CAPITUL I.
ELEFTERICA.

Balul de Joĭ seara, în zioa de sîntul Georgie,era unŭ raiŭ pentru mine, era unŭ isvorŭ de veselie, pe care inima mea o simte atît de multŭ, dar vorbele mele sînt slabe ca s′o arate îndestul și ca s-o poată esprima.

Am văzut fericirea surîzând din ′naintea mea, strălucind ca în cerŭ îngeriĭ, avea talia sveltă și oki albaștri ca seninul ceruluĭ, învestită ca o columbă, fără nici o pată pe dînsa.

Ea era cea mai prațioasă și cea mai bine făcută din cîte a văzut oki meĭ.

Dar, eŭ, vaĭ! era unŭ copilŭ, pe lîngă dînsa, căcĭ, orĭ cînd dam s′o prinzŭ, orĭ cînd vream să′ĭ vorbesc, printr′un surîs al okilor eĭ, printr′o căutătură de focŭ, făcea peptul să′mĭ salte și vorbele mele eraŭ înăbușite de bătăile inimeĭ.

Eŭ, rătăciam, cu toate acestea, în haosul bucurii și urmăream fericirea ce am zărit′o descriindu-se din 'naintea ochilor meĭ.

Bucuriea și frumusețea surîzînd cu atîta tinerețe în oki eĭ: unŭ suflet așa de curatŭ ca al pruncilor cereștĭ încoronează fruntea-ĭ de cîte orĭ trandafiriĭ ceĭ albĭ și pomiĭ formează buketuri împregiurul capuluĭ eĭ, și tîmplele′ĭ cele auriĭ fac a se vedea cosițele împletite de însu′șĭ mîna′ĭ, astfelŭ cum trebue să fie împodobită și frumoasă pentru cainima mea să fie rănită de dînsa.

′Țĭ am zis-o de mai multe ori că toate aceste podoabe ce′mĭ place atît de multŭ ca să le văz, suvenirul lor, atuncĭ cînd tu lipseștĭ, te înfrumusețează aevea din ′naintea mea și eŭ te iubesc, te iubesc cu patimă și delirŭ! . . .

Astfelŭ Costake isprăvi de scris și se gătea a înkide plicul ca să trimiță unŭ biletŭ dulce la Lefterica fiĭca Hagiului.

El cu o zi maĭ ′nainte dănțase lîngă dînsa la balul ce′l dase părintele eĭ de zioa sîntuluĭ Georgie, zioa numeluĭ săŭ.

Cîte suspine tinere arzătoare ne poate înfățișa istoria fiecăruia amantŭ maĭ mult saŭ maĭ puținŭ credincosŭ, acela care a iubit vreodată în viața sa, daca numaĭ istoriea amoruluĭ n'ar fi avut o soartă așa de tristă și daca amorezele nu′și ar skimba amorezi, după cum o koketă caprițioasă îșĭ skimbă de maĭ multe orĭ toaleta pe fiecare zi.

Oare toată lumea să fie așa? Toțĭ amanți aŭ a se plînge în contra amantelor? . . . Oare femeile să fie cauza? Oare amorul nu maĭ esistă de felŭ? Să fie oare istoriea amoruluĭ numaĭ în imaginație ? cine ar putea oare să ne răspunză despre aceasta? Negreșit numai femeile, ca acelea ce le apropriează pe dînsele, cărora le este partea din cerŭ: amorulŭ, divinitatea, esistența și puterea lor. Amorul și femeile aŭ dominat pămîntul, aŭ răsturnat state, șia întors după voele pe ceĭ maĭ marĭ oamenĭ. La dînsele dar trebue să ne adresăm, ele ne va esplica această enigmă, care ocupă atît de multŭ capetele filosofilor de modă, ceĭ înmănușațĭ. Bărbațiĭ oare să fie sfințĭ? . . . eĭ care daŭ legĭ, care învinovățesc pe femeĭ, și femeile care strigă în gura mare că ele sînt partea cea slabă, și femeea trebue după apostolul Pavel să urmeze bărbatuluĭ.Bărbatul iarășĭ, ca omŭ, ca acel ce ține cîrma în mîna sa, care duce toate după voința sa, care este preotŭ, profesorŭ, ministrŭ, ostașŭ, stăpînŭ pre toate, care trebue să dea întîiŭ esemplu, ce are el oare a ne răspunde ? . . .

Bărbatul să fie causa ? oare el trebue condamnat și nu femeea? Femeile îșĭ împlinesc numaĭ datoriea, bărbatul poruncește, și cel ce ascultă trebue neapărat a se supune.

Se zice că maĭ mulțĭ căsătorițĭ n′ar fi trăind bine cîtu′șĭ de puținŭ în viața-le conjugală și domestică, am fost curiosŭ să știu de unde provine acest răŭ, mulțĭ ′mĭ aŭ spus că femeile! . . . Pardon, pardon, mă rog, nu învinovățițĭ pe femeĭ, răspunse o damă care sta de față maĭ în zilele trecute,unde vorbiam cu domnul I. N. la grădina publiculuĭ, fiindcă, să știțĭ dumneavoastră, la grădina publiculuĭ, între altele, se vorbește și despre amorŭ, pentru că amoruluĭ îĭ place prea mult florile, dumbrăvĭ și apă, batelurĭ, muzică, și maĭ de multe orĭ obscuritatea, nu învinovățiți pe femeĭ maĭ ′nainte de a judeca pe bărbați!... Vă aduc de esemplu pe o vară a mea, ce nu este de mult măritată, zise dama, și care este jună, frumoasă, simțitoare, împodobită cu toate darurile, în vîrstă ca de șaispre-zece anĭ, a luat în căsătorie pe domnul M. B. omŭ ca de patruzecĭ de anĭ și maĭ bine, care după ce a trăit în lume, fără să fie obstinat de vreuna din plăcerile acelea care înkide drumul la virtute, după ce maĭ întîiŭ s′a hîrșit, să zic așa, ca o roată de fiacru, saŭ, mai bine, a trecutŭ prin focŭ și prin apă, a hotărît în cele din urmă ca spre a se pocăi de toate, să se tragă din lume cu o biată copilă care pînă în vîrstă de șaĭsprezece anĭ n′a cunoscut de cît doĭ okĭ aĭ mumesi, patru perețĭ aĭ kasi, și la biserică cînd mergea din Crăciun în Paștĭ.

Înkipuiți-vă, această fecioară, care după ce s′a măritat, aștepta să intre în societate, să vază și ea ce este de văzut, să se bucure de mode, petrecerĭ, care face unicul visŭ al fiecăriea femeĭ, îșĭ văzu deodată visurile sale desființîndu-se, toate dorințele′ĭ căzute, și condamnată d′a ședea înkisă, adică a se pocăi ea în locul bărbatuluĭ ei.

El pleacă de dimineața și se înnapoiază pe la mezul nopți, perde în cărți ș′apoĭ îșĭ scoate necazul pe nevastă, vine necăjitŭ, obositŭ, posomorîtŭ și adesea orĭ răstindu-se ca unŭ bătrînŭ colonelŭ către subalterniĭ săĭ; alte orĭ nu vorbește cîte treĭ zile, femeea luĭ trebue să tacă și ea, tace și sufere, ș'apoĭ tot femeile sînt culpabile, tot femeile sînt rele, bărbați sînt sfințĭ!...

Sfîrșesc de a maĭ descri cele ce maĭ zise și ceea ce avea de gîndŭ să zică doamna T. A, plîngîndu-se în contra tutulor bărbaților din lume, arătînd că sunt amăgitorĭ, că femeile sînt înșelate, că nu a maĭ rămas nimicŭ care înnobilează pe omŭ, arătînd că nu maĭ este statornicie, nu maĭ este amorŭ, nu a rămas credință, și în vremea aceasta scoțînd un inelŭ din degetu′ĭ, d′asupra căruia era stampată emblema, credința , speranța și amorŭ, spuse că întîia trebă cînd va merge acasă, o să arunce acest inelŭ ce′l avea drept suvenire, gajŭ, al unuĭ nenorocitŭ amorŭ! . . .

Amorul la țară se începe de pe la hore, la șezătoare, la clăcĭ, la cîmpŭ ș. c. l.

Flăcăi rîd cu fetele, glumesc, se joc, se văd, se iubesc; iar la orașŭ începe de la adunărĭ, soarele, grădinĭ, și maĭ adesea orĭ de la balul maske.

Balul maske, această iasmă care tîraște cu sine în mijlocul saloanelor iluminate pe toată lumea travestită, în timpul carnavaluluĭ, face să sburde inimile junilor amorezațĭ, căcĭ acolo pot fi maĭ bine, acolo amantul găsește pe amanta sa subt unŭ domino de mătase, cu o mască la okĭ de rețea, saŭ de pînză ceruită.

Ce de amuzațiĭ, ce de intrigĭ ne poate înfățișa balul maske, ce frumoasă viață, muzică, danțŭ, caricaturĭ, bo-mourĭ, de multe orĭ se și ceartă, cîteodată se și bat: rivali ar′ ajunge la cuțite dacă polițiea n'ar fi p'aci p'aproape, pentru a ține liniștea generală.

Aicĭ a văzut Costake pe Lefterica fata Hagiuluĭ.

Cum, Lefterica merge la balŭ maske? fiĭca Hagiuluĭ, pe care pînă în vîrstă de optsprezece anĭ n′a văzut-o soarele, nu s′a pogorît nicĭ pînă la scară josŭ, fără a fi însoțită de muma eĭ, saŭ cel puținŭ de o slujnică credincioasă pe care o avea Hagiu în casă de cînd era holteiŭ. De unde această skimbare ca Hagi G . . . . să îngăduească mergerea fiĭceĭ sale la balul maske? Ce vrețĭ, mă rog, biata copilă să nu vază și ea nimicŭ, să nu știe ce este p′în lume? și ce a eșit dintr′aceasta? Balul maske nu este și el unŭ locŭ ca toate locurile unde merge toată lumea? Nu merg femeĭ frumoase, femeĭ crescute bine, bine îmbrăcate? Toată lumea intră în mănușĭ glase, și damele cu colțunĭ de mătase și cu cipicĭ de la Parisŭ saŭ cel puțin de la Ioje. Cum Hagiu să nu se dea și el după lume? Ce, vrea să′șĭ omoare fata d′a nu o lăsa să meargă la balŭ maske?

Toate damele galante s′ar uni de a protesta în contra Hagiuluĭ pentru o asemenea urmare.

Ba încă și maĭ multŭ , ele aŭ catortosit ca să deskiză casa Hagiuluĭ care pînă aci o avea haremŭ.

Din cînd în cînd juni cu fracurĭ de modă de la Franc și cu legăturĭ de la Barbulovicĭ, parfumațĭ cu parfumărie de la Lebel, cu cămășĭ cusute de la Mari, cu frezura făcută de Alfonso, cu botine de la Ginescu, și care țin adesea pe Nicolașcu virjaru, saŭ cel puținŭ vreunul, celŭ maĭ din urmă faeton adus de modă, pînă la zioa albă, se întrec care de care a da vizite, și a face partide de jocurĭ nevinovate în casa Hagiuluĭ, pentru care Hagiu ′ș′a mobilat în cele din urmă salonul săŭ cu unŭ gustŭ foarte eskizŭ.

Cu această ocazie a venit și Costake, să′șĭ depue prinosul la picioarele altaruluĭ, care diviniza pe fiĭca Hagiuluĭ și pe muma eĭ.

Fițĭ galanțĭ junilor domnișorĭ cînd vă înfățișați din ′naintea damelor de modă, căcĭ cocoana Hagiĭca are atîta amabilitate, atîta indulgență în priimirea sa; dar Elefterica, însă, Elefterica este unŭ îngerŭ; plină de grațiĭ și cu unŭ spirit foarte rarŭ, conversațiea sa a animat toată soțietatea cocoanelor de prin pregiurŭ, cîte se adun serile la conversație! . . . .

Văzutațĭ vreodată una din capurile de operă ce a produs cele maĭ celebre geniurĭ ale antikități, marmura cea curată de la Parocŭ, și dalta în mîna luĭ Fidias, ne'a dat cea maĭ frumoasă Veneră, una din zeitățĭ ale căria templurĭ a fost cultivate totd′auna de către tinere fecioare; pentru că zeea ne înfrumusețează pe stăpîna protectoare a frumusețiĭ și a grațiilor.

Albă, curată, fiecare trăsură a obrajilor eĭ întoană armoniea ce face pe muritorĭ a o adora.

Oki eĭ anunță cu desăvîrșire focul cel maĭ sfințitŭ și seninul ce înfățișează dulcea eĭ prunelă întrece pe acela al mări la răsăritul soareluĭ.

O grație însă maĭ multŭ care vine de la educație, aceea a creșteriĭ celiĭ bune în învățăturĭ, economie, și prințipul de a judeca lucrurile maĭ sănătosŭ, ar fi adăogat pe lîngă fisionomiea sa cea de alabastru unŭ interesŭ și maĭ mare.

Dar despre toate acestea sînt părinți răspunzătorĭ, căcĭ copii iaŭ totd′auna esemplu din ceea ce văd la părinți lor.

Frumoasă vîrstă, frumoșĭ anĭ la care trebue să ne gîndim totd′auna; nicĭ o secundă nu trece fără a nu ne lăsa ceva de plînsŭ pe urma eĭ.

Astfelŭ juna fecioară, belă ca idealul maĭsteruluĭ antikități, pe lîngă sburdălnicie și dorință fără marginĭ, înfățișa pe buzele′ĭ rumenul bucurii și în oki eĭ se descriea sufletul cel veselŭ și nepătat încă de geniul corupții care s′a numit de oameni soțietățiĭ, esperiența și cunoștința despre toate. . . . Astfelŭ era fiĭca Hagiuluĭ, fiĭca unuĭ neguțătorŭ bogatŭ, ceea ce făcea toată consolațiea și bucuriea anilor săĭ trecuțĭ.

Cine este însă amantul eĭ care a suspinat de mai multe orĭ la picioarele eĭ, care a gemut și a suferit, deskizându′șĭ inima din ′naintea eĭ, arătîndu'ĭ focul de care este consumatŭ, și minutele sale de fericire le-a perdut încă d′atuncĭ cînd a văzut-o, de cînd ′ĭ a jurat o eternă iubire, și d′aci înnainte nu′șĭ găsea odihna de cît gîndindu-se la ea, gîndin-să la amorul eĭ, la nemărginita eĭ frumusețe, și dulcea armonie a vorbeĭ sale de care era rănitŭ peptul săŭ.

Vaĭ! el a suferit ș′aceea ce′l kinuea atît de multŭ era amorul, amorul fără care nimicŭ n′ar fi, și acest orizontŭ ar fi fără viață, soarele n'ar da lumina și pămîntul n'ar priimi vegetație prin roa diminețeĭ, și pasările n′ar face concertele lor atît de dulcĭ, privigătoarea n′ar însufleți dumbrăvile, și roza n′ar fi așa de frumoasă pe kiar gimpiĭ eĭ ceĭ înțepătorĭ.

Acesta era Costake, unŭ orfanŭ de părințĭ, crescut în casa bărbieruluĭ Tudor care ședea în hanul luĭ Filaret, unde maĭ în urmă s′a zidit teatrul cel nuoŭ după podul Mogoșoaeĭ.

II.
Kioskŭ Hagiuluĭ.

Soarele fiind la apusul săŭ înfățișa unŭ orizontŭ aprinsŭ, și razele sale cele maĭ de pe urmă cădeaŭ pe ferul cel albŭ d′asupra turnurilor mănăstiri Cotrocenĭ.

Coloane de aburĭ veneaŭ a se pogorĭ de peste dealurĭ prin sălciile și aniniĭ care umbresc mărginile Dîmboviți de la Bitanŭ și pînă maĭ departe de Sîntul Lefterie.

Brotăcei și jirăniile tîrîtoare gonite din balta cea mare a Cișmegiuluĭ unde astăzĭ e grădina publică, îșĭ formez de cu seara concertele lor pe mărginile lacurilor de la cărămidăriĭ, și buha de noapte face a s′auzi țipetele eĭ pe dărămăturile murilor ce înfățișează un vekiŭ castelŭ.

S′aud kiotele lucrătorilor de pe dealurile învecinate, ce se întorc pe la casele lor, viind grupe grupe de la viĭ.

Focurile încep a licări pe bătăturele cîtorva case locuite de plugari sîrbĭ, mărginașĭ, iar în zile de sărbătorĭ și duminicile, fecioarele se văd, în costumŭ naționalŭ, purtîndŭ unŭ cordonŭ roșu cu care sînt încinse peste mijlocŭ, că pogor dealurile Spiri, în murgul seriĭ, întorcîndu-se de pe la hore.

Mugetul vitelor și al vițeilor răspund oarecum la răsunetul ce se aude de departe, din mijlocul Bucureștiuluĭ.

Aicĭ se bucură cineva de o dată și de viața țărănească a plugaruluĭ mărginașŭ cît și de tabloul ce înfățișează într′o întindere îndestul de mare numărul caselor și turnurile bisericilor din mijlocul orașuluĭ.

Hagiul singurŭ, într′unŭ kioscŭ înnaltŭ, respira răcoarea seriĭ fumînd din ciubucul săŭ cel de cireșŭ.

Nu scăpa din vedere nicĭ una din aceste lucrurĭ care aŭ puterea d′a încînta privirea și auzul, nu uĭta nimicŭ din cele ce ′mĭ putea înkipui că este maĭ departe de dealurile care se unesc cu orizontul acoperitŭ de fumŭ și de aburi seriĭ.

Să′mi aducețĭ cafeaoa , zise el, bătînd în palme, și după unŭ minutŭ se înfățișă o femee bătrînă ca de cincĭzecĭ de anĭ și maĭ bine, aducînd pe o tăviță neagră unŭ feligeanŭ așezatŭ într′unŭ zarfŭ de argintŭ în forma unuĭ teasŭ lucratŭ frumosŭ.

Hagiul luă teasul.

Bătrîna rîdică cu unŭ cleșe micŭ, cărbunele ce era maĭ stinsŭ pe luleaoa cea de pămîntŭ arsŭ din ciubucul Hagiuluĭ.

— Nu vezĭ, zise el, că s′a stinsŭ ciubucu ! . . . dute de ziĭ luĭ Nicolae băiatul să′mĭ umple alt ciubucŭ, și el lăsă pipa sa din mînă, puse unŭ piciorŭ peste piciorŭ, îșĭ răsuci mustața, ca unŭ holteiŭ de treĭzecĭ de anĭ, îșĭ încreți fruntea strîngîndu′șĭ sprîncenile sale cele arcuite, căscă lungŭ, după care scoase unŭ sunet răgușitŭ, îșĭ netezi barba și iar căscă.

Femeea maĭ ajunsese la jumătatea scări pogorîndu-se după porunca Hagiuluĭ ca să aducă altŭ ciubucŭ.

— N′auzĭ, zise Hagiul, Bălașo! femeea se înnapoe la ordinile stăpînuluĭ eĭ.

— Ce porunceștĭ jupîne?

— S′a întors cocoana de la plimbare?

— Da, jupîne, a venit maĭ adineaorĭ . . . .

Hîm ! . . . hîm ! . . . și scoase tabakera sa din pozunarŭ, luă o priză de tabacŭ după care urmă maĭ multe strănutărĭ și ′șĭ scoace basmaoa sa cea cu vărgĭ albastre din pozunarul de la pantalonĭ, dar pe cînd biata femee stînd în picioare din ′naintea luĭ, cu mîĭnile la peptŭ, să gătea a′ĭ zice: să vă fie de bine jupîne, unŭ afurisitŭ de greerŭ ce′l asurzea cu cîrîitul luĭ, cel neprecurmatŭ, făcu neauzită urarea bieteĭ bătrîne.

— Lefterica s′a desbrăcat de haĭnele cele nuoĭ cu care a eșit? bagă bine de seama Bălașo, fiĭ purtătoare de grijă că ea le cam aruncă pe unde îĭ cam vine: tu eștĭ răspunzătoare de haĭnele, albeturile, și kiar de fie-mea: deschidețĭ okiĭ bine să nu maĭ văz aruncate mătăsăriile de pe dînsa și capelele eĭ, ca maĭ deunăzĭ cînd potaea de cățelŭ întindea cu labele unŭ petecŭ de horbotă de mătase. Aĭ auzit, d′acum nu maĭ întreb pe nimenĭ, decît pe tine! Destul mă cert cu nevasta de dimineața pînă seara pentru felŭ de felŭ de lucrurĭ, nu maĭ voiŭ să maĭ am și bătaea asta de capŭ. Îngrijește′mĭ de casă, fă economie cît poțĭ, pentru că am fată de măritat, mi s′a îngreoiat casa, trag necazurĭ cam multe și timpurile vezi-le cum sînt.

Aĭ zis luĭ Nicolae să′mĭ aducă unŭ ciubucŭ?

— N′am avut cînd să′ĭ zic pentru că maĭ kemat dumneata, răspunse bătrîna cu acea seriozitate a femeilor d′această vîrtsă, iar despre îngrijirea capelelor și economie, Lefterica este mare acum, trebue să se dedea ea singură cu economiea ca să știe s′o facă și la casa eĭ, mîĭne poimîĭne, daca va voi Dumnezeŭ. Eŭ am screscut-o, am făcut-o mare, numaĭ să auz vorbă bună, și pe dumneata, jupîne, să te văz, mulțumitŭ. Dar de la unŭ timpŭ încoace, să nu′țĭ fie cu supărare, eștĭ cam cîrtitorŭ, cam ciudatŭ, bagĭ de seamă la toate lucrurile și cocoana jupîneasa ′are dreptate mititica, cînd se ceartă cu dumneata. Bărbați caută de alte treburĭ, aŭ alte socotelĭ, alte grijĭ, iar nu totd′auna ca dumneata, cum te țiĭ de capul bieteĭ copile, s′o înfruntezĭ pentru toate nimicurile și s′o facĭ totd′auna să plîngă, mititica mami. O opreștĭ ca să se îmbrace de, după cum merge șartul de astăzĭ, ca să vezĭ dumneata, jupîne, acum numaĭ este lumea ca altă dată, cînd negustori trăiaŭ cum da Dumnezeŭ, acum este altă lume; și care este femeea aceea care să se lase ceva maĭ josŭ decît o cocoană! . . . Are dreptate cocoana jupîneasa, zăŭ, are dreptate, că vrea să învețe pe Lefterica clavirŭ, s′o învețe jocurĭ care aŭ eșit acum, căcĭ kitara o știe de rostŭ; îĭ maĭ trebue ș'o sfranțuzească, că de, eŭ sînt bătrînă și îmĭ sfîrîe inima cînd văz lumea țiinduse de lucsusŭ. Las′o în pace lasă pe mititica maĭki să petreacă, să cînte, să rîză, să joace, să iasă la plimbare cu cocoana jupîneasa, să mergĭ și dumneata cu dumnealor, să vă oprițĭ pe le hore cum făceaŭ negustoriĭ din vekime, cum ′ĭ am apucat eŭ în copilăriea mea. Așa să facĭ jupîne, și cînd vine cocoane și boerĭ ca să petreacă la dumneavoastră, nu fugi numaĭdecît, după cum ′țĭ e obiceiul, că stricĭ norocul fetiĭ. Te înfundezĭ prin ăĭ vecinĭ unde joacă cărțĭ . . . . Nu staĭ și dumneata, să vezĭ ce coconașĭ frumoșĭ vin cu alte cocoane seara și peste zi la petrecere. Dumneata în locŭ să șezĭ să spuĭ ceva, fugĭ ș′apoĭ te cerțĭ cu cocoana jupîneasa. Mititica cocoana jupîneasa, cît a plîns că aĭ dat două palme Lefteriki căci s′a cerut să meargă la balŭ maske cu cocoana vistiereasa și pînă ′ĭ aĭ dat voe ′ĭ aĭ arătat dosul palmeĭ.

Aci Hagiul maĭ făcu o căscătură cît toate zilele și ′ncepu a mustra pe dădaca Lefteriki, de obrăzniciea ce are să′ĭ vorbească așa de deskisŭ.

— Altă dată, zise el, cînd aĭ ca să′mĭ vorbeștĭ ceva, ferește-te d′a′mĭ maĭ vorbi așa de lungŭ. Dute d′aicĭ în colo și zi luĭ Nicolae să′mĭ aprinză ciubucul.

Carnacsi ! zise el supăratŭ, auzind din nuoŭ miorlăitul unor mîțe care veniră d′asupra învelișuluĭ, cu urlete și felŭ de felŭ de sunete hidoase. Carnacsi! la dracu să vă ia, și căuta să pue mîna pe ciubucŭ ca să le gonească, căcĭ îĭ împuiase urekile cu atîtea miorlăiturĭ și țipete, și văzînd că nu′l găsește, îșĭ aduse aminte că l′a luat Bălașa, să′l dea luĭ Nicolae.

— N′auzițĭ voĭ, eșițĭ maĭ de grabă afară, aduceți′mĭ ciubucul și o prăjină! iar mîțele obraznice, fără a se sfii cîtu′șĭ de puținŭ, îșĭ urmaŭ concertele lor cele drăceștĭ pe d′asupra învălitoareĭ kiosculuĭ, unde cugeta Hagiul în pace, cînd era prea ocupatŭ cu interesele sale. Eșițĭ maĭ curînd, eșițĭ, venițĭ încoace, aduceți′mĭ pistoalele! Toate slugile eșiră ca niște șoarecĭ din vizuine, rîndașul de la grajdŭ eși cu tîrnul în mînă, căcĭ tocmaĭ măturase grajdiul ca să așterne cailor. Nicolae, uĭtase că avea ciubucul aprinsŭ în mînă, în care maĭ întîiŭ sufla cu bucĭ umflate; alergă și el servinduse de ciubucŭ ca de unŭ trunkiŭ de lemnŭ,unŭ băiatŭ de prăvălie ′ĭ pistoalele încărcate, toțĭ alergau la strigătul Hagiuluĭ, socotind că a simțit hoți la caisele din grădină, și el văzînd aceasta se necăji și maĭ tare zicîndule: nemernicilor, n′auzițĭ că nu mă pociŭ odihni din pricina diavolițelor de pisicĭ, luațĭ o prăjină maĭ curînd că m′a surzit! Toate slugile se întoarseră rîzând și adăogînd felŭ de felŭ de vorbe despre neroziea lor și strigarea Hagiuluĭ în gura mare, pentru atîta lucru. Se întîlniră cu cocoana Hagiĭca, care alerga să vază și ea ce este. Mîțele fugiră. Cocoana Hagiĭca găsește pe bărbatu-săŭ maĭ turburatŭ decît totd′auna, îĭ face felŭ de felŭ de împutărĭ.

— Adu-țĭ aminte bărbate, zise ea, că avem fată de măritat și cu d′alde astea, ce le facĭ, sîntem de rîsul vecinilor, și al servitorilor, și toată lumea o să zică că aĭ înnebunit.

— Nevastă, ia carăte d′aicĭ, nu mă necăji maĭ multŭ, ce vreĭ iar să te cerțĭ cu mine? Nu știi că din zioa de Sîntul Georgie n′am vrut să′țĭ răspunz la nicĭ o vorbă a ta. Dute de′țĭ caută de furcă și de argea, m′aĭ auzit o dată ce′țĭ spuiŭ.

Fiindcă vecini de prin pregiurŭ, curioșĭ despre cîte auziseră, se uĭta p′între crăpăturile scîndurilor de la ulucĭ, și asculta cum se certa cocoana Hagiĭca, cu jupînŭ Hagiu, făcu ea maĭ cuminte de plecă, fără a′ĭ maĭ răspunde ceva. Sgomotul se potoli. Nocolae aduse ciubucul Hagiuluĭ, și fiindcă Hagiu căuta să′șĭ verse focu pe cineva, găsi cîrlirŭ că nu era cărbunele bine așezat în mijlocul luleliĭ, și′ĭ cîrni o palmă, ca să se învețe minte altă dată. Nicolae arătă spatele bombănind. Hagiul sorbea cu mare sete fumul din țeava ciubuculuĭ și la fiecare răsuflare, părea că scoate unŭ lungŭ suspinŭ; văzîndu′l cineva astfelŭ, ar′ fi zis că nu ′șĭ a scos încă focul de necazŭ.

—Să vie Lefterica, n′auzițĭ, kemați′mĭ încoace pe Lefterica să vie lîngă mine.

Lefterica , ascunzând cît maĭ curînd biletele priimite de la Costake în buzunarul sorțuluĭ eĭ cel de mătase, pentru că tocmaĭ atuncĭ citea, veni să șează lîngă taĭcă-săŭ.

O dulce suflare a zefirilor aducea cu sine răcoarea seriĭ și mirosul crinuluĭ, al garoafeĭ, precum și al altor florĭ, înbălsăma aerul cel răcoritorŭ. Luna înnainta în mijlocul ceruluĭ cel luminosŭ și umbrele nopți căzînd pe pămîntŭ, d′a lungul obiectelor ce le copiea, făcea kioscul și mica grădină a Hagiului unul din acele palate magice în care spiritul amoruluĭ îșĭ alesese locașul și fiĭca Hagiuluĭ lîngă părintele eĭ se părea a fi regina încîntămîntuluĭ ce fermecă okiul muritorilor care a văzut-o.

III.
CEI DOI NEKUNOSCUȚI.

Cu ocaziea sărbătoareĭ zileĭ a Sinților Apostolĭ, alerga popolul din Bucureștĭ de pe toate ulițile și mahalalele cele maĭ depărtate, ca să asiste la serbarea ce să făcea la capul poduluĭ Moroșoaeĭ, căcĭ Prințul era să vie pentru prima oară la grădina numită Kiselef. De mulțimea caleștilor și atîtea fiacre ce ocupă stradele noastre, se vedea rîdicîndu-se un norŭ de pulbere ce îngreoia atmosfera, și mulțimea de oamenĭ aștepta venirea Prințuluĭ, pentru care era pregătit subt o tindă de pînză împodobită, toate cîte serveaŭ spre celebrarea acesteĭ sărbătorĭ. Muzica stabuluĭ ostășescŭ anima din cînd în cînd curagiul acelor care era maĭ obosiți. Unŭ focŭ de artifiție sta pregătitŭ în piramide și în tot felul de figurĭ formate cu gustŭ și nu trebuea decît întunecimea seriĭ pentru a se vedea strălucind în cifre de focŭ numele aceleia întru care s′a consfințit această grădină. Din mijlocul acestor spectatorĭ ce eraŭ răsipițĭ pe strada cea mare numită șoseaoa de la capul poduluĭ Mogoșoaeĭ, precum și de prin pregiur , nu s′auzea de cît unŭ singurŭ glasŭ, o singură veselie ce domnea tot coprinsul, era o singură părere, toțĭ ziceaŭ: frumosŭ! frumosŭ!

Numaĭ unŭ singurŭ june care sta rezematŭ de o bancă maĭ departe, părea oarecum preocupatŭ, el par′ că nu lua parte din această generală emulație. Totul pentru dînsul nu era decît singura sa idee în care sta meditînd, era surdŭ la orĭce sunetŭ și orĭ care frumusețe cît de răpitoare, pentru dînsul nu era decît mediocritate, de care nu se interesa. Țiindu′șĭ bărbiea rezemată pe mîĭnĭ da și maĭ multŭ să înțeleagă oricuĭ că el se gîndește și se gîndește profundŭ. Imbrăcămintea sa îl dovedea că nu este unul dintre ceĭ care contribuesc la altarul modelor; maĭ multŭ simplu, dar curatŭ ne înfățișa pe unŭ filosofŭ, care subt nume că desprețuește toate, acopere lipsa și adevărul că trăește cum dă Dumnezeŭ. Acest bărbatŭ cu o fisionomie picantă dar nu rece, era cum așŭ zice nicĭ un bărbatŭ frumosŭ dar nicĭ un omŭ nesuferitŭ. Oki săĭ ceĭ negri dovedea îndestul focul inimeĭ sale de care era încinsŭ. Avea obrazul rotundŭ și trăsurile regulate, avea un semnŭ în frunte ce arăta o rană vindecată, ca o tăetură de sabie. Cu părul capuluĭ negru, și în creștetŭ ceva cam pleșuvŭ. Fiecare aruncătură de okiŭ a sa, asupra mulțimeĭ, nu esprima acea dulceață ce adresează unŭ june galantŭ amanteĭ sale, nici acea mîndrie ce o aŭ uni domnișorĭ ce se încînt de ținerea talii sale, orĭ de biciușca cu care înnebunește pe o femee iubeață.

Oameniĭ de caracterŭ gînditorŭ, se zice că ar fi aceea care aŭ iubit maĭ multŭ femeile, și în a cărora inimă simțimîntul ′și-a găsit un locŭ maĭ adîncŭ. Oameni aceștiea, de mai multe orĭ tăcuțĭ, ascund patimĭ foarte marĭ, și nu este nimenĭ care ar putea să profundeze în cugetele lor. Oameni ceĭ marĭ pe care geniul și soarta ′ĭ-a așezat la o culme maĭ înaltă, ceĭ ce pot privi omenirea de la un punctŭ maĭ interesantŭ, se fac și maĭ mult folositorĭ pentru omenire; unora ca aceia le sîntem datorĭ atîtea descoperirĭ în științe și în arte.

Un amicŭ adevăratŭ prețuește maĭ multŭ decît o comoară, acest proverbŭ atît de bine zisŭ, ′l am putut cunoaște în orĭce ocazie. Nu putem tăgădui însă că acesta se găsește rarŭ, foarte rarŭ și trebue căutat, precum căuta Diogen, zioa, namezia mare, cu felinarul aprinsŭ unŭ omŭ. Găsindu′l cineva însă, nu se maĭ teme despre nicĭ unŭ răŭ. Unŭ amicŭ bunŭ este, crepuscula care spune marinarilor uneĭ corăbiĭ, daca vijeliea de care aŭ să se ferească, este aproape d′a isbucni saŭ va maĭ întîrziea: dar unde ′l vom găsi oare acest amicŭ ? . . . .

Eĭ! ce facĭ aicĭ! zise unŭ glasŭ la spatele juneluĭ de care fu vorba , ce staĭ așa pe gîndurĭ! și aicĭ eștĭ nemulțumitŭ, cînd vezĭ împrejuru′țĭ atîta paradă pregătindu-se? Vezi ce de lume s′a adunat astăzĭ, uite cum vine ca norul din toate părțile! Vezĭ ce mare priveliște! Dar ce șezĭ așa retrasŭ de oamenĭ? . . . mergem maĭ în lăuntru. Am să′țĭ spuiŭ lucrurĭ care te interesează, mergem îțĭ zicŭ, și așa mergeaŭ amîndoĭ ca niște cavalerĭ de Germaniea cu pașĭ rarĭ și cu peptul înnainte.

— Îmĭ trebue banĭ, zise cel maĭ june dintr′aceștĭ doĭ necunoscuțĭ. Îmĭ trebuescŭ banĭ ca să mă pociŭ liniși, și să iaŭ parte la bucuriea de care se împărtășescŭ ceĭlalțĭ oamenĭ. Îmĭ trebuescŭ banĭ, nu maĭ puținŭ, cincĭ sute de galbenĭ deocamdată, maĭ tîrziŭ ceva maĭ mulțĭ . . . . cu banĭ facĭ totul, cu banĭ eștĭ bine, prin banĭ ajungĭ a fi iubitŭ, consideratŭ, respectatŭ, îmbrățișatŭ și curtenitŭ de toțĭ: femeile, bărbațiĭ, ceĭ bogațĭ, ceĭ săracĭ nu te părăsescŭ, nu te pun la uĭtare, pentru că aĭ banĭ, pentru că poțĭ să le daĭ, să le daĭ, și nicĭodată să ′țiĭ maĭ înnapoeze . . . . eștĭ fratele lor, amicul lor cel bunŭ, banĭ îmĭ trebue îțĭ zic, și lasămă în pace ! Omul acesta, despre care vorbirăm ceva maĭ ′nainte, era acela care profundase maĭ multŭ spiritul veaculuĭ în care trăim, junele acesta era cu totul neîmpăcatŭ cu sine și cu soarta sa.

— Lefterica ′țĭ-a scris, întrebă celălaltŭ cu unŭ aerŭ de încredere, junele tocmaĭ atuncĭ îșĭ ațintase privirea la una din trăsurile ce poseda maĭ multe frumoase, unde domnea cea briliantă toaletă de luksŭ, în mijlocul cărora o damă ceva maĭ bătrînă, care se da cu socoteală că ar fi cel puțin vreo mătușă a vreuneia, sta deoparte cu celelalte.

— Nu mă maĭ întreba, răspunse junele deșteptîndu-se ca dintr′un visŭ, n′am ce să′țĭ răspunz.

— Astăzĭ orĭcare jună fecioară, adăugă celălaltŭ, n′are decît un singurŭ scopŭ. Voește ca prin măritișŭ să′șĭ facă unŭ viitorŭ. La întîia propunere ce′ĭ facĭ, îțĭ răspunde și ea prin o mie altele de care trebue să te speriĭ. De aceea bărbați pețitorĭ, trebue maĭ întîiŭ să întrebe ca ce zestre are. Deskidețĭ okiĭ că totul e scerlatanie! unele vor ca scăpînd din jugul părinților să poată juca o mie de role ca măritată . . .

— Aceasta mă supără și mă face să mă gîndesc, răspunse junele ațîțatŭ oarecum, aceasta mă intrigă, sînt gelosŭ de spiritul eĭ, sînt gelosŭ de ceĭ ce o congioară. Părintele eĭ precum e știut, este un dobitocŭ, muma eĭ o koketă fără marginĭ, m′am încredințat că are o zestre foarte considerabilă, pe temeiul zestri ce voiŭ priimi de la dînsa am apucat de m′am îngropat în datoriĭ și nu știu de unde să le plătescŭ. Neguțătoriĭ mă aŭ la okĭ răĭ, creditoriĭ, pînă una alta, îmĭ cam țin calea, toată speranța ′mĭ e la unŭ preotŭ ce ′mĭ e ca un tată. . . .

— Lumea cealaltă te bîrfește, răspunse cel d′întîiŭ, ș′o să fiĭ de rîsul tutulor pînă ′n sfîrșitŭ.

— O! da, da, urmă junele, aprinzându-se din ce în ce și maĭ multŭ, sunt unŭ nenorocitŭ, îțĭ zic, dar curagiul nu′l perz. Lefterica va fi poate a mea, o iubescŭ am iubit-o și voiŭ iubi-o; mă voiŭ sili a ține bine tîrgul, nu este vina mea însă daca va eși răŭ la văpsea.

Aceste vorbe după urmă fură pronunțate cu unŭ felŭ de nepăsare, pe cînd în celelalte, maĭ susŭ arăta focŭ și pasiune.

— Nu cunoștĭ încă bine lumea, zise celălaltŭ, care pînă aci asculta țiindu′șĭ mîĭnile în buzunarul pantalonilor săĭ ceĭ strimțĭ de o coloare cam roșcată, și rîdicîndu′șĭ capul unde pînă acilea îșĭ avea oki ațintațĭ în pămînt.

— Nu știĭ încă nimicŭ. N′aĭ scuturatŭ bine după mînică′țĭ praful de pe băngile scoaleĭ, aĭ să maĭ învețĭ încă cu toate că te-am dăscălit totd′auna. Mi te plîngĭ de banĭ, de amoreze, cauțĭ credință, vreĭ să fiĭ fericitŭ ! . . . tot eŭ trebue să′țĭ deskiz capul, poate vreodată îmĭ veĭ mulțumi. Vreĭ să eĭ pe Lefterica? lasă-te pe mine că voiŭ afla secretul prin care să deschidem casa cu bani Hagiului. Eĭ! multe am făcut eŭ în viața mea, și multe am văzut. De treĭ orĭ am eșit din ocnă pînă acum, de treĭ orĭ era să mă ducă la spînzurătoare! și zicînd aceste vorbe ar fi maĭ avut să spue încă, dar tăcu căcĭ băgă de seamă că era ascultat de oarecine ce era prin pregiuru′ĭ; după ce făcu o roată cu oki, tăcu.

— Haĭ să mergem, zise celălaltŭ.

— Maĭ stămŭ că este să dea focul de artifiție.

— Ba nu, eŭ trebue să plec că mă așteaptă băeți meĭ în capul pieți.

— Ce dracu ′mĭ spuĭ tu de băețiĭ tăĭ și de piață, ce aĭ să facĭ în piață?

— Sănătate multă! Ce încă nu mă cunoști, se vede treaba! . . . lasă că ne om întîlni unde cu gîndul nu gîndeștĭ.

Și astfelŭ aceștĭ doĭ necunoscuțĭ împrietenițĭ dintr′o singură vedere numaĭ, se despărțiră, unul rămîindŭ pe locŭ iar celălaltŭ luînd drumul și apucînd în orașul către bariera poduluĭ Mogoșoaeĭ.

— Cum kiamă pe omul acesta frate, întrebă unŭ neguțătorŭ, cu giubeoa lungă după portul cel fanarioticŭ, care pre cît a ținut întrevorbirea acestor necunoscuțĭ, auzise toate din frasŭ în frasŭ. Junele tocmaĭ atuncĭ îșĭ îndrepta pașiĭ către lumea ce era grămădită, de unde eșia unŭ hohotŭ mare de rîsŭ, fiindcă în aruncătura raketelor s′a suit cine știe cum, o bucată de lemnŭ, în forma unuĭ bastonŭ care a căzut în pălăriea unuĭ neamțŭ și ′ĭ a îndesat-o pe frunte. Junele plecase și n′a auzit vorbele celuĭ ce întreba. Luă vorba unŭ altŭ bărbatŭ care sta pe o bancă lîngă maĭ multe femeĭ ce ședea în rîndŭ.

— Nu știĭ cine este acesta ? zise cel d′alăturĭ. Este unŭ ovreiŭ botezatŭ care se numește Stîngu. Unŭ tîlharŭ de nu maĭ are marginĭ. Unŭ spionŭ de cafenele, unŭ cartoforŭ de frunte, și unŭ bețivŭ.

— Mă mir de unde și pînă unde acestŭ june să′ĭ aĭbă înclinarea, răspunse celălaltŭ; văzuiŭ că vorbeaŭ amîndoĭ, nu știŭ ce spuneaŭ căcĭ sporovăiră cam multŭ; pe june nu′l cunoscŭ.

— Este unŭ orfanŭ , zise un altul care a fost crescutŭ de către bietul răposatul bărbierul care ′mĭ a fost vecinŭ atîțĭ anĭ, Dumnezeŭ să′l erte ! Nașterea acestuĭ copilŭ nu este încă bine descoperită. Este moștenitoriŭ al loculuĭ ce coprinde dărămăturile de lîngă Sințiĭ Apostolĭ, este, precum zice povestea cînteculuĭ, găsit din florĭ.

— Ce nenorocire pentru unŭ june ce nu știe să′șĭ aleagă soțietatea și oameni cu care se adună! Cele ce s′a maĭ întîmplat, vom povesti înnainte. Am aflat dintr′această conversație a bătrînuluĭ cel cu haĭnele lungĭ ce vorbea cu alți, că acest june cu caracterul oarecum gînditorŭ, ceva posomorîtŭ, era Costake amantul Lefteriki, iar celălaltŭ de care s′a despărțit, era căpeteniea pungașilorŭ din Bucureștiŭ.

IV.
KOSTAKE.

Lectorul îșĭ poate imagina îndestul care este neînsemnatul caracterŭ al acestuĭ june despre care avem ceva a vorbi în această scriere.

Nu ne vom opri însă d′a descri oarecare amănunte fără care istoria sa nu are nicĭ o importență. Se zice că el ar fi fost unŭ june maĭ multŭ saŭ maĭ puținŭ ca toțĭ ceĭlalțĭ. Lumea este tot aceeașĭ, a fost și va fi cît pămîntul. Educațiea care este unŭ altŭ sufletŭ al viețeĭ, de cînd omul urmează ursiteĭ sale, a făcut să se vază adese orĭ rădicîndusă din țărînă talentele cele maĭ ilustre. La sunetul de civilizație lumea întreagă a aplaudat și fiecare nație una după alta ș′a aprinsŭ torța din flacăra generală, și arătînd cu degetul către trecutŭ îl vede cum se desființează ca ceara din ′naintea foculuĭ.

Bărbatul ca pe o putină urcînduse îmĭ rătăcește gîndirea asupra faptelorŭ omenireĭ și se întrebă în sine plinŭ de întristare: Dumnezeule acesta este progresul! . . Vaĭ! cît de tristŭ este pentru unŭ june fără esperiență, fără unŭ mentorŭ, care să′ĭ arate calea adevăruluĭ, de sine să se arunce din stîncă în stîncă, din mare în mare, unde valul vițiuluĭ îl poate lua repede. Vaĭ, și iar vaĭ! pentru aceĭ părințĭ care neîngrijesc creșterea fiilor lor! dintr′aceasta maĭ tîrziŭ vin lacrămile ce curgŭ de părere de răŭ, vine nenorocirea și mizeriea, pentru ceĭ leneșĭ și desfrînațĭ, osînda și pedeapsa pentru aceĭ care se unescŭ cu fii crimeĭ.

Tîlharul și om-ucidul, din fundul temniților, strigă și blestemă: pe cine blestem eĭ oare ? în contra cuĭ se plîng pentru soarta-le daca nu în contra părinților ce ′i aŭ născut, și în contra destinații lor. Deși răul, crima ′ș′a arătat capul dintru începutŭ, ceĭ dintîiŭ fiĭ aĭ luĭ Adam s′aŭ ucis unul pe altul, ceĭ dintîiŭ arhangelĭ aŭ căzut pentru că s′aŭ revoltat în contra luĭ Dumnezeŭ; și omul creștinŭ, neapăratŭ, se osîndește abătîndu-se de la evangelie. Astfelŭ răul esemplu și adunarea cu oameniĭ ceĭ vițioșĭ dă de rîpă sufletele cele inocente ale junilor care rămîn făr′ de nicĭ unŭ povățuitorŭ în mijlocul labirintuluĭ soțialŭ.

Costake după ce maĭ întîiŭ a trecut prin multe, s′a fost alăturatŭ pe lîngă unŭ neguțătorŭ din piață, care aducea mărfurĭ streine, și a voit să fie neguțătorŭ, adevăratŭ cariera cea maĭ sigură, pentru că negustorul onestŭ nu pierde niciodată. Dar se vede că deodată cu eșirea polițelor la lumină, a eșit și arta d′a se înnavuți odată și bine, ș′apoĭ a face bancarota. Tăcem pentru că se va mîniea poate cineva numind aceasta, pentru că de, toțĭ sîntem greșițĭ înaintea luĭ Dumnezeŭ. . . . .

Omul născut pentru nenorocirĭ ese din una și dă în alta, ocolește norocul cînd este să′l găsească și de sine, cu oki înkișĭ, merge unde′l trage ața. Amestecarea în totŭ felul de relațiĭ și înclinarea cu totŭ felul de oamenĭ a depravat maĭ totŭd′auna pe aceĭ ce sînt fără esperiență, și cine știe daca timpul și împregiurările îĭ poate corecta vreodată.

Am cunoscut pe junele Costake, pe la începutul anuluĭ 1846, unŭ băiatŭ prea de ispravă, părea că comerciul skimbase manierile sale apucate de maĭ ′nainte. El strînsese din economiĭ acel capitalŭ ce trebue să′l aĭbă o calfă de prăvălie, pentru ca peste puținŭ să fie numitŭ tovarășŭ cu stăpînu săŭ. Mumele bătea în pintenĭ, care de care maĭ curînd să trimiță pețitoarea cu foĭ de zestre pentru fiĭcele lor ca să′l înginerească, și el totdauna refuza. Jupîn Tudor bărbierul se mîndrea că are unŭ asemenea feciorŭ, dar sărmanul omŭ nu s′a bucurat multŭ căcĭ într′acel timpŭ și muri, din preună cu soțiea sa.

Unŭ falimentŭ neașteptatŭ urmatŭ în Constantinopolŭ, făcu s′auză pînă la noĭ tînguirea celor ce pierdeaŭ. Domnu G. C., pierdea ca la treĭ miĭ de galbenĭ în polițe și sineturĭ. Această pagubă a trebuit să mîhnească și pe Kostake, căci dintr′aceasta stăpînul săŭ Domnu G. C. a început să dea îndărătŭ. Dar el atuncĭ nu se ocupa decît de pasiunea inimeĭ sale, nu se gîndea decît la fericirea că Hagiul avînd numaĭ o singură fiĭcă, poate, va isbuti pînă în cele din urmă să′l înduplece să ′i o dea în căsătorie și să′l facă moștenitorŭ. Hagiul însă după o făgăduială dată maĭ demultŭ aștepta peste puținŭ să sosească nepotulŭ unuĭ altŭ vestitŭ neguțătorŭ din țara sa, prin care spera ca să se încuscreze cu cel maĭ vestitŭ toptangiŭ de unt-de-lemnurĭ, unŭ neguțătorŭ foarte bogatŭ, și cu care vrînd să lege maĭ de aproape relațiile sale în credetŭ și comerciŭ, a hotărît să dea mîna Elefteriki, juneluĭ săŭ nepotŭ care trebuea să vie într′adins, și Hagiul trebuea săĭ iasă la Giurgiu spre întîmpinare′ĭ.

Costake care încă din copilărie-ĭ fusese de unŭ caracterŭ foarte sburdalnicŭ, nestatornicŭ, toate vițiurile căuta încetŭ încetŭ să corumpă pentru totd′auna inima sa, dar însă, atuncĭ, cînd privea cineva într′însul unŭ omŭ prea coruptŭ, ceea ce putem zice peire saŭ moarte pentru unŭ orfanŭ, a văzut pe Lefterica fiĭca Hagiuluĭ, care era atît de frumoasă încît dintr′acel minutŭ a hotărît să părăsească pentru totd′auna drumul vițiuluĭ, și uĭtîndu-se la dînsa întocmaĭ ca la o stea strălucitoare care′ĭ lumina calea la tot ceea ce e mărețŭ și frumosŭ, a iubit-o așa de multŭ încît ea deveni pentru el acea putere care′l povățuia întru totŭ.

De mai multe orĭ la picioare′ĭ îĭ jurase că o va iubi pînă la mormîntŭ și fiindcă și ea îl iubea într′adevărŭ, nu′ĭ rămînea decît aceea c′a hotărît, adică, prin purtarea cea maĭ aleasă, prin activitatea cea mai rară și prin economie să′șĭ facă unŭ capitalŭ, în puterea căruĭ, în cele din urmă să′ĭ ceară mîna de la părinți eĭ. Însă fatalul falimentŭ urmatŭ în aniĭ ceĭ maĭ din urmă de către o casă care a stins lumea pînă la hotarele cele maĭ depărtate ale continentuluĭ, se împrotivi deocamdată dorințelor sale. Hagiul era în ajunul d′a se ruina și el, și pentru acesta voea să se lege în legăturĭ de sînge cu neguțătorul carele fusese odinioară bostangiŭ la palatul împărătescŭ la Țarigrad, și d′aproape cunoscut cu neamul și rudele sale în țara sa.

Costake o iubea cu căldură și cu pasiune, el îĭ scriea adeseorĭ, și ea îĭ răspundea cu tinerețe. El trecea de multe orĭ, călare pe subt balconul caselor Hagiuluĭ și ea eșia cu cea maĭ aleasă koketărie ca să fie văzută. De ce oare inimile ce se iubescŭ batŭ ca printr′unŭ presimțimîntŭ neînțelesŭ cînd este aproape să se întîlnească doĭ amanțĭ? De ce oki fecioareĭ, a căriĭ inimă se știe vinovată, nu poate suferi focul okilor care o privesc cu nesațiŭ, căcĭ trebue să′ĭ lase în josŭ. Însă roșața obrajilor eĭ, îĭ vădește simțimentul care o înflăcărează și bătaea inimeĭ care o stăpînește. Într′unŭ cuvîntŭ lumea, precum este făcută ea, începuse a băga de seamă și vestea s′a întins p′între vecinĭ și p′în toată lumea că Costake și Lefterica se iubescŭ, se iubescŭ ca doĭ nebunĭ! . . .

V.
STÎNGU CĂPETENIEA PUNGAȘILOR.

Era odinioară, demultŭ , la capătul piețeĭ celiĭ marĭ, unde se vindea carnea și verdețurile p′atuncĭ, o mică prăvălioară de pacele și gogoșĭ prăjite în uleiŭ, totŭ felul de băuturĭ și mîncărĭ pentru slugĭ și meșterĭ, se găsea aci. Unŭ oare care kir Panait saŭ kir Antonake, nu se știe prea bine care era adevăratul nume al acestuĭ bașŭ tractirgiŭ, cîrcumarŭ, în această tavernă; de nație sîrbŭ, orĭ armeanŭ, neguțătorŭ care ′șĭ învîrtea bine alișverișul, începînd de pînă în zioă, dimineața, și țiind pînă seara, pentru unŭ rîndŭ de oamenĭ, și maĭ ales de multe orĭ pe la miezul nopți pentru unŭ altŭ rîndŭ, care se numesc pungași saŭ copii draculuĭ.

Căpeteniea acestor hoțĭ, se numea Stîngu. Maĭ mulțĭ proprietarĭ și mahalagiĭ ar fi putut spune p′atunci despre felul maĭ sus zis al acestor hoțĭ, din al cărora furtișagŭ numai țineaŭ găinele p′în cotețuri saŭ pe arbori de prin bătăturĭ, cît și precupeți din piață, ce′ĭ prindea spărgînd carăle cu cireșĭ saŭ pe la măcelăriĭ cînd tăiaŭ punga oamenilor din sînŭ, saŭ cel puținŭ cînd ștergeaŭ basmalele de prin buzunare . . . .

Tîlhari saŭ hoți, împărțindu-se în maĭ multe rămurĭ, dintre care scoțînd haĭduci care es la drumurĭ de prin pădurĭ, maĭ sînt potlogari, cari sînt furi de caĭ, și pungași care se preumbla odată prin ulițele Bucureștiuluĭ, maĭ sînt și furĭ de cele sfinte, și plastografĭ.

Tîlhari ceĭ de frunte aŭ hrănit în sînu-le o sumă de credulitățĭ, superstițiĭ, vrăjitoriĭ, descîntece și dresurĭ. Căpeteniea dar a pungașilor p′atuncĭ, într′acest locŭ înkina paharele cu toțĭ subalterni săĭ în prăvălioara cea de pacele și gogoșĭ.

Pe la miezul nopți și maĭ tîrziŭ eraŭ cu toți adunațĭ, și staŭ împregiurul căpetenii lor, povestind ceea ce li s′a întîmplat cu o zi maĭ nainte, și tot d′odată, fiecare pe unde a ochit maĭ din vreme ceva nuoĭ prăzĭ. Kir Panait, George, Antonake, saŭ maĭ bine, cum se numea tractirgiu susŭ numitŭ, asculta la dînși cu mare plăcere și maĭ ales că fiecare era dator să lase zeciuială și cinciuială, alișverișul ce′l făcea în prăvălie. Noaptea, prin urmare , aci, se povesteaŭ spaimele vrăjitoreștĭ, și se împărțiaŭ prăzile de hoție, toate acestea pînă la zioă, cînd începea a se lumina, și ca umbrele trebuia să se strecoare fieștecare unde era orînduit de către căpeteniea lor; parte din aceștĭ hoțĭ călca noaptea pe unde okia de cu zioa, parte dintre dînși fura cîte odată și zioa.

Această căpetenie a lor, a căruia viață e încărcată de totŭ felul de crime, se zicea că a fost odinioară ovreiŭ, care în urmă s′a botezat.

Oameni ceĭ de geniŭ, de multe orĭ, dintr′o greșală a natureĭ, saŭ din reaoa direcție din pruncie, din lipea de educație, saŭ răul esemplu al părinților, saŭ din destinațiea vreuneĭ stele neînțelese, devin oameni ceĭ maĭ pericoloșĭ aĭ soțietăți . . .

Acest omŭ ce a praticat maĭ multe meseriĭ, dintre care scerlataniea era cea de frunte: făcătorŭ de banĭ calpĭ, retăzătorŭ de galbenĭ prin pregiurŭ, contra factorŭ de polițe, plastografŭ a tot felul de hîrtiĭ și acte, cînd se zicea cumpărătorŭ de mărfuri din piață ca neguțătorŭ de la provinție, cînd îl găseaĭ skimbătorŭ de banĭ, cînd orbŭ cerșătorŭ, milogŭ tîrîndu-se pe la ușile celor marĭ, cînd strigînd p′în tribunale, cerînd dreptatea, în contra unor jefuitorĭ care ′ĭ aŭ răpit starea părintească, aci vrăjmașul cel maĭ neîmpăcat al unor judecătorĭ, pentru că și acesta, din întîmplare învățase cîteva articole din pravilă, cu care le arăta colțiĭ cînd îl judeca strîmbŭ. Îmbrăcămintea luĭ era variabilă întocmaĭ ca timpul, cînd îl întîlneaĭ în haĭne orientale, ca neguțătorŭ de caĭ, venit din Turcia, cînd în cele de modă nemțeștĭ saŭ franțozeștĭ, cînd îl găseaĭ deghizatŭ într′unŭ baronŭ, de multe orĭ în haine călugărești, și ca cerșetorŭ cîteodată cînd căuta să se întroducă în vreo casă, dar maĭ adesea orĭ purta o șapcă soioasă, unŭ fracŭ ruptŭ și pantalonĭ strîmțĭ, cu încălțămintea scîlciată, uneorĭ cisme de vacsŭ, alteorĭ botine de lacŭ, dar însă rupte.

Aerul, taliea și espresiea okilor săĭ, însemna unŭ omŭ foarte întreprinzătorŭ la toate și prea de curagiŭ. Vorbele luĭ totŭ a mare, lăudărosŭ peste măsură, și cîte le zicea, cele maĭ multe mincunĭ. Armatŭ maĭ totd′auna de unŭ cuțitŭ ce′l purta la piciorul stîngŭ, și cu unŭ talismanŭ ce′l purta într′unŭ baerŭ la gîtŭ. Foarte ipocritŭ p′între neguțătorĭ, se înkina multŭ cînd trecea pe din naintea vreuneĭ bisericĭ, și se jura pe numele luĭ Dumnezeŭ cînd îl întrebaĭ de cîte ceva. Însemnatŭ precum e omul de care trebue să fugĭ, avea părul roșu, și stîngaciŭ în apucăturile sale, din care motivŭ s′a și numit Stîngu hoțu, avea zîmbetul pe buze cînd se întîlnea cu cineva, gata a deschide întîiŭ vorba la toțĭ; întîiul lucru era să zică că i s′a întîmplat pagube marĭ, din a cărora crize a rămas săracŭ, și maĭ totd′auna zicea că așteaptă unŭ răspunsŭ de la cineva ca să înceapă o mare treabă.

Cu timpŭ făr′ de timpŭ, la locŭ făr′ de locŭ, intra în vorbă cu orĭ și cine, și cu cel cunoscutŭ și cu cel necunoscutŭ, măsluea bine cărțile, juca biliartul, table și altele; și cînd sta de vorbă cu cineva numea maĭ multe persoane marĭ ca să arate că este în relație cu dînsele.

Adeseorĭ cînd mergea pe drumŭ iute, era cu unŭ bețișorŭ în mînă, alte orĭ cînd umbla maĭ încetŭ, scotea niște mătăniĭ din pozunarŭ ce′ĭ petrecea pe degete boabele. Nu scăpa spectacolŭ , grădină și orĭce locŭ publicŭ unde să nu fie și el: acesta era caracterul principalŭ al luĭ Stîngu căpeteniea pungașilor.

Oarecare neorînduelĭ și keltuelĭ peste măsură a făcut ca Costake să keltuiască totŭ. Ba încă să se și îndatoreze. Dintr′o asemenea împregiurare făcînd cunoștință cu maĭ mulțĭ, și fiind în relațiĭ cu felŭ de felŭ de oamenĭ, îl văzurăm în cele din urmă vorbind cu omulŭ maĭ susŭ descrisŭ. De unde se ′ncepu cunoștința cu dînsul vom arăta-o maĭ în urmă.

Este unŭ proverbŭ care zice: pînă nu′țĭ puĭ în plugŭ cu romînul nu′l cunoștĭ cine este. . . . .

Dar ce felŭ ? Costake, amantul Lefteriki, unŭ june neguțătorŭ, unŭ prăvălieașŭ, trebuea să′șĭ piarză rostul socotelilorŭ sale? Neguțătorul nicĭodată nu keltuește maĭ multŭ decît ceea ce cîștigă, numaĭ dobînda din banĭ, iar capitalul trebue să rămîe neclintitŭ întocmaĭ ca apa oceanuluĭ și a mărilor. O cunoștință, o relație neconvenabilă pentru unŭ june, va să zică a se demasca în oki acelora ce′l credeaŭ dreptŭ altfelŭ.

Spune′mĭ cu cine te adunĭ să′țĭ spuiŭ cine eștĭ, este o zicătoare, îndestulŭ de dreaptă, și ′n care nimicŭ n′ar fi fostŭ maĭ sîntŭ de cît ceea ce zice, și n′ar putea să se zîcă altfelŭ pentru ca să fie întocmaĭ așa.

Însă zicătoarea n′a pus și pecetiea în fruntea fiecăror acelora de care trebue cineva să se ferească. Astă iasmă, lingușirea, fiĭcă a mincuneĭ și a ipocrisieĭ, îțĭ ascunde pe unŭ satană subt unŭ obrazŭ dulce, și acopere vicleniea și răutatea cu făgăduelĭ și vorbe frumoase, ș′afară de acestea maĭ este încă o zicătoare care ne ′nvață, ce aĭ să tragĭ este scrisŭ în frunte ′țĭ.

Costake, adesea, de cîte orĭ se despărțea de fiĭca Hagiuluĭ îșĭ simțea inima apăsată de o mie de supărărĭ și n′avea cuĭ să ′i le arate, și ar′ fi socotit că cerul se pogoară întru mîngîerea sa găsind inima vreunuĭ omŭ deskisă gata a priimi destăĭnuirea durerilor sale; și una singură, care′l ocupa maĭ multŭ, era amorul pentru fiĭca Hagiuluĭ.

Marele falimentŭ din a căruia cauză a scăzut casa de comerciŭ în care îșĭ depusese rodul economieĭ sale, de cîțĭva anĭ, a fostŭ unŭ trăsnetŭ pentru dînsul, el însă a căutat a se lupta, pe de o parte cu desavantagele viitoruluĭ săŭ, și pe de alta cu amorul: nu′ĭ rămînea în cele din urmă decît să alerge la arme streine, și aceste arme eraŭ bani ce căuta să ia cu împrumutare pentru ca să învîrtească unŭ comerciŭ mare. Din întîmplare Stîngul i se înfățișează ca trimisŭ din partea unuĭ zarafŭ foarte însemnatŭ, zicîndu′ĭ că′l împrumută să′ĭ dea însă unŭ proțentŭ de douăzecĭ și cincĭ la sută.

VI.
COCOANA HAGIKA.

Hagiul după ce a vorbitŭ îndestul de multŭ cu fiĭca sa, făcîndu′ĭ cunoscute cele ce se proecta în cauza măritișuluĭ eĭ, ce era să se săvîrșească pe curînd, îĭ spuse că are să plece după o zi saŭ doă pînă la Giurgiu spre întîmpinarea gineruluĭ cel ce trebuea să vie pe drumŭ. N′a uĭtat să′ĭ vorbească despre fericirea care o așteaptă, luînd în căsătorie pe fiul celuĭ maĭ înavuțitŭ neguțătorŭ din Scutari, iar, încît despre frumusețe, vîrstă și dispozițiea educațieĭ sale, nu s′a vorbitŭ nimicŭ; îĭ repetă de mai multe orĭ că este bogatŭ și într′aceasta îĭ stă toată fericirea. Lefterica nu răspundea părinteluĭ decît printr′unŭ adîncŭ suspinŭ, i se umplea oki de lacrăme ce le ascundea cu mare îngrijire ca să nu fie văzută de căte Hagiu. Și luna înnaintînd d′asupra ceruluĭ, era aproape de apusŭ, și unŭ norŭ trecînd repede pe din ′naintea eĭ o ascunse înnainte d'a apune, de la oki celorŭ care o priveaŭ, bucurîndu-su de frumusețea și liniștea nopți. Hagiul văzînd că se ′ntunecă lumina, zise fiĭceĭ sale că trebue să se pogoare din kioscŭ, căcĭ a întîrzieat prea multŭ.

Bine, taĭcă, răspunse Lefterica cu unŭ glasŭ înnecatŭ de durere, și apucă pe Hagiu de brațŭ și merseră să găsească pe cocoana Hagiĭca, pe care o găsiră dînd cu cărțile de necazŭ, pentru că era focŭ supărată pe bărbată-săŭ, maĭ ales de cînd a auzitŭ ca o să dea pe fie-sa după cine știe ce loază de streinŭ, pe care nu l'a văzut nicĭodată, nicĭ nu ′l cunoștea cine este.

Avea dreptate cocoana Hagiĭca să se certe cu bărbată-săŭ, că prea era cu barda de brîŭ și nu vrea să′ĭ asculte dorul de mumă; despărțind-o astfelŭ de unica lor fiĭcă, aceea pe care a crescut-o și a iubit-o ca pe Dumnezeŭ.

Hagiĭca nu băgase de seamă înclinațiea ce Lefterica avea pentru Costake, și afară de aceasta, mîndră fiind de frumusețea și talentele fiĭceĭ lor, nicĭ nu vrea să înțeleagă că unŭ neguțătorŭ le o cere în căsătorie. Credea după ceea ce′ĭ vorbise prietenă bună, că o să′ĭ găsească de ginere pe unŭ oare cine, omŭ mare, care să aĭbă măcar rangul de pitarŭ daca nu maĭ multŭ. Ș′apoĭ să vedețĭ că cocoana Hagiĭca nu era o femee care să nu știe să se poarte, saŭ așa de proastă care să nu cunoască lumea, saŭ lumea să n′o cunoască pe dumneaeĭ, și pentru asta da în cărțĭ ca să vază norocul fetiĭ,și fiindcă cărțile nu′ĭ arăta precum dorea, hotărîse ca a doua zi să meargă din preună cu Bălașa la o cărturăreasă ce ședea în Broștenĭ, la care maĭ fusese încă odată, pentru că oare cine îĭ pîrîse pe kir Hagiu despre unŭ nu știŭ ce, și dumneaeĭ fiind cam zuleară, s′a asigurat maĭ în urmă că Hagiu, bărbatăsăŭ, îșĭ perduse mintea după o marșandă la care cocoana Hagiĭca îșĭ făcuse unŭ bonetŭ și feti o pălărie.

De atuncĭ n′a maĭ fostŭ pace în casa cocoaneĭ Hagiĭki , și ceea ce a oprit-o poate d′a nu se judeca tocmaĭ la bătrînețe în consistorie, era unica lor fiică, pentru ca să nu′ĭ strice norocirea. Cocoana Hagiĭca prepunea că Hagiu vrea să depărteze într′adins pe fiica-le din casă, dîndu-o după unŭ veneticŭ, și dintr′aceasta nu prepunea vreunŭ lucru bunŭ, pentru că cocoana Hagiĭca știea ce plătește ita bărbată-săŭ. Dar, orĭcum, norocirea Lefteriki o creda asigurată, daca o va mărita după unŭ amploiatŭ, unŭ omŭ mare, de, și cu rangŭ, după cum îĭ spusese o prietenă a sa; atuncĭ cocoana Hagiĭca va eși din taraful neguțătorescŭ, și se poate lesne umbri pe lîngă nobleța ginere-săŭ și va trăi ca o mumă aproape de copiĭ, lîngă ginere boerŭ și fiĭca sa cocoană, iar încît despre Hagiu, îșĭ va lua seama maĭ tîrziŭ, și va întreba pe celelalte prietene cum trebue să urmeze.

Am zis că Hagiu nu vorbea de o lună cu femeea sa pe care o ținea de smintită și nu vrea să se consulte în trebile măritișuluĭ fiĭceĭ lor, și pentru că ce vrea să facă, trebuea numaĭ el să știe, duse pe fiĭcă-sa lîngă nevastă, și se întoarse ca să se culce în iatacu′ĭ, unde nicĭ visele nu′l prindea îndată ce înkidea okiĭ pînă a doua zi la cincĭ ore de dimineață, cînd se scula.

Lefterica maĭ multŭ moartă de mîhnire, se socotea foarte nenorocită că trezește, și se ruga în fundul inimeĭ sale luĭ Dumnezeŭ, ca să îmblînzească pe părințĭ, să le dea gîndul cel bunŭ, să maĭ lungească termenul căsătorii eĭ. O Dumnezeule! și pe cine vrea kir Hagiu să′ĭ dea de bărbatŭ? Cine o să fie acela căruia îĭ va înkina inima și credința, omul acela pe care îl va numi soțul eĭ, de la care atîrnă viitorul și fericirea eĭ? A uĭta pe Costake căruĭ încă de maĭ din nainte′ĭ a sacrifiat inima! Astă idee, Dumnezeule! o muncea cu kinurĭ grele, și de durere îșĭ simțea inima strivită, speranța o părăsise cu totul, peptul îĭ sălta cu iuțime, capul ′i se aprindea și tîmplele eĭ svîcnea ca și cînd moartea venia să o scape din toate nenorocirile. Singura femee căria ′i a descoperit secretele sale era Bălașa, doĭca care a crescut-o, amica și muma eĭ, la dînsa alergă aruncîndu′i-se în brațe, spuindu′șĭ păsul, arătîndu′ĭ toată durerea și de la dînsa cerînd ajutorŭ.

VII.
ÎNTREVEDEREA.

Costake era în ajunul d′a lua cincĭ sute de galbenĭ cu împrumutare de la unŭ bankerŭ cu proțentŭ de doăzecĭ și cincĭ la sută, nu s-a uĭtat că tocmeala era cu totul jidovească, îĭ părea bine că a găsit banĭ, și socotind că din zestrea ce′ĭ va aduce fiĭca Hagiuluĭ, saŭ cel puținŭ prin specule, va plăti cît maĭ îndată și se va desface de jidanu.

— E prea multŭ, jupîne, aceea ce cerĭ la sută, zise Costake către împrumutătorul săŭ.

— Numaĭ așa îmĭ dă mîna ca să împrumut, altfel, țiu maĭ bine argintul și aurul în casă: Frate, frate, brînza e pe banĭ!

Și învoeala fu făcută, și a doa zi, Costake, trebuea între un-spre-zece și două-spre-zece, să priimească bani. Abia ′șĭ a luat adio de la ovreiŭ și se gătea să meargă să vază pe Lefterîca, pentru că Bălașa îĭ mijlocea o întrevedere în prezența eĭ cu fiĭca Hagiului.

Nu trecu unŭ minutŭ după plecarea ovreiuluĭ, și unŭ omŭ a căruia înfățișare anunța ceva de misteriosŭ, veni să′l întrerupă din cugetare′ĭ.

— Este prea tîrziŭ, zise streinul, aceea ce proectezĭ să facĭ. Nicĭ bani, nicĭ stăruința nu te potŭ ajuta, Hagiul pleacă mîĭne pînă în zioă la Giurgiu, spre întîmpinarea gineruluĭ fiĭceĭ sale, și peste o lună Lefterica va fi măritată.

— Cum se poate!

— Le-am auzit kiar din gura unuia dintre băeți meĭ ceĭ credincoșĭ, care ′ĭ culegea caisele din grădină și′ĭ da peste ulucĭ afară oalele cu florile cele scumpe, pe cînd Hagiu sta de vorbă cu fiĭca sa în kioscŭ.

— Tu eștĭ unŭ satană, răspunse Costake.

— Satana nu domnește atîta întindere, zise Stîngul cel vestitŭ, pre cît poate domni geniul meŭ. Este unŭ geniŭ legatŭ de destinațiea mea, care trebue să′mĭ înfățișeze totd′auna prezentul în toată întinderea′ĭ, și să′mĭ prezică viitorul. Te părăsescŭ în mila celuĭ ce totul poate, și cînd veĭ avea trebuință de unŭ sprijinitorŭ, gîndește-te la mine, și eŭ mă însărcinez foarte bucurosŭ cu lada saŭ dăsagi cu bani Hagiuluĭ, orĭcît de greĭ vor fi, pe cînd dumneata veĭ da brațul fiĭceĭ sale, vrînd să o luațĭ la sănătoasa ca să scăpațĭ de bătrînŭ. Eŭ vă voescŭ binele și acesta e singurul sfatŭ ce vi′l daŭ, aĭ înțelesŭ. Și Stîngul se făcu nevăzutŭ fără să așepte vreunŭ răspunsŭ, o vorbă măcar din gura celuĭ către care vorbea.

Nu, nu se poate! . . . . e totul ci′a zis în sine Costake.

Luna nu scăpătase încă de pe cerŭ, noriĭ se prămădiseră către apusŭ, și suflarea vîntuluĭ înfiora frunzele copacilor. O ușoară armonie întrerupea tăcerea nopțiĭ celiĭ maĭ plăcute din luna luĭ Iunie. Cîntecul privigătoareĭ făcea și mai dulce melancolica înfățișare a nopțiĭ și par′că plîngerile eĭ, din rămurile cele stufoase, îndulcea oare cum durerea celor c′o ascultaŭ. Umbrele copacilor plecate în josŭ eraŭ întrerupte de slabele raze ale luniĭ și arcadele cele lungĭ de viță boldită și a totŭ felul de arborĭ, precum acasiea, aninul, cireșul și alunul, ascundeaŭ în sînul lor șopta celor ce nu se înduraŭ de atîta frumusețe a nopțiĭ, și luna singură era martură la cîte ziceaŭ eĭ. Noaptea înnaintînd din ce în ce tîra după dînsa și somnul ce îngreoează okiul muncitoruluĭ adormitŭ poate la tulpina vreunuĭ nucŭ, saŭ a vreuneĭ sălciĭ plîngătoare. Cine dar este acela care să vegeze pînă la ora aceasta atît de înaintată, ca să privească la cursul luneĭ și cugetările să′ĭ fie tot așa de melancolice precum e norul care trece din cînd în cînd prin fața eĭ? Singură Lefterica și cu doĭca eĭ cea bătrînă! juna fecioară, pe cînd părinți eĭ dormeaŭ, era în privdorul cel de la drumŭ, de unde nu′ĭ trebuea de cît cîțiva pașĭ ca să se pogoare în grădinița cea cu kioscul de vară, și în care locŭ priimea cîteodată, de față cu bătrîna sa companionă, pe amorezul eĭ și aceasta, maĭ ales noaptea pentru că zioa prea rarŭ călca piciorŭ de omŭ în casa Hagiuluĭ.

— Uĭte-l, uĭte-l! zise tînăra fecioară către bătrîna cea d′alăturĭ, vine el, îĭ cunosc mersul, ah! Dumnezeule, nu știu de ce′mĭ tremură inima pentru că′l văz , nicĭ o-dată n′am simțit-o aceasta atît de tare ca în astă seară!

— Aĭ dreptate răspunse bătrîna femee, uĭtînduse la Lefterica, care era palidă întocmaĭ par′că era moartă, și′ĭ tremura glasul cînd pronunța numele lui. Este el într′adevărŭ, și ar′ trebui să înceteze pentru totd′auna vizita aceasta de noapte, căcĭ daca va simți taĭcă-tăŭ, atuncĭ să′țĭ găteștĭ numaĭ mormîntul maĭ dinnainte. Răŭ facĭ fata mea, răŭ facĭ că te lașĭ orbește în această patimă a amoruluĭ! Eŭ pentru că tu am iubit m′am lăsat după voea ta, și am făcut mare greșală, dar acum iarășĭ pentru că te iubesc, voiŭ să te apăr de o nenorocire, poate, și care e cea maĭ mare din viață′țĭ. Nu te maĭ gîndi la copilăreasca′țĭ nebunie, nu te maĭ gîndi la acela după care părinți tăĭ nu vor ca să te dea. Peste puținŭ, gineritle tăŭ cel alesŭ de către taĭcătăŭ o să sosească, și nu veĭ putea să te abațĭ din′naintea voinți taĭcă-tăŭ. Iubita mea, Lefterico, nu te arunca orbește în nenorocire, căcĭ cînd odată veĭ fi pătată din ′naintea părinților tăĭ ș′a lumi întregĭ, veĭ perde totŭ ceea ce aĭ avut maĭ scumpŭ în viață′țĭ. Atuncĭ veĭ fi pe jumătate moartă, și fără să poțĭ a lua în căsătorie pe acela care′l iubeștĭ,fără voea părinților tăĭ, veĭ fi dată cu d′asila, legată de brațul unuĭ altŭ bărbatŭ maĭ aspru decît piatra și maĭ crudŭ decît durerea′țĭ, ș′acela te va tîrî dup′a sa voe, și tu ce o să facĭ! Părintele tăŭ nu te va auzi, nu va voi să te asculte, veĭ fi depărtată, în cine știe care țară și eŭ voiŭ plîge atuncĭ, iubita mea, pentru că eŭ te am crescut pînă te aĭ făcut așa mare. Fiĭ draga mea și înțeleaptă precum eștĭ de frumoasă.

Și abia sfîrșind acestea doĭca eĭ, juna fecioară începu a lăcrăma, dar nu încetă iarășĭ d′a o ruga spuindu′șĭ pasiunea și durerea ce o consumă, și că trebue cel puținŭ pentru a din urmă oară să′ĭ zică adio.

Luna era să sfințească și nu rămînea decît noptoasa lucire a stelelor ce le rămînea marture și care trebuea să lumineze cel dupe urmă adio a doĭ amorezațĭ.

Lefterica maĭ multŭ tîrîtă fără voea bătrîneĭ ce o survegea de aproape, se pogorĭ ca să iasă înnaintea luĭ Costake, și acesta îngenunkind la picioarele eĭ, îĭ săruta cu căldură mîĭnile, abia cutezînd să o strîngă la peptu′ĭ. Luna maĭ fu martură unŭ minutŭ să privească transportul în care se găseaŭ aceștĭ amanțĭ, ceĭ ce rămaseră încremenițĭ unul în brațele altuia, fără a′șĭ zice o vorbă măcar.

— Nu mă mai iubeștĭ, Lefterico, începu să zică junele, care după ce ′i a sărutat mîna, apropiind-o cu căldură de inima sa, se opri unŭ minutŭ ca să se uĭte drept în oki eĭ, ca și cînd ar′fi vrut să observeze dacă inima′ĭ este tot aceeași ca maĭ′nainte, nu mă mai iubeștĭ Lefterico, tu nu maĭ suferĭ în lipsa mea, precum îmĭ ziceaĭ altădată, nu simțĭ cît te iubește cel ce′țĭ jură credința și kiar viiața sa!

O! tacĭ, răspunse Lefterica, nu′mĭ împuta aceasta, nu mă certa fără ca să fiŭ culpabilă. Dumnezeŭ singurŭ′mĭ este marturŭ despre suferințele mele, și cît pătimesc. Vaĭ! cît sînt de nenorocită! cît am să mă plîng și tu mă cerțĭ.

— O! pardonŭ, scumpa mea, pardonŭ daca te am supărat cu aceasta! Dar, Leftero, amorul și geloziea sînt două simțimente care se răsboesc în mine maĭ tare de cît toate elementele, mai iute și decît focul kiar. Numaĭ eŭ știu cît te iubesc, și daca tu aĭ voi, calcă în picioare orĭcare legăminte te ține, universul e îndestul de întins p-ntru ca să putem trăi amîndoĭ, și după moarte unŭ acelașŭ mormîntŭ să ne unească. Uĭte, Leftero, amorul meŭ este atît de tare încît de multe orĭ ajunge o nebunie, eŭ însu′mĭ rîz de mine, rîz însu′mĭ de aceea ce proectez în fiecare minutŭ, mintea îmĭ perz cu totul, și așŭ dori par′că să′mĭ răsbunŭ, văz par′că sîngele curgînd din ′naintea mea și par′că mă lupt pînă la sînge ca să te apăr pe tine. Unŭ nu știŭ ce, care presimțimentŭ îmĭ zice că pentru mine se deskide o lume nuoă de nenorocirĭ, și cînd mă gîndesc la tine, turbez de mînie și de durere, și îmĭ zic, atuncĭ, daca Leftera m′ar′ iubi cu amorul uneĭ femeĭ de curagiŭ . . . . O! nebunŭ ce sînt, abia sînt lîngă tine, țiu mîĭnile tale strînse într′ale mele, privesc oki tăi cei dulcĭ și luminoșĭ ca smarandul, frumoasele tale cosițe împregiurul capuluĭ tăŭ împretindu-se cu atîta grație, și să mă maĭ gîndesc la moarte! Cine este maĭ fericitŭ decît acela care poate să te vază unŭ minutŭ. Oh! te iubesc! te iubesc Lefterica mea!

Juna fecioară, cu oki lăsațĭ în josŭ sta în nemișcare, și pe cînd rumeneala din obrajiĭ eĭ lua o coloare foarte vie, urcîndu-i-se sîngele spre aĭ aprinde obrazul, mîĭnele îĭ eraŭ îngețate și tremurînde între ale amantuluĭ eĭ. Ar′ fi căzut moartă în brațele luĭ Costake daca frica că va deștepta pe tată-săŭ , n′ar′ fi oprit-o, aceea cu care s′a luptat atît de multŭ.

Ușoara suflare a zefirilor, făcea să se mișce frunzele de prin ′pregiurŭ, și luna apuind cu totul abia maĭ lăsa să se vază cele de pe urmă raze pe d′asupra arborilor.

— Ah! Dumnezeule, zise Bălașa, taĭcă-tăŭ este deșteptat, Eleftero, sîntem perdute amîndouă, și apucînd pe Leftera de umerĭ căuta s′o tragă din′naintea luĭ Costake, dar ea fiind cu totul înmărmurită nu știea ce face, și sta nemișcată și rece ca marmura.

— Lefterico! Lefterico, fata mea! Lefterico, taĭcă-tăŭ s′a deșteptat.

— Să fugim! vino după mine răspunse Costake.

— Lefterico, aide să intri în casă.

— Sînt la picioarele tale, Lefterico, m′ascultă, te rogŭ din toată inima!

— Vino sus pînă nu te vede taĭcă-tăŭ, eștĭ perdută, zise Bălașa plină de spaimă.

Și Costake vrînd să întinză o pungă în mîna Bălași, aceasta speriată că va eși stăpînă-săŭ dupe obiceiu′ĭ afară, ca să repire aerul de dimineață, nicĭ că vedea ce face amantul stăpîneĭ sale.

— Să mergem maĭca mea, cît maĭ curînd, răspunse Lefterica către doică.

— Nu te duce, vino după mine, încoacĭ ne e drumul! . . .

— Vaĭ! ce ne facem, taĭcă-tăŭ a eșit afară, să ne ferim, să nu ne vază, pînă va trece din′naintea ferestelor tale.

— Întîmplese ce s′o întîmpla, încoace ne e drumul! zise Costake, arătînd cu degetul locul cel desgrăditŭ, din fundul grădini, pentru că tocmaĭ atuncĭ Hagiu făcea o împrejmuire nuoă.

— Ah! taĭca ne a văzut, sînt nenorocită pentru toată viața.

Astă dată nu plec fără tine, și kiar sfîrșind zilele la picioarele tale.

Nicolae! Nicolae! s′auzi Hagiul strigînd, cel ce eșise cu ciubucu aprins în ușa de la balconŭ și uĭtîndu-se să vază daca maĭ e multŭ pînă la zioă pentru că avea să se gătească de călătorie.

Nicolae nu maĭ răspundea încă, și Bălașa ce se credea perdută nu îndrăsnea să facă unŭ pasŭ ca să keme pe feciorŭ, să nu se bage de seamă că Lefterika lipsește din odaea de culcare, și întorcându-se către juna fiĭcă ce tremura pentru că știea cine este Hagiu.

— Vezĭ ci′ aĭ făcut, zise Bălașa, nu maĭ ascultat pe mine, și iată acum! . . .

Kostake îĭ impunea tăcere, pe cînd cu o mînă apuca pe Lefterica de mijlocŭ, și căutînd cu oki să se îndrepteze spre eșirea de prin fundul grădini.

Hagiu maĭ strigă încă odată și Lefterica tocmaĭ era să scoață unŭ țipătŭ, pe care ′l înăbuși dădaca-sa puindu′ĭ mîna la gură.

— Te-a auzit, și sîntem perdute, sîntem perdute, vaĭ de mine! . . . zise bătrîna femee, mușcîndu′șĭ mîĭnile, și făcînd jurămîntŭ în sine că nicĭodată nu se va lua după minea cea copilărească a Lefteriki.

Unŭ mare sgomotŭ s′auzi tot de odată în mijlocul ulițeĭ, între care unŭ țipătŭ de femee deștepta auzul vecinilor de prin împregiurŭ.

— Focŭ! focŭ! săriți s′a aprins, arde! . . .

Și unŭ fumŭ negurosŭ acoperi într′unŭ minutŭ curtea Hagiuluĭ, și Hagiu speriatŭ, strigă încă odată pe Nicolae, care, abea s′a trezitŭ din somnŭ și ′ĭ a răspuns.

Unŭ urletŭ mare tîrziŭ după mezul nopți creștea din toate părțile ca și cînd venia unŭ potopŭ, saŭ s′apropia cutremurul pămîntuluĭ. Alergară vecini și mulțimea oamenilor care se deșteptară ′la răsunetul alarmeĭ, și uruitul instrumentelor nu întîrzie a se auzi de departe, ceea ce venia spre a domoli furiea elementuluĭ cel pericolosŭ.

Oare, în împregiurările acestor turburărĭ marĭ, cine era acel ce sta în fundul grădini, care rămăsese neclintitŭ cîte-va minute, ca și cînd ar′fi pîndit într′adins, în întunerecul cel desŭ al rămurilor celor stufoase, și care la lumina cea fantastică a foculuĭ, ce nu era departe, semăna ca o statue de aramă; făcu să s′auză unŭ glasŭ cu totul satanicŭ.

— P′aicĭ vă este drumul! . . . acum e vremea să puĭ mîna pe sipetul cel cu galbenĭ al Hagiuluĭ. . . .

Lefterica între acestea scoase unŭ țipătŭ, pe care taĭcă-săŭ nu′l auzi din cauza alarmeĭ, și rămase ca moartă în brațele amantuluĭ eĭ.

VIII.
GAZDA HOȚILOR.

Cocoana Hagiĭca, precum am maĭ zis, era supărată pe bărbatu-săŭ încît, daca era ceva maĭ tînără Hagiul nu vrea s′o ′ntrebe și pe dînsa la totŭ ce-făcea și ceea c′avea de gîndŭ să facă. Trebue cu toate acestea să dăm dreptate cocoanei Hagiĭki pentru că toată lumea era cu unŭ focŭ iar dumneaeĭ cu două. Pentru că de cînd cocoanele de prin vecinătate a început a deschide casa Hagiuluĭ, aŭ început tot­d′o-dată a și cam face băgărĭ de seamă boneturilor și mobilelor din casă că nu prea eraŭ de modă. Multe dintre prietenile dumneaĭ, a certat-o că de ce să se lase pînă într′atîta și nu caută să′șĭ facă unŭ felŭ de apă care netezește și îndulcește prea multŭ pelița obrazuluĭ pentru că nu e doară bătrînă trecută, și cocoana Hagiica era hotărîtă să însărcineze pe jupîneasa Bălașa cu treaba aceasta.

Oh! lume, lume multŭ eștĭ vrăjmașă și tirană, încît nedreptățirile tale abia le poate coprinde mintea unuĭ muritorŭ. Și par′că nu sîntem toțĭ muritorĭ! saŭ par′că intră cuiva ceva în pungă de totŭ se leagă uni alțiĭ de biata cocoana Hagiica, zicîndu′ĭ că este bătrînă, și koketă în ridicolŭ.

După ce aduserățĭ moda doamnelor marșande, și făcurățĭ pe cocoana Hagiĭca să′șĭ cumpere o pălărie pe care a pus-o o dată de gura prietenelor cu care îșĭ consulta dumneaeĭ gustulŭ și a eșit la grădina Castrișoaeĭ, apoĭ făcurățĭ pe cîțĭva domnișorĭ tinerĭ să′ĭ zică că′ĭ stă rococo pe capŭ. Fie că și dumneaeĭ în necazul tutulor a hotărîtŭ ca în lipsa Hagiuluĭ să′șĭ facă alta la care o s′adaoge și pene, și atuncĭ, să vedemŭ c′o să maĭ zicețĭ, pentru că dumneaeĭ nu face toate acestea din punga nimuluĭ, ci kiar cu baniĭ ce′ĭ avea pușĭ la o parte din economiĭ.

Dar pe lîngă aceasta, kir Hagiu va zăbovi poate cam multŭ în călătoriea c′o va face, și′n acest timpŭ cine are dreptul să′ĭ ia seama, afară numaĭ de cocoanele de prin vecinătate, și maĭ ales că dumneae nu ′șĭ a tîrguit măcar unŭ capŭ de ață din tîrgŭ, fără ca să întrebe maĭ întîiŭ și pe dumnealor.

Ne cerem dar voe de la domni lectorĭ, ca să lăsăm pe cocoana Hagiĭca în pace, pentru că de ne va auzi dumneaeĭ, nu ne spălăm cu toată apa din gîrlă. Maĭ ales că dumneaeĭ când vrea să'mĭ verse focul aleargă pe la bobărese și pe la fermecătorese și daca vă ține curelile poftițĭ de maĭ zicețĭ ceva de dumneaeĭ.

Abia s′a potolit focul ivit despre zioă lîngă casa Hagiuluĭ, unde a ars unŭ grajdiŭ cu doĭ caĭ, unŭ șopronŭ, ș′o clae de fînŭ, care, toate acestea, luară focŭ din ticăloșiea vizitiuluĭ, de aceea domnilor proprietarĭ băgațĭ de seamă cînd luațĭ vizitiŭ, întrebați′l maĭ întîiŭ daca nu e bețivŭ!

Pentru acesta mulțumită pasnicilor și oamenilor de la intrumentŭ că Hagiul n′ar fi făcut unŭ pasŭ de lîngă casă′ĭ pînă ce nu s′a asigurat că focul era stinsŭ de totŭ. În urmă voea să plece la drumŭ însoțitŭ de credincosul săŭ Nicolae, și recomandînd casa și maĭ ales supravegerea fiiceĭ sale jupînesi Bălași, care ș′aceasta nu puținŭ îĭ era devuată.

Dar era ceva cam tristŭ , luînd catastrofa incendiuluĭ ca unŭ semnŭ răŭ în ajunul călătorieĭ sale la Giurgiu, pentru că Hagiul credea în prejudițiĭ și avea cuvîntŭ căcĭ a văzut multe în viața sa.

Spaima despre oarecare hoțiĭ întîmplate da de vorbă p′între uniĭ alți, care n′aŭ de lucru și le place s′auză toate și să le știe toate, și′ncornorează lucrurile făcînd din țînțarŭ armăsarŭ, și din purice cămilă. Dar toate acestea, precum am maĭ zis, a făcut ca autoritatea să ia măsurile cele maĭ de aproape.

Între acestea, doĭ oamenĭ dintre popolul de josŭ găsinduse într′o cîrciumă unde striga să le aducă mereŭ vinŭ, rachiŭ și iar vinŭ.

— Bea, măĭ frate, zise unul dintre dînși, în sănătatea boeruluĭ nostru și′n aceea a măritișuluĭ fiiceĭ sale, căcĭ peste o lună o să facă o nuntă de cele marĭ, o nuntă, uite, să se ducă vestea , și′mĭ pare multŭ bine că o să iaŭ bacșișŭ, apoĭ o să bem, o să bem, măre, pîn′om da cu căciula după cîînĭ.

— Îndată, îndată, răspunse cîrciumarul, kir Panait, unŭ omŭ grasŭ și scurtŭ ca unŭ burdufŭ de untŭ de lemnŭ, îmbrăcatŭ cu nădragiĭ săĭ ceĭ largĭ, avînd pulpele picioarelor goale pînă la genukĭ, cu o pereke de imineĭ rupțĭ în picioare, și cu unŭ caucŭ verde pe capŭ.

Pe cînd ceĭ doĭ băutorĭ îșĭ vedeaŭ de băutură, intră unŭ al treilea, care era unŭ omŭ roșcatŭ la față, și după îmbrăcămintea sa semăna a neguțătorŭ de peĭ, acesta s′apropie de kir Panait, îĭ șopti ceva la ureke și eși îndată, aruncînd una din acele căutăturĭ asupra celor doĭ confrațĭ, ce beaŭ și se kefuiaŭ între dînși, încît ar′ fi zis cineva că le ia seama într′adins ca să′ĭ cunoască cînd ′ĭ o maĭ întîlni vreodată.

— Cine era ăsta care eși și se uĭta așa de ciudatŭ asupra noastră, măĭ verișcane, ce dracu, te cunoaște doară pe tine, întrebă unul dintre ceĭ doĭ pe celălaltŭ care încremenise ducînd paharul la gură.

— Sĭ! făcu celălaltŭ înpuind tăcere tovarășuluĭ săŭ, celuĭ care ′ĭ făcuse întrebarea, sĭ! . . . să nu te auză cumva că te-ai șters de pe lume.

— Ce dracu, n′o fi oare Stîngul hoțu ăl de umblă cu cuțitul în cismă, pe care potera îl caută pretutindenĭ să′l prinză, și care, ca draku, cînd îl cauțĭ în Focșanĭ este în Brăila?

— Și la focul d′alaltăerĭ, măĭ, s′a prins o sumă de pungașĭ, hoțĭ afurisițĭ, măre, ucenicĭ d′aĭ luĭ Stîngu ăl vestitŭ, care veniseră să stingă și s′a prins cu argintăriĭ și cu felŭ de felŭ de scule de furatŭ.

— Înkinăte, măre, ca de ucigăl crucea, zise celălaltŭ, scuĭpîndu′șĭ în sînŭ, și făcură amîndoĭ semnul cruci ca și cînd văzuseră pe dracu.

Nu trecu multŭ pînă ce maĭ băură aștĭ doĭ frațĭ de cruce, și plecară ca doĭ oamenĭ bunĭ, și cînd ajunseră în capul ulițeĭ, de unde eraŭ să se despărțească, mergînd fiecare pe la casa sa, se întîlniră cu dorobanți poliții și cu unŭ subcomisarŭ care mergeaŭ să calce cîrcuma și să rădice pe cîrciumarul de unde plecaseră.

Panait cîrcumarul fu înkisŭ, prăvăliea sa pecetluită, și pe care maĭ în urmă a dărămat-o de la sfatŭ, pentru că era o șandrama veke și pericoloasă. S′a găsit într′însa o sumă de lucrurĭ furate, dintre care partea cea maĭ mare s′a perdut îngropate fiind p′în pămîntŭ. Dîndu-se kir Panait în judecată ca gasză de hoțĭ, a mărturisit pe Stîngu, căpeteniea lor, și dîndu′ĭ toate planurile pe față, îndată s′a și trimis să′l prinză, dar nu s′a putut găsi nicăerĭ.

Unŭ bietŭ ovreiŭ, care îl curgere de maĭ mulțĭ anĭ s'a speculatŭ p′afară prin județe ca neguțătorŭ mămularŭ, cel ce vindea totŭ felul de mărunțișurĭ, și în cele din urmă făcînd unŭ capitalŭ îndestul de potrivitŭ pe seama luĭ, da banĭ cu împrumutare. Acesta a perit.

Cercetîndu-se însă pre cît s′a putut despre acest omŭ, se da cu socoteala că o fi eșit iarășĭ p′afară, dar mulțĭ zicea că ′l ar fi văzut puindu-se într′o birjă cu Stîngu hoțu cel ce pînă atuncĭ nu prea era cunoscutŭ de către toțĭ.

Dintr′aceasta, dar, după călcarea cuĭbuluĭ hoțescŭ, înkiderea și mărturisirea luĭ kir Panait, s′a înțeles că hoți pe lîngă alte lucrurĭ făceaŭ și oamenĭ nevăzuțĭ. Dreptatea însă n′a întîrzieat a descoperi și aceea ce s-a urmat maĭ tîrziŭ.

Hagiul auzind vorbindu-se despre aceste hoțiĭ, îĭ venia să′șĭ sfîșie haĭnele de necazŭ , și a poruncit ca în toate nopțile să fie poarta bine înkisă cu șapte lacăte, și dintr′aceasta, n′a maĭ cutezat nimenĭ să maĭ dea vizite noaptea pe la kioscul din grădina sa.

Stan vizitiul săŭ, eșind noaptea afară, a văzut că cine-va da ocolŭ p′în pregiurul caseĭ și a grajduluĭ unde ținea Hagiul cîțiva caĭ de speculă, foarte frumoșĭ și scumpĭ, adușĭ din țara Ungurească. Vrînd bietul omŭ să pue mîna pe el, acela scoase unŭ cuțitŭ ce′l făcu să lucească pe din ′nainte′ĭ la lumina stelelor. Cîtă spaimă! ce văd oki luĭ oare, după ce se freacă bine la okĭ ca nu cumva să fie vreunŭ visŭ . . . . era omul pe care′l a fost văzut că intrase ș′a șoptit cîrciumaruluĭ Panait, atuncĭ cînd bea cu fratele săŭ cel de cruce. Stan vizitiul pînă să strige, acela s′a făcut nevăzutŭ întocmaĭ ca o umbră. . . .

IX.
Omul luĭ Dumnezeŭ.

Dintr′o întîmplare neprevăzută Hagiul a amînat călătoriea sa ca s′o facă ceva maĭ tîrziŭ, fiindcă Lefterica era bolnavă și spre a căriĭ însănătoșire, după ce a kemat pe maĭ mulțĭ doctorĭ, n′a încetat d′a face și dăniĭ pe la bisericĭ și a kemat în maĭ multe rîndurĭ pe preotul Ioakim ca să′ĭ citească . . . Acest preotŭ a căruĭ înfățișare avea ceva de sințitŭ în sine, pe lîngă darul ce ′ĭ s′a dat, avea acea blîndețe venerabilă a unuĭ omŭ bătrînŭ ca de șaizecĭ de anĭ și maĭ bine, cu părul capuluĭ săŭ albŭ, cu o barbă subțire ca mătasea ce′ĭ cădea pînă pe peptŭ, și îmbrăcatŭ cu totul în simplitate și curățeniea cea maĭ remarcabilă. Vorbele sale aveaŭ acea însușire cerească, unind pe lîngă seriozitatea anilor săĭ o dulceață prin care ușura durerea celor ce suferea. Sunetul voceĭ sale, avea acea putere misterioasă căcĭ de îndată ce'l auzea cineva vorbind, nu se îndura să se deslipească de lîngă dînsul, și ca unŭ balsamŭ mîngăetorŭ da sufletelor celor bolnave sințenie și însănătoșire.

El număra în cursul anilor săĭ atîtea împregiurărĭ și prefacerĭ, ce a întîmpinat în viață′ĭ cît și ce a văzut în aceea a poporanilor pe care ′ĭ păstorea. Și lăsînd la o parte lacrămile ce a vărsat pentru o soție pe care Dumnezeŭ a fost kemat-o la sine de vreo douăzecĭ și cincĭ de anĭ, și perderea a doĭ fiĭ ce se duseră în țărĭ streine și despre care nu aflase încă nimicŭ pînă în cele din urmă, apoĭ nu puținŭ se întrista și de aceea că fii creștinătăți sînt abătuțĭ de la cuvîntul luĭ Dumnezeŭ. Nu înceta în minutele sale cele de rugăciune a mulțumi luĭ Dumnezeŭ de ceea ce a perdut și se ruga întru ertarea păcatelor celor greșițĭ. Singura mîngiere a sa era atuncĭ cînd putea să alerge întru ajutorul cuiva și prin sintele sale vorbe să răspîndească pacea în totŭ locul. Zioa și noaptea se îndeletnicea întru citirea sinteĭ scribturĭ, și viața sa era foarte cumpătată, biciuind cu puterea cuvîntuluĭ, neorînduelile dintre creștinĭ. Și orĭunde întîmpina pe vreunul cel ce era abătut de la adevărata credință, îĭ punea înainte o temă din evangelie prin care îl făcea să înțeleagă, iar cînd vedea nedreptățire pre pămîntŭ, zicea cu acea inspirație profetică a psalmurilor profetuluĭ împăratŭ : „Nu așa necredincioșilor, nu așa ! . . . și o cerească lumină scînteea din focul okilor săĭ ce se răspîndea peste toată fruntea sa cea mare și plină de seninătate, și vorbele sale avînd asprimea învățătoruluĭ și mărirea pontifilor, curgea din buzele sale, cele ce nicĭodată n′aŭ bîrfit împrotiva luĭ Dumnezeŭ, și s′auzea în vorbele sale o elocuență de adevăratŭ preotŭ și martirŭ!...

Lefterica ascultîndul, d′atîtea orĭ a vărsat lacrăme pre cît inima eĭ era atinsă, și căința d′atîtea orĭ s′a pogorît în sufletu′ĭ de cîte orĭ nevinovățiea și curățeniea fecioareĭ se încorona prin vorbele sale cu coroana îngerilor. Îngenukiată fiind d′atîtea orĭ la picioarele bătrînuluĭ preotŭ cerea ertare de cîte orĭ ′și aducea aminte că ne ascultînd de vocea datorieĭ sinte a dat ascultare patimeĭ sale de care era kinuită atît de multŭ.

— Părintele meŭ, zicea ea către sîntul omŭ, seara și dimineața, în toată rugăciunea mea, n′am uitat d′a mă ruga luĭ Dumnezeŭ pentru ertarea păcatelor, pentru viața și sănătatea părinților meĭ, și pentru întreaga fericire a totŭ neamuluĭ omenescŭ, și după această rugăciune am simțit inima-mĭ liniștindu-se din suferințe, sufletul meŭ că se împărtășea de acea curată speranță și bucurie, de care am fost lipsită numaĭ atuncĭ cînd am scăpat din gîndirea-′mĭ pe taica și pe maica. Am fost greșită, părintele meŭ, căcĭ nu m′am gîndit în totŭ minutul la dînșiĭ.

— Da, fiică, îĭ răspundea preotul, una din cele maĭ sinte poruncĭ a le luĭ Dumnezeŭ este să cinsteștĭ pe tată-tăŭ și pe mumă-ta și c. l. l. t. . . .

Preotul cel ce pătrundea în cugetele cele maĭ secrete ale unuĭ sufletŭ bolnavŭ; nu puținŭ a înțeles de unde isvora durerea și suferința fecioareĭ, și ca omul luĭ Dumnezeŭ a hotărît să întîlnească pe Hagiul părintele eĭ să′ĭ vorbească.

Fără ca Lefterica să pomenească vre o dată numele aceluĭ pentru care pătimea, confesorul eĭ îĭ surprinse pe jumătate secretul.

Hagiul și femeea sa în astă împregiurare înțelegeaŭ și nu prea înțelegeaŭ aceea ce preotul voia să le zică prin cuvinte îndestul de tarĭ, că juniea e acea vîrstă cînd patimile se răsboesc cu nevinovățiea, și părinți sînt datorĭ a o priverea d′aproape . . .Însușĭ Dumnezeŭ nu voește ca unŭ părinte să fie tiranŭ, nicĭ oarba patimă să învingă pe fii săĭ. Prin aceasta le da să înțeleagă ca ce măsurĭ trebueaŭ să aĭbă întru scăparea și mîntuirea fiiceĭ lor.

Hagiĭca învinovățea pe bărbată-săŭ ca unul ce era prea aspru și nedreptŭ, Hagiul zicea că desele adunărĭ cu o societate așa de stricată ca aceea de care era tot-d′auna încungiurațĭ, a produs neliniștea și toate turburările din casă-le, și peste puținŭ are să le pue unŭ sfîrșitŭ.

— Să dea Dumnezeŭ ! murmura încetŭ bătrîna Bălașa, care ascultînd de multe orĭ cum se certa Hagiul cu Hagiĭca, și care cunoștea secretul suferințeĭ Lefteriki, înțelegea unŭ sfîrșitŭ măritișul juneĭ focioare cu acela pe care ea îl iubea. Însă nu cuteza să′șĭ dea și ea părerea din ′naintea stăpînu-săŭ, căci Hagiul o cam scosese de la inimă, și cam mirosise ceva pentru fiĭcă-sa, maĭ ales din acea noapte cînd era în vecinătate focŭ, cînd zicea că auzind sgomotul afară și văzînd prin ferestre flacăra și fumul eșise cu Lefterica din casă și dintr′asta a leșinat lîngă kioscul din grădină. Hagiul deși nu era d′al de ăia care cred lesne toate, însă tăcu pentru că n′a voit s′ațîțe din nuoŭ gîlceava. De, Dumnezeŭ să ne erte, uni asigură că era unŭ altŭ motivŭ pentru care Lefterica a fost atît timpŭ bolnavă, dar noĭ să zicem că din spaima foculuĭ. Pentru aceasta a fost de trebuință ca Hagiul să maĭ amîne călătoriea sa la Giurgiu. Cocoana Hagiĭca ca una ce ′șĭ vedea de focșorul dumneaeĭ, îĭ venea să turbeze de mînie că nu pleca bărbată-săŭ o dată să′șĭ poruncească maĭ curînd capela cea de modă cu care avea de gîndŭ să iasă la vizită!

X.
Ajutorŭ, ajutorŭ strigă femeea neguțătoruluĭ.

Douăzecĭ și cincĭ la sută proțentŭ, ′mĭ a cerut ovreiul de dăunăzĭ! zicea în sine Costake, cel ce se plimba cu pașĭ rarĭ în apartamentul săŭ. Și cu toate astea ′mĭ a făgăduit că vine a doua zi să′ĭ daŭ în priimire dreptŭ asigurare hîrtiile loculuĭ de lîngă Sinți Apostolĭ și să′mĭ numere bani. Iată, a trecut d′atuncĭ treĭ săptămînĭ și nimenĭ nu s′a arătat pe la mine! Unŭ ce satanicŭ și misteriosŭ îmĭ îmfățișa presența celuĭ omŭ care ′mĭ a vorbitŭ că e omul pieți, și pe care, cu toate acestea, nu′l știu nicĭ pînă acum cine este. Ast omŭ care după fisionomia′ĭ trebue să fie saŭ unŭ mare speculantŭ, ca acela ce știe să răspunză despre toate a le interesuluĭ, saŭ unŭ mare șiretŭ! . . ′mĭ a adus în casă pe unŭ ovreiŭ, împrumutătorŭ de banĭ, care′mĭ cerea unŭ proțentŭ atîtŭ de neauzitŭ, și ′n urmă n′a maĭ venit de locŭ, trebue dar ca să fi fostŭ amîndoĭ! . . saŭ cine știe pentru ce veniseră eĭ la mine!

Dar afară de acestea toate, este unŭ secretŭ ce′l caut de multŭ să′l descoper și pînă acum nu′ĭ am putut da de căpătîiŭ, pe acesta se înfășură o sumă de lucrurĭ misterioase. Ș′aceea ce mă interesează maĭ multŭ, este secretul nașteriĭ mele: unŭ secretŭ, pentru care unŭ părinte nenorocitŭ varsă lacrăme, și unŭ fiŭ fără nume keamă îndeșertŭ numele maĭci sale, pe care n′a cunoscut′o nicĭ o dată. O! Dumnezeul meŭ! Dumnezeul meŭ! în cîte rîndurĭ nenorocirea și disperațiea m′a mînat pînă în punctul d′a blestema, și iarășĭ nenorocirea și sacrele sfătuirĭ ale sințituluĭ și pietosuluĭ preotŭ m′a oprit, și m′a învățat să bine-cuvintez. Domnul să fie lăudatŭ și poate, într′o zi, cine știe, daca acea mînă care m′a reînpins, nu′mĭ va întinde iarășĭ ajutorul eĭ. Cînd într′o zi acea femee care ′șĭ întoarce fața de la crimă, mă va numi fiul eĭ, unŭ părinte care ′mĭ va deschide brațele, acel omŭ, acea ființă care îngrijește în secretŭ d′a mea esistență, care mă face moștenitorŭ pe oarecare veniturĭ fără aĭ cunoaște, putînd o dată să′l privesc în față, s′auz o singură vorbă din buzele sale, voiŭ cădea la picioarele sale udîndu′ĭ genunki cu lacrăme de recunoștință, și nu voiŭ întîrziea cît maĭ îndată a′ĭ cere ertare, ertarea fiuluĭ celuĭ reîmpinsŭ!...

Lectorul e curiosŭ poate să afle împregiurările acestor amărunte pe care o damă considerabilă l ea încredințat numaĭ confesoruluĭ eĭ, și dintr′aceasta, se poale lesne înțelege, după moștenirea ce a asigurat-o pe subt mînă juneluĭ orfanŭ, muma luĭ trebuea să fi fost cel puținŭ, orĭ femeea unuĭ prezidentŭ, saŭ aceea a unuĭ mare bankerŭ, pe care împregiurărĭ de familie n′a ertat′o să se arate, și înnecînd dorul de mumă, să treacă pe lîngă dînsul ca o streină generoasă, damă protectoare, ceea ce pe de o parte n′a uĭtat a îngriji tot de o dată de soarta fiuluĭ eĭ.

Hagiul cel ce înțelegea prea puținŭ ce va să zică afecțiunea a două inimĭ fragete, se gîndea prea puținŭ la pericolul ce amenința soara fiĭceĭ sale, și cu toate acestea daca ′l ar′fi încredințat cineva că fiĭca sa face unŭ pasŭ maĭ multŭ afară din ordinele ce′ĭ prescriea el, poate o ar′fi . . . . cîtă ne îndurare! și cu toate acestea Hagiul era așa , pentru că în juniea sa a fost omŭ de arme , și maĭ cu seamă că la popoli din Orientŭ geloziea unuĭ părinte pentru femeea și fi′ca sa se urcă pînă la esagerație.

Afară de aceasta, Hagiul, precum maĭ ziserăm în capiturile de maĭ ′nainte, spera că zestrea fiĭceĭ sale intrînd în mîna nepotuluĭ celuĭ vestitŭ neguțătorŭ de afară, va lega din nuoŭ relațiile sale comerțiale, și ′șĭ va putea regula socotelile caseĭ sale pe unŭ creditŭ multŭ maĭ mare decît acel ce′l avu pînă aci. Preotul Ioakim ′ĭ a vorbit multe întru acesta, arătîndu′i că toate sînt deșertăciunĭ și că unŭ părinte e răspunzătorŭ din'naintea luĭ Dumnezeŭ despre soara fiilor săĭ. Cerul a legat simpatie între omŭ și omŭ, și ar′fi unŭ păcatŭ neertat ca să strice cineva această orînduială de căire natură, a amesteca interesul și iubirea de argintŭ în treburĭ finte, și a rupe cele maĭ strînse legăturĭ a le inimeĭ uneĭ fiice atît de fragetă pentru mîrșavul interesŭ. Preotul Ioakim ca omu luĭ Dumnezeŭ, vrea să aducă pacea între fii pămîntuluĭ, și precum îĭ e poruncit să combată tot-dauna nedreptul, ′ĭ a vorbit atîtea pe de departe, încît Hagiul le a înțeles poate pe jumătate , iar acesta posomorîndu-′șĭ cîteodată sprîncenile, arunca înpregiuruĭ cîte una din acele căutături sălbatice de mînie, și preotul fără a se sfii urma a′ĭ zice și a′l sfătui moralicește.

Hagiul tăcea învins fiind de către preotŭ, dar nu răspundea nimica pentru că unul singurŭ era prințipul și morala sa: banĭ, banĭ și iar banĭ! . . .

Într′acestea, se înfățișă înpărțitorul scrisorilor de la poștie cu unŭ plicŭ în mînă′ĭ. Hagiul de′ndată ce′l văzu, crezînd că coprinde niscai-va banĭ aĭ săĭ, scoase din pozonaru′ĭ punga și după ce șterse p′în mînă′ĭ maĭ totŭ ce avea în pungă și se gîndi multŭ, abia îl lăsă inima să dea unŭ banŭ celuĭ ce′ĭ aducea plicul. Înpărțitorul de scrisorĭ eși. Hagiul deskise plicul, citi, și începu a′șĭ mușca buzele și a′șĭ freca fruntea. Aci era treaba despre o poliță care ′ĭ o trimitea conrespondentul săŭ din Constantinopole ceea ce privea pe obrazul D. I. C. neguțătorŭ din piață, și căruia Hagiul fiind dator o sumă de banĭ, vrea să lase treaba pentru maĭ tîrziŭ, de aceea o puse la o parte între alte hîrtiĭ ce le purta tot-dauna asupr′ăĭ.

Sînt două durerĭ simțibile și poate cele dintîiŭ pre pămîntŭ, aceea a unuĭ copilŭ cînd se desparte de muma luĭ, și a doĭ amanțĭ cînd trebue a se despărți unŭ de altul! . . .

Costake trebuea să se desfacă de Bucureștiŭ, să iasă afară, să ia o moșie oare-care . . . . Trebuea însă totdeodată să se și hotărască a uĭta pe Lefterica , fiind că amorul începuse a fi o adevărată nenorocire pentru dînsul.

De a seduiza iarășĭ pe o jună fiĭcă atît de nevinovată precît și de plăpîndă, a o răni din brațele părinților eĭ, va să zică a fura vasele cele sințite din altarul uneĭ bisericĭ. O! gîndițivă bine ceĭ ce vă hotărîțĭ a face unŭ asemenea pasŭ, gîndițivă cîte nenorocirĭ tîrîțĭ după voĭ deodată cu ducerea uneĭ ființe inocente în drumul perzări. Mumelor băgațĭ de seamă ca nu maĭ tîrziŭ fiĭca-vă să vă blesteme, aceea ce va suferi nenorocirĭ grele și se va tăvăli în desonore! . . .

Starea cea morală a luĭ Costake precum și propriile sale interese cerea unŭ altŭ orizontŭ pentru dînsul, o skimbare oare-care în viață′ĭ, unŭ amicŭ căruia să′ĭ deșkiză inima și căruia să′ĭ încredințeze pasiunea și suferințele sale, căcĭ începuse a se dispera, fiindcă Hagiul era prea îndărătnicŭ, și fiindcă prea bunul preotŭ, către care s′a fost încrezut, n′a putut pînă în cele din urmă să înduplece pe omul cel înkinat banilor.

De la unŭ timpŭ încoacĭ, cea maĭ mare pasiune a sa, pe lîngă trebile de comerciŭ, cele întreprinsese, și pentru care a căutat să ia banĭ cu împrumutare, era o nuouă plăcere, prin care se respiră aerul cel curatŭ al cîmpuluĭ și a străbate pădurile fără a cerca unŭ minutŭ măcar urîtul monotonieĭ: aceasta era vînătoarea, unŭ nuoŭ amorŭ pe lîngă care voia să dea trecutulŭ în uitare și la care se ducea maĭ adesea orĭ însoțit de niște streinĭ amatorĭ pentru acesta, alte orĭ, singurŭ, se depărta pe malul vreuneĭ ape mergînd în susul saŭ în curgerea eĭ, saŭ prin mijlocul vre uneĭ pădurĭ depărtate, gata să întinză totŭ felul de curse micelor viețuitoare. De multe orĭ se depărta de capitală cîte o poștie și două pe josŭ, uitînd osteneala și kiar suferința sa, vînînd cu maĭ mare plăcere hiarăle făcătoare de răŭ.

Se zicea într′aceste împregiurări că o ceată de hoțĭ se țin în pădurea de la Gostinarĭ, pădure foarte întinsă într′unŭ locŭ prea sălbatecŭ dincolo de apa Argeșuluĭ, care este în drumul Giurgiuluĭ. Spaima că satele de prin pregiurŭ, sînt bîntuite s′a întins până în ocolurile cele maĭ depărtate. Toate acestea însă n′a oprit pe kir Hagiu d′a pleca la drumŭ, și maĭ ales că avea și alte trebĭ de isprăvit care cereaŭ neapăratŭ mergerea sa la Giurgiu. Cunoscuți și amici săĭ nu uĭtară d′al saluta la plecare′ĭ zicîndu′ĭ: cinstit socru ș. c. l. l. t.

Hagiul sărută pe frunte pe Lefterica care era încă bolnavă de frigurĭ, și tată-săŭ ca să o mîngîe îĭ zicea, că așa sînt fetele cînd s′apropie să se mărite. Puse în cele din urmă unŭ piciorŭ pe scara căruți, și rezemîndu′șĭ puterea pe două pistoale ce le avea la brîŭ, într'unŭ sileagŭ numaĭ în argintŭ, pe unŭ iataganŭ și o pușcă de cînd cu cîrjalii, se urcă într′o căruță ce era învelită cu ararŭ de părŭ de capră ; Nicolae băiatul făcu și el asemenea pe kikiță din ′nainte, șezu alăturea cu vizitiul cel ce mîna treĭ caĭ în rîndŭ.

Ajută Doamne! și iată Hagiul porni cam pe la amiazĭ, în drumul Purgiuluĭ . . . Lefterica ce avea okiĭ roșiĭ de multŭ plînsŭ, s′a rădicat din patu′ĭ să se uite pe fereastră afară, și văzînd că tată-săŭ se depărtează, scoase unŭ țipătŭ și căzu leșinată.

Unŭ minutŭ de îndurare vă cer pentru tînăra Lefterica, a căriea inimă era totŭ asemenea de sfîșiată pre cît a părinteluĭ eĭ era de înpetrită, și nemlădietoare. Ea s′ar fi rugat poate la cerŭ, dar n′a ′ndrăsnit în contra părinților eĭ. Destul că ea a plîns pre cît nu este ertat uneĭ bolnave. A gemut în tăcere singură și fără a se maĭ gîndi la dînsa, ar′ fi kemat unŭ nume în ajutoru′ĭ, unŭ singurŭ nume, dar nu cuteza, saŭ și daca vreodată s′a încrezut cuiva, a fost numai Bălași, muma eĭ de lapte, aceea ce compătimea la durerea′ĭ, căcĭ și a cunoscut durerea, și numaĭ ea singură ar′ fi ertat juneĭ fecioare greșala d′a iubi.

Maĭ multŭ simțibilă de cît tot-d′auna, maĭ tăcută de cît altă dată, rece ca frigul morți, și inima-ĭ arzândă, frigurile o apuca din nuoŭ, o gălbeneală se răspîndea peste toată fisionomiea eĭ ce′ĭ ducea okiĭ în fundul capuluĭ, și o grabnică prefacere s′a văzut în oki′ĭ. Părintele Lefteriki, părintele eĭ! vin de privește pe fiica ta și lasă hotărîrea ce aĭ, căcĭ cine știe daca peste puținŭ o veĭ maĭ regăsi ! . . . Dar nicĭ unŭ semnŭ de îmblînzire, nicĭ o speranță de înturnarea Hagiuluĭ, cel ce′șĭ urma de sigurŭ călătoria sa înainte.

Cînd a intrat muma Lefteriki și cu bătrîna îngrijitoare în apartamentul eĭ, o găsiră cu capul între perne pe care le udase cu lacrămile eĭ. Atuncĭ mumă-sa cunoscînd rătăcirea′ĭ a lăsat de′ndată proiectele vanitățiĭ sale, ca una ce′șĭ hrănea capul cu felŭ de felŭ de visărĭ, și care sălbăticise atît de multŭ pe bărbatul eĭ, dar însă era prea tîrziŭ, și acum însușĭ căința și părerea-ĭ de răŭ ar′fi fostŭ nefolositoare pentru că bărbată-săŭ plecase maĭ multŭ de gura eĭ.

— Lefterico, fata mea ! . . . fu singura vorbă ce scoase ea, și bătrîna Bălașa îșĭ ștergea okiĭ de lacrăme văzînd pe stăpînă-sa cea jună, îngețată și cu okiĭ stinși.

Cînd viața se luptă cu moartea s′a văzutŭ adesea orĭ unŭ norŭ descriindu-se pe fruntea aceluĭ care e gata a o părăsi, și numaĭ pulsul bătînd cu maĭ mare agitație pînă ce încetează și acesta cu totul: atuncĭ okiĭ înotînd ca într′o ceață, bolnavul abia maĭ poate deosebi și cunoaște pe ceĭ ce sînt împregiuru′ĭ, cît și abia poate înțelege vocea celor ce′ĭ zice pe nume.

— Ajutorŭ, ajutorŭ, striga femeea neguțătoruluĭ, și bătrînul preotŭ nu întîrzie d′a se arăta în pragul uși celor ce′l kemase. Lefterica atuncĭ nu era decît pe jumătate în viață ! . . .

XI.
CĂLCAREA HOȚILOR.

— Stăpîne, răŭ făcurăm că nu rămăserăm să mînem în satul vecinŭ, zise Stan vizitiu, pentru că pădurea ține cam multŭ și iată unŭ norŭ de ploae s′arată despre miază-zi.

— Nicolae! să′mĭ aprinzĭ unŭ ciubukŭ, zice Hagiul, cel ce căuta pe cerŭ după spusa vizitiuluĭ săŭ, să vază daca maĭ e multŭ pînă seara, și văzînd că vijeliea nu era departe ca să turbure orizontul, ceea ce și începu a mișca cu putere frunzele copacilor ce fîșieaŭ împregiuru-ĭ și a ridica vîrtejurĭ de pulbere înaintea cailor. Mînă maĭ iute Stane! să ajungem la conacŭ și mîĭne de prînzŭ să intrămŭ în Giurgiu.

Nicolae cel ce maĭ întîiŭ se scărpină în capŭ, făcu ce făcu de aprinse ciubuku, scăpărînd într′o iască, căcĭ avea asupră-ĭ toate dikisele pentru ciubukŭ ce le ținea într-o pungă de bășică de boŭ, îl dete în mîna Hagiului și șezŭ iarăși pe kikița căruți de din nainte.

Hagiul ședea cu picioarele încrucișate, după modulŭ orientalŭ, pe două perine de lînă ce i le așezase jupîneasa Bălașa d′acasă, și țiind cu o mînă țeava ciubuculuĭ săŭ pe o fereastră a căruți afară, fuma cu multă plăcere, gîndindu-se ca ce o să facă maĭ întîiŭ cînd va ajunge în sus-numitul orașŭ, și cum o să îmbrruăsișeze cu părintească dragoste pe fiitorul săŭ ginere, cel ce după cum luase știință trebuea să sosească cu vaporul peste cincĭ șase zile.

Ast-felŭ, fumînd și gîndindu-se la soara fiĭceĭ sale, se mîngîea în sine că ′ĭ va da de ginere pe cel maĭ lăudatŭ nepotŭ al luĭ kir Mavrioti, neguțătorŭ toptangiŭ, bogatŭ peste măsură, cu nume mare, și cu creditŭ prin toate țările. Ast-felŭ omul aprinsŭ de a sa dorință îșĭ formează ca copii miĭ și sute de înkipuirĭ, care′ĭ servesc drept unŭ orizontŭ, și în care visurile sale se scald ca într′unŭ oceanŭ. Deșertăciunea deșertăciunilor este omul și cugetările luĭ sînt asemenea deșertăciunĭ: toate sînt deșertăciunĭ! a zis Sîntul Ioan, și zisa aceasta este tot așa de mare ca și mărirea cuvintelor sale asupra omuluĭ cînd intră în mormîntŭ! Acolo se perd și se uĭt toate, și cele ce ambiționează omul în viață precum: mîndriea, egoismul, iubirea de argintŭ, lăcomeia d′a hrăpi avutul altuia, într′unŭ cuvîntŭ toate patimile și vițiurile cîte se încuibez în omŭ, și de care, adesea, orĭ e maĭ stăpînitŭ decît d'a sa religie și icoana creatoruluĭ săŭ, sînt deșertăciunĭ, și sufletul Hagiuluĭ plana în mijlocul acestor lucrurĭ trecătoare, și care per întocmaĭ ca fumul în bătaea vîntuluĭ. Cu toate acestea unŭ lucru îl cam mîhnea, și′acesta era, că nicĭ o dată n′a cunoscut pe nuoul săŭ oaspe și ginere. — Nu știŭ daca va place Lefteriki, zicea el în sine, daca dispozițiile sale naturale sînt recomandabile și′l face să merite a fi iubitŭ! . . . Orĭcum, adăugă el, odată că este fiul celuĭ maĭ bogatŭ neguțătorŭ trebue negreșitŭ cineva să′l iubească! ...

Vîntul ce pînă aci sufla cu iuțime fu întreruptŭ de o repede ploae cu piatră, care opri pe ceĭ maĭ mulțĭ călători d′a porni din locul unde eraŭ poposiți, și numai Hagiul se găsea în mijlocul păduri, zorind cît maĭ iute ca să ajungă la satŭ. Ploaea a încetat după cîteva minute, ceea ce înunda văgașele care îngreoiaŭ oare cum roatele trăsuri, și pentru care Stan vizitiu era silitŭ să dea desŭ bice cailor.

S′auzi o șuerătură d′alăturea drumuluĭ, după care răspunse, par′că printr′unŭ semnŭ, o altă șuerătură din partea ceea-l-altă a drumuluĭ. Hagiul strigă vizitiuluĭ săŭ să mîe mai iute.

— Ce dracu aŭ cai de sforăe par′că ar′fi simțit lupu p′aci p′aproape, zise Stan vizitiu cel ce da mereŭ bice și cai o rupseră d′a fuga.

— Dar ce s′a′ntîmplat, măĭ, de se opresc cai! întrebă Hagiul pe vizitiul săŭ, cel ce din fundul căruți nu vedea prea bine afară, căcĭ perdelele din'nainte eraŭ trase pentru ploae, și întinzînduse să le tragă, ce spaimă! . . . văzu că doĭ oamenĭ cu pălăriile trase pe oki țineau de dîrlogii cailor.

— Dați-vă ′n lăturĭ, bre! n′auzițĭ voĭ, orĭ vă trimeț pe ceea lume, zise cel din lăuntru căruți.

— Nu vă fie cu supărare boerule, răspunse unul dintre ceĭ doĭ, cel ce era maĭ drăcosŭ din toată ceata, noĭ sîntemŭ niște oamenĭ păcătoșĭ, și să nu vă pae răŭ, trebue să ne daĭ ceva de keltuială. Și pe cînd acesta vorbea ast-felŭ către Hagiu, cel ce′ĭ venia să turbeze de necazŭ, unŭ altul, care după fisionomie′ĭ nu semăna de locŭ a creștinŭ, eșia dintr′o parte a păduri și înainta în dreptu trăsuri, armatŭ da o măciucă ce era țintuită de giurŭ împregiurŭ, și pe cînd Hagiu nicĭ una nicĭ două, puse mîna pe unŭ pistolŭ care ′l îndreptă asupra celuĭ ce sta în-naintea cailor și cai speriinduse începură să sae între șleaurĭ, și deteră căruța ceva îndărătŭ, pădurea răsuna de bubuitul armeĭ care n′avu nicĭ unŭ resultatŭ de cît unŭ eco în depărtare ce se grăbea a răspunde aceluĭ care ataca întîiŭ. Hagiul văzînd că es din toate părțile ca furnicile o mulțime de oamenĭ de felul celor ce se iviră întîiŭ, înțelese că hoți ′l a împregiuratŭ. Nocolae feciorul văzînd aceasta, începu să tremure de frică și′ĭ veni de o dată s′o rupă d′a fuga în tufe. Stan vizitiu se făcu galbenŭ ca turta de ceară recunoscînd în cel ce ținea de dărlogii cailor pe omul misteriosŭ pe care ′l văzuse în cîrciuma luĭ kir Panait și după aceea 'l a maĭ văzutŭ în puterea nopții dînd ocolŭ ca o stafie p′înpregiurul caseĭ și a grajdiuluĭ stăpînă-săŭ, de ′ndată ce s′a încredințat că este el, îĭ veni să′ĭ adreseze unŭ pomelnicŭ de înjurăturĭ, dar văzînd că treba nu era așa prea pe lesne, nu încetă d′a ′șĭ face cruce și a ′șĭ scuĭpa în sînŭ, precum făcuse o dinioară cu acel frate de cruce cînd bea în cîrcuma luĭ kir Panait.

Hagiul saŭ că a vrut într′adins să sperie pe noi săĭ amicĭ, saŭ într′adevărŭ mîna′ĭ tremurase, căcĭ focul mersese în vîntŭ. Dar văzînd însă că adversarul săŭ rămîne neclintitŭ în locu′ĭ, fără să se dea unŭ pasŭ îndărătŭ, vru de grav să pue mîna și pe celă-l-altŭ pistolŭ, pentru că lunga luĭ pușcă nu′ĭ servea la nimica în astă încurcătură. Și văzînd că cel ce eșise de ceea-l-altă parte a păduri venise prea aproape de dînsul, trase iataganul afară din teacă și la întîia ațintire a okilor, eși pe jumătate afară pe fereastră, aduse iataganul să despintece ′n două pe cel ce acum era în dreptŭ fereastră, acesta puse ciomarul d′asupra capuluĭ țiindu-se în paradă, în care lovind iataganul făcu o adîncă crestătură. Văzînd aceasta Hagiul, trase și al doilea pistolŭ cu al căruia trosnetŭ făcu să răsune pădurea pînă la marginile cele maĭ depărtate. Hoțul răspunse și el printr′o armă de focŭ care făcu să șuere glonțul pe la urekea Hagiuluĭ. Hagiul sări josŭ din căruță căutînd de grav să′șĭ încarce pistoalele și hoți 'l încongiurară de toate părțile; iataganul numaĭ în mîna cea ageră a Hagiuluĭ ținea în distanță de doĭ pașĭ pe luptătorĭ, care nu′ĭ lăsa să se apropie prea multŭ de drumețul neguțătorŭ.

— Dăte prins, lasă cuțitoaea din mînă, zise unul dintre tîlharĭ , și nu′țĭ vom face nimica. Banĭ numaĭ ne trebue, dumneata eștĭ îndestul de avutŭ, fă-ne și noă parte din ceea ce aĭ asupră-țĭ și te vom lăsa să mergĭ.

Hagiu avea într′adevărŭ ca la cincĭ miĭ de leĭ banĭ asupră′ĭ ce′ĭ ținea într′unŭ kimirŭ, cu care era încinsŭ peste mijlocŭ , și cu care trebuea să plătească o datorie, al căriia termenŭ se împlinea atuncĭ. Dar Hagiul ca acela ce ′ș′ar′ fi dat maĭ bine sufletul de cît baniĭ, se lupta bărbătește ca unul ce era deprinsŭ din copilărie cu răsboiul, și ca acela ce′șĭ luase inima în dințĭ și în numele Domnuluĭ se așezase în dreptul unuĭ copaciŭ mînuind cu cea maĭ mare agerime oțelul cel tăiosŭ și zicea:

— Cîĭnilor ce sîntețĭ voĭ, tîlharilor afurisițĭ de Dumnezeŭ și de lumea întreagă, cîîni o să vă mănînce aicĭ pe locŭ de nu vă vețĭ trage cît maĭ îndată din ′naintea mea. Blestemaților, și cîĭnilor spurcați! Dracul să vă ia cu totŭ neamul vostru; să murițĭ în ocnă și în temnițe! . . .

Și ′ntre acestea, unul dintre eĭ, fiind cel maĭ îndrăsnețŭ se repezi pe de la spatele Hagiuluĭ cu unŭ altŭ felŭ de ciomarŭ ci′avea în vîrfu-ĭ unŭ toporașŭ de alamă, și cînd era să lovească pe Hagiul în capŭ, acesta îĭ retezi mîna și căzu mortŭ la tulpina stejaruluĭ. Spaima se răspîndi deocamdată între hoțĭ ce se deteră cu treĭ pașĭ maĭ îndărătŭ, cînd alți scotoceaŭ p′în lăuntrul căruți și căraŭ în niște marĭ desagĭ șaĭ totŭ ce găsiră maĭ bunŭ; o deșertaseră de totŭ. Iar Stan vizitiu cel ce lăsase de multŭ hățurile cailor din mîĭnile sale, puse mîna pe unŭ toporŭ ce′l avusese în căruță și se lupta din putere împrotiva celuĭ care se ținea înaintea cailor, iar ceĭ doĭ ce descărcaŭ căruța vrură în urmă să deshame și cai ca să′ĭ ducă maĭ înlăuntru păduri unde ′ș′ aveaŭ tăbărîrea așezată, subt unŭ copaciŭ mare stufosŭ și încogiuratŭ de tufe, ca să nu fie așa de lesne descoperițĭ. Alțĭ treĭ hoțĭ armațĭ de pușcĭ cu baionete păzeaŭ bivoacul cel încărcatŭ cu totŭ felul de prăzĭ, arme, scule, și ′n tr′altele, unŭ ovreiŭ ce′l duceaŭ cu dînși din locŭ în locŭ, cel ce′l aveaŭ ca prizonierŭ și se tocmeaŭ cu el drept cîte sute de galbenĭ să se desrobească din mîna-le.

Nicolae băiatul ca unu ce nu putea să fie marturŭ din ′naintea unuĭ asemenea răsboiŭ, de multŭ se făcuse nevăzutŭ căcĭ o rupsese d′a fuga prin pădure, de la cea dintîiŭ descărcătură de armă.

Soarele era de o sucliță pînă la scăpătatŭ și lupta era crîncenă între ceĭ doĭ luptătorĭ ceĭ ce eraŭ în contra a șapte optŭ vrăjmașĭ.

Stan vizitiu făcea minunĭ cu toporul în mîĭnĭ ce nu lăsa pe hoțĭ ca să depărteze cai de lîngă căruță, iar Hagiul deși luase cîteva loviturĭ de comege peste brațŭ, se ținea încă bine și amenința spaima asupra hoților; țiind însă iataganul între dințĭ, isbuti pînă în cele din urmă a încărca încă odată pistoalele, și făcînd încă de doă orĭ să răsune pădurea cu trăsnetele sale, culcă încă unul dintre tîlharĭ la pămîntŭ. Însă precum lupiĭ sînt înverșunațĭ căzînd unul saŭ doĭ dintr′o haită, astfel se repeziră ceĭ ce rămaseră pe picioare și Hagiul deconcertîndu-se, perzând ceva din puterea-ĭ, și eĭ deodată strigînd cu toțiĭ biruință, abia bietul bătrînŭ apucă de scoase unŭ lungŭ gemătŭ și fu răsturnatŭ la pămîntŭ înundînd pămîntul cu sîngele săŭ. Unul dintre tîlharĭ sta cu genukiu pus d′asupra peptuluĭ săŭ, altul se gătea să′ĭ scoață oki, și alțĭ doĭ îl desbrăcaŭ pînă la cămașă. Prin urmare kimirul ce′l avea încărcatŭ cu banĭ i s′a luat, și care de care se gătea a′ĭ face moartea maĭ lungă și maĭ dureroasă prin felŭ de felŭ de insulte și skingiurĭ neomenoase.

Nu trebuea multŭ și′n adevărŭ că Hagiul nu′șĭ ar′ maĭ fi revăzut casa și familiea, daca niște vînătorĭ, care auzind răsunetul armelor precum și gemetele, n′ar′fi alergat cît maĭ îngrabă într′acolo unde era masacru. Din norocire eĭ se apropiauă și Hagiul luptîndu-se încă precît putea subt povara acestor nelegiuițĭ, striga: Hoțiĭ ! . . . hoțiĭ ! . . . sărițĭ oamenĭ bunĭ ! hoți ! hoți ! sărițĭ ! . . .

Ceĭ ce veniră în ajutorul săŭ întîia trebă a fost să încarce armele. Doĭ dintre aceștĭ hoțĭ, ceĭ ce sta maĭ d′o parte de pîndă, deteră de știre celor-l-alțĭ, care crezînd că ′ĭ a călcat potera, lăsară victima-le din mîĭnĭ și văzînduse pe neașteptate ameniţarĭ, deteră eĭ întîiŭ atacŭ

Ceĭ dintîiŭ răspunseră cu unŭ rîndŭ de focurĭ,ceĭ d′aĭ doilea, văzînd că lucru e prea seriosŭ, se puseră în poziție de bătae, iar doĭ dintre dînși rădicară de josŭ pe aceĭ căzuțĭ, dintre care unul era mortŭ iar celă-l-altŭ numaĭ rănitŭ. Focurile celor ce țineau defensiva răspundeaŭ în contra celor ce veniseră din nuoŭ ca să se bată. Uniĭ dintre dînșiĭ încărcaŭ armele, iar alțiĭ făceaŭ focŭ , și în cele din urmă vînătoriĭ venițĭ în ajutorul Hagiuluĭ, cîștigînd cîmpul de bătae: înaintară pînă unde țineaŭ pe Hagiu prinsŭ, și acesta viindu′șĭ cu totul în simțirĭ, după atîta luptă și amețeală, recunoscu pe Costake în fruntea celor ce se băteaŭ pentru dînsul, iar Costake recunoscînd pe părintele amanteĭ sale , în acela pe care ′l scosese din mîna hoților , alergă îndată în ajutoru′ĭ, rupîndu′șĭ haĭnele după el ca să′l lege la rănĭ , și pînă a nu apuca ca Hagiul să′l numească fiul săŭ, veni din întîmplare unŭ glonțŭ ce′l pătrunse în șale, iar ceĭ-l-alțĭ tovarășĭ gonind pe hoțĭ, înaintară pînă unde le era cuĭbul tăbărîtŭ ; aci maĭ trebuiră să se bată cu ceĭ ce păzeaŭ bivoacul, tocmaĭ în momentul cînd s′auzea cele maĭ de pe urmă gemete ale unuĭ muribondŭ . . .

O biată familie de țăranŭ, o mumă cu treĭ copiĭ dintre care pe unul'l avea la țîță, ajunsese din întîmplare, de pe drumŭ, tocmaĭ în locul unde era lupta ; copii începură a țipa și muma-le speriată nu putea să oprească vitele ce goneaŭ ca de streke. Femeea văzînd peste ce măcelărie a dat, vru să întoarcă în locul, carul se răsturnă, copii țipă ca din țeapă și maĭ tare, biata muma lor disperată căuta să′ĭ facă să tacă și ca o nebună ne știind unde se găsește îĭ strîngea pe toțĭ pe lîngă dînsa, se văita, se lovea cu pumniĭ în canŭ și gemea ca o leoaĭcă apărîndu′șĭ copii. Dumnezeule ! nu poate fi unŭ tabloŭ maĭ durerosŭ de văzut de cît acesta, o mumă cu treĭ copiĭ în mijlocul acestuĭ spectacolŭ atît de înfiorătorŭ. . . .

Sîngele era vărsatŭ în totŭ locul și moartea se zugrăvea cu co loarele iaduluĭ pe fisionomiile îngețate ale celor căzuțĭ. Praful de pușcă mirosea încă de departe și vrăjmășiea era încleștată în inima tutulor.

Costake aprinsŭ din bătae nu băgase de seamă că este rănitŭ, înaintă și el după aĭ săĭ, cînd aci hoți aruncîndu-se pe caĭ, luînd cu dînșiĭ cadaverul tovarășuluĭ lor cel mortŭ și maĭ ales pe cel rănitŭ ; maĭ deteră upŭ rîndŭ de focurĭ și se făcură nevăzuțĭ.

Costake ajungînd aci în locul unde s′auzi acel gemătŭ al unuĭ omŭ care′șĭ da din urma respirație, recunoscu plinŭ de spaima cea maĭ înfiorătoare , pe ovreiul care ′ĭ ceruse proțentŭ de două-zecĭ și cincĭ la sută, și pe care nu ′l a maĭ fost văzutŭ din seara aceea cînd îĭ zicea ca a doua zi să′ĭ numere bani.

Ovreiul era vînătŭ , sugrumatŭ cu o curea de rîtŭ, iar cel rănitŭ, cel ce abia se putea ține pe calŭ între ceĭ-l-alțĭ hoțĭ, era Stîngu, care într′adins a fost ținut calea Hagiuluĭ din preună cu alțĭ tovarășĭ aĭ luĭ o ceată de hoțĭ ! . ..

XII.
POLIȚA RĂPUSĂ

Autoritatea locală fu înștiințată fără întîrziere, satele de prin pregiurŭ fură rădicate, care, din preună cu subcîrmuirea, tistiĭ, dorobanțĭ, vătășeĭ ș. c. l., goniră pe aceștĭ tălharĭ care aŭ jefuit cu unŭ kipŭ așa de neomenosŭ pe kir hagiu. Parte dintre dînși s′aŭ prins îndată, parte maĭ tîrziŭ, iar cîțĭ aŭ apucat d′aŭ trecut Dunărea dincolo, nu′ĭ a maĭ prins pînă astăzĭ. Totul însă ce știm e că hagiul nu′șĭ a priimit încă înapoĭ bani și sculele ce i s′a furat. Așa dar urmînd înainte împregiurările cîte se ating de persoana hagiuluĭ și a luĭ Costake, de îndată ce se isprăvi bătaea, fiind că cam înoptase hagiul îșĭ legă printr′o basma de după gîtŭ, mîna dreaptă care era maĭ multŭ lovită, îșĭ legă cu niște petice capul ce era plinŭ de sînge, și văzînd că Stan era încă p′în pregiurul cailor ce'ĭ scăpase din giarele hoţilor cu toporul săŭ în mîĭ nĭ; îĭ zise să înhame maĭ degrab și după ce repetă de mai multe orĭ numele sfinteĭ prea curate, drept mulțumire că a scăpat cu zile ca să′șĭ maĭ revază familiea, și pînă n′apucă să mulțumească celor ce veniră în ajutorul săŭ, întrebă de Nicolae băiatul unde este. Stan care în intervalul acesteĭ scene abea a putut să′șĭ apere capul nu′ĭ avea de știre ce se făcuse.

— Unde e Nicolae! întrebă hagiul, ce s′a făcut Nicolae?

— Măĭ! Nicolae mă! . . . începu să dea kiote ăl Stan al nostru, cu spetele ca de pandurŭ și cu glasul ca d′unŭ buciumŭ, dar Nicolae nu se vedea nicăerĭ, și tocmaĭ cînd Hagiul se gătea a zice Dumnezeŭ să′l erte că poate l′o fi omorît hoțiĭ, se pomeniră cu el că scoate capul din ăl tuferișŭ ca unŭ șoarece dintre scîndurĭ, galbenŭ ca turta de ceară, tremurînd, și cu okiĭ cît pumnu, plinŭ de lacrăme, socotind că Hagiul era mortŭ, împușcatŭ, friptŭ, maĭ știea și el ce să crează, căcĭ îl văzuse cînd l′a năvălit atîțĭ hoțĭ din a căror giară, ce e dreptŭ, puțină speranță ar′ fi rămas daca din întîmplare nu venia aceĭ oamenĭ bunĭ spre ajutoru′ĭ.

În scurtŭ, Hagiul turburatŭ, aprinsŭ, zăpăcitŭ de cele ce′ĭ s′a ′ntîmplat, orĭ mulțumi celor care se bătuse pentru el, orĭ ′ș′a luat zioa bună de la dînșĭ orĭ ba, îșĭ văzu de drumŭ înainte, ca să ajungă maĭ degrab la satŭ. Abia se depărtă o bucată de locŭ, și′șĭ aduse aminte că a uitat în locul unde a fost păvălit hoţĭ pe dînsul, o taşcă de pele în care era legate niște contracte și alte hîrtiĭ precum și polița ce nu de multŭ o priimise de la Constandinopolŭ, care, toate acestea, le păstrase în pozonarul de la peptŭ al haĭnelor sale.

Hagiul s′ar fi întors însu′șĭ în apoĭ la locul de unde a plecat, dar fiind că cele ce se petrecuse cu două ore maĭ ′nainte îĭ aducea înfiorare, nu vrea să maĭ vază locul cel de bătae unde a fost să′șĭ piarză viața, și maĭ ales că satul nu era departe de unde ajunsese, zise luĭ Stan ca să încalece iute pe unŭ calŭ, să se întoarcă în apoĭ, să caute tașca perdută și daca ′ĭ o va aduce, să știe atuncĭ că îĭ dă o sută de leĭ bakșișŭ cînd vor fi acasă.

O! banĭ! banĭ! ce nu facețĭ voĭ cînd e vorba d′a vă cîștiga ! . . .

Stan sbură ca fulgerul la locul unde a fost trimisŭ, Hagiul o luă pe josŭ pînă la satŭ pentru că avea cunoscutŭ bunŭ pe arendașul moșiĭ d′a locurea, pe care îl găsi la curtea sa, cel ce ′l și priimi cu destulă părere de bine că a scăpat cu viață după cele ce ′ĭ a povestit.

Nicolae rămase cu căruța în drumŭ pînă ce se va ′ntoarce Stan.

Stan ajunsese și căuta cu mare entusiasmŭ acul doamneĭ cu ′n firŭ roșu în carul cu fînŭ : răscoli de giurŭ înpregiurŭ, întrebă pe trecători daca n′aŭ găsit cumva această tașcă cu hîrtiĭ. Toată stăruința ′ĭ a fost în deșertŭ, căcĭ nimenĭ nu′ĭ a putu răspunde nimicŭ. Şi bietul Stan, ca unŭ Stan trebuea să se întoarcă înapoĭ la stăpînă-săŭ făr'de nicĭ o veste bună.

Într′acestea, vînători se întorceaŭ îndărătŭ după ce goniseră cît-va pe hoțĭ, și eraŭ p′acolea, ceĭ ce ′n urmă se și ′ntâlniră cu subt-cîrmuitorul localŭ și ′ĭ deteră relație despre semnele și numărul hoților.

Costake cel ce venia după dînșĭ, suferind duderea ranelor sale, ce începuse a′l cam kinui din cauza răceli, întîlni pe Stan și recunoscŭ într′însul pe credincosul servŭ al părinteluĭ Lefteriki, rupse îndată o foae de hîrtie din portofoliul ce ′l avea asupră′ĭ și scrise următoarele liniĭ cu unŭ craionŭ, adresate către Hagiŭ.

Domnuluĭ Domnŭ ș. c. l.

Bă cer ertare că iaŭ îndrăsneala să vă scriŭ. Nu că doară voesc prin aceasta să vă aduc aminte c′am făcut ceva pentru dumneavoastră, saŭ că aștept să′mĭ mulțumițĭ vre odată, nu, ci numaĭ voesc să esprim mulțumirea ce o simț în mine, și pentru care am bine cuvîntat cerul că m′a trimis la timpŭ cînd omul cel maĭ venerabilŭ avea trebuință de brațul meŭ.

Cine știe daca cerul nu va uni într′o zi aceste simțimente atît de sincere cu părinteasca dumneavoastră iubire , și cine știe iarășĭ daca acela pe care l a′țĭ nesocotit odinioară nu îĭ vețĭ întinde însușĭ mîna și′l vețĭ numi fiu-vă.

Așŭ avea multŭ să vă vorbesc ca să arăt îndestul recunosştinţa-mĭ: fiŭ din poporŭ, orfanŭ,nenorocitŭ, întocmaĭ ca fiul cel întors la căință după ce a răsipit totul în desfrînare, și părintele săŭ îl îmbrruăsețează puindu′ĭ inelŭ în degetu′ĭ, dîndu′ĭ îmbrăcăminte, și pentru care a înjungiat vițelul cel grasŭ, ast-felŭ, asemenea acestuĭ fiŭ în brațele părinteluĭ săŭ, mulțumesc ceruluĭ d′atîtea orĭ că′mĭ înfumsițează unŭ părinte respectabilŭ, pentru care inima mea simte atîta bucurie și recunoștință.

Vă mulțumesc d′atîtea orĭ pentru toate, dînd laudă luĭ Dumnezeŭ pentru ajutoru′ĭ, și de azĭ înnainte mă socotesc fericitŭ a mă numi întru totŭ fiul și supusul dumneavoastră, a vă numi părintele și stăpînul meŭ.

Cu tot respectul ș. l. t.

C. C.

Destul de tristŭ și nemulțumitŭ despre efectul călătorieĭ sale, Hagiul s′a întors după cîte-va zile în sînul familieĭ sale și spunea la toțĭ cu destulă aprindere cele ce i s′a fost întîmplat , și zicea în gura mare că în toată viața nu va maĭ pleca în călătorie marția și vinerĭ.

Stan v′zitiul ara încă și maĭ tristŭ căcĭ n′a putut să descopere nicăerĭ tașca cu hîrtiile stăpînă-săŭ, și dintr′aceasta nu prea era sigurŭ daca biletul ce ′i′l adusese din partea cavaleruluĭ cel ce se luptase în contra hoților, era îndestul ca să′ĭ dea suta de leĭ ce′ĭ o făgăduise la întoarcere.

Cu toate acastea Hagiul cum a putut s′a întors din mila Domnuluĭ în Bucureştiŭ. Mai multe zile n′a eșit din cas′ afară și nu vrea să dea bună dimineața nimuluĭ, afară numaĭ de părintele Ioakim care nu înceta maĭ în toate zilele să vie să′l vază și să′l mîngîe prin cuvintele sale.

Dar în cele din urmă pe lîngă alte persoane care veniră să′ĭ deșkiză cît maĭ curînd ușa era și doamna V. V. ceea ce vizită în maĭ multe rîndurĭ pe neguțătorul și ′ĭ a vorbit pentru o poliță despre care îĭ scrisese vară-sa din Constandinopolŭ. Doamna T. A, ce nu de multŭ se măritase la Galațĭ și a luat în căsătorie pe unŭ particolarŭ dinGreciea, cu care se zicea că ar′fi tratat o negoțiație de amorŭ într′o curgere de două-zecĭ și maĭ bine de anĭ pînă ce în cele din urmă, desfăcînduse de oare-care greutățĭ ale familiĭ sale, a curățit păcatul prin căsătorie, și soțul eĭ cel ce avea maĭ multe corăbiĭ ce pleca din Dunăre pe Mediterania, cîștigase multŭ în cursul anilor aceștia de comerciŭ, și hotărîseră ca să meargă să trăiască în țările de josŭ. Doamna T. A. despre care maĭ avurăm vorbă în capitul cel dintîiŭ, trebuea cu orĭ ce ocazie să scrie vareĭ sale, și doamna N. V. venia după scrisoarea var-si să priimească de la kir agiu baniĭ poliți în numărătoare, ce se suiaŭ la suma de una mie galbenĭ, și pentru care Hagiul era răspunzătorŭ, fiind polița întărită prin forme, și pentru acăriia priimire Hagiul a fost dat înscrisŭ. În aste împregiurări Hagiul se bătea cu mîĭnele în capŭ și nu îndrăsnea să mărturisească adevărul sus numiteĭ persoane, ci o amîna cu vorba dintr'o zi pînă într′alta. Pentru acesta Hagiul era foarte supăratŭ și numaĭ el știea cît la costat călătoria sa la Purgu, căcĭ negăsindu-se acea poliță și nepriimind în locu′ĭ pînă la terminŭ o secondă saŭ o terție trebuea s′o răspunză din kiar casa sa și se stingea din fața pămîntuluĭ cu zestrea fiiceĭ sale cu totŭ.

De multă amețeală și necazŭ, neștiind ce face,kema pe vizitiul săŭ pe care îl întreba daca a căutat bine prin locul unde a fost perdut tașca cu hîrtiile, acesta îĭ răspundea cu mîhnirea zugrăvită pe obrazu′ĭ.

— Nu s′a putut găsi stăpîne, polița e perdută din preună cu cele-l-alte hirtiĭ! . . .

Suma acestor banĭ trebuea în cele din urmă să o priimească Costake, puțina sumă saŭ capitalŭ ce aceste două dame îndestul de înavute contribueaŭ pentru junele orfanŭ. Una însă dintre acestea era adevărata luĭ mumă! . . .

XIII.
CERCETORUL.

După osteneală se cere unŭ repaosŭ, după luptă încetare de arme cu retragere saŭ învingere. Rănițĭ mergŭ la spitalŭ, bravurile învingătorilor se trec în registre pentru ca maĭ în urmă să li se dea răsplătire. Ostașul cel ce se ′ntoarce la vatra sa, spune plinŭ de trufie despre cele ce ′ĭ s′a întîmplat, și ceĭ ce staŭ în prejuru′ĭ ascultŭ cu gurile căscate pentru că tutulor oamenilor le placŭ minunile. Și pentru că în toate zilele se întîmplă cîte una pre pămîntŭ, nu ne vom abate și noĭ de la datoria-ne de romanțierŭ spre a da la lumină cu de amăruntul toate minunile cîte se ating de evenimentele erouluĭ nostru Hagiu, cel ce a suferit ca unŭ martirŭ, și care avea cuvîntŭ să zică în gura mare că nu va maĭ pleca la drumŭ Marțea și Vinerea.

Dar înainte de a descri acestea, să ne aruncamu o căutătură de ochiŭ asupra juneluĭ Costake care precum e cunoscutŭ, era amantul Lefteriki fiica Hagiuluĭ. Îl văzurăm ca printr′o minune c′a venit în ajutorul bătrînuluĭ cînd hoțiĭ voiaŭ să′ĭ ridice viața, îl privirămŭ cu cîtă spaimă a văzut din naintea okilor săĭ pe omul ′care ′ĭ a cerut duoă-zecĭ și cincĭ la sută proțentŭ că era strînsŭ de rîtŭ, s′a luptat ca unŭ bravŭ ajutatŭ de treĭ patru camarazĭ aĭ săĭ în contra a vre o doĭ-spre-zece hoțĭ pînă ce ′ĭ a pus pe goană, scoțînd pe Hagiul din giarele lor întocmaĭ ca din gura șarpeluĭ pe o biată broască. Și uni și alți eraŭ rănițĭ și uni și alți eraŭ învingătorĭ pentru că nicĭ uni nicĭ alți nu făcură prizonierĭ, iar ceĭ ce se aruncaseră pe caĭ cît clipa de okiŭ nu făcură de cît o retiradă, pentru ca să′șĭ răsbune mai tîrziŭ. Dar între altele, să nu ne mirăm că junele nostru adora pe nobila sa damă precum odinioară cavaleriĭ Spaniolĭ acoperițĭ subt armura-le de oțelŭ invoca numele vre uneĭ damicele cînd înfruntaŭ moartea dinnaintea foculuĭ Grenadi : ast-fel și junele nostru pre cît a ținut lupta nu încetase d′a se tot gîndi la aceea pentru a căriĭ singura căutătură de okiŭ, saŭ unŭ surisŭ al buzelor eĭ ′șĭ ar fi dat viața.

Ast-felŭ, visurile cele de amorŭ ale unuĭ june îmbătatŭ de suvenirele amenteĭ sale îĭ îmfruămusețează aevea în tot locul pe aceea care o iubește ; și′n mijlocul răsboaelor ostașul e inimat de ambițiea ca deosebindu-se dintre ceĭ-l-alțĭ să poată cîștiga laurul spre a′l depune maĭ în urmă la picioarele fiinţeĭ pentru care hrăneşte atîtea tlusiĭ şi amorŭ!

Dar Lefterica era departe d′aci ca să ′ncununeze ea însășĭ cu a eĭ mînă pe bravul nostru cavalerŭ, precum încorona odinioară damele ce încongiuraŭ curtea Isabeli pe eroi și cavaleri ce se înturnaŭ învingătorĭ după asaltŭ.

Aci nu e vorba depre unŭ răsboiŭ ca ș′acela în contra Maurilor, saŭ al protestanților în contra papistilor, ci o simplă escarmușă, o vînătoare să zic așa , în care Costake a făcut minunĭ în contra a cîți-va hoți de codru !

Costake era cu toate acestea rănitŭ, și cînd cine-va e rănitŭ de unŭ glonțŭ saŭ de o tăetură de sabie, durerea nu spune daca inimici eraŭ două-sute de miĭ saŭ doĭ-spre-zece, de o potrivă unŭ rănitŭ trebue să se caute îndată.

Esperiența în asemenea împregiurărĭ nu ne a dat alte preservative maĭ salutariĭ de cît unŭ bunŭ paharŭ de rakiŭ și o felie de pîĭne, iar în cît despre plesure e prea pe lesne : ne adresăm la domni și doamnele ce bine voesc în asemenea cazurĭ să ofereze petice de olandă purtată, și crez că nu se va găsi nicĭ unul să refuzeze acest ajutorŭ umanŭ. Dar Costake fiind că era departe ca să găsească unŭ asemenea ajutorŭ în mijlocul păduri, a căutat să se lege la rană cu ceea ci′avut asupră′ĭ, și dinpreună cu camarazi săĭ ce nu′l a părăsit în astă împregiurare, veniră cu toți pînă la Cîrcuma Albă aproape de Bucureștiŭ, unde rămaseră noaptea după două zile în urma lovireĭ cu hoți. Aci poposiră cu toţĭ de pe drumŭ, şi seara la lumănare fiind strînșĭ împregiurul uneĭ mese, unde cîrciumăreasa și cu unŭ băețelŭ, ceĭ ce serveaŭ oaspețiĭ cu d′ale mîncări și băutură, rămăseseră cu gurile căscate și uĭtaseră căldarea cu mămăliga pe focŭ ascultînd la cele ce povesteaŭ eĭ. Cîrciumarul cel ce pînă aci fusese cine știe unde după niște trebĭ, intră și el unde eraŭ strînșĭ oaspeți săĭ și aduse vestea că hoțiĭ s′aŭ prins de către sub-cîrmuirea locală și că a doua zi era să′ĭ treacă p′acolo ca să′ĭ ducă la Bucureștiŭ. Uniĭ dintre vînătorĭ aveaŭ curiositatea ca să′ĭ maĭ vază încă daca ′ĭ cunoaște saŭ ba.

Pe cînd se urmaŭ acestea toate, Costake eșise pîn′ afară, uĭtîndu-se la lumina luni care ′ĭ înfățișa o mulțime de lucrurĭ plăcute, uĭtînd pentru unŭ minutŭ durerea ce′i cauza rana dintre șale. Îĭ venia la brațŭ cu Lefterica în grădina Hagiuluĭ pe o noapte totŭ așa de frumoasă și plăcută ca și′aceasta.

I se părea că aude de departe glasul pasniculuĭ de poapte : Cine e acolo ! omŭ bunŭ, răspundea par′că unŭ altŭ glasŭ al vre-unuĭ călătorŭ ce′șĭ vedea de drumŭ și grăbea să ajungă cît maĭ curînd în capitală pentru că orele eraŭ numaĭ zece și jumătate.

Unŭ cersătorŭ nu întîrzie d′a se ivi la pragul cîrcumeĭ, cel ce cerea găsduire și o bucată de pîĭne, și cu toate că niște asemenea oamenĭ cînd se arăt noaptea sînt suspecțĭ. Costake cel ce era preocupatŭ în cugetările sale, nu'ĭ venia să se rîndească la una ca asta, și văzînd omenirea suferitoare, scoase punga ca să′ĭ dea ceva, acela se apropie cu mîna întinsă. Dar ce căutătură de okiŭ era aceea ce streinul cerșetorŭ aruncă asupra celuĭ care vrea să′l ajute ? Costake fiind preocupatŭ ca să găsească unŭ banŭ nicĭ că băga de seamă cine era acela ce′ĭ cerșa și pentru ce ținea pumnul lipitŭ de cingătoare′ĭ.

— A ! te am găsit! . . . zise omul cel degizatŭ în cerșetorŭ.

— Ce vreĭ tu ? întrebă Costake , cine eștĭ, de unde viĭ?

— Sî! răspunse cerșetorul care făcu o roată cu okiĭ împregiuru-ĭ, ca și cînd ar′ fi căutat să vază daca nu l′a auzit cine-va. O vorbă să nu scoțĭ că uĭte . . . sĭ! . . .

— Cine te a trimis , spune îndată, saŭ de unde nu, eștĭ în mîĭnele mele , zise Costake cel ce fiind deprins ca țiganul cu scînteele nu se maĭ temea de nicĭ unŭ răŭ.

— Nu striga c′apoĭ te căeștĭ!

— Mizerabile ! zise Costake , cel ce simți unŭ jungiŭ la rana din șale. Ia apropiete la lumină să te văz cine eștĭ. Ce vreĭ ?

— Nu voiŭ să′țĭ zic maĭ multŭ de cît poate c′oiŭ muri ca să nu′mĭ răsbunŭ !

— În contra cuĭ ? ce răsbunare? . .

Și hoțul în aste împregiurărĭ, stînd cu pumnul dreptŭ pe mănurile cuţituluĭ ce'l ţinea la cingătoare′ĭ, se uĭta țintă în okiĭ luĭ Costake și grința din dințĭ.

— O vorbă să nu scoțĭ că te mănînc de viŭ , zise cel ce căuta să tragă pe Costake ceva maĭ d′o parte de din ′naintea cîrcumeĭ.

— Dracul să te ia, zise Costake , aprinzându-se și maĭ tare, eștĭ unŭ tălharŭ , unŭ blestematŭ.

— ′Ți am spus odată, de multŭ, că o să ne maĭ întîlnim unde nu′țĭ va trece p′în gîndŭ ! . . .

Și pînă a nu sfîrși acestea, Costake se gătea a′l da tutulor răilor și a se trage din ′naintea luĭ, pentru că astă convorbire i se făcu neplăcută, dar cel ce era degizatŭ îĭ împlîntă cuțitul în pîntece : din norocire numaĭ că fiind peste mijlocŭ încinsŭ cu unŭ brîŭ de curea căptușitŭ cu lînă pe din lăuntru, nu intră de cît vîrful cuțituluĭ, și nu′ĭ făcu de cît o rană ușoară.

— Sărițĭ ! sărițĭ, ajutorŭ! . . strigă Costake țiindu-se cu o mînă de pîntece și cu ceea-l-altă luptîndu-se ca să ție pe hoțŭ în locŭ. Dar pînă să iasă tovarăși luĭ Costake ceĭ ce beaŭ la masă cînd ascultaŭ la cîrcumarŭ despre cele ce spunea că hoțiĭ sînt prinșĭ și altele, găsiră pe camaradu lor lungitŭ pe pămîntŭ și cu mîna sîngerată țiindu-se de pîntece.

Îl rădicară degrab, și ′ĭ deteră totŭ ajutorul trebuincosŭ, și căutînd pretutindenĭ pe ucigătorŭ acela de multŭ se făcuse nevăzutŭ.

Ideea că a fost iarășĭ Stîngu cel afurisitŭ înfioră pe toțĭ, iar cărcumarul nu încetă dintr′acea seară d′a′șĭ pune toporul la căpătîiŭ temîndu-se că ′l va călca hoțiĭ.

Costake susținutŭ de către aĭ săĭ, viindu′șĭ în simțirĭ după unŭ momentŭ de convulsie, povesti camarazilor săĭ dintru începutŭ cum i s′a fost înfățișatŭ omul cel misteriosŭ, și cum fără a′l cunoaște cine era s′a pomenit cu el că′ĭ vorbește despre interesele sale, ′ĭ a numit persoane cunoscute ca să lege d′aproape relație cu dînsul și în cele din urmă ′ĭ a fost propus că ′ĭ recomană unŭ bankerŭ ovreiŭ spre a′ĭ de banĭ cu împrumutare . . . . Și sfîrșind acestea : — Stăĭ ! zise unul dintre tovarăși luĭ, acesta este unŭ hoțŭ foarte cunoscutŭ și despre care am maĭ auzit vorbindu-se, afară de aceasta ′mĭ a furat și mie unŭ cazanŭ de aramă pe care l′a fost uitat slujnica cași noaptea în curte , și despre care cercetîndu-se de către comisiea locală s′a găsit pe lîngă alte lucruri de furatŭ într′o cîrcumă de lîngă piață.

Costake după ce isprăvi cele de spus , și camarazi săĭ ascultaŭ plinĭ de mirare la dînsul , și după ce se pomeni cu unŭ felŭ de înfiorare numele vestituluĭ hoțŭ, de care maĭ ales cărcumăreasa d′aci începu să tremure și da zorŭ bărbatu-săŭ să dea o roată p′afară, junele cu unŭ felŭ de nepăsare zise : a trebuit și asta s′o pățesc! . . . Oaspeții d′aci nu așteptară să vază trecînd hoțiĭ ceĭ prinșĭ, și unul dintre eĭ avînd o brașoveancă cu doĭ caĭ, cum se crăpă de zioă înhămă caiĭ și porniră cîte′șĭ patru vînătorĭ de la cărciumă maĭ sus zisă. Costake după ce a ajuns a casă n′a eșit maĭ bine de două lunĭ căutîndu-se cu doctorĭ și cu babe pînă ce se văzu sănătosŭ. Într′acest timpŭ n′a putut să vază pe Hagiu nicĭ să scrie amanteĭ sale.

XIV.
AGURIDA MIERE

Povestea cînteculuĭ zice: nu e tot-d′auna pentru cine se gătește ci pentru cine se nemerește, maĭ este și alta, care zice: nu e după cum vrea omul ci după cum vrea Domnul. Așa merg toate lucrurile pre pămîntŭ ș′așa trebuea să meargă și lucrurile Hagiuluĭ.

Maĭ ziserăm că Hagiul în aste împregiurărĭ era maĭ preocupatŭ și maĭ gînditorŭ de cît tot-d′auna. De cîte orĭ ′ș aducea aminte de scena cea tragică prin care trecuse în călătoriea-ĭ, d′atîtea orĭ simția dîndu′ĭ cuțite prin inimă durerea loviturilor ce luase, dar nu perdea nicĭ odată din gîndire figura juneluĭ cel ce s′a luptat pentru dînsul în contra hoților . . .

Ișĭ făcea maĭ multŭ singurŭ spaimă ca lupul de coada sa! Se credea că e cu totul încurcatŭ în proţesŭ cu personale maĭ sus numite, cele ce, în puterea actelor ce aveaŭ, precum și după avizul ce sus numita damă priimise de la varăsa din Constandinopolŭ, se cerea neapăratŭ ca Hagiul să răspunză baniĭ, ca unul ce era incasŭ răspunzătorŭ. Prin urmare avocațiĭ a căror esistență le e tribunalele și tot felul de proțese, s′ar fi găsit zece și o sută care să se însărcineze pentru maĭ susŭ numita damă ca să încurce pe kir Hagiu. Pentru aceea , dar și Hagiu, ca unul, ce nu cunoștea bine legile polițeĭ era totŭ pe gîndurĭ cum o să scape de istoria asta, saŭ de răspunderea banilor, și afară de aceasta, fiind că era încurcatŭ și cu neguțătorul p′al căruĭ obrazŭ privea trasatul polițeĭ avîndu′ĭ a plăti o sumă mare de banĭ cu înscrisŭ și al căruia termenŭ s′apropiea, nu e de mirare ca și acela să fi aruncatŭ la o parte scrisoarea cea din Constandinopolŭ cu care ne apăratŭ se înștiința-se despre plătirea poliți.

Lucrurile eraŭ foarte amestecate și Hagiu ar′ fi dat bucurosŭ zece anĭ din viața sa numaĭ să iasă odată din grijea asta.

Era silitŭ să scrie înapoĭ pentru o secondă poliță, să dea protesturĭ, să facă arătare autoritățiĭ despre cele ce i s′a întîmplat, dar iarășĭ pentru că Hagiu era omŭ care nu′l prea tăia capul, și s′aprindea prea lesne se temea el însușĭ de sine să nu încurce maĭ răŭ trebile. A căutat să se asigureze prin forme, cerînd oare-care dovezĭ de pe la oamenĭ în ce chipŭ ′ĭ s′a furat hîrtiile , dar ceĭ maĭ mulţĭ însă zicea că Hagiu e unŭ şiretŭ, şi că toate le făcea într′adins căutînd unŭ pretecstŭ să dea falimentŭ. Hotărĭ iarășĭ să publice și să făgăduiască unŭ darŭ celuĭ ce ′ĭ va găsi hîrtiile ce le a perdut.

Era amețitŭ cu totul, neodihnitŭ, turburatŭ maĭ multŭ de cît tot-d′auna. Borba era de pagube peste parube, îșĭ vedea ca într′unŭ visŭ căderea și ruinarea cu okiĭ, credea că e p′aproape d′așĭ perde creditul din piață, și a i se desființa asoțiațiea cu cele-l-alte case de comerciŭ, și prin aceasta tot-de-odată și viitorul fiiceĭ sale . . . saŭ, să zicem maĭ bine, nu știea ce să răspunză neguțătoruluĭ cu care vrea să se încuscreze, dînd pe fiică sa după unŭ nepotŭ al luĭ.

Treaba mergea răŭ, ba răŭ de totŭ. Și se vedea silitŭ în cele din urmă să scrie pentru amănarea logodireĭ fiiceĭ sale, din cauza că nu putea să răspunză zestrea ce o însemnase într′o foae pe care o și trimisese la Constandinopolŭ. Afară de aceasta se tot mira că în locŭ d′a veni ginere-săŭ, pentru care și mersese spre întîmpinare′ĭ la Purgu, a priimit numaĭ unŭ răspunsŭ prin care îl înștiința să facă toată gătirea și să mai adaoge încă o sumă de banĭ pe lîngă aceea ce o însemnase ; pentru care Hagiul altă dată s′ar fi supărat focŭ, însă acum înrițea la nodurĭ pentru că era timpul d′așa! . . .

Vizitele doamneĭ M. V. din ce în ce se făceaŭ maĭ dese. Junele Costake, eroul resboiuluĭ, în a le căruia interese Hagiul era încurcatŭ, nu de multŭ îi ceruse în căsătorie mîna fiiceĭ sale, dar acesta′ĭ o refuzase pentru ideile ce le avea p′atuncĭ. Astă dată însă fiind între stingere și rușine, între recunoștință și îndatorare, ar fi prefirat cu toate acestea . . . Dar orĭ cum, trebuea să aștepte să se consulteze maĭ întîiŭ cu preotul Ioakim, surnumitŭ omul luĭ Dumnezeŭ !

Preotul nu întîrzie d′a se arăta după obiceiŭ, ca tot-d′auna, la dorințele Hagiuluĭ. El se înfățișă țiind în mîĭnile sale o hîrtie ce era adresată către Hagiu. Acesta plin de nerăbdare vru să ia scrisoarea s′o deskiză. Preotul îl opri pentru unŭ momentŭ, țiindu′ĭ unŭ discursŭ prin care îl făcu să înțeleagă toate împregiurările și însărcinarea pentru care era venit. Ce renede skimbare pentru Hagiu și toată familiea sa, care pînă aci era maĭ multŭ întristată ! Cerul par′că abătînd nori din toate razele cele îndurătoare a le universuluĭ după o vijelie noroasă. În ast momentŭ ear′ fi trebuit ca pasările să facă a s′auzi maĭ dulcĭ concertele lor asupra celor amorezațĭ, garoafa și florile cele mirositoare a le toamneĭ și a le primăveriĭ să esaleze cu maĭ multă putere mirosul cel îmbălsămitorŭ și vîntul să nu sufle de cît pentru a mișca rămurile copacilor pe căldura veriĭ, cerul să lumineze fie-care zi pentru ca să aducă viața și fericirea celor care eraŭ lipsiți de dînsa! . . .

Această hîrtie venia de la conrespondentul săŭ prin care ′ĭ recomanda pe nepotul săŭ și într′altele creditul și afecțiunea cea maĭ întinsă. Hagiul citi scrisoarea pînă la sfîrșitŭ și simți că inima sa era atinsă de unŭ ce neînțelesŭ. De odată par′că o greutate i s′a rădicat după pept care ′ĭ făcea respirațiea maĭ liberă; și totul era nebunŭ de bucurie.

— Ce felŭ ? este cu putință să fie el ! . . . zise bătrînul neguțătorŭ uimit tot-de odată de cele ce′ĭ scriea bunul săŭ amicŭ, acelŭ cu care dorea atît timpŭ ca să se lege cu legături de sînge.

Preotul se văzu silitŭ a povesti în puține cuvinte împregiurările cum doamna . A. oprită de către familiea sa n′a luat în căsătorie de cît după o curgere de maĭ mulțĭ anĭ pe acela care a cerut-o încă de cînd era în vîrstă de patru-spre-zece anĭ, și acesta era adevăratul frate cu conrespondentul săŭ ce′ĭ scriea în ast minutŭ ; și prin urmare săvîrșind legătura căsătorii lor la Galațĭ, numaĭ de șase lunĭ, unde D. T. A, se găsea din întîmplare, după aceea aŭ și plecat să trăiască în streinătate. Maĭ ′nainte de toate, aceștia trebuiră să asigureze la o casă din Costantinopolŭ suma de banĭ pentru întreținerea fiuluĭ lor cel depărtatŭ de micŭ, pentru oki lumi și a familieĭ Doamneĭ T. A. : așa dar el era nepotul sus numituluĭ conrespondentŭ.

Astă dată Hagiul ′și a văzut visul cu oki ! Scrisoarea cea de față precum și cele-l-alte amărunturĭ skimbă lucrurile ca timpul cel frumosŭ după o vijelie rea. O mare veselie nu întîrzie cu iuțimea fulgeruluĭ a se respîndi pe fisionomiile tutulor. Maĭ ales Lefterica care în curgere de treĭ lunĭ avusese frigurĭ omorîtoare nu le maĭ avu din acel minutŭ. Într′unŭ glasŭ de bucurie mulțumiră toțĭ luĭ Dumnezeŭ și prea bunuluĭ preotŭ cel ce adusese pacea și fericirea în toate inimile din casa Hagiuluĭ. Vecini maĭ cu seamă și toțĭ cunoscuțiĭ felicitară pe părintele Lefteriki ; și pînă în cele din urmă s′a văzut că suferința în nenorocirĭ, e numaĭ o cercare a celuĭ de susŭ, iar urmarea în virtute și abaterea din calea vițiuluĭ, se răsplătește cu coroana drepților în cerŭ și pre pămîntŭ.

Cocoana Hagiica și bărbată-săŭ din acel minutŭ hotărîră a′șĭ da amîndoĭ mîna ca doĭ soțĭ de trebă, și lăsară pentru tot-d′auna stravaganțele și neroziea d′a se tot certa pentru fleacurĭ și a fi tot-d′auna mînioșĭ unul pe altul.

Dar cine este acest june frumosŭ și cu veseliea descrisă pe frunte′ĭ, acest june cu manierele cele maĭ nobile și pe care văzîndul Lefterica nu scoase de cît unŭ țipătŭ de bucurie ? Lefterica care atuncĭ tocmaĭ se sculase din patu′ĭ în care zăcuse maĭ bine de treĭ lunĭ, fiind încă slabă și palidă la față după atîtea frigurĭ, sîngele fecioareĭ luă de odată acea prefacere ce o duse la viață și la veselie. Ea văzu încă odată plină de fericire la picioarele eĭ pe acela care ′l iubea , și pentru care a vărsat atîtea lacrăme de întrîstare. Acesta era Costake, ginerile eĭ cel mulțumitŭ și fericitŭ că o poate strînge la peptul săŭ fără a se sfii și fără a′ĭ fi oprit d′a o numi scumpa și iubita sa. Lefterica cu obraji aprinșĭ de coloarea timiditățiĭ și stăpînită de acea rușine virginală ca să nu vădească dinaintea părinților eĭ îndestul bucuriea și simțiciunea, îșĭ lăsa okiĭ în josŭ care o făcea de o mie de orĭ maĭ frumoasă în oki amantuluĭ eĭ, iar Costake după ce dete mîna bătrînului Hagiŭ, se întoarse să mulțumească bătrînuluĭ preotŭ, precum și Doamneĭ M. V. aceea c′a alergat îndestul pentru dînsul, singura sa rudenie și martoră la țeremoniea cununiilor săvîrșite în biserica Sîntuluĭ Spiridon de lîngă podul gîrli.

Costake mulțumi din toată inima maĭciĭ sale și părinteluĭ săŭ, pentru care ardea de dorință ca să′ĭ îmbrruățițeze și să le priimească bine-cuvîntarea. Le scrise prin cele maĭ dulcĭ frase de iubire și recunoștință, și maĭ ales unkiuluĭ săŭ îĭ mulțumea de atîtea orĭ pentru neașteptata fericire ce ′ĭ a fost pregătit-o.

În scurtŭ, amorul și virtutea a triumfat în inimile junilor amanțĭ precît îndemnul la răŭ al spiritelor celor necurate s′a luptat ca să′ĭ conrupă.

Bălașa, femeea credincioasă din casa Hagiuluĭ par′că era strămutată în cerŭ de bucurie și se uita juni logodițĭ ca la doĭ porumbeĭ.

N′a trecut zece zile după aceste împregiurărĭ și Stînrul hoțu fiind prinsŭ, înainte d′a intra pentru a patra oară în temniță, a mărturisit că el a fost luat tașca cu hîrtiile Hagiuluĭ, în care s′a găsit și polița ce Hagiu o răpusese și al căria terminŭ pînă a nu sosi o secondă ne fiind trecutŭ, coprindea mica stare a luĭ Costake , aceea ce unind-o lîngă zestrea ce Hagiul da fiiceĭ sale, era îndestul ca să urmeze pentru tot-d'auna carira sa pe care nicĭ odată n′a vrut s′o skimbe cu slujbe : aceasta era comerciul.

Uitarăm să spupem și aceasta că Stan vizitiul în loc de a priimi una sută de leĭ ce Hagiul ′ĭ a fost făgăduit la întoarcere, ′ĭ a maĭ dat încă cinci-zecĭ pe d′asupra pentru credința sa cea statornică și nenumăratele servițiĭ.

Hagiul răpitŭ fiind de bucurie, a pus de a săpat la unŭ drumŭ unŭ puțŭ cu o apă minunată spre aducerea aminte a acestor toate. Aicĭ călătoriĭ însetațĭ se opresc de se răcoresc și bine cuvintează pe părintele Lefteriki, pe acel ce a scos isvorul limpede ca cristalul din sînul pămîntuluĭ spre înlesnirea și ajutorința oamenilor: adevăratŭ obiceiul țări, cel ce e rezematŭ pe cuvîntul evangelii : „Facețĭ bine aproapeluĭ vostru și răsplata voastră mare va fi în cerŭ! . . . .”

XV.
CRIMINALII.

Am socotit de o mare necesitate s′arătŭ lectorilor meĭ care era causa ce făcea ca sus-numitul hoțŭ să se ție ne ′ncetatŭ de urmele bătrînului Hagiŭ și a le juneluĭ Costake. Aceasta o știea maĭ bine de cît toțĭ kir Panait cărcumarul , ca acela cu care era în relațiea cea maĭ de aproape, saŭ maĭ bine precum ′i am putea numi confrațĭ, tovarășĭ, aceea ce era unul era și celă-l-altŭ : care de care maĭ vicleanŭ și nicĭ unul maĭ de laudă după cum va urma maĭ la vale. Acest Panait cărciumarul ce se pripășise p′aicĭ cam de vre-o cincĭ-spre-zece anĭ și maĭ bine, după cele ci′am putut afla, se zice că era d′o bună familie, a fost oare cînd însuratŭ și cu copiĭ în țara sa. El purta cu sine prejudițiile și ideile veaculuĭ săŭ. Ceĭ crescuțĭ în părțile Orientuluĭ încă de micĭ deprinzându-se a asculta tot-d′auna la fabuloase, precum despre strigoĭ, stafiĭ, felŭ de felŭ de credulitățĭ și superstițiĭ, nu maĭ nu-ți nŭ credŭ că sunt o sumă de comorĭ îngropate în pămîntŭ, zic că scot flacără ce licărește în vălvătae de focŭ și se arată călătorilor și maĭ ales acelora cari sînt ursițĭ să le găsească. Prin urmare și Panait ca unuia ce i s′a fost întipărit în capŭ astă idee că o să găsească odată comoară și se va înbogăți fără ca să maĭ muncească, a și plecat din țara sa auzind că la noĭ sînt o mulțime de comorĭ ce nu ne sînt încă cunoscute și n′are cine să le desgroape. Rezematŭ numaĭ pe astă idee, ′ș′a lăsat casa și familiea, și luînd ceva banĭ cu sine, veni întîiŭ la Brăila de unde în urmă a trecut la Focșanĭ, a călătorit prin toată Moldavia, prin Romîniea mică și apoĭ a venit în Bucureștiŭ. N′a încetat însă pretutindenĭ pe unde a fost umblat d′a′șĭ face operațiile sale, ast-fel precum am zis, căutînd la comorĭ și servindu-se de fermece și vrăjitoriĭ pe la drumurile cele marĭ , pe unde vedea vre o cruce de piatră, zicînd că aceasta este semnŭ, unde găsea vre o ruină pe marginea apelor, pe la cîte unŭ stejarŭ stufosŭ, și pe la morminte unde vedea vre o mică zidărie saŭ vre unŭ stîlnŭ de piatră. În acest timpŭ de neprecurmate cercetărĭ și căutînd mereŭ la comorĭ, s′a cunoscut cu Stîngu cel ce venia de către hotarele Galiții de unde era gonitŭ și făcea scamatoriĭ prin sate și orășele, și așa aștĭ doĭ oamenĭ făcură cunoștință și se lipiră unul de altul par′ că i ar′ fi fost crescut aceeașĭ șumă. În scrtŭ, kir Panait după ce a perdut multŭ puținu ce avusese, servindu-se cu sînge de cocoșŭ negrŭ, cu oase de broască legată într′o oală nuoă și omorîtă într′unŭ furnicarŭ, și altele o sumă de fleacurĭ, care nu′ĭ ajutară decît a perde cîțĭ va anĭ îndeșertŭ, sfredelind pămîntul pretutindenĭ unde ajungea și sĭ pînd în maĭ multe locurĭ d′a surda, Stîngu nu maĭ puținŭ ′ĭa fost mîna cea dreaptă în astă a sa întreprindere , făcînd scamatoriĭ cu cărțile și făcînd să piară bani din mînă′ĭ și alte o sumă de lucrurĭ cu care punea în mirare pe biețiĭ lăcuitorĭ, dar toate le a fost îndeșertŭ, că cu toată scamatoriea cea jidovească a luĭ Stîngu și fermecele luĭ kir Panait comoara nu s′a arătat nicĭ unuia nicĭ altuia. Viind maĭ în urmă în Bucureștiŭ, hotărîră să se lase de căutatul comorilor, să întreprinză alt-ceva, și așa unul dintre aceștĭ doĭ camarazĭ a intrat markerŭ la o cafenea și celălaltŭ vindea bragă cu donița pe ulițĭ. Stîngu se arăta maĭ spirtuosŭ în drăciĭ și maĭ îndemînatecŭ la toate lucrurile , dar kir Panait maĭ multŭ a pisică blîndă, era ceva economŭ și strîngînd para cu para isbuti d′a deschide după altele o prăvălioară unde vindea băuturĭ spirtoase, gogoșĭ și pacele, iar Stîngu lăsînduse de treaba markeruluĭ s′a fost făcut căpeteniea pungașilor, și a hoților precum îl văzurăm pînă în cele din urmă cînd veni să′șĭ răsbune fiind degizatŭ în haĭne de cerșetorŭ. De aci în urmă fiind că cea maĭ mare parte dintr′aĭ săĭ s′aŭ fost predat în mîĭnile stăpînireĭ, și el rămîind singurŭ, pe de o parte cercînd oare care anevoințe căcĭ era împuşcatŭ la umăru stîngŭ, totŭ'mĭ a maĭ călcat niște călătorĭ de la care a luat ce a găsit, a isbit prin niște sate cînd oameniĭ eraŭ la munca cîmpuluĭ și găsind pe o biată femee bătrînă a skinguit-o de moarte ca să spue unde ′ĭ sînt bani, pe urmă, a mers la unŭ skitŭ de maĭce, se înțelege treaba, ca să mai ia ceva de keltuială , și să se caute la umerŭ unde era rănitŭ, după aceea ar′ fi avut niște planurĭ multŭ maĭ satanice decît cele pînă aci. Dar toate i s′a înfundat căcĭ îndată după aceasta, precum este o zicătoare, că tirva nu duce de multe orĭ la apă, arătîndu-se la unŭ tîrgŭ ce se face dumineca în susŭ către Piteștĭ, aci cu toate dievoliile și scamatoriile luĭ a căzut prinsŭ.

Kir Panait, gasda hoților, n′a avut o soară maĭ bună, și a trebuit el însu′șĭ să dea de față printr′-unŭ tacrirŭ formalŭ, cine eraŭ eĭ, care le ara scopul și maĭ ales despre toate cele îptîmplate Hagiuluĭ. Kir Panait precum este știutŭ, întîiŭ a căutat comorĭ și negăsindu-le, după aceea a alergat după potcoave de caĭ morțĭ, rădicînd niște vinurĭ și spirturĭ de la kir Hagiu, ca unu ce avea viĭ, și vrînd să le ia pe creditŭ, Hagiul ′i a cerut prețurile îndoite, și dintr′aceasta începînd geloziea și dușmăniile între eĭ, Panait de necazŭ ′i a pus pe Stîngu tovarășul săŭ în capu′ĭ ca să′l jefuiască pînă la cămașă. N′aŭ perdut ocaziea d′a descoperi și amorul ce junele Costake avea pentru fiĭca Hagiuluĭ. Hoțu căută să lingușească pe junele orfanŭ în kipul maĭ susŭ arătatŭ sub de rizatŭ ca omul piețeĭ, și acesta precum se întîmplă adesea orĭ între oamenĭ, neștiind cu cine și cu ce felŭ de omŭ avea a face i se încrezŭ, dar maĭ tîrziŭ auzind de întocmaĭ ca de focŭ și de otravă. Stîngul îndemnatŭ fiind de către gasda sa a spionat și urmărea pe Hagiu ca pe unul ce′l avea tot-d′auna rîscă grasă.

El a știut că Hagiu o să călătorească și într′adins ′l a fost așteptat în mijlocul pădurĭ. Panait ca toțĭ ceĭ ce se înfrățesc cu hoțiĭ avea altŭ cugetŭ de cît acela ce′l arăta tovarășuluĭ săŭ. Ce e dreptŭ, eĭ se făgăduiaŭ între dînși a păzi o frățietate sinceră, și a împărți pe din două ceea ce va aduce Stîngu și cu aĭ săĭ din furtișarurĭ, dar Panait se gîndea în tot kipul cum va face să′l dea odată în capŭ și să ia el singurŭ ceea c′aveaŭ de împărțitŭ. Panait a știut la plecarea Hagiuluĭ pe drumŭ pînă și ce hîrtiuță neînsemnată avea în pozunaru′ĭ și nu uĭtă a vorbi Stînguluĭ despre polița ce aflase că nu de multŭ o priimise din Constandinopolŭ și care tăia la una mie galbenĭ.

Sfîrșitul acestor doĭ mizerabilĭ este cunoscut de către ceĭ maĭ mulțĭ pînă astăzĭ. Cir Panait ca gasză de hoțĭ și găsindu-se făr′ de căpătîiŭ, după ce a fostŭ multŭ timpŭ înkisŭ, s′a trimis în urmă peste graniță, pe care Pașa de la Șiștovŭ ′l a spînzurat, pentru că, precum s′a fostŭ dovedit, ′ș-a ucis pe tată-săŭ, pe mumă-sa, nevasta și copiĭ, și apoĭ a plecat să caute comorĭ, tot-d′auna însă cu numele skimbatŭ. Stîngu, care a fost prinsŭ iarășĭ prin trădarea gasdeĭ sale, a fost judecatŭ și osînditŭ după legĭ, şi în scurtŭ timpŭ, de ne este ertatŭ să zicemŭ Dumnezeŭ să′l erte, a murit în temniță de o moarte grabnică și fără ca să arate cel maĭ micŭ semnŭ de căință saŭ să ceară preotŭ la ora morțiĭ sale.

Potŭ spune ceĭ ce ′l a văzut fiind mortŭ, care e soara criminaluluĭ la moarte-ĭ. . . . . Așezatŭ pe două scîndurĭ de bradŭ în mijlocul curțiĭ temnițelorŭ de la Sîntu Antonie, doĭ coțĭ de pînză era aruncată peste cadaverul săŭ și cîțĭ-va cărbunĭ pe o bucată de cărămidă d′asupra căria fumega puțină tămîe, și o lumînărică de ceară ce era pusă la capu′ĭ, împlinea toată pregătirea țeremonială a unuĭ mortŭ, și împregiuru′ĭ cîți-va criminalĭ cariĭ aŭ ucis și aŭ furat, eraŭ cu fiarele de picioare și stînd cu căciulele în mîĭnĭ priveaŭ cînd preotul citind a le mortuluĭ mijlocea către Dumnezeŭ ertarea păcatelor celuĭ greșitŭ în lumea aceasta și în cea-l-altă! O! Dumnezeule ! îndurătorule Dumnezeŭ ! ce este omul și cît de deșarte sînt faptele luĭ! Benițĭ oamenĭ, fiĭ aĭ egoismuluĭ și aĭ corupții, venițĭ de privițĭ pe omul cînd este mortŭ, vedețĭ pe criminalul cel ce a săvîrșit atîtea și atîtea crime, venițĭ de ′l ve-vedețĭ și va fi îndestul ! . . . .

Am stat și m′am gîndit și deșteptîndu-mă prin sunetulŭ cel plîngătorŭ al arameĭ, am auzit dinpreună cu alțĭ trecătorĭ de prin ulițile învecinate că trage clopotul biserici de la Sîntul Antonie pentru ca să rădice unŭ mortŭ. Cine oare a cutezat să verse o lacrămă pentru unŭ criminalŭ, saŭ iarășĭ cine a putut sta cu inima piatră, ca marmura de rece, să nu lăcrămeze saŭ să nu zică celuĭ nenorocitŭ muritorŭ: Dumnezeŭ să′l erte! . . .

Tatăl cel din cerurĭ va judeca pe toțĭ la eternelul tribunalŭ cînd ceĭ drepțĭ vor ședea d′a dreapta și ceĭ păcătoșĭ d′a stînga și vor fi despărțițĭ, după zisa Mîntuitoruluĭ Iisus Hristos, precum despărțește ciobanul caprele de oile sale!

În sfîrșitŭ, îndată clopotul tăcu, cocoșul bătu din aripĭ, cîĭniĭ urla din piață și Stîngu a intrat în mormîntŭ ! . . . .

FINITŬ