GH. BECESCU-SILVAN

VALEA ALBĂ

ROMAN EROIC

1476

BUCUREȘTI

MINERVA Institut de

arte grafice și editură

Bulevardul Academiei 3

1909

RĂSPUNS CÂTORVA OBIECȚIUNI CRITICE

[...]

Lucrarea de față, — a cărei primă ediție, apărută în 1904, n’a putut fi pusă la îndemâna publicului cititor din pricină că Ministerul, Instructiunei Publice a cumpărat, aproape întreaga edițiune, pentru Casa Școalelor,—a avut fericirea să stârnească, în presa noastră literară, câteva discuțiuni critice de seamă.

Unii recenzenli azi lăudat, fără rezerve, această lucrare, aducând chiar elogii autorului ei: fapt pentru care, de și nu am cuvânt să mă socotesc la înnăllimea acelor elogii, totuș (in de datoria mea să mulțumesc si să rămân recunoscător celor ce'au arătat o atât de înflăcărată bunăvoință rodului ostenelelor mele.

Alți cercetători azi Tăcut, din potrivă, deosebite observațiuni critice, sub raportul literar și istoric, romanului de față.

De toate aceste observațiuni am ținut seamă.

Astfel, cu prilejul reeditărei romanului « Valea Albă» de către Institutul «Minerva», nu numai că am. înlăturat și îndreptat multe puncte, pa-sagii, și chiar capitole întregi, dar am căutat să desăvârșesc lucrarea, in troducând numeroase capitole noui pe lângă cele ce ființau în prima ediție.

Acest lucru l’am săvârșit cu atât mai multă tragere de inimă și ușurință, cu cât,—pe urma prăznuirei a patru veacuri dela moartea lui Ștefan cel Mare, — s}au dat la lumină o mulțime de monografii noui asupra eroidui și a vremurilor sale: monografii cari au îmbogățit fondul cunoștințelor mele dinnainte.

Dacă, însă, am întâlnit în presă recenzenți, și istoriografi, cari au avut, față de această lucrare, vederi obiective, nu este, totuș, mai puțin adevărat că am avut și unele întâmpinări,pe cari, — din pricina car ader uluitor violent, — nici nu am curagizil să le calific.

In deosebi m’a uimit peste măsură ieșirea subită și plină de o neînțeleasă răutate, tocmai a unui om care a luptat mult pentru statornicirea curentului naționalist în literatura românească, și care, pe deasupra tuturor, este profesor universitar, istoric de valoare și autor fecund în lucrăm românești strînse din frumoasele relique ale trecutului neamului nostru.

Cred că cititorii au înțeles că este vorba de d. N. larga.

In No. 11 din «Semănătorul», apărut la .13 Martie 1905, d. lor ga, înserează, siib proprie semnătură, câteva rînduri: și, în aceste rîn-dum, — lăsând la o parte aprecierile d-sale asupra valorez pur literare a lucrărei mele, — îmi aduce învinuirea că lucrarea mea nu este decât o operă fantastică, plină de născociri isvorîte din propria mea imaginație, — întru cât:

1. Numii ile de «hini, chirhezari si barhiduri», pe cari le dau unor seminții tătărești, în românui de față, sunt pure invențiuni ale 'închipuirea mele.

«Istoric sunt, — scrie d. lorga, asupra acestui punct, — și nu înțeleg nimic de aici»!

2. Viața la curtea lui Ștefan cel Mare, — susține d. lorga, — nu se deosebea, în ce privește luxul, de viața «țăranilor chiaburi» din zilele noastre; deci fastul de care se înconjoară, în romanul «Valea Albă», Stefan cel Mare, nu poate fi decât o închipuire a mea.

3. Cuvântul «pan», care ființează în lucrarea mea, nu este decât o născocire.

' Aceste afirmațiuni m’au surprins peste măsură; și mărturisesc că m’au surprins numai pentru faptul că veneau dela im istoric și, încă, dela acel istoric al nostru, care ține, în toate prilejurile, să se ridice deasupra tuturor istoricilor români, din trecut și din zilele noastre.

Și surprins fiind de asemenea, afirmări, m’am simțit nevoit, încă' de atunci, — mai ales că arătările d-sale puteau să fie crezute de numeroșii săi școlari, — să-i răspund imediat prin presa, bar de oarece, pentru un scriitor de talia d-lui lorga nu este de ajuns un răspuns grăbit, publicat în foi pieritoare; simt de datoria mea, — în interesul operei mele și întru desăvârșita luminare a cititorilor mei, — să-i răspund, și aici, în înse'și cartea învinuită.

In ce privește punctul l-iu, cu «chirhezarii, hinii și barhidurii», d. lorga afirmând, că «istoric este, și nimic nu înțelege din toate acestea», face un pas cu totul grăbit și necugetat; pas care apasă greu asupra ori cărui pretins istoric român, și mai ales a unui istoric de talia d-sale. .

Căci aceste lucruri, «pe care d-sa nu. le poate înțelege», nu stau scrise în cine știe ce hrisoave tainice, încă nedate la lumină, sau în cine știe ce monografii străine, indescifrabile sau necunoscute. Despre aceste lucruri grăiesc, — în limba veche, cronicărească, înțeleasă de tot românul, — chiar «Leatopisețelc Moldaviei și Valaliiei», adunate și publicate de Michail Kogălniceanu. (Tom. I. pagina 407).

Iată ce mărturisește, în acest loc, bătrînul cronicar Simion Dascălul, pe care ori ce student în litere trebuie sad cunoască, necum un profesor universitar de istorie:

«Iar Tartaria cea pustie, în care multe oarde sunt: întâi Zagarcii este, Sciția, între Emma uni și Calaio, cu crăiia Tangum; și alte multe oarde de cuprind, cum îi Zavolha, Kazanul, Nohaii, Tumenii, Shibenii,}lmu, Coahianii, Astimhavenii, Chiri lezări i, Barhidu ri i, Mongo niozo r i i...»

Va să zică sunt chiar mai multe triburi tătărești decât cele pe cari eu «le-am inventat»: iar di lorga nu cunoaște nici măcar pe cele pe cari am cutezat să le pomenesc!

In ce privește a doua afirmare a d lui lorga și anume că viața și luxul de la curtea lui Stefan cel Mare nu se deosebeau de viața și luxul țăranilor ghiaburi din zilele noastre», aceasta socotesc că numai d. lorga, în țoală țara românească, poată s'o creadă.

Dar nici Domnia sa, — dacă ne punem pe temeiul adevărului curat, — nu este cu putință să creadă o asemenea elucubrație, căci singur în monografia sa «Istoria lui Ștefan cel Mare, pentru poporul românesc» a afirmat si dovedit nu cu vorbe, ci și cu icoane, contrariul. In această istorie d. lorga reproduce potretul lui Ștefan cel Mare de pe «Evangelarhil de la Fiomo'r». și ma reproduce și portretul lui Vlad Vodă Țepeș, după o veche zugrăvire ungurească.

Or, d. lorga, nu poate fi așa de slab observator, în cât să nu vadă, din aceste zugrăveli, că Ștefan cel Mare este îmbrăcat într'o hlamidă somptuasă, cusută în fir, cu nastziri de pietre și chenuită cu blană scumpă de hermină; că în picioare poartă cisme strălucitoare, și că șeade îngenuchiat, în fața altarului, pe un scump covor oriental.

Și iarăș nu se poate ca d. lorga să nu vadă, în chiar propria sa carte, că cușma, contemporanului lui Ștefan Vodă. Vlad Țepeș, poartă o agrafă bătută în pietre prețioase și că aceleași pietre prețioase, de rubin, îi împodobesc încheietorile conteșului. Or, dacă d. lorga vede și știe toate aceste lucruri, apoi să bine voiască a-și face dovada afirmațiunilor sale arătându-mi un singur țăran cât de chiabur din zilele noastre purtând vestminte de mătasă, de fir, împodobite., cu blănuri de hermină și cu nasturi de pietr'e de rubin sau de mărgăritar.

Afară de aceasta, d. lorga, ca istoric, cum este, mai trebue să știe că vechi scriitori străini. ca istoricul austriac George Reichersiorf, — arată că Ștefan cel Mare ținea «mimai -pentru splendoarea, cur țel sale, — trei mii de paid și aprozi;* iar, Principele Dimitrie Cantemir în «Descript io Moldavia#», arată că acești paid, și aprozi purtau săbii suflate cu argint.

Di bine, nu este oare copilăresc lucru; și chiar ridicul, să compari pe un Domn care ținea «pentru splendoarea curții sale» trei mii de feciori de curte, îmbrăcați în catifele, cu săbii argintate și. chiar aurite; și mai ales, pe un Demn, ca Ștefan cel Mare, care se înrudea prin căsătorie cu Larul Moscovei, care purtă pe frunte cununa Paleologilor, care își zidise palate mai prin toate orașele de frunte ale Moldovei, care eră în legătură cu toate casele domnitoare de pe vremuri; nu este, zic, o adevărată copilărie să compari pe un asemenea monarh, în ce privește averea* viața și luxul curței sale, cu acelea ale unui «țăran ghiabur din zilele noastre»!

Dacă d. lor ga, — în nesocotirea adevărului, istoric, — crede că Ștefan cel Mare și curtea sa, nu se deosebea de ori care vărgat de prin satele noastre de astăzi și de gospodăria zinui asemenea vărgat, sau surtucar, — după graiul moldovenesc, — slobod este să dea curs ztnei asemenea nenorocite c. edințe.

Insă pentru cinstea neamului, pentru cultul pe care noi trebuie să'l nutrim, și adevărurilor istorice, și mărirei marilor voivozi ai acestei țări — eu, unul, nu voi putea niciodată să iau drumul pe care mi-l arată d. lorga, coborînd pe uzi Stefan cel Mare, — care trimeteă daruri scumpe Papei de la Roma și aducea din Veneția, pentru cetatea Neamțiâui, cele dintâi ornice cu minotare, — la nivelul unui țăran, fie el cât de ghiabur, din zilele noastre !

în ce privește faptul că marilor boeri curteni din epoca romanului de față, li se ziceau «pani» aceasta o dovedesc, și hrisoavele, și stările de fapt din acele vremuri. Am sub ochii mei o serie de hrisoave, din timpul lui Ștefan cel Mare, publicate în «Arhiva» din Iași, Nr 5—6 din Mai și Iunie 1904.

In toate aceste hrisoave cuvântul «pan», însoțește numele tuturor marilor dregători ai marelui Domn Moldovean.

Pentru a face mai deplină dovadă, citez chiar câteva fragmente din asemenea hrisoave;

«Noi Stefan Voevod și credincios prea iubiților din inimă copii ai domniei mele, Alexandru, si Petre, și Bogdan, și a boerilor domniei mele pan Danciul, pan Djabog, pan Zbiarea... pan Senclrea de la Suceava, pan Dragoș etc etc.

(69S7. April 29 (1479). «Surete și Isvoade. V. Iu73 a.

«Arhiva» N-r 5—6 an. XV. p. 266.)

«Noi Stefan Voevod și credința prea iubiților fii ai domniei mele Alecsandru și Bogdan Vlad, și credința boerilor noștri, credinciosul pan Duma, cr. pan Huduci, cr. pan Gangur, cr. pan Boldur vornic etc. etc.

(6999. Noem. 2 (1490). «Surele și Isvoade. Vil. 300 b.

«Arhiva» N-r 5—6 . XV. p. 273.)

De altfel eră cu atât mai firesc ca cuvântul «pan» să fi ființat în lumi a marilor boeri ai vechei Moldovei, întru cât cuvântul «pan» eră uzitat peste tot în Polonia, și se știe ce strânse legături culturale, comerciale, politice, de arme și chiar de rudenie, existau între nobilimea poloneză și nobilimea moldovenească.

Singur d. lorga, de și cunoaște toate acestea, totuși, numai din marea dragoste de a ucide ori ce operă literară și istorică care nu s'd scris din îndemnul și sub personala d-șale ocrotire, — și deci pe ori ce autor care nu face parte din «paicii» d-sale literari, — vine să tăgăduiască aceste lucruri, obștește cunoscute, chiar cu prețul de a-ș da d-sale însuș un notoriu brevet de mistificare și denegare științifică, și deci de rea credință și9falș apostolat nationalist...

* «

In afară de aceste triste și neînțelese atacuri ale d-lui lor ga, îndreptate înpotriva mancei mele și a sincerului patriotism care m'a însuflețit în întocmirea cărței aceșteia, am mai primit dela câțiva recenzenți, câteva obser rațiuni, de natură mai mult psicologică de cât istorică, — observuțiuni pe care însă nu le-am înțeles și deci nu le-am putut primi, întru cât mi se par pur și simplu greșite.

Astfel, într’o recenzie, mi se atrage luarea aminte asupra faptului că eroismul marelui vistiernic luga este cu totul exagerat și istoricește neverosimil.

In privința acestei imputări, găsesc cu cale să deștept luarea aminte a. cititorilor mei, numai asupra acestui adevăr.

Cronica și istoria, fără deosebire de păreri, a firmă că, în adevăr, la 1476, pe când Sultanul Mahomed II-lea se apropia de țârmii Dunărei, la Cartai, cu aproape două sute de mii de turci; Ștefan cel Mare, îngrijat, și de năvălirea Tătarilor în partea de sus a Moldovei, și de spiritul de dezordine ce se ivise în armata de rînd, a lăsat «pe visternicul Juga cu o inie do. oameni să aștepte și să întâmpine pe Mahomed la Dunăre» Din acest simplu fapt oricine își poate lesne închipui ce încredere avea cel mai mare domnitor erou al Moldovei în vistiernicul luga si de ce curaj extraordinar eră capabil acest vistiernic dacă se încumetă el să rămâe, numai cu o mie de oameni, în drumul celui. mai mare padișah cuceritor pe cari l-au avut turcii în tot decursul istoriei lor.

*

sjs

O altă obiecțiune, care s’a ridicat, de critică, asupra ser ier ei de față, este că ricini păstrat unitatea. caracterelor și, în deosebi, triam pus în flagrantă contradicție în ce privește firea lui Ștefan cel Mare, arătându-l la început iute, răsbunător și sângeros (cu prilejul uciderei celor trei boeri\ Alexe Stolnicul, Isaiia Vornicul și Paharnicul Negri), iar în tot restul romanului arătându-l bun, chibzuit și drept răsplăților al faptelor vitejești.

înnainte de toate, — dacă aceasta este o greșală de psichologie, — apoi această greșeală a făcut-o alt cineva, mai vechi decât noi, cei de astăzi, mai bun cunoscător al firei marelui Voivod și al tuturor împrejurărilor și faptelor din acele vremuri, și mult mai autorilor și mai competent portretist psichologie, al Iui Stefan cel Mare, de cât toți portretiștii, și psichologii de astăzi.

Acesta este marele și bătrînul Cronicar G rigori© Ureche Vornicul, care zugrăvește astfel pe Stefan cel Mare:

Eră acest Ștefan Vodă om nu mare la stat,. mânios £Z de grabă vărsă sânge nevinovatjde multe ori, la ospețe, omora fără Județ. Era întreg la minte, nelenevos și lucrul sau știa să-l acopere; și unde nu cugetai acolo îl aflai».

Iar mai departe: v

«Ingropat’au pre Ștefan Vodă in manastirea Putna, cu multă jale și plan ger eaduturor locuitorilor țârei, cât plângeau toți ca după un bun părinte al lor; căci cunoșteau, toți că s’au scăpat de mult bine și apărare...»

De altfel în ce privește aceea perfectă unitate de caracter pe care o irretincl unii dintre criticii mei, eu, unul, nu numai că nu găsesc temeiul psichologic pe care s’ar putea bază o asemenea pretenție; dar cred că numai potrivită legilor firei omenești nu ar fi posibilă, menținerea unei asemenea «unități».

Natura omenească e atât de complexă, supusă atâtor influențe și modificări psicho-,fiziologice neașteptate, —în cât tocmai contrariul par a fl adevărata lege a firei omului.

A admite că omul cel mai flegmatic, mai bun, mai normal, nu poate fi supus nici unei slăbiciuni, nici unei turburări sau pasiuni cum este revolta, mânia și că, sub influența acestor stări nu poate săvârși acte cari, la anumite momente și în anumite împrejurări, să cadă în vădit conflict cu caracterul său obișnuit: a susține un asemenea punct de vedere însemnează a face pur idealism, în materie de psichologie, iar nici de cum nativrism.

Cu atât mai mult când e vorba de un Domn din evul mijlociu, — de un Ștefan Vodă care se găsea în mijlociii unor porniri universale, sanghuinare și a unor perpetue turburări și primejdii cari cereau, la anumite date, extraordinară energie și chiar cruzime, — cu atât mai mult o teorie atât de ciudată ca aceea a menținerei unităței unui caracter bun neschimbat nu poate fi nici primită, nici înțeleasă.

Iată pentru ce, dacă, în dorința mea de a face o lucrare literară românească cât mai conștiincioasă, am primit cu plăcere unele observațiuni critice ce mi s’au adus, — în orice caz, obiectiuni ca acelea ale d-lui lor ga m’aii uimit; iar păreri, ca cele arătate mai sus n’au putut să intre în vederile mele și deci riau putut să aibă nici o inrîurire în prefacerile pe cari le-am adus actualei ediții a romanului «Valea Albă»

Rămâne acum ca cititorii mei, al căror criteriu de judecată este, pe cât de vast pe atâta de nepărtinitor, să cerceteze și să-și dea ultimul cuvânt asupra acestei lucrări.

Octomvrie 1908.Gh. Silvan.

CARTEA I

SPRE MUNȚI
I.

Eră o noapte caldă și senină de Iulie...

Jupaneasa Ruxandra și jupânița Negri stau în poli mar, tăinuind în șoapte.

Ruha, bătrîna și credincioasa lor roabă — singura ce le mai rămăsese din vremile fericite, de altădată, — se ghemuise pe scări, sub cerdac, și privea țintă spre porți...

In jurul monăstirei eră liniște și tăcere adâncă.

Pe prispa arhondăriei, în Trapezărie, pe sub rădvane, și pe sub bolțile clopotniței, șerbii și ucenicii negustorilor, dormeau obosiți de drumuri și de grijuri.

Sforăitul lor, se auzea din chilii.

Din când în când, câte un argat, speriat din vis, se ridica pe brînci și mormăia cuvinte neînțelese ; apoi se întorcea pe cealaltă parte, și adormea, din nou, între mărfuri...

In turlele monăstirei eră întuneric.

Doar paznicii, așezați acolo, încă veghiau.

Se auzeau pașii lor scrîșnind peste țigle sfărâmate; li se întrezăreau umbrele negre mișunând. pe la ferești...

Si prin chiliile maicelor plutea aceiaș adâncă întunecime.

Doar câte o candelă răslețită pâlpâia slab prin unghere.

De bună seamă, maici și surori, bântuite de amintiri neadormite, își făceau încă rugăciunile de seară.

Deasupra întregului schit, cufundat în vale, printre păduri și stânci desgolite, se revărsau apele străvezii ale lunei.

Coperișurile roșii, de burlane, licăreau ca de j erate c.

Mușchii și frunzele teilor, aplecați deasupra streașinilor, păreau de argint; și un vânt cald, pornit din răsărit, trecea, ca o dogoare de foc, peste creștetele pădurii, peste întăriri, peste munți...

Jupânița tăcea...

Bătrîna mamă își numără, în gând, metaniile .

Din timp în timp, suspină și îngână câte o vorbă; apoi iar lăsă boabele de chiparos să i se strecoare printre degete, și iar șoptea...

Amândouă erau strivite de o grea povara....

Sfântul Petru trecuse; și trecuse și a doua zi, și trecu și ziua următoare, — și vești din răsboi nu mai soseau...

Peste sufletul sărmanei jupânițe începuse să se aștearnă iarăși durerea.

De a doua zi de «Sân Petru», ea nu mai surise.

In jurul ochilor i se așternuseră iarăși petele acelea vineții; prevestitoare de boală; și obrazul ei rotund,, pali .din nou; și, din nou suspinele începură să’i sfâșie pieptul...

— «Nu, mamă...», — murmură ea, uitându-se aiurit în noapte.

«Pan Arbore s’au pristăvit. Au murit Pan Arbore... așa să știi...»

Și adaogă, printre lacrimi:

— «Bunul D-zeu și-au înturnat fața de la noi... Căci prea multe fără de legi, prea mult jac și prea multă vărsare de sânge, vra Domnul!..»

Urmă, o lungă și dureroasă tăcere...

Cuvintele jupâniței redeșteptară, iarăș, în mintea nefericitelor surghiune, icoana neîndurătoare a Domnului ; și numele său, rostit în șoapte, le stârni din nou furtuna amintirilor din vremuri.

Ramaseră amândouă, cu ochii pironiți în noapte, urmărind, parcă, în jocul ciudat al umbrelor din schit, întâmplările înfricoșate de odinioară: moartea lui Negri,—înmormântarea fericirei lor.

...Eră pe atunci, o vreme cumplită de iarnă...

Bătrînul Negri era dus la Suceava, unde fusese chemat de domn, să ia parte la Divan.

Domnului îi abătuse iarăși să pornească război asupra Radului Basarab, Domnul Valahilor.

Ii sta în gând să ia pe Voichița, — fata Radului, — de nevastă; și nici îndărătnicia Domnului muntenesc, nici vremurile grele ce se abătuseră peste țară, nici nemulțumirea oștilor sale, nu-1 mai puteau opri de la aceasta. Strînse pe boeri în divan, — și, după ce le destăinui planurile sale, — le ceru sfatul.

Boerii — totdeauna supuși voinței Domnului,— se închinară.

Numai trei din ei rămaseră tăcuți în jilțuri.

Aceștia erau, Paharnicul Negri, Alexe Stolnicul și Tsaiia Vornicul...

Toți erau bătrâni.

Peste frunțile lor trecuseră multe încercări.

In războaie, când eră vorba să’și apere moșia de încălcările străine, erau cei dintâi la luptă și cei din urmă la dobândă.

Nu erau, însă, tot așa de pripiți, acum, când anii îi învățaseră să răspice, cu mintea, adâncul lucrurilor, și când în fața lor nu eră nici o binecuvântată price de harță.

Alexe Stolnicul, se ridică dar, cel dintâi, și vorbi hotărît, înpotriva războiului:

— La ce să ne mai războim cu frații ?» zise el-

« N’avem oare destui neprieteni? N’avem pre Ieși? N’avem pre unguri și pre tătari? Și n’avem înaintea noastră întreg Aliotmanul?

Drept aceia»,— sfârși bătrînul sfetnic, — «cu cale și cu adâncă înțelepciune găsesc eu, prea mante Doamne, a lăsă vremurilor restriștele: iar noi a ne griji de cele ce apasă amu, asupra Moșiei»-

Domnul încruntă, mânios, din sprâncene...

Vornicul Isaiia se uni cu Alexe.

Bătrînul Negri tăcu...

Atunci Domnul ceru cu glas tare părerea Paharnicului.

În Negri avea, el, toată încrederea: el eră cel mai bătrîn și cel mai credincios curței...

Negri se ridică, și făcând gest larg, cu mâna, dreaptă, spuse doar atât:

--Voroavele luminățiilor lor, pan Isaiia Vornicul și Alexe Stolnicul, îmi par, prea milostive Doamne, cu temei rostite.

Deci, milostivească-Se Măria ta, și dăruiască-le lor înalta și cuvenita ascultare...»

Cu aceste cuvinte, divanul se sfârși...

Negri veni la Vaslui...

Dar nu mai eră Paharnicul cel vesel și sfătos de alta data. De unde în alte vremi, da ospețe mari boerilor, și veselea, în cântece și voroave iscusite, până’n zori, — acum stă deoparte tăcut, dus pe gânduri privind din zori până seara spre casele pârcălăbiei.

Viscolul punea stavilă privirilor sale obosite.

Drumurile erau pretutindeni închise.

De săptămâni, în șir, nu mai putuse răsbate nici un olăcar, —deci nici o poruncă domnească,— în cetate...

Aceasta, însă, — în loc să-l bucure, — îl întrista tot mai adânc.

Știa bine, că, odată și odată, va încetă și viscolul ; și cu el va încetă, poate și viața lui neprihănită...

Bătrînului îi intrase în suflet credința că Domnul îl scârbise: și, cum îi știă apucăturile sângeroase, era încredințat că moartea lui eră chiar hotar îtă.

Intr’o bună zi sosiră olăcari în cetate..

Starostele, urmat de câți-va șoltuzi și panțiri, porni, cu alai, spre casele bătrînului Paharnic...

Lumea privea uimită prin ferești...

Paharnicul eșl în polimar,—și, căutând să’și ascundă neliniștea, — cu toate că fața lui albise ca ceara, — întrebă zâmbind :

— «Ce veste, frate ?... Milostivitu-s’au, Domnul, de bătrânețile mele?...»

Starostele sui treptele, fără curaj.

Panțirii se așezară la porți.

Șoltuzii se plimbau neliniștiți prin curte...

— «O! prea luminate pane!», — strigă starostele, îmbrățișându-1.

«Au, cu ce s’au făcut vinovat luminăția ta, de s’au învrednicit de o așa de grea osândă?...»

Și’i întinse, tremurînd, cartea domnească.

Bătrînul îl trase înnăuntru, și-l așeză pe jeț.

— «Nu-i nimic... zise el. Numele Domnului l’io binecuvântat...»

Și oftă greu...

«Multe nevoi au trecut preste noi, și multe neajunsuri am înfruntat. Ci, facă Domnul ca această grea osândă să fie încaltea întru binele țârei și. a prea măritului nostru Domn... Eu mor liniștit»..-

Apoi se rugă de staroste să-i îngăduiasca a’ș-trimite măcar nevasta și copila la munți, spre a. nu fi față la moartea lui.

Dar porunca Domnului eră deslușită.

Nu mai eră când.

Chiar a doua zi nenorocitul sfetnic trebuia să. fie ucis, împreună cu ceilalți doui «necredincioși, boeri», în mijlocul pieței.

A doua zi eră soare.

D-zeu voise, parcă, să înlesnească lumei putința de a fi față la moartea celui mai iubit boer al lor.

Din zori de zi se auziră dobele bătând pe uliți și prin piețe.

Darabanii vesteau poporului fioroasa osândă, șr chemă toată cetatea la locul pedepsei.

Jupâneasa lluxandra ar. ti voit să se ascundă* în inima pământului spre a nu vedea înfricoșata, moarte a bătrînului ei soț.

Dar casele lor se înnălțau chiai deasupra pieței*

Cerca să se ascundă prin iatacuri: dar, glasul; celui osândit o chemă mereu în cerdacuri...

Către miezul zilei tabulhanaua sună scurt în* văzduhul mort, de iarnă.

Alexc Stolnicul căzuse.

Isaiia se rostogolea, descăpățânat, în sânge...

Un nou sunet, de dobe, de surle și de tipsii: sparse aerul.

Bătrînul Negri stă, cu fruntea ridicată, deasupra trunchiului.

Voi să’și ia rămas bun de la mulțime, și să adaoge, poate, câteva cuvinte calde pentru Domn.

Dar mulțimea, isbucni, deodată, în hohote sfâșietoare...

înțelept și hotărît, el făcu atunci semn călăului să isbească.

Satârul căzu...

A doua zi, casele nefericitului Negri, cu întregul lor avut, fură pecetluite și puse sub pază.

Moșiile, clădirile, grădinile, aurcturile, și toți robii hărăziți bătrînului prin danie, trecură iarăș în stăpânirea Domnului.

Nenorocitele femei, despuiate de averi, fură ridicate și trimise în surghiun.

Se pomeniră amândouă, deodată, singure și sărace, într’un schit depărtat, ascuns în munți, aproape de hotare.

Câteva maici bătrîne se îngrijeau, din milă și credință, de viața lor; pe când lluha, — care nu sc putuse despărți de ele, — plângea, în hohote, prin polimare, de desnădejdea lor amară.

Surghiunul lor fu greu și sălbatic...

Tot pământul li se părea mânjit cu sânge ; toată lumea dușmană...

Dar, încet-încet se deprinseră, și cu lipsa, și cu singurătatea, și cu plânsul...

Lângă altar, în cântările clericilor, în pâlpâirea lumânărilor și a candelelor aprinse, inimile lor se desmorțiră: sufletele li sc înălțară sus, de asupra nevoilor pământești.

La vre-un an, după ’surghiunirea lor, — Bunul D-zeu se înduioșa, și le aduse, o bucurie neașteptată.

Când nu mai nădăjduiau nimic, — căci nimeni nu se mai îngrijea de ursita a doua femei urgisite, — veni în casa lor Arbore...

Veni vechiul lor «fecior de casa», fiul marelui pârcălab Arbore, din inima căruia nici voința Domnului, nici pieirea lui Negri, nici răutatea și nepăsarea lumei, nu putuse șterge dragostea pe care o purtă celor ce-1 ridicaseră pe brațe, îl învățaseră meșteșugul armelor, și din copil neisprăvit îl făcuseră ostaș de frunte...

Acolo își deschise Arbore, calea către boerie.

întâi, fecior la masa înnaltului paharnic, apoi paznic în spătărie, și, în sfârșit, seutaș și purtător de arme, el înaintă repede.

La 16 ani, Negri îl duse la Domn.

Domnul îl primi de-a dreptul în spătărie ; iar. peste un an îl orândui printre paid.

Câteva luni după moartea lui Negri și războiul cu Radu Basarab, el intră în rândul aprozilor.

Acum eră curtean...

împresurat de un stol de lefegii și șutași, .el venea la schit, cu fruntea luminată, — ca boer, — nu ca «fecior de curte».

Femeile îl primiră cu dragoste nemărginită.

Il ospătară cu azimă caldă și cu mustic, făcut de mâna lor. Apoi se așezară la sfat, — și vorbiră, când printre lacrămi, când surâzând de dragul oaspelui, de toate câte se mai întâmplaseră prin lume de la surghiunirea lor.

Când fu sa plece, Arbore lăsă Jupâniței Zamfira un inel bogat, stropit cu sinaragde, iar Jupânesei Ruxandra o pereche de metanii de agată legate în aur:

--«De s a milostivi Bunul Dumnezeu», — șopti el, așezându-și coiful pe frunte, — «puțină vreme va trece și ieși-vom cu toți de olaltă, la lume... Drept aceia, păstrează cu luare aminte, inelul carele i l-am dat, giupanița mea; iar tu mama, nu conteni a te rugă Maicei lui Dumnezeu pentru Zamfira...»

Cuvintele lui Arbore trecură, ca o undă de foc, prin inimile sărmanelor surghiune.'

Jupânița își plecă ochii în jos.

Printre genele jupânesei liuxandra se arătară lăcrămi mari, ușurătoare...

Curteanul plecă'...

De atunci, în chiliile întunecoase ale nefericitelor proscrise, pătrunse o rază de lumină: și, după ea, altele, — și, apoi o întreagă primăvară...

Arbore veni din ce în ce mai des, să Je vadă.

De câte ori cobora spre Dunăre, sau suia munții Ardealului, sau trecea către Nistru, se abatea, :măcar pentru un ceas, pe la schit.

Și totdeauna le aducea daruri scumpe, de prin Polonia, de la turci, și de prin Veneția, unde eră trimis cu solii, din partea Domnului.

Așa că, mica lor căscioară monastirească, săracă, și tăcută, începu să se umple iarăș de lumină...

Obrajii jupâniței se înviorară; iar peste trupul ei plăpând, începură să strălucească iarăș, sclipitoare zobonuri țesute’n fir, și bcnișele chenuite cu hermelin, și cordoane cu paftale bătute’n pietre rare, și șlicuri cu surguciucuri de vulpe albastră, .și sandale cu scânteietoare curelușe, prinse’n sponciuri de argint și de aur...

Eră frumoasă jupânița Zamfira; și creștea, sub privirile lui Luca Arbore, tot mai frumoasă, tot mai mlădioasă, tot mai senină...

Trei ani în urmă, ea se.întâlni cu o bucurie... :și mai mare...

Arbore, — ajuns Hotnog de Lefegii, — schimbă. inelul de logodnă, cu jupânița Negri,* în țaineu bine cuvântată a schitului, sub ochii înlăcrimați; ai mamei Ruxandra...

Din ziua aceia înnainte, el jură să nu se odihnească, nici să moară, până când nu va căpătă,, pentru ele mila, și iertarea Domnului-..

Porni, dar, în răsboaie, mai setos de fapte mari ca ori când.

In anul următor isbucnî marele răsboiu de la Podul înnalt.

Arbore se bătu ca un leu.

Ștefan îl văzu și-l răsplăti, — după înfrîagerea oștilor vrăjmașe, — cu daruri mari și cu înaltul, rang de Vel-Căpitan de Darabani.

Dar timpul încă nu sosise spre a cere Domnului iertarea.

Nouri negri cercuiau orizontul.

Un alt răsboiu, mai cumplit ca toate cele depănă atunci, bătea la hotare...

Prin luna lui Florar, Arbore veni să le vestească apropierea acestui înfricoșat răsboi...

Venea tocmai din Leopol, unde fusese trimis de Domn, cu alți mari dregători de țară, să ceară ajutor craiului leșesc.

Vel-Căpitanul se întorcea, singur, amărît, fără nici un ajutor, fără nici-o nădejde...

Statu cu ele puțin, apoi alergă repede, după Domn, la Dunăre.

Domnul își trăsese oștile la Cartai, și așteptă,, acolo, neliniștit, ajutoare din Polonia, din Ardeal, și din Veneția...

O luna după plecarea lui Arbore, în poarta monastirei bătu cel dintâi olăcar, aducând, sur-ghiunelor, știri din lagăr:

«Sosit-am astăzi, giupănița mea, cu bine și cu sănătate-în tabăra Domnului..» scria Arbore.

«Ci mare jale m’au cuprins, văzând oștimea de rând,, căinând și țipând către Domn.

« Sfârși tu-s'au toate merindele, iar veștile urîte ce vin hojma den spre .răsărit și den spre țara Volohilor, și den spre miazănoapte, pre unde, zice-se, că au bulucit blestemății de Nogai, cu spurcatul de Ghirai în cap, — înfricoșat’au gloatele,..

«E zurba, în oastea Domnului, giupânița mea!

«Domnul datu-au poruncă să se certe cu ștreang și cu spagă toți capii de price.

«Câtu’i tabăra, nu-i decât vaot și pârjol, și vifor. Armașii tac și spânzură; iar gloatele năvălesc, carele cum nimeresc, prin bălți. Ci, numai Dumnezeu cel de sus știe ce va aduce ziua de mâne. Tare mi-i a temere că Prea Bunul Dumnezeu înturnatuși-au fața de la noi: căinare pojar amenință, întru aceste vremi, biata creștinătate...»

Puțin după aceia, jupânița primi o altă carte.

Eră o scrisoare lungă, scrisă cu mâna tremu-rândă, pe șase foi mari de pergament, legate’n fir și pecetluite cu ceară.

Copila crezu o clipa, că’i vreun hrisov de danie sau de boerie.

Dar, abia începu să-i bucherească slovele încâlcite și ochii ei se întunecară.

Arbore vorbiă, acolo, de plecarea gloatelor, de tristețea Domnului, de slăbiciunea boierilor, de prăpădul,ce se revarsă peste țară. Ii spunea cum Domnul i-a dat poruncă să plece la Kilia, și de la Kilia la Seimeni, și de la Seimeni la gurile Nistrului. Ii zugrăvea, apoi, în șiruri nemeșteșugite, cum a călătorit până la Kilia, cum a fost primit și ospătat de pan Patru Pârcălabul; cum s’a înspăimântat bătrînul staroste de cele hotărîte’n lagăr...

Domnul trebuia să plece, în curând, cu. toate bștile, spreLiov, lăsând la Cartai pe Juga vistiernicul cu o mie de capete. Chilia și toate țărmurile Duznarei, rămâneau în voia sortei. Toate căpităniile Bugeacului — de la Șmil, Chilia, Seimeni, Tighina și Cetatea Albă, — trebueau să se unească cu oștile domnești...

. Și, după atâtea lungi destaine, Arbore sfârșea, strivit de durere:

«Iar eu voi purcede, mâne, giupâniță mea, către Seimeni, pren pustiurile cele pline de jar, de sete și de ciaraburi, ale Bugeacului...

«Ci, amu, iartă porumbița, mea, că gândurile mole către .tine se întorn, și cu lacrămi ud, eu, cărările lor...

«Procletul de scripcar al Domnului, prins’au a zice, în polimar, o doină de jele.

«Și tângue lăuta lui, cum plâng codrii la bătaia vântului, cum se răscoală apele sub mersul cel greu al furtunei...

«Au înturnămă-voi, oare, îngerul meu, din neumblata cale către gurile cele întunecate ale Nistrului?

«Dumnezeu singur știe toate acestea... Ci, voi rugați-vă, hojma. Bunului Dumnezeu și Maicei Domnului, și sfântului Ion Făcătorul de minuni, pentru fiul și fratele vostru Arbore, și pentru viața Măriei Sale Domnului, și întru isbăvirea și pohala tuturor oștilor noastre. Iar eu nu voi conteni, zi și noapte, a mă rugă întru isbăvirea voastră și a tuturor fraților noștri...»

Jupânița Negri, isbucni în plâns...

Presimțea din amărăciunea acestor rânduri, în ce prăpastie alunecase Arbore.

Și șirurile lui tânguitoare; și plânsul ei neașteptat, — n’o înșelară...

Trecu iar ca vre-o lună; și într’o noapte, furtunoasă se trezi cu sgomot mare la porți.

Pe sub bolțile turlei intră, în goana roibului, un călăreț uriaș, acoperit de o barbă neagră, până la brâu, cu umerii largi, cu brațele grele ca de plumb...

Jupânița coborî treptele, cuprinsă de spaimă.

Uriașul căzii în genunchi, înaintea ei, plângând în hohote:

— «Milostivirea sa, pan Arbore, au fost luat plean1), de către cânii de Nogai, prea milostivă. Domniță..»

Și, în cuvinte înnecate de obidă, începu să povestească, în mijlocul maicilor nedumerite, cum au plecat de la Chilia, cum au fost prinși de dâmburi la Tint, lângă Seimeni; cum sau luptat, cum au căzut, cum au fost duși robi în împărăția Crîmului.

Povestea eră lungă și grozavă.

Jupânița îl ascultă ceasuri întregi, cu mintea rătăcită.

Nu mai înțelegea nimic.

Auzea, doar, crâmpee fără șir... «și au fost închis, milostivirea sa, în tainiță»... «iar eu, sfărâmaam bârnele și ieșit’am cu agiutorul luiD-zeu,. la lume»... «ci. luminăția sa, n’au voit a fugire... căci zicea, înălțimea sa: câinii de Nogai au îm gând să bulucească preste țara Moldovei... ci eu preface-mă-voi vânzător de țară, și duce-voi pre Mengli Ghirai Han, cu oastea lui, la loc strimt, spre a se lovire cu oastea Domnului și a hi\ stropșit de către dânsa...»

Aiurarea uriașului dăinui până către ziuă.

In zori, el încăleca și plecă.

Zadarnic jupânița Negri cercă să-l oprească.

S’a dus în goana roibului, cu părul vâlvoi, cu? frânele slobode, să ia parte la harță...

Fu ca un trăsnet, pentru sărmanele femei, sosirea, și plecarea acestui călăreț ciudat...

După depărtarea lui, jupânița isbucni în hohote desnădăjduite: apoi căzii greu bolnavă.

Când se ridică din pat, întrebă de Arbore.

Nimeni nu-i putu spune nimic.

Alți oameni, alte vești...

In răstimpul îndelungatului ei delir, schitul se umpluse de fugari veniți de prin toate unghiurile țârei.

Boeri scăpătați, mazâli, negustori și breslași, dăduseră basna peste monastire, prin munți și peste hotare, răspândind vești din ce în ce mai ciudate.

Se svoneă că turcii, cu Mehmet-Sultan în frunte, trecuseră Dunărea în număr de câteva sute de mii: că, Laiot-Vodă, cu toate oștile Valahiei, năvălise peste Milcov, în țara de jos a Moldovei; că, Mengli Ghirai, cu o sută de mii de nogai, se revărsase peste Nistru și peste Prut.

Alți fugari, sosiți mai în urmă, împrăștiară vești și mai negre.

Ei strigau, sus și tare, că oștile domnești au fost prinse și sfărîinate mai jos de Liov, de către turci și tătari; că însuș Domnul se înnecase în valurile Nistrului; că, din toată curtea Moldovei, nu mai rămăsese în viață, de cât doi-trei boeri, cari abia au putut scăpă, cu fuga, în crăiia leșească...

La toate acestea se gândeau acum, nefericitele surghiune.

Uciderea bătrînului, surghiunirea lor, cei dintâi ani petrecu ți în pustietatea schitului, cercetările lui Arbore și, în sfârșit, plecarea lui din urmă și adânca iioapte ce plutea asupra vieței lui primejduite, li se perindau pe dinnainte, ca un lung șirag de vedenii urîte...

Văzură sânge, apoi întuneric, în urmă o slabă rază de lumină, apoi iar întuneric, și iarăș sânge...

Și, amândouă, — apăsate de aceiaș noapte fără margini, — oftau greu, în tăcere...

Miezul nopței sosise...

Pe ici pe colo se aprindeau lumini pe la ferestrele chiliilor.

Câte o umbră neagră se strecură prin polimare.

Credincioșii se deșteptau, unii pe alții, pentru utrenie...

Și femeile chinuite de neliniște, ar fi voit, totuș, sa mai stea încă, în cerdac, pe gânduri...

Chipul posomorit și încruntat al Domnului, încă nu pierise din mintea, lor.

Domnul eră pentru ele, isvorul tuturor nenorocirilor... Pe el îl vedeau. .El dusese pe Arbore în război; el îl trimesese la Nistru: el îl ucisese...

Copila începu, într’un târziu, să tremure.

O priveliște grozavă i-se arătă în noapte.

I-se părea că vedea apele Nistrului, înroșite de sânge, încărcate de leșuri.

Arbore, sdrobit de lovituri, dă să iasă la mal, și nu putea; iar Domnul, sățiat. de sânge, strigă, de pe țărmi, fericit:

— «Înainte, vel-căpitanc... Hojma, înnaintel...»

Și rîdeă în hohote, de vitejia celor ce răsboiau în deșert cu moartea...-

Jupâneasa Ruxandra simți, din suspinele copilei, vedenia ei urîtă.

Ii prinse mâna, răcită de fiori, și o trase ușor lângă ea.

— «Hai, măicuță...» îngână ea blând.

«Sfânta slujbă va să înceapă...»

Zamfira se ridică, sfârșită de puteri:

— «Mamă... suspină copila... In noaptea aceasta nu pot merge la sfânta slujbă... Roagă-te tu, și pentru mine, și pentru el...»

Dar n’apucă să sfârșească, și un strigăt înăbușit, pornit din schit, îi amorți inima.

Se strânse în brațele bătrînci, și rămase cu ochii ațintiți, spre poartă.

Țipătul se stinse.

El fii așă de slab în cât nici îndoială nu mai era că pornise de la vreun șerb, chinuit în somn, de vedenii.

Se traseră amândouă spre ușe...

Deodată însă, un nou strigăt, — de astădată limpede, — sparse noaptea.

Surgbiunele se năpustiră tremurînd, spre iatac...-

Urmă o înfricoșată clipă de tăcere...

Șerbii și argații din curte, se ridicaseră pebrînci*,. și ascultau, cu luare aminte, sgomotele ce veneau, de la porți.

Străjerii vorbiau, pe ocopuri. De afară se auziau răspunsuri nedeslușite și grele lovituri în porți...-

1 njurul bisericei, mulțimea se învălmășiăîngrozită..

Boerii priveau speriați din polimare; slujitorii alergau printre cai și rădvane, căutându-și armele..

— «Nu e semn bun, mamă...» gemu Zamfira,, abia suflând.

«Sunt neprieteni... E pojar...»

Jupâneasa Ruxandra, îngenunchiată în fața icoanei, se rugă tremurînd...

Loviturile din porți încetară.

Străjerii stau nemișcați, cu arcurile înstrunate,. sus, în turle.

Deodată, jupânița se trase de la geam, și scoaseun țipăt de groază.

Porțile inonastirei se dăduseră în lături; iar pe sub bolțile lor uriașe, ea văzu intrînd în schit, un lung șirag de cai și de călăreți îmbrăcați în. fier, înarmați cu arcuri, cu lănci, cu paveze...

II.

Abia intrară călăreții în schit, și un sgomot neobicinuit turbură noaptea...

Șerbii și slujitorii lăsară armele, și căzură la. pământ, înălțând cuvinte de slavă.

Maicele se îngrămădiră, uimite, prin pridvoare-..

In acelaș timp, clopotele bisericei începură să dăngăne.

Eră un dăngănit vesel, de sărbătoare.

Bătrîna Iluha intră, abia ținându-și sufletul, în. chilia stăpânelor.

Jupâneasa Ruxandra și jupânița Zamfira se rugau, lipite una de alta, sub lumina tremurătoare a candelei.

Încă amețite de groază, ele nu puteau desluși nimic din sgomotele deafară.

Clopotele le turburară și mai mult sufletele.

— «Prea milostive...»—gângăvi roaba, oprindu-se sperioasă, în mijlocul odăei.

«Sânt oștile Domnului... nu vă grijiți...»

Femeile n’o auziră.

Boaba se trase înnapoi, cu frică...

O clipă mai târziu, în cerdac răsună zgomot de zale.

Ușa se deschise, și, în prag, răsări un om de fier, urmat de un tânăr scutaș, ce’i ducea, pe brațe, coiful și pavăza.

El se opri în prag, făcu semn scutașului să stea afară, și rămase nemișcat, în fața femeilor îngenuchiate.

Când jupânița Negri întoarse capul spre ușe, obrazul ei păli. '

I-se păru că aiurează... Ostașul făcu, un pas înainte, își îndoi piciorul drept, și murmură liniștit : . _

— «Jupânița meal... La ce te temi? — De ce plângi?...»

Femeile tresăriră...

In fața lor eră Arbore.

Jupânița căzu, fulgerată, pe brațele marelui căpitan...

Jupâneasa Ruxandra abia putu să îngâne câteva șoapte, și-i strînse pe amândoi la sân, scăldându-i în șuroaie de lacrămi...

Afară veselia se preschimbase în furtună...

Oștenii erau înpresurați de slujitori, de boeri, de breslași, și întrebați, din toate părțile, asupra soartei războiului:

Toți luptătorii erau într’o stare barbară.

Armele, zalele de os și de sârmă, veștmintele și cămășile lor, erau înbâcsite de colb și de sânge. Printre sdrențe se vedeau, la raulți, brațele strînse în legături umede.

Multe răni sângerau încă...

Prin polimare, străluminate de torțe și de lumânări aprinse, boerii făceau cerc în jurul curtenilor.

Toți se îngrijeau de Domn, apoi de marii dregători și comandanți ai oștilor, și, în sfârșit, de soarta războiului.

Cuvinte de slavă, către, D-zeu, acopereau răspunsurile, pripite ale vitejilor...

Peste câteva clipe, toaca de utrenie, apoi clopotele, îi chemară la picioarele altarului.

Biserica eră plină.

Când Arbore trecu spre altar, împreună cu Stroe Hotnogul și Darman aprodul, maicele se mișcară în străni, cu freamăt.

Jupânița Zamfira și jupâneasa Ruxandra se așezară în stânga, lângă iconostas.

Cântările începură.

Slujba fu Scurtă, dar înălțătoare. *

Ochii tuturor înnotau în lacrămi.

Rugăciuni pioase, de mulțumire, sburau în stoluri, spre stele.

Chiar glasurile maicilor, și al bătrînului duhovnic al schitului, tremurau, înviorate, sub bolțile înflăcărate...

După slujba, curtenii fură duși în trăpezărie.

Ostașilor li se dădu azimă, brînză și vin bun, în oale mari de lut.

Și veselia începu, — neînfrînată și aprinsă, ca în zile mari de biruință, — în lumina slabă a zorilor...

III.

Arbore povestea, cu glas limpede, celor două femei iubite, nenumăratele lui încercări din robie și de pe câmpul luptelor.

Iatacul, atât de posomorit până’n ziua sosirei lui, era, în clipele acelea, plin de mare veselie și lumină.

Pe sofale stau întinse darurile pe care el le adusese dela Tighina.

Un strălucitor veștmânt de răsboi, cu platoșe de argint, cu coif galben, împodobit cu pietre rare, surîdeă de pe jilț, în ochii jupâniței.

Pe masa, întinsă încă din zori, se răsfățau mâncări reci și roade.

Cupele se goleau, obrajii se îmbujorau...

Jupânița, încălzită de vitejiile fără seamăn ale neprețuitului ei logodnic, îi închină mereu'cupa, cu mâna tremurîndă.

— Să trăești, Pane...»

Și bătrîna adăogă, sorb’indu-1 cu ochii:

— «Să te văd mare hatman, dragul meu... mare hatman!»

Dar, pe măsură ce istorisirea se apropiă de sfârșit, și soarele aluneca spre asfințit, Arbore părea tot mai nestăpânit pe mișcări și pe grai.

Ochii lui se pironeau des, asupra costumului de pe jeț., și chipul i-se întunecă, ca de moarte.

Marele Căpitan trebuia sa plece înnapoi, la Vaslui și de la Vaslui iarăș pe câmpul de bătaie...

Și el nu venise aici, numai cu gândul sa vadă pe cele două femei surghiunite.

Venise să le iă, cu el, în lagăr...

Dar, cum eră să le spue, el, acest înfricoșat adevăr ?

Ce ochi ar fi făcut bătrîua?

Ce negre presimțiri, aducătoare de jale și de noi blesteme împotriva Domnului, s’ar fi ridicat, iarăși, în sufletele lor abia liniștite?

Cu vorbe cumpătate și înțelepte, el se strecură, totuș, în noaptea adevărului.

Le vorbi, mai întâi, de încercările grele și neîntrerupte, ce se abăteau asupra Domnului și a întregei țări.

Le vorbi apoi de biserică, de primejduirea Crucei, de întinderea nețărmurită a Islamului «celui Iară de lege».

Privind în extaz candela ce pâlpâia sub iconița Maicei Domnului, el le zugrăvi în culori mișcătoare, dragostea de D-zeu și datoria de a muri, cu înflăcărare, pentru apărarea și isbăvirea Crucei.

Femeile, duioase, și cucernice, îl ascultau în aiurire.

Ochii lor se înrourau de lacrămi, sufletele li-se înălțau în slavă...

— «La Chilia și la Cetatea Albă», — povestea Arbore, — «văzut-am, păgâneștele moschee, ridicându-se tot mai sus, și tot mai mărunte asupra . sfintelor noastre biserici. Albește Semi-Luna preste noroade; iar glasul fățărit al imanilor vestesc, pretutindeni, din minareturi și de pe turlele lor, cleite cu sânge, sosirea, cea de isbeliște, și de jac, și de fără-de-lege, a împărăției lui Allah!»

«Chiar Ia Seimeni și la Tighina, văzut-am preste bisericile noastre strămoșești stând semnul păgână tații.

«Și rid, spurcații de agareni, de cele sfinte, ale noastre; batgiocuresc prea curatele lor catapetesme; umplu candelele, cele neîntinate, cu sânge nevinovat ; iar preste sfântul pristol și asupra sfântului ol tar, tind mese nelegiuite, și ospătează, în cântece de lume și în blestemății neauzite, până’n zori...

«De nu s’or rădica toți prinții și craii noroadelor, asupra acestui înfricoșat bălaur, vai de neamurile cele încreștinate!

«Ci, până-atunci, dator este tot omul, carele întru Hristos sălășluește, a se ridică și luptă, până la moarte, împotriva nelegiuitului de turc...»

Bătrîna își înălță ochii spre icoană, și isbucni, în lacrămi:

— Așa e, dragul meu... așă e!... Cel carele nu știe a muri pentru Sfânta Cruce, acela nu este vrednic a purtă numele de moldovan, nici a trăi printre oameni...»

Arbore se ridică în picioare, făcu doi-trei pași prin iatac, apoi, strecurându-și privirile pe* geam, începu să vorbească de oștile ce se învălmășeau la hotare.

Vorbiă slăb, pierdut și tremurat, ca și cum, le vedeă năvălind din zări, revărsându-se în talazuri uriașe peste țară și peste munți, — puștimd, ca o vijelie de flăcări, toată viața dintre cer și pământ.

— «Trei sute de mii de agareni, în frunte cu Mehmet-Șah și cu spurcatul de Ghiraihap,.. vin pohoi. din spre soare răsare și din spre miazănoapte, asupra Moldovei.

«Iar cânele de Laiot Basarab, cu volohii lui, bat denspre Milcov.

«Ci, atâtu-i de înfricoșat acest potop de luare și de închinători la idoli, — dragele mele, — cât Domnul, scârbit și amărît de atâta urgie, au și pus la cale, a se trage cu toate oștile, și cu toate nevestele și copiii lor, la loc ascuns, în munți.

«Acolo va să meargă tot omul carele are credință în Domnul său și în biruința, de apoi, a oștilor sale...»

Arbore tăcu...

Ochii jupâniței se luminară, apoi se întunecară adânc.

Ea își furișă privirea spre jupâneasa Kuxandra, apoi spre Arbore, — și în sfârșit spre platoșa de pe jilț.

Arbore tăcea încă.

Jupânița rupse, în sfârșit, tăcerea.

Dar glasul ei fu așa de slab, încât se stinse, neauzit, în aer.

— «Pane...», întrebă ca,— «și noi ce vom face..-?*

Jupâneasa Ruxandra ieși. Cuvintele din urmă, ale lui Arbore, și întrebarea copilei, îi străluminară toate adâncimile sufletului... înțelegea ca, daca ea nu putea, din pricina bătrânețelor ei înaintate, să însoțească pe Arbore, în lagăr; Zamfira trebuia cu orice preț să plece.

Ieși din iatac, isbucn'i, în plâns, afară, — apoi se întoarse cu privirile luminate, cu sufletul întărit...

Când răsări în prag; jupânița se agăță de gâtul ei, vestindu-i hotărîrea lor cea bună:

—- «Mâne, plecăm, mamă... Vom merge toți la Vaslui,* iar, dela Vaslui, la Neamțu...»

Bătrîna se simți iarăși slăbind.

Jupânița se uită, în ochii ei umezi, — și păli-

— «Mama...! Tu, nu mergi... ?»

— «Nu dragii mei...» gângăvi bătrîna, abia stăpânindu-și plânsul :

«Eu sunt bătrâna... puțin mai am de trăit...

Mergeți voi...»

«Eu voiu sta aici, în schit și mă voi ruga pentru voi... și D-zeu va ascultă rugile mele... le va ascultă, Bunul...»

Și căzii, sfârșită de puteri, în brațele copiilor...

IV.

Toată noaptea, de la asfințitul soarelui până în revărsarea zorilor, s’au pregătit, toți, de drum în tăcere...

Jupâneașa Ruxandra, din ce în ce mai îngrijită, se învârtia, de colo până colo, neștiind ce caută, neștind ce vrea...

Scotociă prin lăzi; și tot ce găsea mai ușor de purtat, și mai de preț pentru primejdii și răsboaie, le dăruia lor.

Se apropia, șovăind, ca după boală, de Zamfira și aninându-i pe piept un lănțușor de aur, cu cruciuliță de lemn sfânt, îi șoptea, cu glasul prăpădit de durere:

— «Tată-tău o purtă hojma la harțuri... Ia-o, copila mea... E aducătoare de biruință și de pace...»

Apoi, cu aceiași pași nehotărîți, și cu ochii înecați de lacrămi, se opriă lângă umbra înnaltă a Vel-Căpitanului.

Ii punea în deget un inel, și la coapsă un junghiu cu prăsele tăiate ’n cruce: *

— «E al lui pan Negri... și junghiul tot al lui e... Pe un viteaz, ca tine, ele -nu s’or pierde...»

Spre ziuă umplu, în taină, trăiștile, cu fripturi, și cu vin. bun de Cotnar, și le dădu scutașului să le așeze la oblâncuri.

Apoi intră, în iatac, cu gândul să mai stce cu ei, de vorbă.

Dar, în prag, ochii i se turburară din nou; și iar căută ceva, cu care să’și piardă vremea, și să uite...

în îngăimarea zorilor, intră Darman, aprodul, cu vestea că oștenii erau gata.

Jupânița era îmbrăcată; scutașul o așteptă în prag, cu coiful...

Bătrîna făcu semn să mai adaste, că mai avea ceva... Dar nu mai avea nimic, nici de spus, nici de dăruit...

Chipul ei luase înfățișarea morței.

Se învârtea aiurind, prin casă, și iar se pomenea lângă ei.

I-se părea că toate se scufundă...

In curte se auzeau sgomotc de cai, de arme, de guri’.

Călăreții erau în șele.

Negustorii și maicele le dăruiau merinde și ulcioare cu rachiu și mustic.

Urări, rupte din suflet, tăiau văzduhul abia luminat de zori...

Jupânița căzu, cea dintâi, în brațele mamei.

Pieptul i se sfărîmă de suspine...

Pe obrajii ei ofiliți de durere, și pe lorica-i albă, de argint, curgeau șiroaie de lacrămi.

Arbore le priviă înduioșat, pe sub sprâncene. Când femeile se deșii piră, el întinse brațele spre jupâneasa Iluxandra; dar bătrîna, istovită de obidă, nu mai putu sta în picioare.

Căzu moale, cu palmele la ochi, pe sofa...

— «Mamă...» îi strigă atunci, Arbore. — «Au astfel jeleai tu, când Pan Negri, purcedeă la harță?»

Și, îngenuchiat Ia picioarele ei, el îi sărută ele nenumărate ori mâinele, încredințând-o că o lună nu va trece și iarăș vor fi la olaltă.

După aceia se ridică; și, ne mai voind să știe ce se petrecea în urmă, — ieși.

Afară eră lumină albă. Pământul părea acoperit de brumă. Țiglele roșii, de pe ziduri și de pe coperișuri, păreau înnecate în spuză.

Când jupânița Negri se arătă, în polimar, un murmur străbătu mulțimea.

Toți o priveau cu drag...

Ea încercă să zâmbească, și nu putu.

Coborî treptele, sprijinită de Arbore, și se opri zăpăcită lângă calul ei, mic și iute, ținut în pohod.

Arbore își îndoi genuchiul.

Ea se urcă...

In clipa aceia, duhovnicul schitului intră, cu crucea’n mână, printre călăreți.

Se făcu loc larg în jurul bătrînul ui sihastru.

Călăreții își desgoliră capetele. Arbore îngenuche, cucernic, înnaintea lui. Preotul îl stropi cu apă sfințită și îi dădu crucea, s’o sărute.

— «Blagoslovit să hii, și blagoslovite hie oștile tale», — strigă bătrânul, privind rugător spre cer. ’

Apoi binecuvânta pe Zamfira, și binecuvânta, rînd pe.rînd, pe toți curtenii și oștenii.

Și, în lumina soarelui, răsărit pe dealuri, — și în lacră mile și urările celor rămași în schit, -ostașii eșiră, în lung șirag, pe sub bolțile porței...

Arbore și Zamfira călăreau în trap grăbit.

Oștenii abea se țineau de urmele lor...

Trecură prin desele și nesfârșitele pădurr, ce se desfășurau până’n valea Șiretului, în zbor... Drumurile, ce șerpuiau printre copaci, mai toate invăluite ele frunze, le erau bine cunoscute. Și nu erau nici cete de nâvrapi, cari sa le ție calea la răspântii, nici haite de fiare.

Pădurile păreau triste și pustiite, ca întreaga, țară...

La Pălănci au făcut popas. De aici drumul se însenină. Luminișuri largi, acoperite de fânețe, se întindeau verzi, stropite de flori, printre hățișuri nestrăbătute. Pământul se scufundă în ierburi înnalte. Valea Șiretului își desvăluiă dumbrăvile...

Au trecut Șiretul, la Valea Seacă, pe pod de plute mișcătoare; apoi s’au înfundat prin păduri spre a ieși în câmp deschis, sub seară...

Acum erau aproape de Vaslui.

Soarele se înnecă, pe după măguri, în albia Șiretului.

Câmpul se întunecă din ce în ce.

In această liniște adâncă însângerată de 'cele din urmă raze ale soarelui murind, călăreții înaintau în trap măsurat, iar Hotnogul Stroe,—cel mai vesel și mai sfătos cetaș al Marelui Căpitan, încălzit și de vin, și de icoana luminoasă a jupâniței Negri, înșiră, fără încetare întâmplări și pățanii din viața lui încărunțită în răsboaie.

— «Și așa...», — glăsuiă hotnogul, povestind, mai departe, cele ce i se întâmplaseră, de puțină vreme, la un vrăjitor din Șmil.

«Chipul blăstematului de vârhovnic1) se smoli ca i păcura; iar den nările lui prinse a sbucm fumă-raie și flăcări, pren toate unghiurile șatrei. Den cazanele lui, cele pline cu catran și oseminte de oameni morți, se suiră, spre podniță, valuri de fum mestecate cu miroasnă de rășină. Și păreții des fundatu-s au, — luminați boeri, — fără veste. Și se făcu o mare de fum și de foc, pren care zăritu-ain, — mărturie ’mi-e Cel de Sus, — nesfârșit polioi de capete agarene, cu fesuri și cu turbane, și cu căi pace de hir, și cu tot chipul de sângeacuri și de arme strălucite.

«Pasă-mi-te, aceasta eră oastea, cea de azi, a ticălosului de Mehmet-Șah, și a spurcatului de Ghi-rai, și a tot neamului lor!...»

Hotnogul își făcu semnul crucei; apoi clătină din cap și’și duse iarăș ulciorul cu vin de Cotnar la gură...

Aprozii mergeau tăcuți, înfiorați de spusele bătrînului.

Noaptea se revărsă, neagră și posomorită, de pretutindeni; și, prin negurile ei nețărmurite, vedeau toți, arătări ciudate.

.Jupânița călărea tot mai aproape de Arbore.

Întunericul, liniștea și pustiul ponoarelor desgolite, îi înl'rigurau, și ei, inima...

Deodată hotnogul se opri:

— «la’n priviți, cinstiți boeri...» strigă el. «Craiul nou, îmbroboditu’și-au fața; iar vârcolacii roșu’ i-au nasul și sprîncenile... Să știți că nu’i a bine! Mari harțuri, și mare pojar va să se abată preste biata omenime!...»

Toți se opriră.

Jupânița își trase calul, lângă Arbore, și privi îngrozită spre răsărit...

Din spre văile Prutului, se ridică luna, roasă, pe alocurea, de nouri, și împresurată de un cearcăn roșiatec.

Cetașii își făcură cruce.

Cuvintele bătrînului Stroe, pluteau încă în aer.

Sub stăpânirea lor, ei vedeau luna de trei ori mai deșuchiată, și mai roșie...

Bătrînul, — înfricoșat el însuș, — cluse pentru cea clin urmă oară ulciorul la buze, și-l deșerta nân’n fund.

Apoi îl asvârli în câmp, și porni, îngăimând blesteme și vorbe fără șir.

Nu trecu mult și o nouă privilește îl țintui locului...

Luna se ridicase.

Ea mijea, acum, pe cer, albă și străvezie, ca de spuză.

Dar, în locul ei, în marginea orizontului, cerul se înroșea ca în răsărit de soare...

Părea că o altă lună, mai plină și mai înflăcărată, sta să se ivească în depărtări...

Se lămurea, chiar, la marginea platoului, un val de lumină roșiatică, ce creștea mereu deasupra pământului.

Arbore se uită lung, în zare...

Nimeni nu’și putea’da seama de ce eră.

Părea a fi foc. Dar pe măsură ce se apropiau, aripele ele lumină se desfășurau pe întinderi tot mai mari...

Nu puteau arde decât păduri întregi. .

Dar, pe acolo, nu erau nici păduri, nici lăstare, nici sate.

Era Vasluiul.

Darman se mișcă, înciudat, între oblâncuri, și murmură îngrijat:

— Au nu cumva luat-am altă cale? Pre cât știu eu, suntem chiar în Tabăra Lipcanilor. Ci, focul cela...»

Jupânița adăogă, în șoapte:

loc, trebuie să fie, pane... Iar de suntem la Vaslui: Vasluiul ardei...»

Arbore zâmbi.

Cum eră să ardă Vasluiul, când Domnul, cu toate oștile sale, eră acolo?

El dădu pinteni calului...

Călăreții porniră, în urma lui, în salt...

Unda do flăcări creștea mereu.

Ea se înălță, la mijloc, ca o gură de vulcan,— întindea aripi uriașe pe boltă,.și se stingea apoi, încet-încet, către miază-noapte și miază-zi.

Din când în când se zăreau șuvoaie negre de fum, zburînd pe de-asupra: iar printre ele se vedeau limbi de foc, fulgerînd în noapte...

Eră în adevăr, foc...

Și, după toate arătările, uriașul talaz de jar și de scântei risipite nu putea fi de cât Vasluiul.

Un fior rece trecu prin inima lui Arbore.

Marele căpitan își închipui, într’o clipă, tot ce se putuse întâmplă, în lipsă.

«De bună seamă,—își zise el,—oștile neprietene au năvălit asupra târgului...»

Stătu pe loc, îngândurat, — neștiind ce să facă.

Privi, apoi, cu luare-aminte, în zări, căutând urme de călăreți, fugari...

Pretutindeni însă câmpul eră tăcut și gol...

Sub răsfrîngerea incendiului din depărtare, pământul părea o mare înghețată, străluminată de lună.

Numai mirosul, din ce în ce mai înțepător, de fum și de funingine, arătă că în apropiere sunt târguri și sate cari ard.

După o lungă răsgândire, Arbore își desprinse paloșul de la șold, și se întări în scări:

— Boeri, d-voastră..,—porunci el.—E foarte cu putință ca târgul Vasluiului să ardă. Dacă oștile Domnului au pierit; cată a peri, și noi...»

Și porni în galop, — urmărind, cu ochii, brele uriașe ce se desfășurau în lumina din ce în ce mai vie a zărilor înflăcărate...

V.

Focul se vedea, din ce în ce mai lămurit...

Ardea chiar Vasluiul...

Dar lunca Bârladului, ca și dealurile din depărtare, erau cu totul deșerte.

Pe luciul ei galben, troen.it de scântei răsipite, nu se vedea nici-o umbră omenească, nici-o mișcare.

Chiar în jurul cetăței, șesul se desfășura nemișcat, și roșiu, ca o nemărginită baltă de aramă.

In sufletul lui Arbore pătrunse o înviorătoare rază de nădejde.

își închipui că Domnul, — silit de apropierea neașteptată a turcilor, — dăduse el singur foc cetăței și fugise spre munți...

Liniștea pustiitoare de pretutindeni, întinderea nemăsurată a focului, și timpul scurt în care se săvârșise acest uriaș incendiu, nu putea avea altă tălmăcire.

Apoi, — gândi vel-căpitanu1, — neprietenii puteau, oare, să dea foc unei cetăți, în care-ar fi găsit, și adăpost și hrană?...

«Iar, dacă târgul s’ar fi aprins în mijlocul harței atunci, prin împrejurimi, pe valea Bârladului, și pe drumurile ce duceau la munți, trebuiau să se găsească cete de călăreți fugari.»

Din creerul munților, până la Vaslui, însă, nici o umbră omenească nu le împiedicase mersul...

încredințat că focul eră pus de oștile Domnului, Arbore răsuflă ușurat, și își strînse calul în frîu.

Jupânița îl urmă, de aproape.

Aprozii și cetașii se frământau, în jurul lui, în salt.

Câmpul se lumină ca în miezul zilei.

Sub răsfrîngerea flăcărilor uriașe, ce se ridicau spre cer, păreau toți de foc.

Coifurile lor ardeau, ca de jeratec; paloșele scânteiau, ca para...

Orașul se desvăluiă, măreț, sub trîmbele arămii de fum.

Se vedeau zidurile, încununate de un nesfârșit lanț de limbi roșiatice; și se zăreau, printre flăcări și vâlvătăi desprinse de vânt, turlele bisericilor, coperișurile palatului domnesc, arborii înnalți răsădiți pe movila lui Briar...

Toate se mistuiau, în mijlocul unui ocean de văpăi orbitoare.

în jurul meterezelor sclipeau mormane uriașe de jeratec; colinele păreau talazuri înroșite.

Orizontul, spart la mijloc, se sfâșia lăsând să isbucnească din sânul lui adânc valuri scăpărătoare de tăciuni aprinși.

O dogoare înăbușitoare, cu miros greu de paie înflăcărate, se revărsă din ce în ce mai puternic peste vale...

Frunțile oștenilor începură să se înroureze de sudori. Caii sforăiau. Platoșele ardeau. Lumina le orbea ochii...

Arbore se trase înnapoi, isbit de limbile de foc...

Jupânița nu mai putea înnaintă. In jurul ei scânteile se învălmășeau în vârteje nemărginite...

Hotnogul, trezit din toropeală, ieși înnaintea vel-căpitanului, arătând către Bahlui :

— Prea luminate pane..., strigă el, răgușit.

«Doar pe valea Vasluiului de-om mai putea răsbate... Intr’acoace e pârjol mare, pane!...» '

Oștenii își ridicară scuturile în dreptul coifurilor.

Jupânița își ascunse fața îngrozită, la spatele lui Arbore și a hotnogului Stroe, apărîndu-se cu palmele.

Arbore se trăgeă mereu înnapoi, biciuit de flăcări, aiurit de vuetul asurzitor al șuvoaelor ce se abăteau peste ruini.

Mistuirea, atât de fulgerătoare, a marelui târg domnesc, îi turbură adânc mintea.

Un nou gând îi străbătu sufletul; și noui fiori, de spaimă, îl scuturau, ca de frig, în mijlocul flăcărilor.

«Unde sunt, oare, cerșetorii Vasluiului, — se întrebă el.

Acel neîncăpător furnicar de milogi, de ciungi, de orbi și de bătrîni înfipți în cârje, ce’și căutau hrana prin piața domnească și pe la răspântiile ulițelor, nu puteau să se ție, cu nici un preț, de oștile Domnului...

Ei trebuiau, deci să umple văile și dealurile din jurul cetăței, cerșind mila orizonturilor depărtate...

Dar încotro își întorcea privirea, nu vedea nimic.

Răsbise până sub ocopuri; și nici o umbră, și nici un vaet nu se ridică de nicăiri...

Să fi pierit oare în flăcări?...

Dar focul, cu ori-câtă grabă, și ori din câte părți ar fi fost pus, nu se puteă întinde atât de repede, în cât să nu le fi dat răgaz să fugă...

Să fi fost uciși din porunca Domnului, înnainte de a se fi dat foc târgului?...

Vel-căpitanul nu mai știa ce să creadă.

Copleșit de gânduri, el porni în jos, la stânga, pe albia Bârladului...

Pe măsură ce se depărta de flăcări, ochii lui licăreau, tot mai cercetători, în orbite.

Din când în când.se oprea din mers, și’și ducea mâna la frunte...

I eră frică să nu se isbească fără veste de oștile dușmane.

Dacă tot ele au dat foc, — își ziceă el, în taină, . — taberile lor trebuie să fie de cealaltă parte a cetăței, pe valea Vasluiului...

In partea aceia eră și mai întuneric.

Căsuțele mărginașe arseseră; clădirile se înnegreau; vâlvătăile, de pe coperișurile lor, licăreau din ce în ce mai slab...

Gândind așa, Vel-Căpitanul ajunse în câmp deschis.

Acolo se opri.

Chipul lui întunecat păru, de astădată, că se înseninează.

Vedea ceva, în depărtare, și nu știa ce’i...

— Ia vezi, hotnoage...» murmură el.

«Au,oameni sunt cei ce sue dealul Bahluiului?...» Hotnogul își puse mâna streașină...

Oștenii ceilalți se strînseră în jurului lui grămadă, și priviră, toți, spre deal... .

Pe coastele desgolite, ale Bahluiului, se vedeau umbre nedeslușite, târîndu-se încet prin ierburi.

— Oamenii par a hi, stăpâne...» răspunse un cetaș, lăsându-și mâna, de pe frunte.

— De nu mă înșală văzul...», adăogă Stroe,—«sunt chiar târgoveți, au robi, goniți de pârjol...»

Arbore se îndreptă în goana calului, către Bahlui...

Erau, în adevăr, făpturi omenești.

Călăreții se apropiară la câțiva pași de ele; și cu toate astea nimic nu le întrerupse mersul.

Se târau pe brânci, spre creștetul dealului, gemând și plângând...

Mulți aveau hainele arse.

Pete de foc, mijiau, roșii, printre zdrențele lor îmbâcsite de funingine.

Chipurile lor galbene, zbârcite, uscate de foame și de suferințe grozave, licăreau, îndobitocite de groază, în lumina sinistră a flăcărilor ce pâlpâiau o pe înnalțimi... .

Unii se zbateau. încă, sub dărâmăturile zidurilor, sforțându-se, în deșert, să iasă în largul văiei : alții, sfârșiți de puteri, orbiți de fum, sfâșiați de arsuri, cercau să se urce pe deal, și înțepeneau cu ghiarele prin ierburi.

Cei cari ajunseseră, aproape de vârf, se uitau, cu ochii năuci, înapoi către cetate...

Bucuria lui Arbore fu nemărginită.

Durerea i se perdu în mulțumirea de a se fi văzut .scăpat de cugetele negre ce-1 pridideau pe drum.

Jupânița tremură.

Tabloul acesta, sfâșietor de sălbatec, îi înghețase inima.

Trăia, acum, un vis năprasnic: visul ei de ieri....

Hotnogul întrebă, pe milogi; unde merg?

O umbra deșucluată, în urma căreia se țâra o lungă dâră de scântei desprinse din haine, se opri în loc.

Capul schilodului se întoarse speri os către oșteni.

Obrajii lui scofâlciți, îngropați sub plete pârjolite de flăcări, erau acoperiți de scrum și de cenușe.

Abia i se deslușeau ochii mari, sticloși, sângerați de durere...

El nu răspunse nimic.

Gemu, își întoarse capul, și se târî, pe coate, înainte, pe deal...

Aceiaș mișcare, plină de desnădejde și de groază adâncă, o repetară și ceilalți milogi.

In ochii, tuturor se răsfrângea spaima, dusă până la nebunie.

Mulți erau muți de groază.

Alții erau cu desăvârșire îndobitociți.

Toți cunoscură, în cetașii lui Arbore, pe oștenii lor; și, totuș, fugiră dinnaintea lor, ca din fața unor arătări ciudate...

Arbore sui dealul.

Pe buzele lui, înflorea, tocmai acum, surîsul milei.

Il durea adânc soarta acestor jertfe nefericite, — mai toate schilodite prin răsboaie...

In vârful dealului, găsi, un tânăr milog, cu picior de. lemn, care putu vorbi.

Cetatea fusese arsă de Domn.

Mehmet-Sultan sosise la Bârlad.

Oștile moldovenești, urmate de târgoveți și de toți cei cari puteau umblă, fugiseră, în sus, spre Suceava...

Milogul tăcu, — apoi, de-odată, își înnălță brațele spre cer și strigă, plângând:

— «Doamne... nu ne urgisi!... la-ne, cu oștile tale, Doamne!...»

Plânsul acesta, sugrumat de o durere fără seamăn, răsună din piepturile tuturor milogilor.

Toți cerșiră îndurare...

Arbore se depărtă, străpuns de fiori.

Ochii Zamfirei înnotau în lacrămi.

Cu ce grabă n’ar fi dat, ea, mână de ajutor acestor nenorociți cerșetori, lăsați pradă morței!

Pe toți îi cunoștea: toți trebue să se fi perindat, odinioară, prin curțile lor din Vaslui, pe din-naintea cuhniilor bătrânului paharnic, încărcate cu pomeni bogate..,

Dar cum eră să’i smulgă din ghiarele peirei! Unde eră să’i pue? Cine i-ar fi luat, în șa?

Slabă și amărîtă, ea rămase, singură, în urma călăreților, pe vârful măgurei, sub ploaia de foc a cetăței prăpădite...

Vasluiul ardea, sub ochii ei îngroziți, liniștit și, feeric...

Din vale, — dela Podul Gaziului, până dincolo de palatul Domnesc — se dezvăluiau valuii uriașe de jăratec, de flăcări și de scântei orbitoare.

Părțile mărginașe, ale orașului, zăceau îngropate sub spuză. Gradinele, bântuite de viscole de foc, își spulberau podoabele înflăcărat peste ruini.

Milioane de fluturi de lumină, pluteau amețiți printre șuvoaiele’de pară, spre a cădea, cu aripele arse, peste câmpii și peste ape...

Turlele palatului Domnesc, păreau stânci de rubin.

Biserica cea mare a sfântului Ion Prediteci, se năruise de-asupra pieței: clopotele ei, atât de sfinte, se topeau printre dărîmături.

Nimic nu se mai deslușea.

Arborii păreau făclii gigantice; zidurile clădirilor se prăbușeau ca de cutremur...

Și un vuet surd, ca de furtună, întretăiat de detunături asurzitoare, înfiora văzduhul străluminat de flăcări...

Jupânița căută locul copilăriei ei, — casele bătrânului Negri, — și nu-și mai putea da seama unde erau.

Deodată chipul ei se albi, ca varul.

I-se năzări piața Domnească; și, în mijlocul pieței aceleia, vânturată acum de vârteje de flăcări, i se păru că vede capul bătrînului Negri, descăpățânat, încă acoperit de sânge, sbătându-se printre mormane de jeratic...

— Ah!...», țipă ea, cu glas stfns, ca în vis.

«Hău e Domnul, pane!... Urîtă hcară e.» Urîtă heară...»

Și capul i-se frînse, pe umărul lui Arbore, orbit de vedenii, asurzit de șuer...

VI.

Lumina incendiului se restrângea, din ce în ce mai slabă, peste lunca Bârladului.

Apele strânse prin răstoace, licăriau printre ierburi, galbene ca de aur.

Stuhurile și răchitele păreau troenite de zăpadă.

Vântul adia, încet, din spre Vaslui; și în sborul lui ușor, revărsă, încă, în noapte, fulgi negri de pae arse și miros slab de funingene...

Curtenii înaintau, îngândurați, spre Dragoslava...

Drumul, aici luminat de flăcările ce isbucneau tot mai rar în orizont, aici adumbrit de nouri deși de fum, se strecură, ca un brîu străveziu, pe sub râpi. Din când în când el pierea, pe după coaste, spre a răsări iarăș, străluminat de raze, pe țărmii desgoliți ai rîului.

Jupânița dormită...

Istovită de fiori, ea se legănă, între oblâncuri, palidă și îndurerată. Din când în când tresărea. Printre gene i se arătau mereu flăcări; și mereu vedea prin neguri, capul bătrînului ei tată, desprins de trup, rostogolit în jăratec...

îngrijorat de slăbiciunea ei crescândă, Arbore își puse’n gând să se oprească la Dragoslava...

Dar Dragoslava pierise...

Darman, aprodul, împresurat de câți:va cetași dădu, cel dintâi, peste ruinele bogatului sat domnesc...

în locul căsuțelor albe, înconjurate, până mai ieri de zăplazuri umbrite de arbori și de livezi, pline cu roade, se ridicau acum mormane negre de cenușe. Tăciunii încă mijeau prin scrum. Iar pe alocurea, de sub dărâmături, se strecurau, spre cer, șuvițe albe de fum...

Vel-căpitanul își aruncă privirea desnădăjduită peste păragini...

Hotnogul își făcu, mirat, cruce.

Oștenii clătinau din cap cu jale... :

Unde erau să mai poposească?...

De la Dragoslava nu mai puteau întâlni, în drum, de cât Romanul. Dar Romanul eră departe. Și drumurile, erau atât de lungi și atât de nehotărîte...53

Atunci, Arbore, își aduse aminte de casele lui Pan Maxim...

Doar ele mai puteau trăi...

Și iniiba i se învioră, — și ochii’i se luminară...

Dintre boerii țârei, bătrînul Maxim,—fost mare vornic pe vremea lui Bogdan Vodă, — eră, în adevăr, cel mai stingherit, și mai uitat de lume.

El nu mai luă parte, nici în răsboaie, nici în solii, nici la sărbătorile Curței.

Trăia liniștit, ca un sihastru, pe moșiile lui bogate din jurul Dealului Mare, — neștiutor de cele ce se întâmplau prin țară, nepăsător de năvălirea oștilor dușmane...

Apoi, casele lui străvechi, zidite din piatră și învăluite de mușchi și de iederă, erau atât de ascunse, în cât nici Domnul, în trecerea lui spre munți, nu putea da atât de ușor peste ele. Cufundate’n văi, împresurate de podgorii și de păduri seculare, ele nu se zăreau de nicăiri. Doar de pe măgura Tansei, de li se deslușeau, câteodata, coperișurile roșii de țigle, îngropate printre stejari și ulmi.

Ve-căpitanul se hotărî să iasă în drumul Scheei...

Oștenii trecură, călări, prin apa Bârladului, și se afundară prin hățișuri.

Lumina Vasluiului se stinsese.

Luna, singură, își cernea, fulgii albi, de raze, peste dealuri și prin luminișuri...

Oastea înnaintă încet, pe drumuri, bătută de restriște.

Frigurile spaimei ardeau încă în ochii tuturor,..

De când umblau ei prin răsboaie, nu li se mai întâmplaseră să vadă atâta pustiire peste țară.

Se dau, în vremi de urgie, foc răsadurilor de pe șesuri, și chiar târgurilor neînsemnate.

Dar' sa se dee foc unei cetăți domnești, — ca Vasluiul, — aceasta n’o puteau, ei, înțelege...

«Oare nu se va hi smintit Domnul?...», — își ziceau unii dintre cetași, amețiți încă de amintirea înfricoșatului incendiu.

«Au, nu cumva închinatu’și-au, el țara, păgânului?...»,— șioptiau alții, uimiți de peirea neașteptată a oștilor moldovene.

«Dar de se va hi îndireptat, cumva spre hotară: iar noi umblăm, într-aiuri, prin pustii locuri...», cugetau ceilalți.

Și mergeau toți încurcându'și frânele prin mărăcinișuri, stăpâniți de groază, nesiguri de ziua de mâne, neștiutori de cele ce se vor întâmplă peste un ceas, peste o clipă...

Prin mintea lui Arbore păreau că trec aceleaș gânduri.

El nu’și putea închipui că Domnul și-a pierdut lumina minței,' nici că el și-a vândut țara.

Un alt gând îl chinuia: se temea ca Domnul să nu se fi îndreptat către Ardeal...

Gândul acesta ’i-se înrădăcina cu atât mai adânc în minute., cu cât știă bine că marele Voivod eră, în vremi le din urmă, părăsit, și de oștile lui de odinioară, și de crăiile vecine, și de Veneția...

In fața înfricoșatului prăpăd ce se revărsase peste Dunăre, toți aliații lui, de până ieri, îl lăsaseră în voia sorței.

Craiul Poloniei, în loc să-i trimeată ajutoare, pusese oști la hotare, să împiedice trecerea moldovenilor, la vreme de înfrîngere, în țara lor.

Craiul Ungariei ceruse Domnului să i se închine, și, apoi, să-i deă oști.

Veneția nu da, încă, nici un semn de viața.

Vlaicu, unchiul Domnului, apoi llic Turcu, și în sfârșit, părintele Țainblac, fuseseră toți, rînd pe rînd, trimiși în neînvinsa cetate a marilor, și nici unul nu se întorsese...

Toată nădejdea Domnului eră, tot la ai lui, în țara Moldovei.

Dar, la Cartai, l-au părăsit, deodată 30.000 de călăreți resvrătiți; iar, după războiul cu tătarii, nu i-au mai rămas, decât un pumn de curteni și lefegii: zece mii de oameni,—atât...

«Ce putea face, el, cu zece mii de curteni?.», se întrebă, Arbore, cu grije...

«Nimic, decât să fugă!...»,— își răspundea, tot el.

Și, totuș, fiori grei, de ciudă și de căință, îi brăzdau sufletul...

Iși aducea, mereu, aminte de vitejiile și de credința cea neclintită, a Domnului; și inima lui sângeră de durere că-1 putea crede, atât de slab și de șovăitor, acum, în fața celei mai mari primejdii ce pluteă asupra țârei.

— «Nu...», se dojenea el, strîngând calul în frîne.

«Domnul nu poate să fugă. Mai de grabă va muri, decât să’și lese, țara, în ghiarele păgânului!...»

Frământat, de atât de negre gânduri, ieși, pe nesimțite, în drumul Scheei...

Scurt timp, după aceia, cetașii se opriră în porțile lui Pan Maxim...

Clădirea era, încă, în picioare.

Zidurile ei învechite, se înnălțau, negre și posomorite, în gura văilor.

Porțile, mari și grele, de stejar, legate’n fier, stau zăvorite, sub arcade.

Nici un zgomot pe ziduri,. nici-o lumină în turnul, aproape năruit, din spre podgorii.

O clipă ostașii crezură că întreaga clădire eră pustie.

Bătură, de câteva ori, în porțji.

Nici un zgomot.

Stroe hotnogul se înnăltă în scări, și strigă puternic, izbind cu paloșul în poartă:

— «Prea luminate, pane... Bucuros de oaspeți ?...»

larăș tăcere...

Abia, într’un târziu, se auziră câteva sgomote ușoare, pe lângă porti și pe sub polimare.

Sub streașină clădirei, într’un colt, miji, scurt, o rază de lumină.

Lumina se stinse; apoi, iarăș se aprinse...

In urmă se auziră zornăte de scuturi și de zale, prin curte.

Păreau a fi ostași armați.

Pentru orice întâmplare, vel-căpitanul dădu poruncă, curtenilor, să fie gata de încăerare.

Poate erau chiar oști străine; tătari sau Ieși...

Pantirii își înstrunară arcurile ; aprozii și sutașii își traseră spadele.

Loviturile începură mai dese și mai puternice.

Glasul răgușit, al hotnogului sună din nou:

«In numele lui Ștefan Vodă... Milostivirea Sa, pan Arbore, Vel Căpitan de darabani, cu oaste măruntă 1...»

Curtea se lumină de torțji.

Pe pereții albi, ai clădirei, se desfășurară aripi roșii de pară.

Clădirea prindeă, încet-încet, viată...

Deodată un glas detunător, sgudu) noaptea.

— «Cine e ?.» . .

— «Oameni pământeni...», răspunse Stroe, slăbit de frică.

întrebarea se repetă.

Răspunsurile urmară, clin ce în ce mai deslușite.

Se făcu, apoi, o scurtă tăcere ; și poarta se dădu, în lături, ca Arbore cu jupânița Negri, — urmați de aprozi și cetași, — sa intre în mijlocul unui adevărat lagăr de corturi, de cai și de călăreți încă buimăciți de somn și de spaimă...

VII.

Lui Arbore i se părea încă un vis popasul făcut la pan Maxim; iar Jupânița, amuțită de groază, tremură, pe cal, prinsă de friguri...

Hotnogul Stroe nu-și mai putea înăbuși mânia.

El strigă tare, în auzul tuturor :

— «De nu eră pan Arbore, m’aș hi măsurat, eu, cu lifta... Auziți, d-voastră, cinstiți boerii... să bârfească, el, pre Măria Sa Vodă!...»

Și buzele lui tremurau, și pumnul i se încleșta pe mânerul spadei ca și cum stă gata să isbească pe cineva în tâmple...

Darman urmărea, cu ochii aiuriți, umbra vel-căpitanului...

Oștenii ceilalți, încă nedumeriți de cele ce se întâmplaseră, peste noapte, se deslușeau încet, pe. cale.

Se întâmplase, în adevăr, un lucru înfricoșat, în casele vornicului...

Noaptea petrecută acolo fusese, — nu ® noapte de odihnă — ci o noapte de sânge...

Cine se putea așteptă oare, în ajun, la o atât de grozavă întâmplare1

In casele bătrînului Vornic, pan Arbore dădu peste marele, armaș, Juraș...

Armașul fusese trimis, de Domn să dee foc Iașilor, și tuturor satelor și târgurilor din cale.

Juraș se opri, însă, la pan Maxim.

Vinul lui străvechi, și bunătățile rare de cari curtea eră plină: mâncările alese, voioșia și frumusețea fetelor și femeilor din casă, — îl țintuiră locului.

Bău, se îmbată, și trimise pe Nichita Spătarul cu 40 de lefegiii să îndeplinească, în locul său, poruncile Domnului...

Ce’i păsa, lui, de țară!...

De când venise din Ungaria și se statornicise ca stegar, apoi ca sub-armaș și, în sfârșit, ca Armaș și Mare Armaș, pe pământul Moldovei, — el nu făcuse altceva de cât să lingușească deșertăciunile stăpânilor, să mintă, să bea, să curtenească jupânesele și jupânițile boerilor, și să omoare.

Inalt, deșirat, cu fruntea ascuțită, cu ochii sticloși, cu mustățile lungi, și bățoase întoarse spre urechi, cu buzele vinete, cu pieptul scufundat înnăuntru, — acest curtean domnesc de pripas, nu avea nimic moldovenesc în el.

Până și graiul îi eră străin...

O singură însușire îl făcea de temut: spada.

Eră crud și îndemânatic luptelor de răscruci...

Arbore îl cunoșteă de mult...

Dar, în noaptea aceia, bunul Vel-Căpitan uită toate păcatele Marelui Armaș.

Îl găsi pe trepte ; și, bucuros că se vedeă în fața unuia din oștenii Domnului, coborî de pe cal, vesel, cu brațele desfăcute...

Juraș îl primi, în polimar, cu un zâmbet prefăcut, pe buze... Dar când văzu pe jupânița Negri, urcând, albă și visătoare, la brațul Vel-Căpitanu-Jui, ochii lui se înflăcărară, patimile ’i se răscoliră’n sânge...

Toată noaptea, Marele Armaș, nu și putu astâmpără desfrîul...

Arbore îl întrebă de Domn; el vorbeă răspicat și batjocoritor, de dragoste...

Nici chipul înțelept al bătrînului Maxim ; nici mișcările de ciudă ale Vel-Căpitanului; nici snoaj vele șăgalnice, ale hotnogului Stroe, nu’i putură smulge gândul de la jupânița Negri...

— «Și de unde o hrăpiși, frate?» întrebă înnainte, marele Armaș.

«Bună pradă.—ci, mai bine ar hi, de ai da învoire marelui armașsă-i vadă, mai cu temei, chipul..»

Și da să intre, cu sila, în iatacul fetei adormite.

Eră beat, urmașul: dar, încă, știă ce face...

Arbore îl privi, la început, cu milă; apoi cu desgust, și, în sfârșit, cu ură...

înciudat de liniștea prefăcută a Vel-Căpitanului, Juraș se ridică, în cele din urmă, împotriva Domnului și a tuturor oștilor moldovene.

Nimic nu eră sfânt, pentru el.

Domnul avea mai multe ibovnice, de cât ostași; iar priceperea lui, în răsboaie, eră ca priceperea Vel-Căpitanului în dragoste...

— «Ceată de boi, duși de o hulpe’n prăpastie», strigă el.

Apoi, de o dată, se ridică furios ; și, plimbân-du-și brațele uscate, prin aer, adăogă plin de trufie:

— «Zilele lui, și ale voastre, sunt numărate. încă o zi\va trece, și Craiul Ungariei va veni să scoată această nevolnică țară, din ghiarele Volohilor...»

Pan Maxim fu cuprins de mânie...

De când trăiă bătrînul, astfel de cuvinte, pornite din gura unui curtean moldovean, nu auzise. ?

«Nevrednic ești de casa mea..» — îi strigă, desnădăjduit, bătrînul.

Și-i arătă ușa.

Dar Juraș, în loc să părăsească sala, își încleșta pumnul pe mânerul spadei, și izbucni în rîs :

«Mai cu măsură, taică Vornice...» rânji el.

«Ori vrai sa’ți duc capul, plocon, la curte.J»

Arbore scrîșni, — dar se stăpâni repede...

Vedea că marele armaș eră beat.

Se mulțumi să’i surîdă în față, — și sorbi înainte, nepăsător, din cupă.

Armașul eși, atunci, furios, în coridor, spre a’și chemă ostașii.

Dar glasul lui, sugrumat de mânie, se stinse, neauzit, în noapte.

Arbore se întoarse către bătrîn:

— «E bat rău, tată Maxim. Dă-i pace...»

Apoi, spre a nu da prilej la vărsare de sânge, se trase cu vornicul, într’un iatac lăturalnic.

Hotnogul Stroe ieși plin de durere, din sala ospățului.

Sala se goli..’.

Până în revărsatul zorilor, Vel-Căpitanul se chinui să liniștească mânia bătrînul ui.

Ii vorbi deJuraș, râzînd, — fără patimă.

«E om de omenie, bată’l pârdalnicul..», zise, iertător Arbore. — «Ci, când prinde a be, nimeri nu’i mai poate sta în voie. Mâne decumînecate, va veni, el singur, a’și cere iertare... Deci, până n zori, să-l lăsăm în plata Domnului...»

Bătrînul se liniști.

Vorbi, cu Arbore, despre răsboi, de focul de la Vaslui, de gândurile Domnului. își arătă credința sa neclintită în biruința oștilor moldovene. — și se retrase, apoi, cu gândul să se plângă, în curînd. Domnului de isprăvile nevrednicului său armaș...

Arbore se întinse pe sofa, îmbrăcat, — cu spada la șold... . .

Mânia’i se stinsese; dar tot îi mai înghimpă inima un gând.

Jurase, în sala ospățului, să dea o pildă strașnica Marelui Armaș; și,, acum, închidea ochii, privindu-se, printre gene, în luptă cu Juraș...

Când Juraș căzu, ochii Vel-Căpitanului se rostogoliră sub ploape.

Somnul îl fură adâc...

Nu trecu, însă, mult, — și un țipăt ascuțit îi străbătu auzul...

In jurul lui eră liniște.

Florentina pâlpâia slab, într’un colț.

De afară nu se mai auzea nimic.

Dar țipătul acela sperios, înăbușit și scurt, îi risipi somnul.

Se sculă, își pipăi mânerul spadei, și ieși...

De-o dată scoase un răget...

Juraș se strecură, cu. jupânița Negri, în brațe, spre sacnasiu.

Cei doi dușmani se opriră, față’n față, cu pumnii încleștați pe spade-

In aceiaș clipă, în fund, în ușa cerdacului, răsări chipul sbârcit al hotnogului Stroe:

— «Dă, pane...».—strigă hotnogul, mânuindu-și spada în lumina slabă, a zorilor — «nu vezi ce chitește, lifta...?»

Juraș rânjea...

Nu mai eră beat.

Chipul lui, înflăcărat peste noapte, eră, acum, pălit ca de boală. Buzele-i dârdâiau ca de ger. Ochii se mișcau, înghețați în orbite.

Armașul lăsă jos trupul jupâniței și se puse’n pază...

-—«Heară..» — mugi Arbore, învârtind sabia prin întuneric.

«Au nu te-ai desmeticit, încă...?»

Juraș scrîșni, și lovi...

Sabia lui Arbore, sări în sus.

Ochii Vel-Căpitanul se învăpăiară.

— «Hotnoage...» — strigă el — «dă copila la o parte...»

Și sc aruncă, hotărît, asupra armașului.

Slăbit de beție, și înfricoșat de furia lui Arbore, Juraș se trase înapoi scrîșnind.

Arbore îl îmbrâncea mereu spre scări, repetând printre dinți:

— «Adastă câne. Ce cauți, vei află.»

Deodată Juraș, împinse ușa de la ospătărie și se năpusti înăuntru, urlând:

— «Aici, prea luminate... Nu la întuneric...»

— «Și la câmp deschis, proclete...» — răspunse Arbore.

Prin larga sală de oaspețe, începu o încăerare crîncenă.

Jilțurile se răsturnară ; vasele, de pe masă, se prăbușiră la pământ; vinul se amestecă, cu sângele luptătorilor...

Juraș slăbea...

Ochii lui se turburau, din Ce în ce.

Brațul i-se încovrigă sub lovituri fulgerătoare.

— «La.mine... ostași!»—răcni el.

Dar glasul îi se răsipl într’un asurzitor sgomot de sticlă sfărîmată.

Geamul crăpă, lovit de propria lui spadă.

Mâna i-se îndoise; cotul i-se înțepenise între gratii...

Arbore voi să se oprească; dar nu mai avu când.

Juraș scoase un gemăt înnecat, și alunecă, moale, scrâșnind de dureri, sub privazul ferestrei.

Când bătrînul Maxim intră pe ușe, Juraș se sbăteă, jos în sânge. . .

Milos', ca întotdeauna, marele vornic strigă repede după ajutoare. . A

Dar Arbore îl opri, înfigând sabia in ușorul ușei.

— «Lasă-1 tată... Destulă cinste, că moare, cum nu se cuveneă să moară...»

Și adaogă, privind, cu scârbă, în ochii însângerați, ai rănitului:

— «Ștreangul i-se cuvenea... nu spaga !...»

VIII.

Hotnogul nu mai vorbea.

Toropit de arșiță, și înnecat de pulbere, bătrînul se legănă între oblâncuri, strănutând și suflând greu...

Ceilalți oșteni, dumiriți asupra celor ce se întâmplaseră peste noapte, se învălmășau, printre râpi, — îngroziți.

Uciderea Marelui Armaș îi înveselea.

Scăpaseră de cel mai de temut sfetnic al Domnului : — de «Șarpe» cum îi ziceau toate oștile.

Dar Arbore, «va scăpă, el, oare de mânia Domnului?..», se întrebau ei.

Și, prin mintea lor turburată de sângele vărsat la conac, treceau arătări din ce în ce mai urîte...

Îl vedeau pe Arbore, osândit, de Domn, la moarte.

Ii vedeau capul, desprins de trup, în mijlocul lagărului. Se vedeau lipsiți de cel mai tânăr, mai bun și mai aprig, dintre căpitanii lor.

Arbore mergea, liniștit, pe sub poalele dealului...

Chipul lui surîdea...

Jupânița se trezise din aiurările frigurilor, și vorbea încet, cu frică :

— «I! Pane... Bine-ar hi să nu prindă Domnul de veste... Domnul e rău, pane... Pentru o liftă, ca heara de Juraș, te va da, pre tine, morței;.»

Arbore îi încălzia mâinile, răcite de fiori, în mâinile lui, — și-i răspundea, râzând:

— «Taci, porumbița mea... Tu nu cunoști pro Domn. Domnul e dirept, și bun...»

— «Bun...

«De-ar fi el bun, n’ar face atâta vărsare de sânge; și n’ar fi dat morței pre tata...»

Vorbind, din ce în ce mai aprins, ajunseră în valea Șiretului.

Soarele se înclină obosit pe de-asupra zăvoaielor.

Umbrele copacilor se întindeau, din ce în ce mai negre, peste cărări...

Drumurile se întretăiau.

Valea Șiretului, desbrăcată de hățișuri, se desfășură verde, împăenjenită de cele din urmă raze ale soarelui, până în matca fluviului.

Oștenii se risipiră pe întinderea luncei.

Romanul încă nu se zărea...

Dar, pe deasupra dumbrăvilor de la gura MoK do vei, hotnogul Stroe văzu, într’un târziu, înnălțându-se pe boltă nouri deși negri, ca de furtună.

Și fulgere slabe, alunecau și șerpuiau grăbit în întunericul amenințător al zărei...

Bătrînul păli.

Se frecă, de câtc-va ori, la ochi, — apoi iarăși măsură zarea cu privirea, iar își duse mâna la ochi, și iar privi în depărtare...

I se păreă că aiurează.

Pe de-asupra nourilor nestrăbătuți, el vedea plutind vine subțiri, ca de fum, — și scântei de foc. păreau că se zvârcolesc, iuți și ușoare, printre nourii străluminați de fulgere...

— «Cinstiți boeri...», — gâfâi, îngrozit, bătrînul.

«De nu mă înșeală văzul... arde..»

El voi să mai spuie ceva; dar cuvântul i se frînse între , dinți.

Arbore se uită, și el, în spre apus.

Se uită și Jupânița Negri, — se uitară toți.

Erau nouri, — nu foc...-

Dar, pe măsură ce soarele se scufundă în adâncuri, bănuelile hotnogului se întăreau...

Cerul se înroșea. Fulgerile se întețeau. Scânteile luminau, din ce în ce mai viu, Orizontul.

Peste păduri, și peste undele Șiretului, se împânzea resfrîngerea roșiatică,—pustiitoare, și sinistră.—a Romanului incendiat...

Stroe nu mai putu răbda...

Când toți fură încredințați că eră foc — bătrînul își aduse aminte de copii lui,, lăsați în Roman, scoase un țipăt înnecat,—și se asvârli călare în valurile Șiretului.

Jupâni ța îngălbeni.

Dar bătrînul cunoștea bine rostul apelor.

In scurt timp el fu din’colo, pe mal.

Arbore oftă:

— «Bietul Stroie...» murmură, el... Pururea inimos, — pururea tânăr...»

Și porni înnainte, mulțumit că văzuse pe bătrîn ieșind din unde.

Călăreții făcură câțiva pași mai departe și iarăș se opriră...

în lumina largă a flăcărilor, ei văzură din nou umbra hotnogului tăind, în sbor, câmpul gol dintre Șiret și Moldova.

Bătrînul alergă desnădăjduit, cu pletele’n vânt, spre Roman.

Pământul, frământat sub copitele fugarului, eră roșu ca de foc.

Și pulberea sbucneă în urma lui, ca nourii de fum...

Nu eră uu călăreț: eră o vedenie...

Jos, baltă nemărginită de lumină ; sus, ocean nesfârșit de flăcări; și, între aceste două mări incendiate, — o pasăre îngrozita, ce alergă, spre cuib, fără sași ardă aripele desfăcute...

Deodată umbra se opri...

Hotnogul sta nemișcat, — înfipt în lumină.

Umbra lui se profila, neagră și nesfârșită, pe luciul împurpurat al luncei...

In fund, pe țărmul drept al Moldovei, bătrînul întrezărise mișcări de oști necunoscute.

Și, un vuet înnecat, de dobe, de surle, de tâmpene, și de trâmbițe, îi isbî, fără veste, auzul...

Acelaș tablou se arătă, și ochilor lui Arbore.

Pe sub flăcările Romanului, în valea Moldovei, vel-căpitanul zări un lung furnicar de suliți tremurătoare, de cai și de veștminte multicolore...

El se mișcă încet, spre nord.

In sclipirea focului, ciudatul alai luă înfățișeri fantastice. Părea un fluviu de pietre rare, ce se revărsă în valuri, pe costișe, prin văi, peste prunduri...

Oștenii rămaseră, înmărmuriți, pe țărm...

Arbore își înnalță fruntea, ascultă sunetele trîmbiței, privi cu luare aminte steagurile ce fluturau în vânt, și deodată ochii i se umplură de flăcări...

In aceeași clipă, oștenii isbucniră toți într’un glas:

— «E alaiul... E Măria Sa Domnul!»

IX.

Alaiul urcă, încet și liniștit, valea Moldovei...

Prin vârtej ele de fum și de scântei spulberate de adierea vântului, răsbiră cele dintâi pâlcuri de oșteni.

Trecură, mai întâi, buciumașii călări, sunând lung și răgușit din surle, înfrînându-și caii înnăbușiți de foc, măsurînd noaptea cu ochii lor de vulturi... . .

In răsfrîngerea torțelor aprinse, chipurile lor înnegrite de arșiță, îmbâcsite de colb, pârjolite de flăcări, păreau acoperite de sânge. Și bărbile lor zburlite, și pletele lungi și unsuroase, răsfirate pe umeri, le da înfățișarea unor arătări cumplite...

Arbore se plecă la urechea jupâniței Negri, și-i desluși, încet, rostul iscoadelor:

— «Ele merg hojma, înnaintea alaiului» zise el... Și stau locului, și sună din buciune, și iar pornesc... Iar, la vreme de pojar, când cete de nâ-vrapi, au hoarde neprietene, țin calea oștilor noastre, ele prind a trîmbiță. Și vin, atunci, arcașii de le iau locul; iar pedestrimea, și pușcile, . și călărimea cea mare, și călărimea de rînd, și toate oștile Domnului, se orînduesc, de olac, în rînduri de bătae...»

Șoaptele Marelui Căpitan fură înnăbușite de un ropot, mărunt, asemenea zgomotului ce-1 fac pietrele rostogolite pe prunduri...

Dintre nourii de fum, răsăriră arcașii purtând arcuri lungi, la coapse, și tolbe încărcate cu săgeți, la șolduri, și scuturi de lemn, pe brațe. Așezați în linii lungi și rare ei înnaintau cutezători și sprinteni, prin vârtejele de paie învâlvorate.

Zelele lor de os și de sârmă, ce le acopereau piepturile; și i țarii albi, de aba; și cușmele sure de pe frunte, — scăldau valea în troene albe ca de zăpadă...

Vajnicii strajeri ai Moldovei, trecură, legănându-și arcurile și tolbele; zuruindu-și platoșele și pavezele...

strigăt de surlă, draga mea», — urmă Vel-Căpitanul, — «și valea aceasta s’ar răscoli ca de vifor.

«Arcași ca aceștia, nu sunt al ți preste tot pământul.

«Săgețile lor întunecă cerul...

«Ci avea-vei prilej, porumbița mea, a’i vedea Ia harța. Bun e Domnul...»

Din spre Siret se ridică vuet surd de cară, de pocnete de bice, de guri, și de poveri mari.

Nouri deși, de pulbere, se înnălțară în slavă, amestecându-se cu șuvoaie de stuf și de așchii înflăcărate. Apoi se auziră răgete de asini, hăuliri omenești și huruiri de roți uriașe.

Pânza de fum, ce acoperea gura văilor, se sfâșie în două.

Pe albia Moldovei, răsări un zid nestrăbătut de pușcași, înnegriți de scrum și de funingine.

Apoi se arătară «puștile» 1), carele cu «cambarale» 2), catârii, cămilele și chervanele, încărcate cu provizii și cu arme.

Doisprezece boi târau, în fruntea lungului șirag de poveri și de puști, marele tun de metereze. Pe de-asupra vitelor, încovoiate sub greutatea înfricoșatei sarcine, se împleticeau bicele podanilor, trăznind și fulgerînd în noapte. Tunul se tară, greoi, prin pulbere. Gura lui, daschisă spre întăririle Smeredavei, stă gata să verse șuvoaie de foc...

Boii îngenuchiau, sub lovituri; scârmau pământul cu coarnele; se înnălțau, fulgerați de bice; apoi iarăși alunecau pe brânci, înăbușiți de fum, sfârșiți de istov...

In urma lor, înnotau prin colb pâlcuri de catâri și de cai de munte, încărcați de roți și de tunuri mărunte, cu șase și opt țevi lipite unele deasupra altora.

In față zărilor înroșite de flăcări, măgarii se opreau.

Răgete sinistre sfâșiau văzduhul înpăenjenit de fluturi de lumină.

Și din nou ghelianaua se răscolea ca de furtună,, și pornea, huruind, înnainte.

De o parte și de alta se trăgăneau încet și agale două lungi șiruri de cămile, încărcate cu stoguri de steaguri și desuliți...

Neobositele corăbii ale deșertului, deprinse cui zările de foc, cu jarul pustiurilor, cu neodihna cu foamea și cu setea, mergeau liniștite, cu ochii blânzi pironiți în zări...

Pe sub grumajii lor se strecurau povodnicii ținându-le de șfori subțiri de păr...

In urma lor veneau carele pline cu cambarale de fier și de piatră, și cu saci uriași, negrii, îlicăreați până sus, cu pulbere.

Trecerea acestui lung alai de unelte, de vite și de umbre mohorîte înfrigură sufletul copilei.

Țipetele pușcașilor, răgetele asinilor, huruitul roților, șuerul bicelor, mugetul înnecat al vitelor înjugate, o înghețară.

întrezări, într’o clipă, toată grozăvia rasboiului.

Prin făgașurile, săpate de roțile puscilor. i-se păru că vede curgând sânge. Auzi, în aiurire,. detunături surde; și, sub cumplitele aduceri aminte ale copilăriei, întrezări pe Domn mergând în fruntea alaiului, negru și pătat de sânge: un satan împresurat de flăcări, și de înfricoșate unelte de casne fără asemănare...

Arbore îi simți înfrigurarea.

Se înclină ușor pe cal, și-i înflori zâmbetul amărît cu câteva glume ușoare.

Apoi își întoarse capul înnapoi...

Jupânița se ridică în scări...

Aprozii și sutașii se îngrămădiră la spatele lor privind uimiți în vale.

Un furnicar nesfârșit de oști pedestre, așezate’n rînduri mărunte, acop'eri valea Moldovei, de la Ostrovul Leșilor, până sub zidurile Romanului.

Mii de șuii ți tremurătoare, albite de flăcările incendiului, se legănau, prin neguri, asemenea unor trestii de argint.

Și sute de steaguri roșii, ca de pară, — și mii de coifuri de aramă, și inii de piepturi împletoșate, — învăluiră șesul, pustiit de foc, în talazuri de rugină.

In fruntea lor, pe un mândru armăsar de Podolia, îmbrăcat în harșâ de fir și de zele, — călărea pan Juga Vistiernicul.

Innalt și slab, cu nasul încovoiat deasupra gurei, cu un rece zâmbet de nepăsare pe buze, marele curtean părea mai mult un schelet, de cât un ostaș în viață. Ochii lui mici, verzui, clipeau rar printre gene.

Părea adormit...

Din când în când brațul drept, încărcat de solzi grei de oțel i-se ridică amenințător în lumină. Pavăza scânteiâ, roșie ca de jeratec, în dreptul frunței. Armăsarul sărea în loc, mușcându-și zăbalele. Apoi iar pornea. Și, din nou, chipul smead și spânatec, al marelui comandant de oști, se întunecă sub coif.

Un fior de ghiață trecu prin inima Zamfirei. .Juga îi aminti chipul lui Juraș. I se păru că vede pe Marele Armaș trecând, mort, pe cal... Dar Arbore o liniști repede, șoptindu-i cu mândrie:

— «Nu-i alt curtean domnesc mai cumplit și mai meșter pușcaș ca acesta... II vei vedea la halcă»...

Darabanii se deslănțuise, în urma Vistiernicului, ca o mare.

Chipurile lor, aspre păreau, în răsfrângerea flăcailor, tăiate în aramă. Armele le erau încă neșterse de rugină.

Și bărbile neîngrijite, și pletele năclăite, și coifurile pătate de sânge, le dau înfățișarea unor hoarde barbare.

Dar, după mersul lor hotărît și drept, și du pa. veștmintele lor ferecate, și după numărul flamurilor ce le purtau în lupte, se cunoștea că erau, — nu oaste fără preț, — ci una din cele mai iscusite oști ale Moldovei.

— «Cu aceștia...», —.murmură Abore, — răsbit’am în cele mai grele vremi de pojar...

In ei stă toată puterea și mândria țârei...»

Joimirii pieriră...

In urma lor veniră Povodnicii.

Câmpul se împestrița de sute de cai de Asturia , și de Podolia, de Arabia și de Egipt, ținuți în povod, de tineri ostași îmbrăcați în conteșuri înflorite.

Erau caii de reservă, ai comandanților de oști.

Șelele lor argintate, frînele aurite și lungile zele ce curgeau până la pământ, smulse un țipăt de uimire copilei.

Lunca părea împodobită de uriașe buchete de flori de foc.

Mii de fluturi de argint și de aur, păreau că roiesc, lovindu-se, în zbor, prin aier...

Urmă o clipă, de liniște solemnă...

Nu se auzeau de cât ropotele cailor și zuruitul frînelor bogate.

Iar din depărtări, de pe înălțimile Smeredavei, și de dincolo de valurile spumegânde ale Moldovei, — din ostroave și de pe movili singuratice, — răsunau încet și rar buciumele iscoadelor pierdute ’n zări...

De-odată o lumină mare isbucnî pe dealuri.

Turla Mitropoliei crăpă, străpunsă de flăcări.

De sub cupola ei uriașă năvăliră inii de limbi scăpărătoare.

Lemnul se aprinse...

Biserica părea o faclă gigantică ce strălumina, dintre stele, toate văile și apele Moldovei...

In acelaș timp, noaptea se sgudui de trîmbițe. Zeci de tipsii, de surle, de dobe, de triști și de pauce, își înnălțară sunetele tremurătoare spre boltă.

Tolpa, starostele tabulhanagiilor, răsări pe cal, negru, deșuchiat, pocit, — îmbrăcat într’un larg conteș de catifea înverzită de ploi și de soare.

Arbore zâmbi...

Aprozii îl acoperiră de anateme.

Șutașii isbucniră'n hohote...

Țiganul înnaintă, trufaș, în fruntea cântăreților, bătând măsura.

El nu râdea, nu se mișcă, nu scâncea.

Cu capul gheboșat între umeri, cu ochii pironiți în coama armăsarului său năpârlit, vestitul mascaragiu și cântăreț al Curței, avea înfățișarea unui Mare Hatman îngrijat de soarta oștilor sale.

Dar oastea lui era mică.

O clipă răsunară dobele și trâmbițele.

Apoi tabulh anaua se pierdu, cu starostele ei cu tot, în fumul ce isvoră necontenit din ruinele Romanului.

— «Noi șeguim..», — șopti Vel-Căpitanul pierzând din ochi pe Tolpa.

«Ci nu uită, jupânița mea, că unul e Domnul, și unul e Tolpa!»

Zamfira voi să afle rostul cuvintelor lui Arbore; dar, în clipa aceia, un nou sgomot și un nou alai răsări pe vale.

Văzduhul începu să se acopere de torțe, de flamuri, de călăreți, și de preoți îmbrăcați în odăjdii și vestminte strălucite.

In mijlocul lor fâlfâia marele Sângeap’) al țăei, țesut în flori de argint și de aur. Pe o parte scânteia Zimbrul Moldovei, cu fruntea stropită de pietre rare, străluminat de cornul Luriei, de chipul minunat al Soarelui și de Steaua Neamului.

De altă parte albia icoana sfântului George șr Crucea biruinței...

In jurul strălucitorului Prapur roiau mii de panțiri călări, îmbrăcați în zele de fir și de sârmă.

Păreau o cascadă, vijelioasă, de oțel, ce se rostogolea urlând în preajma unui altar de flori...

Când Tuiul Moldovei ajunse în dreptul Cetăței, o nouă vijelie de trimbiți și de tipsii, sgudui noaptea...

Tabulhanaua lui Șolcan înnălță în slavă cântecul domnesc. Apoi sunetele se topiră într’un murmur liniștit, de ape stăvilite. Și în murmurul lor adânc, preoții, purtând în mâini crucile și po_ tirele altarelor părăsite, începură, cu glas domol,, apoi din ce în ce mai înnălțător și mai cald, Duinnezeescul imn de îndurare și de slavă: Boga Hvalim2 3)...»

Zamfira rămase nemișcată, cu ochii pierduți în. aiurire...

Răpită de cântările preoților, de măreția cortegiului, de credința oștilor, ea se rugă, în taină pentru mântuirea lor.

Era întâia oară când înțelegea că răsboiul acesta nu se făcea spre vărsare de sânge, ci întru apărarea credinței în Cel de Sus. Și întâia oară simțea dragoste pentru răsboi, și o4slabă rază de-încredere și de dragoste pentru cel ce’și spălase» mâinile în sângele nefericitului ei părinte...

X.

Când Domnul, împresurat de paici și boeri. ajunse în dreptul Cetăței, mii de limbi uriașe se împleticeau peste clădiri. Câmpul părea de foc. Și,, sub pleava măruntă de scântei spulberate, veștmintele1 curtenilor, podoabele cailor și toate armele călăreților, licăreau, în adâncimea vă ei, ca o cascadă de pietre de rubin...

Zamfira făcu un pas către alai, și privi uimită spre boeri...

Arbore își puse mâna streașină și urmări, cu luare-aminte, umbrele tovarășilor lui de arme.

El desluși, dintre marii curteni, chipul Vornicului Boldur,— brun și preling, cu barba pătrata,, cu mustățile arcuite îii jos, cu nasul drept și cărnos, cu fruntea largă și senină.

Rănile căpătate în harțurile dela Nistru, nu’i se tămăduiseră încă.

Dar chipul temutului comandant al Căpităniilor de Mii, eră tot cutezător, tot aprig...

Din clipirea ochilor, și din mânia cu care’și juca în frîu calul sălbatic de Asturia, se cunoștea că’i eră sete de alergări și de lupte; că mersul trăr găhat și liniștit al oștilor îi țineă în loc viața.

La câțiva pași, mai în urmă, în mijlocul unui stol de stolnicei și postelnici călărea bătrînul Gangul’, pârcălabul Orheiului. Neprihănitul străjer al Basarabiei glasuia cu șart, arătând în depărtări,, spre Neamțu. Chipul lui, brăzdat de săgeți și de lănci, eră încă rumen. Fruntea i se pleșuvise. Barba, albă și mătăsoasă, îi curgea în râuri peste solzii strălucitori ai loricei. Bătrînul, încă stăpân pe frîne și pe paloș, sbeguia și rîdeș. . a .

Arbore îl îmbrățișă în sborul privirea; apoi își întoarse ochii spre cealaltă parte a alaiului. Trei mii de paici și aprozi, îmbrăcați în căbănițe roșii ca sângele, cu genuchii acoperiți de falduri sclipitoare de catifea și de fir, cu cisme lucitoare de Mosc ’), în picioare, — roiau neastâmpărați în jurul Domnului. Și stoluri răslețe de boeri curteni, de , sfetnici, de medelniceri, și de spătari, mișunau pretutindeni, făcând semne și dând porunci vătafilor de aprozi.

In dreapta Domnului înnaintă tăcut, cu capul înclinat pe piept, marele Hatman Șendrea.

De cealaltă parte se întrezărea, printre Vlădici și egumeni, chipul înțelept și luminos al Marelui Logofăt Tăutu.

Cel mai priceput sfetnic al Tronului, înșiră bătrânilor sihaștri, nesfârșite povești de prin Stambul și Brusa.

Vlădicii rîdeau.

Și toată lumea care’i asculta cuvântul,’ se înveselea, ca în zile mari de praznic:

«Iar mai apoi...», — povestea neîntrecutul sfetnic, pieptănându-și, cu degetele subțiri și lungi, barba galbenă și scilpitoare ca de aur,— «văzând, Prea Strălucitul Șah, că cea mai iscusită minte a otomanului nu face cât cea de pre urmă minte a Moldovanului, — pohtitu’m-au, și poruncitu’mi-au să-i dau răspuns la această trufașă întrebare a înălțime i Sale:

«Preste câte țări și presto câte mări»,— întrebatu-i’au, Prea înălțimea Sa, — «împărățesc Eu ?..»

«Pricepând unde batea Prea Milostivul Stăpânilor al Pământului, m’am și grăbit a’i da răspunsul cuvenit:

— «Preste nouă-zeci și nouă de țări și de mări, Prea Luminate împărate.

«Acest răspuns nu i-au prea plăcut Ințelepciunei Sale : căci, ele sârg, m’au întrebat:

— «Și pentru ce împărătesc Eu preste nouăzeci și nouă, iar nu preste o sută?»

«Iar eu răspunsu'i-am fără zăbavă :

— «Pentru că o singură tară îți mai lipsește,. Prea Mărite Împărate,..»’

— «Care?»

— «Țara Moldovei!»

Boerii isbucniră în hohote.

Tarasie, Mitropololitul Romanului, îl binecuvânta cu mare dragoste.

Și cu aceiaș mișcare de mulțămire și de laudă, îl binecuvântară toți ceilalți’păstori ai bisericei: Teodor, Starițul dela Bistrița, loasaf de la Neamțu, Silvan, de la Putna...

Jupânița Negri se înclină către Arbore.

Voi să’l întrebe ceva; dar, în clipa aceia, un sunet de corn tăie noaptea.

Boerii se opriră.

Calul Domnului, troenit de o minunată coamă de zăpadă, ieșise din rânduri, și scârmă nasipul cu copita.

In jurul marelui Voivod se făcuse loc larg.

Domnul se uită lung spre Roman.

Brațele iui stau întinse spre ruini: în mâna, dreaptă licărea, în scăpărarea fulgerelor de pe dealuri, paloșul său de aur, bătut în pietre do rubin și iaspis...

Zamfira abia își putu stăpâni un țipăt de uimire.

Altfel își închipuia ea, statura și îmbrăcămintea Domnului.

Ii vedeă, în visele ei întunecate, înnalt și gârbov cu brațele lungi și uscate, cu solzi pătați de sânge pe umeri și pe piept. Și nu arare ori îl văzuse, în închipuirea ei speriată, înveștmântat în piele de bursuc; așa cum văzuse pe uriașul Grui venind în schit, de la Nistru: sau cum vedea tătarii, înfipți în țeapă, prin codriii Vasluiului....

Domnul era mărunt, spătos și acoperit de podoabe strălucite.

Pe umerii lui largi atârnă o sclipitoare dulamă de catifea sângerie chenuită cu hennelin alb ca omătul. Peste gulerul, lat și molatec al dulamoi, cădeau, în inele luminoase, buclele părului său hmg.

Picioarele, învăluite până la genuchi, în zale de argint, erau încălțate în cisme sclipitoare, cu carîmbii răsfrînți în afară...

Eră trupeș și frumos, cum nu avea seamăn...

Copila rămase împietrită...

Domnul vorbea....

își luă rămas bun de la Cetatea Romanului, pe care nu știa de va mai avea prilej s’o revadă.

Și, odată cu cele din urmă scântei, ce se ridicau din turlele bisericilor, tânărul Părinte al Moldovei înnălță, spre cer, rugăciuni de îndurare și de milă pentru neamul său fugar, pentru altarele sale urgisite.

Egumenii plângeau.

Marele Logofăt își întoarse, o clipă, capul către Domn, și, în ochii lui, se văzură licărind lacrămi.

După o lungă tăcere, întreruptă doar de cuvintele Domnului și de picuritul lacrămilor,—cornul vătafului de vânători, sună din nou, și alaiul se puse iarăși în mișcare...

Deodată copila tresări...

Ea zări chipul Domnului în plină lumină.

Pe fruntea lui ardea, ca un luceafăr, coiful său de argint, încrustatat cu diamante și mărgăritare străvezii.

Sub coif străluceau doi ochi mari, plini de duioșie și de lumină.

Buzele’i surîdeau. Mustățile bonde, înflorite în colțurile gurei, îi cădeau moi, ca de matașă, pe gura lui arcată.

Părea un copil...

Numai obrajii albi și palizi, și orbitele adânci, pline de întuneric, arătau vârsta lui înnaintată.

Un suspin ușor sbură de pe buzele copilei.

Domnul se depărtase...

Dar ea încă îl vedea.... Și-l vedea așa, cum nicio dată nu’și închipuise să-l vadă: tânăr, frumos, și .blajin, cum i-1 zugrăvise Arbore...

XI.

Oștile moldovene pieriseră, în sunetul celor din urmă goarne, și a celor din urmă surle.

Dar alaiul încă nu se sfârșise...

Pe urmele Domnului și ale curtenilor, veșnic încălziți de zăngăni tul armelor și de strigătul buciumelor de alarmă, se revărsă, acum, peste șesuri, mulțimea târgoveților aruncați pe drumuri.

Toată Valea Moldovei, de la Șiret, până dincolo de Pomană, eră răscolită de călești, de cară, de rădvaue, de călăreți și de pâlcuri de fugari ce’și căutau scăparea sub aripele oștilor moldovene.

Adăposturile lor arseseră...

Nu mai aveau unde să’și plece capul...

Toată nădejdea lor eră la Domn.

În umbra Zimbrului, eră adăpostul și mântuirea lor din urma...

Jupânița, — deșteptată din visul scurt, pricinuit de arătarea luminoasă a Domnului, — se trezi fără veste, în mijlocul unui nemărginit lagăr de brațe întinse’n gol...

Toți locuitorii Vasluiului și ai Romanului, toată obștea părăduită dintre Șiret și Prut, dintre Moldova și Trotuș, se tară, desnădăjduită, spre munți...

Femei, copii și bătrîni, se învălmășau, printre cară și pe sub picioarele cailor, căutând să nu piardă din ochi, cele din urmă flamuri desfășura te’n zare...

Caleștile se răsturnau, isbite de chervane. Chervanele pline până’n vârf de mărfuri îngrămădite în pripă, suiau costișele, trase de boi și de bivoli, împinse de ucenici și de șerbi plătiți cu ziua. Iar,, printre ele, se târau, prin pulbere, sute de căruțe deșuchiate, de cai și de asini jigăriți încovoiați sul) sarcini. Carele huruiau. Mulțimea vuia. Copiii, rostogoliți prin șanțuri, întindeau brațele după mame; mamele, orbite de colb și de fum, alergau despletite, căutându’și odraslele...

Dar cei mai nenorociți, din acești fugari fără țintă, — erau sărmanii bătrîni, schilozi și milogi, ce îndrăsniseră să se iee, după Domn, pe jos...

Aceste umbre schilave, acești obijduiți iobagi, îmbătrâniți pe la hotare, schilodiți prin lupte, se târau, de zile’n șir pe drumuri, șovăind, storși de vlagă, amețiți de arșiță și de pulbere, striviți de cai, de roți, și de mărfuri prăbușite’n cale.

Zadarnic se rugau de negustori; de breslași și de surugii, să’i suie deasupra poverilor. Nimeni nu-i auzea. Carele fugeau, osiile trosneau sub greutatea purcoaielor de capete și de brațe omenești. Vitele abia mai puteau îndură povara...

Rămâneau,—sărmanii oropsiți,-—tot mai înnapoi, tot mai părăsiți de puteri, privind cu ochii lunecați. de 1 aerăm i, cele din urmă rădvane și cele din urmă pâlcuri de călăreți, ce se pierdeau în noapte...

Mulți căzuseră...

Valea Moldovei, împăiejenită de aripele roșiatice ale incendiului căzut în agonie, eră presărată de nenumărate mușuroaie de trupuri ostenite.

Unele se târau, pe brânci, — nădăjduind, încă, wsă se apropie de pulpana Domnului.

Altele, îngenunchiate în fața orașului prefăcut într’un uriaș munte de jeratec, întindeau brațele spre cer, cerșind, în deșert, îndurare.

Cei mai slăbănogiți, gemeau prin făgașuri.

Ori în cotro își întorceau privirile însângerate de durere, aceleași lumini tremurătoare îi pândeau, din umbră: focul și sabia...

Târziu, — după miezul nopței, — Valea Moldovei se ușura de pași și de sgomot...

Câmpul se pustii...

Flăcările incendiului adormiră...

Nu se mai auzeau de cât gemetele celor căzu ți pe drumuri, și vuetul nedeslușit al oștilor depărtate...

Arbore, privi încă o dată, înnapoi, peste văile Șiretului, — ca și cum ar fi vrut să zică, la toate, «bun rămas», — și se îndreptă spre miază noapte.

Priveliștea, din urmă, îi întunecase sufletul adânc.

Vedeă, acum, limpede, ce grea urgie plutea asupra țărei.

Alaiul Domnesc, nu eră alai. Eră o fugă, în massă, a întregei țări. Eră semnul vădit că Domnul își pierduse credința în biruința oștilor sale, și, cu el, își pierduse nădejdea, toată țara!

Stăpânit de gânduri din ce în ce mai negre, o luă spre Tarnița, spre a se opri, apoi, în dreptul Pârâului Alb.

Își închipuia, că Domnul mergea, sau la Neamț., sau la Suceava.

Deci, până în punctul acesta, nici nu se putea opri, nici nu putea luă altă cale.

Innotând prin întuneric, — și, luptând mereu cu gândurile negre, — el își lipi calul de harșaua jupâniței, și o privi.drept în față...

0 durere grozavă începu să-i chinuiască sufletul...

Simțea că jupânița Negri mergea spre peire; și totuș, n’ar fi fost în stare, s’o lase în voia altei sorți.

«Poate va da Bunul D-zeu să ieșim iarăș, la lume...», își zicea el în gând.

Și suspină, adânc, în tăcere...

Și, iar, se lipeă de umerii copilei...

Aproape de Tarnița se opri.

Aprozii și cetașii se strecurau, obosiți, pe sub huceaguri.

Ei uitaseră pe Arbore, — cum se uitaseră pe ei înșiși...

Zorile de ziuă se îngânau în răsărit.

O lumină albă brumă pământul și staulele din depărtare.

Din Valea Șiretului se înnălțau suliți aurii spre boltă...

Vel-Căpitanul își întoarse capul spre jupânița Negri.

Fata dormită.

— «Draga mea...», — îi șopti el, deșteptând-o ușor din somn.

«De se va tâmplă, cumva, să piei în lupte, îmi vei vinul tu oare în fața Celui Drept și Mare?..

— «Nu, panel», răspunse blând copila. «Voi, muri, pomenindu-te...»

— «Dar, mama? îmi va vinul, ea, oare...?»

Copila își înclină capul pe umărul curteanului și închise ochii obosiți de cale...

Arbore se cutremură.

Un suspin greu îi ușură sufletul de chinurile îndoelei..

Se înclină, deasupra fetei adormite, — și o sărută lung...

Soarele îi prinse îmbrățișați.

Câmpul întreg, cu arborii lui răsleți, cu coastele’i desgolite din zări, cu staulele pustii de pe dealuri, — îi privea, în vis.

Iar cerul, înduioșat de iubirea lor amară, îi boteză, revărsând peste frunțile lor curate, flori silbe de lumină și lacrămi mari de rouă...

CARTEA II
IN LAGAR

I

Marele ornic de soare așezat de-asupra Turlei lui Ghirai, arătă tocmai miezul zilei, când in tabăra de la Pârâul Alb, unde oștile moldovene așteptau într’o fierbere neîntreruptă, reîntoarcerea Domnului de la Neâmțu,—sosiră olăcari cu vești dela hotare...

Boerii erau risipiți prin lagăr.

Oștile așezau cele din urmă tunuri pe ocopuri; șerbii dau drumul izvoarelor în șanțurile întăririlor; jupânesele, și copii curtenilor, împăenjeneau luminișurile cu săgeți; roabele și femeile glotașilor pregătiau cina ; cerșetorii ascuțeau armele.

In mijlocul acestui amestec de umbre, și de vuete surde, cornurile străj orilor de pe metereze răsunară scurt peste păduri...

Se’ făcu, o clipă, liniște — apoi din cortul Marelui Hatman sburară, în toate colțurile taberei, căușei și șutași, poftind pe boerii comandanți de oști, în cortul marelui Hatman.

Arbore, dormită...

Zile și nopți în șir, el nu închisese ochii.

De când sosise în tabără, — tânărul vel-căpitan de joimiri fusese osândit la o muncă fără preget.

In sarcina lui căzuseră toate oștile pedestre, și toată mulțimea nenumărată de femei, copiii și bătrâni ocrotiți între pălănci.

In mâna lui fusese încredințată soarta jupâneselor marilor boeri, a jupâniților, a copiilor, a bătrânilor sfetnici scoși din lupte, a proviziilor, și a tuturor bogățiilor puse la adăpostul oștilor moldovene.

In seama lui căzuse aproape întreg lagărul...

A doua zi, după descălicarea Domnului și pedestrirea oștilor, pădurile seculare, din jurul Pârâului Alb, începuseră să cadă isbite de securi.

Valea ,se despuia, de stejari și de paltini, în lung și în larg. Corturile se desfășurau, albe și mărunte, pe coaste și pe vale.

Iar în jurul lor se înălțau, ceas cu ceas uriașele întăriri de pământ și de lemn, ce stăpâniră în curând toată Valea Albă...

Asupra tuturor acestora, ochii vel-căpitaniilui au trebuit să veghieze, neîntrerupt, ziua și noaptea.

Domnul plecase pentru câteva zile la Cetatea Neamțului.

Boerii, rămași în locul lui, erau, toți, împărțiți după trebi.

Marele Hatman împresurat de diaci și de meșteri, alcătuia planurile de luptă: tăia, pe foi mari de pergament, drumuri ascunse prin păduri, ieșiri sub-pămantene, luminișuri, strâmtori de apărare...

Tot el primea iscoadele de pretutindeni, le ascultă păsurile, și împărțea în cele patru unghiuri ale țărei, porunci și îndemnuri.

Marele logofăt trimetea, după porunca Domnului, scrisori crailor și voivozilor vecini, cerându-le, ajutoare și «intrarea slobodă, în țara lor, la vreme de grea cumpănă».

Visternicul Juga își orânduia tunurile pe ocopuri, ajutat de fierarii Sucevei, în frunte cu Tolpa Starostele.

Pârcălabii, Medelnicerii și Postelnicii cutreerau văile și pădurile cercetând ieșirile, supraveghind desrădă ci na rea codrilor...

Paicii și aprozii ațâțau gloatele la muncă...

Toți alergau și munciau fără preget, iar când soarele cădea în asfințit, ochii tuturor se închideau obosiți...

Cei bătrâni adormeau pe nesimțite, — cei tineri luptau, în deșert, cu truda și cu somnul...

Nimeni nu mai putea veghea. Cădeau, toți biruiți de neodihnă, furați de somnul de plumb al celei din urmă istoviri... . .

Singur Arbore rămânea în fiecare noapte să vegheze asupra taberei.

Marele Căpitan umbla singur printre corturi; se urcă pe bârne, înșelat de țipătul cobelor; măsură întinderile învăluite în crep cernit; apoi iar coboră în lagăr, iar încercă să adoarmă, și iarăși se trezea cu ochii pironiți în întuneric...

Când cele patru turle uriașe, se înnălțară deasupra pădurilor, Vel Căpitanul începu să’și orânduiască tabăra în căpitănii.

Umplu golurile obuzelor cu șerbii, robii, și negustorii cari puteau purtă arme, apoi trecu, în lagărul copiilor, și-i alcătui, pe toți în oaste sprintenă și măruntă. , ' :

Din ziua aceia, lagărul se umplu de o mare mișcare și însuflețire...

Jupânițele. întunecau văzduhul cu săgeți; copiii, călăuziți de căușei și hotnogi, înfloreau aerul cu lovituri de lănci; jupânesele boerilor, îmbrăcate în platoșe de sârma, învârteau pavezele cu ușurința unor răsboinici încărunțiți în lupte...

Când cuviosul Tarasie, Mitropolitul Romanului, și Marele Logofăt Tăutu, și Marele Hatman Șendrea și Bătrânul Pârcălab Gangur, văzură, într o zi, harțurile copiilor și jupânițelor din tabără, — se înduioșară, toți, până la lacrimi :

— «O ! Doamne...», — strigă, înnăbușit de obidă, în naltul Păstor...

«Este oare cu putință, și cu Voia Ta, ca aceste căpitănii de îngeri să piară ?

«Dacă noi, și părinții noștri, greșituți-am ; iartă Prea Milostive Stăpâne, această țară, și cruț-o pre ea întru dragostea acestor nevinovați heruvimi ai neamului acestuia...»

Bătrânii își uniră cugetul cu rugăciunea duiosului Prelat, și fericiră rând pe. rând, pe. tânărul și neprihănitul Căpitan de Darabani...

Arbore își plecă capul mulțumit.

Era adânc răsplătit pentru nopțile lui de veghe, pentru zilele lui de trudă...

De acum putea să-și razime, o clipă, capul de căpătâi.

Ii eră învoit să .doarmă...

...Și totuș, după atâtea străduințe uriașe, somnul încă nu voia să-l prindă...

Stă întins între, arme, cu ochii întredeschiși, cu privirile împăenjenite, — și călătoreă, în vis, deoparte... .

Vuetul pădurilor desrădăcinâte îi sună mereu în auz.

Și, printre gene, i-se arătau, rând pe rând, cetățile înflăcărate ele peste Șiret, casele bătrânului Maxim, trupul însângerat al lui Juraș, nesfârșitul Alai de pe Valea Moldovei.

Apoi iar se trezea, în mijlocul pădurilor, și iar auzea urletul înnecat al oștilor îngrămădite’n lagăr...

Își întorcea gândul spre schitul în care jupâneasa Kucsandra plângea singură în chiliufa ei pustie ; călătoria în sborul unei năluci, prin stepele Bugeacului: se vedea prins și osândit la moarte, în tabăra nogailor, de la Perekop : se înturnă iarăș la schit... iarăș pornea spre Vaslui, și Roman,— și iarăș se deșteptă în mijlocul oștilor moldovene, înfrigurate de apropierea luptelor...

în toropeala aceasta bolnăvicioasă se găsea el, când auzi un glas smerit, deșteptându-1 din somn :

— «Prea Milostivirea Sa, Marele Hatman, vă pohtește la dânsul, prea luminate pane...»

Vel-căpitanul deschise ochii...

Innaintea lui stă Purice Aprodul: un tânăr scund, sfios, cu două-trei fire abiă răsărite pe buze.

El așteptă, nemișcat, răspunsul.

— «Bine...», — răspunse Arbore. «Țe agiung din urmă...»

Aprodul plecă.

Vel-Căpitanul își asvârli conteșul pe umeri, își strânse cingătoarea în jurul mijlocului, și ieși...

În cortul Marelui Hatman așteptau nerăbdători, mișcându-se de colo până colo: Marele Logofăt Tăutu, Boldur, Juga și Goian Vornicul... .

Marele Hatman lucră la masă, cu Tvostea Diacul și Tsac Vistiernicul... ..

In jurul mesei, rânduiți pe lângă pereții coltultii, stau înșirați, ctî frunțile plecate spre pă-nlânt. cu capetele descoperite, cu cușmele n mana, câțiva plăcari de la Bahlui și’Nistru... Veștmintele lor, de păr și de cânepă, erau rupte in bucăți pletele lucii și încleite, li se strecurau, pe umeri și pe spete, ca niște șerpi vineți. Pe brațe și pe genuchi mijeau pete cărămizii de sânge. Opincile le erau sparte; și prin spărturile lor șuruiau firișoare negre, isvorîte din răni pricinuite de scările cailor, de mărăcini și de pietre.

Arbore se opri în prag, își ridică șlicul de pe frunte, — se înclină în fața marilor boeri: apoi intră...

Tăcerea desăvârșită, din cort îl înfioră.

Părea că se învârteau, toți, în jurul unui mort...

Marele Hatman sfârși, ce avea de scris.

Chipul lui arămiu, presărat de fire brumate pe-alocurea de toamna vieței — se ridică aspru deasupra boerilor...

Făcu semn Aprodului Purice să se apropie, îi înmâna un vraf de foi de pergament, pecetluite cu ceară roșie; apoi îl privi țintă :

— «încalecă și sboară... Dacă Domnul nu se află la Neâmțu, îi vei da această carte unde se va află...

«Sub sară, au mâne’n zori, să hii de isnov, în tabără...»

Iși strânse, după aceia, hârtiile de pe masă, și făcu semn olăcarilor să vorbească.

Cel mai bătrân, dintre ei, se apropie umilit de ihafeă...

— «Sărutăm picioarele Măriilor Voastre, cinstiți și Luminați boeri...

«Noi ceștia, don spre direapta Măriilor Voastre,, venim tocraa de la Nistru...

«Marc pojar e pre capul Țârei, milostivi boeri.

Tătarii au bulucit, pohoi, în țara de. sus. Ard satele pre un capăt... Hotinul c presurat de urdiile lui. Ghirai Han, carele de trei zile’n șir, bate fără. folos, cetatea... Iar Bet-Ghirâi Han, fiul Șahului, au și purces, cu oaste multă și măruntă către Sculeni, în gios... Spun iscoadele de la Ștefănești și Lențești, că pre-acolo pradă, nevoe mare, cânele-de Eminec, cu Hagi-Hadâm. Chiar noi văzut-am fumăraie și gloate multe vârtejindu-se, dirept Botoșeni și Joldești...»

«Ci, tare ni’i aminte, Prea Milostivi hoeri, că toți acești câni de nohai, de s’au desfăcut ei în trei jerbii, — vin, pre trei drumuri, către noi, au către Neamțu, au către Suceava...»

Bătrânul tăcu.

Marele Hatman își încruntă privirile.

Marele Logofăt Tăutu se apropii de olăcari. îi măsură de sus până jos; apoi întrebă apăsat:

— «Cari sunt de la Bahlui... Voi ce-aveți a spune?..»

Un clăcar, înnalt, spătos, și chipeș, făcu dot pași spre Marele Logofăt și vorbi :

— «Noi, Prea Mărite Doamne, nu aveam a spune de cât acestea:

«Oștile lui Mehmet-Sultan, unitii-s’au, mai îii sus de Simila, cu oștile lui Basarab-Vodă Volohul; iar de aci, ău purces toate, către Vaslui.. Ci pre dealul Dbcolinei, îndreptatu-s’au den drum, și luât’au Valea Prutului, în sus, spre Țuțora. Intr’acest loc iarăș au făcut popas. Aici oștile lui Mehmet-Sultan, și ale Volohului, vilegitu-s’au de istov, cu urdiile lui Ghirai-Han. Dupre aceia, — nu știm ce-or hi pus, cei trei împărați la cale, ca toate oștile lor despărțitu-s’au, de blac, în trei jerbii. .

«Basarab-Vodă, cu oștile sale, au coborit in gios, către Vaslui; apoi au luat’o în sus către Roman. ’ «Mehmet-Sultan purces’au dirept; presto dealul Bahluiului, tot în spre acel loc; iar, Ghirai-Han, suitu-s’au, dentru’ntâi către Ieși, apoi au coborît, în liniște mare, deasupra Scheei, pre care au și ars’o de un capăt.

«Amu trec, toți, pre trei vaduri, — pre la Dămieni, pre la Vadul Turcului, și pre la Miclăuși,— de ceastălaltă parte a Șiretului...»

Cuvintele acestui din urmă olăcar, căzură asupra boerilor, ca o ploaie de glii ață...

O clipă, se priviră, toți, uimiți.

Chipul Marelui Logofăt, se înroși, apoi se albi ca varul. Broboane mari de sudoare îi înrourară fruntea. Buza de jos, suptă de sânge, îi dârdâiâ ca de ger. Pumnul i-se încleștase, furios, pe mânerul spadei...

Arbore stă cu capul frânt în piept.

Din când în când își trecea mâna pe tâmple, căutând să’și astâmpere sângele, să’și limpezească mintea.

Boldur gemu...

Juga zâmbi ciudat:

*Să vie sănătoși...», murmură încet vstiernicul... «Suntem gătiți...»

Marele Hatman făcu semn olacarilor să iasă.

Apoi își sprijini brațul drept pe masă, și rotindu’și privirea pește capetele boerilor, vorbi, răspicat.

«Intru aceia v’am pohtit, la noi, cinstiți boeri, «pre a fi față și luminățiile voastre, la cele auzite—.

Invârtejirea cea neașteptată, a oștilor neprietenoase poate tălmăci în tot felul.

La ce, Mohamed, Șah, s’au îndereptat, dentruntâi către Țuțora; iar, apoi, s’au înturnat, către Roman?...

Și întru care scop toate puterile lor, s’au despărțit în trei mari jerbii.*..

Dupre smerita mea giudecată, lucrurile stau în acest fel:

«Dentru’ntâi, marele Padișah; înșelat de iscoadele sale cele nepricepute, au de mintea sa cea neagiunsă, au socotit că un Domn așa de mic, ca Prea Măritul nostru Domn, în nici-un chip nu poate stă în calea înfricoșatelor sale puteri. Deci,, cu cale au gândit, după strâmta sa giudecată, că oștile noastre se vor hi aciuit, în aceste vremi de grea urgie, îh nebiruita cetate a Hotinului, aproape de prea milostivul nostru mare frate întru Hristos, Cazimir Craiul.

«Deci, Prea strălucirea Sa Sultanul, s’au și grăbit a’și mână oștile în spre Hotin...

«Ci pre dealul Bahluiului, — spun olăcarii, — Mehmet Șah și cu Laiot Vodă, s’au vilegit cu urdiile lui Grhirai-Han ; cari urdii, — spun iarăși olăcarii, — veneau chiar den-spre Hotin...»

— «Așa este...», — întrerupse, deodată, Arbore*, pe al cărui chip se zugrăvea încă neliniștea.

«Ci, Luminăția Ta să nu uite că olăcarii de-la Nistru au spus: «urdiile lui Ghirai-Han, batr de trei zile fără folos, cetatea...

«Care lucru înseamnă că tătarii n’au avut de unde ști, — și nici până astăzi nu pot ști, — dacă Domnul este acolo, au ba...»

Boerii se priviră uimiți.

Și, din nou, chipul Marelui Logofăt se întunecă?

— «Și ce crede, așa dar, Luminăția Sa, pan Arbore?... întrebă Marele Hatman, silindu-se, să surâdă...

— «Nimic...», răspunse Arbore. «Ci dacă oștile-neprietene se vor opri într’acest loc...»

Ochii boerilor se ațintiră, îngroziți, asupra tânărului curtean. .

Pe chipurile tutulor se citea o chinuitoare spaimă de a află adevărul.

Toți bănuiau ceva, — și totuși, nimeni nu inel răsneau să scoată o șoaptă.

Arbore își plecă ochii în pământ; apoi își ridică hotărît, fruntea...

— «Atunci...», murmură el, apăsat, — oștile noastre sunt... vândute!...»

Cuvântul din urmă stârni o adevărată furtună. Vornicul Boldur își trase spada, și strigă furios : — «Se prea poate!... Se prea poate!.. Alt-cum, nu pricep, cu nici-un chip nimic!»

Marele Logofăt, văzând ciudata întorsătură a lucrurilor, crezu nemerit să însenineze, o clipă, aerul...

El zâmbi.

Dar râsul lui, muri, în scrâșnetul de dinți, și în șuerele de spaimă, ale boerilor răscoliți sub cort.

Marele Hatman isbl, cu pumnul, în masă...

— «Mai cu măsură, cinstiți boeri...» strigă el.

«Mai cu măsură!.»

Și din nou sgudui masa, cu pumnul.

Boerii se liniștită...

— «Voroavele tânărului vostru Vel-Căpitan de Darabani» — urmă el cu ironie,— «văd că au fost semănate în bun și mănos pământ...

«Suntem toți tineri...

«Ci eu aș dori să întreb, pre Luminăția sa, o vorbă:

«pe vreme ce Luminăția sa, au rostit cuvântul «vânzare», — să hie bun și milostiv a ne da și pre vânzător.

«Care este acela?

Prin mintea lui Arbore trecură, în zbor, stoluri de boieri și de ostași, plecați, de curând, din lagăr. Dar nici-unul dintre ei nu i se păru vrednic de o faptă atât de cumplită. Lipseau Pârcălabii Sorocei, Hotinului, Tighinei și Crăciunei: luptători vestiți, și credincioși tronului.

Mai lipsea din tabără, Tolpa scripcarul, cu o sută de hânzari și codreni...

Cu toate că plecarea starostelui de tabulhanagii, — învoită prin înscris domnesc, — părea, tuturor, ciudată; totuși, Vel-Căpitanul cunoștea în de ajuns pe Tolpa, în cât să’l poată învinui cu ușurință.

Lipsea, în sfârșit, Marele Armaș. Dar Marele Armaș eră ucis de propria lui mână...

Arbore răspunse liniștit, cu un surâs dureros, pe buze:

— Dacă eu aș fi știut, pre vreun boer, sau oștean, vrednic a’ș vinde țara și pre Domnul său, acel suflet eră, de mult, în împărăția Morței».

— Datoria, Innălțimei Voastre...» urmă Vornicul Boldur, privind spre Marele Hatman, — «este să afle, mai întâi, pre cei ce lipsesc den lagăr, și, apoi, să cerceteze, carele, dentru acești boeri, ar hi în stare a’și vinde Tronul și Moșia...

«Așa, eu îndrăznesc a întrebă pre Luminățiile Voastre, cinstiți boeri, — unde se află Marele Armaș Juraș, și întru care scop lipsește, acest prea credincios sfetnic al Măriei Sale, den mijlocul oștilor...»

Indrăsneala Marelui și temutului. Vornic rumeni chipurile boerilor. Dar în acelaș timp, ea sțrălumină, ca un fulger, toate sufletele.

Singuri, Arbore și Marele Hatman, stătură nepăsători, la locurile lor.

Juga se apropie de Vornicul Boldur, și atingându-1 ușor pe umeri, îi șopti, la ureche:

_ «Dacă fratele nostru Arbore a gâcit că e vânzare; tu. dragă Vornice, ai gâcit pre vânzător...»

Și ieși, din cort...

—- «Știu, prea luminate Vel-Voruico...» — răspunse, după o clipă Marele Hatman, surâzând și întinzând voinicului, un crâmpei de pergament, pătat de ceară...

— «Știu că între Luminăția Ta, și Marele nostru Armaș, e dragoste puțină foarte... Ci, spre nenorocul Milostivirei tale, și al multor prea credincioși boeri, ai țârei... marele armaș, iarăș au scăpat de năpastă...

«Cetește...»

Marele Vornic, luă hârtia din mâinile Hatmanului, și silabisi, cu glas încet.

Boerii urmăreau, slovele Marelui Armaș. peste umerii Vornicului.

Arbore păli:

Prea iubite mare frate întru Hristos.

«Ceasul cel rău stă pururea în cale direpților...

«Mergând spre Ieși, întru plinirea poroncilor Prea Milostivului și Prea Măritului Nostru Domn, tâmplatu-s'au a mă răni greu foarte la o coastă-

Puțin au lipsit, aînchide ochii, intru veci...

Ci, Bunul D-zeu, s’au milostivit a mă păstra încă, între aceste vremi de grea cumpănă, pentru țară.

Decum voi putea să încalec, voi sârgul a hi de aci în tabără...»

Boerii răsuflată ușurați...

Vornicul Boldur puse, cu un surâs de încredei cartea Marelui Armaș pe masa Hatmanului.

Arbore zâmbi.

Chipul lui eră galben ca ceara.

Buzele- i tremurau...

Fără să scoată un cuvânt, el își puse șlicul pe frunte, și ieși...

Boerii văzură, toți, schimbarea neașteptată a tânărului Vel-Căpitan.

Dar nimeni n’o înțelese, — și nimeni nu se osteni s’o pătrundă...

II.

A doua zi Domnul sosi în tabără, însoțit de fiul său Alexandru Voivod, și de numeroși boeri, înnalți păstori și egumeni, de pe la Suceava, Rădăuți, Putna și Cetatea Neamțului.

In aceeași zi sosiră pârcălabii Sorocei, Dorohoiului, Cernăuților, Câmpu-Lungului și Crăciunei, împresurați de șoltuzii, iuzii și pârgarii lor.

Sosiră. în sfârșit, toate cetele de oșteni, răsipite prin păduri, și toți curtenii și slujbașii din, ținutul Neamțului, al Sucevei, și al Botoșenilor, cari se putuseră strecură prin noianul oștilor asiatice revărsate peste hotare...

Când trîmbițele vânătorilor vestiră apropierea Domnului, toți fiorii de îngrijorare ce bântuiau lagărul în ajun, pieriră. De pe întăriri, dintre corturi, de pe turle și dela porțile cetăței, se înnălțară mii de glasuri, urînd Domnului sănătate și bună venire.

In acel aș timp, mitropolitul Tarasie îi îpfățișă Crucea și Evanghelia; iar preoții, însoțiți de arhidiaconi și de schimnici, sguduiră schelele tăriei cântând

Domnul trecu zâmbind, spre cortul său așezat în. mijlocul lagărului, strînse în divan pe toți marii dregători de oști, ținu un scurt sfat de război, — apoi coborî între oștile sale răsipite prin luminișurile codrilor și pe câmpia Harțurilor.

Până târziu, în noapte, tînărul Domnitor cercetă cu luare aminte întăririle lagărului, zahe,reaua, corturile taberei și în sfârșit desele șiruri de pedestrași și de luptători călări.

Toate pălăncile din jurul cetăței erau pătrunse de spărturi întunecoase, acoperite cu crengi și frunze ofilite, în gurile cărora licăreau țevile puștilor de ocopuri; și pretutindeni, din depărtare în depărtare, pe metereze, prin turle și deasupra porților de scăpare, mâinile îndemânatice ale fierarilor dela Suceava, și ale robilor de la Curțile Domnești, zidiseră cuptoare uriașe, de nimeni nevăzute, în care ardeau ziua și noaptea focuri mari, înăbușite...

Marele vistiernic luga, comandantul pușcașilor, dădu Domnului toate deslușirile asupra acestor fioroase ' întăriri. [i arăta rostul turnurilor și al 'cuptoarelor de foc; îl plimbă prin tainițele subpănântene cari legau întăririle cu lagărul și rasbeau, apoi, pe sub codrii,. în împrejurimile taberei : îl purtă, în sfârșit, printre lungile șiraguri de cară'și de bordeie săpate. în pământ, înlănțuite pe sub întăriri și în cari zăceau, în saci și în lăzi ferecate,’ pulberea, cambaralele, și toată . hrana oștilor.

De aci Domnul cercetă, *— călăuzit .de Marele Comi’s și de marele'Șetrar, — grajdurile în. care se sbăteau și se frământau în spume, caii curței și ai Comandanților de oști .; trecu repede printre fierăriile asurzitoare ale făurarilor; — apoi, slăvit de mulțime și urmat, de. toță, obștea, răsbătu printre corturile orînduite în șiruri ' nesfârșite — și ieși călare în luminișurile codrilor .»

La câțiva pași de tabără se deschidea o poiană întinsă, împresurată de toate părțile de păduri, și legată de câmpia Harțurilor printr-un drum larg, tăiat de securi...

Aici erau adunați buciumașii taberei; și tot aici erau strînși plăcșii Neamțului și ai Sucevei, în frunte cu Avram Huiban, cel mai îndemânatec arcaș din țară.

La ivirea Domnului, pădurile răsunară de surle și de dobe; — și un freamăt lung, de paveze și de arcuri înstrunate, înfrigură văsduhul...

Pan Arbore, Pârcălabul Neamțului, ieși înnaintea Domnului, îmbrăcat de sus până jos în fier.

Era un ostaș înnalt, bătrîn cu umerii largi, cu chipul încununat de lungi șuvițe de zăpadă și de o strălucitoare barbă albă.

Sub cârmuirea lui se găseau toți buciumașii și toți; plăeșii munților...

Domnul îl privi în ochi, cu dragoste ; apoi îl pofti să dea, oștilor sale, poruncă de harță.

La auzul acestei porunci, arcașii se așezară, deodată, pe două rînduri, față în față, la q bătaie 'de arhebuz'unii de alții.

De o parte se înșirară plăeșii Neamțului și ai Sucevei, —de cealaltă parte se înlanțuiră arcașii celorlalte ținuturi ale țârei.

Printre, amândouă șirurile, se lăsă drum uriaș, deschis către întunecimile codrilor. . '

Bătrînul pârcălab făcu semn cu spada, și dobele lunară scurt, în toate părțiie: taberei'.

Plăeșii își des făcură arcurile și le înstpunară cu o iuțeală neînchipuită.

În aceași clipă arcașii din fața lor răschirată la un pas unul de altul.

Dobele sunară din nou ; apoi glasul pârcălabului se auzi, clocotind peste păduri t

— «Ucide!»

Cu o singură mișcare arcașii își înnalțara pavezele deasupra frunților ; și un pârlit sec, de săgeți sfărîmate, rupse tăcerea.

Lupta începu crîncenă și nemiloasă ca în vreme de harță.

Plăeșii își înstrunau arcurile și .dau drum săgeților în stoluri nepătrunse; arcașii, din fața, se adăposteau sub scuturi și înlăturau loviturile cu o repeziciune înfricoșătoare.

Apoi lupta se schimbă.

Arcașii își înstrunau arcurile și isbeau ; plăeșii își înnălțau pavezele deasupra frunților și se apărau...

Văzduhul gol, dintre cele două tabere, se întunecă de săgeți.

Atât de dese sburau țepușele otrăvite, și atât de cumplită eră îndemânarea trăgacilor.

Când lupta se sfârși, din rânduri înnaintară, către Domn, câteva cete de oșteni răniți.

Domnul îi cercetă cu luare aminte.

Unii erau isbiți în obraji, și în ochi; semn că nu se puseseră, la timp, sub adăpostul scuturilor.

Alții erau loviți la picioare, mai în jos de brîu.

Dovadă că xnulți dintre arcași nu trăseseră în partea de sus a corpului,. cum trebuiau să tragă--

Totuș, numărul răniților eră așa de mie, încât cinstea stătu întreagă de partea bătvînului Pârcălab și a oștilor sale.

Domnul ferici pe marele oștean ; apoi se întoarse către boeri:

— «Ce ziceți, luminați boeri?--»

«Oare'vrednic este iscusitul și credinciosul nostru pârcălab Arbore, a-i se încredința, întru dreaptă

Lovește ’ răsplătire a dibăciei sale, stărostia cetăței noastre de scaun: Suceava?...»

— «Vrednic este!...» răspunseră boerii.

Bătrînul se înclină până la pământ, și rămase multă vreme, cu capul în piept, în semn de umilință și de adâncă mulțămire.

Boerii, și toate oștile, se bucurară;

Dar nimeni nu fu mai fericit decât tânărul vel-căpitan Arbore, care își vedea, prin părintele său, numele înnălțat în cinstea Domnului și în slava întregei țări.

III.

Din toate părțile codrilor veneau vuete surde, și hăuliri de năvală, și sunete de trâmbițe, și ropote de cai, și șuer de arme...

Și la fiecare pas tânărul voivod întâlnea în cale cete de luptători, comandate de căușei și stegari; și umbre călări cari se strecurau, în goana roibilor, printre trunchii bătrîni ai ștejarilor, — și șiruri de ostași, așezați în rînduială de bătaie, prin poienele largi ale pădurei.

Astfel el trecu, rînd pe rînd, în cercetare, căpităniile sălbatice ale lipcanilor din Bugeac, taberile Seimenilor și Hătmăneștilor; călări mea de țară, dela Galați și Lopușna...

într’o vale adâncă, înconjurată de toate părțile de fagi uriași, Domnul dădu peste căpitănia Hânzarilor dela Soroca, în frunte cu Hatmanul Ipota.

Acești oameni, înnăspriți de războaie și de restriști necurmate, îmbrăcați în veștminte de păr și de piele, — de pe cari sângele vărsat în lupte încă nu se ștersese, — pricinuî o mare bucurie Domnului.

Ei se frământau în întunecimea acelei văi adânci, zvârlind paloșele în aer și prinzându-le din zbor; însemnând scoarțele copacilor cu săgeți uriașe* încingând, în ceasuri de răgaz, lupte crâncene, — corp la corp, — sub privirile celorlalți tovarăși așezați pe iarbă...

Mai departe, într’o pajiște îngustă, acoperită, de ierburi înnalte, Domnul fu întâmpinat de Codrenii Tigheciului.

Vestiții prădători și luptători, din ținutul Basarabiei, învăluiți în straie păroase de hramă și înnarmați cu ghioace nestrujite, și cu securi atârnate la coapse, se arătară în lumina viorie a pădurei, asemenea unor vedenii fioroase...

In fruntea lor sta un codrean uriaș, cum Domnul încă nu mai văzuse. Umerii lui largi, încărcați de mușchi, se încovoiau subt greutatea grumazului său . vânjos. Printre deschizăturile cămașei i-se zăreau mușchii pieptului, acoperiți de păr. Brațele îi cădeau în jos, grele și butucănoase. Pumnul i-se încleștase pe un buzdugan de plumb, învăluit în sârme ruginite și turtit, pe alocurea, de lovituri...

Domnul îl măsură de sus până jos, și un fior de spaimă îi străbătu, inima...

In clipa aceia, marele căpitan de darabani, Arbore, se apropie de Domn:

— «Uriaș ca acesta, Prea Milostive Doamne, — zise Arbore, — nu este altul în toată țara.

«Acesta au sfărî mat bârnele tainiței delaPerekop, și tot acest viteaz și credincios ostaș, au adus vești din tabăra nohailor, la Liov.

«Cu.un pumn stropșește un taur, iar cu ghioaca lui gata e a sfărîma o cetate.

«Milostivească-se Măria Ta a-i cercetă paloșul...»

Domnul cercă să ridice buzduganul codreanului, dar nu putu...

înfricoșatul ostaș clipi, repede, printre gene.

Și chipul lui mohorît, împresurat de o barbă neagra și neîngrijita, se înroși ca arama.

— «Cum te chiamă, vătafe...» întrebă Domnul.

— «Grui...» răspunse, codreanul..

«Ci, lumea ră și capeșe îmi zice, în batgiocură... Grozovanul...»

— «De unde ești...»

— «De la Zură...»

— «Oștile cum îți merg... ?.».

Grui își plecă ochii în pământ.

— «Precum vede și milostivirea Voastră» răspunse el încet, — «merg cam prost, Innalte Stăpâne...

«Moșia arde ’n jar, iar codrenii mei gonesc pren țâra păgânului dupre jac și dobândă...»

Hăspunsul uriașului plăcii întregei curți:..

— «Să se cheme la visterie», — porunci Domnul, — și să se numere, acestuia, patru zloți de aur, iar de hie care cap de codrean' câte cinci potronici...»

Și trecu mai departe...

La o bătaie de arc, într’altă rariște de codru, așteptau cetele de hângani și cosași.

Căngile lor, pătate ele rugină, și coasele sclipitoare, și lungile arcane încolăcite pe brațe și pe după umeri, înseninară din nou chipul Domnului. In fruntea lor văzu pe Tăvădar Hatmanul, — cel mai iscusit mânuitor de arcan și de cange.

Și văzu,. înnapoia lui, pe Drăgan și Tăbișcă, pe Crasnaș și pe Bibire, toți meșteri neîntrecuți în mânuirea lațelor.

«Voiesc să văd pre acești viteji»... — murmură Domnul.

Apoi se întoarse către Marele Comis Hurii:

«Ia vezi, vel-comise...

«E chip a răzbi printre acești hrăpitori de oameni... ?»

Marele Comis dădu pinteni calului și pieri în întunecimile codrilor.

Tăvădar, Ciasriaș, Drăgan, Tăbișcă și Bibi re se așezară în cinci părți ale șesului, și-și desfăcură arcanele.

Trecură câteva clipe de așteptare friguroasă.

De-odată marele Comis se arătă în marginea pădurei.

El își strîngea calul în frîne; și-1 sângera înfingându’și pintenii în carne.

Armăsarul sforăia și se sbăteă furios pe loc.

Dintre dinții lui sfărîmați de zăbale, țâșneau spume roșiatice, amestecate cu sânge...

Agerul călăreț făcu câteva salturi mari în aer, — își înfipse genunchii în coastele missirului, — și dădu drumul frînelor...

Calul porni, către hângani, în sbor de șoim...

Venea, ca vântul, cu nările răsfirate, umplând văzduhul de pulbere și de ierburi dezrădăcinate; pe când, marele comis, cu ochii ațintiți asupra hânganilor, stă lipit de coama armăsarului, gata să sară la o parte sau să piară, fără veste, sub pântecul fugarului...

De-odată, trei arcane, repezite din trei părți ale câmpului, porniră în înnălțime și se lăsară deasupra călărețului ca niște șerpi sburători.

Calul își încovoie grumajii ; marele Comis pieri sub cinga, și răsări, neatins, de cealaltă parte a șelei..

Arcanele căzură, pariind, peste șoldurile armăsarului îngrozit de șuer

Domnul bătu, vesel, din palme.

Boerii pomeniră, cu slavă, numele marelui Comis...

In clipa aceia, însă, alte două lațuri porniră, șuerând, asupra călărețului...

Tăvădar trase cu putere înnapoi; Crasnaș, căzu pe spate, ținându-se de laț....

Armăsarul se poticni, scoase un sforăit scurt, — și se rostogoli fără veste în țărînă...

Marele Comis fii smuls din șa și târît, de arcanul lui Tăvădar, în mijlocul câmpului...

Domnul se apropie, cu fața luminată, de cei doui hângani.

— «Așa să-mi prindeți...» — glumi el, — «pre trufașul de Mehmet Șah, și pre cânele de Mengli-Ghirai...

«Atunci veți avea, — drept dreaptă răsplătire pentru ale voastre vasluienii l) —, orice veți pofti a cere...

«Iar până-atunci, credinciosul nostru boer pan Tsac Vistiernicul va face a. vi se plăti îndoit dobânda și a hi orânduiți printre ostașii mei de Curte...»

IV.

Tabăra Harțurilor se desfășură, întinsă și plină de o mișcare friguroasă, la spatele pădurilor, către Horâița...

Tot câmpul și toate vâlcelele ce unduiau în zări, sub lumina sângerie a soarelui căzut în asfințit, erau acoperite de șiruri nemărginite de obuze, de cruci, și de căpitănii pedestre și călări, așezate în rânduri de bătaie.

Pe deasupra oștilor pluteau pale străvezii de pulbere, stârnite do copitele cailor; și vuete surde, de dobe și de arme, întretăiate de strigătele hatmanilor, bulucbașalelor și sutașilor, cutremurau văzduhul...

La ivirea Domnului și a marilor curteni, Tabulhanaua cea mare înnalță în slava, clin tipsii și din pauce, cântecul domnesc; și în toate părțile zarei, răsunară, rînd pe rînd, și din depărtare în depărtare, trîmbițele și surlele buciumașilor...

Gloatele nesfîrșite, ce ropoteau pământul sub picioare, încăerându-se în lupte, se liniștiră deodată...

Călărimea se orîndui, în ziduri nepătrunse, înnaintea Domnului ; pedestrașii se înlănțuiră, în cete mărunte, pe clinurile muncelelor; gloatele de țara rămaseră împietrite în grămezi întunecoase, prin adâncimile văilor...

Domnul, însoțit de marele Hatman Șendrea, comandantul călărimei, de Tăut Logofătul, de Juga, marele Vistiernic, de Boldur Vornicul și de Luca Arbore, vel-căpitannl darabanilor, trecu în cercetare toate oștile călări, începând cu aprozii și paicii curței, și sfârșind cu cele din urmă pâlcuri de călăreți de rînd...

In toate părțile el fu primit cu urări detună toare, pe când Tabulhanaua sună neîntrerupt în» văzduhul larg, încărcat de solzi sclipitori de fier de sulițe înfipte în lumină, de flamuri tremurătoare, și de mii de ochi ațintiți spre Domn.

Cei trei mii de aprozi și paici, așezați pe cai arabi, cu platoșe argintate pe piept, .cu centuri, și spade aurite la șolduri, orbiră privirile Domnului*

Ei stau, toți, nemișcați, în linie dreaptă, unul lângă altul, ca niște, statui împodobite de pietre luminoase.

Nici un cal nu ieșea din rînduri: nici un curtean nu se clintea din șea.

Ei rămaseră înmărmuriți, cu mâinile pe coifuri, până când Domnul sosi înnaintea panțirilor călări.

Noui glasuri detonatoare zgjiduiră tăria, — și noui sunete, de tipsii, se revărsară peste gloate.

Se auziră câteva porunci scurte : apoi panțiriî se înțepeniră în scări.

Infățișarea acestei întinse călărimi, plătită cu bani, din vistieria Domneasca, însufleți toată curtea.

Păreau, toți, tăiați din fier.

Toți purtau coifuri de oțel și zale de sârmă, și aripi de criță prinse de-asupra brațelor și fluerilor picioarelor...

In loc de spade, țineau în mâini lănci și suliți ascuțite; în loc de arcuri, unii erau î unarm ați cu arhebuze, alții cu sânețe răpite dela Turci și dela Ieși...

Innalți, trupeși, cu musteți mari și groase, și cu chipurile arse de soare, acești voinici apărători ai tronului, stau posomoriți în scări pe cai uriași de Podolia și de Ukrania...

Domnul trecu repede pe dinaintea lor, și se opri în fața călări mei de țară...

Erau țărani aspri, săraci, unii îmhrăcați în zeghi sdrențuite, și înarmați cu arcuri și cu lănci făurite din coase; alții acoperiți cu platoșe rupte în bucăți, găsite prin harțuri; mulți erau învăluiți în cămăși subțiri de vară, cu piepturile desgolite, cu opinci cârpite în picioare...

Pe umerii tuturor curgeau, de sub cușme și de sub căciuli mari de piele de oaie, șuvițe de păr, lungi, unsuroase, răsucite în inele cleioase... Mare parte dintre ei n’aveau altă armă de cât coasa de acasă, și securea atârnată de oblânc.

Drept șele purtau pe cai, tarn ițe de lemn, fără perne, fără harșă, fără velințe.

Unii călăreau ținându-se cu mâna de. coamele si re pi lor.

Toți caii lor erau mărunți, neîngrijiți, cu nările răspicate, dar iuți ca de foc...

Nici un călăreț nu putea să stea în nemișcare.

Toată massa neagră și inohorîtă a călăriinei, se legănă ca o mare.

Caii nechezau și isbeau din picioare ; călăreții smuceau din frâne și-i loveau cu pumnii peste nări: subașii alergau de colo până colo, căutând zadarnic să puie orînduire printre oști...

Domnul își plecă ochii în jos,—întristat de numărul lor cel mic,—și se întoarse iarăși în mijlocul curței.

El își aruncă din nou privirile peste câmpia Harțurilor, apoi dădu poruncă marelui Hatman Șendrea și Vornicului Boldur să înceapă goana...

Marele Hatman luă comanda aprozilor și puicilor; Vornicul Boldur se așeză în fruntea panțirilor.

Amândouă taberile se desfăcură în două șiruri uriașe, și se depărtară în trap măsurat, în marginile șesului. De jur împrejurul câmpiei se înlănțuiri oștile pedestre și călărașii de țară; la spatele și în preajma Domnului, se îngrămădiră, printre copacii pădurei, bătrînii, femeile și milogii adăpostiți în lagăr.

Câmpia Harțurilor luă astfel o înfățișare neînchipuit de măreață. In fund, pe clinuri și pe culmile vâlcelelor, pedestrimea se înnalță deasă și măruntă, înnegrind zarea cu armurile ei viorii; către asfințit, prin pulberea ușoară ce plutea deasupra șesului, licăreau, în linie nețărmurită pavezele sclipitoare, ale panțirilor; în fața lor, spre răsărit și miază-zi, la o mare depărtare, ardeau

In răsfrîngerea celor din urmă trîmbe de lumină ale soarelui, loricile și veștmintele, cusute în fireturi, ale aprozilor și paicilor...

Domnul își scoase calul dintre curteni și aștepta...

Toate inimile bateau neliniștite sub platoșe; și toți ochii stau ațintiți către oștile călări ce trebuia să se năpustească, dintr’o clipă într’alta, unele asupra altora...

De-o dată o trîmbiță de aramă, sună jalnic, cu întreruperi dureroase, în depărtări...

Mulțimea se îmbulzi din toate părțile.

Marele Hatman și Boldur Vornicul stau liniștiți de o parte, vorbind în șoapte.

In cele două șiruri vrăjmașe nu se stârni nici o mișcare.

Trecură câteva clipe de tăcere adâncă, apoi iar răsună trîmbiță de alarmă» cu aceleași tremurături și vaete jalnice.

Marii comandanți se despărțiră.

Șendrea porni, către tabăra aprozilor, și se așeză în capul aripei drepte; Boldur pieri în negurile răsăritului.

Ostașii se proptiră în scări, și, — la un seinii al marelui Hatman, — șe aplecară deasupra oblân-curilor...

Când, a treia trîmbiță sfâșie văsduhul, — amândouă taberile porniră, unele către altele, ca două unde luminoase...

Ropotul lor nu se mai auzea, și nici repeziciunea lor, nu se putea ghioi..

Se'vedeau, numai. două Imn de fier crescând necontenit în zare; apoi, nouri deși, de pulbere isbuenirîi de sub copitele fugarilor...

Un duduit surd, ca de cutremur, înfora vitaduhul: și șuere aspre, ca de codru desrădăcinat de vijelie, creșteau mereu în aer...

Unda albă, de pulbere, se arată tot mai aproape și tot mai năprasnică; iar, prin înspuzirea aceasta de țarină și de ierburi împrăștiate la depărtări , mari, mulțimea vedea, cu groază, viind o înspăimântătoare cascadă de cai, acoperiți de clăbuci, și de arme înroșite, de lumină...

Panțirii veneau, cu vuet sălbatec; aprozii și paicii se revărsau, asupra celor dintâiu, cu o repeziciune cumplită...

Când cele două ziduri clătinătoare fură la un pas, — toți ochii privitorilor se închiseră.

Nimeni n'avu curagiul să privească lovitura grozavă a celor două talazuri spumegânde...

Prin noaptea ochilor închiși, auziră, toți, un vuet surd, de trupuri sfărîmate ; apoi zângăniri asurzitoare de zale și de paveze rupte, — strigăte înnăbușite de durere, — și în sfârșit, pretutindeni se făcu liniște...

Ca dintr’un vis urî.t, mulțimea se deșteptă în fața unei priveliști ciudate...

Călăreții răsbătușeră, într’o clipită, unii prin-tr’alții, — se întorseseră pe loc, la un singur semnal, cu fața către codrii, — și, acum, veneau în lanț nemărginit, spre Domn...

Acest șirag uriaș, care se întindea de la o margine la alta a câmpului de luptă, nu m'ăi avea însă, nici strălucirea, nici înfățișarea caîărimei din îrinainte.

O mare parte, dintre cai, fugeau, înspăimântați, i cu frînele prin pulberei’ pe câmpuri. “

Călăreții lor pieriseră.

Unii zăceau, în nesimțire, țn mijlBchl' 'șesului; alții (‘răii aduși pe brațe de cei'ce isliutiseră să-i smulgă, în clipa încăerărei, din șele.

Mulți dintre panțiri, aprozi și paici, veneau cu capetele dezgolite, acoperiți de sudori,-cu pletele răvășite pe umeri, fără coifuri și fără paveze.

O altă parte dintre ei aveau zalele rupte, — și răni ușoare le sângerau brațele și tâmplele...

In urările înflăcărate ale mulțimei, în sunetul tabulliaiialei, și în mulțumirile Domnului, Marele Hatman Șendrea puse la picioarele tânărului Voivod trupul Marelui Vornic Boldur.

Marele Vornic rîdeă. z

— «Așa, precum m’ai smuls din șa», — glumi nenorocitul curtean, — așa te voi smulge, la rîndul meu, din ghiarele turcului, prea luminate Hatmane...»

Boerii făcură haz mare de această glumă a vornicului : iar Domnul, înduioșat de vitejia în-tregei sale călări mi, i strînse pe amândoi în brațe, și-i sărută, în fața tuturora...

V.

Fruntea Soarelui alunecă împăienjenită de neguri pe după culmile dealurilor, revărsând din tâmplele, ei sparte, unde roșii de sânge peste păduri și peste munți.

întunerecul isvoră tot mai cutezător din adâncurile pădurilor, acoperind poienele și. luncile cu crep cernit; pe când stolurile negre de păsări, izgonite peste zi de 'șuerul armelor,.se întorceau grăbite către cuiburi...

în acest ceas de liniște și de- taină': adâncă, în care noaptea năvălea peste- pământ-biruitoare, iar soarele murea otrăvit in zări

Câmpul era pustiu.

Nn rămăseseră, afară din cetate, de cât copii și jupânesele boerilor .și răzeșilor strînși in valea Pârâului Alb: oaste nouă și luminoasă, rînduită, de marele căpitan Arbore, în linii dese de bătaie...

Când Domnul răsări în fața acestor oști neașteptate, despre care nimeni nu’i pomenise un cuvânt, rămase uimit în șa, cu mâna deasupra sur-jruciucului său alb, de blană de hermină...

1-se păreă că aiurează.

Abia îi venea să creadă că plăpândele odrasle ale ostașilor și boerilor săi închinați pieirei, îl primeau, în ajunul celui mai înfricoșat război, cu mânuțele pe arme, gata să lupte și să moară...

El privi lung veștmintele, lor stropite cu solzi de argint și de criță, coifurile lor împodobite cu pănașe albe, ținuta lor sprintenă și dreaptă.

Măsură, cu ochiul înrourat de lacră mi, toate stolurile de lănciere și de arcașe, îmbujorate de privirile lui arzătoare, și un suspin greu îi străbătu în clipa aceia sufletul.

Se bucură văzând atâția tineri viteji, înflorind în umbra crucei, — gata să piară pentru apărarea tronului și a moșiei...

Dar, în acelaș timp, o întrebare amară îi înfri-gură inima:

«Oare câți, din acești nevinovați copii, pe- cari se sprijină tăria de apoi a neamului, și toată puterea oștilor mele, — cugetă el,:— vor scăpă, mâne, de coasa., nemiloasă a morței...»

Și răsboiul i-se arătă, deodată, în toata grozăvia lui, în minte....

I-se păru cu aude țipetele desnădăjduite ale micilor arcași, striviți sub copitele armăsarilor din stepe. Și într’o clipă de înfricoșată năzărire, i-se păru că vede umbrele tinerilor jupânițe sburînd, pe- brațele tătarilor, în goană de șoinf, către pustiurile arzătoare ale Crimeei și ale Mărilor Putrede...

Sub stăpânirea acestui gând grozav, tânărul Voivod, coborî de pe cal, și se opri înfațajupâ-nesei Maria Bolclur.

Frumoasa jupâneasă, îmbrăcată în zimți albaștri de oțel, făcu un pas spre Domn ; și capul ei frumos se pleca, într’o minunată înclinare, pe pieptul ei de zale...

Domnul o întrebă de numărul oștilor, îi încercă spada lucitoare stropită cu pietre luminoase, — și trecu în rindul copiilor. Li mijlocul jupânițelor Tău tu, tânărul voivod stârni hohote nestăpânite, cu alintările sale vesele ; celor mai sprintene dintre lănciere le împărți laude și daruri bogate : pe copii îi puse să tragă cu arcul; celor dibaci le dărui arme prețioase, pe cei mai isteți îi ridică pe ge-nuchi, îi mângâie și-i orîndui printre feciorii lui de curte...

Apoi se întoarse fericit în mijlocul boerilor.

— «Și cine-au făcut toate acestea?...» — întrebă încet, Domnul.

Boerii arătară pe marele căpitan Arbore.

Tânărul curtean stă deoparte, cu ochii plecați în jos, smerit, dar cu sufletul plin de o mulțumire fără margini...

— «Pururea te-am știut aprig și neîndurător, în răsboie...» zise Domnul.

«Ci nici-odată, scumpul meu vel-căpitan de Darabani, n’am socotit că porți în inima ta atât de frumoase simțiri și cugete...»

«Drept aceia, vrednib ești a călca, de azi in-nainte, pe urma credinciosului nostru staroste de Suceava. . .. ,. .

«Au ești, cumva, îndrăgit de yre-o alta cetate mai de preț ca aceia a Neamțului.-..

Ori care cetate vei voi, — ți se va dă...» Vel-căpitanul tresări.

Boierii, toți, pricepură că marele căpitan de Darabani eră, din ziua aceia înnainte, Staroste al Cetății Neamțului, — și se închinară înnaintea lui cu cinste.

Arbore voi să mulțumească Domnului; — dar Domnul se întoarse repede către ceilalți boeri ai curței.

Chipul lui luase, de astădată, o înfățișare ciudată.

Un zâmbet straniu, — pe care boerii nu i-1 prindeau decât în zilele de ospețe, și în marile consfătuiri ale Divanului,—îi înflorise, în colțuri le gure i.

— «Vel-Stolnice...» murmură Domnul, păstrînd aceiaș surîs tainic pe buze.

«Acești copii, și frumoase jupânițe ale noastre, sprintenă ținută au, și cu mult meșteșug învârtesc armele lor cele ușoare...

«Ci eu aș vră să cerc, în acest ceas, puterile lor...

«Fă bine, deci, și poruncește a se azvârli, în mijlocul lor, un buhai...»

Boerii aplaudară.

Arbore zâmbi.

Dar pe chipul lui, înseninat de înnalta răsplătire a Domnului, se așternu, în aceiaș timp, o ușoară umbră de îngrijorare. își aduse aminte ca jupanița Negri se află printre lănciere; că ea eră surgin'ună, și avea nevoe de întreaga luare aminte a Domnului; că, deci, în mâiuele ei stă, în ceasul acela, «toată izbăvirea lor...

Un suspin greu i se strecură, atunci, din suflet...

«Oare va fi ea în stare să răzbească furia fiarei?...» își șopti nefericitul curtean.

Și pentru întâia-oară, se simți amărît și zdrobit că eră ostaș, iar nu femee...

VI.

Pe deasupra lagărului, cufundat în noapte, se legănau pale alburii de fum.

Focuri mari, încinse dealungul pălăncilor și pe dâmburi, își tremurau limbile roșii, ca de sânge, în întuneric. Și deasupra aripilor lor pâlpâetoare, și în mijlocul șuvoaielor de scântei risipite, și pe luciul mormanelor scăpărătoare de jeratec, sfâ-rîiau, în frigări uriașe, viței și berbeci întregi, nejupuiți de piele... In jurul vetrelor acestora, din cari se irosea în văzduh, odată cu fumul și limbile de pară, miros ațâțător de carne și de grăsime arsă, mișunau roiuri de copii, de fete și de oșteni înfometați și cheflii.

Pe alocurea se auzeau ropote de hore și tânguiri încete de lăute ; și pretutindeni aerul răsună de picuriri tremurătoare de pauce și cavale, de cimpoae și de trisci, de cântece din frunză, de chiote și de hăuliri clocotitoare...

In jurul cortului Marelui Căpitan, roiau stoluri de jupânese, de jupânițe și de curteni împleto-șați și chipeși.

Toți furnicau, fericiți, în jurul bătrînului pârcălab Arbore, a Marelui Căpitan și a jupaniței Negri, fericindu-i, cu dragoste caldă și nefățărită, pentru uriașele lor izbânzi de peste zi.

Jupânița Zamfira, roșie ca mărul, primea, laudele și îmbrățișările tuturor, cu o stângăcie de copil. ...

Ar fi voit să scape de atâtea alintări, și nu putea... De pretutindeni se înnălțau, în sănătatea ei, urări pline de laude, și glume, și hohote vesele.

Innăbușită de atâtea închinări înflăcărate, ea se învârtea în jurul vreascurilor învâlvorate, amețita, asemenea unui fluture orbit de lumină...

Făcea un pas, și se pomenea deodată ridicată pe brațe de vreun bătrîn sfetnic care-i ura, cu ochii împăenjeniți de lacrămi: un fecior de crai, și o moșie cât Moldova».

Scăpă clin brațele moșneagului, și se trezea, fără veste, înconjurată de stoluri de tineri curteni, care-i cântau, în cor, îmbiind-o să guste din cupele lor pline :

«Iar la nunta ei au fost:
Luna și cu Soarele,
Codrul cu izvoarele,
Domnul cu oștirile,
Zâna și cu mirele:
Mirele: fecior de Crai
Zâna îngeraș din rai...;»

Copila își acoperea ochii și fugea, in brațele jupâneselor înduioșate:

— «Au, ce am făcut eu ?..» se întrebă ea înfiorată de lacrămi. «Pan Arbore... lui se cuvin toate acestea...»

Și ghemuită în brațele jupâneselor, ea căută, în deșert, să-și aducă aminte de cele petrecute, cu un ceas mai înainte, în mijlocul taberei.

Știa atât: — că Domnul, luminos ca soarele, se oprise înaintea jupânițelor, în tabără ; că mai apoi se auziră huete de glasuri, strigăte și mugete în-năbușite, venind din spre Bazar !).

O clipă mai în urmă un taur furios, cu nările însângerate, năvăli, mugind, asupra copiilor.

Copiii se speriară.

Jupânițele fugiră îngrozite.

Apoi se strînseră, stol, în jurul fiarei, și un nour de săgeți întunecă văzduhul...

Atât ținea minte...

Că Domnul a chemat-o la.dânsul, și i-a dăruit rangul de «cămărășiță pe lângă curtea Doamnelor sale» — acestea le întrezărea și le auzea ca în vis.

Dar pentruce, — nu știa...

Târziu a aflat că, în vârtejul luptelor încinse în jurul taurului, ea înfipsese, cea dintâi, lancea în pântecul lui; și taurul, cu măruntaele sfârtecate, căzuse mort în fața oștilor înmărmurite...

De aceia boerii o sărbătoreau în urări zgomotoase...

Și cum nimeni nu știa cine e, — ochii multor curteni se înflăcărau de zâmbetele ei darnice, și mulți, dintre ei, nădăjduiau să suie, cu ea, treptele altarului...

Veselia sburdatecilor stoluri de curteni dăinui până târziu, în noapte...

Stroe Hotnogul, — cel mai fericit dintre bătrâni, — se aprinsese ca niciodată ; și din sufletul lui încărcat de ani și de încercări fără număr, începură să picure glume și aiurări minunate.

Eră fericit și înflăcărat bătrînul ; căci ziua aceia eră, pentru el, de trei ori mare și vrednică de cinste.

«Copilul său prea iubit, Arbore», eră acum «staroste peste cea mai minunată cetate a Moldovei : boer mare și neclintit țiitor al tuturor moșiilor și satelor ce se întindeau din Vadul Moldovei până în creerul munților».

Iar jupânița Zamfira, — «porumbița moșului» cum o alintă bătrânul, —eră de atunci înainte «podoaba Curței Domnești dela Suceava...»

Și mai eră bucuros bătrînul, că avusese prilej să vadă, și pe cei trei copii ai lui, urcând, în aceiași, zi, treptele norocului...

Atât avea bunul hotnog : trei drăgălași feciori, «trei mici voinici», cum îi răsfăța el...

Pentru ei se aruncase, inimosul oștean, în valurile Șiretului, când Romanul se mistuia în flăcări.

Și pentru ei își țâră, încă, bătrânețile urgisite prin harțuri și primejdii...

«Să-i vadă tata-moșu, vornici... mari vornici, și apoi să moară!..» glumeă deseori bătrînul.

Și visul lui, în care el singur nu credea, îl văzuse, acum, mergând spre împlinire.

Printre alți mulți copii și fete, pe cari Domnul îi binecuvânta în lagăr, erau și’copiii Hotnogului.

Și atât de mult plăcu, Domnului, flăcăii moșneagului, încât îi ridică în brațe, și-i sărută, unul după altul.

— «Ai cui sunt aceștia?..» întrebă, duiosul voivod.

Marele Căpitan înfățișă Domnului pe bătrînul ostaș :

— «Sunt ai acestui prea credincios și prea viteaz ostaș, Prea Milostive Doamne...»

Domnul se întoarse către cel mai mic dintre băeți :

«Pre tine, cum te chiamă, voinicule?»

’ — «Mihai...»

— «Tar, pre tine?..»

— «Maftei...»

— «Și pre tine ?..-»

— «Radu...»

— «Pre toți aceștia...» hotărî Domnul, arătându-i Marelui Postelnic, «să-i orînduești printre feciorii mei de casă...»

Bucuria bătrînului Hotnog fu nemărginită...

El plânse, își rupse platoșa, băii, se îmbătă, — apoi alergă, să mulțumească Marelui Căpitan Arbore, pentru mijlocirea lui...

Acum aiura și rîdeă:

— «Să vie!..» bombănea el, aducându-și din când în când aminte de apropierea oștilor cotropitoare... «Să vie... Vornicii mei sunt colo... sus... în turlă... Dacă pohtesc, — să vie!...»

Boerii izbucneau în hohote.

.Jupânița îi umplea mereu cupa.

El sorbea, pe îndelete, vinul amestecat cu lacrămi, și iar începea:

— «Câți crai și împărați sunt? Trei!... Trei vornici am și eu... Unul pentru Ghirai... Altul pentru cânele de Voloh..- Și mai am unul...

«Ba mai am doi...»

Și se apropia cu paharul plin, de Arbore și de Zamfira :

— «Să trăești, Pane...»

«Să trăești, porumbița mea...

Să faci os de Domn... auzi ?...

«Os de Domn.,.»

Apoi chiuia, deșertă cupa, și o svârliă furios, în iarbă, bombănind printre dinți:

— «Ce au mai rămas să hie... pentru Mehmet-Sultan, și pentru barhiduri... și pentru chirhezari... și pentru hini, și pentru tot neamul agarenilor...»

Incet-încet mintea Hotnogului se împăienjeni.

El nu mai vedea decât pe Domn...

Il vedea strălucind de'bunătate și lumină; îl vedea în mijlocul oștilor, în război, la curte, în sărbători, în fruntea ospețelor, la nunți...

In cotro își întorcea privirea, nu se împedecă decât de arătarea lui. .

Și mereu închină paharul în sănătatea «1 arin-telui Moldovei», a «Uriașului lui Hristos», a «Prea-Milostivului Nun», a «Doamnelor»,a «Beizadelelor» și a «tuturor domnițelor sale, dela Neamțu și Suceava».

Boerii izbucneau, după fiecare închinăciune a bătrînului, în urări zgomotoase.

Vinul de Cotnar înflăcărase toate ini mele.

Toți beau, și toți închinau pentru Domn, pentru marele Căpitan Arbore și mai ales pentru jupâ-nița Negri!...

Când cocoșii pădurilor trîmbițară sosirea miezului nopței, ospățul se sfârși.

Boerii se răsîpiră, pe două cărări, în întuneric, Hotnogul Stroe fu ridicat de jos, dintre ulcioare sfărîmate, și dus încet, pe brațe, de doi tineri căușei, spre cort...

Bătrînul uitase ospățul, și uitase pe Domn.

I se părea, acum, că-1 duceau rănit la bolniță.

— «In lături...», —bodogănea el, cercând să se zmulgă din brațele ostașilor.

«Eu nu sunt Hagi-Hadâm, nici Ali-Beg... nici cânele de Voloh... Eu am trei vornici... Unde sunt vornicii mei ?...»

— «La Turla lui Ghirai, jupân Hotnoage»,— răspundeau căușei râzînd.

— «Bine... la... Ghirai.. Hai la Ghirai...» Arbore zâmbi duios, în urma Hotnogului.

— «Bietul Hotnog...» suspină el trist.

«De se va tâmpla, cumva, ca vre-unul din micii lui vornici...»

Copila îi acoperi gura cu palma.

— «Nu șegui, pan Arbore», făcu ea înfiorîn-du-se de spaimă.

«Atât de drag mi-i Stroe... și atât de dragi copiii moșului... și boerii, și oștile... și, tu... pane!»

Inima sângerată de fericire, a lui Arbore, nu mai putea îndura povara acestor cuvinte grele...

Un val încropit îi năvăli în piept...

.Răsuflarea i se opri.

Inima i se topi, strivită de fiori...

Fără să-și dea seama de slăbiciunea lui adâncă, tânărul curtean alunecă în genunchi, în întuneric...

El cuprinse mijlocul copilei, cu brațul lui de fier.

Apoi oftă greu...

Și, ca un erou rănit de moarte, suspină încet printre lacrămi;

— «Porumbiță mea... îngerul meu...

O! Tu... Cămărășița Domnului!...»

Copila îi cuprinse capul în mâini, îi resfiră șuvițele de pe tâmple, — și-1 privi lung în ochi...

Din înnălțimea bolților împietrite picurau deasupra lor, mii de lacrămi de lumină.

Noaptea eră liniștită, aerul înstelat, pământul însetat de odihnă...

Corturile din tabăra curței fluturau atinse de adierea zorilor.

Curtenii dormeau; jupânițele visau idile dulci, uitate în depărtări nemăsurate.

Jupânesele își strîngeau odoarele la sân...

Numai în tabăra Harțurilor, departe, răsunau încă cimpoaiele și cavalele lefegiilor îngrămădiți în jurul butoaielor aproape deșerte.

Și, ca o binecuvântare târzie, veneau pe aripele vântului, refrenurile din ce în ce mai tânguitoare și mai stinse, ale vestitului staroste de tabulhain agii, Tolpa:

«Ștefan Vodă’n bătălie
Hărătește cât o mie.
Vodă Ștefăniță...»
«Iar Domnița plânge-acasă,
De-ți pare că ploaia varsă.
Vodă Stefăniță.. »
«Și-i păcat că-i prea frumoasă
Că în lume vestea-i roearsă, —
Vodă Ștefăniță...»

VII.

Cea din urmă zi ele veselie a oștilor moldovene pieri, ca o vedenie albă, în mijlocul unei furtuni în creștere...

In zori de zi trîmbițele de pe metereze chemară din nou oștile la arme.

Oștile se rădicară din somn sprintene și hotă-rîte de luptă, ca și cum nimic nu se întâmplase în ajun.

Ele se înșirui ră de-alungul meterezelor, prin luminișuri, pe Câmpul Hârburilor, și pe dâmburi, gata de năvală, cu tolbele pline, cu paloșele prinse de braț., cu sulițele ’n tocuri...

Chipurile tuturor erau îndârjite.

Nu se mai așteptau acum la jocuri și ospețe, înaintea închipuirei lor, se desvăluiau nouri întunecoși de fum: și prin nourii aceștia, între-zăriau toți icoana neîndurătoare a Morței...

Puțin, după desfășurarea lor, marii sfetnici și comandanți de oști, ieșiră, îngândurați, din cortul domnesc...

In curgerea nopței sosiseră numeroase iscoade dela Roman, Piatra și Neamțu.

Cetatea Neamțului fusese împresurată de tătari.

Oștile mahomedane trecuseră Șiretul, și se îndreptau, în taină, spre Suceava.

Dinspre Piatra, Laiot Basarab, cu 30.000 de capete, se apropia încet, în șiruri de bătaie, de lagărul oștilor moldovene...

In îngăimarea zorilor, boerii fură adunați în jurul Domnului.

Se ținu un nou sfat de războiu; și în această nouă și lungă consfătuire, care dăinui până la răsăritul soarelui, se luară cele din urmă hotărîri de apărare și de lupta...

O mie, din cei mai vestiți arcași, — în frunte cu Avram Huiban, Hatmanul Ipota și Buhtea Vornicul, — fură aleși și trimiși, într’o tăcere de moarte, afară din cetate.

Ei încuibară tufișurile și vârfurile stejarilor seculari, din jurul taberei, — gata de harță, cu arcurile înstrunate, cu ochii pironiți în noaptea pădurilor.

Lefegii, Curtenii, Aprozii și jupânițele boerilor, fură orînduiți, pe întăriri, în fața cetăței.

Dela Turla lui Dragoș, din vârful căreia se întrezăreau, pe deasupra codrilor, dealurile și văile Bistriței, până la Turla lui Ghirai ce se înălță neagră și mohorîtă deasupra Văei Albe, lungul șir de pârcane, de pălănci și de întăriri de lemn, ridicate în amfiteatru, fii înțesat de mii de luptători, trântiți pe brânci, nesățiați de sânge...

întăririle dinspre miazănoapte, de cari trebuiau să se izbească hoardele sălbatice de peste Nistru, fură acoperite de căpităniile Bugeacului și ale Basarabiei, de codreni, plăieși și hângani.

Spre miazăzi, întru întâmpinarea oștilor lui Laiot, se înlănțuiră vânătorii, panțirii și hânzarii.

In fund, la gura drumurilor subterane,, ce duceau către tabăra Vulturilor și Cetatea Neamțului, se așezară toate celelalte oști de scuteală: boerii fără dregători, cu slugile lor, negustorii, breslașii, mazlii și toate femeile și copiii cari puțeau purta arme...

înăuntrul lagărului nu ramaseră decât meter-hanagii, meșterii făurari dela Vaslui și Suceava, jupânesele, copiii și batrînii firavi.

Mai ramaseră, în cetate, suldgerii, clucerii, zitniceri, stolnicii, spătarii, și toți ceilalți slujbași însărcinați cu paza și împărțirea proviziilor, armelor și ierbăriei...

Rămaseră, în sfârșit, comișii, cari trebuiau să îngrijească și să ție la îndemână , pentru orice clipă de grea cumpănă, caii Domnului și ai Curtenilor, — și câteva pâlcuri de armășei, răsi-piți dealungul întăririlor, gata să treacă prin ascuțișul săbiei pe toți cei cari ar fi încercat sa se răsvrătească sau să fugă...

Când toate pregătirile de apărare fură încheiate, Domnul.ieși, însoțit de fiul său Alexandru, de Tarasie, mitropolitul Romanului, de Șendrea, Marele Hatman și de Marele Logofăt, Ioan Tăutu, în cercetare...

Chipul și portul Domnului, erau schimbate.

In locul strălucitoarei hlamide, ce-i atârnă alte dăți pe umeri, purtă chiuirasă de oțel pe piept și solzi grei, de criță, pe umeri și pe brațe.

Părul lui mătăsos și bogat, eră acoperit de un sclipitor coif de argint, legat în aur.

La șold îi atârnă spada grea, de. Taban, dăruită marelui Voivod de Uzun-Hasan, șahul Perși ei...

Chipul lui, atât de senin, cu o zi înainte, eră acum palid și încruntat.

Cu pumnul strîns pe mânerul spadei, cu privirile pătrunzătoare, cu un straniu zâmbet de nepăsare pe buze, — el trecea grăbit și amenințător printre lungile șiruri de oșteni, tupilați între crenele...

Nimeni nu se mișca. Toți stau împietriți, cu ochii ațintiți în întunericul codrilor, cu mâinile pe arcuri.

Doar din când în când, din nesfârșitul furnicar de trupuri tolănite pe ocopuri, se desprindeau umbrele marilor comandanți. Ele se apropiau, cu degetele deasupra coifurilor, de Marele Voivod ; răspundeau pripit și în șoapte întrebărilor sale scurte; apoi rămâneau, în urma lui, înfiorați și tăcuți...

Domnul cercetă întăririle, puștile, cuptoarele, căldările spânzurate pe metereze și în turle; ieșirile, oștile, movilele de provizii și de arme, lucrările făurarilor din tabără, grajdurile, cirezile de vite îngrămădite prin coclauri, ierbăria, gurile drumurilor subpământene, — apoi se întoarse grăbit în cort...

O clipă după aceea, Marele Logofăt Tăutu, răsări deasupra colinei...

El trimisese un aprod în căutarea Marelui Comis Huru.

Marele Comis stătu câtva timp în cortul domnesc, apoi alergă neliniștit în tabără...

Oștile fierbeau în dogoarea din ce în ce mai înăbușitoare a soarelui, când un vuet surd, neobicinuit,, cutremură văzduhul...

Sute de boi, de junei, și de viței smulși dela ugerul vacilor, se îmbrînceau, răgind, spre porțile cetăței.

Podanii, sub privegherea Marelui Comis, învârteau bicele, învălmășind talazurile albe către păduri. . ......

Cirezile, îngrozite de pocniturile bicolor, se ra-sipiră o clipii în toate colțurile taberei; se îngrămădiră apoi sub turle; și pieriră, isbindu-se cu coarnele, în albia văilor...

— «Mari și nenumărate sunt minunile tale, Doamne!» — murmură Boldur Vornicul, apro-piindu-se de un pâlc de boeri, strînși sub Turla lui Ghirai.

«...De ai două cămeși,—zice sfânta scriptură,— «dă una săracului... Iacă... Domnul s’au milostivit de lăcomia turcului și ’i-au trimis haraci și zaha-rea câtu-i trebuie...»

— «Gura cânelui, cu os de ros se astupă», — răspunse Marele Postelnic, pierind sub turlă.

— «Acestea’s isprăvile Marelui Logofăt Tăutu», — rânji Juga vistiernicul.

«Bune isprăvi!... Nici că se pot mai împăciuitori soli către turci, ca aceștia...»

Boerii rîdeau, ascultând cele din urmă sunete de tălăngi răsipite pe vale, — când, de pe metereze izbucni un nou vuet...

Lefegii întrezăriră umbra lui Tolpa strecurân-du-se, pe furiș, printre corturi; și de pretutindeni răsunară anateme, țipete, sud ăl mi și șuere batjocoritoare...

— «Iată și pre Măria Sa, Marele Tartar...» strigă Marele Paharnic Rostea, închinându-se, de pe oco-puri, nefericitului cântăreț al Curței.

Și un nou hohot de rîs, se revărsă de pe întăriri, asupra fugarului...

Tolpa se furișă, îngrozit, bodogănind cuvinte tătărești, în cortul domnesc.

Câteva clipe, mai în urmă, vătaful de aprozi alergă în căutarea Marelui Căpitan Arbore.

Arbore sosi.

El fu primit, în cea dintâi despărțire a cortului, de -Marele Logofăt și de Marele Hatman Șendrea.

Tolpa stă, de o parte, palid și înfricoșat ca de moarte.

Chipul lui, atât de vesel la sărbători și ospețe, eră uscat ca de ciumă.

Dinții îi clănțăneau ca în toiul iernei; și trupul deșuchiat, învăluit în zdrențe mânjite de reșină, i-se ghemuise, într’un colț, sgârcit de fiori...

Când văzu pe Marele Căpitan,—ochii lui, peticiți, turburi, se holbară rugători spre el.

— «Prea Milostive Stăpâne...» gemu nenorocitul Staroste de Tabulhanagii, înnecat de plâns.

— «In mâinile tale e viața lui Tolpa scripcarul.

«Nu mă da morței, stăpâne...

Indură-te, de bătrînețele mele, prea milostive pane...»

Arbore se opri, înmărmurit, în prag.

Marele Hatman întinse mâna Vel-Căpitanului:

— «Prepuelile, Luminăției Tale...», începu Hatmanul,— agiuns-au la urechile Măriei Sale Dom-' nului.

«Ci, nici bănuiala credinciosului nostru frate Boldur, nici ale noastre isvodiri, nu au fost socotite...

«Vânzătorul de neam e... acesta...»

Arbore se uită ciudat la tabulhanagiu.

Marele Hatman urmă, apăsat:

— «Luminăția ta și toată tabăra știe isprăvile acestui ticălos slujitor rob al Curței.,.

«El au purces în ziua de 15 ale acestei luni, cu o sută de cod reni și hânzari, den tabără: iar la ale noastre cercetări, el ne-au arătat aceasta...»

Vel-Căpitanul luă din mâna Hatmanului, un petec de pergament, scris de mâna Domnului.

Pe crîmpeiul de piele scorojită, erau înșirate, sub semnătura Marelui Voivod, cuvintele:

«Nimeni să nu se lege de acesta...

— «întrebând pre Maria Sa Domnul...»—urmă. Șendrea, — «asupra acestei cărți, Innălțimea Sa s’au scârbit foarte de isprava necredinciosului său șerb dezrobit... Căci acest înscris i-au fost încredințat cânelui, întru a hi scutit de batjocurile mulțimei; iar nu spre a fugi, den tabără, luând cu sine’și întru plinirea cugetelor sale ascunse, încă o sută de coclreni și hânzari.

Drept aceia, nimeni ne mai îndoindu-se de ticăloasele sale făptuiri, Domnul au hotărît a-1 da morței...

«Ci, cum neobrăzatul rob, cutează a mărturisi că Luminăția ta ai știință despre toate câte au săvârșit, acest levint, afară den tabără,—Măria Sa au poruncit a te pohti înnaintea noastră și a te întrebă:

«Chezăsuești pentru el?...»

Fără să răspundă Marelui Hatman,—Arbore întrebă dacă poate vorbi Domnului.

Șendrea înclină din cap.

Vel-Căpitanul dădu draperiile la o parte, și pătrunse în a doua despărțitură a cortului...

După căteva clipe el ieși, zâmbind.

— «Ești slobod...» — murmură Vel-Căpitanul, furișându-și privirile spre urgisitul Staroste.

Țiganul căzii la picioarele lui, sărutându-i ca-rîmbii.

Apoi, fără să mai aștepte porunca Marelui Logofăt și a Marelui Hatman, se năpusti, ca o furtună, pe ușă...

Lefegii îl primiră, din nou, cu țipete și sudălmi. Apoi, din nou, se făcu tăcere...

VIII.

Puterile aziatice se pregăteau să năvălească, chiar în noaptea aceia, asupra oștilor moldovene.

Layot Basarab, cu 30.000 de ostași, sosise în

Valea Cracaului și așteptă, acolo, asfințirea soarelui, spre a se năpusti spre păduri.

Albia Moldovei, dela Roman până sub zidurile Cetăței Neamțului, fierbea de oști musulmaiie. Marele Padișah nu așteptă decât un semn, — năvălirea lui Layot,—spre a se revărsă, ca un potop, peste vaduri...

In acelaș timp, Mengli-Ghirai pornise, in fruntea cetelor sale barbare, către Pârîul Alb...

La auzul acestor știri neașteptate fruntea Domnului se posomori ca de moarte...

El făcu semn diacilor, cu cari lucră în cort, — să plece.

Dădu, în acelaș timp poruncă Marelui Logofăt să dea drumul stolurilor de șoimi.

Apoi se sui, urmat de Marele Logofăt, de Marele Hatman, de Arbore, de Tarasie,— de fiul său Alexandru, — de Juga și de Kostea Paharnicul, în Turla lui Dragoș...

Soarele eră la nămiezi când pâlcurile de șoimi se risipiseră în cele patru părți ale zărei...

Acum, seara cădea, tainică și liniștită, peste păduri. .

Codrii se întunecau încet-încct: zările brăzdate de rîuri roșii ca de sânge se topeau în neguri nețărmurite...

Și totuși, nici un țipăt de pasăre, și niciun ropot de călăreți, nu turbură amurgul...

Domnul stă tăcut în turlă.-

Din când în când privirile sale se opreau neîncrezătoare asupra marelui Căpitan Arbore.

Șoaptele Marelui Hatman Șendrea îi răsunau mereu în auz.

. Vedea neîntrerupt chipul starostelui de tabul-hanagii înainte ; și, la fiecare clipa se înfiora inch i pilind u-și că tânărul Vel-Căpitan putuse să înșele buna sa credință, luând apărarea nevrednicului vânzător de neam...

Arbore simțea bănuelile Domnului. Cu toate acestea, pe chipul lui, împurpurat de lumina amurgului, nu se zugrăviă nici o umbră de îngrijorare și de teamă.

Vel-Căpitanul zâmbea...

Știa ce făcuse.

Cunoștea toată nevinovăția nefericitului scripcar.

Eră chiar încredințat că în cu rînd Domnul se va bucură de credința «șerbului său dezrobit» și-l va răsplăti cu laude și cu taleri împărătești de aur...

Marele Logofăt Tăutu cercă de câteva ori să învioreze sufletul Marelui Voivod cu voroavele sale iscusite.

înțeleptul sfetnic privi lung spre apus și începu încetj — apoi din ce în ce mai vesel.

— «Bunul Dumnezeu tot se îngrijește de oile sale...

«Prea Milostivul nostru Domn s’au rugat, preste noapte, Sfântului Muâenic Dimitrie, — și iată: cerul se turbură, jghiaburile pământului se gătesc a ploaie...

«Ca și la Racdvăț, vom aveă, cinstiți boeri, bu-harniță și povoaie...

«Cătați numai, spre soare-apune, — și mulțumiți Celui Milostiv și Mare...»

Domnul își strecură privirea peste codri.

Văzu bălți întinse de sânge; dar negură, nu...

Marele Vistiernic Juga se apropie de Domn:

— « De se va tâmplă cumva ca în această noapte să nu him potopiți...», — murmură cu glas răgușit Vistiernicul,— «n’ar hi rău, prea înălțate Doamne, a dă un iureș pren oștile lui Layotă...»

«Valea Cracăului e departe...

«Până se vor desmorți urdiile lui Mohamed... m’aș încumetă să sfârtec giumătate den lealita blestematului de vânzător al crucei...»

Domnul încuviință.

Marele paharnic Rostea se simți îmboldit de acelaș gând :

— «Milostivească-Se Măria Ta...», — se rugă vestitul războinic,— «a-mi încredința, mie, soarta lui Gliirai...»

Domnul clătină iarăș din cap, în semn de încuviințare.

— «Cugetul meu, prea Milostive Doamne...», — mijloci Luca Arbore, — «e să se lovească, în noaptea aceasta, chiar tabăra oștilor musulmane...»

«Trei mii de lefegii ar hi deagiuns...»

Domnul tăcu...

Inima slăvi tului erou dela Râmnic, dela Podul înalt, și dela Liov, sângeră.

Nepăsarea Domnului jl sdrobi...

Un val de sânge-i năvăli în ochi.

Privirile i se împăienjeniră; sufletul i se spulberă, strivit de- desnădejde...

Dar, în clipa aceia, un șuer pătrunzător, sfâșie amurgul...

Domnul își ridică fruntea; apoi un surîs ciudat îi strălumină figura.

El se răzimă de pălimărul turlei, își duse mâna de-asupra cascei, — și privi țintă, spre Roman...

Alte trei șuere străbătură frunzele pădurilor.

Bătrînul Mitropolit Tarasie se sprijini de umerii Marelui Hatman și Marelui Logofăt.

Chipul cuviosului Prelat se albi ca varul.

Buzele-i tremurau...

«Doamne...», — gângăvi duiosul Păstor, ri- dicându-și privirile spre boltă...

«A- Ta este puterea Vieții și a Morții...»

«Ai mila, de oștile Tale, Doamne!...»

Lagărul se răscoli o clipă ; apoi o tăcere de moarte se întinse peste întăriri și peste codrii...

Comandanții oștilor se ridicară în picioare, și priveau țintă peste șesuri.

Străjerii de prin turle stau gata de alarmă, cu cornurile pe buze.

Pușcașii aruncau cambaralele în gurile tunurilor, — îndopau iarba — pregătaau feștilele.

Oștile ascultau...

Domnul își întoarse, o clipă, privirile spre Girov...

Dealurile din depărtare erau încă deșerte.

Ochiul lui ager întrezări, în câteva puncte ale zărei, nouri străvezii de colb.

Și, prin nourii aceia i se păru că deslușește umbre de călăreți fugari, scânteieri do arme, roiuri de pasări mici, hrăpalnice...

Dar toate acestea nu dăinuiră decât o clipă. Nourii de pulbere se risipiră; umbrele de fugari pieriră; stolurile de șoimi nu se mai zăreau...

— «De bună seamă...», — murmură Marele Hatman, «iscoadele au zărit nescai cete de fugari venind denspre Horaița și s’au. pripit a șueră în vânt...»

— «Și cu toate acestea..», — strigă deodată, Marele Logofăt, arătând spre Homan; «iacă, neprietenii se văd...»

Cuvintele Marelui Logofăt fură tăiate de un potop de șuere neașteptate.

Domnul se trase, dela marginea turlei, și rămase, cu fruntea scăldată în lumină, măsurînd zările cu privirile înspăimântate..

Platoul Bârgăului, din valea Moldovei până pe vârful Almașului, se acoperise de nouri de colb,, și de umbre omenești... '

Pe culmile dealurilor se arătară câteva stoluri de călăreți; apoi alte stoluri se ridicară din albia Cracăului, și se înșirară, la depărtări mari, pe mancele și pe veghi uri.

In jurul lor pulberea se învălătuciă în șuvoaie. Coifurile și zalele ostașilor sclipeau, înroșite de cele din urmă raze ale soarelui murind.

Păreau mormane de tăciuni aprinși, spulberați de vânt, acoperiți de rotocoale plutitoare...

Pe de-asupra lor mișunau roiuri mărunte de paseri aproape nevăzute...

Șoimii se învârteau speriați, în preajma călăreților; se înălțau în slavă, cădeau asupra lor potop; iarăș se risipeau, iarăș se strîngeau în pâlcuri, și iarăș răscoleau văzduhul, cu aripele lor de spije, cu țipetele lor tânguitoare...

Buciumași lui Layot porniră în pas măsurat, înfrînându-și caii pe coaste, privind înfricoșați' către păduri.

Șuerile din tabăra moldovenilor încetaseră.

Nici o mișcare nu înfiora frunzele stejarilor căzuți în somn; nici o umbra omenească nu împiedecă’ mersul iscoadelor vrăjmașe...

Ele se arătară din ce în ce mai aproape, din ce în ce mai mari, din ce în ce mai amenințătoare...

Când fură la câțiva pași de codrii, toate stolurile se opriră.

Urmară câteva clipe de tăcere, în cari nu se auzeau decât sforăitul cailor înnăbușiți de colb, și strigătele călăreților veliți

Apoi pâlcurile se sfărîmară.

Călăreții se despărțiră ’n cete mărunte, și se risipiră, în lungi șiruri de bătaie, în fața pădurilor treonite de umbră.

Puțin mai în urma, clin valea Cracăului răsă-riră alte pâlcuri de oșteni.

Apoi câmpul, dealurile și poalele colinelor se întunecară de tunuri, de arcași, de roșiori, de lefegii, de verzișori și de ferentari marinați cu fuști lungi și tremurătoare, adumbriți de prapuri și de steaguri nenumărate, acoperiți de coifuri și de cușme negre, împodobite cu lungi pene de păun și de vulturi.

Marele Vistiernic Juga făcu o mișcare plină de mânie:

— «La toți diavolii...!» — mugi el, scrîșnind din dinți...

«Acest câne, de Layot, vră, oare, să stric iarba pentru un lotru5), ca el, fără lege și moșie?»

Apoi se întoarse dârj, spre Domn:

— «Doamne... Imputernicește-mă să trag!»

Domnul îl atinse, râzând, pe umăr:

—. «Hii înțelept... Vistiernice. Mieii nu se ucid cu gloanțe.

«Adastă...»

Marele Logofăt aruncă o glumă, printre boeri, și boeri i izbucniră toți în hohote.

Mitropolitul Tarasie, înviorat de veselia boerilor, prinse încet-încet viață.

El întrebă de numărul oștilor lui Layot, de puterea lor, de priceperea comandanților munteni, de luptele dela Râmnic și Racovăț.

Apoi clătină din cap, și tăcu...

Dinspre Tarn ița și Roman se auzi un nou vuet de oști în fierbere...

Armatele mahomedane se ridicau din albia Moldovei și se revărsau în talazul i grele peste dealuri...

Pe linia orizontului se văzu, mai întâi, o undă roșie, ca de sânge; apoi unda crescu, se înnegri și se topi, într’o negură albă de pulbere...

Culmile dealurilor se înnălbiră. Din toate părțile zarei izvoriră cete nenumărate de arabi, îm-brăcați în lungi mantii de agabaniu *) și buhur2), trăgând după ei nețărmurite șiraguri de cămile împovărate de provizii și de tunuri desfăcute...

Se arătară apoi spahii călări, cu capetele împresurate de uriașe turbane albe; cu taclituri roșii, împănate de hangere și geriduri3), în jurul șoldurilor; cu lungi suliți de Hind4) înfipte în scările cailor.

Jn urma lor, prin nourii de pulbere ce se în-nălțau în vârteje nestrăbătute, răsări ră Salahorii și Topciifi; apoi ghehanaua, tunurile, și caii n pohod.

Măgurile viermuiau de cămile, de catâri, de cher-vane acoperite, de poclituri mari de piele, de mu-selmi, saiale și seizi, ce se strecurau,-printre cai și pe sub cămile, ca niște furnici albe, răscolite de furtună.

. Din când în când se auzeau sunete răgușite de trîmbițe, înfiorând amurgul.

Movilele clătinătoare ale nețărmuritului agarlâc asiatic, se hâțânau ca pe ape...

Ele se mișcau, se sfărîmau în bucăți, apoi alunecau, rînd pe rînd, prin coclauri.

Soarele asfințise de mult, după culmile Ceahlăului ; umbrele serei se desfășurau, negre, pretu-

stofe străvezii de bumbac și do lână tindeni; și, totuși, valurile celei mai mari împărății pământene se revărsau mereu.

Negurile viorii din Răsărit fură sfâșiate de noui talazuri năvălitoare.

Orizontul se împestrița de zeci de mii de călăreți, îmbrăcați în burnuzuri albastre, cu înalte calpace, de șevai, pe frunte, — cu umerii scăldați în bibiluri și ghiordane minunate.

Răsări răi ianicerii și solacii marelui Seraskier, și ai străluciților Beilerbei ai Anatoliei, Rumeliei și Damascului.

Dealurile, din jurul nenorocitului cuib moldovenesc, fură acoperite de mii de flori legănătoare, de inii de umbre multicolore, ce se îmbrînceau, împinse ca de vânt, spre codrii...

Privirile boerilor deslușiră, în cele trei părți ale zarei, pe cei trei Beilerbei, împresurați de nesfârșite stoluri de Bostangii și Ceauși, înarmați cu darde aurite, cu piepții strînși în ilice sclipitoare, cu flinte lungi, încrustate cu mozaicuri scumpe, aninate, pe spete.

Apoi văzură Marele Prapur, împletit din coade albe de cal, fluturînd în vânt.

Auziră sunete stinse de tipsii și de trîmbițe, de tambure și darale, de zurnadere și de uturi...

Noui valuri de tuiuri și de stindarde înflorite, împestrițară văzduhul...

Și, în sfârșit, ochii marilor curteni, văzură, pe cea mai înaltă colină din jurul Pariului Alb, răsărind, prin neguri, alaiul Marelui «Stăpânitor al hunei’...»

Sufletul Domnului se turbură adânc...

Fără să șoptească un cuvânt, fără să privească în ochii nimănui, el coborî treptele turlei, și se îndrepta, îngândurat, spre întăririle de către miază-noapte...

Boerii îl urmară, cu frunțile plecate...

Deodată, Domnul se opri.

Aproape de Turla lui Ghirai, el văzu pe Aprodul Purice sărind, îngrozit, peste ocopuri.

Chipul Aprodului eră roșu ca flacăra.

Buzele’i dârdâiau...

— «Prea Mărite Doamne...», — făcu tânărul curtean, oprindu-se, la câțiva pași, înaintea Domnului.

«Giaiiclăii și Nogaii au bulucit asupra cetăței.

«Domnul Azacului, Ghirai-Han și Hagi-Aidar sunt toți deolaltă...»

Domnul se încruntă.

— «Și’ Vornicul Goian...?»,—întrebă el, surd.

— «Adastă poruncile Milostivirei Voastre...»,— răspunse Aprodul.

— «Să adaste...», — porunci Domnul, înăbușit de mânie.

«Nu se vor ucide câinii, până ce nu se vor stropși stăpânii...!»

Și intră grăbit în cort.

IX.

Cetele sălbatice de tătari, în lăcomia lor de pradă, se aruncaseră asupra întăririlor din spre miazănoapte ale cetăței.

Dar furia lor oarbă nu dăinui decât o clipă...

Marele Seraskier auzi plesniturile tunurilor lor sparte, și porunci înfricoșatului șef al «Hoardei de aur» să înceteze orice mișcare..’.

Haitele de ciapcâni, barhiduri, zogarcii, chirhe-zari, adunate de pe malurile Volgei și ale Nipru-lui, — se liniștiră ca prin farmec.

Ele se răsipira în întunericul nopței, și se mulțumiră să aștepte porunca Marelui Padișah, rozand, spre a-și astâmpără foamea, blănurile lor încă nejupuite de carne...

Noaptea trecu în liniște...

Până spre zori, oștile musulmane cu trec rară, dealurile și văile din jurul taberei, așezându-și corturile, tunurile, proviziile, și înălțând rugăciuni fanatice spre boltă...

A doua zi cerul eră nouros ; văzduhul umed și încărcat de neguri...

Oștile moldovene erau gata de luptă.

Dintr’un ceas, într’altul, se așteptau chiotele arcașilor de prin păduri, și bubuitul puștilor...

Dar spre uimirea Domnului, și a marilor boeri, în îngăimarea zorilor străjerii clin turle văzură un steag alb apropiindu-se prin neguri, de marginea codrilor.

Domnul porunci Marelui Logofăt să dee drumul solilor înnăuntrul cetăței, și să adune pe toți marii comandați de oști în divan...

Soarele pătrundea slab și obidit printre neguri, scăldând văzduhul în lacrămi galbene de lumină, când străjerii din Turla lui Ghirai, vestiră, prin sunete de tâmpene, sosirea trimișilor Marelui Padișah sub porțile cetăței.

Marele cort domnesc gemea de boeri, preia ți, curteni, aprozi și paici, înveșmântați în lori ci și odăjdii bogate.

Domnul ținuse să primească pe marii dregători ai Porței, cu măreția și splendoarea unui adevărat stăpân itor de țară.

Pe treptele de lemn, ce urcau spre jilț, se așternuseră covoare sângerii de Persia, chenuite cu ciucuri și broderii de fir.

O uriașă blană de tigru stă întinsă pe platforma divanului.

Capul fiarei eră întors spre intrarea cortului.

Ochii ei fioroși licărau tremurători în umbră, înfrigurînd cuprinsul...

Jilțul Domnesc, strămutat dela Vaslui, se în-nălță în fundul cortului, printre draperii și panoplii scânteietoare, asemenea unui altar măreț-, împresurat de candele și de lampadare fumegânde. Sub uranisc , deasupra celor două aripi acoperite de pernițe moi de taftă viorie, pâlpâia, sub iconița sfântului Mucenic Dimitrie, o slabă candelă murindă...

In dreapta și în stânga tronului se înnălțau alte două jilțuri, acoperite de postav roșu stropit cu fireturi.

In stângastă bătrînul mitropolit Tarasie ; în dreapta, fiul Domnului...

Boerii se mișcau înciudați prin cort. Cizmele lor strălucitoare de piele de Mosc, cu carîmbii res-frînși în afară, alunecau, ușoare, pe molatice covoare de Horasan și Alep. Zelele șuerau ; spadele aninate de șolduri zăngăneau, izbindu-su de poalele loricelor grele de oțel.

Marele Logofăt, împresurat de un stol de tineri comandanți, înșiră snoave și glume pe socoteala Marelui Vizir, a Kiehaiei, și a tuturor înnalților dregători otomani.

Boerii rîdeau.

Tăutu își mângâiă barba, treceă în mijlocul altor curteni, și pretutindeni stârneă rîsete nestăpânite...

Marele Hatman tăinuia, într’un colț, cu Marele Vistiernic, Juga, cu Boldur Vornicul, și cu loasaf, egumenul monăstirei Neamțului.

Locul col mai do cinste, în vremii vechi.

Ceilalți curteni roiau, printre canaturi, vorbind în șoapte...

Când solii padișahului intrară pe sub porțile cetățuei, escortați de paici și stegari, dela un capăt la cellalt al cortului se stârni un freamăt scurt de zele scuturate.

Boerii se așezară, în grabă, pe la locurile lor.

Apoi o tăcere de moarte umplu cortul...

Draperiile se deșfăcură...

In prag se arătă mai întâi umbra unui strălucit dregător otoman, încărcat de sclipitoare flori de argint, și de pietre rare.

Pe umerii marelui Pașă, curgeau în jos, valuri albastre de mătase, stopite de arabescuri minunate.

Printre cutele somptuoasei lui șarvanale, se întrezării pe piept, o scăpărătoare lorică, picurată de rubine.

Ochii solului erau acoperiți de un ștergar înnodat sub cucă.

El făcu un pas, — străbătu încet șirurile de boeri înlănțuiri de cele două laturi ale cortului, și se opri, înnalt, sub treptele divanului.

Marele Logofăt se aplecă la urechea Marelui Vistiernic Juga :

— «Acesta este Capugi-Bașa...» zise el.

Și privirile înțeleptului sfetnic se ațintiră asupra chipului bronzat, îmbrăcat într’o măreață barbă argintie, al strălucitoarei pașale.

In urma lui Capugi-Bașă, paicii aduseră în cort alți doi soli învălui ți în albe mantii de serasir.

Boerii deslușiră, în veșmintele lor bogate și în uriașele lor cuce, împodobite cu pene de struț, pe Muhzur-Agasi, șeful ianicerilor, și pe Miralem-Agâ, comandantul nakibilor2).

M Stofă de mătase, țesută cu fir.

Li se opriră, la câțiva pași, înapoia lui Capugi-Bașă.

Vătaful de aprozi se apropie de marele Pașă, și-i ridică ștergarul de pe ochi.

Capugi-Bașă își trecu mâna albă, stropită de pietre lucitoare, pe frunte ; clipi, — își furișe privirile spre bouri; — apoi iarăși își duse mâna la frunte.

Lumina îi înțepă ochii.

Se uita de jur împrejur, și nu știa unde se află.

Armurile curtenilor, florentinele aprinse în preajma Tronului, odăjdiile și chipul cuvios al Mitropolitului Tarasie, — și, în sfârșit, strălucitoarele toiage de argint și de aur ale marilor sfetnici îi orbeau privirea.

Boeriî surîdeau...

Înaltul dregător turc se uită către jilțul Domnesc.

Jilțul eră gol...

își roti din nou ochii peste capetele boerilcr, îndârjiți de căutătura lui îndrăzneață.

Apoi rămase semeț în fața umbrei marelui Păstor al Romanului...

In clipa aceea Domnul răsări, printre canafuri...

Capugi-Bașă își vârî mâna sub giar *), făcu un pas cutezător spre tron, — și întinse, Domnului, un pergament aurit, legat în fir și acoperit de peceți uriașe.

Mișcarea trufașului mahometan fu atât de lipsită de măsură, încât un murmur de revoltă zbură de pe buzele tuturor boerilor.

Pumnii curtenilor se încleștară amenințători pe mânerele spadelor.

Marele. Vistiernic scrîșni.

Domnul lăsă iradeaua să alunece pc treptele divanului, și se așeză liniștit pe tron...

Gestul măreț., al tânărului Voivod, plăcu întregei curți.

Marele Logofăt își frecă bucuros mâinile și ple-cându-se la urechea Marelui Hatman, îi șopti o amintire glumeață.

Marele Vistiernic Juga clătină, mulțumit, din cap.

Bătrînul Gangur zâmbi.

Chipul Marelui Păsa păli, se înroși, apoi se învineți ca de ger.

El ridică porunca Innaltului stăpâni tor al hunei de pe trepte; și se uită, cu groază, împrejur...

Chipul Sultanului i se arătă amenințător înnainte, și un cutremur neașteptat îi sgâlțâi trupul...

își înnabuși, atunci, trufia sub un surîs plin de ură; se plecă, umilit, în fața tronului, — își duse mâna la inimă și pe frunte; făcu un pas înnainte... din nou se plecă la picioarele jilțului domnesc; apoi îngenunche piciorul drept pe trepte și întinse Domnului hatișeriful...

Domnul luă iradeaua, o desfăcu și o trecu, — fără să-și arunce ochii pe slove, — Marelui Logofăt Tăutu...

In cort se făcu ,o tăcere de moarte...

Ochii tuturor bourilor priveau țintă spre Marele Logofăt. Și inimile tuturor zvâcneau furtunos sub platoșe, atșeptând dezvăluirea marei taine...

Marele Logofăt își plimbă ochii peste rînduri, și ui» zâmbet ciudat îi înflori buzele... Apoi desfăcu foile pergamentului cu mâna tremurîndă, — își limpezi glasul, — și începu, încet, tărăgănat, silnic...

Capugi-Bașa, Muhzur-Agasi și Miralem-Agâ, priveau cu ochi iscoditori, când spre tron, când spre sfetnici.

Domnul se sprijini de aripa stânga a jilțului și începu sa tăinu iască liniștit cu Mitropolitul Romanului...

Noi, Sultan Mohamed [[ Șah Canuni, împăratul împăraților, de-apururi Prea mărit și Neînvins, Singurul Ocrotitor al Lumei, Împăratul Țarigradului, Crai al Crailor, Dătătorul Cununilor, Umbra lui Dumnezeu asupra pământului, Stănânitorul celor două lumi și al celor două mări, Stăpânul Răsăritului și al Europei de Jos...

«Prea slăvitului între prinții credincioși în Mesia, și prea «cinstitului între mai marii norodului lui lisus, Ștefan «Bey, Domn Moldovei...

«Fericit să fii până la sfârșitul zilelor Tale !

«Agiungând la tine acest Hatișerif al Prea Strălucitei «Noastre înnălțimi împărătești, căreia, tot pământul se «închină și de puterea căreia toate neamurile se cutre-«mură, — să știi că Tu, prin cerbicia Ta, și prin pagubele «pre care le-ai adus împărăției Noastre, învrednicitu-te-ai «de toate pedepsele, cele mai grele.

«Ci Milostivirea și Bunătatea Noastră, asupra Ta, fiind «nețărmurite:

«No mulțumim a te scoate din Scaun, și a pune, urmaș «în locul tău, pre Alexandru Aron Domn Moldovei.

«Drept aceia, fără a zăbovi nici un ceas, nici o clipă, «grăbește-te a te înfățoșa la pragul.înmiitei Noastre Porți, «împreună cu toată familia Ta, cu toți servii tăi, și cu «toate averile Tale.

«Să te păzești a cugeta, sau a face în, alt chip.

«Și crede în prea sfințita noastră semnătură...»

Dinainte ca bourii moldoveni să se fi desmeticit din buimăcirea în care-i aruncă citirea' acestui neașteptat firman; Capugi-Bașă întinse Marelui Logofăt o nouă poruncă.

Marele Logofăt privi urît în ochii Pașalei, — desfăcu sulul, — și citi:

«Aleșilor între mâi marii Poporului lui Hristos:

«Fericită să fie viața voastră în veci!

«Agiungând acest Ferman al înnălțimei Noastre, la voi, «să știți că Neam încredințat cum că Domnul Vostru do «astăzi o nevrednic a mai stă în Scaunul Moldovei.

«Drept aceia, din nemărginita Noastră milă către voi, «ne-am îndurat și am dat porunca a scoate pre Ștefan-«Bey din Scaunul Moldovei, și a-1 aduce, viu nevătămat, «la strălucitul prag al înnaltei Porți.

«'întru aceia voi să dați ascultare acestui Ferman, și «pre numitul Domn, amu scos din Domnie. împreună cu «toată familia lui. cu toți servii, și cu toate averile sale, «să-l dați în mâinile lui Capugi-Bașâ, pro carele l-am tri-«mis vouă intru acest scop.

«Iar ce va porunci vouă, de azi innainte, noul vostru «Domn, Alexandru Aron Vodă, să căutați a împlini fără «zăbavă și fără cârtire.

«Altfel să nu cugetați, nici să îndrăzniți a face...»

Marele Logofăt se înnegri.

Un tremur convulsiv, de mânie, îi zgudui trupul.

Buzele i se învinețiră.

Ne mai putându-și stăpâni furia, el strînse Hatișeriful împărătesc în pumn; și, ieșind amenințător dintre boeri, îl svârli cu putere în obrazul Marelui Pașă.

Capugi-Bașâ se trase înnapoi, cu mâna încleștată pe armă...

Boeri i aplaudară...

Miralem-Agă și Muhzur-Agasî se îmbrînciră către ușe, cu ochii învâlvorați de spaimă...

Mânia Marelui Logofăt făcu să izbucnească la-crămi în ochii Domnului și ai tuturor curtenilor.

De pretutindeni se auziră murmure și amenințări împotriva Padișahului.

— «Câinele !...» — gemu Vornicul Boldur, gata să izbească.

— «Hearâl...»— răcni Goiăn.

— «Neobrăzatul...», — adăogară alții.

Și toți alergau îndârjiți, prin cort, ccrînd uciderea solilor și începerea luptei.

între aceștia, Marele Logofăt, cu ochii umezi de lacrămi, îngenuche pe treptele tronului și ceru Domnului iertare.

— «Prea Mărite Doamne...», — se rugă Marele Sfetnic al Moldovei.

«Iartă mânia credincioasei tale slugi... De atât amar de ani hălăduesc în solii și războaie ; — ci atâta nerușinare, încă nu am pomenit în lume...»

Domnul îi făcu semn să se ridice ; apoi își ridică fruntea luminoasă peste sfetnici:

— Mergeți și spuneți înnaltului Padișah», — porunci el, adresându-se celor trei soli mahomedani, — «că nu el m’au pus Domn în scaunul Moldovei; — ci... aceștia 1

«Iar dacă Milostivirea Sa, vră cu orice chip să mă scoată den scaun, — să poftească...

«îl vom primi cu toată cinstea...»

Solii se închinară...

Vătafii de Aprozi le așezară iarăș ștergarele la ochi.

Apoi cei trei mari dregători ai Porței se îm-brînciră spre ușe, făcând temenele umilite în-naintea Domnului, și mulțumind în taină, lui Allah, că au scăpat cu bine...

X.

în ziua de 25 Iulie, 1476, fu o zi mare și neuitată pentru toată țara Moldovei.

în ziua aceia se dezvălui, în fața înnalților . Dregători ai. celei mai mari împărății pământene,

nețărmuita dragoste a boerilor moldoveni, pentru

Domnul și pentru țara lor.

In aceeași zi, oștile din lagăr sărbătoriră pun rugăciuni și cântece de slavă, prin jurăminte și îmbrățișări mișcătoare, credința lor nestrămutată în puterea Crucei, și hotărîrea de a se jerrfi toți,

până la unul, pe altarul dragostei de țară...

Câteva ceasuri, după plecarea solilor mahomedani, lagărul se preschimbă într’un nemărginit templu în care sute de preoți și de schimnici, îm-brăcați în odăjdii sacerdotale, și mii de credincioși, îngenuchiaț.i în pulbere, își înnălțau rugăciunile spre bolta...

Pe colina domnească se ridică o uriașe cruce de ștejar înfiptă în pământ. In umbra ei, pe o masă de lemn, stă întins sfântul aer. Deasupra sfântului pristol licăreau, în răsfrîngerile soarelui înnăbușit de neguri, Evanghelia cea mare dela Putna, Potirul sfintelor taine, Discul Proscomidei și trupul celui răstignit...

Tarasie, Mitropolitul Romanului, împresurat do ieromonahi și egumeni, săvârșiă sfânta slujbă.

Chipul lui alb, încununat de vițe de zăpadă, păreă învăluit într’o lumină cerească...

Pe cap purtă strălucitoarea mitră arhi păstorească: pe piept ’i se desfășură, în ape luminoase, greul Omofor de zile mari, țesut în fireturi, stropit do pietre fără preț, străluminat de raze.

La câțiva pași, înnaintea bătrînului păstor, Domnul, și fiul său Alexandru, stau în genuchi smeriți... în jurul lor, pe lungi covoare orientale, se rugau, cu frunțile ’n pământ, marii comandanți ai oștirilor...

Mai departe se desfășurau în valuri nemișcate, curtenii și aprozii; jupânesele, jupânițele și copii boerilor; lefegii, panțirii, oștile de rînd, gloatele și toate sufletele chemate să primească botezul morții...

Din vârful înnaltei coline, pe care noianul de torțe și de vestminte ferecate o prefăcuse într’un munte de foc, până pe întăriri și prin turle, nu se vedeau decât frunți dezgolite, ochii pironiți spre cer, brațe înnălțate către nouri...

Bătrîni, copii și femei,— toți se rugau în ge-nuchi, năpădiți de lacrămi, cerșind îmbărbătare și putere Ziditorului Lumei...

Bătrînul Arhi-Păstor rupse în bucăți sfânta Proscomidie, și o așeză cu mâna tremurîndă, deasupra Discului.

Și, înnălțându-și ochii spre cer, se rugăA-Tot-Știutorului cu glas limpede și trist:

«...Primește Doamne, jertfa aceasta, întru, ier-«tu rea păcatelor a tot poporului Tău : și caută, cu «milă, întru izbăvirea creștinătății...»

Glasul cuviosul Prelat se înnecă în plâns.

El își limpezi privirile, suspină adânc.... apoi urmă înăbușit :

«... Și s fără mă cu puterea Ta, sub picioarele «ostașilor Tăi, limbile cele fără de Dumnezeu, cari «voesc războaie....»

Preoții și diaconii cădelnițară..

Rotocoale străvezii de fum, încălcate cu miresme de tămâe și de smirnă, împăenjeniră văzduhul.

Se făcu o clipă tăcere...

Apoi, prin nourii de fum, ce se înnălțau asemenea unor suflete înaripate, spre boltă, — glasul arhi-diaconului Serafim, dela Suceava, sfâșie undele străvezii ale negurilor, rostind Ectenia cea mare, pentru nevoi și harțuri,

Cu brațul ridicat în slavă, cu orariul între degete, cu privirile pironite printre-frunzele stejarilor, smulse lacrămi de înălțare și de cucernicie poporului îngenuchiat la picioarele Crucei...

Se rugă pentru Domn, pentru Teoxit, Mitropolitul Sucevei, — pentru Doamnele și Domnițele Domnului, pentru «curtea și ostașii săi» pentru cei căzțiți pradă focului și hordelor :barbare și pentru «tot norodul moldovenesc și pentru toate neamurile iubitoare de Hristos...»

«...Precum se stinge fumul, să se stingă toate «urdiilor vrășmașilor ; și precum se spulberă praful «în fața vântului, — să piară denaintea crești nătăței. «taberile lor...»

«...Să fie calea celor ce vin asupra noastră, în-«tuneric și alunecare» ;

«Și îngerul Domnului să-i prigonească și să-i. «hărățească pre dânșii.....și să-i dee pre ei, în

«mâinile ostașilor iubitori de Hristos...»

Și duiosul refren : «să ne rugăm Domnului», prelungit într’un nemărginit suspin, trecea pe deasupra oștilor împietrite ’n rugăciuni, ca o blândă fâlfâire de aripi...

Apoi iarăși se auzi glasul stins al cuviosului Tarasie...

«Rugămu-ne Ție, Celui ce sfarămi războaiele «cu braț înnalt...»

«Cela ce ai dăruit biruința puternică lui Moisi «asupra lui Âmalic. și lui Samson asupra Filistenilor, și lui David asupra lui Goliat...»

«... Ca un puternic și tare, sfarămă tăria vrăj-«mașilor Tăi, în spaimă și fugă prefacând-o.... și «sub picioarele iubitorilor de Hristos ostași, o-«supune...»

Domnul, boerii, curtenii, și toate gloatele ră-sipite în jurul colinei, își uniră cugetul cu rugăciunea Marelui Păstor, și repetară, într’un glas,, cuvintele lui ’sfinte:

«Sfarămă Doamne, puterea vrășmașilor Tăi; și' «sub picioarele iubitorilor de Hristos, o supune...!»

Mitropolitul citi apoi, într’o liniște desăvârșită,, evanghelia.

Gloatele se închinară...

Domnul se ridică, și sărută sfânta carte și mâna-bătrînului Sihastru.

Apoi, văile răsunară de psalmi și de cântări dumnezeești.

Se cântă: «.Pre tine te lăudăm...»

Se cântă, în urmă, Axionul...

Sute de glasuri înnălțară ’n cor, înnălțătorul stih

«Cuvine-se, cu adevărat,
«Să te fericim pre Tine!...»

Și pe când, în depărtări, stihurile acestea sfinte treceau din tabără în tabără, ca ecoul unor uriașe orge nevăzute; — din jurul altarului zburau spre cer, cele din urmă verseturi ale mărețului cântec de slavă:

«Ceea ce ești mai cinstită
«De cât Heruvimii;
«Și mai prea mărită
«De cât Serafimii...
«Pre Tine, cea cu adevărat
«Născătoarea de Dumnezeu, —
«Te mărim!...»

Dela Mitropolitul Tarasie, până la cel din urină aprod și sutaș crescut de mic prin tindele bisericilor, prin monastiri și prin lagăre, — toți cântau...

Din păduri, și de prin coclacuri, ecourile răspundeau cu sute de glasuri... Păreau că toți bătrânii stejari, și toate văile din depărtare, se întrupaseră în titani, și sărbătoreau; cu voci detu-nătoare, intrarea oștilor moldovene în luptă...

Domnul își ridică fruntea peste boeri și peste gloate. .

Mitropolitul așeză proscomidia pe talere mari de argint.

în acelaș timp, stolniceii, medelniceri și aprozii împărțiră ostașilor pâini negre de secară...

Ceasul jurământului sună.

Curtenii se învârteau înviorați, căutândușî «frații».

Marii sfetnici de Divan se strînseră în jurul Domnului.

Tinerii curteni, paici și șutași, se îngrămădeau împreajma jupânițelor înfiorate de măreția clipei-..

Deodată, o lovitură de tun zgudui văzduhul.. Domnul își ridicase spada spre cer.

Zeci de alte spade se încrucișară cu sabia Domnului.

Apoi tot văzduhul, — pe dâmburi, prin văi, printre corturi, pe întăriri, prin turle — se albi de spade, de fuști, de lănci, de baltage, de suliți și de alebarde, împleticite în lumină...

Soarele se strecură, în clipa aceea, slab și împăienjenit, printre neguri.

Un stog de raze aurii, apoi o bură măruntă de lumină căzu licurind peste lagăr.

Sub privirile obidite ale soarelui, tabăra luă înfățișarea unei mări de fier. Se văzură, atunci, bătrîni, cu pletele albe, răsucind spadele cu drag în lumină; se văzură stoluri de copii încrucișân-du’și lăncile cu săbiile marilor curteni; se văzură mame obidite, îndemnându-și odraslele să intre printre oșteni și să împartă cu ei sfânta pâine a înfrățirei.

Intr’o tăcere solemnă—neturburată de cât de țăncănitul armelor și de fâlfâirea flamurilor înfipte pe înnălțimi, — Domnul își ridică, încet, glasul...

El vorbi de ceasul de grea cumpănă prin care treceă țâra. Arătă numărul înfricoșat al oștilor năvălitoare, și slabele puteri ale taberei moldovene. Vorbi, apoi, de iubirea de Dumnezeu; de datoria de a muri toți, apărându-și Moșia și Crucea ; do răsplata, pe cari cei morți vor avea-o sus, în împărăția Dreptăței; iar cei. rămași, în viață,— jos, «în valea acestei lumi...»

Cu vir. tele lui tremurau.

Ele păreau mai mult o împărtășire înnaintea morței; do cât un îndemn de luptă...

Când sfârși, ochii boerilor, ai preoților, și ai tuturor ostașilor, cari auziseră cuvintele sale, erau plini de lacrămi...

Domnul făcu o mișcare hotărîtă.

Spada lui scăpărătoare, încrustată de rîulețe de aur, se înfipse în inima soarelui.

Cu brațul drept, ridicat spre cer, cu glasul limpede, — el ceru boerilor să jure:

«Că vor ști să’și apere Moșia și Neamul» ;

«Că vor îndură fără șovăire toate încercările harțelor...» ;

«Că nu vor șovăi în fața morței; că focul, molima, flămângiunea și setea, vor trece presto sufletele lor, fără a le clinti...» ;

«Că vor pieri toți, până la cel din urmă, împreună cu El, cu tot clerul, cu fiul său prea iubit Alexandru și cu toate oștile din tabără, — luptând pentru Cruce, Steag și Moșie

Un murmur surd, apoi un detunet asurzitor, răspunse din cele patru colțuri ale taberei, jurământului său solemn...

Mitropolitul se apropie, în clipaaceea, cu Evanghelia și sfânta Cruce, de Domn.

Domnul îngenuchie, sărută Evanghelia, apoi Crucea, și în sfârșit mâna bătrînului sihastru.

Botezul începu...

Cete de preoți se răsipiră în toate părțile taberei, botezând mulțimea, și înfiorând văzduhul cu cântările lor înnălțătoare.

Oștile îngenuchiau în stoluri la picioarele lor; apa sfințită cădea în rouă, pe frunțile lor dezgolite...

De pretutindeni se auzeau murmuiri evlavice.

Abia începeau, într’un colț al lagărului, cele dintâi stihuri, și altele răsunau pe văi și pe ocopuri:

«Biruință prea credinciosului nostru Domn
«Asupra celor protivnici dăruește...»

Și ca o binecuvântare supremă, — de pe înnălțimea colinei, unde marii sfetnici și comandanți de oști primeau îmbrățișările Domnului și împărtășeau cu el pâinea frăției, — răsună tremurător și lung, cel din urmă stih, îngânat de vlădici și egumeni:

«Și cu Crucea Ta păzește
«Pre norodul Tău...»

Pâinile de secară se împărțiseră...

Oștenii frîngeau «trupul jertfei», se împărtășeau cu el, apoi se îmbrățișau, și plângeau...

Toți câți luă din aceeași fărîmătură de pâine erau frați de Cruce.

Din clipa aceea nimic nu-i mai putea despărți: nici focul, nici molima, nici plumbul, nici moartea...

Beți, de înflăcărare, tinerii curteni roiau în stoluri în jurul jupânițelor; frîngeau, cu ele, trupul, celui răstignit pe Cruce ; — și mii de jurăminte și de alintări duioase, murmuiau prin aer.

— «Ia, jupânița mea... De amu îți sunt frate... «Nimeni nu se va atinge de inima ta, până ce, «mai întâi, herul păgânului nu va pătrunde ze-«lele mele...»

— «Ia, porumbița mea... Să mă alinți la moarte; eu te voiu apără la harțuri...»

In jurul jupânițelor Tăutu, în jurul Zamfirei, și în preajma frumoasei jupânese Maria Boldur, urările cădeau potop...

Sărmanele femei abia își mai puteau stăpâni fiorii...

Bărbăția le înflăcăra inimile...

Luau din prescurile tuturor și cu toți se prindeau frați; tuturor le erau surori...

Și toate vedeau înaintea lor arătarea friguroasă a morței.

Și tuturor le eră dragă acum, această moarte, plină de măreție și de slavă, — pentru Tron, Țară și Cruce...

XI.

De pe cea mai înaltă culme, din jurul taberei moldovene, înaltul Padjșah, împresurat de cei trei beilerbei ai Bumeliei, Damascului și Anatoliei, de Marele-Vizir, de Marele Seraskier1), de Kyzlar-Agasi de Beis-Effendi și de toți beii și papalele Curței lui strălucitoare, — ascultă, uluit, vuetul crescând ce se ridică, tremurător, din cre-erul pădurilor...

O clipă, Marelui stăpân al Lumei, i se păru că vuetul acesta înăbușit, eră un deznădăjduit strigăt «de alarmă.

Cu câteva ceasuri mai înainte, orbit de furie si de revoltă, el poruncise Marelui Seraskier să îndrepte tunurile asupra cetăței și să arunce tru-țpele de topcii, felalii și arabi în foc. .

Dar tunurile se mișcau cu greu.

Negurile puneau stavila, privirilor.

Ele se rostogoleau huruind prin neguri; se în-țeleneau prin hățișuri nestrăbătute; împietreau deasupra văilor pline de întuneric și de taină...-

La fiecare pas, oștile lui Allah se așteptau să

fie izbite de săgeți nevăzute; și, la fiecare pas,, se opreau îngrozite de umbre nemișcate: de tufe., de păduri și de bușteni prăvăliți în cale...

Intre acestea, vuetul din depărtări creștea mereu ; și cu el, umbrele serei se lăsau tot mai dese peste văi și peste codri; și fiorii inorții înfrigurau, tot mai adânc, cuprinsul...

Când cei dintâi psalmi dumnezeești de slavă,, se înălțară tremurînd spre boltă, înaltul Padișah tresări.

El dădu poruncă hoardelor depărtate să se oprească.

Apoi rămase înmărmurit în loc...

Glasurile se înviorau, se înmulțeau, cutremurau, bolțile...

Straturile dese, de aer, — izbite de mii de voci detunătoare, — vibrau ca niște clopote uriașe.

Sunetele, împuternicite de undele negurilor, îndoite de ecourile văilor, răscolite și învălmășite de huetul prelung al codrilor, — păreau că izvorăsc din sute de mii de suflete...

Padișahul, palid ca ceara, ascultă acest con- l cert uriaș.

Și pe măsură ce el creștea în zări, sufletul lui îngheță de groază...

I se părea, în prada frigurilor ce-i zgâlțâiau trupul, că înaintea oștilor lui neînsuflețite și mărunte, se clătină un adevărat ocean bântuit de furtună...

El auzia cântecele blânde și tânguitoare, ce se suiau, din ce în ce mai limpezi și mai răsunătoare, spre schele. Dar în aceste cântări, triste, el nu putea desluși, nici psalmi de îndurare, nici stihuri de mărire. El auzia manele războinice, amenințări și urlete de mânie...

Când cea dintâi lovitură de tun sparse văzduhul, — chipul lui, încrustat de zbârcituri și de dresuri, se înegrî.

O clipă mai' în urmă, tabulhanalele din tabără intonară imnul domnesc.

Și odată cu yuetul asurzitor de tipsii, de tobe,, și de trîmbițe, mii de glasuri repetară în cor, stihurile războinice:

Hai, frați.., Hai, frați;
Crucea v’apărați...»

Prin mintea Pădișahului/ trecu, în clipa aceia, amintirea înfricoșatului prăpăd dela Balibva.

Se văzu apoi venind în fruntea întregului său; imperiu, într’o țară necunoscută și barbară : «în care toți se ascund, toți mint, și toți lovesc ne-văzuți din umbră...» /

Își aduse aminte de cuvintele nenorocitului Su9 leiman-Pașa, rostite în frigurile morței, după în- frîngerea dela Podul înalt: «Domnul Moldovei e £ un Șeitan... ’) In țara lui și codrii se luptă...»

Și inima celui ce. venea să strivească țara Mol- ** dovei sub palmă, se strînse ca un burete ars în foc.

Buzele lui se strîinbară.

Ochii i se învâlvorară de arătări urîte...

Orbit de furie, el sângeră gura cumplitului său armăsar , de Arabia, zmucind zăbalele.

Apoi își pironi ochii încruntați asupra Marelui Vizir:

— «Ce este aceasta ?..» întrebă el, arătând amenințător spre codrii.

Marele Vizir tăcu.

— «Zece mii de ghiauri sunt acolo?»

— «Blând Azil al Lumei», se rugă înnaltul Sfetnic, tremurînd de spaimă.

«Ghiaurul care mi-a spus aceasta,—nu minte...

«Ecourile înșeală...»

— «Ghiarul a mințit...», — scrîșni. Sultanul.

«Toți mințiți... și tu, și toți aceștia...»

Și, biciuindu-și calul, trecu către Bazar, murmurând printre dinți:

— «Mâine vei porni Hoarda de aur, și toate armiile Kara-Ulahilor]) și Felahilor, în foc... iar comanda lor, vei avea-o tu...»

In partea din spre miazăzi a taberei moldovene, Layot Basarab, Domnul Munteniei, împresurat de boeri și ostași, ascultă, — și el, — rugăciunile fraților săi de sânge...

El auzea cântările lor pline de înduioșare și de slavă, — și fiori grei de căință, îi brăzdau inima înșelată de patimi...

Auzea psalmii dumnezeești pe cari el însuși îi repetă, în clipele sale de pocăință; și auzeă în-nălțându-se către cer, aceleași, rugăciuni, pe cari oștile lui le înnălțau în totdeauna, în vremuri de restriște...

Auzeă «Heruvicul», plutind blând și tânguios, peste păduri; auzeă «Axionul», rădicându-se în unde argintate, către acelaș stăpânitor al Pământului, în fața căruia el însuși își plecă, umilit fruntea; auziă, în sfârșit, cântări de îndurare și de mărire rostite în limba lui, — pornite din însăși sufletele ostașilor săi...

La câțiva pași mai departe,—în mijlocul pădurilor înnăbușite de neguri, — un alt popor, rupt din sânul aceluiaș neam, îngenuchiat la picioarele aceleași Cruci, având acelaș grai, purtând acelaș port, ducând aceleași doruri,—plângea, împresurat de dușmanii creștinătăței întregi...

Și el, fiul rătăcit al Basarabiei, își mână acum oștile împotriva leagănului copilăriei lui depărtate. El păzitorul Sfintei Cruci, între Carpați și Dunăre, călăuzea, orbit de întuneric, valurile împărăției Aziatice, împotriva Bisericei lui Isus...

El, Layot Vodă, — Domnul Românilor, — întin-deă mâna barbarilor dela Nistru, cari-i pustiau țara, îi pângăreau altarele și-i zguduiau tronul, spre a se îndestulă, cu ei, din sângele fraților săi de peste Milcov,—bântuiți de aceleași jafuri și nevoi...

...Cu capul frînt în piept, cu fălcile încleștate, cu degetele înghețate pe frînele misirului său negru,—nevrednicul vânzător de neam, ascultă, înfrigurat, ecourile văilor;—și suspină, și gemeă, și scrîșneă ca o fiară mușcată de vipere nevăzute...

Când oștile moldovene înnălțară ’n slavă mărețul psalm :

«Cuvine-se cu adevărat
«Să Te fericim pre Tine...»

Ochii Domnului Valah se rostogoliră îngroziți în orbite...

I se păru că vede, prin neguri, umbra Sfintei Fecioare, palidă, întunecată, amenințătoare...

Și sudori reci, de ghiață, îi încercuiră fruntea năpădită de vedenii...'

Când aceleași glasuri, însuflețite de icoana mântuitoare a morței, repetară ’n cor:

«Din strune, și orcane
«Să lăudăm pre Domnul...»

El își strînse calul în chingi și se trase, înfricoșat, în umbră...

I se păru, de astădată, că mii de îngeri își scuturau aripele străvezii, în aer; și cântau și serbă-toreau, din harfe și lăute, jertfirea oștilor moldovene pe altarul credinței...

El nu mai putu îndură povara cumplitei lui fără de legi...

Se învârti amețit în loc și apoi fugi, în zborul unei năluci, la spatele taberei, în plin deșert: să uite gândurile ce-i sângerau inima, — să nu mai audă cântările de mulțumire și de slavă ale celor ce se pregăteau să moară pentru mântuirea Crucei...

Singur, Ghirai Han, rîdeă...

împresurat de un nemărginit pâlc de Mârzaci,— având în stânga pe Hagi-Aidar, iar în dreapta pe Beti-Han și pe Eminec Ghirai-Șah,—bătrinul stâpânitor al deșerturilor Crimeei ascultă, îndobitocit, cântările moldovenilor din lagăr...

El nu înțelege nimic.

Zadarnic urechea lui, uscată și sbârcită, acoperită de păr și de pulbere, se ațintiă spre păduri.

Și zadarnic ochii lui mici și sticloși se mișcau cercetători în orbite.

Nici el, nici Hagi-Aidar, nici Eminec, nici mâr-zacii lui hămisiți de foame, nu puteau înțelege rostul acestei veselii solemne...

Tot ce puteă pricepe înfricoșatul tătar eră că: «oștile moldovene aveau ce mânca: iar el, nu...»

De luni, în șir, haitele Lui lacome de pradă, cu-treerau stepele Bugeacului și pădurile Moldovei de sus, desnădăjduite și flamande.

In Bugeac, oștile moldovene le curmaseră pofta de sânge,- înnecându-le în apele Nistrului.

In țara de sus, mai toate satele, târgurile și semănăturile erau părăduite. Hotinul sta neclintit și neînvins între stâncile lui de cremene. lașul era pustiit și ars. Cetatea Neamțului primise loviturile lor de spije, surîzând nepăsâtoare dintre nouri. .

Toată nădejdea nefericitului Han, și a hoardelor lui schilave, se îndreptă acum spre tabăra celor ce cântau, adăpostiți în păduri...

Veselia moldovenilor eră pentru ei un semn vădit că acolo, în întunericul codrilor, se găseau de toate: și vin, și merinde, și nutreț pentru caii lor jigăriți de foame; și veștminte pentru trupurile lor deșuchiate; și copii, și femei, și fete, pentru poftele lor murdare.

Nici raiul lui Mahomed, nici frumusețile negrăite din Baktchi-Serai, nici bogățiile celor trei mari împărați ai Răsăritului nu aveau în ochii lor, mai mult preț, ca lagărul oștilor moldovene.

Rânjind fericit, ca o fiară ațâțată de mirosul sângelui, fiorosul Stăpâni tor al Stepelor și al Mărilor Putrede, se bătea furios în piept, repetând printre dinți, în delir:

— «Allah.’... Ai milă de supușii tăi... Dă-ne pro moldoveni!...»

Hanii și mârzacii, din jurul lui, făceau aceiaș mișcare sălbatică.

Ochii tuturor se aprindeau de pofta sângelui. De pretutindeni se auzeau urlete răgușite, țipete miorlăitoare, rugăciuni și amenințări barbare.

Și mii de brațe uscate învăluite 'n blănuri jupuite de carne, se înălțau către Allah, cerșind îndurare și pradă...

Apoi iar răsună glasul sugrumat al bătrînului Ghirai:

— «Allah... Dă-ne pe Ulah-Beg!.. L). Dă-ne pe Ak-Ullah» !..

Și, din nou, înspăimântătorul furnicar de hoarde flămânde, risipite prin văi și pe dealuri, înfrigurau zările cu urletul lor fanatic:

— Dă-ne pe Ak-Ullah !.. Dă-ne pe Ullali-Beg»-

CARTEA III
POTOPUL

I.

Furia înaltului Padișah se preschimba, in ziua următoare, într'o sălbatică poftă de sânge.

Marele Vizir fu oprit în Bazar.

Comanda oștilor năzălitoare fu incredințată Mirzalelor, cîtorva Boi, Gazii asiatici, si Boeri munteni...

Generalism, asupra tuturor hoardelor, fu numit Layot Voda : singurul care cunoștea, mai de aproare, puterile oștilor moldovene, - și singurul asupra căruia Sultanul voiă să arunce, în ziua aceia, răspunderea oricărei întâmplări.

Incă înante de iugămarea zorilor, oștile mahomedane, risipite ptin văi și dealungul pădurișor, aștepteau intr'o neliniste friguroasă poruncile lui Layot...

Domul valah, însoțit de credinciosul său sfetnic Udriște, de hoerii lui de căpitane si de alți câtiva mari dregători asiatici, ieși, încă din noapte, în cercetarea gloatelor.

Timpul eră posomorit și trist.

Dealurile, văile și pădurile erau acoperite de neguri nestrăbătute. Cerul, coborît jos, deasupra pământului, eră apăsător, ca de plumb...

Oștile abia se zăreau...

Pădurile, ce se înălțau la un pas de tabără, păreau că plutesc, deasupra văilor, la depărtări de leghe.

Lagărul oștilor ' musulmane, cu tunurile și cu puzderia lui de corturi strălucite, nu se mai vedea...

Prin pâcla aceasta nestrăbătută, pătrunsă de o bură măruntă și jilavă, — nefericitul Domn muntean trecu, îngândurat, stolurile de, căpitani, su-bași, mirzale și bulucbașale, — în cercetare...

Chipul lui eră veștejit și posac.

Ochii i se mișcau, însângerați, în orbite.

Buzele-i tremurau...

Și tot trupul .lui osos, deșuchiat, învăluit într’o lungă dulamă zbârcită de ploaie, eră zguduit de fiori...

De pretutindeni el nu auzi, în dimineața aceia nenorocită, decât murmure de amenințare și do spaimă.

Comandanții se îngrămădeau, în jurul lui, îngrijorați : și de pe buzele tuturor, zburau șoapte și păreri întunecate :

— «încotro mergem, Doamne ?..

«Privească Măria Ta, către soâre-apune, către «miază-zi și către iniază-noapte».

Nu se deslușește om de om...

A purcede acum la harță — înseamnă a merge la moarte...»

— «Aducă-și aminte Măria Tâ»... — adaogă un «altul, — de poți cala dela Râmnic și dela Racovăț»...

«Tot așa eră: chiciură și burniță»...

— «Să mai âdăstăm»... — strigară alții.

«Poate va răsări soarele»...

«Pe soare mergem și în flăcările Gheenei»...

— «Milostivirea Ta»...—făcu bătrînul Udriște — «ar face bine, după smerita mea judecată, să ceară «Prea străin cirei Sale Sultanului, îngăduire până «la nămiezi»...

«Poate se va limpezi vremea, și vom putea răz-«bate»...

Aceiași părere o avu El-Haddy Abdurah-Agă, șeful Arabilor. Acelaș cuget, Selim-Bei, comandantul Salahorilor și Muselinilor ; acelaș gând Amurat-Gazi și Omar Effendi, căpităniile felahilor și saialelor.

Acelaș fior de îngrijorare trecu, în sfârșit, prin sufletul lui Nur-Agă: cel mai înfricoșat mârzac al hoardelor lui Eminec.

Cu toate acestea, umilitul vasal al Marelui stă-pâriitor al pământului, rămase neînduplecat.

Pentru nimic în lume, n’ar fi cutezat el să în-frîngă porunca înaltului Padișah.

Știa bine că eră de ajuns un surîs batjocoritor al Sultanului, pentru ca tronul lui, câștigat cu atâtea umilințe și fără de legi, să se prăbușească pe veci în genune.

El răspunse sfaturilor boerilor săi, cu un zâmbet amar, plin de desnădejde ;

Apoi le dădu poruncă să înainteze toți, din trei părți și pe trei căi deosebite, asupra ce-tăței...

Oștile înaintară...

Frontul, alcătuit din salahori, muselmi, munteni, saiale, tătari felahi și arabi, se opri în gura Văei Albe, sub comanda lui Omer-Effendi și a Vornicului Dragan.

Aripa stânga, alcătuită din ferentari și arcași, fii încredințată Marelui Vistiernic, Cazan...

Tătarii năvăliră, din spre miază-noapte, călăuziți de Nur-Agă șeful Hinilor...

Layot-Basarab, împresurat de boerii săi de curte, de Hagi Aid ar, de Beți și Eminec-Han, și de câțiva mari dregători ai porței, se sul pe cea mai înaltă colină din apropierea cetăței.

Și, într’o tăcere de moarte el statu acolo, ceasuri întregi, urmărind, prin neguri, izbucnirea și deslănțuirea luptei...

II.

Oștile mahomedane răzbătură, încet-încet, în noaptea pădurei.

Frontul se îndreptă, pe valea Pariului Alb, spre Turla lui Ghirai.

Cetele lui Nur-Agă se azvârliră prin râpi și hățișuri.

Ferentarii Visternicului Cazan urcară înălțimile dinspre miazăzi; apoi coborîră, în neregulă, nești-ind unde merg, spre, întăririle uriașe deasupra cărora’ veghea prin neguri, Turla lui Dragoș...

Credința comandanților oștilor aziatice fii dintru început înșelată...

Toți se așteptau să fie izbiți, încă din gurile văilor, de oști moldovene, ascunse prin râpi și coclauri.

Dar văile erau deșerte...

Incotro ochii comandanților turci, munteni și tătari se întorceau, — nu întâlneau prin neguri decât pământ gol, rădăcini uriașe, tufe și lespezi prăvălite de șuvoaie.

Din când în când privirile lor împăenjenite, se împiedicau de crengi ofilite și de trunchi retezați de securi.

Pe unele locuri pământul, troenit de frunze veștejite, eră măturat și plan.

Drumuri largi, bătătorite, șerpuiau umede și a-demenitoare, printre stejari răsleți, lăsați în mijlocul lăstarelor de streajă.

Valurile mahomedane se îmbrînciră pe aceste-făgașuri deschise în inima pădurei.

Ele se înlănțuiră în lungi .șiruri mișcătoare, rup-seră rîndurile dese, — și se topiră, rînd pe rînd, în adâncuri.

Liniștea creștea din ce în ce...

Nici o umbră de pasăre, nici un țipăt de corn, nici un vuet de oști necunoscute, nu turbură pădurea.

Se auzeau doar crengile strivite sub picioarele gloatelor, zuruitul armelor, șoaptele subașilor înstrăinați de trupe, și foșnetul sec al lungilor mantii arabe, de serasir și buhur...

Din când în când, pâlcurile înaintașe se opreau.

Din adâncuri izvorau umbre uriașe de copaci, t îulănțuiți în șiruri lungi și dese.

Frunzele lor erau înămețite de negri.

Nu se zăreau decât trunchii...

Și trunchi i aceștia, drepți, nemișcați, și tăcuți,— unii albi, alți negri și arămii, — luau, prin palele străvezii de pâclă, înfățișeri ciudate...

Ei răsăreau, din întuneric, ca niște luptători uriași-, îmbrăcați în platoșe de tuci și de spije...

Valurile cotropitoare înghețau...

Răsuflările se opreau.

Dela un capăt, la celalt, al codrului, se stârneă freamăt de șoapte, de mișcări pripite, de arcuri, de flinte și de paveze ridicate în aer...

Apoi răsuflările se strecurau din nou printre buze.

Și, din nou, nețărmuritul alai se învălmășea, se sfărîmă în cete numeroase, și pornea nepăsător înainte.

înfiorat de pustietatea și de liniștea din ce în ce mai largă din jurul oștilor musulmane, Omar-Effendi se apropie de El-Haddy Abdurah-Agă...

— «Pre sabia lui Mohamed...» — scrîșni el.

«Fac rămășag pe cinci sute de circaziene și pe tot haremul meu din. Buckară, că moldovanul a. fugit din cuib...»

Abdurah clătină din cap.

Printre buzele lui groase, răsfrînte în afară, licări un strălucitor șir de mărgăritare albe.

Șeful arabilor zâmbi.

El murmură, încet, printre dinți ;

— «Allah mubarek teală...»

Apoi răspunse, încleștindu-și pumnul pe hanger:

— «Se prea poate... Mielul lui Iahve, nu poate îndura strălucirea lui Allah...»

Vornicul Drăgan vorbea în șoapte cu Mircea Spătarul.

Aceleași gânduri treceau prin sufletele celor doui ostași, încărunțiți în lupte.

Ei își aduceau aminte de războaiele de odinioară; și - nicăiri nu întâlneau tactica de acum, a moldovenilor.

Știau pe moldoveni aprigi, îndrăzneți, disprețuitori de moarte.

In lupta de la Podul înaltei stau, ca și astăzi, adăpostiți în păduri nestrăbătute. Dar, dela Bârlad până la Vaslui, și dela Vaslui până in creerul co-drilor,- drumurile, văile și hățișurile erau, atunci, înțesate de oști răslețite.

La fiecare pas, valurile aziatice erau izbite și îmbunătățite de săgeți și de lănci nevăzute.

Cu cât aliotmanul înainta în păduri, cu atât el slăbea ; și pe măsură ce puterile lui slăbeau, cetele de hânzari și codreni se înmulțeau și’și în-doiau loviturile...

Când oștile lui Suleiman-Beg sosiră în valea Itacovățului, din 250 de mii de luptători musulmani, tătari și munteni, nu rămăseseră decât 200 de mii.

Cincizeci de mii de trupuri neînsuflețite zăceau pradă corbilor și haitelor de lupi, prin troiene.

Drăgan gemu...

— «La toți diavolii!...», — mugi el, trecându-si degetele osoase pe frunte.

«Doar n’or hi durmind...

«Atâta liniște n’am pomenit de când hărățesc «prin lume...».

«Are haz să hi având, în lagăr, mai multe buți «cu Cotnar, decât brațe de harță...»

Mircea își pleca fruntea în pământ.

— «Eu, fârtate, mă învârt hojma în giurul unui gând...»

«Să știi că am nimerit drum greșit...

«Pre cât țiu minte huetul lotrilor venia, asară, din sus... dinspre Horaița...»

— «Nu se poate...», răspunse, scurt, marele Vornic. '

«Și chiar de a hi precum zici,— din trei cete, «trebue să dea una preste dânșii.

«Altceva trebue să hie.

«Eu cuget mereu la marele lor armaș...

«Cânele de Ștefan Vodă e un iclean fără sea-«măn; și toți moldovenii sunt dăunoși și capeși...

«Ei știau că oștile noastre bat către Neamț și «Suceava...

«Sa le hi trecut, deci, prin gând a no. vârteji, «printr’o închipuită vânzare, din drum ; iar mai «apoi...»

Marele Vornic, nu avu timp să sfârșească.

O șuerătură ascuțită trecu peste vârfurile codrului, și se pierdu, țiuind, în văi.

Oștile se răscoliră.

Mii de ochi sticliră, înfrigurați, în orbite...

El-Haddy Abdurah. Omar-Effendi și Amurat-Gazi, își traseră spadele și se opriră, îngroziți, în neguri.

Arabii își întinseră lungile suliț-i de Hind, în-nainte.

Ceaușii felahilor, saialele, muselmii, inirzalele și buluc-bașalele, își pregătiră sânețele.

De pretutindeni se auziră ciocănituri de cremene.

Și scântei albe, scăpă rară pripit în umbră.

Mucurile roșii, de iască aprinsă, se apropiară de tiguițele flintelor...

O clipă, — și codrul stă gata să izbucnească’n detunături asurzitoare...

Dar încotro ochii țintașilor se îndreptau, nu zăreau nimic...

Aceiaș liniște lugubră învăluia cuprinsul. Și aceleași umbre mohorîte, de copaci încremeniți în neguri, pătau văzduhul presărat de arme, de ochi, de feștile, și de sclipiri repezi, de mătasă...

Șuerul sfâșie o clipă tăcerea; apoi nu se mai auzi nimic.

Nici un alt șuer nu -mai străbătu pădurea...

Drăgan rânji.

— «Să mă ierte Cel A-Tot-Puternic...», — mormăi el, făcându-și cruce.

«Ci, par’că nu mai sunt eu, ce] de la Baco vă ț «și de la Bâmnic...

«O pasăre de pradă, un șoim, un uliu... «trece țipând preste vârfuri, — și eu...»

Cuvântul îi îngheță, din nou, pe buze.

Și lui, și Marelui Spătar, i se păru că aude un. nou șuer, slab și stins, șerpuind prin văi.

Marele Vornic își întoarse capul...

Oștile izvorau mereu, din neguri, — cu ochii holbați de spaimă, cu pumnii încleștați pe ale-barde și pe flinte.

Pădurea fierbea.

Din toate părțile răsăreau valuri nenumărate albe, roși, albastre, viorii, negre.

Turci, tătari, munteni și arabi se învălmășau toți prin întuneric, îmbrînciți ca de talazuri.

Mulți se împiedecau și cădeau.

Sunete surde, de trupuri neînsuflețite, prăbușite prin lăstare; și scrîșnete înăbușite între dinți: și țipete sugrumate, de «Allah hu Allah», înfiorau din ce în ce mai adânc pustietatea codrului...

Cei doi comandanți munteni păliră.

Mișcarea aceasta neobișnuită li se păru ciudată...

Deodată Marele Vornic, tresări...

Un arab uriaș, îmbrăcat în zorzoane și ghior-dane strălucite, se clătină la câțiva pași de el.— și căzu, trăsnit, în țărînă...

El sări asupra osmanlâului.

Dar, în același timp, o altă umbră i se păru că se clatină;.și un alt trup se prăbuși, huruind, sub ochii lui învâlvorați de spaimă...

Drăgan își trase spada și se năpusti orb prin-tr6Jllfu harță!...», - strigă el, răsucind fierul dezgolit în aer.

Dar nimeni nu-1 auzi....

In depărtări răsunară câteva împușcături de flintă.

Apoi un clocot asurzitor de pocnituri și de urlete înfricoșate zgudui codrul...

Nenorocitul Vornic își roti privirile rătăcite, de jur-împrejur....

De pretutindeni veneau vârteje de luptători biciuite de săgeți șuerătoare.

Ochii tuturor se înnălțau, îngroziți, spre bolțile pădurei.

Și din înnălțimea vârfurilor, din stejari și din paltini, nouri de săgeți, zvârlite de arcuri nevăzute, cădeau asupra lor potop...

Pe dinaintea Vornicului trecu, prin pâclă, o arătare lugubră: apoi o alta... și, în sfârșit un lung șirag de vedenii cumplite îi împăienjeni privirea.

El văzu roiuri de chipuri fioroase, verzi, mânjite de sânge, cu săgeți înfipte adânc în orbite și în pomeții obrajilor, alunecând bcsmetice prin neguri...

La câțiva pași, înapoia lui, un felah uriaș, se zbatea în încovrigările morții, mușcând țărâna.

O săgeată ascuțită îi pătrunse pâlnia urechei.

Capul musulmanului eră țintuit în pământ.

Săgeata dârdâia, înțepenită între oase și zgâr-ciuri sfâșiate, asemenea unei vipere înfrigurate...

Mai departe, privirea marelui curtean se izbi de noui arătări hidoase.

Un alt Mahometan strălucit, îmbrăcat în fireturi și arme bogate, se opri înnaintea lui, cu pumnii strânși pe tâmple, cu ochii înroșiți de sânge, cu buzele strîmbate de fiori.

Drăgan desluși, în umbra celui ce se apropia de el, pe Selim-Bei, șeful muselmilor.

Turbanul lui eră desfăcut și picurit de sânge.

O țepușe de fier i se împlântase în moalele capului; și stă acolo, neagră și zbârniitoare, ca un panaș cernit..

Vornicul alergă spre rănit....

Selim se învârti în jurul lui, cu brațele încovrigate, cu privirile ațintite spre Allah.

Apoi căzu, greu și neînsuflețit, răzbufnind pământul...

Drăgan își duse mâna la coif...

O săgeată îi fulgeră casca;—apoi, o alta...

își pipăi brațul stâng.

Eră lovit.

Și, de pretutindeni cădeau, în jurul lui, roiuri de viespi oțelite, stoluri de săgeți pârîitoare...

Neștiind încotro să izbească, neavând curaj să'și îndrepte ochii deasupra lui, spre vârfuri, — primejduitul vornic își acoperi fruntea cu pavăza, și fugi la vale...

Sub picioarele lui se destindeă o albie largă, înnămețită de neguri și de oști în fierbere.

De cealaltă parte a vă ei, se întrezăreau, prin pâclă, întăririle negre ale taberei moldovene.

Dar nimeni nu le deslușeă.

Hoardele viermuiau, în umbra lor, urmărite de șuerul săgeților din păduri, chinuite de dureri înnăbușite, ciuruite de răni...

Omar-Effendi, Amurat-Gazi, Vistiernicul Cazan și Nur-Agă, șeful Hinilor, stăvileau șuvoaiele de umbre omenești, — cu hangerile ridicate asupra lor.

Oștile se opreau îndobitocite de spaimă.

Ele se învăhnășau unele peste altele, se orîn-duiau în lungi șiruri înnăbușitoare, acopereau coastele, dâmburile, văile și făgașurile încrustate de copaci de și lespezi târî te înnăuntrul cetăței.» în câteva clipe, valea Pârîului Alb iu înțesata de arme...

Dela Turla lui Ghirai, până la Turla lui Dra-goș, șanțurile gemeau de musulmani, de tătari și munteni.

Negurile se clătinau, albe și roșii, ca niște talazuri de spumă însângerată.

Și, deasupra acestor nețărmurite unde sclipitoare, de șevai, de agabaniu și buhur,—tunurile înfipte pe meterezele cetăței, n’așteptau decât o șoaptă spre a le înnmormântă, pe veci, sub noian de lavă și de spije sfărîmată...

Omar-Effendi se opri în fața frontului, străveziu ca ceara.

Dinții lui clănțăneau.

Ochii i ardeau încruntați în orbite.

— «Câni!...»,—scrîșni el, rotindu’și privirile batjocoritoare, peste gloate.

«Voi sunteți arslanii lui Mahomed ?...

«Voi ați prăbușit zidurile Caffei?...

«Voi ați întins împărăția Islamului peste mări și țări ?...

«Mișei !...»

Din mijlocul gloatelor se înnălțară câteva șoapte miorlăitoare, cerșind îndurare.

— «Innainte...», — strigă un glas detunător, din funduri.

Și mii de glasuri repetară, în neștire, cuvântul felahului...

Omar rânji.

El le vorbi de pedeapsa ce’i așteaptă în țara lor, în sânul Dyennetului.

Apoi le repetă, cu glas pătrunzător, perceptele așternute, «de însă’și mâna Profetului», pe marele Aliem)

‘«Toți să moară, și nimeni să nu jelească viața, pentru legea lui Mohamed...»’

Vistiernicul Cazan ridică batjocoritor din umeri...

Vornicul Dragan își întoarse ochii spre «pădurile» ce se înnălțau, sure și nedeslușite, la spatele lor, către apus...

Din neguri se auzi, atunci, glasul Marelui Vis-ternic Juga, poruncind scurt și înțepat:

— «Foc!...»

O feștilă luminoasă miji, grăbit în neguri.

Apoi un val roșiatic, zbucni, ca o gură de cuptor în aer...

Oștile înghețară.

O detunătură cutremurătoare zgudui codrii, văile, meterezele, și munții din depărtare.

Omar-Effendi se împrăștie, rupt în fîșii, sub picioarele hoardelor.

Și pâlcuri întregi de umbre omenești, se spulberară, în toate părțile, împroșcate de rupturi de tuci, înroșite...

Dar valurile musulmane încă nu se clin ti ră...

Ele rămaseră pe loc, împietrite, cu brațele zgârcite deasupra frunților.

De pe întăriri se revărsară nouri groși de fum, încărcați de miros înnăbușitor de pulbere...

Oștile nu se mai zăreau.

Și nimic nu se mai zărea prin fum și neguri...

Deodată, o nouă poruncă răsună, scurt, pe oco-puri.

— «Foc...»

O nouă scânteie licări în umbră; o nouă flacără învâlvoră văzduhul; și o nouă detunătură zguduitoare, cutremură pământul...

O clipă mai în urmă, altele doua bubuituri răsunară, spre miazăzi, către Turla lui Diagoș, in sfârșit, altele... . .

Codrii se acoperiră de fum, de flăcări, și clc așchii de bronz...

Valurile aziatice se sfă rimară, izbite de cam-barele topite.

Țipete sfâșietoare de «Allah hu Allah», înfiorară văile, scăldate ’n nouri galbeni de pucioasă.

Câteva flinte pocniră slab în mijlocul cutremurătorului uragan de tunete neîntrerupte.

Săbiile, fuștile, alebardele și ghioagele tătarilor sclipiră, câteva clipite, în lumină...

Apoi întregul alai se îmbrînci, ca un singur om, înnapoi, spre șesuri.

Dar abia făcu un pas, și un vuet înfricoșat, urmat de lovituri năprasnice, rostogoli, cele dintâi rînduri, înnapoi sub pârcane...

Arcașii Vornicului Buhtea coborîra din desișul frunzelor.

Ei dezlegaseră nenumăratele cirezi de junei, de viței, de boi și de vaci priponite prin hățișuri.

înboldindu-le cu lăncile, hăulind și aruncând, printre coarnele lor, nouri de săgeți, ei năvăliră, ca un potop, asupra hoardelor dușmane...

In aceiaș timp porțile cetăței se deschiseră.

Mii de lefegii, se năpustiră, asupra nefericitelor jertfe, izbite din trei părți, de odată...

Valea se umplu de întuneric și de gemete surde.

Nimic nu se mai desluși.

Nici o aripă de lumină nu mai sfâșie spațiul...

Doar zăngănirile asurzitoare, de săbii, de securi și de- ghioage nestrujite, —și prelungul țipăt de «Aman hu Aman...», arătau locul înfricoșat în care cei douăzeci de mii de musulmani și munteni se înmormântau de vii, sub valuri de fier și do foc...

III.

Când cele dintâi lovituri de sânețe răsunară în adâncimile văilor, Marele Vizir alergă, cuprins de îngrijorare, spre cortul Sultanului...

Sultanul dormea...

Răsturnat între uriașe perne de azur, cu chipul alh ca de ceară, cu buzele străluminate de un dulce zâmbet de mulțumire și de pace, el visa adânc, sub lumina împăenjenită a unui strălucit lampadar, învăluit în zăbranic vioriu de mătasă...

La picioarele Padișahului, se înnălțau dintr’un buhurdar, încrustat de pietre rare, lungi șuvițe alburii de fum, încărcate de miresme dulci, adormitoare.

Pe o mescioară scundă, stropită cu sidefuri și cu mozaicuri sclipitoare, licăreau, într’un taler de aur, câteva bucăți de hașiș, mestecate între gingii.

Pe treptele sofalei sta tolănit un alb și minunat motan de Angora...

Marele Vizir îngenuche la căpătâiul Monarcului, îi sărută mâna uscată, căzută pe marginea sofalei, — și murmură încet, ca în vis :

— «Allah Kerim... Allah Kerim...

«Revarsă asupra Arborelui înflorit al Răsăritului dulcea lumină a Dyennetului, cântările lui «Azrael, rouă strălucitorului Ghiun !..

Apoi repetă din ce în ce mai tare:

«Oștile tale, Legislator Neînvins, — au învins!

Și glasul lui se pierdu, într’un «Eiuyallah .’...» prelung, asemenea vuetului unor oști biruitoare...

Marele Padișah se mișcă somnoros între perne.

Vizirul rămase nemișcat, cu fruntea lipită de mâna lui umedă.

Șahul zâmbi, apoi bolborosi câteva șoapte nedeslușite, printre gingii :

«Mufti Effendi...» — gângavi el,... — Ciohodar... Mufti...»

Umbra Marelui Ciohodar se desprinse din peretele cortului și pieri printre lungile draperii de Și ras.

O clipă, mai în urmă, strălucitul Păstor al Islamului, intră în cort, înclinându-se până la pământ și repetând, cu glas tânguitor, umilitoare verseturi din Coran...

Padișahul îi făcu semn să se apropie.

Prosternat. pe treptele sofalei, șeful religiei mahomedane, tâlcuitorul Elcoranului, ghicitorul ursitelor omenești, ascultă, într’o tăcere adâncă și fățarnică, visul bătrînului monarc.

Din când în când buzele Marelui Muftiu se întredeschideau, ca o rană sângerîndă.

«Allah Kerim... Allah Kerim... Uă Mohamed rassul Allah...», — repetă el, înălțându-și brațele spre boltă.

Vizirul își ștergea ochii cu mâneca șarvanalei, înduioșat de o fericire prefăcută...

Marele Padișah, mișcat de duioșia înnalților săi sfetnici, vorbea încet, înnăbușit, pierdut...

Eră întâia oară, în lunga și trudnica lui călători, dela Varna până în crecrul Moldovei, când șubredul și bolnăviciosul Șah, văzuse, în somn, priveliști minunate...

Visase, în noaptea aceia, — toropit de hașiș și de opiu, — că toate mările întinsei sale împărății, dela gurile Nilului până pe țărmurile 'Moesiei, erau acoperite de mii de galioane, de corăbii și de șeici împodobite de flori, și de lumină.

Și miriade de umbre omenești, îi aruncau, de pe țarini, buchete de flori exotice; și acopereau valurile murei cu lungi strigăte de «Eiuvallah... Binecuvântat să fie trimisul lui Allah, Mohamed Șah Canuni...»

«Și se mai făcea...», — mormăia gârbovitul stăpâni tor al țărmurilor aziatice, furișindu-și privirile cercetătoare, când spre Muftiu, când spre Marele Vizir, când spre supremul Ciohodar...

«Se mai făcea, — bolborosea el, — că iahtul Inălțimei Noastre se apropiâ, în vuetul tuturor limbilor pământului, de un munte minunat de aur, împodobit de chiprii, de chiparoși, de bambu și de miriade și miriade de păsări albe, cu lungi ciocuri de sidef și de aur... Iar de pe creștetul muntelui, mulțime mare de norod ne primea în sunete de zurnadere și de tunuri...»

— «Bogdania! Frumoasa Bogdanie1)!..» repetară, într’un singur glas, Mufti Effendi și Marele Vizir...

— «Da... daa...», — gângăvî, încurcat, Padi-șahul... «Frumoasa Bogdanie...»

«Și eră soare... soare de aur... de aur...»

Sultanul tăcu.

O bubuitură surdă cutremură ușor pânzele cortului.

Apoi o altă detunătură; și în sfârșit alte trei tunete, izbucniră, une!6 după altele, în depărtări, pe câmpul luptelor...

Muftiul repetă grăbit:

— «Bogdania... Marea Bogdanie...»

Și vizirul urmă repede, căutând sa înăbușească auzul înaltului Monarc: »

— «Marea Bogdanie... Frumoasa Bogdanie...» Șahul zâmbi.

I se păru, în clipa aceia, că e la Brusa, în sărbătorile Bairamului: că tunurile din depărtare prăz-nuiau intrarea lui în somptuoasa moschee din capitala Asiei...

Apoi, își reaminti, ca prin vis, cântările din ajun; și, odată cu ele, prin sufletul lui încă turburat de opium, răzbătu glasul stins al Marelui Vizir:

«Oștile tale. Legislator neînvins... au învins!...»

— «Cine trage...»,— întrebă el, ascultând bubuiturile ce se repetau din ce în ce mai des, în zări... «Amurat Gâzi?... Omar?... El Haddy Ab-durah?...»

«Cine?...»

Marele vizir își îngropa capul în cutele sofalei:

— ...«Toți... prea strălucit și prea Milostiv Ocrotitor al Pământului... toți trag...»

Padișahul zâmbi din nou.

Apoi clătina, mulțumit din cap și se adânci ia-răș în visul lui ciudat...

Bubuiturile se întețeau din ce în ce.

Uneori cortul împărătesc, sprijinit pe țăruși subțiri de argint, se hâțână ca de cutremur.

Negurile vuiau, sfâșiate de trăsnete și de urlete sălbatice.

Gemetele răniților veneau pe aripele vântului, până în mijlocul lagărului.

în jurul cortului împărătesc, beii, pașalele și comandanții oștilor se mișcau înfrigurați, chinuiți de groază...

Sultanului ’i se păru, de astădată, că valurile mărilor sale înflorite se răscoliseră, izbite de furtună. Și pe măsură ce bubuiturile se întețeau, — înfricoșatele uragane dela Caffa și de pe valurile Mărei Negre, se apropiau, tot mai mult, de mintea lui amețită de hașiș.

Glasul ’i-se stingea; cuvintele i se striveau, între dinți, prididindu-se...

într’un târziu tunurile încetară.

Obrazul lui scofâlcit, se însenină.

Marele Muftiu îi tălmăcea cu glas adânc, visul lui profetic :

— «Galioanele unt crăiile și împărățiile marelui Tău imperiu...

«Florile sunt Gloriile...

«Muntele de aur, sunt deltele Istrului...

«Vei trece peste ele, — ele ți se vor închină... și vor veni, apoi miriade și miriade de pasări albe,— toate împărățiile creștine, de aici până la Nord, și dela Nord până la Roma...»

Mohamed ascultă proorocirile a-tot-știutorului Imman.

Și ochii lui scăpărau ; buzele i se desfăceau, într’un surîs habotnic; dinții rupți, stricați, îngălbeniți de opium, licăreau, lacomi și fieroși, între gingii...

Deodată draperiile intrărei se dădură în lături.

Marele Seraskier, Xaner-Pașa, răsări, încruntat în prag.

El nu se prosternă.

Mândrul austriac turcit, își duse mâna pe piept și la frunte, se înclină de câteva ori în umbră, apoi trecu pragul liniștit.

În urma lui se auziră gemete înăbușite...

Sultanul îl privi cu un ochiu plin de mânie și de spaimă.

Seraskieful se închină din nou:

— «Întru fericirea și mărirea împărăției lui Allah, și a tuturor neamurilor...», — murmură el cu nepăsare.

«Allah să Te ție !...»

Apoi adaogă apăsat, privind batjocoritor spre pisica de Angora.

— «Oștile prea credincioasei Tale slugi, Layot Basarab-Beg... au căzut.»

Privirile Padișahului se pironiră, aiurite, asupra. Marelui Seraskier.

Von Xaner urmă repede:

— «Omar Effendi, Selim-Beg, El-Haddy, Mahmud Agă... AB... Abdul-Agasi, Kara-Orman-Bașa, toți sunt morți.»

Fruntea Padișahului se încreți, — fălcile ’i-se încleștară...

Mările lui feerice se prăbușiră cu vuet surd în. prăpăstii pline de întunerec.

Galioanele, corăbiile, caicele, șeicile, și toate popoarele lui, împodobite de flori și de lumină se înecară rînd pe rînd, în adâncuri.

El mai întrezări, încă odată, strălucitorul munte de aur dela gurile Dunărei; dar, prin pânza privirilor sale împăenjenite, el îl văzu, de astădată, roșu, acoperit dc cadavre și de sânge...

Cuprins de o slăbiciune adâncă, el se înțepeni între perne și începu să geamă:

— «Allah... Ai milă de poporul Tău... Ai milă de oile Tale!...»

Apoi întinse brațul după hașiș.

— «Hașiș... — gemu el, — «dați-mi hașiș...»

Marele Vizir îi puse talerul dinainte.

Sultanul își strecură între dinți o bucată de hașiș și începu s-o mestice...

Apoi zvârli talerul în pieptul Vizirului.

— «Destul..», — răcni el, înecat de o furie cumplită.

«Vipere!... Trădători!... Nemernici!...»

«Ați pângărit gloria Islamului... Ați întinat, cu nevolnicia voastră, strălucirea sfântului Alem...!» ;

IV.

A doua zi cerul începu să se lumineze...

Un vânt cald și ușor, de' răsărit, răscolea norii și îi îmbrâncea, în grămezi, către apus...

Negurile se ridicaseră din văi și de prin codrii.

Ele pluteau albe și străvezii, ca niște Caere uriașe, peste păduri și peste dealuri...

Printre palele lor, clătinate de vânt, oștile moldovene întrezăreau din răstimp în răstimp, mișcările din depărtare.

Tunurile lui Layot rânjeau negre și dărăpănate printre stejari, la câteva bătăi de arc de cetate.

Ferentarii roiau în pâlcuri dese în jurul lor, prin luminișuri.

Deasupra platoului dintre Almaș și Vadul Moldovei, urdiile musulmane se îndesau, se rupeau în șiruri nenumărate și se apropiau mereu, de gurile văilor...

Adeseori, prin hățișuri, răsunau pocnete surde de topoare, hârșiiri de ferăstrae și bubuiri de copaci prăvăliți prin coclauri.

Pădurile se desfundau pretutindeni.

Tunurile Hoardei de aur și ale Marelui Seraskier pătrundeau, încet-încet, sub metereze...

Domnul și toți marii comandanți ai oștilor moldovene urmăriră de pe întăriri și din turle, toate mișcările aliotmanului.

Ei văzură hoardele lui Mengli-Ghirai și Hagi-Aidar, împestrițându-se cu stoluri nenumărate de achingii, topcii și solaci. Văzură, în acelaș timp, tunurile lor înmulțindu-se și apropiindu-se, sub comanda câtor va bei și pașale, de zidurile cetăței.

Văzură, în sfârșit, oștile lui Layot și ale Marelui Seraskier îunaintând și pierind, rînd pe rînd, în întunericul codrilor.

Auziră, apoi, vuete nesfârșite răscolind pădurile, huruiri greoaie de roți și de tunuri, sunete rare de zurnadere și fanfare, ropote și zăngăniri de arme, strigăte de guri, foșnete de veștminte și de tuiuri...

Cu toate acestea, în tot timpul zilei, oștile tu-pilate între crenele, rămaseră mute și nemișcate-Nu se făcu nici o ieșire prin păduri.

Și nici un sunet de surlă nu turbură liniștea cetăței...

Noaptea trecu într’o tăcere fioroasă...

Cerul, limpezit de nori și de neguri, eră înstelat și senin. Pădurile dormeau.

Mari aripi de lumină se ridicau uneori, printre umbrele copacilor; pâlpâiau o clipă în întuneric; apoi se stingeau fără veste.

Străjile hoardelor musulmane vegheau...

Și pretutindeni, mii de ochi nevăzuți, ascunși în umbră, așteptau înfrigurați răsărirea zorilor.. -

Când cele dintâi raze de lumină fulguiră zările topite în neguri, și când țipătul răgușit al prigo-rilor sfâșiară noaptea, — un freamăt lung, apoi din ce în ce mai puternic, străbătu, în lung și în lat, pădurile...

Oștile se răscoliră, din toate părțile...

Treizeci de mii de tamargii, beșlii, gemlii, achin-gii și topcii, se ridicară din desișuri și porniră, sub comanda Beilerbeiului Anatoliei, a Marelui Seraskier și a Marelui Capudan spre întăririle din gura Pârîului Alb.

In aceiaș timp, toate oștile muntene și toate hoardele de gianclăi și nohai, năvăliră din spre miază zi și miază noapte, sub comanda lui Layot Basarab, și a celor doi hani de peste Nistru: Mengli Ghirai și Hagi-Aidar...

întregul noian, de aproape o sută de mii de musulmani, creștini și barbari, trecură într’o în-vălmășală monstră peste leșurile iniilor de mahomedani căzuți cu o zi înainte...

Codrii se cutremurară de sunete de trîmbițe, de ropote, și de strigăte asurzitoare...

Tabulhanalele, ascunse în adâncimile văilor, izbucniră în manele războinice...

Tunurile trăzniră din toate părțile codrului.

Și zeci de mii de glasuri înalțară spre cer, — odată cu cele dintâi lovituri de tun, — lungi și înfiorătoare țipete de îmbărbătare...

V.

Nici Domnul, nici Marele Hatmann, nici Marele Vistiernic Juga, — nimeni, în sfârșit, din marii comandanți ai oștilor moldovene, — nu se așteptară, în ziua aceia, la un atac atât de crîncen...

încredințați că hoardele mahomedane se vor deslănțui treptat-treptat, sub focurile și sub paza tunurilor lor nenumărate, — ei păstrară în tot timpul pregătirilor de împresurare o tăcere de moarte...

Tunurile fură acoperite de crengi și de ierburi. Focurile fură pretutindeni stinse.

Comandanții tuturor oștilor primiră în acelaș timp poruncă să nu facă nici un zgomot și nici .o mișcare, fără o nouă și hotărîtoare întărire de la Domn... . A .

Intr’un cuvânt, totul fu orînduit în așa chip, încât oștile cotropitoare, înșelate de tăcerea și de pustietatea lagărului, să pătrundă cât mai adânc sub gurile ascunse și trăznitoare ale puștilor moldovene îngropate sub pârcane...

Dar planurile marilor curteni fură înșelate.

Marele Seraskier judecă altfel.

El știa că oștile sale, alcătuite în mare parte din triburi barbare, nu vor putea ține piept unui atac în regulă.

Măcelul din ajun, noianul de cadavre risipite prin păduri și în sfârșit credința că numărul oștilor moldovene eră mult mai mare de cum se presupusese la început, înfrigurați încă inimile comandanților mahomedani.

El hotărî dar să arunce, deodată, toate hoardele asupra întăririlor, în sunetul muzicilor, și în bubuitul tuturor tunurile înlănțuite în jurul cetăței.

Oștile moldovene rămaseră o clipă înmărmurite...

Neștiind dacă trebue să tragă sau nu, — ele priveau, cu ochii auriți, dintre crenele, înfricoșatul uragan ce se dezlănțuiă din ce în ce mai năprazic la picioarele lor—

Hoardele mahomedane izvorîră fără veste din hățișuri și poiene...

In câteva clipe văile se umplură de un clocotitor fluviu de cușme, de turbane, de coifuri, de arme, și de stindarde răscolite...

Sute de sânețe sfâșiară văzduhul, cu pocnetele lor hueșe.

Timargiii se agățară de bârne.

Achingiii se năpustiră către pârcane...

Și mii de trupuri omenești se izbiră, ca niște valuri repezite de furtună, de întăririle cetăței-.

Strigătele nesfârșite de «Eiuvallah» și «Ucide» pătrunseră până în cele mai adânci colțuri alo codrilor.

Și, odată cu aceste urlete sălbatice de îmbărbătare, tunurile ascunse prin desișuri bubuiau din ce în ce mai sinistru ; tabulhanalele din depărtare, cântau din ce în ce mai jalnic ; trîmbițele șimat-burele vibrau, necontenit, în aer.

Șerpi fulgerători de lumină izbucneau, din răstimp în răstimp, în întunericul pădurei.

Aerul se învâlvoră.

Grămezi pârîitoare de obuze și de pietre sfă-rîmate, zburau vâjâind pe deasupra meterezelor; se izbeau cu sunet surd de întăriri și de turle ; sfărîmau corturile, — incendiau copacii...

Salve de tunete se prăvăliau, rostogolite de ecouri, în adâncimile văilor...

Apoi nori negri și înăbușitori de fum, înecau pădurile și oștile de pe întăriri, într’un des și nestrăbătut zăbranic de crep cernit, prin care nu se mai întrezăreă decât sclipirea armelor dezgolite, și nu se auzea decât mugetul înecat al uriașului fluviu de trupuri omenești revărsate peste șanțurile întăririlor...

In mijlocul acestui înfricoșat amestec de tunete, de strigăte și de umbre nedeslușite, înecate de. fum și de foc, — marii comandanți moldoveni se desmeticiră.

Domnul făcu semn buciumașilor să sune.

Țipete lungi de surle și de buciume, sfâșiară o clipă aerul înăbușit de fum.

Tunurile izbucniră.

Măcelul începu...

Boerii, strînși în jurul tunurilor, cu capetele dezgolite, trăgeau în valurile năvălitorilor cu o dibăcie grozavă. ..

Un tun bubuia, un altul se încărca, al treilea trăsnea, al patrulea stă gata să verse șuvoaie de pară...

Ceie douăzeci de puști așezate în fața cefâței, și toate tunurile din spre miază noapte și miazăzi, se descărcări și se încărcări, în acelaș timp, fără să lase o clipă de răgaz oștilor dușmane.

Valurile musulme să zvârcoleau prin șanțuri,, gemând, urlând, răcnind, neștiind încotro să alerge,, încotro să fugă...

Aripa dreaptă năvăli, în câteva rânduri asupra flancului stâng.

Flancul drept se învălmăși, sfărîmat de loviturile Marelui Vistcrnic Juga, spre aripa stângă..

Dar sub Turla lui Dragoș, oștile musulmane,, amestecate cu oștile lui Layot, fură înmormântate, de-odată, sub un uriaș potop de fier. Trei fulgere sclipiră, pripit, în întuneric, și trei detunături neașteptate zguduiră meterezele și codriL Apoi trei guri de foc sbucniră, ca niște cratere,, asupra hoardelor amorțite de groază...

Din mijlocul gloatelor, strivite sub obuze, țâșniră lungi șuroaie de sânge amestecate cu zgâr-ciuri și cărnuri sfărîmate.

Și țeste zdrobite, și brațe smulse clin umeri, și măruntae sfârtecate de rupturi de tuci, zburară în toate părțile, stropind pereții întăririlor, îm-purpurînd figurile pușcașilor de pe înnălțimi, sfâșiind crengile pădurei...

Arbore veghea, ascuns, sub turlă...

Ochii lui scăpărau.

Un rânjet straniu îi strălumina chipul înrourat de sudori, îmbâcsit de fum, de pulbere și do sânge.-

De când hălăduia în lupte, marele căpitan nu’și aducea aminte să Zi avut parte de lovituri atât de bine îndreptate, atât de grele și de crîncene.

Acelaș zâmbet de mulțumire fioroasă împăienjenea chipurile hidoase ale pușcașilor săi.

Stergându-și frunțile mânjite de sânge, cu inamicele lor largi, soioase, înnegrite de funingine, ei se învârteau în jurul tunurilor descărcate, rîzând șl glumind...

Hotnogul Stroe zvârlea, în brațele lui Tălabă, unele după altele, gloanțele și cambaralele puștilor învăluite in suluri unsuroase de câlți și de hârtie cătrănită.

Tălabă le trecea în brațele lui Darman sutașul.

— «Prinde-o...», — strigă, din când în când, bătrînul Hotnog, abia tinându-și sufletul...

«Aceasta e pentru Ghirai-Han... Aceasta, pentru agareni... Aceasta pentru volohi...»

Cambaralele alunecau, fâșiind, în gurile tunurilor încă fumegânde..

Oștenii hohoteau...

Jupânița Negri, amestecată printre lefegii și pușcași, zbură dintr’un loc într’altul palidă și amețită...

Țipetele musulmanilor o înfiorau; dar în acelaș timp, o bucurie neînțeleasă îi învioră sufletul...

Bubuitul tunurilor, fumul ce se încolăcea peste pălănci, zborul cambaralelor zdrobite, fulgerile, flăcările, mișcările pușcașilor și arcașilor de pe ocopuri, glumele, rîsetele și veselia lor neîntreruptă, o însuflețeau - .....

I se părea, că o vijelie grozavă, cu tunete și cu grindină, se abătuse, asupra lor, din nouri.

Și ca un copil neștiutor, aiurit de măreția na-turei, ea se bucură de jocul ucigător al phimbilor, de pocnetul flintelor, de pârîitul săgeților, de bubuitul cutremurător al puștilor de pe întăriri și din codri...

In timpul acesta măcelul făcea, tot mai groaznic, ocolul cetăței... „ w A , ..

Tunurile Marelui Seraskier fură înlănțuite, pe-înnălțimi, la o bătaie de arc de ziduri.

Asaltul începu, din nou, cu o furie oai a...

Un tun înfricoșat de bronz, răsări, negru, în fața Turlei lui Ghirai.

Oștile aziatice se înflăcărară.

Asurzite de detunături, orbite de fum, însuflețite de bei și pașale,—ele se azvârliră, ca un talaz uriaș, asupra meterezelor.

Marele Capudan năvăli. în fruntea lor, prin fum și săgeți...

Dar nu făcu de cât un pas, și săgeata lui Huiban. apoi o ploaie măruntă de vipere înnaripate, îl as-vâri! înapoi, sub picioarele hoardelor...

Un alt comandant îi luă locul, apoi un altul... Din toate părțile năvăleau umbre strălucite de gazii, seizi, șeici și pașale, urmate de timargii, ceauși și solaci...

Marele tun de asediu trăsni.

O detunătură cumplită zgudui pământul, pălăn-cile și turlele cetăței.

O bârnă uriașă se prăbuși, huruind, din înnățime.

Turla lui Ghirai se clătină, hâțânată ca de ape...

Domnul păli...

El nu văzu legănările turlei, nici grinzile ce se desprindeau din metereze; dar înțelese ca totul cădea...

Ochii lui se pironiră asupra Marelui Hatman.

Marele Hatman își furișe privirile spre Marele Vistiernic Juga.

Juga stă, crunt, în mijlocul vârtejelor de gloanțe.

Nouri negri de fum se revărsară, apoi, peste lagăr.

Aerul pieri.

Un șuvoi, pustiitor de foc, încărcat cu miros înțepător de funingine, le arse tuturor plămânii.

Ochii marilor comandanți moldoveni se înroșiră.

Ei nu mai văzură nimic decât valuri arămii de foc.

De-odată tunurile amuțiră.*

Lupta se încinse corp la corp...

Mii de săgeți, de suliți, de alebarde, de securi și de spade, cădeau din înnălțime asupra hoardelor năvălitoare.

Grămezi întregi de trupuri omenești se prăbușeau de pe ziduri, asemenea unor roiuri de viespi deslipite de scorburi...

Brațe retezate, capete sfărîmate, turbane și coifuri amestecate cu oase prefăcute’n țăndări, zburau însângerate pretutindeni...

Adeseori câte un cap hidos răsărea amenințător prin fum.

Un buzdugan oțelit se învârteă, și cădea trosnind asupră’i...

Capul musulmanului crăpă ciuruit de piroanele baltagului.

Dinții ’i se răsipeau în vânt; și valuri negre de sânge țâșneau, gâlgâind, din tâmple, din nări, din orbite...

Oăngile și coasele hânganilor se înnălțau peste capetele lefegiilor, încărcate de măruntae și de lungi fâșii de carne, smulse din trupurile osmanlâilor.

Și toate armele oștenilor, și brațele lor negre și mușchiuloase, și chipurile lor pârjolite de flăcări, erau mânjite de sânge și de zgârciuri hărățite...

Arbore coborîse jos, sub crenele ; și se lupta-acolo, singur, orbit de mânie...

Spada lui se rostogolea, pe deasupra purcoiului de munteni și gemlii, ca un șarpe de foc...

Ispitit de huruitul trupurilor moarte ce se prăvăleau jos, în adâncuri, el coboră, tot mai cutezător, către, șanțuri.

Deodată un vuet surd îl deșteaptă din rătăcire.

Marele tun mahomedan trăsni larăș...

întăririle se cutremurară din nou.

Vel-căpitanul își trase spada dintre coastele unei mirzale, și se năpusti îngrozit, înnapoi, pe metereze...

înnainte ca nourii de fum să învălue turlele, el întrezări, în depărtări, o vedenie fioroasă.

Turla lui Ghirai se strîmbase.

Cula ei uriașă stă gata să se prăbușească peste curteni și peste Domn...

O nouă lovitură de tun, — și totul ar fi fpst sfârșit...

Cu o mișcare desnădăjuită el arătă oștenilor săi primejdia ce amenință pe Domn, — și strigă des-nădăjduit:

— «De sârg, la Domn...»

Zamfira sări, repede, dintre crenele.

Fără să-și întoarcă privirile către copilă, fără să-i deslușească glasul, fără să știe cine eră, — el îi făcu semn să zboare.

Apoi se întoarse, tremurînd din tot trupul, cătr6 pușcași:

— «Foc...»

VI.

Copila pieri, printre ostași.

Soarele răsărise.

Cu toate acestea nici o zare de lumină nu se deschidea, înnaintea ei, prin nouri.

Fumul izvoră șuvoi din gurile tunurilor, înne-când oștile, pârcanele, puștile, bârnelele, în valuri nestrăbătute de cenușe încropită.

Abia făcu un pas și ochii ei se învălătuciră de neguri arzătoare.

Se opri în loc, îngrozită de lovituri, asurzită de tunete, biciuită de câlți și de funingine înflăcărată.

Un miros greu de pulbere îi înnăbuși răsuflarea.

Apoi un vârtej scăpărător de foc și de țăndări :aprinse, îi trecu, șuerînd pe dinainte, și se pierdu în văi.

Tunurile musulmane izbucneau, de pretutindeni, «dese și neîntrerupte.

Marele Seraskier luase, el însu-și, comanda top-ciilor.

Focurile lor nu se mai pierdeau în vânt.

în toate părțile cădeau ghiulele ucigătoare.

Și toate întăririle cetăței se zguduiau ca de cutremur...

Oștile moldovene trăgeau din ce în ce mai rar și mai slab...

Cambaralele se sfârșiseră.

Abia câteva tunuri mai aveau gloanțe și iarbă îndestulătoare.

Copila își strînse inima ’n dinți și răzbi, mai 'departe...

Dar nu făcu decât un pas, și iar se opri.

Un lefegiu o izbi în piept, înstrunându-și arcul.

Un altul o azvârli între crenele, strigându-i furios din urmă :

— «înnapoi... Te temi de fum... Vătui!...»

Fa se sprijini de zid, albă ca varul.

Din văi se auzi, atunci, glasul unei pașale comandând înnăbușit:

— «Foc...»..

Copila își duse palmele la ochi, și se trânti la 'PăOaiov'itură surdă zgudui pălăncile, prefăcându-le’n țăndări...

Copila scânci, de o durere arzătoare.

Printre încheieturile lor șuruiau fire subțiri de, sânge..

O bucurie ciudată îi înflăcăra sufletul.

— «Rănită...», — murmură ea rîzând... «rănită !...»

Și, cuprinsă de un curaj sălbatec, sări dintre crenele și alergă, — îmbrâncind pușcașii, răscolind cambaralele, sfâșiind palele de fum, cu brațele, — peste bușteni, printre tunuri, peste răniți, printre bârne...

Mulțimea lefegiilor se rărise.

Aerul eră străveziu și galben.

Tunurile încetaseră.

Ele se încărcau pretutindeni, în tăcere...

Răniții erau ridicați din băltoage de sânge, întinși pe năsălii, și aruncați de cealaltă parte a întăririlor, în lagăr.

În locul lor năvăleau din adâncimi noui pâlcuri de ostași acoperiți de arme...

Prin pânza străvezie a fumului risipit pe boltăr copila întrezări Turla lui Glii rai, neagră, amenințătoare, înclinată spre dreapta, gata să cadă...

I se păru că-i la un pas...

Chipul Domnului i se arătă, în clipa aceea, luminos ca în Tabăra Harțurilor.

Apoi deodată îl văzu răsturnat sub pârcaner strivit de grinzi uriașe, acoperit de sânge, neînsuflețit, mort...

Dintr’un salt ea fu lângă turlă...

Dar un glas femeesc o opri în loc...

Maria Boldur înfășură, la câțiva pași de ear brațul Vornicului Boldur în suluri negre de căiți-

Un val cald de sânge, amestecat cu rupturi de fier, icniă furios pe sub scamă...

Marele Vornic stă rece, între crenele, privind țintă spre păduri.

Buzele-i dârdâiau. Sudori reci îi acopereau, fruntea largă, mânjită de funingine.

Deodată el își rase brațul înnapoi, și strigă sugrumat de dureri :

— «Foc, copiii!...»

Cn opaiț, miji slab prin pâclă...

în același timp trei detunături neașteptate răsunară din spre codrii.

Copila se împiedică, și căzu...

Coiful îi zbură de pe frunte, ciuruit de gloanțe răsipite.

Amețită de șuere și de legănarea pârcanelor, ea își ascunse capul între brațe, și rămase, cu fața la pământ.

— «Sunt moartă...», — suspină ea, îngropându-și ochii viorei în pulbere.

«Moartă...»

Și chipul lui Arbore, apoi Turla lui Ghirai, și în sfârșit, umbra Domnului, i se perindară, nedeslușite, printre gene.

în clipa aceia tunul lui Boldur detună...

Ea se ridică, împinsă ca de un val subteran.

In jurul ei nourii se lăsaseră, greoi ca de plumb.

O pleavă măruntă, de sterigic învâlvorată, se cerneă în straturi dese peste armurile ei înfierbântate.

Turla lui Ghirai nu se mai vedea.

Un gând sinistru îi fulgeră atunci prin minte.

Crezu o clipă că turla lui Ghirai se prăbușise; că sgomotul acela înfricoșat, eră un târzielnic și desnădă juduit semn de alarmă; că Domnul și toți marii curteni, și toată cetatea, era pierdută...

Dar norii de fum se rasipiră din noii...

Și din’ nou, trunchiul povârnit al turlei i se arătă printre gene...

Inima copilei se învioră...

O nouă încordare, un nou salt, mea un pas, și se opri, acoperită de sudori, sub turla lui Ghuai.

În jurul ei, nu eră decât scrum și ruine...

Un tun uriaș stă răsturnat de o parte...

Intre rotile lui, înfipte în țărînă — un cadavru...

Și peste trupul ostașului mort... o înfricoșată movilă, de gloanțe sfărîmate, de câlți, de zele, de pietre, și de așchii, înțesate de sânge, de cărnuri și de oase strivite...

Printre dărîmăturile acestea grozave, copila întrezări câteva șuvițe arse, de păr..

Un fior de ghiață îi străbătu inima.

Se apropie încet de cadavru. îi dezgropă capul și privi lung în ochii mortului,

Capul ostașului alunecă, greu ca de lut, în țărînă...

Jupânița păli.

— «Ah..!»—făcu ea izbucnind în lacrămi.

«Maftei... feciorul lui Stroe..,

«Sărmanul bătrîn... Sărmanul hotnog...!»

Urmărită de ochii înghețați ai mortului, copila uitase pe Domn, uitase Turla lui Ghirai, și uitase pe toți marii comandanți ai oștirilor...

Ea voi să sară peste pălănci, în tabără...

Dar în clipa aceia, glasul marelui Logofăt răsună între pârcane.

— «De sârg... jupânița... de sârg,., foc...»

Zamfira se întoarse către Marele oștean.

Jupânițele Tăutu apropiau opaițele de tigăile puștilor.

Domnul stă nemișcat, lângă marele logofăt, sub turlă..,

Trupul lui eră învăluit într’o lungă mantie de zele.

O glugă de fier îi acoperea capul înegrit de scrum.

Ochii lui, atât de blajini odinioară, ardeau acum, în orbite, ca două vâlvătăi albastre...

Zamfira căzu la picioarele lui, țipând ;

.— «Doamne... fugi... turla se clatină...

Domnul își înnălță privirile spre turlă.

Fumul se rostogolea, în jurul ei, ca niște nouri suri în preajma unei stânci prăvălite peste ape...

Ochii lui sclipiră, îngroziți, sub cască...

In clipa aceia marele tun mahomedan izbucni a treia oară...

Domnul sări în lături.

Boerii se aruncară, peste întăriri, în tabără...

Turla se strîmbă.

Cula ei se rostogoli, cu o detunătură înfricoșată, în șanțurile cetăței, peste topcii și solaci...

Trunchiul izbit la mijloc, se prăbuși peste tunari.

Văzduhul se cutremură de lungi strigăte de «Biuvallah...» și «Aman...!»

Tunurile Marelui Logofăt isbucniră singure, de sub paragini...

Apoi o tăcere de moarte umplu, lagărul, văile și codrii..

Nici o-detunătură nu mai sfâșih cuprinsul...

Hoardele musulmane pieriră...

Codrii rămaseră, întunecoși, deșerți...

Doar, gemetele răniților de pe întăriri și din șanțuri, și ropotul hoardelor ce, se depărtau prin țâhle, mai arătau locul înfricoșat, în care se dă-, duse o luptă atât de cumplită...

VII

Câteva ceasuri mai în urmă, oștile moldovene văzură cu mirare un steag alb înălțându-se în , apropierea codrilor...

Nimeni nu crezu în putința unei solii...

Cu toate acestea steagul se apropiă mereu; și cu cât el se apropiă de lagăr, cu atât Domnul, marii curteni, și toate oștile de pe metereze, deslușeau, în purtătorii steagului, pe solii Padișahului.

Spre a nu se descoperi pagubele dinlăuntrul cetăței, — Domnul trimise, întru întâmpinarea pa-șalelor, pe Marele Logofăt Tăutu, pe Marele Hatman Șendrea și pe Marele V.isternic Juga...

Solii se întâlniră lângă Turla lui Dragoș...

Meden-Calfasî, marele păzitor al minelor dela Brusa; Mektubcî-Effendi, cel dintâi secretar al Vizirului; și Ibrahim-Pașâ, comandantul spahiilor, aduceau din partea Sultanului învoiri de pace...

Padișahul se înduioșase, de «șubredele și zadarnicele împotriviri ale oștilor lui Hristos» și propunea, Domnului Moldovenesc, pacea, sub următoarele învoiri :

Beyul Moldovei să se îndatoreze a vărsă, în mâinile. lui Hasne-Agasî, tot haraciul cuvenit sublimei Porți pe tot timpul de când Domnul Moldovenesc eră în scaun.

Iar dacă țara Moldovei nu va putea plăti acest ha raci dintr’odată; Padișahul învoia Domnului să verse, deocamdată, haraciul cuvenit pe cei trei ani din urmă; iar rămășița s'o adaoge, în fiecare an, la peșkeșul obicinuit.

După socotelile lui Meden-Calfasî, haraciul cuvenit pentru cei trei ani din urmă, se ridică la 12.000 de galbeni împărătești, 120 de cai de război 100 de șoimi dresați, 300 de copii aleși, și 36 de blăni scumpe de samur, pentru înalții dregători ai Porței.

In afară de aceasta, Domnul trebuia să mai puie-la îndemâna Sultanului 4.000 de luptători iscusiți, și toate proviziile de cari trupele lui vor avea nevoie până la ieșirea lor din țară...

In schimbul tuturor acestora Sultanul «se milostivea» să întărească pe Domn în scaunul Moldovei, să despresoare cetatea, să dea pace întregei țări, și să se întoarne, liniștit, pe țarinii Bosforului...

Marele Logofăt Tăutu, ascultă propunerile solilor musulmani râzînd.

In câteva rînduri el fu gata să izbucnească...

O frază ciudată i-se plimbă mereu prin minte: «dacă înalții dregători -ai strălucitei Porți au dragoste de blăni de samur, să stea aici până la iarnă, și vor avea din belșug... iar până atunci ne îndatorăm noi a-i încălzi cu focul puștilor noastre».

Dar se stăpâni, și tăcu...

Puțin mai în urmă, boerii se întoarseră în lagăr spre a împărtăși Domnului spusele solilor...

Cu toate că nici Domnul, nici mari sfetnici de taină, și nimeni din ostașii moldoveni, nu se gândeau să primească umilitoarele propuneri ale Porței; totuș Domnul strînse pe boeri în divan și le ceru sfatul...

O parte din boeri. fură de părere ca Domnul să poftească pe înaltul Padișah în lagăr, spre a-și lua singur haraciul...

Alții, — ațâțați încă de mirosul prafului de pușca, — cerură să se trimită Sultanului, drept orice răspuns, o nouă salvă...

Cei mai dârji și mai tineri dintre boeri, — mai toți ciuruiți de gloanțe,— cereau să se cheme solii în cetate, să li se scoată ochii, să li se smulgă urechile, să li se dezrădăcineze limbile : apoi să fie trimiși înaltului Padișah, drept orice peșkeș și ha raci. .

In mijlocul zgomotului ce se ridică din ce în ce mai vijelios în cort, — Marele Vistiernic Juga luă cuvântul...

El fu cu totul de alta părere:

— «Să se ceară înaltei Porți trei zile de răgaz spre a ne sfătui cu norodul», — murmură, cu glas adânc, Vistiernicul...

«In aceste trei zile,urmă el, — să întărim cetatea, să făurim gloanțe pentru puști, să înviorăm gloatele ; apoi să purcedem din nou la harța...

«Nu cu bubuituri de puști și cu larma, se prind hui pile», — rânji marele comandant de oști.

«E acolo un balaur înfricoșat de carele trebuie să ne mântuim cât mai în grabă.

«Până ce nu vom zvârli în țăndări acea nă-praznică pușcă de ocopuri, a turcului, în deșert vom scoate ochii solilor, și în deșert vom zvârli plumbi asupra haitelor...

«Să cugetăm în tihnă.

In trei zile de odihnă, Cel Mare și A-Tot-Pu-ternic ne va lumină, poate, a găsi un bun leac și pentru aceasta...»

Boerii se priviră uimiți.

Cugetul iscusitului comandant al pușcașilor li se păru atât de bine chibzuit, încât fu primit, de toți, cu urări...

Puțin mai târziu, 'Marele Logofăt, Marele Hatman, și Marele Vistiernic, ieșiră din nou întru întâmpinarea solilor.

Solii mahomedani ascultară cuvintele Marelui Logofăt pnvindu-se, uluiți, printre gene...

Meden-Calfasi rânji.

— «Vom merge și vom arătă Prea Strălucitului și Prea Milostivului Șah, rugăciunile Domnului Vostru,..», — murmură el, cu glas îngăduitor, fățarnic...

«Dacă strălucirea Sa va încuviință cererile voastre, — bucurați-vă și vă înveseliți.

«Vi se va răspunde, cu semn alb, din lagăr...

«Dacă, nu ; — voi înși-vă, împreună cu Domnul Vostru, veți răspunde de sângele ce se va vărsă, și de ruina întregului vostru neam...»

Solii plecară.

Către seară boerii întrezăriră mult așteptatul semn, rădicându-se vesel, deasupra taborilor împărătești.

Mulțumirea se deslănțui, pe față, în amândouă ta be rile.

MusuImanii danțuiau.

Moldovenii hăuleau.

Marele Vistiernic Juga își trecu mâna înghețață pe frunte...

— «S’au prins...»— murmură el rîzând...

Și o lumină ciudată, îi învălui, în clipa aceia, chipul întunecat de gânduri...

VIII.

Până târziu în noapte, Marele Vistiernic Juga stătu singur pe ruinele Turlei lui Ghirai, cufundat în cugetări...

Oștile moldovene dormeau, pe întăriri și prin corturi, istovite de luptă.

întreg lagărul avea înfățișarea unui codru pustiit de vijelie.

Tunurile de pe metereze zăceau sfărîmate printre dărîmături.

Corturile sfâșiate de săgeți și de gloanțe și proviziile, străjuite de armași și de robi, se înnălțau, de o parte, lângă tabăra harțurilor, asemenea unor ruini mistuite de flăcări...

De asupra acestui țintirim mohorît, în care abia mai licăreau câteva focuri înnăbușite sub spuză, și din care se înnălțau, din răstimp în răstimp, gemete și murmure sugrumate de durere, — ochii Marelui Vistiernic se aținteau îngrijorați.

El își purtă privirile pe deasupra puștilor sale prefăcute în țăndări; se uita peste trupurile țin-tașilor săi âdormiți în întuneric își întorcea capul către păduri ; măsură dealurile, văile și sosurile din jurul taberei; și fiori grei, de mânie .și de scârbă, îi frământau sufletul.

In vreme ce lagărul moldovenesc se înnălțăca o păragină uriașe de asupra întunecoaselor șanțuri înțesate de morți, oștii»; mahomedane, ispitite de făgăduințele Domnului, visau și cântau... Jn întunericul vioriu al nopței, sub stelele rare ce clipeau friguros pe boltă. în văzduhul înnăbușit de miasme de cadavre intrate în putreziciune, mii de focuri, presărate prin păduri și pe măguri, ardeau necontenit. asemenea unui ocean nețărmurit de candele.

In jurul lor hoardele aziatice, nesățiate de sânge, sugrumate de doruri și de pofte sălbatice, amețite de hașiș și de jocuri barbare, pi roteau, cu brațele încolăcite sub calpace, cu privirile ațintite spre stele, cu dinții încleștați, eu gândurile risipite...

Eunucii dansau.

Iataganele, încă neșterse de sânge, șerpuiau în jurul turbanelor lor desfășurate pe umeri, ca niște fluturi de lumină.

Jucau, ațâțați de patimi, în sunetele somnoroase ale tamburelor și ale uturilor, și în ochii pașalelor depărtate de seraiuri și de bogățiile, visate atâta vreme, ale frumoasei Bogdanii...

In salturi și chiote barbare dănțuitorii răsbăteau prin jocul omorîtor al hangerelor pătate de sânge, și urări fioroase, de mulțumire adâncă, isbucneau, în noapte, din întunecimile codrilor...

După jocul hangerelor, venea jocul baiaderelor.

Trupurile ianicerilor trosneau în svârcoliri pătimașe. Orbiți de legănarea șoldurilor, de frământările pântecelor, de suspinele tinerilor kyslari preschimbați în femei, căpităniile oștilor musulmane, își întindeau brațele spre stele și umpleau văzduhul cu gemete, sugrumate...

Cerșeau, toți, fete, femei și copii...

Cerșeau jertfe pentru poftele lor murdare: inimi tinere pentru inimile lor putrede ; flori neîntinate pentru picioarele lor pângăritoare...

De ce veniseră ei de peste țări și mări ?...

In țara Bogdaniei erau fete curate, cu sâni de foc ; femei înnâlte, cu ochi de jerateo ; copii zglobii, cu păr de mătasă...

Aici eră. sânul larg și bogat al Profetului.

Ce eră în țara Bogdaniei, nu eră nici în Giorgia, nici în Egipt, nici la Mecca...

Aici eră grădina cea plină de flori, de roade, de izvoare și de umbră, a Dyennetului.

La ei eră pustiu nețărmurit, sălbatec...

Acolo erau numai stepe și mări bântuite de furtuni ; aici numai codrii și ochi înviorați de rouă...

Marele Vistiernic urinări dănțuirile, din ce în ce mai s vă paiațe ale haitelor însetoșate de prada; ascultă ariile lor tânguitoare, țipetele lor înnăbu-șite, urletele lor fioroase.—și inima lui, plină de porniri uriașe, sângeră do durere...

La câțiva pași de zidurile cetăței se desfășurau codrii.

Și înnauntrul acestor păduri seculare, în cari nu rătăceau alte ori decât vânătorii domnești dela Neamțu, furnicau acum topcii marelui Seraskier, și cetele murdare de hini și gianclăi, și triburile hidoase de arabi și gelepi...

Codrul eră zdrențuit și trist.

Gorunii bătrîni, atinși altă dată doar de rând linele si de vulturi, își plecau în jos crengile scrilejite de săgeț' n-vînlite de flăcări, sfărîmate de gloanțe.

Și aerul proaspăt și înviorător al pădurea eră de miasme cadaverice, de viermi și de și poienele lui, smălțuite, de cicori,.gemeau de trupuri puhave tolănite în preajma tunurilor răsturnate peste morți...

Pretutindeni viermuia o lume hidoasă, de care însă-și temeliile codrului se zguduiau înfiorate...

Marelui Curtean îi se păru că aude, în freamătul nețărmurit al frunzelor scuturate, de austru, un plânset înnecat: vaetul codrului potopit de corbi...

Și în lumina sinistră a flăcărilor ce sc strecurau șerpuind printre stejari, i se păru că vede de o dată mii de brațe zdrențuite întinzându-se către el și cerșind răzbunare...

Vistiernicul tresări...

Un gând ciudat îi frământă, de ceasuri în șir,, mintea.

Un alt gând, mai straniu, mai înfricoșat, — îi strălumină acum sufletul...

El privi lung spre răsărit.

Lagărul împărătesc mijea în depărtări ca un talaz alburiu de spumă.

Focurile mureau rînd pe rînd, în noapte.

Chiar luminile de pe la ghicedurix) se stingeau năpustite pe colnice și pe șesuri...

O tăcere din ce în ce mai largă învăluia dealurile și codrii.

Dinspre raiază-noapte nu mai venea nici un vuet, și nici o rază de lumină.

Hoardele de peste Nistru dormeau adânc, prin ierburi...

Aceiaș liniște nețărmurită, întreruptă doar de țipatul prigorilor, se desfășură către miază-zi, în tabara lui La vot...

Numai în Valea Pârîului Alb, sub turla lu bhirai, prin luminișuri și hățișuri, hoardele luj

Von Xaner luptau încă, în sunete de zilezuri și de uturi, cu noaptea și cu somnul...

Chipul Vistiernicului se însenină ca de zori. Un zâmbet luminos îi învâlvoră ochii.

Fu un zâmbet grozav: o fulgerare încremenită în spațiu.

însuflețit de noui gânduri, el se strecură, printre lefegii, trecu peste pălănci, peste tunuri, peste bârne, și se topi în noapte...

Umbra lui înnaltă, se răsfrînse o clipă peste loricele curtenilor adormiți între crenele, apoi se amestecă cu umbrele pădurei...

Câțiva străjeri îl întrezăriră alunecând încet peste pârcane.

Coiful lui ardea.

Îngroziți de arătarea lui înfricoșată ei își făcură cruce...

— «Tricaliciul...»

Și inimile lor împietriră...

Marele Vistiernic se sui în Turla lui Dragoș, străbătu toate întăririle dinspre miază-zi, se o-dihnî câteva clipe deasupra meterezelor dinspre apus, apoi cobori în lagăr.

Tăie în larg Bazarul, răsări iarăș în fața Turlei lui Ghirai,—și se opri în pragul cortului domnesc.

IX.

In lumina slabă a unei candele murinde, sub ochii Marelui Logofăt, ai Marelui Hatman și ai bătrînului pârcălab Arbore, cel mai de temut ostaș al Moldovei destăinui Domnului toate cugetele și toate planurile sale cumplite.

Domnul îl ascultă într’o tăcere adâncă...

Cei trei mari sfetnici se priveau uimiți printre gene... .

Li se păreau că Marele lor Vistiernic aiureaza.

— «Urdiile Padișahului au adormit...»,—murmură neînfricoșatul pușcaș...

«Focurile sunt stinse,străjile dorm...

«Milostivească-se Măria Ta, a-mi da, în acest ceas, oștile mele de la Cartai.

«Voi purcede cu o mie de Joimiri asupra trufașului Padișah.

«Drumurile până la Girov, și de la Girov până în vadul Moldovei, sunt slobode.

«Valahii dorm...

«înainte de îngânarea zorilor voi hi în Bazar. Când harțul va izbucni, fratele Luca Arbore, au vrc-un alt credincios boer, va năvăli de sârg a-asupra topcilor lui Xaner...

«Căci la acel ceas, și Xaner, și oștile lui, și valahii, și haitele lui Ghirai, vor alergă toți în preajma Innaltului stăpân...

«Când viața Sultanului e în gioc, puștile pot să piară, și toate oștile, toate crăiile, toată Asia, nu mai prețuesc un potronic.’

«Atunci balaurul lor de her, — pușca lor cea mare va putea hi zvârlită fără greș în aer, și cu ea, tot pojarul carele amenință creștinătatea se va spulberă întru veci la vânturi...»

La auzul acestor cuvinte, tânărul voivod își plimba privirile asupra marelui Logofăt și a marelui Hatman, apoi își plecă, în jos capul, și căzu pe gânduri...

Marele Logofăt se uită lung, în ochii Vistiernicului...

«biumoasa este fapta ta, Vel Vistieriiice»... șopti într un târziu tânărul Voivod, înnălțându-și » fruntea...

«Vrednic ești de lauda noastră, a tuturora, și curagiul tău vrednic este a fi pilduit tuturor oștilor și urmașilor noștrii...

«Ci, cugetat-ai tu la cele ce te așteaptă în marele Bazar?».

«Mai înturnate-vei, oare, înnapoi...?».

«Cugetă, vistiernice câte oști are, îm preajma lui, Sultanul,— și, hotărăște»...

Marele Vistiernic își îndreptă privirea către candela ce ardea slab sub uranisc.

«Intru izbăvirea neamului omenesc, — răspunse el hotărît, — Hristos s’au săvârșit pre cruce.

«Intru mântuirea sfintei Cruci și a moșiei noastre strămoșești, gata sunt a mă săvârși chiar pre je-ratec»...

«N’am pierit la Baia, când toate oștile craiului Mateiaș, in’au presărat în mijlocul hudiței. N’am pierit la Râmnic și la Iacovăț; n’am pierit la Cartai, la Liov, la Nistru.

«Nu voi pieri, nici amu!

«luga nu știe să moară»..

Marele Logofăt voi să răspundă cuvintelor rătăcite ale neînduplecatului curtean; dar, în clipa aceea, bătrînul pârcălab Arbore, mișcat de hotă-rîrea marelui Vistiernic, întinse brațele spre el și izbucni deodată:

«In glasul tău, Vel Vistiernice, grăește Dumnezeu, iar nu omul cel supus periciunei»...

«Bine cuvântat să hii, și bine cuvântate hie cugetele tale cele creștinești...

«Cu voia, sau fără voia ta.. iacă... eu gata sunt a te urmă, în ceasul acesta, presto tot locu ...»

Apoi, bătrînul pârcălab, se întoarse, cu ochii îmrauiați de lăcrămi, către Domn :

«Prea milostive Doamne»..., se ruga e...

«Ascultă glasul marelui Vistiernic, și îngac ueș e și adâncilor mele bătrîneți, a se jertfi, îh acest ceas mare, întru izbăvirea Crucei și a Moșiei parinților noștri»...

«In urma mea, las pre fiul meu Luca.

«El va da mai mare ajutor Tronului, de cât un bătrîn, albit de zile, carele nu poate muri,. în aceste vremuri de grea urgie, împăcat, la ota-cul său...»

Domnul nu mai putu îndură privirile străpungătoare ale marelui Vistiernic Juga, nici glasul, atât de tânguios, al bătrînului pârcălab.

Inima lui se rupse de dragoste, și de înflăcărare, pentru cei doui vitej:

«Faceți precum vă este voia», — murmură el. Mergeți sănătoși și Bunul Dumnezeu să vă apere.

«Pe urmele voastre vom călca toți...

«De nu veți birul, toți vom perl; iar de vă veți pristăvi, izbăvind sfânta Cruce, pururea veți trăi».

«Numele voastre, în veci se vor pomeni de toate neamurile lui Hristos; și veți fi mari în ceruri și pururea neuitați, între oameni»...

«Duceți-vă»... repetă a treia oară Domnul, — «căci glasul lui Dumnezeu este acela ce vă chiamă...

«E sfânta Cruce...

«E Crucea cea primejduită!...»

Marele Logofăt plângea.

Duiosul sfetnic nu-și mai putu stăvili lăcramile ce-i fierbeau în albiile ochilor.

«De mult vrai tu să piei»... strigă amărît vel-bogofățul sțrîngând în mâini palmele reci ale marelui Vistiernic.

«La Cartai, abia te-au putut ține...

Și, tot astfel ai umblat hojrna după harțuri și după moarte... și tu, pan Arbore...

Amuș... plinitu-s’au visul vostru cel grozav..

Mergeți... ci nu uitați, în mijlocul harțelor, că în tabără vă adastă toată țara.

.De puteți... izbăviți-vă!»...

Marele Vistiernic și bătrînul pârcălab primiră îmbrățișările Domnului, și ale celor doui sfetnici de taină, liniștiți, fără să șovăie...

Nădejdea biruinței fu mai tare de cât fiorii morței.

Chipurile lor se luminară de o lumină cerească.

Nici odată Domnul, și boerii, n’au văzut pe marele Vistiernic, nici pe bătrînul pârcălab, atât de veseli și de fericiți.

Și nici odată, până la sfârșitul vieței lor, n’au putut uită razele de lumină ce se aștern pururea pe frunțile celor ce se jertfesc întru apărarea Crucei.

X.

Un ceas mai în urmă tăbăra se răscoli de torțe și de arme.

Lumina fumegândă a faclelor, și zăngănitul scuturilor, ridicară toate gloatele în picioare.

Vestea unei năvăliri tăinuite, asupra «Parcului» împărătesc, pricinui în sânul tuturor oștilor, o mare însuflețire. Toți căutau cu ochii pe Marele Vistiernic luga, și toți alergau să se înroleze în căpitănia lui grozavă.

O mie de luptători de frunte, aleși dintre lefegii, hânzari și codreni, fură chemați sa înfrunte, în noaptea aceia, cu sumeția lor, peirca cumplită ce-i așteptă în marele Bazar.

Fiecare cruce de pedestrași fu pusă sub comanda unui curtean și a doi șutași; și toate crucile se îngrămădiră, la cel dintâi șuer de alaima, în fața porților din spre apus ale cetăței,

De alungul acestor rînduri de viteji, învăluiți în șube negre de hramă, Bodea A ornicul, Stolnicul Barsu, Mihai Spătarul, Dajbog pârcălabul, și alți dregători și curteni vestiți, se mișcau veseli în noapte, răsucindu-și penele spadelor în lumina roșie a torțelor.

Ceilalți curteni priveau înciudați și zavitnici pregătirile tovarășilor lor de luptă.

Mulți dintre boori erau amărîți că nu puteau luă parte la luptă; alții se rugau, încă, de Domn și de marele. Vistiernic, să-i primească printre oșteni...

Isac Vistiernicul pătrunsese în Turla lui Dragoș, și înfățișe, Domnului, pe fiul său Șteful.

La vederea tânărului luptător, marele Pușcaș se încruntă:

— «Ai alt fecior...» întrebă aspru Vel-Vistiernicul.

— «N’ain...», — răspunse bătrînul privind deșii ădăjduit spre cer.

«Ci în locul lui îmi va rămâne altul.... îmi va rămâne țara!»

Șteful fu primit.

Odată cu el fu primit Mârzea, fiul lui Stanciu, Ivașcu al Hrîncului, Păscu, și alți câțiva tineri luptâtori, de rugăciunile cărora, nici Domnul, nici Marele Vistiernic, nu putură scăpă.,..

Hotnogul Stroe, cu capul gol, cu părul în neregulă, cu ochii înroșiți de plâns, ceru, și el, să meargă...

El își strîngea pumnii cu furie și repetă, în aiuri re, numele tuturor marilor comandanți otomani, munteni și tătari...

-- «Ei mi-au ucis copilul...», strigă în năbușit, bătrînul Hotnog...

«Lasați-mă să merg... Nu poate face nici Domnul, cât poate face un sărman părinte, lipsit de feciorul lui drag...

«Voi merge în cortul Șahului... Voi ucide pre Șah... Voi ucide pre Vizir...»

Arbore smulse pe bătrîn din mijlocul oștilor, și-l duse, în cort, pe brațe...

Iuga făcu semn oștilor să pornească...

Hatmanul Sipota, Tăvădar și Avram Huiban, des făcură porțile din spre apus ale cetăței...

Oștile se strecurară, rînd pe rînd, în întuneric. .

In urma lor nici un țipăt nu răscoli văsduhul plini de fiori și de taină.

Vistiernicul Isac își șterse lacrămile de pe obraz și murmură resemnat, în șoapte, privind pentru cea din urmă oară umbra copilului său :

— «Plinească-se voia celui de sus!... Elmil’au dat, el mi l-au luat, he numele Domnului binecuvântat !...»

Ceilalți bătrîni se îmbrățișară vărsând lacrămi liniștite...

Marele Vistiernic înnaintă către Domn, primi îmbrățișarea lui din urmă, — sărută evangelja și mâna bătrînului mitropolit Tarasie, —- schiinbă, repede, câteva îndemnuri de luptă cu ceilalți boeri de Divan, — și pieri, în noapte, fără șa verse nici o lacrimă...

Cel din urmă, care rămase în mijlocul lagărului, . fu bătrînul Arbore... .

Bătrînul pârcălab nu se putea despărți de umbra copilului său, cu toate că Vel-Căpitanul își păstră, în fața lui, toată puterea bărbăției...

— «Ia seama...» îi repetă, de câteva ori, bătunu ...

«La tine este nădejdea noastra... ..

«Când va sună cea dintâi sineața, sa lui a locul tău...

«De nu vom auzi balaurul sărind în slavă... vom muri toți, amărîți...»

Arbore voi să-i răspundă; dar, de data aceasta, un val de lacrămi îi înnecă glasul.

Vitejia bătrînului îl strivi.

El își întoarse capul și plânse...

Porțile cetăței se lăsară, ca o uriașă pleoapă de sicriu, peste gura drumurilor subterane.

Apoi o tăcere de moarte acoperi lagărul, codrii și sufletele boerilor înmărmuriți în noapte...

XI.

De sub porțile din spre apus ale cetăței începeau drumurile subpământene, deschise în inima pădurilor...

Valea Pariului Alb. strânsă între coaste prăvă-latice, eră acoperită de ștejari străvechi, prăbușiți unii peste alții.

O boltă uriașă de trunchi seculari, de crengi încărcate de frunze și de cununi de gir, învăluia adâncul.

Copacii erau atât de deși și atât de încărcați de frunză, în cât ochiul cel mai ager abea putea întrezări, printre ei, golurile pline, de. întuneric, prin cari se strecurau firele argintii ale apei...

Pe sub acest pod înfricoșat de bârne și de grinzi crescute din pământ, nejupuite de coaje, puteau alergă în voie trei călăreți în rînd.

Apa abia mijea prin răstoace.

Prundul eră pietruit și clisos; vadul bătătorit și deșert...

Oștile. Marelui Vistiernic se înlănțuiră dealungul acestui nesfârșit tunel de crengi și de- frunze, si se îndreptară către cheia Pariului Alb...

In fruntea lungului alai de umbre acoperite de solzi sclipitori de criță, mergeau cei mai dibaci cercetași ai gloatelor.

In urma lor se strecurau pe brînci, hatmanul Ipota, Tăvădar, Hui ban Crasnaș, Burcel și Tălabă.

La câțiva pași, înapoia lor, înainta, cu capul în piept, cu umerii aduși spre pământ, Marele Vistiernic Juga.

Veneau apoi cei trei mari ostași ai taberei moldovene, Arbore, Dajbog și marele Spătar Mihai. Și, în sfârșit, matca pârîului clocotea de celelalte oști, înăbușite între prăpăstii, călăuzite de căușei, șutași, stegari, hotnogi, căpitani, aprozi și curteni...

Toți mergeau încet, abea răsuflând în aerul umed și greu al tainițelor încărcate de bureți și de ierburi jilave...

Din când în când glotașii se strigau încet prin besnă.

Alteori ei tăinuiau liniștiți, în șoapte :

— «De ar hi Marele Vistiernic Domn, vai și amar ar hi de capul lipcanilor, măi frate...

«Aman om... Nici Țepeș-Vodă n’ar hi în stare a ține piept strigei14)».

— «Cu aista, poți merge și în împărăția Iadului...

«Nici tartarul nu-i poate înfruntă mânia...

— «Auzit-am, măi vere, că Vistiernicul nostru e descântat și vrăjit la nouă vârhovnici de preste Nistru...

«Ci-că inimă n'are; iar în direptul pieptului poartă, în loc de cruce, o mână de mort, iar în mâna mortului, iarba herelor...»

— «Dumnezeu știe ce-a hi având...», — răspunse un hânzar bătrîn, gârbovit în lupte...

«O hi și dres, o hi având și iarba herelor, so hi vândut și necuratului...», — urma, încet ba-trînul...

«Ci lucru curat, cu marele nostru vistiernic, nu-i... -oi i

«Nu l-ai văzut sus, pe ocopun... Sburau schijele preste el, ca grindina... iar el stă, neclintit, ca o stană.

Câți’sau pristăvit eri, în foc...?

«N’am păr în cap, să-i număr...

«Ci el, nu... Părea de her, sgaiba...»

Tăinuind, astfel, oștile ajunseră la marginea tainiței...

La câteva bătăi de arc de tabără, valea Pariului Alb se desfăcea în două.

O parte se strecură printre păduri, spre miazănoapte, către Tabăra Vulturilor; o alta cobora în jos, spre Girov...

Oștile răzbătură printre seciuri și ieșiră, înviorate, la lumină...

Cerul, întrezărit printre goruni și stejari, eră senin.

Stelele clipeau rar și ademenitor printre frunze.

Munții Bistriței se arătau vineți în zări...

Marele Vistiernic se opri o clipă în marginea pădurei și privi cu luare aminte peste platouri... Nici o licărire de opaițe, nici o mișcare de oști...

Tabăra lui Layot se desfășură pe dealuri, neagră ca un nesfârșit lăstar de mărăcini.

Mai departe se înălțau câteva ponoare dezgolite, scăldate în apele argintii ale. lunei.

In fund albeau corturile spahiilor și ianicerilor curței. Mai în fund, la marginea zărei, clipea un singur ochi, neadormit, fantastic: luceafărul scăpărător al zilei...

El măsura cu privirea dealurile ce se topeau lînd pe rînd în depărtări; îmbrățișe cu un gest larg înălțimile Almașului, valea Cracăului, movilele Bârgăului, linia înspumată a vadurilor Moldovei: apoi își trase spada și facil semn oștilor să înnainteze...

Ceasuri întregi lungul șarpe de solzi și de coifuri se strecură, într’o alergare neîntreruptă, pe sub colnice, prin țâhle, pe marginea pâraelor, pe clinuri, prin vaduri părăsite, pe înălțimi, pe șesuri...

Ei răzbătură în valea Cracăului, rădicară măgurile dela spatele taberilor muntene, se cufundară din nou în adâncuri, — din nou răsăriră pe culmile dealurilor, — apoi iarăș pieriră...

Nimic nu le stăvili mersul. Nici bălțile pline de mocirlă și de ierburi; nici lungile țâhle de mărăcini și de spini: nici coastele dezgolite ; nici prăpăstiile întunecate; nici luminile zărilor: nici umbrele tufelor stinghere ; nici negrele pasări de pradă ce înnotau miunând prin noapte...

Târîndu-se pe brînci, înotând prin mlaștini, alunecând prin rîpi, cățărîndu-se pe coaste, învălmășind u-se prin vaduri, fiorosul alai ajunse de asupra Șiretului.

Vestmintele ostașilor erau rupte. Mul ți își zvârliseră platoșele prin rîpi și lăstare. Alții se târau prin ierburi, cu frunțile dezgolite, cu pletele încâlcite de mărăcini, cu brațele sfâșiate de ghimpi, pătate de sânge...

La câteva leghe depărtare de ruinele Novogradului iscoadele se opriră.

In fața lor se înălță un tăpșan acoperit de tufe ofilite.

De dincolo se auzea vuetul înecat al oștilor mahomedane, ce se deșteptau rînd pe rînd din somn...

Zorile mijeau slab în răsărit.

Nourii subțiri și rari se amestecau cu negurile Șiretului.

Luna pierise. .

Luceafărul zorilor pâlpâia, ca un flutur de lumina, de asupra codrilor adânci fi în noapte...

Cercetașii suira clinul dealului, suflând greu,, căț-ărându-se de rădăcini, privind ținta spre culme...

Marele Vistiernic se țâră, in urma lor, cu coiful atârnat pe umeri, cu pumnul încleștat pe spadă...

Ceilalți curteni și ostași se învălmășau, înapoi,, tărîndu-se pe brînci...

Deodată iscoadele se pitulară în ierburi.

Marele Visternic își ridică fruntea...

In apropierea, oștilor moldovene, se auziră zgomote de pași, apoi o umbră nedeslușită răsări sus, pe creștetul dealului.

Umbra se apropie, se mări și rămase neagră și nemișcată, în întunericul spălăcit al zarei.

Urmă o clipă de tăcere adîncă...

Străjerul aziatic privi nostalgic peste văile Șiretului, în depărtări, spre mare, și clătină dureros din cap :

— «O! Fatme... Fatme...», — suspină el, tânguitor, prelung...

Și făcu semn cu mâna dreaptă, ca și cum ar fi chemat pe cineva din zări...

Deodată arcul lui Huiban plesni.

Un șuer scurt răscoli văzduhul...

Arabul făcu un pas înnapoi, își duse trîmbița la gură, sună... scoase un horcăit lugubru, — și se prăbuși în adâncuri...

”Înainte...», — strigă, în clipa aceia, Marele \ istiernic răsucindu-și spada dezgolită în lumina zorilor..

Și oștile se năpustiră, cu vuet surd, peste Bazar...

XII.

Erau patru ceasuri de când Marele Vistiernic părăsise lagărul, și de atunci, nici un semn de viață nu turbură liniștea din ce în ce mai grea și mai apăsătoare a singurătăților întunecate...

Zorile răsăriseră.

Pe orizont mijiră cei dintâi fulgi de lumină,— huhurezii cântau, — oștile aziatice se răscoleau pretutindeni...

Și, totuși, nici-un vuet de războiu nu sfâșia tăcerea...

Arbore cu cinci sute de lefegii și arcași, așteptă de ceasuri întregi, sub Turla lui Ghirai, cele dintâi pocnete de sânețc.

Și sunetele acestea, de care se legau toate nădejdile luptătorilor și toată soarta nefericitei Moldove, nu mai izbucneau...

Buhtea Vornicul, și alți mari boeri, răniți de moarte, — cari ținuseră să vadă, pentru cea din urmă oară, desfășurarea luptei din Bazar, — cerură să fie duși înapoi, sub corturi... *

Peste toate sufletele se așterneă întunericul din ce în ce mai înfiorător al desnădejdei.

Toți jeluiau în taină peirea- fără de folos a celui mai hotărît și mai îndrăzneț dintre ostașii lor... w .

In clipa aceia — când nimeni nu mai năzuiă să audă vre-un strigăt de alarmă sfâșiind taberile musulmane, — harțul izbucni, deodată, înăbușit, sălbatec...

Oștile Moldovene auziră, mai întâi, țipătul scurt și înfundat, al trîmbiței arabului de pe dâmburi...

Apoi un vuet înecat zgudui văzduhul. Orizontul se cerni de umbre dese și mărunte...

Corturile albe și nemișcate, ale ianicerilor, presărate pe colnice, și pe dealuri, se răscoliră ca de viscol. . .

laniceri, spahii, bostangii, și neferi, năvăliră, toți îngroziți, din corturi, fără arme-, fara turbane, fără platoșe...

Trîmbițele începură să sune.

Câteva flinte pocniră slab în vânt.

Cămilele, catârii, și numeroasele herghelii de cai egipțieni și arabi, se înfricoșară, rupseră otgoanele, și se năpustiră, nechezând, peste șesuri...

Hoardele musulmane izbucniră în înfiorătoare urlete de groază...

Și tot lagărul mahomedan se prefăcu într’un viermar uriaș, înspăimântător, hidos, biciuit de flăcări, asurzit de răcnete, strivit de paloșe, sfâșiat de căngi, stropit de sânge, străluminat de fulgere...

In fața acestei priveliști neașteptate, ce se desfășură pe orizont cu repeziciunea unui incendiu năpraznic — oștile Moldovene rămaseră, mult timp, mute și împietrite, cu ochii aiuriți în noapte, cu inimile amorțite...

Apoi un freamăt surd, ca de codru zguduit de vijelie, străbătu lungile șiruri de curteni, arcași, lefegii, panțiri, și plăeșk..

Boeri, femei, copii și glotași, — toți sfâșiară noaptea, repetând o singură șoaptă, un singur nume:

--«luga... pan fuga...!»

Și ochii tuturor se umplură de lacrămi; și în inimile tuturor, — inimi pustiite de dureri, și de blesteme înnăbușite, — răsări în clipa aceea nădejdea unei biruințe mari, — mântuirea neamului lor oropsit și sărac...

Dar timpul trecea; și, odată cu el, nădejdile lor piereau, rînd pe rînd, în noapte...

Pe măsură ce zorile de ziuă creșteau în răsărit, nemărginitul agarlâc aziatic se ridică din ce în ce mai înfricoșat, mai năvalnic...

Spahii își strîngeau rîndurile ; tozcoporanii alergau de pretutindeni, cu săbiile în dinți, cu arcurile înstrunate;, ianicerii, ceaușii, neferii, și nakibii marelui Alem, se revărsau în cascade asupra micului stol de moldoveni înghițiți de talazuri...

Un urlet prelung, — de ape revărsate peste stăvilare, — umplea văzduhul împăienjit de fum, de flăcări, de călăreți, de arme...

Din câteva părți ale zărei izbucniră limbi roșii de pară, amestecate cu șuvoaie de fum.

Corturile ardeau...

In lumina lor sinistră oștenii moldoveni luptau răsleți, unul înpotriva a sute de ianiceri și solaci...

Toți alergau urmăriți de spahii, ciuruiți de gloanțe, sfâșiați de hangere, sfârtecați de șutiți, către un singur punct, spre Parc...

Unii cădeau sub picioarele cailor, striviți de iatagane și de darde.

Alții se svârcoleau, în sânge, încolăciți de arcane, spintecați de căngi. '

Hânzarii se agățau de grumajii cailor. îngroziți de flăcări, și cădeau sub copitele lor, sugrumând în.brațe beii- și pașalele smulse din șele; codrenii Tigheciului înaintau negri, fioroși, cu pletele răscolite în vânt, către Bazar; panțirii săriau în scările misirilor neînfrânați...

Și de pe harșalele lor strălucite, ei stăpâneau mulțimea, învârtind spadele în lumina scăpărătoare a flăcărilor, sărind peste- cadavre, prăbușind corturile, răsturnând proviziile, tăind cărări largi spre marele Alem...

Salvele de sânețe pârîiau neîntrerupt.

Și după, fiecare salvă, mii de glasuri sugrumate de groază sfâșiau negurile, cu lungi țipete de «Allah și Aman...!»

Adeseori pe movilele de provizii și de arme, ce împresurau tabăra Curței, răsăreau umbre strălucite de curteni îmbrăcați în lorici.

Cu capetele descoperite, cu spadele’n mâini, cu brațele întinse peste hoarde, ei răcneau, îmbărbătând oștile la luptă.

— «Înnainte... Hojma înnainte...!»

Apoi zvârleau spadele in aer, și cădeau în mijlocul iniilor de brațe înnarmate, ciuruiți de gloanțe, striviți, de ge.riduri...

În acest înspăimântător furnicar de oști clocotitoare, — oștile moldovene întrezăriră în câteva rînduri, umbra marelui lor pușcaș răsărind, roșie ca de foc, în lumină...

Marele Vistiernic înnaintâ neînfrînat în inima bazarului...

Cu capul dezgolit, cu sabia arcuită peste gloate, el pătrundea mereu în adâncuri...

Lefegii, strînși în careu, se hâțânau, în iurul lui, ca o navă.

Hânzarii chiuiau; panțirii roiau, împreajma lor, călări; codrenii zguduiau cerul cu detunătorul lor strigăt de năvală:

-- «La harță !... înnainte... hojma înnainte...!»

Și micul stol de ostași, strînși piept la piept, umăr lângă umăr, — înnotă, mereu’, prin foc, prin fuin, printre săgeți, printre arme...

Un pas îi mai despărțea de cortul imperial.

Un singur păs...

Dar în. jurul acestui cort uriaș, străjuit de marele Alem, de cornul strălucitor al Semi-Lunei și de cele trei tuiuri ale Rumeliei, Anatoliei, și Damascului, — aliotmanul clocotea ca o mare...

Și acest ocean nemărginit de capete omenești creștea mereu...

Din toate părțile zărei veneau, într’o alergare nebună, lungi șiruri de călăreți arabi, munteni, și tătari.

Toată călărimea lui Layot Basarab, toate cohortele de peste Nistru, toate hoardele marelui Se-raskier, zburau besmetice peste dealuri...

Trîmbițile sunau jalnic în zări.

Flintele pocneau, rînd pe rînd, în răsărit.

Corturile ardeau, ghehanaua ardea, orizontul ardea împurpurat de soare...

Și pământul, răscolit de copitele fugarilor sălbatici, scăpară, fumegă și vuia, ca o mare de tăciuni spulberați de vijelie...

Comandanții oștilor împărătești, Marele Vizir, Kieliaia, Muhzur-Agasi, Ibrahim-Pașă, Beilerbeii celor trei mari provincii răsăritene, Kyslar-Agasi, Beis-Effendi, Marele Muftiu, Miralem-Agă, și toți beii, ciohodarii, ulemalele și slujitorii curței împărătești, stăvileau cu piepturile lor intrările cortului...

In jurul lor alte valuri strălucite de inaniceri, spahii, bostangii, neferi, solaci, ceauși, achingii, beșlii, gemlii și raiale, împrejmuiau marele Aleîn.

Și la aceste valuri se adăogau altele...

Sosiră, rînd pe rînd, roșiorii, curtenii, și ferentarii valahi; apoi, topcii și muselmii marelui Seraskier, azapii marelui Capudan, gianclăii lui Hagi-Hadâni, nohaii lui Mengli-Ghirai, barhidurii lui Eminec, hinii lui Nur-Agă...

Toate aceste cohorte, răscolite de primejdie, căzură cu un nour de lăcuste, asupra marelui Bazar...

Gloatele se îndesiră.

Oceanul, din jurul cortului, crăpa.

Ianicerii sbucniră, înnăbușiți, din rînduri.

Spahii îi urmară.

Tătarii se năpustiră, înnaintea lor, călări.

Ghioacele lor de cremene, și de fălci de cal, se sfărîmară de pavezile moldovenilor...

Careul se strîmbă, și se rupse...

Atunci se văzu, în zări, o priveliște grozava, cum nici cei mai bătrîni sfetnici ai țârei nu văzuseră în lunga lor viață, plină de încercări și de lupte uriașe...

Juga răsări, de asupra corturilor sfărîmate, cu fruntea înmuiată de sânge...

El lovea, și se apără cu o repeziciune năpraz-nică...

Spada lui zbură prin aer ca un șearpe rotitor, de foc. O aureolă albă de lumină îi împresură fruntea stropită de sudori. Și fiecare scântee șue-rîndă, — fiecare licărire a spadei lui fulgerătoare,— sfâșia, strivea, descăpățână, omora...

In jurul lui, pe- alte mormane de scrum, de cadavre, și de arme, — în mijlocul aceloraș jocuri orbitoare de lumină, — bătrînul pârcălab Arbore, Bodea Vornicul, Dajbog, Șteful, Barsu și Mihai Spătar ul, împărțeau moartea cu aceiaș dărnicie și măestrie rară.

Tot lagărul Mahomedan, dela cortul împărătesc, până pe culmile Bârgăului, părea un amfiteatru nemărginit, de pe care sute de mii de privitori, înfrigurați de fiori, se frământau și urlau...

In fața acestei priveliști mărețe, Domnul, boerii, și toate armiile moldovene, rămaseră neînsuflețite, cu, brațele spre cer, cu ochii înnecați de lacrămi.

Tarasie îngenunchie, în mijlocul boerilor, și se rugă plângând pentru mântuirea sufletelor celor mor ți și ale celor ce mureau sub ochii lor...

Marele Logofăt plângea...

Domnul, alb, ca de marmură, priveă uimit, în zări...

Toata viața marelui vistiernic îi trecea, acum pe dinainte.

Il știuse de temut, sălbatec...

Dar nu nădăjduise să vadă, în el, pe uriașul de azi...

Tânărul voivod își întoarse capul înnapoi, să nu mai vadă măcelul înfricoșat din zare, să nu fie față la peirea celui mai mare și mai iubit războinic al lor.

Dar în clipa aceia o sclipire orbitoare, urmată de un vuet grozav, îl întoarse din nou către Bazar.

O priveliște cumplită îi se arătă, atunci, privirilor.

O trîmbă uriașă de flăcări zbucni, șuerînd, din măruntaele pământului.

Ea se înălță în văzduh, se despărți în mii de pârae luminoase ; acoperi cerul de scântei, de fum și de lavă învâlvorată; apoi căzu, ca un nour pustiitor, de plumb, peste bazar și peste hoarde...

Un vuet înspăimântător cutremură, apoi, tăria...

Orizontul se înegrî, de brațe, de capete, de veștminte, și de trupuri omenești, rupte în bucăți, prefăcute în pulbere...

Aliotmanul se rasipi, urlând, în cele patru părți ale zarei...

Juga rămase singur în mijlocul rămășițelor omenești, ce picurau, rare ,și însângerate, din neant.

El rîdea...

Visul lui măreț se împlinise...

De-acum neperi torul erou, putea să moara...

O clipă mai în urmă, un nou vuet, și o nouă trîmbă de foc sfâșie spațiul... . . .

Domnul își aținti ochii spre păduri și zam i...

El zâmbi trist. îndurerat, bântuit de gânduri amare: . .

O parte din ierbăria înnaltului padișah pierise...

Și pierise și marele tun mahomedan, de oco-puri asvârlit în aer de marele capitan Arbore...

Dar tunuri se găseau încă, și iarbă mai eră în Bazar...

Eroi, însă, ca Marele Vistiernic Juga, ca Arbore, ca Marele Spătar Mihai, și ca înfricoșatul pârcălab Dajbog, — nu mai erau...

XIII.

Înfiorătorul atac al marelui pușcaș se sfârșise...

Dar fiorii sălbateci ce sfâșiară o noapte întreagă inimile moldovenilor din tabără, încă nu se sfârșiră.

Abia răsări soarele asupra măgurilor aburite de sânge, și o nouă priveliște, mai tristă, mai înfiorătoare, mai sălbatecă, se desfășură în ochii lor împăienjeniți de lacrămi...

Hoardele mahomedane, ațâțate de bei și pașale, cerură înaltului Padișah capul Marelui Vistiernic Juga și al tuturor celorlalți răsboinici moldoveni rămași în vieață.

Dar înaltul Padișah — fie că nădăjduia să smulgă vre-o mărturisire, cât de târzie, de pe buzele înfricoșatului Pușcaș ; fie că îi sorocise o altă moarte, mai cumplită decât aceea pe care i-o pregătiseră haitele barbare, — fie, în sfârșit, ca voia sa-1 ție lângă el, ca ostatec, — rămase surd la toate rugăciunile marilor săi sfetnici și la toate strigătele oștilor sale răsvrătite.

In schimb el aruncă în brațele cohortelor încețoșate de pradă pe toți ceilalți comandanți curteni, răniți, sau uciși în Bazar.

Fiorosul aliotman se clătină atunci ca o mare.

Și în lumina soarelui înmărmurit pe boltii, și în sunetul tabulhanalelor și în vuetul vag al întunecoaselor cohorte de ginclăi și nohai, scăpărătoarele armii ale celei mai mari împărății pământene, se apropiară, dănțuind, de poalele codrilor...

In fruntea nețărmuritului alai înainta încet, cu fruntea înclinată pe piept, cu brațele încolăcite de arcane, cu trupul dezghiocat de răni, cu capul crăpat de darde, cu buzele pline de sânge, — bătrînul Pârcălab Arbore...

El era singurul rămas încă în picioare.

Și spre slava neamului moldovenesc și întru groaza puterilor cotropitoare, bătrînul ostaș se învrednici să poarte cu mândrie sarcina celei mai grele osânde ce s’a văzut vreodată în țara Moldovei...

îmbărbătat de privirile fraților săi din depărtare și însuflețit de icoana uriașei izbânzi din Bazar, bătrînul venea liniștit, supus, fără să murmure, fără să se împotrivească, fără să geamă.

Ca un lisus dus spre Golgota, el suia vâlcelele, cobora în văi, alunecă pe coaste, se tara pe brînci.

Și nu răspundea, nimănui, o șoaptă...

Privind țintă spre întăririle cetăței, el clătină din cap, și zâmbea...

Din când în când își înălță privirile rătăcite spre ochiul înflăcărat al soarelui; și atunci, umbra lui înaltă, încărcată de armuri și de sânge, se lumină, ca o năluca albă...

Un fior cald îi învioră inima amorțită de dureri, strivită sub zele...

Soarele îl sărută pe tâmple, pe obraz, pe umeri, pe piept, pe brațe...

Și în sărutările acestui soare arzător, do vară, el simțea alintările dulci ale morței.

Cerurile se deschideau largi înaintea ochilor lui orbiți de lumină, — și, ca un fluture, înviorat de frumusețea primăverei ce se desfășură dincolo de spații, sufletul lui sbură fericit în slava.

Se suia sus, deasupra patimilor omenești ; departe de pământul acesta, pururea răscolit de lupte, însetat de sânge, nesățiat de morți; departe de vuetul celor ce-1 schingiuiau și-l loveau; departe de ai săi, departe de el însuși, departe de trecutul lui, încărcat de restriște și de fapte mari...

La câțiva pași, în urma marelui Spătar înaintau, pe brațele ceaușilor, alte stoluri de umbre schilave..

Venia Bodea Vornicul, Mihai Spătarul, Dajbog, Șteful, Mârzea, Huiban, Tăvădar...

Toți erau morți.

Singur, Ipota, își deschidea din când în când ochii înghețați, sticloși.

Înfricoșatul hatman se uită în zări pierdut, — apoi gemea...

Un horcăit adânc îi înnăbușă grumazul.

Limba i-se învălătucea între dinți, pleoapele i-se lipeau, reci, peste luminile vederei...

Ceaușii îi înțepeniseră capul între hangere, și se învălmășau, în jurul lui, chiuind, răcnind, hăr-țuindu-1 ca pe un ostaș în viață, în fața oștilor moldovene împietrite, înaintea lor, pe metereze...

In jurul acestui alai sălbatec, viermuiau mulahii,. salahorii și gealații imperiului, înnarmali cu alebarde, cu securi, și cu căngi.

Veneau, apoi, lungi șiruri de catâri, purtând saicini mari de lemne și de uscături cătrănite.

In urma lor, într’un nemărginit careu deschis

către păduri, călăreau, în linii lungi și semețe, bostangii și ianicerii curței.

La spatele lor se învălmășau spahii, timargii, solacii, și neferii.

Apoi zările se înnourau, și fierbeau, de toate celelalte triburi și provincii aziatice, începând cu că lari mea lui Layot, și sfârșind cu hoardele de ciamburi și năvrapi, de pe țărmurile Niprului și ale Mărilor Putrede.

Aproape de turla lui Dragoș, tot acest nețărmurit alai Mahomedan, se opri.

Pașalele se înălțară în scările misirilor și priviră lung către păduri.

Tabulhanalele încetară.

Câteva tabore de ianiceri înaintară, în pas măsurat, către întăririle cetăței.

Alaiul se apropie încet, încet de marginea codrilor, încercui zările într’un uriaș curcubeu de arme sclipitoare, — apoi rămase nemișcat în loc.

Salahorii și gelații suiră clinul cele mai înalte coline din fața taberei moldovenești.

Jertfele fură trîntite la pământ.

Pregătirile morței începură...

XIV.

Un ceas mai în urmă, pe creștetul colinei se arătară opt trupuri omenești, pironite pe opt stâlpi uriași, înfipți în mormane de vreascuri și de lemne învâlvorate...

In fruntea lor, Ia câțiva pași de. întăririle lagărului moldovenesc, fu așezat nefeimtul Arbore..

La spatele lui fură răstigniți, Mihai Spătarul, Bodea Vornicul, Dajbog și Hatmanul Ipota...

La câțiva pași mai departe fură înșirați Mârzea, Șteful, Tăvădar, și vestitul arcaș Huiban.

Ipota nu mai dâ niciun semn de viața.

Singur Arbore sta viu, cu ochii întredeschiși, cu inima încă ne-adonnită, pe fiorosul sau calvar...

Suferințele bătrînului războinic fura sfâșietor de amare...

Dar tăria cu care el le primi pe rug, fu mai înfiorătoare ca însăș moartea.

El fu întins pe lemn de patru gealați hidoși. I-se bătură în picioare țăpușe mari de fier. Sângele îi țâșni din rane. — fluerele picioarelor îi eră pară...

Și el nu scoase niciun cuvânt, niciun vaet...

Patru mullahi îl înfășurară, apoi, în arcane o-trăvite.

Ei sugrumară trupul ferecat al eroului, trăgând din patru părți, otgoanele încrustate în carne.

Mijlocul lui trosni, — coastele i-se zdrobiră...

Și totuși, niciun țipet de durere nu zbură de pe buzele sale amorțite...

înalt și trupeș, ca un uriaș acoperit de rugină, el fu ridicat în urmă, de-asupra rugului...

Hoardele izbucniră în urlete grozave...

Săgețile căzură; asupra lui, potop.

O ghioagă îi sfărîmă lorica, — o săgeată i-se înfipse între umeri, — o cange îi descoperi pieptul...

Și nebiruitul martir, încă nu turbură tăcerea...

Atunci se apropiară salahorii, cu torțele aprinse...

Ei dădură foc vreascurilor cătrănite.

Vreascurile se învâlvorară. lalbullianalele sărbătoriră, cu detunete asurzitoare, izbucnirea celor dintâiu șerpi de lumină.

Șerpii de foc se urcară, umplând văzduhul de miros de carne arsă, în sus, peste'genunchi, peste șoldurile și peste umerii jertfei răstignite...

Și spațiul încă nu se. înfiora de gemete...

In fața acestei tăceri cumplite, ianicerii, oștile lui Layot, hoardele de peste Nistru, — Domnul, hoerii, clerul și toate oștile moldovene de pe întăriri, — rămaseră o clipă, împietrite de fiori, cu ochii pironiți spre rug.

De pe buzele marilor curteni zburară suspine ușu rotoare...

Toți crezură că bătrînul pârcălab murise.

Și toți își ațintiră privirile spre cer, înălțând rugăciuni de mulțumire spre Domnul...

Hoardele musulmane priveau îndobitocite, cu pumnii strînși, cu dinții încleștați, liniștea Dumnezeiască a urgisitului erou.

Apoi, începură să murmure, să răcnească, să urle.

Pașalele scrîșniră.

Ianicerii își descurcară flintele în platoșa murindului.

Tătarii își zvârliră, spre cer, ghioagele, arcele, și scuturile lor de lemn, blestemând pe Iahve și pe Mesia: zeii Nenorocirei...

Apoi toate haitele deșertărilor se îmbrînciră spre rug, cu ochii însângerați de mânie, cu spumele la gură, să sfâșie în bucăți trupul celui mort înainte de vreme...

înduioșat, parcă, de țipetele hoardelor însetate de sângele său, bătrînul se zbătu, atunci, ușor pe rug...

El își trase piciorul din flăcări.

Genunchii i-se încovoiară spre gură, capul i-se înclină spre piept...

Mullahii se năpustiră furioși spre foc.

Ei răscoliră jăratecul cu căngile, potoliră furia flăcărilor ce se ridicau dincolo de capul jertfei,— apoi rămaseră muți, în așteptare...

Trupul eroului se zbuciumă iarăși.

Cizmele lui strălucitoare căzură învâlvorate peste vreascuri. .

Degetele picioarelor i-se dizghiocara...

Ele atârnară, o clipă, de-asupra tăciunilor apiinși apoi se deslipiră de carne, și picuriră sfârîind în foc.

Aripile de oțel, așternute peste glezne, se înroșiră.

Un miros înțepător de grăsime și de oase carbonizate umplu văzduhul...

îndârjiți de tăria cumplitului ostaș, pașalele făcură semn tăciunarilor să însuflețească focurile...

Salahorii azvârliră peste flăcări noui vreascuri cătrănite.

Limbile de foc, din nou se împleticiră, șuerînd în slavă.

Și din nou trupul muribundului se cutremură, și se sgârci de durere...

Atunci un lucru ne mai pomenit, plin de măreție și de jale ne mai văzută, se dezvăiui peste păduri, în tabăra Moldovei...

Un murmur înăbușit, ca de pâraie depărtate,— apoi din ce în ce mai răsunător, și mai* jalnic,— sfâșie undele încropite ale văzduhului...

Tarasie, mitropolitul Romanului, și toți preoții, și egumenii, suiți pe crenele și prin turle, întinseră crucile și sfintele potire, către muribund...

Și în mijlocul înduioșărei întregei obște, ei binecuvântară și sfințiră întru veci ceasul solemn în care sufletul marelui mucenic al crucei se despărțea de trup, și zbură luminos în slavă.

Innăbușit de plâns, bătrînul Arhi-Păstor al Moldovei, repetă de câteva ori în tăcere:

«Părinte.., nu îngădui ca făptura aceasta să fie înghițită de periciune:

«Fă ca trupul său să se desfacă în țărîna din cai ele au purces, iar sufletul lui să se așeze în cetele drepților...»

Preoții cântară, sguduiți de acelaș plâns, troparele și stiharele morților.

Arhidiaconul Serafim înfiora azurul, repetând printre lacrămi, ectenia sufletelor osândite...

Apoi cântăreții intonară înduioșătorul prohimen: «Fericită este calea pre care mergi azi, suflete...»

Și tot poporul isbucni, cu ei, în rugăciuni și în hohote amare...

In mijlocul acestor rugăciuni sfâșietoare bătrînul Arbore își deslipi încet-încet pleoapele...

O durere înfiorătoare îi săgeta trupul acoperit de răni...

Armurile sale bogate se înnegriseră.

Părea un cosciug negru, de plumb, prin care se întrezăreau oasele albe, putrede, fosforescente...

Printre solzii loricei, pe sub jambiere, și printre zelc, cărnurile i se scurgeau galbene, cleioase, învâlvorate, ca de reșină.

Stâlpul încununat de vipere scăpărătoare se desvăluiâ în soare, ca o făclie uriașe...

Și întregul altar pe care cele opt trupuri omenești se prefăceau în pulbere, se înălța biciuit de șerpi de foc, ca un munte de jăratec...

Arbore își deslipi pleoapele — și se uită aiurit în zări...

Ochii lui erau roșii ca sângele.

Și prin pânza lor sângerie, el nu văzu de cât sânge.

Văzduliul i se păru de sânge, pădurile de sânge, zările de sânge, munții de sânge...

îngrozit de atâta sânge, revărsat în spațiu, el își pironi ochii în pământ.

Din pământ isvorau iârăș șuvoaie de sânge.

Și toate dealurile erau acoperite de umbre și de arătări mânjite de sânge...

El se încolăci pe trunchi, ca un șarpe sugrumat de dureri...

Inima i se rupse...

Vinele batrînului, prin care clocoteau până atunci râuri de plumb topit, se ușurară fără veste.

O nesimțire adâncă îi umplu trupul căzut în amorțire...

Tâmplele nu îi mai svâcneau.

Fruntea nu i se mai părea încununată de ghimpi înroșiți în foc, inima nu ’i se mai svârcolea între coaste, oasele nu i se mai despicau, sfredelite de fulgerile morței.

Vasul în care se topiră toate puterile uriașului martir, se goli pretutindeni...

O noapte nemărginită, plină de tăcere, de uitare, de pace, năvăli peste sufletul său pustiit de gânduri...

Muribundul zâmbi...

Fii un zâmbet cald, de mulțumire...

Ochii i se luminară.

Pânza de pe luminile lor pieri.

Negurile sângerii, coborîte peste păduri și peste dealuri, se desfăcură, ca două prapure, de purpură, înnaintea celei din urmă licăriri ale sufletului său...

Privirile i se furișară limpezi peste dealuri.

El văzu atunci o priveliște ciudată desvăluindu-se în depărtări, la marginea zarei.

Vazu o navă uriașe, acoperită de mii de umbre omenești, și de lumânări aprinse, alunecând încet, printre valuri de tămâie...

Ln catart înnalt se clătină, singur, peste ape.

In vârful lui se arătară câteva umbre mici, tremurătoare...

Nenorocitul pârcălab văzu pe Domn, văzu pe Marele Logofăt Tăutu, văzu pe Boldur, pe Șendrea.

Văizu în sfîrșiț pe fiul său Arbore întinzând brațele spre el, și strigându-1 pentru cea din urmă oară pe nume...

Apoi nu mai văzu nimic...

Ochii lui erau tot deschiși, tot limpezi, tot șenini...

Dar sâmburele de lumină, ascuns în umbra lor, pierise...

Și, cu el pieri soarele de pe boltă, și cu flacăra scăpărătoare a soarelui, pieri cel mai bătrîn și cel mai nefericit dintre străjerii Moldovei...

XV.

Puținele, dar uriașele izbânzi ale oștilor moldovene se încheiară...

Din ziua înfiorătorului măcel din Bazar, începură pentru ele adevăratele vremuri de restriște și de desnădejde.

După luptele de până atunci, căzu asupra lor foamea.

După foame, veni setea și molima; și după a-ceste trei încercări cumplite, — împotriva cărora nici înțelepciunea Domnului, nici vitejia oștilor sale- nu mai puteau lupta,— sosi, lovitura din urmă...

Nimeni nu fu vinovat de toate aceste căderi repezi și hotărîtoare ale nefericitelor puteri moldovene.

Domnul, marii sfetnici ai Divanului, și toate celelalte oști din tabără, își împliniseră datoria la sfârșit, și cu cea mai mare vitejie pomenita vre-o dată.

Dar toate fuseseră în deșert...

Soarta Moldovei eră încă de mult hotarîtă.

înainte ca marele Vistiernic să se fi azvârlit asupra Bazarului, — nefericitul lagăr moldovenesc eră osândit să piară.

Marele tun mahomedan de asediu sguduise temeliile șubredei și părăduitei lor cetăți.

Nu se mai așteptă de cât o singură lovitură,— un nou și hotărîtor atac, — pentru ca ea să se scufunde, cu toate sufletele închise între pereții ei de lemn, sub valurile furioase ale vrăjmașilor...

De altă parte munițiile se sfârșiseră.

Și, odată cu ele, se sfârșiseră și merindele...

Sărmanele oști moldovene nu mai aveau decât două căi de izbăvire...

Sau să primească umilitoarele condițiuni ale Forței; și aceasta eră moartea mândriei și nea-târnărei lor...

Sau să încerce o ieșire, în massă, printre valurile cotropitoare ; și aceasta însemnă să se a-runce, înainte de vreme, în ghiarele peirei...

In fața acestei stări nefericite, Domnul fusese nevoit să primească, dar, planul deznădăjduit al marelui și neînduplecatului său pușcaș.

Sfârșitul acestui deznădăjduit atac se văzu.

Marele tun mahomedan de asediu fusese zdrobit.

O parte din ierbăria aliotrnanului sărise în slavă.

Parcul fusese răscolit, părăduit și ars.

Hoardele asiatice fură hărțuite și strivite sub picioare, ca un viennar hidos..

Niciodată o neliniște și o groază mai adâncă nu pătrunse în inimile oștilor mahomedane, ca în clipa în care viața marelui stăpânitor al lumei fu la un pas de prăpastia peirei.

Și niciodată arslanii lui Mohamed nu s’au simțit niai mici, mai neputincioși, și mai nevolnici, ca în ceasul în care sufletul bătrînului pârcălab Arbore zbură liniștit în slavă.

Dar tocmai această groază nemărginită, pe care Domnul voise să o înrădăcineze cât mai adânc în sufletul bolnav al gârbovitului Sultan, fu pricina grelelor încercări ce se abătură mai târziu asupra oștilor moldovene.

Câteva ceasuri după potolirea furtunei din Bazar, Înaltul Padișah, slab, aiurit, pierdut, îngrijat mai mult de viața lui primejduită, decât de soarta armiilor sale, — chemă în jurul său pe toți sfetnicii imperiului...

Și cu glas încet, sugrumat de fiori și de friguri, el le porunci să înceteze luptele, să ridice corturile și să pornească, înainte de luminarea zorilor, înapoi, spre Istru...

O clipă, — și toate s’ar fi sfârșit cu bine...

Dealurile ar fi rămas pustiite de oști și de arme: aliotmanul ar fi fost departe.

Oștile moldovene, despresurate de hoarde, ar fi putut să iasă iarăși la larg, mândre de tăria lor, mulțumite de lovitura marelui Vistiernic Juga, sărbătorite pentru curagiul și împotrivirea lor uriașe...

Dar steaua mântuirei lor nu străluci decât o clipită...

La auzul cuvintelor înaltului Padișah, marii dregători ai Porții, Layot, Hanii Crimeei, și toți comandanții taberilor împărătești se înfricoșară ca de moarte...

Hotărîrea Sultanului nu însemnă, pentru ei, decât exilul, mazilirea și moartea lor...

Unii se văzură surghiuniți, lunecați în apele Bosforului, aruncați în tainițele Scutarilor și Gaatei.

Layot își văzu sceptrul smuls, coroana instruinată, — capul desprins de trunchiu, trupul rostogolit în sânge...

Hagi-Aidar și Mengli-Ghirai se văzură rătăcind iarăși prin pustiurile Niprului, fără țintă, fără nădejde, fără pradă...

Și toți se cutremurară la gândul că bolnavul de azi se va preschimbă mâine în calau, că în-fringerea și suferințele lui din țara Bogdaniei, vor fi răsplătite, în răsărit, cu sânge și cu schingiuiri amare...

Atunci ei căutară în grabă un mijloc prin care să-și mântue viețile.

Marele Seraskier strînse în jurul său pe toate căpităniile oștilor unite.

Și, în lumina fumegândă-a torțelor, ei chibzuiră singuri, în tăcere, asupra hotarîrei Padișahului și asupra nenorocitei lor ursite...

Fu o consfătuire lungă și chinuitoare, plină de fiori, de tânguiri și de taină.

Dar din consfătuirea aceasta, ce dăinui până spre zori, răsări în sfârșit lumina ce le îndreptă mai târziu pașii spre izbândă...

A doua zi Marele Vizir înfățișă înaltului Padișah noul lor plan de luptă.

Mânia Sultanului se potolise.

El ascultă cuvintele Vizirului, liniștit, fără să se încrunte, fără să murmure.

După planul acesta, oștile mahomedane trebuiau să se retragă în neregulă spre Piatra, Șiret, Ho-raița și Neamțu, închipuind astfel o fugă în neregulă. b

In timpul acesta marele Seraskier se însărcina să stăvilească izvoarele Pârîului Alb, și să vegheze acolo toate mișcările și perderile oștilor împresurate.

«In chipul acesta, — încheie Marele vizir, — armiile necredincioșilor nu vor mai avea decât trei căi de isbăvire:

Sau să aștepte, înnăuntrul cetăței, stingerea lor desăvârșită, prin foame și prin secetă.

Sau să încerce o ieșire desnădăjduită printre rîndurile noastre.

Sau în sfârșit să se predea, cu blestematul lor Șeic în frunte, în mâinile Tale neînvinse!»

Cuvintele din urmă ale Marelui Vizir înmuiată inima bătrînului monarc...

Sultanul ridică, încet, din umeri.

Prin gestul acesta, soarta Moldovei fu, din clipa aceea, hotărîtă... *

XVI.

Isvoarele pariului fură stăvilite.

Pârîul Alb secă...

Puterile aziatice se depărtară...

Dealurile și văile, din jurul cetăței, rămaseră mute și deșerte...

Din ziua aceea înaite isbucnî, în mijlocul oștilor moldovene, — setea...

Trei zile în șir dăinui această sete, din ce în ce mai arzătoare, din ce în ce mai cumplită.

Și peste ea căzu foamea: și în urma acestor două încercări înspăimântătoare, izbucni, în sfârșit, cea mai înfricoșată dintre toate: ciuma...

Cu toate acestea, nefericitele oști moldovene, nici nu se predată, nici nu încercară să-și taie drum printre hoardele musulmane ce viermuiau în zări...

Ele nu încercară, măcar, să despresoare izvoarele pârâului, să rupă stăvilarile: să smulgă, pentru o clipă, un singur strop de apă...

Știau că toate erau în deșert.

Din zece mii de luptători, două mii, dintre ei, pieriseră...

Nn mai erau decât opt mii.

Ce puteau să facă opt mii de oameni, în câmp deschis, în potriva a sute de mii de musulmani deslănțuiți în toate colțurile zarei...

Orice ieșire din cetate, nu însemnă decât pei-rea lor...

Dar ei, încă trebuiau să trăiască...

Istoviți de foame, mistuiți de sete, chinuiți de dureri și de molime, ei erau datori să vegheze asupra nefericitei lor moșii.

Căci în ei eră toată nădejdea țărei lor năpăstuite.

Ei erau tăria Moldovei...

Dela Domn, până la cel din urmă slujbaș și răzeș, erau, toți, strânși aici: în acest mormânt uriaș, deasupra căruia aripile morței se întindeau negre și nețărmurite...

Ei primiră dar, noua și înfricoșata lor osândă, cu bărbăție și cu liniște, fără să murmure, fără să cârtească...

încrezători în puterea Celui de Sus, își înălțară privirile spre cerul înflăcărat și dogoritor al verei; și, ca în toate ceasurile lor de desnadejde, se rugara Mântuitorului Dumei, cerșindu-i pentru neamul lor îndurare; iar pentru ei tărie...

In liniștea aceasta pustiitoare, turburată doar de rugăciunile preoților și de aiurările răniților căzuți în agonie, ei petrecură cea dintâi zi și cea dintâi noapte de îngrijorare și de sete.

Nimeni nu se plânse...

Tăcuți, ca și cum ei singuri și-ar fi pricinuit toate durerile,— sărmanii viteji adormiră în întunericul pădurilor, uitați de ei înșiși, uitați de toate neamurile încreștinate pentru mântuirea cărora ei se războiau și piereau...

A doua zi însă, fierul înroșit al durerei începu să-i înfioare din ce în ce mai adânc, din ce în ce mai sălbatec.

Copiii începură să plângă. Răniții gemeau. Frigurile, hrănite de duhoarea hoiturilor din păduri, pătrundeau din ce în ce mai adânc în rîndurile oștilor...

Mul ți adormiseră sănătoși, și se deșteptară, ofiliți, scuturați de fiori, slăbănogiți de friguri...

Din toate părțile se auziră șoapte înăbușite de durere:

— «Apă...»

Și apă nu eră nicăieri...

Valea se scufundă înaintea lor albă și secătuită ca de var.

Pietrele de pe prunduri, umede și jilăvite în ajun, licăreau sticloase și înțurțurate, ca grunjii de sare.

Și toate lucrurile din cetate, — corturile, întăririle, puștile, și armurile oștenilor, se desvăluiau, — sub lumina dogoritoare a soarelui, — asemenea unor mormane fumegânde, din fața cărora privirile nefericiților luptători se întorceau cu desnădejde și cu groază.

Atunci începură să se miște, toți, amețiți, prin pâclă. .

Unii se agățară de arbori, încercând frunzele lor ofilite.

Erau sălcii și amare... . .

Alții își răcoriră buzele, strîngând, între dinți, penele spadelor.

Câțiva încercară nisipul.

Codrenii mușcau rădăcinile ierburilor.

Umblătorii de prin stepele Bugeacului își în-ghimpau caii, și sugeau, înfiorați de durere, sângele lor încropit și crud...

Dar toate erau în deșert.

Setea creștea mereu.

Ea se astâmpără o clipă, spre a renaște mai vie, mai înfiorătoare, mai crîncenă...

Ochii oștenilor se aprindeau și ardeau, în orbite, ca niște scăpărări de foc.

Cutele obrajilor li-se lungeau.

Plămânii, pustiiți de răsuflări arzătoare, li-se distrămau ca niște cârpe învolvorate...

Toți simțeau că trag în plămânii lor, fâșii usturătoare de pară...

Și toți respirau, în aerul încins de flăcările soarelui înnăbușitor de Iulie, scrum și funingine...

Singura lor ușurare eră stupitul, cleios și sălciu, pe care-1 amestecau între gingii.

Dar când și aceste picături amăgitoare, se sfârșiră, — începură, pentru nenorocitele jertfe, adevăratele chinuri ale morței...

Și nu erau chinurile unei morți mântuitoare.

Eră o agonie lungă, sfâșietoare, fără sfârșit, în care toate casnele și suferințele omenești se în-lănțuiau rînd pe rînd, ceas cu ceas, clipă cu clipă...

Soarele încă nu se înclinase spre apus, și lagărul se preschimbă într’o uriașă vatră de jeratec pe care mii de trupuri omenești se zvârcoleau în spuză...

Eră o căldură cumplită, și buzele lordârdâiau. întinși pe sub umbrare, cu capetele îngropate sub brațe, cu buzele lipite de țărînă, ei gemeau și urlau, sfâșiați de arsuri ucigătoare.

Ei nu mai puteau privi soarele de pe boltă, nici frunzele veștejite ale codrilor, nici zările argintii clin depărtări.

Pretutindeni vedeau foc și flăcări. Pădurile păreau de jeratec; zările se destindeau înnaintea lor ca niște bălț.i nemărginite de plumb topit: dealurile unduiau prin neguri fumegânde, asemenea unor talazuri galbpne de reșină...

Și soarele vărsă mereu, din gura lui învâlvorată, noui valuri de lumină, de flăcări, de jar, și de lavă arzătoare...

Câteva stoluri de liânzari și podani încercară, clin porunca Domnului, să sape fântâni în albia pariului.

Ei săpara până spre nămiezi.

Dar apă nu izvorî de nicăiri...

Dădură peste pământ umed, apoi peste nisip și peste clisă.

Poate mai erau câteva laturi de palmă și apa trebuia să țâșnească, vie și răcoritoare, din sghia-burile pământului...

Dar puterile lor se sleiră.

Se mulțumiră cu câte un bulgăre de clisă, pe care-1 îngliițiră cu o lăcomie sălbatecă; apoi lăsară hârlețele, și fugiră izbiți de arșiță, trăsniți de duhoare...

Gropile remaseră nesfârșite.

In jurul lor se învârtiră, câtva timp, copii și mamele lor obidite.

Câțiva curteni încercară din nou să sape; dar în curînd se lăsară...

Abia putură stoarce câteva picături, amestecate cu mocirlă, pe cari se grăbiră să le duca Domnului.

Doinnul le înlătură, cu nepăsare.

«Răcoriți buzele copiilor...» murmură el...

«Pe mine altei sete mă ucide...»

Curtenii trecură glodul jilav, din mână în mână și toți îl asvârliră...

Către seară se găsi, în sfârșit, un mijloc spre a potoli desnădejdea gloatelor...

Fii un mijloc înfricoșat, sălbatec...

Domnul dădu poruncă să se înjunghie o parte din caii de rezervă ai marilor curteni.

Mândrii armăsari de Asttfria, de Podolia și de Egipet, fură zălcuiți în mijlocul lagărului.

Mulțimea se adună lacomă și neînfrînată.

Nu mai erau mândrii moldoveni de altă dată.

In jurul uriașelor mormane de vite prăbușite în sânge, se învălmășau, acum, adevărate haite de fiare însetoșate de pradă...

Sângele mândrilor fugari din stepe, fii scurs, și adunat în bote, ulcioare și hârburi...

Mulți îl sorbiră cu sete...

Alții își mânjiră buzele și-l azvârliră cu desgust și cu groază.

Jupânițele nu voiră să bea.

Zadarnic le îmbiară bătrînii și nefericiții lor părinți.

Și zadarnic tinerii luptători le ațâțau pofta, sorbind în fața lor valurile calde și colcăitoare de sânge închegat.

Ele își întorceau capetele cu scârbă.

Și acelaș țipăt înfiorător de jalnic, și pururea neîmplinit, izbucnea din sufletele lor pierdute...

— «Apă... apă...»

Cea mai mare parte dintre copii și femei căzură într’o toropeală adâncă.

Chipurile lor se albiră.

In jurul orbitelor se întindeau pete mari, vinete, prevestitoare de lingoare și de ciumă.

Ei se sbăteau jn friguri omorîtoare, aiurind, plângând...

Și bătrînii vegheau la căpătâiul lor; și nu aveau nici o putere...

Ei plângeau de mila lor, și nimeni nu ie ascultă durerea...

In chinurile acestea înfricoșate, oștile moldovene trecură și ziua de a doua: cea mai grea dintre toate.

O mare parte dintre răniți muriră.

Aceasta fu, pentru tot lagărul, o ușurare neînchipuită...

După înmormântarea lor, preoții înnălțară, către qer, o rugăciune caldă de îndurare și de milă...

Bătrânul Tarasie, abia își mai putea ține cârja.

El își înnălță privirile aiurite spre boltă, și cu glasul răgușit, șuerător, amar, ceru Domnului iertare și nourilor apă.

«Doamne... deschide zăvoarele cerului... umple zghiaburile pământului... dă ploaie...»

Preoții gângăviră câțiva psalmi neauziți.

Archidiaconii rostiră ecteniile pentru molime și bejanie...

Apoi lagărul se scufundă, ca un țintirim, în întuneric.

A doua zi oștile se deșteptară, în mijlocul unui svon ciudat.

Se svonea că peste noapte noui soli ai Padișa-hului sosiseră în cetate; că noui învoiri de pace fuseseră supuse chibzuințe! Domnului; și că Domnul hotărîse, în sfârșit, să primească condițiunile Porței... .

Dar svonul acesta, — primit cu bucurie, de bă-trîni, de copii, și de mame, — nu fii decât o închipuire înșelătoare...

Spre a învioră sufletele gloatelor, Domnul învoise marilor săi sfetnici să- împrăștie svonul acesta...

Și gloatele crezură, și așteptară, până în amurg, ceasul mântui rei lor.

Dar ceasul acesta, nu mai sosi...

Sosiră, în schimb, noui încercări...

Vântul ridică din păduri, roiuri nenumărate de muște înveninate de cadavre.

Ele căzură, asupra oștilor moldovene, ca pleava neagră de neghină.

Oștile se înveninară.

Molima, dospită de zile și de nopți în șir, izbucni crîncenă și neînlăturată.

In deșert se ridicară focuri de zdrențe și de cânepă, în toate colțurile taberei; și în deșert se arseră cadavrele răniților, morți peste zi și peste noapte...

Nimic nu putu împiedică isbucnirea înfiorătoarei molime...

Trupurile luptătorilor se acoperiră de pete roșii ca de sânge...

Petele se învinețiră...

Apoi începură svârcolirile și vărsăturile...

Câțiva dintre ostași se ridicară pe brînci, — și căzură cerșind ajutor printre corturi.

Pe nările lor șuruiau fire negre de sânge...

Ei se sbăteau încovrigați de cârcei prin pulbere.

Curtenii le des făcură hainele.

Pe sub subțiori ei văzură, cu groază, gâlci vinete, pline de puroi și de sânge...

«Ciuma...» —murmurară ei, sguduiți de fiorii desnădejdei.

Și în toate părțile lagărului se văzură atunci, umbre besmetice, alergând în stoluri către porțile cetăței...

Se văzură bătrîni războinici, strîngând la piept odoarele lor, căzute în agonie.

Se văzură mame cerșind Domnului pace și îndurare pentru copii lor bolnavi.

Se văzură sfetnicii alergând spre tron, cu aceiaș desnădăjduită rugăciune pe buze...

Se văzu, în sfârșit, Arbore, strîngând la piept trupul jupâniței Negri,—și cerșind, cu glas înfricoșat, de fiară, ieșirea, cu orice preț, din lagăr...

Și totuș, Domnul rămase rece și nepăsător, în mijlocul furtunei ce se deslănțuia din ce în ce mai năprasnică la picioarele colinei...

Peste vârfurile codrilor, el întrezărise șerpi de foc, tăind aerul vioriu al serei.

Și adesea huruiri grele și prelungi, de tunete surde, clocoteau în zări.

O altă furtună se ridică, pe orizont, departe...

Poate că furtuna aceasta, eră adevărata lor mântuire...

—«Deschideți-porțile...» —porunci, într un târziu, neînduplecatul monarc...

«Cine vra să plece, — e slobod...

«Cine vra să rămâie în jurul meu,— rămâie...»

Armășeii deschiseră porțile...

Dar nimeni nu se clinti din loc.

Oști le rămaseră, până la sfârșit, în lagăr.

XVII.

Toată linia orizontului, dela Roman până la Neamțu, se acoperi, în câteva clipe de nouri negri vijelioși, înțesați de fulgere...

Pădurile începură să se clatine, bântuite de furtună. All

De pe șesuri veneau, în sbor, vârteje de pulbere, de ierburi și de frunze răscolite.

Și cete hrăpalnice de corbi, de vulturi și de ulii, spintecau văzduhul întunecat de neguri,' cu croncăniri sinistre...

Ploaia începu să cadă.

Dealurile, din depărtări, se îmbrăcară în zăbranice străvezii de apă.

Nourii se rupseră...

în toate părțile cerului se văzură fâșii lungi de ploaie, desprinzându-se de pe boltă și alunecând, ca niște fire de tort, peste păduri și peste măguri...

Potopul se întinse apoi în toate colțurile zarei.-Văzduhul se întunecă adânc...

Și de pretutindeni începu să cadă stropi repezi și ropăitori de apă, amestecați cu grindină, cu fulgere și cu trăsnete rare...

Uraganul acesta, izbucnit din două părți ale cerului deodată, căzii asupra lagărului moldovenesc ca o adevărată minune...

Gloatele uitară de muribunzi și de ciumă.

Toți își întinseră veștmintele, coifurile, pavezele și ciuberile către mana ce se revărsă, peste ei, în șuvoaie.

Și toți mulțumiră cerului, și înțeleptului lor domn, pentru mântuirea lor neașteptată.

Dar aceiaș uragan mântuitor fii, în aceiaș timp,, lovitura lor de moarte...

Ploaia aceasta neînfrînată răsturnă toate planurile mahomedanilor.

Căpităniile lor se îndârjiră.

Ele merseră la Șah, și îi cerută să năvălească, cu orice preț și cu toate puterile aziatice, asupra cetăței isbăvite.

Șahul se învoi.

Orice altă cale-i eră închisă...

Sa mai aștepte peirea oștilor moldovene prin foame, sau năvălirea lor în câmp deschis, eră cil neputință.

De aceeaș foame erau bântuite și oștile lui fără număr.

Afară de aceasta potopul de acum, nu numai că îndestulă setea celor asediați în păduri; dar el le punea la îndemână apă și puteri noui, pentru o săptămână, pentru o lună.

El hotărî dar să încerce, în noaptea aceia, cea din urmă și cea mai înfricoșată luptă care s’a dat vre-o dată.

în acest scop toate armiile, îngrămădite prin văi și prin țahle, fură strînse în jurul Innaltului Padișah...

Și ca niciodată el însuș, împresurat de toți beii și pașalele curței, luă frînele și răspunderea luptei...

înflăcărarea hoardelor mahomedane fu nemărginită.

Niciodată nu izbucni, în sânul lor, o fericire mai înnaltă, ca în clipa când Mahomed răsări pe cal, în fruntea tuturor armiilor sale.

Și niciodată ele nu s’au aruncat în foc, cu atâta furie, și cu atâțea sorți de izbândă, ca în noaptea aceia pustiitoare.

Două sute de mii de oameni porniră, prin vijelie și prin ploaie, asupra nenorocitului adăpost moldovenesc în care nu mai erau, poate, decât două-trei mii de oșteni în stare deduptă.

În fruntea lor mergeau timargii, achingii și beșlii: cei mai vestiți războinici ai gloatelor asiatice.

Ei mergeau pe cai, — sprinteni și dornici de bătaie — prinzând din zbor geridurile încrustate de mozaicuri fără preț; gata să năvălească cei rdintâiu, și să iasă cei din urmă, din vârtejul în-tcăerărei...

înapoia lor, veneau în șiruri lungi și dese, spahii și neferii celor trei Beilerbey ai răsăritului.

După aceste valuri oțerite, înaintau cei optzeci de mii de ianiceri ai Sultanului: sufletul și mândria întregului său imperiu...

Veneau apoi, bostangii și nakibii Marelui Alem, în urma lor se legănă, pe un somptuos armăsar alb de Egipet, bătrînul Padișah, împresurat de toată splendoarea Islamului...

Veneau, în sfârșit, gloatele felahilor, salahorilor și arabilor, înarmați cu puști, îmbrăcați în pânze zdrențuite...

De altă parte, înclinate spre cele două flancuri ale centrului și larg deschise către mează-zi și mează-noapte, înaintau, în ordine, oștile lui Layot și hoardele celor trei Hani de peste Nistru...

Ele se apropiau de păduri, în liniște, înfrînându-și caii, urmărind de pe înălțimi, în lumina scăpărătoare a fulgerilor, mișcările umbrelor din depărtări.

Pretutindeni era pustietate adâncă...

Ploaia cădea în valuri, desfundând pământul,, înecând văile și platourile.

Pădurile, biciuite de furtună, se legănau și trosneau, umplând văzduhul de șuere si de gemete lugubre...

Și tunetele huruiau mereu în depărtări, prin nouri; și fulgerele ardeau necontenit în noapte...

In mijlocul acestui iad nețărmurit, despicat de trăsnete, de tunete, și de șuvoaie spumegânde,. puterile cotropitoare se opriră la o bătaie de arc de codri...

Beii, pașalele, Layot și Hanii Crimeei, se adunară în jurul gârbovitului stăpânitor al lumei.

Bolnăviciosul Padișah bolborosi câteva cuvinte neînțelese.

Apoi făcu semn, hoardelor, să înainteze.

Comandanții îngenunchiară înaintea lui, își lipiră buzele înghețate de manile lui livide; apoi își înălțară privirele spre Allah, și se bătură in piept cu furie...

— «Allah... Dă-ne pe Ullah-Beg...»

Și, fără să aștepte sunetul răgușit al trâmbiților, ei se năpustiră, spumegând și scrîșnind, asupra lagărului moldovenesc abia renăscut la viață...

XVIII.

Când oștile Moldovene fură năpădite de puterile mahomedane, ele se zbăteau încă în fiori, binefăcători ai ploaei...

Setea lor se potolise. Negurile agoniei se risipiseră. Jupânițele zâmbeau. Copiii se mișcau înviorați prin ploaie. Curtenii își ștergeau armurile. Gloatele strângeau apă, prin gropi și hârdaie.

Codrenii și hânzarii îngrijau și înmormântau ciumații.

Nimeni nu se mai gândea la suferințele lor din urmă.

Acum aveau apă...

Și uraganul, dezlănțuit asupra lor, curățise văzduhul de miasme și de molimă.

De ce erau să se mai teamă ?

Dumnezeu eră cu ei.

Totul nu fusese decât o încercare pieritoare: — un vis urît.

Păcatele lor se ispășiseră.

De-acum trebuiă să răsară soare.

Așă gândeau sărmanii luptători ai Crucei,— când în mijlocul prăpădului de foc și de apa ce se revărsă în jurul lor, izbucniră deodată trîmbi-țele de alarmă.

O clipa nimeni nu se mișcă.

Nimerii nu bănui apropierea oștilor năvălitoare.

Gândul lor eră atât de departe de orice luptă și de orice încăerare, încât sunetele trîinbiților li se parii mai . curând un chiot de veselie, decât un țipăt de bătaie.

Dar sunetele se repetară.

Câțiva lefegii și curteni se aruncară îngroziți pe metereze.

Ei făcură semne deznădăjduite gloatelor ce se învălmășau printre corturi; apoi alergară toți la arme.

în câteva clipe tot lagărul fii pe întăriri.

Și de pretutindeni răsunară strigăte de luptă;

— «La harță, la harță.»

Ostile mahomedane se opriseră sub palancile cetăței.

Înfățișarea lor eră atât de sinistră, ochii lor atât de fioroși, ținuta lor atât , de hotărîtă, încât un fior de frig străbătu toate inimile moldovenilor.

Sub lumina scăpărătoare a fulgerilor ce se împleticeau în întunerecul pădurei, — ele aveau înfățișarea unor înspăimântătoare haite de fiare, îndârjite de foame.

Ochii lor ardeau, ca mii de licurici, în noapte.

Și mii de arme, și mii de brațe omenești, umpleau codrul cu licăriri și de clănțăniri sinistre.

Mahomedanii statură câtva timp nemișcați.

Apoi codrul se lumină de torțe.

Și în urletul înfundat al vijeliei ei se năpustiră asupra cetăței cu capetele în piept, cu faclele în-nainte.

De pe întăriri nu răsună, în timpul acesta, nici o detunătură de pușcă.

Și nici-o încercare de împotrivire nu izbucni pe metereze.

Oștile moldovene priveau, înmărmurite, sforțările musulmanilor de a da foc cetăței.

Armele lor de luptă erau nimicite...

Praf nu mai aveau. Tunurile stau înnegrite de rugină, printre paragini. Cambaralele se înmuia-seră de ploaie. Arcurile nu se mai încordau. Săgețile pluteau pe ape, smulse de șuvoaie.

Nu mai aveau de cât spade, baltage și securi.

Și o singură lumină le mâi încălzea sufletele cuprinse de înghețul desnădejdei; credința în puterea nebiruită a Cinicei...

Nădejdea aceasta prinse încet încet viață...

Pe măsură ce hoardele mahomedane se înnălțau peste pălănci,—ochii moldovenilor ardeau tot mai vioi în orbite...

Străduințele tăciunarilor lui Mahomed erau zădărnicite de vijelie...

Faclele se stingeau.

Bârnele cetăței, înțesate de apă, țineau piept flăcărilor spulberate de furtună.

Până și frunzele crengilor nu voiau să ardă.

Ele se învâlvorau o clipă, apoi se stingeau, și cădeau sfârîind peste hoarde.

Prin mintea Domnului trecu atunci o slabă raza de lumină.

El dădu poruncă curtenilor și gloatelor să urce pe întăriri toate ciuberile și butoaiele cu apă...

In aceiaș timp marele căpitan de darabani, Arbore, coborî, fulgerat de un alt gând, în lagăr...

...într’un colț depărtat și întunecos al taberei, sub întăriri și umbrare mari de frunze ofilite, Tolpa, împresurat de făurarii și de cântăreții Sucevei, lucra în mijlocul unui arsenal lugubru...

Un nesfârșit șirag de cazane și de căldări uriașe, pline cu smoală, cu reșină, și cu cambaiale

topite, colcăia de asupra unor mari vetre de jăratec. .. .

înfricoșatul staroste de tabulhanagn alerga din-tr’un loc într’altul, cu părul în neregulă, cu barba pârjolită de flăcări, cu ochii orbiți de scântei și de pară.

De pe fruntea lui boboșată și peste .zgârciturile chipului său scofâlcit curgeau șuvoaie de sudori încropite.

Brațele lui învăluite în zdrențe, erau acoperite de arsuri și de răni. Dinții îi clănțăneau. Și întreaga lui înfățișare, răsfrîntă în lumina viorie a rășinei înflăcărate, eră mai ursuză și mai înfiorătoare ca moartea...

Marele căpitan se apropie de acest colț întunecos al taberei.

El privi o clipă în ochii galbeni și peticiți ai fiorosului staroste.

Apoi un zâmbet înfricoșat îi strălumină chipul.

— «Dă zor... dă zor...» — murmură el înnecat de mirosul înțepător al smoalei topite.

Și înnaintă, îngrijat, sub șatră...

Un tăciunar sfâșie besna, cu un vreasc aprins.

Marele căpitan se aplecă deasupra unor grămezi negre de frunze și de zdrențe umezite.

Ridică velințele putregăioase, privi o clipă în întuneric, apoi se trase. înnapoi, scuturat de fiori....

In urmă se îndreptă spre Domn...

Toate armele de luptă ale moldovenilor fură aceste căldări uriașe, pline cu asfalt și rășină,—și toate celelalte unelte nevăzute, ascunse în întu-nerecul șatrei fiorosului staroste...

Pentru ele nefericitul scripcar al Moldovei cu-treerase dealurile și pădurile din jurul lagărului iără știrea și fără învoirea marilor curteni.

Și prin ele, «șerbul desrobit», batjocorit până atunci de toate gloatele din lagăr, isbutî în noaptea aceia în veci neuitată sa și câștige dragostea Domnului, să stârnească uimirea tuturor oștilor moldovene, și să’și înscrie numele nesocotit și hulit în istoria neamului moldovenesc.

Câteva clipe mai târziu, aceste căldări uriașe, din cari stropii de plumb și de rășină topită țâșneau sfârîind în noapte, fură așezate deasupra întăririlor.

Hoardele mahomedane isbutiseră să deie foc cetăței.

Din câteva părți ale ocopurilor, isbucniră limbi roșii de lumină...

întețite de furia-vântului, ele se ridicau spre crenele, cu o repeziciune înspăimântătoare...

Zadarnic oștile moldovene vărsară asupra Iov șuvoaie de apă, și zadarnic ploaia cădea în pârae spumegânde.

Focul se întindea mereu.

Pretutindeni, isbucneau noui vârteje de flăcări,, și de pretutindeni izvorau guri roșii de jeratic înecate de fum și de scântei risipite.

In același timp valurile aziatice năvăliseră asupra porților cetăței.

Porțile se legănau și cădeau.

La fie care clipă noaptea se cutremură de tunete surde. . .

Bârne, bușteni, arbori, și pălănci* întregi, se hâțânau și alunecau rînd pe rînd în adâncuri, trase de căngi, isbite de securi, desradacmate de flăcări, îmbrîncite de furtună. .

In multe părți ale cetăței întăririle se năruiseia..

Talazurile musulmane stau gata sa năvaleasci -potop de pretutindeni.

Atunci o priveliște cumplită se desfășură deodată în întuneric...

Căldările de pe metereze se legănară, rînd pe rînd, peste, crenelc.

Și valuri orbitoare de smoală și de reșină topită căzură, ca o mare de foc, peste haite.

Noaptea se umplu de pârae albe de lumina.

O aureolă fulgerătoare împresură de jur împrejur cetatea.

Copacii se albiră, ca de var.

Hoardele aziatice se arătară o clipă, în adâncimile văilor, ca un furnicar de fluturi luminoși.

Apoi un țipăt înspăimântător, cum nici odată nu mai răsunase în văile Moldovei, sbură în zări pe aripele vânturilor.

Lovitura fu atât de crîncenă și de neașteptată în cât nenorocitele oști mahomedane, spânzurate pe întăriri, îngrămădite prin șanțuri, nu avură timp să’și ascundă măcar ochii sub scuturi.

La isbucnirea fulgerilor de pe metereze, toți își înnălțară privirile spre boltă; și rîurile trăs-nitoare de materii aprinse căzură de-odată peste ochii lor deschiși, peste chipurile lor sbârcite, peste piepturile lor descoperite, peste mâinile lor goale, jupuite de mărăcini, cățărate de bârne.

Stupi întregi, de trupuri și de veșminte învâlvorate, se deslipiră de pe întăriri și căzură cu sunet surd în adâncuri...

Mulți dintre mahomedani se înmormântară pe veci sub rîurile de foc ce curgeau șuerînd din înălțime.

Alții se ridicară besmetici în lumină...

Cu ochii crăpați de flăcări, cu veșmintele a- prinse, cu turbanele încununate de limbi roșii de para, ei încercară să’și taie, drum printre hoarde,

Unii se năpustiră urlând asupra ianicerilor ce isvorau furioși din țâhle.

Alții își striviră capetele de stejari.

Câțiva isbutiră să rupă rîndurile oștilor năvălitoare și să iasă, scoțând răgete lugubre, în luminișurile codrilor.

Mulți din aceștia căzură, la câțiva pași, prin-rîpi și viroage.

Alții rătăciră toată noaptea prin păduri, învâl-vorînd seciurile, îngrozind pasările de pradă, sfâ-șiind noaptea cu arătările lor sinistre.

în sfârșit o altă parte, — cei mai nefericiți, — fură găsiți a doua zi în valurile Moldovei, aco— periți de răni și de zdrențe încenușate, unii nebuni de durere, alții în agonie, — alții morți.

însuflețiți de această lovitură năprasnică ostașii din lagăr se înflăcărară.

Curteni, lefegii, femei, copii și bătrîni, toți tă-bărîră asupra înfricoșatelor cazane, pline cu plumb și cu pucioasă înroșită; — și, slujindu-se de ciubere, de coifuri și de paveze, ei le deșertară cu o lăcomie grozavă.

Noaptea se pfefecu într’o adevărată Sodomă.

Mii de lumini fulgerătoare, și mii de glasuri omenești, sfâșiară bolțile pădurei. .

Și vijelia urlă din ce în ce mai groaznic.

Și fuîgerile se împleticeau mereu în zări.

Și ploaia, și grindina, și vaetul oștilor încăerate n lupta, înfiorau neîntrerupt văzduhul.

Cu toate acestea, uriașele încercări și împotn-viri ale ostașilor Crucei, avură acelaș sfârșit amai, aceiași soartă.

Zadarnic se aruncară asupra hoardelor cotropitoare valuri de pucioasă, de plumb și de rășina topită...

Sute de morți umplură șanțurile cetăței; și alte sute de jertfe, încolăcite de flăcări, se risipiră prin păduri și pe șesuri.

Dar toate fură în deșert...

Peste mormanele de trupuri înecate’n spuză veniră alte valuri omenești.

Și valurile acestea nu mai conteneau.

Păreau că izvorăsc din pământ, din cadavre, din văzduh, din ape.

Asupra lor se asvârliră, în sfârșit, cele din urmă, și cele mai fioroase unelte de luptă.

Marele căpitan de darabani dădu poruncă să se aducă pe întăriri grămezile de «frunze și de zdrențe umezite», de care se îngrozise, cu câteva ceasuri mai înainte, în șatra scripcarului.

Erau grămezi de șerpi...

înfiorătoarele târîtoare, strînse de prin păduri și din munți, fură asvârlite peste întăriri cu lo-pețile...

Aerul se cerni de umbre rotitoare.

Din rîndurile musulmanilor izvorîră noui urlete de groază.

Haitele din nou căzură de pe întăriri,— din nou înțesară șanțurile cetăței, — apoi din nou se ridi-

cară și porniră besmetice prin codri.

Și în sfârșit, din nou ele se întremară și se asvârliră, cu cea din urmă desnădejde, asupra lagărului prefăcut în ruină...

Cetatea, — incendiată și de facle, și de șuvoaiele șueratoare de plumb și de pucioasă învâlvorată, — ardea, ca un munte de rășină.

Turlele ei’ se prăbușiseră.

Porțile zăceau, carbonizate, peste movile de morți.

Palancile se hățânau și cădeau, pârîind și trosnind, în adâncuri.

In toate părțile se supaseră guri uriașe înecate ele șuvoaie de fum și de flăcări.

Și pretutindeni valurile cotropitoare năvăleau înăuntrul cetăței, cu hangerile’n dinți, cu turbanele desfășurate, cu pumnii încleștați pe iatagane și pe flinte.

Domnul încălecase pe calul său arab.

Marii sfetnici, curtenii, lefegiii, panțirii și toate oștile rămase în viață, roiau, în jurul lui, călări.

Jupânițele și jupânesele boerilor se zbăteau în :șele, gata să primească moartea, alăturea de părinții, de frații și de bărbații lor,—cu nepăsare :și cu vitejie.

Pe chipurile tuturor stă zugrăvită măreția ceasului suprem în care sufletele lor trebuiau să se înalțe, împreună, în împărăția odihnei.

Nimeni nu tremură; de pe buzele nimănui nu . zburau, în aerul ucis de flăcări, decât șoapte de . îmbărbătare.

Lupta începu, treptat-treptat, pornind de pe întăriri și întinzându-se până în cele mai adânci

colțuri ale taberei.

Cei dintâi cari muriră, apărîndu-și tronul și țara, fură codrenii, hânzarii și plăeșii.

Ei nu se clintiră de pe întăriri, nici nu lăsară lăncile și ghioagele din mână, până când nu se .săvârșiră, toți, până la unul.

Cel- din urmă ostaș de rînd care ținu piept valurilor asiatice, fu uriașul Grui.

înfricoșatul vătaf al codrenilor stătu pe întăriri, singur, fără platoșe și fără altă armă decât buzduganul lui de plumb, până când flăcările îi învâlvorară părul.

Atunci el se trase înapoi, învârtind, încă, pe deasupra capului, ghioaga lui nestrujita..

lanicerii roiau, în jurul lui. ca fluturii...

Iataganele se încrucișau de-asupră-i ca niște șerpi scăpărători de foc.

Adese ori capul Grozovanului, însângerat și zburlit, se scufundă fără veste printre hoarde, — apoi din nou se înălță în lumină, — și din nou se făcea, loc larg în juru-i.

în fața acestei priveliști grozave, Domnul abia își putu stăpâni durerea :

— «Sărmani viteji...» — murmură el, înnăbușit de lacrimi.

«Așă a fost scris să se întâmple: să piară cei mai vajnici apărători ai Crucei... să rămâie biata țară, fără Domn, fără ostași, fără apărare.»

Câțiva curteni se desprinseră din rînduri.

însuflețiți de tăria neînvinsului codrean și ne mai putând îndură priveliștea aceasta sfâșietoare,, ei se aruncară desnădăjduiți asupra ianicerilor.

In urma lor porniră alte rînduri de luptători, apoi altele.

Din toate părțile taberei alergară lefegii și panțiri, cu sulițele întinse, cu ochii însângerați de mânie. ’

Și din toate colțurile întăririlor năvăliră, în ace-laș timp, noui stoluri de ianiceri, de spahii și so-laci, împresuiați de cohorte barbare.

Incăerarea se întinse, într’o clipită, până în cele5 mai depărtate colțuri ale taberei.

Pretutindeni izbucniră vârtej© de umbre omenești, încăerate în luptă.

Și de pretutindeni nu răsună decât un singur-strigăt, înăbușit, sălbatec:

— «Ucide... Ucide...»

Domnul stă pe cal rece, nemișcat, ca de piatră.

El privea toată această arenă uriașă, pe care oștile lui îngenunchiau secerate de coasa nerni-

luită a morței, și gânduri amare, cum nici-odată nu-i străbătuse sufletul oțerit în războaie, îi otrăveau viața.

Totdeauna el își văzuse oștile luptând cu înverșunare și credință; dar niciodată ele nu i se pă-rură mai mari și mai vajnice ca în ceasul agoniei lor.

El se uită aiurit peste vârtejele de uriași, do-borîți de mii de alebarde și de barde; și inima i se strivea de durere că nu putea arătă întregei lumi vitejia lor.

Unde eră Papa dela Roma și Caziinir Craiul, și Corvin, și toți prinții și voivozii popoarelor încreștinate, să vadă cum luptă și cum mor toți ai săi întru apărarea creștinătăței.

Nici odată oștile Moldovei nu au avut vre.-un sprijin dela sărbătoriții monarhi ai țărilor vecine. Pururi ele fuseseră urgisite, lovite și batjocorite, ? de toate neamurile de peste Carpați, Milcov și Nistru.

Și totuș ele au uitat, atât de ușor, răutățile și fără de legile lor.

înflăcărate de un singur gând, — să-și mântue Crucea de prăpădul Semi-Lunei, — de zile și nopți în șir ele țineau piept năvălirei lui Mohamed peste hotară.

Și-au ars cetățile lor străvechi și bogate, și-au otrăvit isvoarele, și-au părăsit averile, — și s’au strîns toți, aci: să moară până la unul, pentru Domn și țară... .

Și mureau, acum, rînd pe rînd, fără sa muiinure, fără să plângă. .

Mamele își strîngeau copii la piept și piereau cu ei, scoțând un singur țipăt de îmbărbătare.

- «Dă, maică... Nu te lăsă maică...!»

Bătrînii oșteni, deslipiți de odraslele și de nepoții lor, cădeau sfărîmați prin șanțuri înțesate de morți și de mormane de jăratec, urlând în cei din urmă fiori ai agoniei.

— «Doamne, fie-ți mila de țară.!»

Tinerii curteni, despărțiți de jupânesele și de logodnicele, lor încăpute pe mâinile eunucilor arabi, se prăbușeau, de pe înnălțimi înflăcărate, privind încă odată în ochii jupâniților pierdute și trimi-țându-le pe aripile vijeliei îmbrățișarea lor din urmă :

— «Jupâniță... nu uită... nu uita că ești mireasa Domnului.»

Marii comandați ai oștilor alunecau sub picioarele hoardelor cu același strigăt înnălțător pe buze...

Privirile lor se întorceau spre tânărul lor mo-nare, apoi spre Marele Logofăt, și în sfârșit spre bătrînul Archipăstor al Romanului.

-- «Părinte... — murmurau ei, privind aiuriți spre cuviosul schimnic.

«Pomeneștc-ne întru împărăția drepților...»

In fața acestei jertfiri obștești, a oștilor moldovene, — întru apărarea Crucei, a Tronului și a Țării lor, — Domnul nu-și mai putu infringe durerea și mânia.

El se aruncă, fără veste, în mijlocul flăcărilor...

Gura armăsarului său sângeră.

Șergan sari nechezând în aer; apoi se năpusti peste hoarde.

Boerii se așternură, în urma lui, mânuindu-și spadele în lumina orbitoare a flăcărilor și privind țintă spre porțile cetăței.

Întăririle dinspre răsărit, de la Turla lui Dragoș pană dincolo de Turla lui Grhirai, se. prăbușiseră'.

Printre uriașele lor movile de jăratec se făcuse loc larg.

Și prin această spărtură largă, încununată do arcade gigantice de para, se văzu, atunci, răzbind înnauntrul cetăței un nesfârșit alai de arătări îmbrăcate în mătăsuri și pietre fără preț.

Intrară marii dregători ai Porței, Hanii Orimeei, Layot, cei trei Beilerbey ai răsăritului, și în sfârșit, bătrînul și slăvi tul Padișah.

La arătarea chipului său sbârcit, veștejit de fiori și de presimțiri urîte, — tot aliotmanul izbucni în urlete fanatice.

Din toate părțile se înnălțară strigăte răgușite de: «Eiuvalah... Trăiască Mahomed Șah Canuny».

Și în toate părțile lupta se înteți, înflăcărată de arătarea marelui lor Stăpân...

Ochiul ager al Domnului văzu, cel dintâi, chipul gârbovitului sultan Sultan. .

Privirile celor doi monarhi se întâlniră, la câțiva pași, peste calpacele pașalelor...

Dar pe când ochii Domnului ardeau, și toată înfățișarea lui eră plină de măreție, — capul sco-fâlcit, al înmiitului Padișah. se ghem nise, alb și prăpădit, între umeri...

Ochii lui sticliră, o clipă, fulgerați de privirile tânărului Voievod al Moldovei.

Apoi ei se înțepeniră și rămaseră nemișcați în orbite.

In clipa aceia Domnul asvârli topuzul, încărcat de pietre rare, asupia nevolnicului stăpânitor al lumei.

Topuzul lui căzu, trăsnind, în fruntea Beiler-beiului Anatoliei.

Beilerbeyul gemu.

Un val de sânge îi țâșni de sub cucă, — și chipul lui se albi, ca de moarte.

El mai făcu o mișcare besmetică, — ea și cum ar fi vrut să se apere de umbre, — și căzu, horcăind, pe brațele ceaușilor...

Cu aceiași mânie Domnul își trase spada și o repezi asupra lui Reis-Effendi.

Beis-Effendi făcu aceiași mișcare.

Și un nou turban, împodobit de stele luminoa.se pieri dintre pașale...

In fața acestui atac năprasnic, curtea pad i șahului se trase înnapoi, făcând zid, cu piepturile lor, în jurul Padișahului.

Mengli-Ghirai fugi.

Dinții lui Layot sbiirarâ, striviți de baltagul lui Boldur.

Marele, Hatman Șendrea își trase spada din pieptul lui Miralem-Agă.

Arbore frînse pe spate, cu o sălbatecă lovitură de sabie, capul supremului Cioliodar.

Marele Logofăt își ridică amândouă brațele; și baltagul lui de argint, încununat de ghimpi sclipitori de criță, căzu, de-odată, ca o ghiulea șu urătoare, asupra lui Muhzur-Agasi: șeful ianicerilor...

O clipa, și toți marii sfetnici și luptători ai Moldovei, se așteptau să vadă capul Sultanului fulgerat de sabia Domnului, — și, odată cu el, toate puterile vrăjmașe răsipindu-se, prin păduri și pe șesuri... .

Dar clipa aceia nu mai sosi.

Năpăstuitul Padișah chemă în ajutor toate armiile imperiului.

Țipetele bostangiilor, ceaușilor, beilor, și pașa-lelor curței, cutremurară bolțile.

Și de pretutindeni năvăliră asupra lor, mii de capete sburlite, mii de ochi însângerați de furie, mii de hangere, de alebarde, de lănci, de fuști,. de geriduri, de darde.

Domnul și boerii, fură prinși ca într'o vâltoare nemărginită...

Cerul se înnegri de arcane; și potop de arme căzură deodată asupra nenorocitei sale curți...

Cu toate acestea moldovenii încă ținură piept urgiei.

Răzbiți, dc toate părțile, și de suliți, și de săbii și de săgeți, și de flăcările uriașe cari se împreunau, în boltă, orbitoare deasupra capetelor lor; ei se strînseră în mănunchi, umăr lângă umăr, și se traseră îunapoi, înfrinănd cu fulgerătoare lovituri de baltage și de spade, puhoiul oștilor năvălitoare....

Cu toate acestea rândurile lor se împuținau mereu; marginile caerului se subțiau; lefegii cădeau în snopi; curtenii se răreau fără încetare...

Și odată cu ei, alunecau sub picioarele cailor, sau sburau pe brațele cotropitorilor,—și jupânesele, și jupânițele și copii sărmanilor luptători prinși în vârtejul morței...

Marele Logofăt își văzu cele două copile ale sale, pierind, într’un sfâșietor țipăt de desnădejde, în valurile aliotmanului...

Un gemăt surd, de fiară sugrumată, sgudui pieptul nefericitului părinte.

El voi să rupă rîndurile, și să se asyârle orb în brațele mahomedanilor. Sforțările lui fură însă deșerte. O lovitură de alibardă îi despică fruntea largă și pleșuvă. Un val de sânge îi învălui privirile. Scoțând un adânc țipat de durere, el alunecă, galben și adormit, pe brațele tovarășilor săi de arme...

O clipă mai în urmă, un alt. strigă sfâșie tăria.

Pieri, și Maria Boldur...

Apoi se auzi un alt țipăt.

Pieriră și copii nefericitului Hotnog.

Unul căzuse, la picioarele lui, cu capul sfărî-mat de iatagane ; altul sbură, luptând încă, pe brațele mârzacilor lui Aidar...

In sfârșit o nouă lovitură, veni să închee acest lanț de nenorociri și de hrăpiri cumplite...

Jupânița Negri alunecă, ușoară, pe brațele celui mai temut dintre comandanții marelui imperiu.

Innainte ca Arbore să fi putut sosi în ajutorul nefericitei jertfe, Ibrahim-Pașă pieri cu ca, printre spahii.

Zadarnic Vel-căpitanul încercă să răsbată în inima hoardelor.

Ca și Marele Logofăt, ca și Boldur, ca și Stroe, el rămase cu ochii ațintiți spre cer, cu brațele întinse după umbra copilei pierdute...

O șoaptă, abia auzită, îi mai străbătu, din depărtări, auzul:

— ...Pane... M’au hrăpit, pane...»

Și nu mai auzi nimic, nu mai simți nimic...

Se trezi de-odată, într’un întuneric adânc, plin de ierburi, de glod, de șuvoae...

In jurul lui auzea zornăte de zele, și sforăiri de cai, și ropote surde de copite.

Fugea... fugea mereu...

Și singur nu știa dacă fuge; și singur nu știa de e viu, sau mort; dacă sborul acesta neîntrerupt, prin măruntaele pământului, eră vis sau aivea...

Abia într’un târziu află adevărul...

Și atunci plânse cu amar că cerul încă îi hărăzise am lungi și obidiți de viață și de jertfă...

CARTEA IV

SPRE RĂSĂRIT

I

In pădurile nestrăbătute ale Basarabiei, aproape de Orhei, se înălțau, pe țărmii Răutului, casele străvechi și bogate ale bătrînului pârcălab Gangur...

Casele acestea, împresurate de ziduri mari de piatră, cu chilii nenumărate înșirate pe sub strea-șinile pălițncilor, și cu paraclis drăguț. în mijlocul ogrăzei, — erau odinioară pline do veselie, de zgomot, de belșug și de petreceri nesfârșite.

Sute de argaț.i și de robi furnicau, atunci, prin polimare și prin cuhnii; și stoluri nenumărate de boeri-curteni și de cavaleri poloni, veneau aici, de pretutindeni, — din Podolia și din Ukrania, — să-și uite necazurile în vinul rubiniu al bătrînului staroste și în ochii vioi ei ai jupânițelor și fetelor din casa...

Acum casele marelui dregător al țârei erau pline de o mișcare ciudată.

Prin ogradă, pe prispe, pe sub pălănci, și în jurul bisericuței neîngrijite și deșerte, roiau pâlcuri mohorîte de oșteni moldoveni îmbrăcați în sdrențe prăfuite.

Pretutindeni ardeau focuri mari înnăbușiten spuză.....

Și în jurul acestor focuri liniștite, oștenii tai-nuiau în șoapte asupra grelele vremuri de restriște ce se abătuseră de la un timp peste țară.

Adeseori porțile se dădeau, scârțiind, în lături...

Și noui pâlcuri de oșteni, adunați do prin toate unghiurile Basarabiei, din Bugeac, din ținutul Ti-gheciului, de la Hotin și Soroca, năvăleau, înnarmați cu securi, cu furci, și cu coase, înnăuntrul stărostiei...

Toate aceste mișcări înnăbușite, desfășurate în umbra pădurilor, și în mijlocul unei tăceri pustiitoare, păreau niște hotărîtoare pregătiri de luptă.

Și toți, — și cei cari hălăduiau mai de mult în cuprinsul caselor bătrînului pârcălab, și nouii sosiți, și cetele cari năvăleau încă, — păreau că se îngrijeau de sosirea unor oști alese...

Intr’o noapte posomorită, încărcată de nouri suri do toamnă, se auziră. în sfârșit, vuete de călăreți și lovituri grele în poartă...

Sub bolțile porților se opri un numeros stol de lefegii și curteni, îmbrăcați în armuri ruginite de ploi și de sânge.

Curtenii descălicară; apoi intrară pe sub arcade, tăcuți, cu frunțile în pământ, târîndu-și, înnapoia lor, caii nețesălați, obosiți, schilavi.

In fruntea lor înnaintă un curtean înnalt, cu umerii largi, cu pletele neîngrijite, revărsate în șuvițe lungi pe piept, pe umeri, și pe spete.

Pieptul lui eră acoperit de o bogată lorică de argint, legată în verigi de aur.

Dar lorica aceasta eră acum mânjită de pete mari de rășină, și de pulbere împietrită.

Pe alocurea ea eră turtită de lovituri de baltage: și în multe părți solzii erau desfăcuți și înlocuiți cu inele de sârmă...

Chipul curteanului eră sălbătăcit și slab...

O barbă neagră, crescută în neregulă, îi împresură obrajii scofâlciți.

Și mustățile îi cădeau moi și răsfirate, peste colțurile buzelor; și ochii lui limpezi și vioi altădată, erau acum cufundați adânc sub frunte.

Ei ardeau în întunerecul vioriu al orbitelor, triști, bolnăvicioși, fără lumină, fără viață, fără nădejde...

In fața acestei arătări întunecoase, cetele de luptători din cetățuie se ridicară, ca un singur om, în picioare.

Toți își descoperiră capetele, și toți rămaseră smeriți, cu frunțile înclinate spre pământ, cu privirile ațintite pe luciul cărărei.

Curteanul trecu, printre rîndurile tăbărașilor, tăcut, apăsat de gânduri.

In dreapta lui se țâră prin iarbă, un bătrîn slăbănog, cu capul gol, cu barba învălătucită în jurul buzelor, cu ochii secătuiți de plâns...

In stânga venea un alt curtean, mai arătos, și mai sprinten. . ,

Apoi se înșirau alți trei călăreți, acopenți de colb, rumeniți de arșiță.

Marele curtean urcă treptele polimarului, zornăindu-și grelele veștminte de zale...

In polimar se opri:

— «Ce veste...», — întrebă el, ațintindu-și ochii asupra unui bătrîn slujitor de casă, răsărit în prag...

«Mai rău, au mai bine...»

Bătrînul îngenunche la picioarele curteanului și-i sărută carîmbii... . ,a

— «Sărutăm picioarele, milostive sta pane...

« Bună pace...

«Luminăția sa, giupân Starostele, abia amu au închis ochii...

«Ii mai bine...»

— «Altă veste...?

«Nimic... pîră azi...»

Curteanul oftă.

Apoi se întoarse către bătrînul ostaș, ce se ținea în dreapta lui.

— «Hotnoage...», — făcu el, blând...

«In noaptea aceasta vei lua cina cu mine, apoi vom stă amândoi la taină.

Până atunci vezi, ce fac gloatele... Câți au sosit câți s’au dus, și ce vești mai umblă prin lume...

Și fii volnic, tată...

Lasă plânsul, avem altele de socotit amu...»

Bătrînul își duse mâna la ochi: apoi răspunse, înnăbușit de lacrămi...

«Iaca... mă duc.

«Ci nu uită pan Arbore... că moș Stroe nu mai poate răzbi.

«Ia-mi povara, pane... destul am luptat... lasă-mă. în voia gândurilor...»

Arbore voi să-i răspundă; dar simți că și glasul lui se curmă de lacrămi.

El făcu semn moșneagului să plece.

Apoi intră îndurerat în iatacul bătrînului staroste...

II.

Înțepenit în jilț, cu ochii ațintiți spre grăuntele auriu al unei candele ce vcghiă slab în umbră, Marele Căpitan își răscoleă de ceasuri întregi, trecutul...

Hotnogul Stroe veni, stătu o clipă cu el în tre-păzărie; apoi se duse, bântuit de plâns, în mijlocul oștilor risipite în preajma focurilor din ogradă.

Nenorocitului bătrîn nu-i mai ardea de harțuri, nici de tăinuiri deșarte...

Pretutindeni el nu se izbea decât de umbra copiilor săi.

Și, în toate părțile, umbrele acestea firave, îi umpleau sufletul de otravă, îl făceau să tremure, să plângă, să fugă...

Vel-Căpitanul rămase singur...

Bătrînul pârcălab al Orheiului dormia într'un iatac lăturalnic, acoperit de răni oblojite, toropit de friguri...

Prin săli, prin polimare și prin curte?, era liniște deplină.

Cămărășeii se strecurau prin coridoare, încet, în vârful degetelor.

Și toți argații curței, și toți oștenii din lagăr, respectau, prin tăcere adâncă, întunecosul locaș al durerei,..

In pustietatea aceasta desăvârșită, neîntreruptă decât de pârlitul dureros al candelei din perete, Arbore își revăzu, în vis, toate loviturile primite în înfricoșetele lupte dela Valea Albă și toate celelalte întâmplări nenorocite din urmă...

Ce grozăvie!.... Ce prăpăd!.... Ce întuneric !....

Prin mintea lui turburată de desnădejde, toate i-se perindau, unele după altele, ca niște înfricoșate alaiuri de vedenii urîte.

Și în fața tuturor acestor arătări depărtate, împresurate de noapte și de pustietate nețărmurita, sufletul lui îngheță de durere.

Rînd pe rînd el văzu desgropându-se prin negurile aducerilor aminte, lupta din păduri, atacul Marelui Seraskier, măcelul din Bazar, moartea marelui Spătar, seceta, — uraganul clin urmă, — și, în sfârșit, h răpirea jupâniței Negri...

Cum a scăpat el din acest înspăimântător pra-păd, în care toata floarea și mândria Moldovei s’a înmormântat dea pururi sub cenușe, — se întreba necontenit, nenorocitul războinic...

Ce mână dușmană l-a dăruit iarăș vieței, ca iarăși să alerge și să sufere, plângând în deșert pe mormântul întregci țări și întregei lui vieți ?

Prin ce minune prigonitoare s’a pomenit iarăși la lume, alergând orb, împresurat de un stol de călăreți sfâșiați de răni, prin păduri și prin singurătăți necunoscute, bântuite de furtună, întunecate de giulgiul nemărginit al morței ?

Mereu se întrebă, —și nu putea să-și răspundă.

Își aducea doar aminte că în cea din urmă clipă trăită în cetate, când nu'i mai despărțea decât un pas de peire, se făcu vuet asurzitor în juru-i.

Câțiva carton călări strigară cu voci detună-toarc: «înnapoi... de sârg...»

Caii lor se întoarseră, sângerați de zăbale, către asfințit; apoi alunecară toți, ca o cascadă grea de fier, în adâncul unei vâltori înfricoșate...

Când mintea lui se limpezi, — era departe de lagăr, departe de măcel...

Lnnaintea lui era întuneric, înuapoia lui întuneric; deasupra nouri grei și întunecoși, încărcați de fulgere și de ploaie...

In jurul lui văzu, atunci, pe Vornicul Boldur călărind în galop, cu pumnii strânși pe frîne, cu părul răsfirat pe umeri...

Vazu, apoi, pe Marele Logofăt Tăutu, legănân-du-se, moale ca de ceară, între oblâncuri.

Văzu, în sfârșit, pe Domn călărind în fruntea tutulor pe armăsarul său sălbatec

ei văzu, apoi, rînd pe rînd, o mulțime de clii-puri mânjite de sânge, de reșină și de smoala, Lua aține, fara coifuri, fără frîne, fără paveze.

Toți acești fugari, biciuiți de furtună, cutree-rară, în goana roibilor, pădurile și văile apelor, toată noaptea,- până’n zori...

In îngăi marea zorilor, se opriră.

De-asupra lor, pe creștetul stâncilor învălătucite de nouri, se înălța umbra mohorîtă a Cetăței Neamțului...

Domnul sui dealul în aceiaș goană neînfrînată.

De pe înnălțimea cetățuiei se vedeau codrii arzând, în depărtări, spre Roman.

Cerul era roșu ca arama.

Și limbi uriașe de foc se zvârcoleau neîntrerupt printre nouri de fum, și de frunze învâlvorate...

Domnul bătu desnădăjduit în porți.

Câțiva străjeri sparseră noaptea cu sunetele lor de bucium...

Urmară câteva clipe de tăcere...

Apoi ferestrele dela paraclis se deschiseră.

Și printre gratiile lor, albite de spuza diminefei, răsări chipul ofilit, cu părul despletit, al Doamnei Maria...

Ea se uită lung la picioarele cetăței...

In umbra nefericitului Domn al Moldovei, ea recunoscu pe fiul ei învins; în glasul lui tânguitor, în năbușit de plâns și de dureri mistuitoare, nenorocita mamă simți toate chinurile lui înfricoșate.

Cu toate acestea, eâ nu scoase nici-un țipăt.

Ferestrele se închiseră din nou.

Și prin vuetul furtunei de afara, și în sufletul năpăstuit al Domnului, și în inimile sfetnicilor săi, răsunară multă vreme cuvintele ei dojenitoare : . .

«Nici-o pasăre nu-și părăsește cuibul; nici-un ostaș, credincios Crucei și Moșiei, nu-și părăsește tabăra...

«Tu nu ești fiul meu.

«Du-te... și piei pentru țara!

«Orice pasăre în cuibul ei piere!...»

Fugarii porniră umiliți...

Ei coborîră în albia Moldovei.

Valurile Moldovei veneau furioase, revărsate peste vaduri, pline de rădăcini și de copaci gârboviți, prăbușiți din munți...

In vuetul acestor ape mari, răzvrătite de furtună, călăreții alergară, pe sub stânci pleșuvite, peste pârae spumegânde, prin păduri și prin se-ciuri, până în revărsarea nopței...

Ei trecură pe lângă Baia, cu frunțile plecate...

Nimeni nu avu curaj să-i privească zidurile aninate pe dealuri; turlele înălțate peste grădini ; căsuțele spânzurate pe costișe.

Toate păreau cad privesc cu spaimă printre neguri.

Și în fiecare pată de lumină, zugrăvită pe cerul întunecos al depărtărei, ci vedeau ochii mari deschiși, rătăciți de groază...

Și în turlele albe și subțiri ale bisericilor, și în plopii uriași ce se clătinau, pe măguri, bântuiți de vijelie, — ei întrezăreau brațe întinzându-se spre ei și cerșindu-le în deșert ajutorul...

Urmăriți de icoana biruințelor lor din alte vremuri, — sărmanii viteji, prăpădiți acum de uraganul semi-lunei, suiră cheia Moldovei și se pierdură în văgăunile munților...

In dreapta lor se înnălță un perete uriaș încununat de moli și și de brazi sfâșiați de vânt.

In stânga se ridicau alte culmi prăpăstioase, picrdute’n nouri.

Innaintea lor, clocoteau undele furioso ale apelor.

In fund se deslanțuiau, din în ce mai înnalți, din ce în ce mai întunecoși și mai falnici, munții Voronețului.

La fiecare pas caii fugarilor, despotcoviți și istoviți de umblet, se poticneau prin hârtopuri.

Zadarnic pintenii curtenilor se înfigeau adânc în carne...

Toate puterile lor erau secătuite.

Încă un pas, — și toți trebuiau să cadă...

Atunci, înaintea lor, se arătă fără veste o lumină ciudată.

Era un opaiț slab, pierdut printre cetini.

La arătarea lui, inima Domnului tresări, — și lacrămi calde îi acoperiră obrajii slăbiți de durere...

El coborî de pe cal, și se apropie de sâmburele de foc ce licurea tot mai vioi în noapte...

O clipă mai în urmă,, curtenii se opriră, toți, în fața unei peșteri adânci.

Din năuntrul peșterei țâșneau raze roșii de lumină...

Și odată cu aceste picături roșiatice, ce alunecau, calde și tremurătoare, pe treptele înverzite ale stâncei, — din întunericul spălăcit al chiliei isvorau șoapte și gângăviri încete: psalmi și rugăciuni murmuitoare, picurile de pe buzele unui sihastru bătrîn ca vremea... ...

Domnul stătu puțin în gura tainiței, apoi pieri în adâncime...

El stătu acolo, mult, — până spre ziuă...

Când ieși, steaua zorilor clipea rar printre nourii răspândiți pe boltă.

Munții din spre răsărit se acopereau do brumă argintie.

Ciutele alergau în stoluri spre isvoare...

Domnul coborî treptele peșterei, înviorat, cu fața luminată...

Se opri în mijlocul boerilor, apoi își întoarse ochii către chilia sihastrului:

«Intr’acest loc...», — murmură el, arătând spre peșteră... «vom înnălțâ biserică mare și bogată întru slava celui de sus, de vom hălădui den lupte...»

«Așa am giuruit, în fața lui Dumnezeu... așa vom face...»

La auzul acestor cuvinte, boerii se priviră uimiți.

Li-se părură că Domnul lor aiurează.

Dar mintea Domnului eră senină, și cuvintele lui hotărîte.

Un fior de îmbărbătare trecu rtunci prin inimile nenorociților săi sfetnici.

Fiecare avea un copil, un frate, o soție pierdută în valurile aziatice.

Toți erau gata deci să purceadă din nou la harță.

In mijlocul bucuriei lor tăinuite Domnul încalecă și iarăși plecă...

Bătrînul sihastru, Daniil ieși, in clipa aceia, în gura chiliei lui sălbatice.

Chipul lui eră alb ca de ceară.

O barbă lungă și neîngrijită îi învăluia pieptul desgolit.

Umerii îi erau încovoiați către pământ.

Ochii, limpezi și tremurători, i-se sbăteau ca doua vâlvătăi albastre în întunerecul orbitelor...

El își încrucișa cele două degete dela mâna-dreapta, și binecuvânta pe Domn în tăcere.

Și până când stolul fugarilor se depărta și pieri, el ținu cruciulița lui, de lemn sfânt, legată cu rădăcini uscate, de-asupra călăreților, blagoslovindu-i.

Curtenii ieșiră în albia Moldovei, și se îndreptară, în trap, spre Câmpu-Lung...

Nourii se distrămau și piereau.

Printre aripile lor albe și străvezii, ca de spumă, soarele își strecura în taină privirile de aur.

Razele soarelui, miresmele brazilor, seninul din ce în ce mai curat al cerului, înviorară inimile curtenilor.

Ei începură să tăinuiască...

Și din tainele lor Arbore prinse în sfârșit, adevărul celor petrecute în cetate: chipul în care el a fost dăruit iarăși yieței...

— «De n’ar fi fost Marele Postelnic Juga...»— murmurau, în de ei, curtenii, «n’am hi scăpat... El ne-au mântuit...

«Mulțumită morței sale năprasnice vedem iarăși soare...»

Și în șoapte, sugrumate de obidă, ei începură să povestească pe larg scăparea lor din lagăr.

Prididite de hoardele mahomedane, oștile Domnului ajunseseră, fără veste, deasupra gurilor subterane.

Atunci marele postelnic Juga își aduse aminte de tainițe...

El sări de pe cal, — trase singur zăvoarele porților, — și porțile căzură cu vuet surd în adâncuri...

Călăreții alunecară, șuvoi, in tainițe...

Singur marele postelnic, împresurat de câți-ya armășei și stegari, rămase ele pază la gurile gropniței...

Și până când nu mai răsună nici un sgomot sub picioarele lui îngropate în jeratec, el ținu piept valurilor musulmane, luptând și pierind, pentru Domn și țară...

— «D-zeu să-l răsplătească... — murmură Arbore, la auzul acestor taine mari...

«Cine poate ști...?

«Toate sunt dela Cel de Sus...

«Poate că vom hălădui și den acest greu pojar....

«Căile Domnului sunt mari, și ascunse...»

Cu aceste cuvinte el dădu pinteni asturcanului și porni, în sbor, în urma Domnului...

Curtenii eșiră din albia Moldovei...

Câmpu-Lungul rămase înnapoia lor, în văile munților...

Ei se îndreptară, în galop, spre miază-zi...

Trecură munți, văi, platouri și vâlcele acoperite de păduri seculare, apoi se scufundară în lunca unui rîuleț, limpede ca lacrima, și se opriră, odată cu asfințitul soarelui, în porțile monăstirei Putna.

Aici Domnul își luă rămas bun dela nenorociți! săi sfetnici...

După o noapte întreagă, petrecută în rugăciuni, la picioarele altarului, el chemă în jurul său pe Marele Vornic Boldur, pe Isac, pe Rostea, pe Arbore, și pe toți ceilalți curteni isbăviți din lupte. Și cu ochii înnecați în lacrami, el le dădu cele din urmă sfaturi întru apărarea lor și a țârei.

— «Mergeți unde veți ști, și căutați oști noui, și nu vă odihniți, nici nu perdeți credința voastră în Dumnezeu, până când nu va sună ceasul de apoi al mântuirei...

«încercări grele apasă amu asupra noastră.

«Ci Dumnezeu e bun și milostiv, — și toți cei ce merg întru căile sale, vor găsi adevăratul drum al isbăvirei.

«Iacă: în fața voastră și la picioarele acestui sfânt otar, — urmă Domnul, — mă leg azi cu greu jurământ; să nu-mi plec capul pe căpătâiu, să nu mă odihnesc, să nu pui strop de apă pe buzele mele, până ce nu voi vedea moșia Moldovei scoasă iarăși din ghiarele păgânului...

urmați pilda Domnului Vostru...

Și în nici una din grelele voastre încercări, nu uitați cuvintele Ziditorului:

‘«De vei avea credință cât un grăunte de muștar, muntelui de vei zice să se mute, muntele se va muta.,,»’

La amintirea acestei despărțiri amare, Arbore se simți năpădit de plâns...

Lacrimi mari ’i picuriră dintre gene, pe armurile sale înnegrite de sânge, pe degetele lui înghețate de fiori.

El își aduse aminte de chipul sfâșietor de jalnic în oare s’a deslipit de inima Domnului.

Cum marii sfetnici au voit să-i sărute mâna și Domnul n’a primit.

Cum el i-a îmbrățișat pe toți, ca pe niște frați nedespărțiți ai săi, repetându-le printre lacrămi:

«Nu mai sunt Domn... nu mai sunt Domn...

«Luptați pentru mântuirea țărei, și poate Bunul Dumnezeu se va milostivi să mă așeze iarăș în scaun...»

își aduse, apoi, aminte cum au plecat toți din cuprinsul monastirei; cum Domnul i-a petrecut cu ochii înnecați în lacrămi, din cerdacul stăreției, până când umbrele lor au perit, rînd pe rînd, în noaptea pădurei...

Ce zile amare... Ce tânguire... Ce vâlvă...

Câte-va zile mai în urmă toate satele, târgurile și orașele Bucovinei clocotiră de sunete de clopote și de arme.

Kostea Diacul porni spre Dorna; Boldur străbătu, în goana roibului, ținuturile Rondei; Isac alergă spre Rădăuți și Hotin; Arbore cutreeră, zile și nopți în șir, tot ținutul Câmpu-Lungului, chemând norodul la arme.

De pe treptele altarelor, din piețe, din turlele bisericelor, el vesti tuturor blestemul căzut asupra țărei.

Și din toate părțile lumea alergă, înnarmată cu securi, cu ghioage, cu furci, cu coase, în ajutorul moșiei.

Trei săptămâni tânărnl Vel-Căpitan luptă în șir în jurul cetăței Neamțului, căutând să spargă, rîndurile aliotmanului, să despresoare cetatea, să-smulgă robii din ghiarele morței.

După trei săptămâni valurile musulmane se risipiră.

Ele se risipiră fulgerate de oștile lui Arbore, ale lui Boldur, și ale lui Isac...

Se risipiră prăpădite, în acelaș timp, de ciumă de foamete, de sete.

Oștile moldovene le tăieaseră toate drumurile către Moldova și Bistrița.

Mii de trupuri omenești mistuite de flăcările setei acoperiră împrejurimile Neamțului.

Și mii de cadavre, încovrigate de ciumă, căzură pradă corbilor și vulturilor adunați din toate colțurile zarei.

Câte-va zile mai în urmă, Arbore eră în Suceava.

Rămășițele lui Mahomed, orbite de frigurile, foamei, se năpustiseră asupra mândrei cetăți moldovenești, și îi dăduseră foc, de pretutindeni.

Dar flăcările nu apucară să învălue întreaga cetate, și cohortele aziatice se împraștiară, trăsnite de o nouă lovitură.

Peste oștile celor trei mari dregători ai țăreir sosiră noui pâlcuri de luptători, stârniți de prin cele mai depărtate unghiuri ale țărei.

Veniră hânzarii din ținutul Sorocei, călăuziți de hatmanii lor; veniră codrenii Tigheciului, în frunte cu vătafii lor; veniră, în sfârșit, păstorii din munții Vrancei, locuitorii Crăciuner, valsași! de pe Prut și Bistrița.

In fața acestui potop de cete fără număr, — chemate la harță de dăngătele clopotelor și de flăcările târgurilor aprinse, — puterile mahomedane se răsipiră...

O parte se îndreptă către Dorohoi și Hotin.

O alta se năpusti, izbită la fiecare pas de oștile moldovene, înapoi spre Dunăre...

Arbore se aruncă, în fruntea cetelor de hânzari și codreni, pe drumul Hotinului...

Și zile și nopți de-arîndul, el alergă, pe cal, ca o nălucă, — despicând rîndurile musulmanilor, și căutând pretutindeni urmele lui Ibrahim Pașa, șeful spahiilor...

Dar nicăiri el nu găsi pe acest dușman de moarte al tinereței lui prăpădite.

In toate părțile erau turci, tătari, arabi, și în în toate părțile fierul lui descăpățână, strivea, ucidea...

Dar în nici-o parte ochii lui însângerați de mânie, nu întâlniră barba argintie, și calpacul înstelat de iaspise, și burnuzul albastru, și pieptul acoperit de ghiordane strălucite, al marelui spahiu.

Nicăiri nu eră Ibrahim, — și, nicăiri, jupânița Negri...

Obosit de atâtea căutări deșerte, el se îndreptă către Soroca...

Bătrînul Hotnog îi pomeni, printre sughițele lui amare, de peștera Bekirului...

Eră o peșteră adâncă, săpată în stâncile Nistrului, în care adese ori tătarii, și toate hoardele de r năvrapi și ciamburi, își ascundeau prăzile hrăpitoare în războaie...

— «Se prea poate...» — gemu bătrînul Hotnog, «ca jupânița să hie acolo...

«Picioarele nu mă mai țin... ci, pentru porumbița moșului, merg ori unde...

Batir de ar da Maica Precista să-i mai sărut odată obrăjorii... că de copilașii mei nu mai am nădejde...»

Arbore își întoarse atunci calul, și porni către Bekir.

După o zi întreagă de goană desnădăjduită el sosi în fața uriașei peșteri...

El intră în cea dintâi despărțitură, și nu găsi nimic.

Doar câteva păsări, mâncate de ulii, își tremurau fulgii fluturați de vânt, sub bolțile negre de piatră....

Intră în a doua despărțitură.

Bolțile se lărgeau. Mucuri enorme de piatră topită, atârnau în întuneric, ca niște leșuri omenești spânzurate de arcade.

Aerul se răreă. De pe stânci picurau stropi reci ca de ghiață, și un frig ca de iarnă, îi sgâlția trupul istovit de umblet...

Marele căpitan răzbătu, în sfârșit, în a treia despărțitură: cea mai largă și mai înfricoșată dintre toate.

Abia însă făcu un pas, și ochii lui înghețară...

La picioarele lui se înnălță un morman negricios, jilav.

Din acest morman de zdrențe umezite, el văzu, o înătăhală fioroasă ridicându-se pe brînci în întuneric...

Era un schelet omenesc, acoperit de blănuri jigărite, cu orbitele sparte, cu dinții cățărați de gingii înnegrite.

Câteva fire de păr îi înțepau buzele vinete, înghețate de frigul amorțitor din tainiță. Creștetul capului îi eră învăluit într’un șmoc de păr, gălbenicios, murdar, înbâcsit de reșină și de smoală topită; și alte câteva fire ruginii, îi se zvârcoleau, ca niște câlți pârjoliți în flăcări, în jurul fălcilor lui încleștate...

Atât găsi Marele Căpitan în peștera dela puntea Bekirului: un vârhovnic...

Ispitit de arătarea înfricoșată a vârhovnicului și de uneltele lui, azvârlite prin toate colțurile gropniței, el îi cerși ajutorul...

Hruba se umplu de fum galben și înnecăcios de mirodenii și de ierburi topite.

Și prin rotocoalele acestea înnăbușitoare, — răscolind cu vătraiul câteva frînturi de tămâe învâl-vorată, — bătrînul vrăjitor gângăvi de câteva ori, într’o limbă aproape neînțeleasă:

— «Spre răsărit... Spre răsărit...».

Hotnogul Stroe voi să afle, și el, de soarta micilor lui vornici...

Ierburile se aprinseră din nou.

Dar gura vârhovnicului rămase până la sfârșit mută și înghețată...

Copii lui nu erau nicăeri: nici spre răsărit, nici spre asfințit, nici spre miază-zi, nici spre miazănoapte..,

Gângăvirile vrăjitorului din p’eștera Bekirului înviorară inima nefericitului curtean.

Din clipa aceia gândul lui zbură necontenit spre răsărit...

Și i-se păru că arătările bătrînului se împlineau nas cu pas...

A doua zi Marele Căpitan dădu peste o noua întâmplare...

Și întâmplarea aceasta, atat de neașteptata, furișă o nouă rază de nădejde în sufletul îndureratului erou...

El se îndreptase spre Tighina, ca de acolo sa coboare către gurile Nistrului și mai apoi, spre Șmil și Cartai..

Dar abiă ajunse în dreptul Oriovului, și flăcări mari îi stăviliră mersul...

Orizontul eră acoperit de fum și de limbi de foc. Și tot șesul Puhoiului eră presărat de mii de umbre omenești ce își căutau scăparea prin bălți și prin zăvoaele Zurei...

Tătarii dăduseră foc cetății dela gurile Băutului, — și acum ei încercau să scape, încarcați de prăzi și de robi, în Duboșari, peste Nistru...

Arbore se năpusti asupra lor cu o furie oarbă. Locuitorii risipiți prin împrejurimile cctăței mistuite de flăcări, îl urmară.

Tătarii își lăsară prăzile, robii, caii, și armele.

O parte din ei se înnecară în apele Nistrului.

O altă parte fugi spre Tighina.

Ceilalți fură prinși și aduși în cetate, spre a fi măcelăriți și arși...

Dar uimirea oștilor moldovene, a bă’trînului Hotnog, și mai târziu a Marelui Căpitan de Darabani, fu trăsnitoare când, printre acești turci și tătari ferecați în lanțuri, ei dădură peste vestitul tabulhanagiu, Tolpa...

Trupul gârbovit al scripcarului eră învăluit în zdrențe de șevai, pline de sânge închegat.

In cap purtă cucă musulmană, — în jurul mijlocului giar, chenuit cu fireturi, — în picioare șalvari...

La vederea bătrînului cântăreț, îmbrăcat în veștminte otomane, Arbore rămase înmărmurit.

Un cuget grozav îi întunecă, deodată, mintea.

«Șarpe... — strigă Vel-Căpitanul, — tu ai vândut moșia...».

Scripcarul se zbătu câtva timp în legături, fără să poată gângavi o șoaptă.

De atâta strînsoare ochii lui crăpau.

Limba i-se strivise între dinți; și printre bii-zele lui vinete, atârnate peste gingii, șiruiau fire lungi de spumă sângerie...

Când legăturile îi fură slăbite, un suspin lung i-se strecură printre dinți, — apoi ochii nenorocitului scripcar se învălătuciră de lacrămi...

El voi să spue ceva, dar glasul i-se înnecă în sughițuri sfâșietoare...

Atunci el își vârî mâna sub burnuz.

Și toată apărarea lui fii un crîmpei de pergament murdar, pe care-1 întinse, tremurînd oștenilor...

Arbore își aruncă privirile de-asupra pergamentului...

Erau slovele Marelui Vornic Boldur, — și sub ele eră semnătura lui largă și citeață, — și, mai jos, eră însă-și pecetea lui, încrustată cu stema Țărei de Jos...

Cu toate acestea el nu putu să creadă în temeinicia acestei cărți.

Scrisul neadevărat din lagăr îi răsări iarăș în-nainte.

Apoi își aduse aminte de toate vicleniile din trecut ale iscusitului staroste; și ochii i-se înflăcărară de mânie...

Ochiul ager, al tabulhanagiului, simți, în mișcarea curteanului, moartea ce-1 pândea din umbră...

Atunci el făcu o sforțare supra-omeneasca.

Palmele i se împreunară spre rugăciune ; fălcilei se descleștară...

Povestea lui potoli furia marelui capitan șl stârni o adevărată aiurire printre curteni, hânzan și cod reni...

Veștmintele de pe el erau hainele unui cadavru din jurul Văei Albe.

El se travestise în tătar—și cu chipul lui hidos, cu mișcările lui viclene, cu limba lui turcă și arabă, — izbuti să se amestece printre hoardele mahomedane,, și fu silit apoi să cutreere, în mijlocul lor, toate târgurile și ținuturile țărei...

— «Nu puteam să mă izbăvesc de ei, prea milostive pane»... — gemea nenorocitul tabulhanagiu, vărsând șiroaie de lacrămi la picioarele Marelui Căpitan...

«Mi-eră lehamite de țară, de milostivirile voastre, de Măria Sa Domnul...

«Că, unde eră să purced?..

«Care moldovean m’ar fi scăpat din ghiare?.. Cine ar fi pus temei pe voroavele mele, când veștmântul meu e agarean, iar chipul meu de câne?..»

El destăinui, apoi, curtenilor, cum a răzbit în sfârșit, în tabăra Vornicului Boldur, — și cum s'a rugat de marele curtean să-l izbăvească de nohai. primindu-1 în sânul oștilor sale...

Marele Vornic l’a gonit.

El i-a dat hrisov la mână ca «nici un moldovean să-i împiedice mersul»; — și l-a trimis în căutarea jupânesei Boldur și a jupânițelor Tăutu...

Ascultând toate acestea, ochii lui Arbore se umplură încet-încet de lumină...

Peste câteva zile el află că toate spusele tabul-hanagiului erau adevărate...

Atunci îl chemă din nou.

Ii ceru toate deslușirile pe cari el le putu dă, asupra mișcărilor oștilor lui Mahomed și ale lui Ibrahim, — apoi îl împodobi cu noui veștminte otomane, îl încărcă cu zldți buni de aur, și-l trimise iarăși în căutarea femeilor și copiilor hrăpiți.

— «Nu vei uită nici o jupâniță de os moldovenesc»... — îi strigă tânărul Vel-Căpitah din urmă.

«De cum vei dă de urmele jupâniței Boldur, sau a jupânițelor Tăutu, sau a altor jupânese și jupânițe de neam, — ne vei înștiința cum vei ști, și în orice loc ne vom află...

«Iar de vei află vre-o veste despre luminăția sa pan Juga, Vistiernicul, să ne dai grabnic de știre»...

— «Milostivirea ta m’au scăpat în două rînduri dela moarte»... — strigă neprihănitul scripcar.

«Nu voiu uită aceasta, stăpâne.

«De-a fi să răscolesc tot pământul, cu mâna, goală nu mă voiu întoarce...»

A doua zi Arbore se duse la Orhei.

De acolo plecă spre casele bătrînului Gangur...

Aici el își adună, în liniște, oștile cu care trebuia să pornească în curînd spre răsărit: — în cea din urmă și cea mai hotârîtoare luptă...

La toate acestea gândea Marele Căpitan, în noaptea aceia plină de taină,..

Oștile adormiseră.

Focurile de pe sub pălănci, din jurul paraclisului și de prin rariștele de castani și de tei ofiliți de toamnă, se stinseseră.

Nu se mai auzeă de nicăiri, nici un zgomot.

Doar valurile Băutului plângeau încet, învălmășite prin răstoace, — și aripile morilor de vânt, hâțânate de adierile vântului, scârțâiau a pustiu și a jale în depărtări, pe măguri...

Zorile prinseră pe Arbore în jilț...

Ferestrele se luminară,—cocoșii trâmbițară, rmd pe rinei, ivirea dimineții argații începură iarăși să mișune...

Atunci pleoapele nefericitului curtean se lasaiă obosite peste luminile vedeiei.

Neprihănitul războinic adormi,- cu capul frînt în piept, cu ochii înturțurați de.lacrămi, cu inima amorțită de dureri...

III.

Peste câteva zile Arbore plecă, în fruntea cetelor sale de tăbărași și curteni, spre Cartai...

Nici o veste nu sosise dela Tolpa scripcarul.

Cu toate acestea el nu mai putu pregetă...

Toamna pustia din zi în zi pădurile.

Cetele de ciamburi și năvrapi, ce răscoleau ținuturile Sorocei și ale Orheiului, se răriseră...

Cu fiecare clipă ce se topea în liniștea singurătăților, Marele Căpitan își vedea nădejdile părăsindu-l, una câte una... '

I se părea că hoardele mahomedane se depărtau mereu; șî la gândul că ele vor trece în cu rînd Dunărea, spre a se pierde pe veci în pustiurile nestrăbătute ale Moessiei, — inima i se înfiora de desnădejde.

El plecă în zorile unei zile fumurii de toamnă...

Zadarnic bătrînul pârcălab Cangur încercă să-l ție lângă el până vor sosi vești dela Hotinși Suceava.

Zadarnic înțeleptul staroste îl sfătui, în sfârșit, să nu se azvârle în văile mlăștinoase ale Dunărei, printre atâtea hoarde de musulmani și tătari, — cu un pumn de luptători de pripas, fără arme, fără armuri, fără pricepere...

— «Cugetă adânc, fiul meu»...—îi șopti bolnavul, ridicându-se încet dintre perne...

«Pre aceste vremuri de pojar, când Mehmet Sultan e încă în lăuntrid Moșiei, toate țărmurile Nistrului. până la Cetatea'Albă, și dela Cetatea Albă până la Șmil și- Bolgrad, hierb de urdiile lui Ali-Beg și ale varvarilor din Mesia, și ale tuturor aza-pilor și schiților de dincolo de gurile Niprului...

«Nu te primejdui...

«Adu-ți aminte de ce-ai pătimit la Tint...

«Ostași mulți nu mai avem,— și a te perde, și pre tine, înseamnă a pierde nu un om, ci un ținut întreg...»

La toate acestea Arbore răspunse printpun surîs amar:

— Vieața mea nu mai e de nici un folos, tată».

Apoi se plecă, — sărută mâna moșneagului, — moșneagul îl sărută pe ochi, pe obraz, pe frunte, — și tânărul curtean plecă...

Singur însă nu știă încotro să-și îndrepte pasul...

Ii licări o clipă în minte gândul să se întoarcă spre Iași, — dar își aduse, atunci, aminte că lașul eră prefăcut în ceriușe.

Și pretutindeni în țara de sus a Moldovei, târgurile și orașele zăceau, de mult, în pulbere...

Pustiul acesta îi întoarse gândul iarăși spre Dunăre.

Știă bine că oștile lui Mahomed nu se mai puteau întoarce prin cetăți și târguri ruinate.

Ele căutau pradă.

Deci toate jerbiile lor trebuiau să se fi strecurat, spre Istru.

Atunci se gândi să ia calea lighmei și a Ce-tăței albe.

Cetățile acestea erau încă in picioare; și erau, în acelaș timp, cele mai mari și mai bogate târguri ale Bugeacului... .

Cu toate acestea un glas străin il îndemnă mereu să purceadă spre Cahul.

In acelaș timp, umbra scripcarului lolpa ii chemă necontenit spre Huși...

El se hotărî în sfârșit să se îndrepte spre Lopușna, iar de acolo să ia drumul Cetăței Albe sau drumul Cartalului.

Hotărîrea aceasta fii norocită pentru nemângâiatul războinic.

Steaua lui bună încă ardea. Se părea că toate întâmplările și toate alergările lui fără țintă îl duceau, dela un timp, către lumină...

Aproape de Taș-Bunar, — un sat prăpădit, așezat pe țărmurile Bacului, — marele căpitan dădu peste ce așteptă de mult...

Eră în amurg...

Cetele lui de tăbărași alergau, în neregulă, peste ponoarele desgolite ce se scufundau treptat-treptat în valea acestei gârle secătuite de arșiță, acoperită de stuhuri și de țâhle de răchită. Cerul eră posomorit, pustiu. Pe orizont nu se arătă nici un semn de viață : nici fum, nici umbre de călăreți fugari...

Doar cârduri negre de cioci sbucneau une-or în zări, fâlfâiau o clipă deasupra vâlcelelor, făceau arcuri mari în spațiu, apoi se lăsau rînd pe rîncl peste hoituri și oseminte uitate în depărtări, pe măguri...

In mijlocul acestor singurătăți mohorîte și deșerte cetele de tăbărași, risipite pe câmpuri, văzură cu uimire un călăreț stingher, răsărind din albia Bacului și alergând glonț spre ei.

Capul fugarului eră învăluit în turban. Și după veștmintele lui verzi ca iarba,- și după calul său mărunt și vânjos, el nu putea fi decât un tătar rătăcit de hoarde.

Călărețul urcă în- goana bidiviului muncelele Bacului, pieri de câteva ori în văi, iarăș răsări și în sfârșit se opri, îngrozit și buimac, la câțivă pași de pâlcurile Moldovenilor.

Arbore își înfrînă calul...

I-se păru o clipă că eră însuși Tolpa. Dar Tolpa nu avea nici ilic, nici cialina, nici cal jigărit de stepe...

Un codrean se apropie, atunci, de marele curtean...

— «Ingădu’mi prea milostive, să-l înhat eu den fugă...»

Apoi își lăsă calul în pas, și se apropie încet-* încet de umbra neclintită a fugarului.

Spre uimirea din ce în ce mare a ostașilor, tătarul nu făcu nici o mișcare de spaimă.

El anină repede un ștergar soios în vârful .ghioagei lui de cremene; apoi sări de pe cal, și se apropie de tânărul vel-căpitan, întinzându-i un răvaș mototolit între degete...

Eră însă-și cartea scripcarului...

La vederea ei ochii lui Arbore sclipiră ca două pietre luminoase.

O atât de adâncă bucurie îi înflăcără inima în clipa aceia, — încât Marele Căpitan fu gata să se năpustească asupra tătarului: să-l strângă la piept, să-l îmbrățișeze.

Dar în fata arătărei lui hidoase, a ochilor lui mici, a burnuzului său verzui stropit de glod și de sânge, — fericitul războinic își stăpâni de odată înflăcărarea.

El privi întâi lipcanului...

Apoi îl întrebă apăsat...

— «Cine ești tu?...»

Tătarul răspunse într’o moldovenească stricată :

— «Din Bugeac, sunt effendi... Părinții mei aici s’a născut, aici au murit....

«Mă numesc Ali-Baga.

«Leagănul meu e la Tatai-Bunar.. lângă Seunem..

— «Și de unde vii?-

— «O ! Effendi...» strigă cu glas miorlăitor tătarul...

«Soarta... soarta noastră nenorocită...»

— De unde vii...» —repetă poruncitor curteanul.

— «Dela tabără, effendi...»

Aii voi să mai spue ceva, dar de odată gura lui amuți. Privirile i-se furișară îngrozite, printre oștenii îngrămădiți în jurul Vel-Căpitanului.

Apoi căzu în genunchi, își întinse brațele spre Arbore, și isbucni într’o miorlăitură sălbatecă.

— «Effendi, ai milă de un lipcan pământean...

«Cine este strălucirea voastră?... Am hokim să nu spui nimărui... nimic, effendi...»

Arbore își înmuie atunci glasul, și privi blând în ochii tătarului:

— «Unde mergi?... îl întrebă el, blajin.»

— «La Orhei, effendi...

— Numai la Orhei?

— La strălucirea sa Arbur Bașă Effendi»...

La auzul acestui nume Arbore zâmbi.

Și toți oștenii zâmbiră...

— «Eu sunt Arbur-Effendi Pașa...», — răspunse batjocoritor Arbore». — «Ce ai să’i spui... Graește.»

La auzul acestora, tătarul rămase uluit, besmetic...

«Acesta este Arbore» se întrebă el uimit. Dar Tolpa, «înțeleptul marzac de peste Volga», îi vorbise de un strălucit ghiaur, mare, bogat, puternic : care va lua în curând sceptrul Moldovei, al Ukraniei și al Stepelor Crîmului. Și îi vorbise de bogății uriașe, de nesfârșite hasnale pline demovili de galbeni și de zloți buni de aur.

«Du-te... — îi spusese Tolpa Ortomanul.

«El îți ya da aur cât nu poți să duci...

«Și vei fi numit Valiu peste toată țara Bugeagului »

Cu acește făgăduințe mari plecase el din tabără. Și acum iată-1 în fața unui, oștean, îmbrăcat cu armuri ruginite, cu o ceată de șebgani fără căpă-tăiu în urmă-i.., '

— «De șapte ori câte șapte e mai mare Tohu-Mirza al nostru, decât acest .blestemat ghiaur...»; își -șopti el în ‘barba.

Cu toate acestea el spuse, tot ce putu șă spuie... /Vin din tabăra dela Bârlad...» — murmură tăfarul...

«Acolo este credinciosul vostru tovarăș și înțeleptul nostru Mirza; Tolpa... Acolo este și Ibrahim, și Mohamad'-Sultan' și toate armiile împărăției sale...»

Arbore ascultă destăinuirile lipcanului cu o în* cordare adâncă/.

Când i se pomeni de «Ibrahim» ochii lui fulgerară.

El își strînse pumnul pe mânerul spadei și un suspin greu i șe strecură printre dinți.

Cșnd însă tătarul îi vorbi de Mollamad-Sultah și de toate armiile împărăției sale, — atunci,Gd negură deasă îi întunecă privirile.

- Rămase multă vreme, tăcut.... ?

Sărmanul războinic nu aveă decât vre-o ‘câteva sute de oșteni neinstruiți în juru-i.

Cum eră să se arunde, el, cu un pumn de luptători, fără arme, asupra tuturor oștilor Sultanului

Atunci își aduse aminte de cuvintele bătrînului Gangur ; și i se păru că toate năzuințele lui de pană atunci, cu întreaga lui viață, se prăbușau pe veci în genune...

După câteva clipe de tăcere își ridică m sfârșit, fruntea :

— «Și multe oști are înaltul tău Padișah.... întrebă el.

— Multe, Effendi... multe...», — răspunse îngândurat tătarul.

— «Și mult va stâ el în lagăr?

— Nu știu...» — răspunse iarăș Aii.

Atunci el făcu semn curtenilor să aibă în grijă pe Baga ; apoi își îndreptă privirile spre Dunăre. O nădejde slabă îi lumină întunericul sufletului.

«De nu vom găsi oști îndestulătoare nici la Lo-pușna, nici în ținutul Tigheciului...» murmură el, — «atunci, Dumnezeu să ne aibă în sfânta lui pază !»

«Vom năvăli cu ce avem...»

Cu acest cuget în minte își izbi calul în pântece,— și porni asupra nopței, urmat de tăbărași, spre Taș Bunar.

IV.

În pădurile seculare ale Lopușnei și ale Tigheciului, marele căpitan găsi o mulțime nenumărată de codreni și gelepi ascunși prin văi și desișuri. La sunetul buciumului de alarmă, și la vederea marelui curtean, toate aceste gloate, amenințate la fiecare ceas de ciamburi și de foame, se ridicară ca un singur om din întuneric.

Și înarmate cu ghioage, cu securi și cu arcuri, rupte din hățișurile codrilor, ele porniră în urma vel-căpitanului setoase de halcă și de pradă.

in acelaș timp o parte din cei mai buni ostași ai Marelui Căpitan, cutreerară în goana cailor cele mai depărtate colțuri ale Bugeacului. Și trîmbi-țând din surle, și împrăștiind zvonuri și făgăduințe mari, ei izbutiră să ridice sate și târguri înr tregi la harță...

Spre a înflăcără mulțimea, curtenii și hatmanii stepelor răspândiră pretutindeni vestea că Domnul, însoțit de oștile craiului Cazimir, a intrat în luptă; că turcii fug în risipă; că noui oști sosesc în ajutorul Domnului dinspre liotară; că în sfârșit drumurile, șesurile și pădurile din țara de jos a Moldovei, gem de prăzi și de bogății uitate de hoarde...

în fața acestor trîmbițări zgomotoase, mulțimea se ridică în masă. Nimeni nu mai pregetă. Dela Cahul până la Seimeni, și dela Seimeni până la Tigliina, toate satele și târgurile se răsculară. Unii porniră, chemați de icoana luminoasă a Domnului. Alții se înrolară, ispitiți de prăzi și de daruri.

O parte se luă după gloatele luptătorilor, în neștire, răscoliți de trîmbițe și de dobe. în sfârșit, cei ce pregetau încă, porniră, și ei, în stoluri: parte chemați de rubedeniile și de cunoștințele lor plecate la luptă; parte îngroziți de singurătățile ce se desfășurau din ce în ce mai largi și mai negre în preajma satelor și cetăților lor năpăstuite...

în chipul acesta micul stol de luptători al Marelui Căpitan, se prefăcu în curînd într’un vălmășag nemărginit de oști ațâțate de pradă.

Mii de Moldoveni, de Sârbi, de Bulgari, de Armeni și Tătari, acoperi ă câmpul Stălineștilor, — unde marele curtean le hotărîse locul de întâlnire, _și cerură, într’un singur glas, să pornească cu ei la halcă.

Bucuria Marelui Căpitan, în fața acestui neașteptat număr de cete războinice, fu nemărginită.

Știa, bine că zece mii de luptători de pripas, nu prețuiau cât o mie de le egii domnești.

Cu toate acestea el se bizuiă pe vuetul lor sălbatec, pe slăbiciunea oștilor musulmane, și m sfârșit pe steaua cea bună a Moldovei.

Ei plecă dar în fruntea , tuturor cetelor spre Huși; ca de acolo, urmat de noi pâlcuri de luptători,să coboare, - pe sub înălțimile Docolinei, asupra-Bârladului.

Dar abia trecu Prutul, și’o pustietate neașteptată îlse desfășură înainte..,. -

Hușii erau arși; și toate dealurile, văile și podgoriile din jurul frumosului oraș moldovenesc, erau mute și părăginite.

Pustietatea aceasta înfrigură inima neobositului ostaș.. .. : ;

Nicăieri după războiul dela Valea Albă el nu văzu' atâta neînsuflețire.

Toți locuitorii satelor și târgurilor incendiate, și toți cei așezați în calea hoardelor năvălitoare; înțesau văile și .codrii. Acolo eră adăpostul lor din urma. Și, ca în toate vremile de bejanie, pădurile și: jcrîrigurile erau pline de fugari izgoniți de prin rgurE..;

Arbore întrebă atunci pe Ali Regă dacă oștile Padișahului au coborît cumva pe văile Prutului.

-- Nu, effendi...,—răspunse tătarul.

«Toate ordiile noastre au venit pe Șiret, în jos..»

Din ce în ce mai îngrijit de singurătatea acestui ținut atât de bogat și de zgomotos odinioară. Arbore părăsi gândul de a mai căută alte oști.

Foamea ise arătă, neagrăși pustiitoare, în zări...

Avea atâtea guri- de hrănit.

O singură zi de lipsă, — și toate cetele lui s’ar U'/risipit înuvânt ca pleavă...

El se îndreptă, cu pași grăbiți, spre Docolina.

In drum întâlni un singur sat rămas încă în picioare.

-Dai înăuntrul; acestui cătun, svârlit ca un nor mare de pietre jrăscolite la poalele codrilor— nu gasî. de cât două femei bătrîne, un copilaș, și un nătâng fără grai.

Vel-Căpitanul se opri; în fața femeilor.

Bătrînele erau mute..

Întrebă pe copilaș al cui eră-și unde eră.taică-său...

Copilul răspunse, arătând spre răsărit...

— «La oaste»...

Și micuțul rămase uluit, roșu că flacără, în mijlocul oștilor ce-1 pridideau cu întrebări, de pretutindeni .

Arbore coborî în .valea Bârladului...

La câțiva pași;mai departe, se înălțau dealurile Docolinei, învăluite în zăbranicul sângeriu .Tal amurgului....

Arătarea acestor dealuri uriașe, pe care se dăduseră atâtea lupte mari în războiul dela Racbvăț, învioră inima oșteanului.. Dar în acelaș timp apropierea și dezvăluirea lor treptată, îi umplu sufletul de înfiorare și de-grije...

Abia se adânci în lunca Bârladului și o .priveliște ciudată i se arătă privirilor...

Mai întîi auzi; un vuet surd, ca de ape înnăbu-șite de zăgazuri..

Apoi văzu câteva umbre de. călăreți tăind culmile dealurilor...

Umbrele se înmulțeau, se risipeau, și iarăși zbucrieau, negre și neastâmpărate, în zări...

Auzi, în sfârșit, sunete de trimbițe, de tobe de glasuri omenești, tremurînd pe aripele vântului.

Apoi dealul se desvălui ca o culă uriașă de aramă.

Și pe creștetul lui, rumenit de razele soarelui căzut în apus, el văzu un adevărat potop furai cînd pe înălțimi și pe clinuri.

In fața acestei arătări neașteptate inima nefericitului. curtean îngheță...

Toate nădejdile îl părăsiră, — toate avânturile i se spulberară într’o singură clipită...

Dacă acestea erau oștile mahomedane, — atunci orice nădejde de izbândă eră zadarnică...

Cum eră să-i împresoare?...

Pe ce căi, și prin ce mijloace, putea să-i atace?...

Dealul Docolinei stăpâneă toate văile și toate muncelele Fălciilor.

Dincotro ar fi năvălit asupra lagărului musulman, erau să fie văzuți și îmbrînciți înnapoi.

Afară de aceasta o luptă în astfel de împrejurări — când mahomedanii erau pe înălțimi, iar ei în adâncimile văilor — nu însemnă decît strivirea și peirea lor neîndoelnică...

Privind furnicarul din ce în ce mai vijelios de pe dealuri și gândind astfel, marele curtean se posomorâ ca de moarte...

Apoi o furie oarbă îi zgâlțâi trupul.

El chemă pe Ali-Ragă și abia putându-și stăpâni mânia,—îl întrebă, scrîșnind:

— «Câne»

«Unde sânt oștile lui Mahomed»...

«Unde e Bârladul?».

Tătarul se uită lung spre Docolina,’ și un fior de frig îi strîmbă capul între umeri...

«Effendi...—, gângăvi el, tremurînd.

«Pe Mecca, și pe sfântul Tug, și pe copii mei morți... jur, effendi, că o minciună n’a zburat de pe buzele mele...

«Mohamed Sultan e la Bârlad, effendi...

«Acestea nu sunt urdiile sale...»

Arbore își apropie calul de coastele dealului și privi adânc, în zări...

Pe măsură ce se apropiă, o lumină ciudată îi îmbrăcă chipul învinețit de mânie. Păreă că des-ușește umbre cunoscute Și din vuetul vag, ce se revărsă în unde șuerînde peste dealuri, prindea accente din ce în ce mai lămurite.

Se auzeau sunete de surle, de tâmpene, de triști, de cimpoaie. Și i se părea că aude chiar cântecul moldovenesc, de năvală: «Hai frați, hai frați»... răsunînd slab și înnăbușit, prin cotiturile văilor.

El înainta mereu...

Pe poalele dealului văzu umbre de oșteni călări îmbrăcați în șube de hramă și în cușme albe de mioară.

Văzu apoi scânteieri de lorici și de coifuri.

Și în sfârșit auzi strigăte lămurite de șutași și hotnogi.

— «La harță... Innainte... Hojma înnainte... Innapoi... de sârg»...

Vel-Căpitanul zîmbi.

Credința că nu puteau fi decât oști moldovene, i se furișă încet-încet în suflet.

Cugetul că ele puteau fi oștile lui Layot pieri. Layot nu ave atâtea oști. Afară de aceasta glasurile ce veneau spre el, erau glasuri moldovenești, — nu valahe...

Dar cine puteă fi oare?..

Toate oștile lui Boldur, ale lui Isac, ale lui Kostea, și ale vornicului Goian, încă nu puteau fi atât de numeroase ca nețărmuritul alai de pe zări.

In afară de toate acestea, el vedea sus pe cea mai înnaltă creastă a Docolinei, corturi albe, dese și mărunte, sclipind vioi în lumină.

Eră, aici rînduială... .

Și de pretutindeni înnaintau șiruri lungi și drepte comandate de căușei și de hatmani.

Orice oști ar fi fost, Arbore se hotărî să suie P°Eieldădhalpinteni calului, — calul sări, sforămd, în aer, — apoi se așternu furios pe clinun.

Dar abia făcu câțiva pași, — și tânărul curtean se opri...

Pe creștetul unei, vâlcele răsări în fața lui un nour de arătări mohorîte.

In fruntea lor înainta, greoi și amenințător, un oștean trupeș, cu părul zburlit, cu chipul.-îmbra- cat într’o barbă neîngrijită, cu capul ghemuit între umeri, cu pieptul acoperit de pier de bursuc și de -alămuri ruginite.

El se opri, la câțiva pași, înaintea vel-căpitanului,

Apoi se apropie -încet, cu pumnul încleștat pe paloș, de umbra lui-nemișcată.

Deodată uriașul șovăi... . ,

...Paloșul îi căzu-din mână.

Genunchi i se încovoiară...

— «Stăpâne...», — gemu el, aștern ându-se la picioarele-lui Arbore..:,.

«Milostive stăpâne...

Și glasul i-se înnecă în mugete , înnăbușițc de obidă...

Uiirea marelui curtean, la arătarea; acestei umbre neașteptate, fu neînchipuită...

Și nemărginită fu bucuria și duioșia fericitului războinic,..,

La picioarele lui eră Grui; iar nourul de pe colină, erau cete de codreni și plăeși.,

Arbore voi să-întrebe ceva pe marele vătaf al codrenilor; dar, în clipa aceia, Grui se apropie de el, îi sărută mâna slabă, apoi își ridică...fruntea brăzdată de răni încă sângerînde, —r. și bolborosi printre lacrămi,..

«Stăpâne, pohtească milostivirea voastră sus, în tabără...

«Domnul vă adastă...»

La auzul acestui, cuvânt Vel-căpitanul tresări.

— «Domnul...» ~ murmură el, buimac.

«Care, Domnul...? Ce..Do.mn...»

— «Domnul, milostive stăpâne;.. jtfăria ,Șa Domnul... Ștefan-Vodă.... . . . .. .

«E acolo... Și acoloe Luminăția Sa matele Logofăt, și luminăția Șa-Marele Hatman,, și milostivirea sa jupan Kosțea Paharnicul...»

Arbore nu mai așteptă sfârșitul cuvintelor lui Grui

— «Doamne... A ța este mărirea...» strigă el.

Și sbură, în, galop, spre tabără...

V.

Sosirea marelui Căpitan, în sânul lagărului moldovenesc, pricinui o măre însuflețire.

Bătrânii sfetnici .ai divanului, și toți marii comandanți, scăpați din focul dela Valea-Al bă,, alergară -întru întâmpinarea-lui,, din. coț’tu.ri.

Toți îl îmbrățișară, și toți-îi aduse înveseli-țqarea veste, că puterile aziatice sunt in risipă, și că «azi, mâine» va suna ceasul lor, djn urmă. - ' . Domnul. îl primi în cort,.cir ochii împăinjeniți de lacrăani.i...

— «Mort ăi fost, și ăi înviat; perdut ai fost și te-am găsit...» îi strigă .el săruțându-1...

Apoi îl așeză, lângă el, pe șofă;. și,- priyindu-i ochii întunecați de.dureri, și chipul slăbit de suferințe, și barba crescută în neregulă în jurul obra-» jilor lui, atât de , frumoși. odinioară,—îl întrebă de toate câte Ls’au întâmplat prin harțuri...r

Domnul știa tot.

Cu o limpeziciunp și -temeinicie desăvârșită,- el îi vorbi de toate- luptele lui din.jurul'cetăței Neamțului, dela Suceava, dela Hotin, din Șoroca,

Ii înțrebă.în sfârșit.de bătrîpulpârcălab Gangur...

îl întrebă apoi de soarta jupâniței Zamfira...

— «Nu te ogoi... — îi zise Domnul, bătându-ț încet pe umăr. — «Bunul D-zeu nu pune pe umerii nimănui mai mult de cât poate să poarte...

«Și tu ești tânăr Vel-Căpitane...

«Domnul a voit să te încerce...

«Și iacă: lanțul încercărilor s’au sfârșit...

«Nepoata luminăției tale, cămărășița Doamnelor

mele e la Bârlad... te adastă...!»

Cu aceste cuvinte, Domnul îl lăsă să plece...

— «Odihnește-te...» îi șopti el dintre canafuri.

«Mâine vei avea mult de furcă...

«Ibrahim își ascute, de pre acum, armele»...

Arbore ieși.

In pragul cortului Domnesc se întâlni cu marele logofăt Tăutu.

Sângele începuse a învioră obrajii ofiliți ai bătrînului.

Banele nu i se tămăduiseră. Capul încă îi eră înfășurat în scămuri umezite. Dar sufletul și voioșia înțeleptului sfetnic, se reîntorceau încet-încet în altarul vieței lui obijduite. I

— «Mulțumesc Domnului...», — suspină marele Logofăt, când Arbore îi pomeni de jupânițele lui perdute.

«Domnul au dat, Domnul au luat...

«Mi-eră tare în grije de țară...

«Amu Domnul s’au milostivit. Moșia e mântuită...

«Pot să mă săvârșesc în tihnă»...

Arbore întâlni în sfârșit pe marele Hatman, pe bătrînul pârcălab Pătru, pe Isac, pe Rostea.

Toți se pregăteau cu neastâmpăr de luptă.

Singur Boldur eră întunecat și tăcut.

Pregătirile din tabără îl chinuiau ca pe rug.

Marele Vornic voia alergări,—lupte,—nu odihnă.

Gândul lui eră pururi departe; și când cineva, îi aducea aminte de Maria Boldur, atunci inima lui se rupea în fâșii, și gemete surde îi înnăbușau pieptul sfâșiat de fiori...

Arbore nu-i pomeni nimic, de jupâueasa Maria.

Se mulțumi să-1 întrebe, apăsat de aceiaș durere tăinuită...

— «Când plecăm, frate...»

Și Marele Vornic se sili să-i răspundă cu un neizbutit accent de nepăsare:

«D-zeu știe... Tocmai mâne...»

Noaptea, Marele căpitan o petrecu într’o neliniște ucigătoare.

Până’n zori el cutreeră taberele moldovene, ră-sipite prin văi, pe colnice, pe dealuri.

Eră o mulțime nemai-pomenită.

Nu eră sat și târg din țară care să nu fi răspuns chemărei tânărului Voivod.

Peste 60 de mii de oameni umpleau singurătățile de clocot și de șuer asurzitor de arme.

Aici erau placșii Neamțului și ai Sucevei, cu pletele lor căzute în rîuri peste umeri, cu șubele lor de abă și de hramă, cu pălăriile lor împăunate, cu ghioagele și cu arcele lor de lemn.

Aici erau Câmpu-Lungenii și Hânganii. Aici erau luptătorii Crăciunei și ai Vrancei, Codrenii Tigheciului, Hânzarii, Seimenii, Șebganii Agești, Soroceii, Umblătorii de Hotin, Călărimea Galaților, Orheiului și Lăpușnei...

In sfârșit aici eră toată țara, toată obștea Moldovei, tot poporul dintre Dunăre și Sneatin, dintre Ceahlău și Camenița...

In fața acestei mulțimi inima vel-căpitanului se umplu de pace și de încredere în biruința lor din 'urmă.

Nu mai avea decât uri singur gândsă sune mai curînd:'plecarea.

VI.

înainte de luminarea zorilor oștile plecară.

O parte, — cu Domnul și cu marii sfetnici în frunte, — coborî în albia Bârladului și înnaintă încet, spre Simila. :

O altă parte, pusă sub comanda lui Arbore, sui malul drept al rîului și se risipi, în lanț nesfârșit, pe. măguri...

A treia parte, încredințată Marelui Vornic Boldur, porn,i spre răsărit, ca de acolo să se reverse asupra pălăncilor dinspre miază-zi al cetăței.

In sfârșit, înnaintea lor, la depărtări mari/fură trimise cetele de cercetași’ și de ștrăji mijlocii, puse sub căpitănia .gelor mai îndrăzneți și ipai dibaci hatmani din tabără. ,

Planul și puterea, oștilor Moldovene erau mai presus de ori-ce năzuință. Nimerii nu se mai îndoia de izbânda lor hotăritoare. Toți, dela cei mai înnalți comandanți ai țârei, până la ce din urmă veslii, adunați de prin bordeele Bugeacului erau încredințați că soarele nu va. răsări; și toate bordeele. mahomedane vor fi prinse și șfărîmate între, armiile Domnlui.., . . . '

Cu toate aceșțea, împrejurările, voită altfel

Soarele răsărise pe dealuri ; și-puterile moldovene încă , nu vășură ilamura birujnței fâlfâind. în lumină.

Două bătăi de arc îi..mai despărțeau de pălăncile Bârladului; și, totuși; nichun Șunefr.de bucium și .nici un alt; strigăt „ de alarmă, nu turbară văzduhul...

Cercetașii, apoi oștile lui Arbore și în sfârșit, oștile lui Boldur și ale Domnului se opriră rînd pe.rînd în jurul cetăței.

Și de nicăiri nu se arată nici un semn ide viațăl

Nu se vedeau nici străji otomane, nici corturi, călăreți, nici tunuri...

Orașul părea mort.

Doar negre pâlcuri, de corbi și lungi șiruri de trupuri și de capete .spânzurate pe arbori, înfipte în țăpușr,. agățate de grinzile porților, țineau piept oștirilor pregătite de năvală.

La vederea acestei ‘pustietăți neașteptate un fior de gliiață, apoi o tăcere de moarte, se abătu a.-supra oștilor moldovene, încremenite pe înnălțimi și prin gurile văilor..;

Arbore își sângeră buzele între dinți; de des nădejde?

Vornicul Boldur. pătrunse cel dintăi, în cetate.

El nădăjduia să. găsească:— dacă nu'trupul'viu al jupânesei Maria;—cel . puțin cadavrul ei, svâi lit printre leșuri, înfipt în vre-o - țeapă, uitat în vre-o tainiță...

Dar. toate' căutările1 lui, și ale tuturror celorlalți curteni din tabără/fură deșarte.

Toate hudițile, piețele și -gradinele Bârladului erau pline de morți;......

Se găsiră mame neînsuflețite strîngându-și încă odoarele la sân. „ -

Se găsiră negustori și bberi,. curioscuțn Dom-nului, unii, descăpăținați,. alții jupuiți de carrie, alții lunecați în mlaștinile Modei. '

Se., găsiră, în sfârșit,, o mulțime de trupuri musulmane, încovrigate de ciumă, uscate de. foamete, ciopârțite de hangere; hărățite de pașări...;,

Dar jupânițele Tăutu, Marele Vistiernic -Juga, jupânița Negii și jupâneasa Boldur, — nu erau nicăiri...

Boldur și Arbore cutreerară toate locuințele târgoveților.

Prin poduri și prin hrube găsiră noui cadavre.

In casele Vorniciei, în sălile Divanului, și în întunecoasele hasnale subpământene ale Țărei de Jos, dădură iarăș peste morți.

Dar nicăiri nu dădură peste suflete vii...

Arbore avusese o clipă credința că va găsi măcar pe Tolpa scripcarul.

Nici Tolpa nu fu găsit.

Nu găsiră un singur rănit, un singur om căzut în agonie, care să le poată spune încotro au purces hoardele mahomedane...

îngrozite de miasmele trăsnitoare ce sbucneau dintre ruine, oștile moldovene se retraseră în cele din urmă, în câmp deschis, pe țârmii Bârladului...

Domnul strînse pe boeri în sfat.

Apoi trimise grabnic cercetași călări, spre Cră-ciuna, spre Galați și spre Milcov, să dibuiască urmele aliotmanului.

Până înspre seară ei așteptară într’o frământare cumplită sosirea celor dintâi iscoade.

Credința tuturor eră că oștile mahomedane nu s’au putut îndreptă decât spre Râmnic.

— «N’au hrană...» -— își ziseră marii boerii de taină.

— «E peste putință să se fi îndreptat spre Dunăre. Mesia e pustie. N’au ce căută în mlaștinile și în deșertările ei neumblate.

«S’au îndireptat spre țara Volohilor...», — adăogară sfetnicii...

«Layot le-au dat aici hiere; acolo cată să le dea pâne.

Și toți cerură Domnului să pornească grabnic, înnainte qhiar de întoarcerea iscoadelor, către Tecuci și Șiret.

Domnul pregetă însă...

El aștepta, neclintit, sosirea iscoadelor...

In revărsare nopții iscoadele sosiră, rînd pe rînd, din cele trei părți ale zărei.

Se arătară mai întâi cercetașii trimiși către Milcov...

Nici o veste.

Sosiră, olăcarii Crăciunei.

larăși nici o veste.

In sfârșit, către miezul nopții, sosiră iscoadele dinspre Galați :

Turcii fură găsiți.

Ei se îndreptau liniștiți spre Dunăre...

VII.

Oștile mahomedane coborîseră înnălțimile Hali-ciului și se opriseră la Galați și la Reni, fără nici o pedică...

In câteva ceasuri frumoasele cetăți de pe țărmii Dunării fură pustiite de orice suflete încreștinate. Ele se preschimbaseră în adevărate cetăți musulmane...

Palatele, se prefăcură în seraiuri, păzite de ieniceri și spahii.

Avuțiile negustorilor fură asvârlite pe piețe, pradă taberelor flămânde; și toate galioanele, corăbiile, șeicele, și lotcile, pescarilor și negustorilor genovezi și crîmleni din port, căzură în stăpânirea hoardelor aziatice.

Până la sosirea uriașelor corăbii mahomedane de la Oblicița, și până la sfârșirea podurilor piu-titoafe de peste Dunăre,'oștile lui Mohamed se așezară p6 ospețe și pe prada.

Mărfurile Gălățenilor fură scoase-la marginea Dunărei, împachetate, și așezate prin caice și pe plute...-’

Și toate buți le cu vin, cu'rachiu și mustie, ale boerilor și negustorilor' din- port,-fură desfundate în chiotele oștilor, și deșertate, încet-încet, în sunetul tabulhanelor și în țipetele miorlăitoare ale tătarilor nesătiați de pradă.

Prin această mulțime hidoasă, în-mijlocul căreia izbucneau adese pri lupte și încăerări sălbatice, Tolpa își făcu drum larg către' porțile lui Ibrahim Caplanul

Cântând din vioară manele/mahomedane, înșirând glume și povești arabe, biciuind prin stihuri meșteșugite, prin strîmbături și prin schelămbăeli de tot felul, isprăvile ak-ullahilor lui Ullah-Beg, — vestitul Staroste de tabulhanagii stârni pretutindeni o adevărată furtună de chiote și de strigăte sugrumate de plăcere.

Mârzacii lui Mengli-Ghirâi, Orfomanii și- buluc-bașelele lui Ibrahim și ale Marelui .Seraskier, îl prididiră din,toate părțile, șuerînd, și ‘dansând...

De pretutindeni nu se auzea decât un1 singur țipăt-:

— «Cântă deli... Cântă deli... 2)»

Și vioara lui Tolpa mugea necontenit...

Chipul lui smolit, acoperit de sbârcituri nenumărate; răsărea; undelemniu;* în lumină. Gura ’i-se sțrîmbă până la urechi; Ochii ’i-se rostogoleau, albi și vicleni, în orbite. Și de’pe butoaiele, deșerte; și de pe prispele caselor,și de pe movili'de mărfuri răsturnate, — el urlă, cu glas miorlăitor, lugubru :

«Hu... haa...»
«Unde ești tu Ullah-Beg
«Cu poporul tău întreg,—
«Să’ți vezi floarea neamului
«In mâna Islamului:
«Obrajii copiilor
«Pe mâna Spahiilor;
«Și fetele panilor
«La pieptul arslanilor...
«Alelei, Mări Ștefan,
«Domn slăvit,—fără divan,
«Fără oști, fără Haznă...
«La Suceava nu mai stă:
«Vin în calea Șahului
«Să’ți dea țara Dracului:
«Sfetnici să ai ciorile
«Tron: — spânzură torile...»

La auzul acestor blesteme, intonate pe un glas jalnic, de înmormântare, — și întovărășite de sunetul răgușit al lăutei lui învechite, — hoardele izbucneau în huete cutremurătoare.

Sălbatecul refren «U... haaa Hu... Haaa...» umplea văzduhul de fiori de iarnă.

Și fiecare stih al sărbătoritului deliu eră prins și repetat, prin toate piețele, și pe toate cărările târgului...

Spre a câștigă și mai mult încrederea oștilor mahomedane, iscusitul staroste- se oprea une-ori din cântec, își asvârlea lăuta peste hoarde, își in-crucișă brațele pe după calpac, și începea să joace...

Atunci chipul lui se schimbă fără veste.

Un rânjet înfiorător, de nebun, îi strâmbă buzele arcuite’n jos, pe după colțurile gurei.

Capul ’i-se ghemuiă între umeri.

Gheba? -se ridică deasupra calpacului.

Ochi-i se bleojdeau, ca de boală...

In jurul lui se făcea loc larg.

Toți râdeau, chiuiau, jucau...

Deodată deliul se năpustea asupra vre-unui ia-nicer,—îl sărută pe armuri și pe frunte ; apoi își ridică repede lăuta, și plecă, tânguind lungi și tremurătoare cântece de dragoste, către port, în jos...

Mulțimea se ținea în urma lui puhoi...

Strigătele: «deliul... deliul...» nu mai pregetau. Și toți căutau să-i vadă chipul încununat de mărăcini și de ierburi; și toți se învălmășau, înna-intea lui, căutând să prindă un crîmpei din stihurile profetului nebun...

Astfel marele talbuhanagiu ajunse, în câte-va ceasuri, să sguduie tot lagărul aziatic...

Numele lui pătrunse până în cele mai înnalte colțuri ale Curței împărătești.

Toți îi pomeniră-'numele în șoapte; și toți, de la Beilerbeyul Rumeliei până la Mufti-Effendi, cer ură să-l vadă.

Sultanul eră bolnav.

Dela cea din urmă luptă dela Valea Albă el numai avu nici o clipă senină.

Mintea lui eră pururi tulburată de gânduri și de arătări urâte.

Zilele lui erau nopți; iar nopțile sale, negre și pustiitoare, — pline de aiurări și de tânguiri în-năbușite, — erau adevărate ceasuri de agonie...

Marii dregători ai Porții gândiră la toate acestea. Și când ei cerură să vadă pe «deliu», — mintea lor se îndreptă către Sultan, nu către prooriile lor plăceri și pofte.

Deliul veni, urmat de mii de ianiceri și gian-clăi...

O noapte întreagă, până în îngăimarea zorilor, el se frământă, cântând și dansând, în fața înmiitului Padișak și a strălucirilor lui sfetnici...

Tot ce rumegase' în lunga lui călătorie dela Orhei la Bârlad, și dela Bârlad la Dunăre, — și toate isprăvile, cântecele, jocurile și ghidușiile lui fericite, săvârșite pe la ospețe și în adunările marilor curteni ai Moldovei, îi veniră rînd pe rînd în minte.

El cântă doina lui Briar, în cuvinte musulmane. Cântă apoi horite și brîele păstorilor din munți și ale mezinilor din stepe.

Cântă în sfârșit ariile și manelele mahomedane, repetând la fiecare stih numele Innaltului și Neînvinsului Padișah «Mohamad Canuni».

Vioara lui străveche, alintată de degetele lui subțiri, aici plângea înnăbușit și adânc; aici clocotea ca un pârîu fugar, asvârlit de pe înnălțimi nemăsurate : aici stârnea vuetul vânturilor și freamătul prelung al codrilor; aici flueră, piuiă și rîdeă...

Adese ori scripcarul se opreă fără veste din cântec.

Vioara îi alunecă sdrăngănind la picioare.

El își ducea pumnii la gură; și, dându’și ochii peste cap, și făcând sărituri ciudate pește molatecele covoare de Ispahan, cântă, ca din nai și din finer.

El închipuiă țipătul prigonlor, miuitul păunilor, trîmbițările fazanilor, miorlăitul pisicilor sălbatece, răgetul prelung al asinilor...

Apoi își trăgea spada ruginită, fără prăsele și fără vârf, din giarul lui enorm.

Și, închipuind dansul iataganului și al pante-cului, stârnea, în mijlocul durbarului, o adevărată furtună, de râsete, de lovituri, de aplauze.

Apoi iarăși își luă vioara, și iarăși cântă.

Și iarăși își asvârleă lăuta la picioarele beilor, și iar începeă să danseze și să cânte.

Gârbovitul Padișah rămase multă vreme înfiorat de măestria cântecelor tânguitoare.

Chipul lui se albise ca varul.

Ochii îi erau înlăcrămați,— privireleîmpăenjenite.

Nu-și aducea aminte, ca în lunga lui viață, să fi auzit o altă vioară mai sfâșietoare ca lăuta bătrânului «tătar».

In câteva rânduri el clătină înduioșat din cap.

Și buzele lui vinete bâlbâiră câteva șoapte de nimeni înțelese...

— «Un trib... un trib întreg...»

Tolpa începu către zori un lung șir de proorociri ciudate.

Căzu în genunchi la picioarele Sultanului. Chipul i-se înverzi. Ochii i-se pironiră, galbeni și aiuriți, asupra bolnăviciosului monarc. Brațele i-se întinseră, goale, către lampadar.

Și sub apele albăstrii ale candelarelor aprinse, și sub privirile îngrozite ale pașalelor curței, fiorosul deliu începu, într’un murmur surd, ca al unui om adormit de hașiș, să proorocească peirea celor adunați în jurul Sultanului.

Marii sfetnici ai Porții păliră.

Padișaliul, el însuși, tresări.

în aiurările deliului el își vedea toate gândurile ascunse date rând pe rând la lumină.

Dar, în acelaș timp, chipul lui se învioră și se lumină ca de soare...

Nebunul prinse a-i prooroci zile și biruințe ne mai auzite.

Ii vorbi de comori ascunse sub valurile Volgei, în adâncimile Bosforului, sub picioarele lui înseși.

Tot ce auzise din basme, din povestirile călătorilor ce cutreerau țara Moldovei, din tăinuirile arabilor și mahomedanilor de prin lagăre — toate picurau cu o măestrie rară, dintre buzele lui tremurătoare.

La auzul atâtor minunății, încrezătorul Padișah se ridică însuflețit de pe divan.

El făcu semn ciohodarilor să ridice trupul slă-bănogit și îmbrăcat în zdrențe, al deliului, trântit peste covoare.

Dar în clipa aceia scripcarul scoase un gemăt stins, de muribund...

Ochii 'i-se rostogoliră, reci, în orbite.

Și cu o iscusință rară, — batjocoritorul și înțeleptul staroste căzu neînsuflețit la picioarele monarchului...

VIII.

A doua zi Tolpa nu mai ieși prin piețe, nici nu mai cântă printre tătari și felahi.

Sultanul îl dădu în grija marelui Vizir să i-1 păstreze pentru oaspețele sale sângeroase dela Stambul și dela Brusa.

în acelaș timp Ibrahim-Pașa îl cerii marelui Vizir pentru a îmbuna sufletul nefericitei lui «Zaira»...

Dela răpirea ei din lagăr, sărmana jupâniță Negri nu mai văzuse cer senin înnaintea privirilor ei otrăvite de durere...

Pururi plângea ; și pururi ochii ei mari, adânciți în orbite, căutau pretutindeni o armă, un junghi, un hanger, cu care să-și sfârșască zilele nenorocite, ursite robiei și ocărei...

Toate încercările lui Ibrahim de a-i desmorți, sufletul perdut, — fură zadarnice.

Nu rămase eunuc din lagăr care să nu’și fi încercat iscusința în fața frumoasei și nefericitei ikbale și nu rămase iman, ulemă și derviș, care să nu fi depănat ghemul înțelepciunei lor deșarte la picioarele copilului căzut în somnul desnădejdei.

în sfârșit, veni Tolpa...

La vederea starostelui inima lui Ibrahim tresări de fericire...

Mulți au rîs și s’au înveselit în fața bătrânului deliu.

Au rîs marii sfetnici ai Porței, — au rîs cei doi Beilerbey ai Rumeliei și Damascului, — a râs chiar înfricoșatul și gârbovitul Padișah...

Dar nimeni nu s’a înveselit și nimeni n’a știut să prețuiască mai bine darurile cântărețului din stepe, ca fiorosul comandant al spanhiilor...

A doua zi el dădu poruncă paznicilor și eunucilor tăinuitului său harem, să îmbrace pe deliu în ori ce straie va voi și să-l înfățișeze astfel Zairei...

Bătrînul tabulhanagiu intră, cu inima strînsă de fiori...

— «Dacă voi fi descoperit?..» se întrebă el scu-turîndu-se ca de ger...

«Ce se vor face atunci planurile mele ?...

«Ce voi ajunge!

«Voi fi încătușat!.. Voi fi schingiuit!.. Voi fi ucis!..

Cu gândul acesta în suflet, el pătrunse prin, coridoare, prin săli, prin tainițe, — și se opri la ușa iatacului jupâniței Negri...

Casele în cari Ibrahim, și o mare parte din în-nalții dregători ai Porței, își alesese adăpostul, erau însă’și casele stărostiei.

Ele erau așezate deasupra Brateșului, pe o culme împresurată de ziduri și de turle mari de piatră.

Porțile de stejar, țintuițe în piroane ruginite, erau pururi zăvorite.

în mijlocul curței se înnălță o biserică prefăcută în cazarmă de spahii.

De jur împrejurul bisericei, de alungul întăririlor, se înlănțuiau chilii împresurate de pridvoare și de polimare largi, străjuite de ianiceri și kyz-lari...

In sfârșit, în fund, sub cea mai înnaită turlă a cetățuiei, se înnălțau casele stărostiei: case mari cu sacnasiu bogat, cu săli, cu iatace, și cu adânci’ haznale sub pământene.

Privirea scripcarului fu, la fie-care pas, izbită de arătări înfricoșate...

Lângă fiecare ușă ochii lui întâlniră adevărați uriași, acoperiți de armuri; și la fieeare pas, ușile se deschideau și se reînchideau cu un prelung și lugubru huruit de zăvoare.

El sui astfel câte-va trepte mari de piatră; se-strecură pnntr’o îngustă cărăruie luminată doar de ochii și de armurile spahiilor, dădu într’un coridor larg, acoperit de zugrăveli întunecate; răzbătu prin căteva iatacuri pustiite, coborî două trei scări de lemn, sul alte trepte, coborî iarăși în tainițe, — și se opri, în sfârșit, într’o largă sală străluminată doar de câte-va opaițe fumegânde...

Peretele din fața lui se desfăcu, îmbrâncit de genunchiul unui mullăh.

Cuprinsul se lărgi.

în fund, sub resfrîngerea unui lampadar îmbrăcat în taftă albăstrie, se desfășurau treptele unei sofale enorme, acoperită de covoare și de podoabe fără preț. , .

Și rotocoale alburii de fum, încărcate de nu-resme, — și sâmburi viorii de lumină, — înstelau bolțile împodobite de armuri, și de tuiuri sânge-rînde.

Scripcarul înnainta sfios spre treptele sofalei...

Dar, deodată, chipul lui păli; și un tremur friguros îi sgâlțâi trupul hârbuit, îmbrăcat în zorzoane și mătăsuri...

În fața lui răsări o arătare înfricoșetoare...

Eră un arab hidos, învăluit într’o pânză de buhur.

Brațele uriașului zbucneau de sub mătăsuri ca niște valuri negre de smoală împietrită. Capul îngropat între mușchii vânjoși și ondulați ai umerilor, îi atârnă în jos, negru, umflat și buget...

Ochii ’i-se mișcau mici, sclipitori, și sălbatici, sub fruntea lui îngustă, sub tâmplele sale turtite...

Și toată arătarea lui părea a unui monstru nemaipomenit, năpraznic...

La vederea scripcarului, arabul scoase un gemăt înnecat; apoi își încleștă pumnul pe mânerul satârului și se puse, rânjind, în dreptul sofalei...

Tolpa tremură...

Mullah ul se apropie încet de eunuc...

-— «Abdullah»...,— murmură el, îngrozit de privirile scăpărătoare ale monstrului...

«Abdullah... Fii înțelept, Abdullah...

«Strălucirea sa Ibrahim-Pașă Effendi îți poruncește să lași geridul...

«înnapoi, Abdullah.

«Innapoi... n’auzi... ?»

La strigătul spahiului, uriașul se îngrozi...

Capul ’i-se plecă umilit în piept, — satârul i-se rostogoli la picioarele treptelor, cutremurînd podelele.

Apoi se dădu la o parte, și rămase nemișcat, suflând furios pe nări, într’un ungher al tainiței.

O clipa mai în urma, starostele eră în fața jupan iței Negri...

Sarmana jupâniță... Slabă, ofilită, acoperită de un strălucitor zaimf picurit de pietre rare, — dormea, uitată și îndurerată, într’un colt al sofalei.

Prin vălul străveziu al feregelei ce-i învăluia figura, i-se vedea chipul adormit.

Dar nu mai eră chipul ei frumos de altă dată. Nu mai erau obrajii ei trandafrii și rotunzi. Nu mai erau buzele ei rumene, pururi înflorite de alintări și de zâmbete copilărești...

Nu mai erau ochii ei mari, plini de lumină și. de farmec.

Chipul nefericitei roabe eră supt, ofilit, străveziu ca de ceară.

Pleoapele i-se întindeau peste lumini, subțiri și viorii, ca două petale veștejite. Și largi cearcăne vinete i-se desfășurau în preajma orbitelor ei adâncite, în jurul umerilor obrajilor ei osoși ca de fildeși...

în fața acestei frumoase moarte, — ce răsuflă încă, — bătrînul staroste rămase înmărmurit.

Un fior de milă adâncă îi zgâlțâi trupul de-șuchiat.

De-ar fi fost cineva, dintre ostașii Domnului, pe aproape, ar fi izbucnit în strigăte.

Și de-ar fi avut puteri, — bunul și credinciosul șerb, ar fi ucis.

Dar eră singur.

Și aproape de el străluceă încă ochiul sângeros al hidosului arab; și, pretutindeni, erau numai ia-niceri, numai spahii, numai mullahii și gealații.

El își întoarse atunci ochii spălăciți către canafuri.

Abdullah se întinsese jos, lângă prag; și priveă de-acolo, furios și dârz, către sofa...

Mullahul plecase.

Tabulhanagiul își lăsă tambura la picioarele copilei...

Și în vârful papucilor săi de tafta, începu să cuțreerc cu luare aminte cuprinsul larg al tainiței.

în peretele din fund al hrubei se deschidea o mică ferestruie, îngrădită de gratii ruginite.

Tolpa se înălță în vârful călcâielor, și privi lung printre ostrețe.

în depărtări se vedeau apele nemărginite ale Brateșului.

Jos, se adâncea o prăpastie fără fund, plină cu mărăcinișuri sălbatice.

Tabulhanagiul clipi de câteva ori printre gene apoi se târî, încet-încet, dealungul pereților.

în zidul din stânga, ochiul lui ager întrezări un sâmbure roșiatic tremurînd înaintea lampadarului...

Eră un ivăr de aramă.

Scripcarul clipi, și din nou începu să cutreere întunericul hrubei.

Nu mai eră nimic...

Atunci el se așeză obosit pe treptele sofalei.

Și plimbându-și degetele sfrijelite pe strunele ghitarei, cugetă adânc.

«Peretele de lemn, dela spatele jupâniței, nu poate hi decât o ușă tainică...»

Și, iarăși atinse strunele ghitarei; și ghitara iarăși piui...

«Și această ușă tainică nu poate răspunde decât într’o turlă.

«Și turla cată să aibă o scară... și scara trebue să dea într’o culă... și pereții culei trebue să hie sparți...»

La gândul acesta chipul i-se lumină.

Un fior cald îi străbătu sufletul cutremurat de undele ariei lui încete...

Degetele i-se încovrigară pe strunele ghitarei.

Ghitara țipă...

Un sunet strident, ca de pasere îngrozită, sfâșie liniștea subteranei...

Abdullah se ridică pe brînci, cu pumnii încleștați pe gerid.

Apoi totul intră din nou în tăcere...

Speriată de țipetul ascuțit al ghitarei, jupănița scânci în întunerec, apoi se deșteptă și rămase cu ochii holbați spre staroste...

La vederea ochilor ei mari, topiți în orbite, bătrînul cântăreț al Moldovei uită unde se află, cine eră, ce căută în adâncimele tainiței...

I-se păru că eră la Suceava: că umbra jupâniței Negri eră umbra unei domnițe adormite...

Cuprins de o spaimă nedeslușită, el alunecă pe la picioarele copilei și isbucni deodată într'un miorlăit plin de umilire:

— «Stăpână... iartă stăpână...

«Sunt Tolpa... starostele...»

Zamfira îl privi multă vreme nemișeată, cu ochii rătăciți...

Apoi un tremur bolnav îi zgudui trupul firav.

Pupilele i-se lărgiră; brațele i-se sgârciră deasupra frunței.

Și încredințată că eră iarăși prada vedeniilor, nenorocita copilă se ghemui între perne, — și începu să plângă.

Tolpa se târî atunci la căpătâiul ei; și în cuvinte arabe, apoi în șoapte moldovenești, furișate printre aiurări și verseturi musulmane, — el limpezi încet, încet, sufletul copilei.

— «Viu dela Mecca...», — bâigui în șoapte, bătrînul scripcar.

«Mecca e mormântul Profetului... țara ta».

«Tatăl meu e Marele Șeitan: iar Șeitan e Ștefan. în urma mea vor veni toți arslanii, și va veni și el... Nu plânge...

«El m-a trimis să te mântui...

«Ascultă, azrael:

«Aici nu e aer... Și la Stambul, nu e ca la noi...

Cere stăpânului tău orice, și el îți va da. Cere să ieși în turlă., să fii stăpâna mărilor, să iei aer... Și îți va învoi... Spune-i că vrei să vezi seraiul: țara... Și vei vedea tot. Eu te voi duce la Mecca... în turlă. De acolo te vei cobori în grădinele Dyennetului... în vale... Colo e Bosforul... Brateșul.

Nu-s ghiauri: vom fi, singuri...

Peste Bosfor e Arbore...»

La auzul numelui lui Arbore, ochii surghiunei se deschiseră mari și luminoși sub voal.

În glasul miorlăitor al deliului ea desluși, în sfârșit, glasul lui Tolpa; și în chipul lui smolit, ascuns sub calpac, nefericita copilă văzu aevea figura starostelui...

Ea își desfăcu brațele, și izbucni într’un țipet dureros plin de implorare și de lacrimi.

— «Tolpa... Tolpa...»

— «Dell ...nu Tolpa!»—răspunse aspru scrip-carul.

Copila cercă să mai ție o clipă vedenia scrip-carului aproape de inima ei obidită.

Dar înțeleptul staroste nu mai pregetă...

El dădu canaturile la o parte, și ieși, cu capul în piept, printre storuri...

Abdulah înmărmuri, înaintea lui, ca un stâlp negru de cărbune:

— «Acesta merge la Mecca...», — își șopti arabul...

«E om mare acesta... om mare...»

IX

Ingenunchiat la picioarele lui Ibrahim, Tolpa se ruga printre lacămi :

— «Effendi... Soare al deșerturilor... Fulger orbitor al Profetului... Braț nebiruit al lui Mohamad Kerim...

«Ascultă pe Dell»...

«Dela gurile Volgei, până la Taban și Mangop, toți cunosc învățăturile mele.

«Unul e Tolpa. Dacă mint, — minte Elcoranul, și minte toată știința 1urnei, — effendi...

«Frumosul pui de șarpe moare pentru că nare aer, prea milostive pașă...

«Și un lung dor de țară i-s’a făcut micei și drăguței tale gazele, — cum mi s’a făcut și mie, effendi.... cum simți și tu, uneori, padi...»

«Iacă, sunt trei ani de când am părăsit țărmurile Volgei. Și aș da toată înțelepciunea mea, și toate sculele mele, să pot vedea acum o stâncă dela Astragan... Aici am de toate. Mila voastră largă și milostivirea fără de sfârșit a strălucitului nostru părinte, Mohamad-Șah Canuni, e mai mare decât toate bunătățile Dyennetului...

Ci, dă’mi, pașă, un bulgăre înghețat dela gurile Volgei și eu îți dau, pe micuțul tău azrael, vesel și frumos ca steaua lui Grhiun...

«Effendi... ascultă pe Dell...

«Lasă pe neasemănatul tău înger să suie, cu bătrînul și credinciosul tău câne, în turlă...

«Va vedea odată soarele și odată luna; apoi ți’l voi aduce, strălucit ca soarele și frumos ca luna.

«Știi tu ce a- spus micul azrael, padî... ?

La auzul acestor cuvinte chipul neînduplecat al Pașei se.schimbă deodată:

— «Ce...? Zi...» — gemu Ibrahim abia înfrî-nându-și' sufletul...

«A zis, effendi....», — bâigui prefăcutul staroste, — «că nu e ortoman în țara Bogdani ei, și nici chiar Beyul lor, nu e mai înțelept și mai mare, ca tine,

«Dar măiastră pasăre se teme, în acelaș timp, că din porunca Innaltului Padișah ești hotărît s’o ucizi, luându-i aerul dela gură și lumina soarelui de pe ochi...»

Cuvântarea iscusitului tabulhanagiu, stropită cu lacrămi prefăcute, și întretăiată de hohote sgudui-toare, — înfrînse nepăsarea fiorosului pașă....

Ibrahim stătu cât-va timp pe gânduri; apoi clătină îngăduitor din cap...

— «Du-te..., îi zise el. — «Voi veni s’o văd.... Și dacă ea va cere, — îi voi da tot...

Tolpa ieși în coridor, vesel, abia putându-și stăpâni inima ce da să i-se rupă...

Dar abia făcu un pas, și un vuet ciudat îl țintui locului...

De pretutindeni se auzeau strigăte și porunci răsunătoare; — și pretutindeni se vedeau ceauși ianiceri și mullahi, alergând, într’un suflet, spre sala cea mare a divanului...

înciudat de această mișcare neobicinuită, scripcarul se amestecă printre ceauși, și porni îmbrâncit și ghiontit dinnapoi, spre sala Durbarului.

Ușa divanului se întredeschise, și prin crăpăturile ușei el văzu umbra unui ostaș înnalt, îm-bracat în fier, apoi auzi glasul răgușit al lui Ca-pugi-Bașă cutremurând bolțile :

— «Luați-1 de-aici, și dați-1 peșcheș morunilor... Aaceasta e răsplata pe care ți-o dă Milostivul Șah pentru nevrednicile tale fapte, față de Țara ta și de Domnul tău... Iar la neobrăzările tale, Capugi-Bașă răspunde astfel...»

În clipa aceia se auziră câte-va lovituri surde, apoi zăngăniri de iatagane, amenințări, îmbrânciri, urlete...

Inima starostelui se strînse de îngrijorare și de spaimă.

El își aduse aminte de marele vistiernic Juga...

Și după veștmintele, ostașului din ’năuntru, și după arătarea lui șuie și înnaltă, el nu se mai îndoi nici-o clipă că acesta nu putea fi altul de cât el...

Atunci chipul lui seposomorî. Privirile i-se încruntară. Și toata veselia lui de mai înnainte, i se risipi în întuneric...

Cum eră să mântuie el pe acest mare ostaș al Moldovei...

Și de-1 va putea scoate din ghiarele morței, care-i va fi răsplata? — se întrebă, repede, scrip-carul.

Tabulhanagiul își aduse atunci aminte de averile nemăsurate ale Vistiernicului; apoi își aminti de dragostea pe care i-o purtă Domnul, și marii săi sfetnici, și toate oștile moldovene, — și, în sfârșit, prin mintea lui tulburată de noui plăsmuiri, răsunară limpede și hotărîtor cuvintele din urmă ale marelui Căpitan Arbore.

«Iar de vei află vre-o veste despre luminăția sa pan Juga, să ne dai grabnic de știre...»

Marele cântăreț rămase neclintit în loc,—hotărît să încerce un nou pas întru isbăvirea acestui mare ostaș azvârlit peirei...

în curîncl ușile se dădură scârțâind în lături, și hulitul curtean, cu brațele strînse în legături oțerite, fu îmbrîncit, peste prag, în mijlocul ceaușilor curței...

Tolpa se furișă printre mahomedani, privi drept în ochii osânditului, — și deodată rămase împietrit.

în fața lui era—nu marele vistiernic Juga,— ci Marele Armaș Juraș...

Atunci, sărmanul cântăreț al Domnului, își aduse aminte de toate faptele .marelui Armaș, de svo-nurile ce umblau în urmă prin lagărul dela Valea Albă, — căută să prindă înțelesul cuvintelor rostite de Capugi Bașă, — și, de odată, chipul i-se acoperi de o lumină ciudată...

«Va să zică aceasta este vânzătorul Domnului și al Țărei», își șopti, Tolpa, sugrumat de mânie... .

Și el, nenorocitul scripcar, — care cutreerase, zile și nopți în șir, pădurile și văile munților spre a strînge unelte noi pentru harță, — el, eră gata să moară în ștreang, ca vânzător de neam...

Ori cât eră de mic și de batjocorit între ai săi, neprihănitul cântăreț al Sucevei se simți, în clipa aceia, fără asemănare...

Își închipui, o clipă, că Domnul îl și dăduse, încă de multă vreme, morței...

Își mai închipui că Domnul aflase într’un târziu, pe adevăratul vânzător al moșiei.

Și ne-mai dându-și seamă că morții, morți rămân, — strigă înnăbușit de revoltă:

«Tolpa au scăpat țara din ghiarele păgânului și pre giupâniță Zanhira den robie... iar tu l’ai ucis, Doamne!

«Iloagă-te, amu, pentru el...

«Alt Tolpa nu vei mai găsi...»

Și cu acestea, se îndreptă, trufaș, spre tainiță...

X

Când soarele se înclină către apus, tabulhana-nagiul urcă, încet, cu jupânița Negri, scările înguste și întunecoase ale turlei...

Giarul lui enorm, lărgit până sub bărbie, îi da înfățișarea unui titan.

Pântecul îi era mai mare ca trupul...

Ținându-și brîul cu amândouă mâinele, el suia treptele bon bănind și pufnind.

Ochii fioroși ai gealatului îl urmăreau neîntrerupt din prag...

— «Vei vedea Mecca...», — bodogănea, printre dinți, starostele...

«Din cula acestei turle se vede... Nu pentru toți... E he... Nu pentru toți... Trebue să fii mâna dreaptă a Profetului ca să deschizi zăvoarele cerului....

«Dar Tolpa cine e...?

«El e mâna dreaptă a Profetului...»

Scările turlei erau acoperite, din porunca lui Ibrahim, cu covoare; și toate zidurile erau curățite de păienjeniș, de mucegai și de apă... Cu toate acestea la fiecare pas copila aluneca, tresărea și țipă.,.. Scările se hâțânau și trosneau. Și umbre negre de lilieci și de bufnițe, sbucneau din cuibare, și se învârteau besmetice prin beznă...

— «Domol, azrael... domol...»,- -bolboroseă Tolpa, sprijinind o la fiecare treaptă, cu brațele lui șubrede

«Acestea sunt duhurile celor morți la Novo-grad și la Neamțu...

«Sunt iasme, copilul meu, iasme...

«He... kyzlar... auzi...?

«Pe tine te caută... Stai pe loc...».

Abdullah gemea.

El auzea toate aiurările fiorosului «derviș», și de câte ori glasul lui îl strigă din înnălțime, arabul își închidea ochii și se zguduia, sgâlțâit de fiori, în umbră...

Puhăind mereu, Tolpa ajunse- deasupra celei dintâi despărțituri a turlei.

Sub picioarele lui se întindea o podniță șubredă și părăginită; peste ea mullahii așternuseră un țoi distrămat...

Starostele își îndreptă ochii spre culă.

Turla se înnălță goală și luminoasă până’n vârf...

Coperișul eră spart.

Hazele soarelui răzbateau prin spărturi, ca o ploaie albă de lumină...

De-asupra capetelor celor doui fugari se înnăl-țau câteva schele părăduite, înțurțurate de colb și de var. Printre ele se strecură o nouă scară, mai slabă și mai îngustă ca cea dintâi. Ea se furișă, în zigzaguri, printre bârne și se oprea tocmai sub coperiș, la câteva degete departe de ștreașină.

Scripcarul măsură înnălțimea scărei cu ochiul lui de pasăre hrăpalnică, apoi clatină mulțumit din cap :

— «Dumnezeul nostru e la un pas... Allah e la Mecca...», — murmură el rânjind.

Și sui iarăși treptele...

Dar, în clipa aceea, un sunet ciudat îi îm petri pe amândoui sub scară.

Și scripcarului, și jupâniței Zamfira, li se părură că aud un gemăt înăbușit pornind de sub podelele celei dintâi despărțituri.

Cântărețul își aplecă urechea, și ascultă.

El crezu, mai întâi, că eră glasul arabului de sub turlă.

Dar, de astădată, urechea nu-1 înșelă...

Eră un glas strein.

Păreă un yaet înnăbușit, isvorît din pieptul unui om rănit de moarte...

La auzul acestui gemăt lugubru, fugarii se priviră o clipă, înmărmuriți, tăcuți...

Privirile copilei păreau că spun: — «caută-1, nu-1 lăsă, sărmanul...».

Iar ochii starostelui păreau că răspund, mișcân-du-se îngroziți în orbite : — «nu mai e timp, stăpână... nu mai e timp...».

Cu toate acestea el se plecă deasupra podniței, ridică laițele ce acopereau bârnele, și căută repede o spărtură prin care să vadă măcar umbra celui ce se chinuiă în adâncuri.

Bârnele erau, mai toate, desprinse din piroane.

Tolpa se așternu pe brînci, și privi lung printre podele...

Văzu, în adâncuri, o încăpere rotundă, umedă, întunecoasă...

Un singur fir de lumină se strecură prin broasca unei porți de fier, înfiptă în pământ: și în raza acestui fir spălăcit și murdar el desluși pe un rănit trîntit în paie. Rănitul stă răsturnat pe spate, cu ochii întredeschiși, cu brațele întinse de-alungul trupului său schilav. Părea un schelet deslegat, acoperit de rugină. Capul îi eră înfășurat într’un turban înegrit de sânge. Degetele îi erau iarăși legate. Și tot trupul îi eră înfășurat în lanțuri și arcane înnodate...

Scripcarul izbi în podele cu trebă, în șoapte :

— «Pane... tu ești...? Pentru Dumnezeu, pane... sunt oameni pământeni... sunt eu... Tolpa...».

Rănitul își deschise ochii mari, își înclină capul într’o parte, și rămase nemișcat în întuneric.

Deodată scripcarul tresări.

Apoi sări îngrozit dintre bârne, și începu să urle.

— «Stăpână. E luminăția sa pan Juga...

«E pan Juga, stăpână... pan Juga...».

Copila rămase cu ochii ațintiți aspra starostelui.

Părea că abia își aducea aminte de întâmplările din urmă...

— «Pan Juga...? —» se întrebă ea.

Și încă nu-1 vedea...

Vedea oșteni mulți trecându-i vârtej pe dinainte și-i vedeă pe toți îmbrăcați în armuri și coifuri strălucite.

Dar din acest roi nemărginit de chipuri răscolite în sufletul ei uitit, ea nu putea desluși nimic...

Tabullhanagiul încercă să smulgă bârnele pod-niței, dar brațele lui slabe nu-1 putură ajută.

Atunci el începu să se miște, ca un câine hă-misit, prin turlă.

Și strivindu-și buzele între degetele lui osoase, cugetă adânc, în tăcere.

Dar nici un mijloc de mântuire nu-i răsărea în minte.

Abdullah eră jos.

Juga eră ferecat și rănit.

Podelele erau neînvinse...

«Chiar de m’aș coborî jos... la milostivirea sa»

își zise nefericitul staroste,— «ce ași folosi...

«Luminăția sa e bolnav.

«Eu sunt bătrân. Nu pot să-l ridic... nu pot... «Giaba mă trudesc...».

«Sa aștept până mâine...?»,—gândi el.

«Dar oștile agarene nu-s ele, oare gata de plecare...? Podurile nu sunt sfârșite...? Mehmet n’au trecut cliiar azi Dunărea...».

Nu. Nici-o nădejde nu mai avea, sărmanul staroste...

Tot ce mai putea nădăjdui, eră să coboare cât mai îngrabă, cu jupânița Zamfira, în văile Bra-teșului, și să alerge, apoi, într’un suflet, către pan Arbore...

«Poate că luminăția sa e la Cartai...», — își zise înviorat moșneagul.

«Și de la Cartai, până aici, e un pas...

«Până mâne urdiile lui Mohamed tot nu trec Dunărea...

«Și noaptea e lungă... noaptea e mare...»

Cu acest cuget în minte, tabulhanagiul cuprinse mijlocul copilei și sui, cele din urmă trepte ale scărilor...

XI.

Coperișul turlei eră spart: iar pe sub streșinile lui părăginite era loc larg, cât putea încăpea un om în voie.

Tolpa își desfăcu giarul; și sub ochii rătăciți ai copilei, începu să desfășure un lung sul de frînghii încolăcite în jurul trupului său...

Când funiile fură descâlcite, tabuhalnagiul se apropie de umbra Jupâniței:

— «Azrael...», — murmură el. .

«Gătește-te... Să nu te oprești decât la Baktchi Serai...» .

Și îi înfășură coapsele cu giarul. a

Apoi îi trecu de câteva ori funia peste bnu, și înnodă...

«Să nu țipi... Să cobori cu ochii închiși, azrael...

cu ochii închiși...»

Jupânița se înfiora.

înălțimea turlei, și adâncimele înfricoșate de sub zidurile ei, o înfrigurau.

Ea tremură încet, scuturată ca de ger.

Și la fiecare mișcare a bătrînului scripcar, inima îi amorțea de spaimă...

Tabulhanagiul se aplecă de-asupra funiilor...

— «Dă-mi un grindei, giupâniță... și eu îți pui țara la picioare...»

De-odată el tăcu...

Trupul începu să-i tremure, — chipul i se înnegri.

De sub scări, se auzi în clipa aceia glasul în-năbușit al eunucului arab:

— «Efendi... Coboară înapoi, efendi...

«Am poruncă, efendi...»

îngrozit de trecerea timpului, și de liniștea din ce în ce mai adâncă din turlă, Abdullah își părăsise locul de pază și se suise, pe brînci, deasupra pod niței...

El stă, acum, ghemuit sub scări, și privea îndobitocit spre coperiș.

«Coboară, effendi...», — se rugă el, din ce în ce mai desnadăjduit, din ce în ce mai jalnic...

«Ai milă de câinele tău, Abdullah-Hadămbul... «Coboară effendi...

«He... Mullaaa...»

«La toți diavolii...», — bâigui starostele, scăpând sforile din mână...

«De sârg, giupâniță... sus...»

Dar brațele lui în deșert se desfăcură în fața copilei aiurite de spaimă; și zadarnic îi împresură trupul zgalțiit de fiori; și zadarnic cearcă s’o ridice sus, de-asupra turlei...

Cuprins de o groază neînchipuită, scripcarul se învineți, se înegri, apoi se albi ca varul. Ochii îi înțepeniră, îngroziți, în orbite. Dinții îi clănțăneau. Și tot trupul i se hâțână ca de cutremur...

«Sus, giupâniță... sus... sus...»

Bătrînul strînse copila în brațe, — și se opinti desnădăjduit în scări...

— «Tolpa...»,—gemu, atunci, copila...

«Legat-ai funia...? Unde mă zvârli...?»

— «O ! hoo...», — strigă, cu spaimă starostele...

«Am înebunit, giupâniță... Au înebunit, Tolpa»...

«Adastă... Iacă... Amu... amu...»

In timpul acesta Abdullah se sui pe scări și privi drept în ochii scripcarului...

Tabulhanagiul căută, buimac, capătul frînghiei.

Arabul rînji.

Adevărul îi trecu deodată, negru, prin minte...

Văzu giarul deliului în jurul Zairei; văzu funiile alunecând peste coapsele ei încolăcite de lațuri ; văzu, în sfârșit, pe staroste înălțându-se și agățând arcanul de streașină turlei...

Un urlet înspăimântător cutremură, atunci, turla și toate bolțile clădirei:

— «Mullaaa... Cubbelari... leddcii... Spahî...»

In aceiași clipă, uriașul se năpusti mugind spre schele...

Dar nu făcu decât un pas, și scările trosniră sub greutatea trupului său, și se prăbușiră cu vuet asurzitor, peste podniță...

Abdullah se ridică, și din nou începu sa urle...

In câteva clipe turla se umplu de ianiceri, spahii și solaci, înarmați cu flinte, cu căngi cu barde...

Un spahiu voi să tragă.

Un altul voi să-și înfigă cangea in bârnele schelelor.

«Să nu țipi... Să cobori cu ochii închiși, azrael...cu ochii închiși...»

Jupânița se înfiora.

înălțimea turlei, și adâncimele înfricoșate de sub zidurile ei, o înfrigurați.

Ea tremură încet, scuturată ca de ger.

Și la fiecare mișcare a bătrînului scripcar, inima îi amorțea de spaimă...

Tabulhanagiul se aplecă de-asupra funiilor...

— «Dă-mi un grindei, giupâniță... și eu îți pui țara la picioare...»

De-odată el tăcu...

Trupul începu să-i tremure, — chipul i se înnegri.

De sub scări, se auzi în clipa aceia glasul în-năbușit al eunucului arab:

— «Efendi... Coboară înapoi, efendi...

«Am poruncă, efendi...»

îngrozit de trecerea timpului, și de liniștea din ce în ce mai adâncă din turlă, Abdullah își părăsise locul de pază și se suise, pe brînci, deasupra podniței...

El stă, acum, ghemuit sub scări, și privea îndobitocit spre coperiș.

— «Coboară, effendi...», — se rugă el, din ce în ce mai desnădăjduit, din ce în ce mai jalnic...

«Ai milă de câinele tău, Abdullah-Hadămbul...

«Coboară effendi...

«He... Mullaaa...»

— «La toți diavolii..,», — bâigui starostele, scăpând sforile din mână...

«De sârg, giupâniță... sus...»

Dar brațele lui în deșert se desfăcură în fața copilei aiurite de spaimă; și zadarnic îi împresură trupul zgâlțiit de fiori; și zadarnic cearcă s’o ridice sus, de-asupra turlei...

Cuprins de o groază neînchipuită, scripcarul se învineți, se înegrî, apoi se albi ca varul. Ochii îi înțepeniră, îngroziți, în orbite. Dinții îi clănțăneau. Și tot trupul i se hâțână ca de cutremur...

«Sus, giupâniță... sus... sus...»

Bătrînul strînse copila în brațe, — și se opinti desnădăjduit în scări...

— «Tolpa...»,—gemu, atunci, copila...

«Legat-ai funia...? Unde mă zvârli...?»

— «O ! hoo...», — strigă, cu spaimă starostele...

«Am înebunit, giupâniță... Au înebunit, Tolpa»...

«Adastă... Iacă... Amu... amu...»

Tn timpul acesta Abdullah se sul pe scări și privi drept în ochii scripcarului...

Tabulhanagiul căută, buimac, capătul frînghiei.

Arabul rînji.

Adevărul îi trecu deodată, negru, prin minte...

Văzu giarul deliului în jurul Zairei; văzu funiile alunecând peste coapsele ei încolăcite de lațuri; văzu, în sfârșit, pe staroste înălțându-se și agățând arcanul de streașină turlei...

Un urlet înspăimântător cutremură, atunci, turla și toate bolțile clădirei:

— «Mullaaa... Cubbelari... leddcii... Spain...»

In aceiași clipă, uriașul se năpusti mugind spre schele...

Dar nu făcu decât un pas, și scările trosniră sub greutatea trupului său, și se prăbușiră cu vuet asurzitor, peste podniță...

Abdullah se ridică, și din nou începu să urle...

In câteva clipe turla se umplu de ianiceri, spahii și solaci, înarmați cu flinte, cu căngi cu barde...

Un spahiu voi să tragă. * , s b

Un altul voi să-și înfigă cangea in bârnele schelelor.

Bârnele erau putrede.

Cangea se desprinse, și căzu, cu ceauș cu tot, peste podele...

In sfârșit un al treilea izbuti să se agațe de grinzi.

El întinse brațul și prinse frînghiile starostelui; dar, tabulhanagiul se întoarse, și cu o lovitură năprasnică îl asvârli neînsuflețit sub scări...

Musulmanul căzu cu arcanul în mâini.

Intr’o clipă zeci de brațe se agățară de funii; și zeci de brațe traseră în adânc trupul copilei prăpădite...

Atunci ochiul scripcarului se aprinse, ca de foc, în orbite.

înainte ca jupânița Zamfira să se rostogolească în brațele mahomedanilor, el își aduse aminte de hangerul lui știrbit...

Apucă frînghiile cu dinții, — se ghemui, pe brânci, între scări, — și începu să hârjie funiile cu fierul.

Urmară câteva clipe fioroase...

Dinții scripcarului se desrădăcinau și trosneau, smulși de arcane... Trupul i se desghiocâ. Picioarele, proptite în treptele scărei, i se încovrigaseră, până la gură.

La fiecare clipă eră gata să se prăbușască, peste scări, în adâncuri...

Deodată un răcnet ascuțit, urmat de o detunătură surdă, cutremură turla...

Mahomedanii căzură, peste podele, încolăciți de funii, învăluiți de praf...

Apoi, deodată, — ca și cum vedenii urî te ar fi umplut văzduhul, — ei se înbrînciră pe scări, și pieriră în adâncimile tainiților...

Singur Abdullah rămase neclintit sub schele.

Dar ochii lui nu se mai îndreptară spre culă.

El privi, cu groază, în întunericul cubbei,— își încleșta pumnul pe bardă, — și se năpusti, scrîș-nind, în urma ianicerilor/..

Tabulhanagiul se trezi, uluit, sub streașină.'..

— «Stăpână»...—gângăvi el, tremurînd și scui-pându-și dinții sfărîmați...

«Au cehuet ă hi afară»?..

Copila își înlănțui brațele pe după umerii scrip-carului; și, drept orice răspuns, izbucni într’un plâns, copilăros, înnecat de sughițuri amare:

— «Tată... nu mă svârli cânilor... Ucide-mă... Ia-mi sufletul.... ci nu mă lăsă...

La auzul acestor șoapte sugrumate de fiori, inima tabulhanagiului se rupse de durere. Nici odată, nefericitul și hulitul staroste, nu auzise din gura cuiva cuvântul «tată». Acum îl auzea. Și el pornea de pe buzele celei mai plăpânde și mai frumoase copile a Moldovei...

Aceasta fu. cea mai mare răsplată a bătrînului și neprihănitului scripcar...

El ar fi voit, în clipa aceia, să strîngă la piept și să sărute de mii de ori chipul îndumnezeit al fecioarei adormite.

Dar sângele ce-i șiruiă pe buze, și vuetul din ce în ce mai cutremurător de afară, și pulberea ce roia în vârteje prin turlă, și evlavia pe care i-o . insuflă icoana adormită a copilei, — nu-1 lăsară...

— «Milostivă stăpâna...», —gemu el, trăgându-se înnapoi, cu grije...

«Lasă-mă, milostivă stăpână... Paremi-se ca ne

potopesc povoaiele...» Cu aceste cuvinte, el se apropie, șchiopătând, de streașină...

De afară veneau șuere sinistre.

Păreau că apele Prutului și ale Dunărei se ie-vărsau peste țărmuri și se izbeau, cu vuet înnecat. de întăririle cetățuei.

Adese ori se auzeau strigăte de «Allah și Aman». Și șuere ascuțite, și pocnete hueșe și lungi țipete de păsări speriate, umpleau văzduhul căzut în a-murg...

Tabulhanagiul se cățăra de marginea zidului și privi năuc peste apele Brateșului.

Bălți roșii de lumină și zăvoaie sclipitoare de aramă pătau, din depărtări în depărtări, întinsul alburiu al văilor.

Soarele se scufundă, ca un bulgăre de foc, în zări*; și pretutindeni eră pustiu nemărginit, și pace...

Cu toate acestea vuetul creștea mereu.

Scripcarul auzeă lămurit strigăte și lovituri înfundate.

Apoi văzu foc...

Pe dinnaintea ochilor lui, pironiți în întunericul văilor, trecu o scântee albă de lumină; apoi un nour negru de fum îi orbi privirea...

încredințat că stărostia căzuse pradă flăcărilor el se întoarse, palid ca ceara, către jupânița Negri.

— «De sârg, giupâniță...»— strigă el.

«Arde»...

Atunci scripcarul își aduse aminte de lațurile, lui căzute peste podniță.

Durerile i se risipiră.

Puterile îi înviorară din nou membrele schilăvite...

Se năpusti jos spre scări...

Dar în clipa aceia un nou vuet, — de astă-dată deslușit — îi întoarse capul către spărturile dinspre miazăzi ale turlei...

Tabulhanagiul auzi limpede strigăte de harță...

Apoi un vifor de glasuri omenești cutremură văsduhul:

«La turlă... La turlă...»

lolpa se târî către partea de unde veneau aceste strigăte ciudate...

El se' aga ța de streașini și rămase aninat în gol, cu ochii holbați peste oraș...

Orașul ardea...

Pretutindeni pluteau limbi uriașe de pară și nori grei de fum.

Iar înnăuntrul stărostiei oștile moldovene, comandate de Marele Căpitan Arbore, îngrămădeau în snopi trupurile ianicerilor lui Ibrahim...

XII.

Năvălirea oștilor moldovene fu atât de fulgerătoare, încât hoardele musulmane nu avură nici timp să alerge la arme...

Orașul fu împresurat într’o clipă.

Și în mai puțin de câteva ceasuri el se prefăcu într’o nesfârșită mare de fum și de flăcări...

Innainte ca limbile de foc să acopere hudițele și piețele cetăței, și înnainte ca hoardele aziatice să se fi îmbrîncit spre port, Arbore se aruncă în goana asturcanului spre casele părcălăbiei...

Credința lui era că Sultanul, împreună cu marii săi sfetnici, și cu robii de frunte, nu puteau să-și aleagă alt adăpost în cetate decât aceste case mari, cele mai înnalte și cele mai bine întărite do pe țărmurile Dunărei..

El străbătu deci hudițele târgului, stnvmdsub picioarele cailor tot ce întâlni în cale; și se opri deodată, cu cetele lui de plăeși și codrem, în poarta stărostiei...

Vuetul oștilor încăerate pe drumuri, pătrunsese înăuntrul cetățuei; dar cum cea mai mare parte , din marii sfetnici și comandanți otomani erau duși

în port, printre ianiceri și spahii izbucni o învăl-. mașala nemaipomenită...

O parte dintre musulmani se năpustiră spre întăriri.

Alții alergară desnădăjduiți la arme.

Cei îngrămădiți prin săli și prin hrube se îmbrânciră îngroziți către lumină.

O parte din ianiceri și spahii năvăliră, în sfârșit, sub comanda câtorva Agalari și Ceauși, spre porțile stărostiei...

Dar nu apucară să facă un pas, — și Marele Căpitan răsări, înnalt și fioros, sub arcade.

Oștile se încăerară.

Curtea se prefăcu într’o zalhană înspăimântătoare...

In jurul bisericei, pe sub chilii, prin polimare, pe întăriri, zeci de mormane omenești se încleștau in spasmurile morței...

Furia oștilor moldovene nu mai avea margini.

Cu ochii înroșiți de sânge, cu părul vâlvoi, cu brațele încordate pe buzduganele lor năstrujite, codrenii Tigheciului, hânzarii, câmpu-Lungenii, păstorii Crăciunei, alergau și răcneau ca niște fiare scăpate din lanțuri...

Capetele musulmanilor trosneau sub loviturile lor năprasnice.

Sângele țâșnea de pretutindeni în șiroaie.. Și pretutindeni se vedeau umbre besmetice, cu frunțile crăpate, cu fălcile strivite, cu ochi plesniți, — căzând sub copitele cailor îngroziți de urlet...

In clipa aceia Toi pa, se ridică sub streașină turlei și privi, de sus, înfiorătorul măcel din stăreție.

La vederea oștașilor moldoveni, și în sfârșit la vederea Marelui Căpitan Arbore, nenorocitul scripcar rămase câteva clipe nemișcat, cu ochii holbați în adâncime, cu gura larg deschisă.

Apoi începu să se sbată, în întunerecul culei, ca un om năpădit de vedenii...

Fălcile î se mișcară de câteva ori, fără să poată îngăimă o șoaptă.

El voia să strige, să rîdă, să plângă... Dar, ca la un om chinuit în somn de arătări urîte, limba și toate puterile i se legară...

Câteva clipe mai în urmă scripcarul se ivi iarăși...

Cu un picior proptit în în văii toarea putregăioasă a strașinilor, cu o mână agățată ds grinzile pod-niței, cu alta încolăcită în jurul Jupâniței Negri,— bunul și neprihănitul cântăreț răsări de astădată pe coperiș, deasupra turlei, și începu să țipe...

Dar nimeni nu-1 auzi.

In înălțime vuetul luptei răsună înnăbușit și vag.

Innăuntrul stărosiei eră iad...

Atunci el începu să facă semne desnădăjduite, urmărind, cu ochii îndobitociți de groază, umbra Marelui Căpitan Arbore...

Deodată el rămase nemișcat, cu privirile ațintite spre porți...

Jupânița își încleștă brațele pe după gâtul scrip-carului, și începu să tremure...

In clipa aceia un tropot neașteptat de copite, amestecat cu zăngăniri de arme, sfâșie văzduhul...

Un vijelios stol de spahii și de ianiceri călări năvăli, ca o furtună, înnăuntrul cetăței.

In fruntea lor venea, pe un neînfrânat cal de Egipt, fiorosul Ibrahim...

Cu iataganul deasupra cuccei, cu pieptul așternut pe coama missirului său sălbatec, cu fălcile încleștate de mânie, marele pașă se năpusti orb SPLa vederea lui luptătorii musulmani, încă rămași în viață, izbucniră în răcnete desnădăjduite...

Curtea se răscoli ca de vifor...

O parte din călărimea lui Arbore se arunca asupra spahiilor lui Ibrahim.

O alta se strînse în jurul vel-căpitanului.

Ceilalți rămaseră pe sub bolțile clădirilor, sugrumând și strivind jertfele ce li se sbăteau încă sub picioare...

XIII.

Cei doui mari comandanți se căutară câteva clipe cu ochii însângerați de furie.

Apoi de odată calul lui Arbore smulse frînele și se năpusti sforăind asupra marelui spahiu...

Caii luptătorilor se isbiră, piept în piept, într’o asurzitoare zângănire de paveze și de săbii încrucișate.

Apoi se traseră înapoi, îngroziți de șuerul armelor.

Și rămaseră, la câțiva pași unul de altul, nechezând și svârlind clăbuci însângerați pe nări.

Arbore privi țintă în ochii marelui spahiu, și se apropie încet de umbra lui nemișcată.

Ochii lui Ibrahim fulgerau.

Dinții îi clănțăneau: și toată figura lui, învinețită de mânie și de ură, insuflă desgust și groază.

In fața ochilor lui oțeliți șl fieroși, Arbore păru că pregetă.

El își trase brațul înapoi, apoi gemu.

Și un zâmbet ciudat, de scârbă nețărmurită. îi albi chipul îmbrobonat de sudori...

Niciodată Vel-Căpitanul nu-și închipuise că va găsi înaintea lui un ostaș atât de dârj ca marele comandant al spahiilor.

După chipul cum el își înfrînă missirul, și după ochii lui ațintiți asupra cel.or mai mici mișcări ale Marelui Capitan de Darabani, — curteanul pricepu ca se afla în fața unui adevărat uriaș în mânuire spadei...

Aceeaș credință trecu prin mintea lui Ibrahim Privirile scăpărătoare ale ghiaurului îl ardeau.

Orice mișcare îi eră măsurată.

Și la fiecare pas fierul înghețat al curteanului, i se părea că i se strecoară adânc în carne...

Înfiorat de arătarea, din ce în ce mai amenințătoare, a Vel-Căpitanului, — el se trăgea înapoi, pas cu pas...

Și pe măsură ce el se apropia de porți — marele căpitan se ridică tot mai înalt și maihotărît în scări...

De odată săbiile lor se încrucișară...

Ele rămaseră nemișcate în lumină...

Apoi se deslipiră și se strecurară șuerând, una în locul alteia...

In timpul acesta privirile lor se măsurară din nou.

Arbore își plimbă privirea fulgerătoare în jurul frunței marelui pașă, peste giarul lui înțesat de hangere...

Apoi îl ținti drept în lumimle ochilor,—și isbi...

In jurul capetelor celor doui răsboinici se încinse o scăpărătoare aureolă de fulgere întețite.

Cu capul ghemuit între umeri, cu umerii ascunși după grumazul missirului, Ibrahim se apără cu o repeziciune cumplită...

La fiecare clipă spada curteanului șueră, isbită de fierul mahomedanului.

Și la fiecare clipă săbiile lor se încrucișau, și iarăși so desprindeau și sburau, albe și rotitoare ne deasupra cailor însângerați de zăbale...

Prididit de loviturile marelui curtean, Ibralun se apropie de zidul stărostiei.

Încă un pas,—și soarta lui eră liotărită.

Prins între întăriri și între spada Vel-Căpita-nului, el trebuia să piară...

Dar în clipa aceia calul osmanlâulul sări nechezând în aer.

Din nările lui, retezate de sabia curteanului, sbucneau valuri de sânge înegrit.

El se sbătu în loc; apoi, de odată, se năpusti în lături...

Vel Căpitanul tresări...

Ibrahim se ridicase în scări.

Lupta se schimbase.

Spahiul lovea.

Arbore se apără.

Trăgându-se înnapoi, către turlă, Vel-căpitanul înlătură loviturile mahomedanului cu o îndemânare rară...

Zadarnic iataganul fiorosului pașă umplea văzduhul de șerpi albaștri de lumină, și zadarnic fierul lui omorîtor, încrustat de flori galbene de aur, cădea cu o putere năprasnică asupra ghiau-rului ascuns între oblâncuri.

La fiecare clipă sabia îi se întorcea înnapoi, încă nepătată de sânge; și, la fiecare pas, puterile lui slăbeau...

Dar în aceiaș timp slăbeau și puterile marelui curtean...

Pe când mahomedanul, odihnit și sățiat de prăzi intră înviorat în luptă, Arbore se găsea în cea de pe urmă istovire.

Sleit de lupte și de alergări deșarte, otrăvit de durere, secătuit de zile și de nopți întregi de ne-odihnă, — sărmanul Vel-Căpitan părea o umbră,— nu un ostaș în vieață...

Și totuș, brațul lui încă nu amorțea...

El luptă...

Și lupta lui de azi eră, poate, cea mai grea și cea mai hotărîtoare din întreaga lui vieață.

El lupta mereu, din ce în ce mai dârj, din ce în ce mai sălbatec...

Dar pe măsură ce brațul îi se încorda, — loviturile spahiului se îndouiau.

Și pe măsură ce ele cădeau tot mai repezi asupra franței lui primejduite, — puterile îl părăseau, privirile îi se împăinjeneau, brațul îi slăbea, spada i se plimbă tot mai nehotărîtă prin aer...

O sudoare înghețată îi acoperi, în sfârșit, tâmplele biciuite de sâvcniri înnăbușite.

Ochi îi se întunecară...

El vedea încă umbra somptuosului spahiu, și vedea sabia lui șerpuind prin aer.

Dar această umbră și această stranie licărire de lumină i-se părea din ce în ce mai slabă, din ce în ce mai depărtată...

Chiar șuerul lamelor i se păru că se stinge încet-încet în noapte...

Ii veni, în câteva rînduri, în gând, să înceteze orice luptă.

Avea credința că Ibrahim pierise: că el hu eră acum decât jertfa unei arătări bolnave...

Dar atunci ochii lui se rostogoleau desnădăjduiți în orbite.

Ibrahim i se arătă din nou; și din nou spada musulmanului sbură înnapoi, repezită de brațul curteanului redeșteptat în lumină...

In sfârșit Arbore se simți deodată sguduit de o lovitură cutremurătoare... .

Calul i se înțepenise în zidul paraclisului. .

Ibrahim izbise cu cea din urma încordai e.

Spada curteanului sbură, frîntă în bucăți, în aer...

De odată un țipăt neașteptat sfâșie

Jupânita Zamfira scoase un vaetdesnădăjduit, apoi căzu, neînsuflețită, pe brațele bătrînului staroste...

La auzul acestui țipăt, Ibrahim își întoarse capul spre turlă, și isbucnî într’un urlet cutremurător, sălbatec...

— «Zairal... Zaira!...»

Arbore tresări.

Innainte ca Ibrahim să mai poată face o singură mișcare, el își desprinse grabnic baltagul de lâ șold...

Și cu o putere uriașe, însuflețită de acel aș țipăt pornit din înnălțime, — sfărîmă în țăndări capul lui Ibrahim Caplanul.

XIV.

Arbore, urmat de Grui Grozovanul, de Stroe și de aprodul Purice, alergă jos, — sub turlă...

Toată stărostia eră pustie, și toate coridoarele, sălile, hrubele, și cele mai adânci colțuri ale clă-direi erau acoperite de cadavre și de băltoage negre de sânge.

Ianicerii pieriseră.

Și cu ei pieriseră toți eunucii și toți paznicii întunecosului harem al fiorosului spahiu...

Din furnicarul de mullahi și gealați, înnarmați până în dinți, ce străjuiau intrările tainițelor, —nu rămăsese decât Abdullah Hadâmbul...

Arabul nu se clintise o clipă din locul în care îl statornicise marele său stăpân. El văzuse pe toți ai săi fugind besmetici prin întunericul hrubelor. Auzise, de afară, sgomot de arme, de călăreți, de luptă. Auzi, gemete lugubre, de muribunzi, răsunând prin coridoare, pe scări, prin colțurile încăperilor subpământene.

Vuzu șuvoaie negre de fum sbucnind prin spărturile ușilor...

Și totuș, credinciosul eunuc stătu împietrit la picioarele sofalei, cu ochii ațintiți în noapte, cu pumnul încleștat pe satârul lui năprasnic, — gata să sfarăme în bucăți pe ori cine s’ar fi apropiat de intrările turlei...

Când Vel-Căpitanul răzbătu în acest colț întunecos, — eunucul își încordă brațul pe bardă, și se înțepeni scrâșnind în prag...

La vederea lui, Arbore se trase înapoi, cu groază...

Chipul i-se albi.

Și un tremur friguros, de desnădejde adâncă, îi zgâlțâi trupul istovit de puteri...

Arabul își propti piciorul în pământ și privi țintă în ochii curteanului...

Apoi un rînjit sinistru, îi lumină chipul puhav. Deodată un murmur ciudat sfâșie întunerecul... Toi pa se strecurase printre canafuri; și, cu glasul încet, sugrumat de durere, începu să se tângue:

— «Stăpâne... Focul au cuprins streașinile turlei.

«E pojar, stăpâne... pojar...»

La auzul acestui glas, ochii arabului se rostogoliră însângerați în orbite. El voi să se întoarcă spre deliu ; dar, în aceiaș clipă, un nou vuet îl țin tui în prag.

Fundul coridorului se lumină de torțe.

Stroe, Purice Aprodul și Grui Grozovanul răsăriră în fața eunucului, cu spadele dezgolite, cu ochii rătăciți, cu veșmintele pline de sânge.

La arătarea, codreanului, Abdullah își înțepeni capul între, umeri; apoi se trase înapoi, gata să izbească...

Grui își făcu loc printre curteni.

Și înainte ca Arbore să se fi deșteptat din toropire, — un trosnet surd, urmat de o zângănire asurzitoare, umplu bolțile subteranei de fiori.

Armele celor doi uriași se întâlniră.

Ele fulgerară o clipită în întunerecul cubbei; apoi zburară, șuerînd, în aer.

în mai puțin de-o clipă, trupurile luptătorilor se ’ înțepeniră într’o încleștare cumplită.

Grui își înfipse umărul în umărul arabului, și îl îmbrînci înapoi, spre sofa.

Arabul își încolăci brațele negre și butucănoase peste brațele și peste coastele codreanului.

Apoi rămaseră amândoi nemișcați, cu capetele atârnate peste umeri, cu ochii bulbucați, cu dinții strînși, cu picioarele proptite’n treptele sofalei.

Urmară câteva clipe de tăcere adâncă.

Scripcarul își scoase capul dintre canafuri: și privea hăbăuc, cu gura căscată, către luptători...

Purice tremura.

Bătrînul hotnog își ridică în sus făclia, și se uită pieziș spre luptători.

Îi vedea zugrumându-se liniștiți în tăcere, îi auzea gâfâind, simțea răsuflările lor înăbușite umplând bolțile de fiori friguroși de iarnă ; — și totuși încă nu se încredeă privirilor.

Atunci el se apropie, de umbra eunucului; și cu o mișcare stângace, încătușată de spaimă, îi înfipse spada între coaste.

Un val de sânge zbucni din mușchii uriașului.

Abdullah scânci.

Trupul codreanului se îndoi pe spate, frînt de brațele eunucului.

Apoi se auzi un murmur înăbușit, amar...

Nefericitul kyzlar, înfiorat de durere, zugrumat de strînsorile codreanului, plângea mânios în tăcere...

Grui văzu mișcarea hotnogului, — văzu apoi sângele ce șiruiă negru și mâzgos dintre coastele lui Abdulah.

El își întoarse ochii rugători spre Arbore :

«Stăpâne...»,—gâfâi încet, uriașul...—«Luminăția ta, răzbit-ai singur pre cânele de Ibrahim.

«Nu-mi luă-prada, stăpâne... Dă poruncă jupânului Hotnog*să dee pace... herei...»

Cu aceste cuvinte el se zgârci sub pieptul arabului, îi strînse bine mijlocul în brațele lui de fier; apoi de-odată îl înălță în sus, și-l trînti, cu zgomot înfundat, în peretele tainiței.

Arabul căzii, greu ca de plumb, în picioare.

Podelele se zguduiră ca de cutremur.

Și toată stărostia se hâțână sub greutatea monstrului.

Grui gemu.

Ochii i-se învălătuciseră de sânge; și broboane mari, de sudoare înghețată, îi acoperiră tâmplele zguduite de fiori...

Arbore cercă să se furișeze, înlăuntrul turlei.

Dar ochiul eunucului îl zări.

Cu o mișcare deznădăjduită el îmbrânci trupul Grozovanului peste treptele sofalei; apoi îl trase, înapoi...

Grui rămase atârnat în aer.

Cu brațele înlănțuite pe după gâtul arabului, cu picioarele aninate de scări, el stă gata să se prăbușească, la fiecare apăsare, sub greutatea gea-latului. , . „ w

Curtenii își traseră toți săbiile; și, fără sa mai ție seamă de rugăciunea codreanului, fulgerară cu trei lovituri, trupul lui Abdulah.

Abdullah șe îndoi pompate, biciuit de dureri înfricoșate... , .

— «Stăpâne...», gemu iarăș brui.

«R-păcat, stăpâne... Maro păcat...»

Și de-odată căzii înapoi, frînt sub brațele arabului.

Dar în aceiași clipă o rostogolire, urmată de un vuet surd, zgudui tainița.

Mesele, jâlțurile și lampadarele, dinăuntrul sofalei, săriră în toate părțile, prefăcute în țăndări.

Hruba se umplu de pulbere.

Canafurile se desfășurară și căzură fluturând peste capetele curtenilor.

Starostele scoase un țipăt deznădăjduit și se târî, urlând, spre turlă...

înainte ca Abdullah să-și fi îngropat genunchiul în pieptul codreanului, Grui își înfipse tălpile în pântecul lui, și cu o încordare uriașă îl răsturnă, ca pe un buștean, în întunerecul hrubei...

Apoi se ridică de pe trepte; și, într’o clipă, fu iarăși lângă jertfă.

Abdullah eră, acum, în genunchi.

Brațele lor se încleștară din nou; și din nou podelele se cutremurară de frământările lor înfricoșate...

Grui cercă să înțepenească trupul eunucului în ungherul sofalei.

Dar toate încercările lui fură deșarte.

Abdullah se ridică încet, încet, de pe podele...

Apoi rămaseră amândoi, neclintiți, — ca la începutul luptei.

La spatele kyzlarului eră ușa turlei...

Arbore își furișe privirile spre ea, și scrîșni. Orice încercare de a pătrunde înȘuntru eră deșartă. Cu o singură mișcare, Abdullah eră în stare să sfarăme orice trup omenesc, între zid și umerii lui de fier...

In timpul acela, din* întuneric se auzi iarăș glasul starostelui:

— «Ucide heara, stăpâne... Ucide heara...

«Ne zapușește fumul... Murim ca niște câni, pre jeratec...» 1

Grui auzi glasul scripcarului.

El făcu o sforțare supremă.

Degețele îi se înfipseră până la os în spinarea arabului, brăzdată de răni sângerînde.

Gealatul se sgârci ca de ger.

Spatele i se arcul.

Un val de sânge îi năvăli între dinți. Limba i se strivi. Ochii îi se deschiseră mari și desnădăj-duiți în orbite...

Un gemăt înnecat, urmat de un horcăit lugubru, îi clocoti în coșul pieptului...

Și de odată el se stâlci în loc, căzu peste peretele turlei: se ridică, — iarăș căzu, — și, în sfârșit, alunecă pe treptele sofalei...

Arbore pătrunse, în turlă...

Un val de fum sbucni peste el și se risipi sub bolțile cubei.

Prin fumul acesta înnăbușitor, el auzi încă odată rostogolirile celor doi uriași încăerați în adâncuri.

Auzi, apoi, țipatul scripcarului, îngrozit de arătarea lui neașteptată.

Și nu mai auzi nimic...

Fără torță, fără lumină, fără călăuză, el sui scările într’un suflet.

Toi pa se ținea în urma lui gemând.

Dar la fiecare pas scripcarul se isbea de pereți, se împedicâ de trepte, se înnecă de fum ; și la fiecare pas, glasul lui răsună desnădăjduit din întuneric :

— «Gios, milostive pane... jos... Acolo...»

Arbore ajunse în cea dintâi dcsparțitura a tui lei...

De asupra podniței, sub carea gemea nefericitul

Vistiernic, el dădu peste un trup omenesc întins peste covoare.

Se aplecă și-l ridică, plângând, în brațe :

— «Zamfira.... Zamfira!....» gemu el căutând să-i deslușiască obrazul ascuns sub zaimf.

Dar copila nu mai putea rosti nici o șioaptă.

Ochii ei erau închiși,—sufletul adormit,—trupul amorțit...

Atunci Vel-Căpitanul îi apropie capul de buzele sale veștede.

Obrajii copilei ardeau.

O sărută pe ochi, pe frunte, pe obraji, pe gură...

Printre buzele ei întredeschise se furișau adieri calde, înviorătoare.

Arbore îi lipi inima de pieptul lui frământat de gemete.

Inima «Jupâniței încă svâcneă...

Nebun de fericire Vel-Căpitanul coborî treptele strigând-o, mereu, în aiurire...

De odată el se opri.

Toi pa căzu, la picioarele lui, pe trepte.

— «Milostive stăpâne... aici, jos, sub turlă... e luminăția sa pan Juga...

«De sârg, pane... Focul l-o hi ucis, sărmanul...»

La auzul acestor cuvinte Arbore rămase nedumerit, în loc.

Apoi trecu repede copila în brațele scripca-rului și se sui, din nou, pe scări.

Ajutat de Aprodul Purice și de Stroe Hotnogul cari alergară în grabă la strigătele lui, — Marele Curtean isbuti să desfacă bârnele podniței și să coboare în întunericul celulei...

O clipă mai în urmă cei trei războinici duceau pe brațe trupul deșirat al Marelui Pușcaș.

In pragul cubbei ei se opriră.

In fața lor se desvăluia acum o priveliște jalnică.

luptători, Grui și Abdulah, zăceau, ne

însuflețiți pe treptele sofalei.

Muriseră amândoi în frământările luptei lor uriașe.

Innaintea cadavrului credinciosului codrean, Arbore își descoperi smerit fruntea :

— «O! Grui...», — murmură, el abia stăpânin-du-și lacrămile...

«Tu n'ai fost mare... N’ai fost nici curtean, nici velit. Gi numele tău vrednic este a stă pururi alăturea de cei mai vajnici apărători ai moșiei...»

Cu aceste cuvinte el se aplecă deasupra codreanului adormit.

Buzele lui se lipiră de fruntea înghețată a e-roului.

Curtenii sfințiră, cu aceiaș sărutare caldă, ochii întunecați ai mortului...

Apoi micul lor cortegiu se pierdu, — ducând pe brațe trupul Marelui Vistiernic, al Jupâniței Negri și al Grozovanului, — în întunericul tainițelor... '

XV.

Luna se ridică palidă și străvezie peste undele înroșite ale Dunărei. Stelele sclipeau rare, și înfrigurate, pe boltă. Orașul ardea ca o mare de foc, răscolită de furtună...

Și totuș, măcelul încă nu se sfârșise.

Getele de codreni, plăeși, câmpulungeni și hângani prădau încă...

Prin bubuiturile surde, ale clădirilor ce se prăbușeau peste hudiți, se auzeau chiotelelor barbare...

Și la fiecare clipă, pe deasupra șesurilor răsfrînte în lumina sinistră a flăcărilor -se vedeau roiuri omenești încaerate/n luptă...

Tătari, musulmani, și arabi, căutau să ’și mân-tuie viețile fugind în toate părțile zarei.

In urma lor moldovenii se țineau în vârtejc...

Alergau, fără odihnă, după cei scăpați de sub baltagele și ghioagele lor nestrujite; și nu se opreau decât peste trupurile lor, sau în fața Dunărei ce colcăia și vâjâiă mereu, înghițind, în pântecul ei adânc, noui suflete omenești, prigonite de foc și de arme...

La întoarcerea lor curtenii, și bătrînii sfetnici ai Divanului, alergau în stoluri.

Unii își căutau frații, mamele, surorile și copii, pieriți în lupte.

Alții alergau împinși de dorul de a luă parte la mărirea lor...

Și nu arareori, sub ochiul împăienjenit al lunei și sub giganticele aripi de lumină ale flăcărilor, isbucneau țipete și scene de o duioșie sfâșietoare...

Mulți își regăseau pe cei pieriți în depărtări.

Atunci îmbrățișerile, nu mai încetau...

Dela cei mai depărtați curteni ai Domnului, până la cei din urmă slujitori și plăeși, toți căutau să sărute pulpanele și mâinile jupâneselor, jupânițelor și tinerilor «cuconi» întorși iarăș în sânul lor.

Astfel se reîntoarseră, rînd pe rînd, în brațele părinților și ale fraților lor, jupânițele Tăutu; Mihai, cel din urmă, și singurul copil rămas în viață, al bătrînului Hotnog, — Marele Vistiernic Juga, Jupanița Negri, Jupâneasa Maria Bol dur și mulți alți copii și jupânițe pierite în războiul dela Valea Albă...

La vederea lor bătrînii sfetnici, marii comandanți ai oștilor, tinerii curteni, și toate oștile din tabără, isbucneau în adevărate cântece de slavă...

Apoi porneau toți, în alai nemărginit, purtând pe sus trofeele însuflețite, către tânărul voivod așezat pe înnălțimile Haliciului...

Domnul prirneă toate jertfele, smulse din ghia-rele peirei, în brațele sale încă umezite de stinge. Ochii lui străluceau de lacrămi fericite.

Pe toți îi sărută. Pe toți îi alintă. Tuturor le făgăduia daruri și ranguri învrednicite ; și tuturor le repetă, printre lacrămi, înnălțătorul precept:

— «Cei ce merg în căile Domnului, pururi se vor is bă vi...»

Dar fericirea Domnului, și a tuturor oștilor moldovene, fu mai presus de orice închipuire omenească, atunci când Marele Căpitan Arbore puse la picioarele tânărului Monarc, trupul prăpădit și schilav al Marelui Vistiernic Juga...

In fața arătărei neprețuitului său sfetnic, Domnul coborî de pe cal neîncrezător, uitit...

Boerii ridicară corpul Vistiernicului pe brațe.

Domnul se apropie și privi lung în ochii Marelui Pușcaș...

Chipul lui eră slab și străveziu ca de ceară. Nici o picătură de sânge nu mai licărea în obrajii lui ofiliți de suferințe uriașe...

El stă neînsuflețit, fără grai, fără vederi, sub ochii înmărmuriți ai Domnului și ai marilor sfetnici de Divan.

Buzele i-se mișcau.

Dar ele nu puteau să rostească o șoaptă...

Ochii încă i-se clătinau în orbite.

Dar ei nu mai vedeau pe nimeni; nici pe Domn nici pe Marele Logofăt, nici pe Marele Hatman, nici pe Boldur, nici pe Arbore, nici pe Isac, nici ne Kostea Paharnicul...

Marele Vistiernic păreă că privește, încă, m extaz, lupta din Bazar, — incendiul cutremurător al ghe-hanalei, — și trupurile mahomedane ce picurau însângerate din văzduhuri...

La vederea acestei umbre, atât de cumplită altădată, — Domnul rămase o clipă înpietrit.

Apoi îi cuprinse trupul, în brațele sale vajnice, — îi apropie capul alb și neînsuflețit de buzele sale umezite de lacrănii, — și pomenindu-i numele cu dragoste nețărmurită, îl sărută ca pe-o moaște fără preț, în fața tuturor oștilor împietrite de obidă.

Atunci capul Vistiernicului se mișcă ușor între umeri.

Ochii i-se ațintiră către Domn ; apoi se întoarseră, încet, către boieri; și iarăși se pironiră în ochii tânărului său voivod...

Buzele i-se deslipiră, încet-încet...

Și într’un freamăt ușor, ca de frunze risipite,— el întrebă în aiurire :

— «Am biruit?... S’au dus ?...»

Boerii răspunseră toți într’un glas:

— Am biruit, frate... Neprietenii s’au dus!...»

Și oștile repetară, de pretutindeni, într’o furtună de glasuri zguduitoare:

— «S’au dus... S’au dus...

Vistiernicul clătină mulțumit din cap.

Și ochii lui se umplură de lacrimi mari, ușura toare...

EPILOG

Peste zidurile uriașe ale Cetăței Neamțului, cădeau încet fulgii albi ai iernei.

Ferestrele paraclisului, ale divanului, ale spătăriei, ale ginekionului și ale tuturor sălilor și iatacurilor domnești, — licureau în văzduhul fumuriu al nopței, ca un lung șirag de stele tremurătoare.

Și din năuntrul cetățuei izbucneau vuete omenești, amestecate cu note de viori, de pauce și de cobze...

Adeseori se auzeau țipete și hăuliri înflăcărate. Apoi aerul înghețat al singurătăților ucise de mânia lui Grhenar, se cutremură și pârtia de salve de sânețe și de puști... .

în singurateca și neînvinsa cetate a Domnului, eră în noaptea aceia, ospăț mare, cu oaspeți mulți și cu veselie largă.

Sălile gemeau de curteni și de cavaleri străini, îmbrăca# în strălucitoare mantii și căbănițe de catifea și de taftă. . . .

Și la fiecare clipă noui stoluri de călăreți, sosiți de prin toate unghiurile țârei, se opreau în porțile cetăței.

Porțile se deschideau largi, înaintea tuturor.

Curtenii alunecau, vârtej, pe sub arcade.

Aprozii, paicii și feciorii curței săreau în drumul lor, cu pletele revarsate’n bucle moi pe umeri.

Ei ajutau oaspeților să descalice ; apoi îi ușurau de grelele lor dulămi, căptușite cu samur și cu jder, — și, ținându-le/spadele și cușmele pe brațe,— îi duceau cu alai în sălile divanului.

La vederea lor, boerii izbucneau de pretutindeni în strigăte vesele:

— «Bine-ai venit, frate vornice.

— «Bine-ai venit, spătare!...»

Apoi se strecurau, grămezi, grămezi, către paraclisul cetățuei...

Toți nu vorbeau decât de Arbore.

Arbore eră în ziua aceia, eroul tuturor.

Ingenunchiat în fața altarului, pe un covor strălucit presărat cu zloți de aur, — fericitul curtean primea, în seara aceia, cel mai mare dar ce i-se putea hărăzi în viață.

El stă în genunchi pe treptele jertfelnicului, subt chipul alb și smerit al bătrînului Teocsit, mitropolitul Sucevei.

In stânga lui, acoperită de peteală și de valuri albe de mătasă, stă jupănița Negri...

La spatele lor, ținând în mâni facle uriașe de ceară, stau înalții nuni: Domnul și Doamna Voi-chița...

Acrul micului și bogatului paraclis eră înflorit de rotocoale străvezii de fum, și de mirodenii sfinte. Iar prin negurile acestea plutitoare, zeci de chipuri luminoase umpleau bisericuța de măreție și de taină...

într’un colț stă Emanuel Gerardo, strălucitul trimis al dogelui Andrea Vandramin și al Papei dela Roma, pe lângă slăvitul Domn al Moldovei.

Chipul înaltului ambasador părea tăiat în marmură.

De pe umerii lui svelți, sprijiniți pe cârjele, jilțului, atârnau în jos lungi falduri de catifea viorie.

Pe pieptul lui nemișcat rîurau două șiruri de mărgăritare albe; iar sub aceste lanțuri ardea o cruce de aur încrustată cu briliante și rubine.

Marele dregător al Veneției ascultă în tăcere rugăciunile bătrînului arhipăstor.

Din când în când ochii lui se întorceau spre Domn.

Și atunci o lumină caldă, plină, de încredere și de evlavie adâncă, îi învăluiă. chipul înțelept.

în fața lui Emanuel Gerardo stă Marele Palatin al Cracoviei, împresurat de castelani poloni.

între ei, cu pumnul înțepenit pe spadă, cu ochii pironiți în întuneric, veghea vajnicul voivod al Ardealului, Ștefan Batory...

Veneau apoi trimișii Țarului loan al Moscovei, Grafii regelui Mateiaș, ambasadorii lui Uzun-Has-san, șahul Persiei...

Și, în sfârșit, printre palele alburii izvorîte.din cădelnițe și din urne de smirnă, răsăreau chipurile luminate ale marilor dregători ai Moldovei.

în fața acestei adunări alese, bătrînul Teocsit ridică, între degetele sale subțiri, cununile, albe de lămâie.

Și cu glas încet, pornit ca din depărtări nemăsurate, el murmură în tăcere :

«înalță-i pre ei, Doamne, ca cedrii Libanului și ca o vie cu vlăstări multe...

«Și fă-i, Dumnezeule, să vadă pre fin fuior lor, ca niște ramuri de măslin, în jurul mesei lor»...

La auzul acestei binecuvântări, ochii copiilor se plecară în pământ, înecați de lacrimi.

Visul lor era împlinit...

Cununile se lăsară pe frunțile lor ca niște aripi albe...

Protodiaconii însuflețiră bolțile cetățuei cu glasurile lor tremurătoare :

«Pus-ai pre capetele lor, cununi de pietre rarc.-

«Viață au cerut, și tu le-ai dăruit...»

Mirii gustară vinul și pâinea legăturilor veșnice...

Tunurile răsunară, rînd pe rînd, dintre crenele.

Sute de sânețe sparseră văzduhul, împăejenit de flori albe de zăpadă...

Apoi deodată, paraclisul, sălile divanului, spătăria și toate încăperile și polimarele cetăței, se umplură de-o ploaie măruntă de buchete de flori și hamei...

Și cei doi copii căzură pe brațele Domnului, ale doamnelor și ale înalților sfetnici, striviți de fericirea lor adâncă...

Zăpada se cernea din înălțimi în valuri...

Cerul părea că ia parte la fericirea marelui căpitan Arbore, îmbrăcând întreaga țară în veșmânt alb de sărbătoare'și de nuntă.

In timpul acesta veselia oaspeților creștea mereu.

Toate sălile erau pline de mese, încărcate cu mâncări și cupe sângerînde; și prin toate colțurile cetăței răsunau chiote, urări și sunete vesele de lăute și de naiuri...

În sala ginekionului ospătau, — în murmurul viorilor, —doamnele, jupănesele și jupanițele curței.

În fruntea mesei se înălță umbra străvezie a Doamnei Maria: muma Domnului...

În stânga ei stă Jupăneasa Arbore...»

În dreapta bătrînei Doamne se desvăluiă chipul copilăros al Domniței Voichița...

Doamnele tăinuiau și rîdeau...

Domnița Voichița gungurea neîntrerupt printre buzele ei rumene, de copil neastâmpărat și isteț.

Adeseori ea se plecă peste glastre; și, privind drept în ochii copilei, îi repetă, în hohotul întregei adunări, stihuri șăgalnice prinse de pe buzele meterhanagiilor curței.

Copila zâmbea.

Dar ea singură nu știa de ce.

Din toate glumele, urările, sfaturile și alintările nevinovate, ce murmuiau în jurul ei, ea nu deslușea aproape nimic...

Vedeă lumini orbitoare.

Auzea sunete de tambure, rîsete de copii, țân-căniri de pahare, mișcări de zobonuri și de veșminte aurite.

Simțea că eră în mijlocul unui ospăț ca din povești...

Dar în loc să ia parte largă la veselia tuturor, ochii ei se învăluiau pururea de lacrămi...

Mereu își aduceă aminte de nefericita ei mamă, perită sub ruinele schitului Prediteci, în veșmintele negre ale surghiunului...

Și mereu își șopteă:

— «Mamă, unde ești ? Să vezi pre Domn ! Să mă vezi lângă pan Arbore. Să mori mulțumită, mamă...»

Dincolo de peretele ginekionului, — în sala cea mare a trapezăriei, — Domnul, boerii și marii oaspeți ai crăiilor vecine, ospătau în mijlocul unei veselii uriașe...

La fiecare clipă paharnicii și păhărniciei, așezați la spatele mesenilor, umpleau cupele oaspeților.

Vinul curgea din ulcioare mari, de argint și de smalțuri, negru și clocotitor ca sângele.

Cămarășeii treceau din mână în mână ulcioarele deșerte, pentru ca altele pline să le ia locul.

Stolniceii ridicau talgerile goale, și alte talgere, încărcate cu ialovița, cu fripturi și cu verdețuri scăldate’n unt, — se lăsau, grele și aburinde, peste pânzeturile mesei.

Adeseori Domnul își ducea cupa la gură.

Atunci tunurile, tabulhanaua și mulțimea umpleau bolțile palatului de ecouri clocotitoare.

Apoi alt sfetnic își rădică paharul peste capetele oaspeților.

Și din nou sunetele tabulhanalei și hăulirile ob-ștei, cutremurau văzduhul.

în sfârșit, veni rîndul vestitului tabulhanagiu Tolpa...

Bătrînul staroste se ridică, în straie de spahiu, într’un colț al sălei.

Și plimbându-și degetele osoase pe spada lui fără vârf, începu, în hohotele întregei adunări, povestea lui Mohamed Șah-Canuny...

«Eu sunt MehmetrȘah Canuny
«Cel Mărit...
«Cui i-e dor de pristăvit,
«Au de giugul Semi-Lunii,
«Să deă piept cu spaga mea
« Allaaa...»

Până în zori el desfăta curtea,' cu stihurile lui meșteșugite.

La auzul țipetelor sale, Doamnele și Jupănesele boerilor năvăliră, din ginekion, îmbujorate.

Aprozii se îngrămădiră, și ei pe la uși, printre canafuri, prin coridoare, pe subt arcadele bolților.

In sfârșit toți argații și slujitorii curței se strînseră înjurai trepăzăriei, dornici să vadă și să audă pe cel mai dibăcia povestitor și cântăreț al țârei.

Însuflețit de arătarea și de veselia tuturor, Tolpa își îndoi puterile, și stârni în mijlocul obștei adevărate svârcoliri de veselie.

El înșiră în stihuri batjocoritoare, însoțite de mișcări și de frământări desnădăjduite, toate iz-bânzile și întâmplările vremilor din urmă.

Vorbi de Ibrahim.

Zugrăvi în șiruri calde și înduioșătoare suferințele Zairei, peripețiile Deliului, luptele lui Arbore, moartea lui Grui, uciderea lui Juraș, mântuirea marelui vistiernic Juga.

La auzul tuturor acestora, ochii lui Arbore și ai Zamfirei se umplură în nenumărate rînduri de lacră mi.

Și toți își înălțară paharele și le deșertară, rînd pe rînd, în sănătatea lor.

Un mcterhenagiu trecu, apoi, vioara, în mâna scripcar ului.

Și întovărășit de toți cântăreții curței, el începu cântecele lui veselnice, de sărbători și de nunți...

Către ziuă, Tolpa tăcu...

Dansurile ce se încinseseră prin sălile Divanului, încetară.

Boerii se strînseră, de pretutindeni, în jurul tronului domnesc. ....

Și în mijlocul unei tăceri solemne, sub privirile Domnului, — Marele Logofăt Tăutu, dădu citire următorului suret:

«Cu mila lui Dumnezeu. Noi-Ștefan Voivod. Domn «țârei Moldovei, facem înștiințarepnn aceasta cmte «a Noastră, tuturor celor ce vor cauta pre dânsa, «mi citindu-li-se, ovot auzii „ . ,

«Arbore, Mare Capitan de Darabani și staroste al «Cetăței Neamțului;

«Intru răsplătirea acestor slujbe ale sale si întru «buna orînduire a trebilor ostășești ale țârei, — mi«lostivitu-ne-am, și am hotărît. cu a Noastră deosebită milă și cu al Nostru bun cuget, — cele du pre cum urmează:

«Credinciosul Nostru boer. pan Luca Arbore, este «întărit, dp astăzi înainte, în înalta diregătorie de «Mare Hatman preste toate oștile țârei; iar credin-«ciosul Nostru boer, pan Șendrea, trece, din această «zi înainte, în slujba de Marc Portar al Sucevei.

«Iar spre mai mare răsplătire a faptelor credin-«ciosului Nostru boer, pan Duca Arbore, Mare Hat-«man preste oștire Moldovei, Ne-am milostivit cu a Noastră deosebită milă, a i face danie și a-i întări «ale lui direpte ocini și vasluienii:

«Tot palatzd Nostru din târgul leșilor, cu toate «sculele, cu toate siliștele sale zise Și petele, și cu toate «satele și 'veniturile lor.

«Aceste palate și siliști, cu veniturile lor, să fie «de azi înainte lui uric, și copiilor săi, și nepoților «și strănepoților, și la tot neamul său. neclintit în «veci.»

«Iar dupre a Noastră viață, carele va fi Domn, «acela să nu strice dania, ci mai vârtos să o mă-«rească și împuternicească.

«Iar spre mai mare tărie a tuturor celor de mai «sus scrise, am poroncit credinciosului nostru boer «Tăutul Logofăt, să scrie și să agațe pecetia Noas-«tră preste această carte...»

La auzul acestui izvod, Arbore își îndoi genu-chiul pe treptele tronului; și, înăbușit de lacrimi, și asurzit de urările boerilor și de sunetul ta-bulhanalelor, — el își lipi fruntea de mâna Domnului, și remase mult timp nemișcat, fără să poată rosti o șoaptă...

Tunurile bubuiau.

Șl dobele, și tipsiile, și surlele, și viorile me-terhanagiilor, se amestecau, într’un concert monstru, cu vuetul mulțimei înflăcărate de dreapta răsplătire a celui mai iubit comandant al lor...

Când vijelia încetă, — Arbore se ridică aiurit ele pe trepte...

El voi să spuie ceva...

Dar înainte ca buzele lui să se miște, — Kostea, Marele Spătar al Domnului, se apropie de tron cu un strălucitor toc de catifea, pe care scânteia o minunată spadă stropită de rîulețe de aur și de flori roșii de rubin.

Domnul ridică spada, și o întinse marelui Hatman:

— «Primește, Mare Hatmane, această șpagă drept prinos vitejiilor tale...» — murmură el.

«Cu ea vei apăra, de azi înainte Moșia... Iar «spre mai multă îndemânare, Marele Comis îți va «încredința, odată cu acest dar, orice cal vei voi «să alegi din grajdurile mele...»

Arbore își aruncă privirile lacome pe luciul săbiei.

Pe lama ei viorie stă săpat în slove de aur :

«Io, Ștefan Voci — Marelui Hatman Arbore»

Arbore sărută din nou mâna Domnului...

Și din nou tabulhanalele, tunurile și vuetul mul-țimei, zgudui văzduhul...

Atunci veni Doamna Maria, urmată de un stol de cămărășițe încărcate cu daruri fără preț.

Veni apoi, Domnița Voicliița, Jupăneasa Mana Boldur și toate Jupănesele și Jupănițele boenlor.

într’o clipă Zamfira fu îngropată sub colanun, brățări, cordoane, paftale și tot soiul de veșminte de o strălucire rară.

Covoarele divanului păreau troemte de grămezi de jeratec și de flori stropite de rouă...

Veniră, în sfârșit, solii crănlor vecine, și bătnnn sfetnici ai Divanului, aducând la picioarele slavicului erou noui daruri de nuntă...

Patru cară, trase de boi cu coarnele aurite și împodobiți de cununi verzi de gir, se opriră sub scările polimarelor, spre a ridică toate aceste bogății fără număr...

Arbore și Zamfira aiurau...

Ei se învârteau printre oaspeți; și nu mai știau cui sa mulțumească, pe pieptul cui să cadă...

Deodată o trîmbițare de cocoș sparse larma...

Apoi un alt «cutcurig», tremurător și prelung, sbură pe sub bolțile palatului...

Boerii izbucniră, toți, în hohote vesele...

Toi pa scripcarul sări de sub divan cu pumnii la gură, repetând a treia oarăcân tecul cocoșului.

Afară eră ziuă albă...

După datinele vremei, — nunta eră sfârșită...

Rechtsinhaber*in
ELTeC conversion
Zitationsvorschlag für dieses Objekt
TextGrid Repository (2022). Romanian Novel Corpus (ELTeC-rom). VALEA ALBĂ. Roman eroic. 1476 : ediție ELTeC. VALEA ALBĂ. Roman eroic. 1476 : ediție ELTeC. European Literary Text Collection (ELTeC). ELTeC conversion. https://hdl.handle.net/21.T11991/0000-001B-D143-B