RADU ANGHEL
CĂPITAN DE TALHARI
NUVELA
DE
N. D. POPESCU
ILUSTRATA CU PATRU GRAVURI
BUCURESCI
EDITURA LIBRĂRIEI H. STEINBERG
STRADA GABROVENI No. 10.
1903.
Depositul H. STEINBERG
Amazoana de la Rachova
Boerii haiduci, Ilustrat ..............4-a «
Bolbocean haiducul, ilustrat. .......... . l-a .«
Botezul dc sânge, ilustrat ............ 5-a «
Bujor Haiducul, ilustrat .............3-a «
Căpitanul Buzdugan, ilusţrat ........... 2-a «
Carte de basme, ilustrată . . . . V.‘. . . . . 2-a «
Chira Chiralina, ilustrată *f . . ......... l-a «
Codt eanu Haiducul, ilustrat........... . 2-a «
Constantin Brâncoveanu, ilustrat.........2-a
Corbea haiducul, ilustrat..... i-a
Corbea în Inchisdre, ilustrat.......*. . . . l-a
Drama din str. Sevastopol, ilustrată ........ 2-a
Fata de la Cozia, ilustrat. ........ 2-a
lancu Jianu Zapciu, ilustrat............3-a
lancu Jianu Haiducu, ilustrat.......... . 3-a 1
Gealep Costea, ilustrat............. . l-a « 1
Golea Haiducu, ilustrat. . . ; j . . ....... l-a r 1
Gruia Grozăveanu, ilustrat............l-a 1
lovan Iorgovan, ilustrat .............l-a « 1
Istoria Hesbelulului Româno-Turc....... . . 3-a « 4
Juneţea lui Mihaiă^yiţ^Ştţi ilustrată ....... 2-a « 1
Maria Putoianca, ilustrata . . . . .. . . . . . . . 3-a « 1
Moartea lui Golea haiducu, ilustrată.......l-a * 1
M6rtea lui Radu Anghel, ilustrat..........4-a « i
M6rtea lui Brâncoveanu, ilustrat ......... . 3-a « 1
Păunaşu codrilor, ilustrat . . , . l-a « 1
Primul Rănit, ilustrat ............. 2-a « 1
Prisouierul de la Plevna, ilustrat.........4-a « 1
Radu Anghel, ilustrat..............3-a « 3
Ffâsboiul dintre haiduci şi Ruşi, ilustrat ...... l-a 1
Sentinela de la Griviţa.............. 2-a * 1
Stânilă Viteazu, ilustrat.............l-a « 1
Tonaa Alimoş, ilustrat ....... .... .l-a « 1
Vulcan Haiducu, ilustrat : . . . . . i-.l-a « * 1
Şi vor eşi Vn curfnd succesiv i
Alexandru Lăpuşneanu, ilustrat...............1
Epoca Fanarioţilor Ardealului, ilustrat........... 8
Mihai Vitezul domn al Moldovei şi al Ţerei Românescl ilustrat 3
Mihnea cel reă, ilustrat..................1
Mircea cel bătrân, ilustrat ..................1
Moartea lui Mihai Viteazu, ilustrat . ............1
Moscenitorii Ini Radu Negru, ilustrat............1
Postelnicu Constantin Cantacusino, ilustrat ........ 1
Radu al IIMeţ c^fmjno»» ediţia !nouă ilustrată. . • . . . .1
Radu Negru şi descălicătoarea, ilustrat ......1
'Radu Vodă de la Afumaţi, ilustrat f .......... . .1
Ştefâa Vodă cel mare, Uiistrat/ 1/
RĂFUIALĂ DINTRE TOVARĂŞI
Acei iubiţi lectori care au citit nuvela întitulată: Radu Anghel cunosc antecedentele acestui trist erou al nuvelei noastre şi faptele săvârşite de el mai înainte d’a se reînturna în satul seu natal şi d’a se restabili într’insul. Acum e timpul să spunem şi aceia ce i s’a mai întâmplat saŭ a făcut după instalarea sa.
Radu devenise cârciumar; ce dzic eŭ ? hangiu mare şi cu dever mult; cârciuma sa ajunsese un vad foarte bine căutat nu numai de concetăţenii sei, dar şi de un mare numer de drumeţi; şi afacerile începură să-i meargă de minune, căci fostul volintir şi fostul fratele Rafail era un om bătalnic, bun de gură, filotim, îndatoritor, plăcut şi chiar mucălit la vorbă ; pe lîngă acésta era şi iscusit în învârtirea negoţului, astfel că nimeni nu eşia din prăvălia sa nemulţumit.
Sta el în satul seu liniscit şi ’şi vedea de comerţ de nimeni turburat, pentru că pe atunci nu era serviciu postal regulat , telegraful abia funcţiona în câteva oraşe principale , şiosele abia se făceau pe ici pe colo între distanţe scurte , diligenţa umbla numai între Bucuresci şi Braşiov , căruciora de olac circula numai pe drumurile cele mari şi numai pentru ca să transporte obraze mari şi înnalţi funcţionari, şi despre drumuri de fier nici pomeneală nu era, astfel că comunicaţia între distanţe mari se făcea cu mare anevoinţă şi în unele sezoane devenea chiar imposibilă. P'acele vremuri omul se spovedea, se grijea şi ’şi făcea adiata când era nevoit să se ducă din Bucureşti până la Craiova saŭ Brăila , şi ’şi lua rămas bun de la rude şi prieteni ca în ajunul cine scie cărei expuneri primejdiósă, şi orice călătorie era privită ca un pas d’o gravitate excepţională. Credea bietul om că se ducea la capotul lumii atunci când pleca la Ploeşci, la Târgovişte, la Pitesci, ori la Giurgiu, la Călăraşi, saŭ la Buzău . Cât pentru defileurile munţilor , ele erau considerate ca nisce adevărate repuneri de cap.
Fiind comunicaţia pe atunci atât de anevoiósă, cred că nu ve va prinde mirarea aflând că Radu a stat în satul lui peste un an, după ce se stabilise în el după comiterea atâtor crime, fără să fie supărat saŭ turburat de cineva. Aşea putea pe atunci să stea în ţara Românească criminalul cel mai primejdios, nu numai un an dar şi mai mult, chiar într’un sat de munte populat şi ades visitat de trecători veniţi din depărtare , şi hoţul putea să umble pe ici şi pe colo după afacerile comerciului lui fără, ca să se întâlnéscă vre-o dată cu vre-unul din complici saŭ din victimele sale. Aşia dar Radu petrecea în sat ne supărat de nimeni, îşi făcea în ticnă treburile, îşi vedea de afacerile sale care prosperad din dzi în dzi, şi se bucura în linisce de stima şi de consideraţia consătenilor săi care'l prenumărau în rîndul fruntaşilor lor celor mai de trébă şi cu reputaţie mai bună din toată plasa , iar nu numai din sat .
Din tot sbuciumatul şi turburele seu trecut, el nu spusese consătenilor săi de cât numai că a fost volintir şi că s’a bătut cu Turcii la Olteniţa unde a fost şi rănit ; pentru acestă ispravă răsboinică consătenii săi l’au numit căpitan Radu, şi Căpitan Radu a rămas, nu numai pentru ei dar şi pentru tătă lumea, şi mai eŭ seamă pentru negustorii cu care a avut el afaceri, iar hanul şi cârciuma sa fură numite: hanul şi cârciuma căpitanului Radu .
In decursul anului ce se scursese de la înturnarea sa în sat încetul cu încetul el îşi cărase bănişorii din ascunzătoarele depărtate în care pitise, şi îngropase prin pădurile vecine cu satul său , în care se putea duce prin tainiţa ce construise într’o magazie din curtea cârciumei sale . După cel aduna şi-l numără vedzu plin de satisfacţie că afară de acareturile ce ’şi clădise şi de marfa ce grămădise în trei prăvălii , pe care le transformase în adevărate bazaruri universale , dénsu mai dispunea încă de 12.000 galbeni ghiaţă, ceia ce după banii de azi fac 155000 de lei care pe atunci constituia o avere fórte însemnată.
Altul în locul seu, chiar omul cel mai lacom, ar fi fost cât se póte de mulţumit, şi s’ar fi astâmpărat la un loc şi s’ar fi grăbit săi înmulţescă numai printr’o speculă onestă, prin comerţ şi căi cinstite; dar el nu era om din aceia ce sciţi să’şi pue streaje poftelor şi să stea astâmpărat. Dispunea de un capital de 12.000 de galbeni şi nu se gândea dziua şi nóptea de cât la cei 1500 galbeni ce fusese silit să dea într’un moment de strimtoare lui Velicu, şi nici nu putea să dórmă gândindu-se cum să facă ca să-i hrăpească şi pe aceia, şi pe lângă aceia să scape şi de mărturia lui care ’l jena fórte mult.
Intr’o ȡi dînsu plecă d’acasă cum pleca adesea-ori, călare ca să colinde ţara pe unde o crede de cuviinţă , pentru ca să strîngă bucate, vinuri şi provizii pentru prăvălie , şi apucă întins calea Buzăului unde a ajuns a treia di după un umblet lin şi pe odihnite. Ajungând acolo visită pe toţi negustorii toptangii de vinuri, băcănii, seuri,cirvişiuri, cereale, rachiuri, brînzeturi, mezeluri şi altele, cumpără de la mai mulţi inşi cantităţi însemnate din diferite mărfuri, pe care le plăti cu bani ghiaţă, şi dispuse trimiterea lor cu care închiriate şi bine plătite la cârciuma sa de la Botesci .
Cu acea ocazie visită şi pe Velicu care devenise un comerciant însemnat şi începuse să învârtéscă daraveri fórte importante de felurite aprovisionări, mai cu samă pentru armată, de la care câştiga sume mari. Când dădu ochi cu el tocmai se afla în tratative d’a lua aprovizionarea cu fîn a taberei de la Furceni din judeţul Tecuciu ce se înfiinţase în anul 4859 de către Vodă-Cuza suit de curînd pe tronul ambelor Principate . Cum vedeţi încetul cu încetul vremea se scursese, evenimentele se suceedase unul după altul, domnie lui Vodă Barbu Ştirbeiu fusese înlocuită prin căimăcămia lui Alexendru Vodă Ghica, acesta prin căimăcămia cea de trei şi acesta prin domnia lui Alexandru Ioan I care fusese ales ca Domn al ambelor Principate în ȡiua de 24 Ianuarie anul 1859.
Această antrepridă era mare şi bănósă, dar prea mare şi prea bănósă pentru capitalul de care dispunea Velicu ; de aceia el sta la îndoială şi nu cuteza să se încurce singur într’o afacere atât de însemnată, nesimţindu-se în stare să suporte o greutate atât de covârşitoare. Tocmai căuta un tovarăşiu bun, cu bani şi tot de odată om de încredere cu care să intre în tovărăşie, și sta la îndoială pe cine să aleagă, căci cei ce aveau bani din cunoscinţele sale nu prea erau cinstiţi, iar cei cinstiţi nu prea aveau bani. Cum dădu ochi cu Radu Velicu scóse o esclamațiune de bucurie si de ușiurare, şi strigă :
— In sfîrşit mi-am găsit omul.
Imediat după aceia îi propuse tovărăşia, îi descrise tot şiartul afacerei şi’i enumera avantagiele. Daca Radu ar fi avut în el stofă de negustor iar nu pe aceia de hoț ordinar, ar fi cumpănit şi el întocmai ca vechiul seu complice folósele ce ar fi putut trage dintr’acea întreprindere într'un mod cinstit, care ar fi putut trece cu mult peste sumele ce ar fi putut fura de la fostul său complice prin ucidere şi ar fi intrat în tovărăşie cu gînduri curate şi cu intenţiă hotărîtă de a se îmbogăţi prin căi licite ; dar fiind din fire, tâlhar ordinar, priimi propunerea de tovărăşie, numai pro-formă, şi fiind împins de nisce gînduri ne curate, el intră în tovărăşie cu Velicu numai cu intenţia d’a se găsi în contacturĭ mai dese şi mai intime cu el şi d’a se afla adesea fără de martori cu victima sa, şi d'al atrage într’o cursă în care să’l prindă cu bani cât s'ar fi putut mai mulți asupră’i pentru ca apoi să’l ucidă şi să'l jefuiască fără a înfrunta vreo bănuială că el ar fi fost ucigaşul şi fără să se vadă expus d’a se duce la ocnă să tae sare.
Intr'o ȡi plecară împreună spre partea muntósă a judeţelor Putna şi Bacău cu intențiunea ca d’a strînge fîn pentru armată, și plecând fiecare luă cu sine bani cât putu mai mulţi ca cu ei să plătescă peşin, după obiceiul locului tóte cumpărăturile ce vor face mai mult de pe la ţărani clăcaşi ori rădaşi munteni, care vînd mărfa de pe loc şi cu bani ghiaţă. El plecară într’o sară din Buzeu şi merse împreună tótă nóptea, stînd unul lîngâ altul pe laviţa de dinainte a unui poştalion mânat de Velicu, şi trase despre diuă la un han din marginea unui sat ca să îmbuce ceva şi să se odinescă. După prînz iarăşi plecară, şi merse astfel tótă noptea până ce ajunse la Râmnicu-Sărat care de curînd redevenise capitala judeţului cu acelaşi nume .
Ajungând acolo Radu se dădu jos din poştalion, se plînse tovarăşiulul seu că poştalionul l’a zdruncinat de ’i a sfărîmat osele, şi în cele din urmă îl spuse categoric că nu se mai suie în poştalion , ci va prefera să mergă cu diligenţa până la Focşiani , unde, ajungând mai din vreme, îl va ascepta la un han în care mai măsese el şi altă dată , căci de la încheierea tovărăşiei dintre ei şi pân’atunci mai făcuse el şi alte călătorii împreună în diverse direcţiuni şi devenise cunoscuţi prin partea locului ca tovarăşi şi buni amici; El a spuse că va sta la acel han şi’l va ascepta până ce va sosi şi dârau şi de acolo vor merge călări prin munţi . Acestă convorbire fu audzită de hangiul la care trăsese şi de mai mulţi negustori râmniceni, oameni cu greutate, astfel că la nevoe ea putea să fie invocată ca mărturie sigură.
Velicu nu făcu nici o obiecţiune căci n'avea pentru ce; având încredere în el şi dânsul banii lui şi'i cheltuia ; aşia dar lăsă pe Radu să plece şi după ce dînsul porni, el râmase la han ca să se odihnescă până ce va însera şi se va răcori. De la ban Radu se duse drept la tactul diligenţei, şi de îndată ce sosi, se sui numai de cât în cupeul diligenţei ce mergea spre Iași care plecă peste o oră şi merse întins spre Focșani, pe când tovarăşiul sĕŭ se odihnea. Ajungând acolo cumpără doi cai voinici de munte, unul pentru el şi altul pentru Velicu. care să'ĭ ducă prin munţi către care vor pleca a doua ȡi pe după prînz ; arvuni şi o călăuȡă,pe un muntean iscusit care cunoscea tóte potecele munţilor Vranceĭ, apoi se arătă prin centru oraşiului, mânca la primul birt din localitate, petrecu séra la o grădină în care se adunaŭ toți fruntaşii Focşanilor, şi apoĭ merse de se culcă la un han din marginea oraşiuluĭ, vecin cu drumul mare către Râmnic, şi dormi pe dată.
După ce simţi că s’aŭ potolit tóte în han şi că toți aŭ adormit, Radu întocmai cum făcuse şi Velicu cu câți-va anĭ mai nainte în hanul de lângă monăstirea Ciolanu, se sculâ binişor şi pe băjbăite, se îmbrăcâ din noŭ, dar nu cu hainele sale ci cu altele, cu nisce borfe urîte, împetecate şi zdrenţăróse de adevărat lăeţ ce scosese din dăsăgiĭ ce adusese cu dânsul, îşĭ puse în cap o perucă cu plete neţăsălate de lăeţ, lipi de buze nisce mustăţi sbîrlite şi pe bărbie o barbă asemenea neţesălată, se unse pe ochi cu o alifie care'ĭ bronzâ pielea şi’l făcu arămiŭ, şi ast-fel deghizat eşi din cămara ce ocupa pe feréstra ce da în drumul cel mare, strecurându-se printre gratii cu cunoscuta sa abilitate, şi după aceea eşi în şiosea, merse pe ea în direcţia Râmnicului o bucată bunicică, şi avu parte ca să nu se întâlnéscă cu nimenĭ până ce 'ajunse la marginea uneĭ dumbrăvióre traversată de şiosea. Vĕȡêndu-se acolo, dînsu se duse până la o podişcă aruncată peste o mlaştină, şi de îndată ce se vĕdu lângă ea, se ascunse sub podeţ şi se culcâ pe marginea mlaştineĭ.
Acelui podeţ îl lipsea parapetul despre o lăture iar tălpoaele din care era compus se cam mişcau. El cunoscea tóte aceste particularităţĭ, precum şi localitatea, pentru că mai trecuse pe acolo şi alte dăţĭ în mai multe rîndurĭ. O dată trecuse singur călare, se oprise în capătul podeţuluĭ, descălecase, intrase sub el şi chiar reuşise a desprinde o grindă şi al scóte pirónele cu care era bătută de podele. Pentru ce tóte acestea ? pentru că într’acel loc drumul era strimt, cotit, mărginit în ambele laturĭ de douĕ mălurĭ nalte, pădurea fórte deasă şi terenul de sub pod şi din ambele laturi ale podului atât de smîrcos şi de mocirlos în cât acel ce se întâmpla să cadă în el saŭ să'l traverseze, se afunda în mlăştină până la brĕu. Nici nu se putea un loc mai bine ales de către un expert pentru o încălcare tâlhărească.
După ce se vêrî sub pod, falsul ţigan se apucă cu cu spatele şi cu mîinele să salte din loc grinda ce desprinsese mai nainte ; după aceia începu s’o tragă binişior din locul ei, s’o arunce după aceia în mlăștină şi să lase în mijlocul podeţului o deschizătură care făcea trecerea peste el cu trăsura primejdiósă dacă nu tocmai întrerupea comunicaţia cu totul. După ce termină aceasta ispravă, se culcă d’a binele sub pod şi aş ceptâ până să se apropie ora trecereĭ tovarăşului sĕŭ.
Acea sosire nu întârzie prea mult. Pe la două din nópte se auȡi uruitul unei trăsurĭ, şi curênd după aceia se vĕȡu la cotitura din spre Râmnic o brişcă mînată de un om şi gólă care la scoborîşul spre pod încetini mersul, pentru că toţĭ scia că el era şiubred şi grindile se mişcau ca mărgelele. Ajungând în mijlocul podului căruţa se opri pe dată căci conducătorul eĭ vĕȡuse, la lumina stelelor unei nopţĭ senine dar fără de lună, că lipsea din tablier grinda scósă de Radu. Cum se opri brişca, vizitiu care era Velicu în persónă, se'dădu jos şi numai de cât desprinse şliaurile pentru cailor ca să'ĭ trécă pe ei singurĭ unul câte unul ca să nu scape cu piciórele în deschizătură şi să le frângă, ca apoi să treacă şi brişca.
După ce reuşi să treacă cai binişor şi fără de nicĭ un accident, Sîrbul se întórse la căruţă ca s’o trécă şi pe ea, tărînd’o el singur, că era uşiurică, şi ajungînd la hop se apucâ să'ĭ salte rótele una după alta ca să le trécă peste pod care nu era tocmaĭ mare. Pe când se afla cu spatele spre drumul, către Focşani şi trăgea binişor şi cu băgare de sémă de oişte iată că încet şi uşiure întocmai ca o panteră eşi Radu de sub pod, se apropie tîrîndu-se de locul unde se afla Velicu,se ridicâ în picóre pe la spatele lui, scóse din buzunarul pantalonilor o ghiógă lungă numai ca de vr’o două palme, dar grósă, ca de doue degete şi cu măciulie de plumb cât pumnu. După ce o scóse cu o îndemnare uimitoare, o ridicâ repede în sus şi isbi cu ea cu sete pe Velicu pe la spate şi ’l lovi drept în încheietura ţesteĭ cu atâta putere încât o sparse şi făcu să'ĭ ţâşnescă creeriĭ din spătură. Mórtea fu instantanee; nenorocitul sîrb nu zise nicĭ cîrc şi căȡu mort scăldat în sînge.
Radu de îndată ce ’1 vĕȡu mort, fără a pierde o clipă măcar din vreme, îl scotoci în sân, scóse din locul ce scia el motóşca cu toţi banii câţi'avea asupra-ĭ, şi după ce îl jefui, îl luă în braţe, îl arunca după pod în mlaştină pe partea lipsită de parapet, potrivi ca să ’l isbéscă încă o dată eŭ capul în grinda ce aruncase în noroĭ şi pe urmă maĭ aruncă şi brişca peste el. După aceia merse la fîntîna din apropiere de se spălâ de sânge, sa desbrăcâ de trenţele ţigăneştĭ, se duse cu ele de le afundă în nămol şi, rămîind numai în cămaşe şi în ismene, lăsa caiĭ să pască pe marginea poduluĭ, o porni înapoi spre Focşanĭ, ferindu-se d’a merge oblu pe drumul mare ca să nu fie întâlnit de cine-va şi vĕȡut aprópe despuiat. Norocul care pe semne cam ajută pe făcătoriĭ de rele, îĭ fu şi de astă dată favorabil, căci nu întâlni pe nimenĭ şi putu să ajungă în oraş mai nainte d’a se crăpa de ȡiuă. Cum ajunse intră în cămara sa tot pe unde a eşit se culcâ, adormi pe dată şi a doua ȡi se scula pe la opt ore de diminéţă, se îmbrăcâ cu hainele sale, şi eşi afară, iar de îndată ce dădu ochĭ cu hangiu, îl întrebă dacă a sosit tovarăşul sĕŭ. Hangiul îĭ spuse că nu.
După ce priimi acel rĕspuns, el fără a părea neliniscit eşi din han, spuse hangiului că se duce să dea o raită prin tîrg în trebuinţele afacereĭ ce’l adusese ácolo, şi ’l rugâ să spue luĭ Velicu când va sosi să ’l ascepte căci mai nainte de nămieȡĭ,se va întórce : ca să ia masa împreună în birtul hanului, El fu esact; după ce visitase tóte cafenelele, cofetăriile şi locurile de-întâlnire a ómenilor de afaceri; şi după ce vorbise cu mai mulțĭ arendaşi despre fîn şi grăunţe şi chiar intrase în óre-care tocmelĭ, se înturnâ la han pe la 11 ore séra. şi de astă dată se arătă fórte mirat şi chiar îngrijit aflând că Velicu încă n’a sosit. Merse ceva maĭ departe, făcu o indiscreţiune, spuse că tovarăşul sĕŭ avea asupră-şĭ o sumă însemnată de banĭ şi că se temea de vre-o încălcare tâlhăréscă, fapt care pe atunci se întâmpla cam des.
Acéstă indiscreţiune făcu multă’vâlvă în oraşiu, căcĭ locul podeţului aruncat peste rovina de la Risipiţĭ care făcea parte din una din ramurele pîrîului Rîmna care avea apă numaĭ primăvara precum şi pe timp de plóe, iar în cele alte vremurĭ era o mlaştină adâncă, şi aprópe seacă, era vestit în tot judeţul Rămniculuĭ ca loc priincios pentru încălcărĭ şi tâlhăriĭ, pe care le săvîrşiau numerósele cete de ţiganĭ lăeţĭ care adesea se aciuiau prin împrejurimi în sălaşurĭ nomade fórte numeróse. Hangiul mai ales fu maĭ emoţionat decât toţĭ, pentru că el cunoscea bine de tot pe Velicu, avusese cu el mai multe daraverĭ negustorescĭ, pe care le desfăcuse într’un mod cinstit şi cu câştig bun, şi simţea pentru el o adevărată amiciţie. El cum auȡi din gura luĭ Radu vorbele spuse maĭ sus, îşi deslegă şiorţul de la brîu, luâ surtucul pe dĕnsul, se duse drept la ispravnicul judeţuluĭ Râmnicul-Sărat care încă locuia în Focşanĭ, în partea oraşuluĭ de dincoa, şi ’ĭ spuse tótă șiretenia.
Prefectul îndată ce priimi denunţarea, chema pe sameşiul adică pe directorul Prefectureĭ, şi’l trimise spre Risipiţĭ împreună cu câţi-vá jandarmĭ călărĭ ca să vaȡă şi să cerceteȡe, și într'același timp depeşă zapciuluĭ de la Râmnic ca să cerceteȡe dacă Velicu a plecat de la gazdă sa saŭ ba. Subprefectul a rĕspuns peste o oră că Sîrbu a plecat împreună cu căruţă sa pe înserate ca să mérgă pe răcóre, şi sameșiul s’a întors pe sub séră împreună cu cadavru luĭ. Velicu, pe care l’a scos din nămol cu multă greutate şi l’a adus chiar în căruţa sa, pe care o scosese din noroiŭ, şi la care înhămase tot cai luĭ, pe care ĭa găsit păscând pe marginea drumuluĭ. Tot deodată'maĭ aduse şi un maldăr de trenţe ţigăneşti pe care le-a găsit îngropate în nămol, şi de îndată ce dădu ochĭ cu prefectul îşi dădu părerea că uciderea s'a săvârşit probabil de către unul saŭ maĭ mulţi ţiganĭ din sălaşul ce trecuse pe acolo cu câte-va ȡile mai nainte şi care abia a trecut de douĕ ȡile în Moldova.
Instrucţia îşĭ îndreptă investigaţiunele în greşita direcţiune indicată la Sameş; pe Radu nici nu 'l bănui măcar, căci el s’a culcat nóptea şi s’a sculat diminéţa într’o odae a hanuluĭ de faţă cu tótă lumea, iar a doua ȡi manifestase cea maĭ sinceră durere atunci când vĕȡuse cadavru fostuluĭ sĕŭ tovarăşiu, şi după ce ’l sărutase şi ’l plânsese cu foc, l-a petrecut până la Buzăŭ, unde fusese transportat cu cheltuiala sa ca să fie înmormântat alăturĭ de părinţiĭ luĭ. Ajungînd acolo el îl conduse până la ultimul locaşiŭ, şi după ce executase singur contractul furnitureĭ de fîn, se grăbise să dea familieĭ sale partea din tovărăşie intactă, de şi executase contractul numai cu baniĭ sĕĭ.
Procurorul dădu ordin ca administraţia să prindă pe ţiganĭ, şi ispravnicul execută ordinul fără multă bătae de cap chiar în coprinsul judeţului Putna, şi călcâ laia fără de veste şi o aduse clae peste grămadă în Focşanĭ. Procuroriĭ celor două judeţe, luând de scurt pe ţiganĭ, descoperiră alte crime şi multe potlogoriĭ săvârşite de eĭ, pe care, fiind luaţi de scurt de către ómenĭ legeĭ, le dădură pe faţă fără de codire. Eĭ făcură mărturisirĭ complecte fără ca să stea prea mult în cumpănă, dar în ceia ce privea omorul la Risipiţĭ, toţi într’o voce îl tăgăduiră cu tótă energia posibilă; spuse că nici n’ar fi putut să’l săvîrşească, fiind prea departe d’acolo, şi chiar dovediră cu martorĭ spusa lor, dar cu tóte acestea înalta curte din Bucurescĭ îĭ osîndi pe toţĭ la munca silnică pe viaţă, atât pentru crimele săvîrşite maĭ nainte cât şi pentru omorul lui Velicu, şi după ce se termină acest proces, Radu se înturnâ la Boteştĭ spălat şi cu faţa curată şi se reapucâ de negoţul sĕŭ de cârciumar.
LINISCIREA LUI RADU ANGHEL
Proverbul bătrînesc ȡice că cine a băut tot va maĭ bea, cine a fost desfrînat tot așea va fí şi cine a hoţit tot va maĭ hoţĭ şi ce s’ar întĕmpla şi orĭ-ce transformare s’ar putea opera în existenţa sa; poverbul bătrîn are dreptare.
Radu Anghel în prima epocă a existenţeĭ sale de hoţ a avut parte s’o cam brodească astfel cum a dorit, să ’ĭ mérgă bine tóte,să facă fel de fel de crime şi de uciderĭ de óamenĭ fără a fi prins, şi să’şĭ măréscă averea atât de mult - în cât să nu maĭ aibă grije de ȡiua de mâne. Altul în locul sĕŭ şi-ar fi scuipat în sîn, ar fi ȡis bogdaproste că a scăpat eŭ faţa curată şi s’ar fi astîmperat mulţumindu'se cu ceia ce a agonisit şi mărginindu-se a’şĭ petrece restul vieţeĭ într’un traĭŭ aşeȡat, traĭŭ de om de ispravă ast fel cum părea a fi. Din nenorocire pentru el lăcomia îl îndemnâ să nu se astâmpere, şi lăcomia în cele din urmă fu pedeapsa sa.
Pe semne ochiul Providenţiĭ care nu dórme nici o dată ci din contra veghiază şi îngrijesce ca să se împartă fie-căruia ce este al sĕŭ, ca binele şi rĕul să ’şi capete răsplătirea; pe semne asemenĭ că dreptatea D-ȡeiască cea ne strămutată şi inconruptibilă rabdă mult, dar nu renunţă nici o dată d’a rĕsbuna sĕngele nevinovat, căci ea nu lăsâ pe Radu să se astâmpere-și să stea loculuĭ în bună pace, ci se puse să îndemne pe ucigaşiĭ d’a stărui în calea cea rea, pentru ca o dată să ’şĭ primească meritata pedépsă. Justiţia cerească zăbovesce dar nu trece nici o dată cu vederea ; dă răgaz vinovatuluĭ ca să se pótă pocăi şi îndrepta, dar daca’l în cele din urmă vede că persistă şi urmează d’a bătători făgaşiul fără de legilor, atunci ea intervine şi lovesce fără de cruţare pe cerbicos.
Cu Radu Anghel Providenţa a fost cât se póte de îngăduitóre şi de indulgentă; ea îl îngădui mai mult ca pe orĭ-cine asceptându-ĭ pocăinţa, dar el în sufletul sĕŭ tot hoţ, tot tâlhar şi tot făcător de rele rĕmase. El nu se gândea cât ţinea ȡiua şi nóptea de cât numaĭ la crime, la fără de legĭ şi la îmbogăţire şi procopseală numaĭ prin crimă şi prin tâlhărie, dar cu tóte acestea rĕmase cât-va timp om de treabă şi astâmpărat şi ’şi vĕȡu liniştit de negoţ. Stătuse astâmpărat de témă ca să nu deschidă vre-o racilă şi fusese cu minte de teama amintirei faptelor trecute care rămăsese date uităreĭ păn'atuncĭ. Fusese om de ispravă şi cu minte ca să nu se descopere misterul trecutului sĕŭ şi să expieze odată tóte nelegiuirile ce le-a făcut, tăind sare în ocnă în tótă viaţa sa. Numaĭ groaza de pedépsa îl ţinuse pironit în satul sĕŭ şi numaĭ spaima de a se vedea o dată constrîns d’a plăti societăţeĭ faptele sale de hoţ şi de asasin, l-a făcut să fie statornic în calea cea dréptă.
Peste scurt timp însă întâmplarea, saŭ maĭ bine destinul, îl îndemnâ ca să nu maĭ aibă teamă de nimic şi să piardă frîul care’l înstruna şi care ’1 împiedica d’a se abate din calea cea bună.
Intr’o ȡi din primă vara anului 1860 se întorcea de la un sat despre Petroşiţa, unde se dusese ca sĕ cumpere o butie de ţuică pentru cârciuma sa. Eşind dintr’acel sat, tocmaĭ când să suia pe un muscel spre a intra într’o limbă de pădure de fag, auȡi fără de veste că ese din pădure nisce plânsurĭ şi suspine năbuşite, eşind dintr’un piept femeesc. Aceste plînsete avură darul să ’l misce şi să ’l intereseze.
Inima sa de piatră rece, inima sa neîndurătóre faţă cu bărbaţiĭ, avea o mică părticică vulnerabilă; pe la soróce şi cam după voia întâmplăriĭ îl făcea să fie milos şi să se înduioşeȡe de lacrămile uneĭ femeĭ, şi mai cu seamă de ale uneĭ fete care póte n’ar fi mişcat pe un om cu o inimă nepătată.
— Ce ai tu ? şi de ce plângi? întrebă el apropiindu-se de copila care sta jos cu faţa ascunsă în pólă.
Auȡind acéstă întrebare fata ridică capul în sus şi lăsă să se vaȡă înaintea ochilor luĭ Radu, care rĕmase încremenit în loc, o figură inundată în lacrămĭ cu nisce ochĭ roşiţĭ de plâns dar d’o frumuseţe şi d’o regularitate de trăsurĭ surprinȡĕtóre. Era brunetă, părul capului sĕŭ era negru, sprincenile tot negre, ochiĭ asemenĭ negrĭ şi profunzĭ, peliţa ócheşe, dar obrajiĭ eraŭ un buchet de trandafirĭ rumenĭ şi guriţa o garófă îmbobocită.
— Pentru ce plângi dragă fată ? repetâ întrebarea Radu Anghel, după ce’şĭ maĭ veni în fire după prima surpriză.
— Pentru că m’a gonit tuşa din casă şi nu sciŭ unde să mĕ duc, rĕspunse ea cu o voce adorabilă şi cu o intonaţie d’o naivitate copilăréscă.
— Dacă te-a gonit tuşa de ce nu te duci la mama ?
— Mama a murit de doĭ anĭ şi maĭ bine, rĕspunse biata fată pornindu-se din noŭ pe plâns.
— Dar tata ce s’a făcut? întrebă Radu Anghel.
— Tata a perit de mult, o ! fórte de mult! dar nú sciŭ dacă a murit saŭ încă trăesce, că i sa perdut urma, rĕspuse fata urmând d'a plânge.
— Ţi-o fi rĕmas încaĭ nisca-vaĭ fraţĭ, surorĭ saŭ rude cu gândurĭ ceva maĭ omenóse ?
—Ba nu, nu mi-a rămas nimenĭ afară de tuşica care mĕ bate.
— Dar de unde escĭ tu fata méa ? întrebă Radu.
— De departe, tocmaĭ din satul Movilénca din judeţul Prahova.
Auȡind numele acestui sat, Radu tresări şi se grăbi d’a întreba pe fată:
— Dar a cui fată escĭ tu dacă spui că escĭ din satul Movilénca, şi cum ai rĕsbit până aici?
— Eŭ sunt fata lui Sóre Chiaburu, aşa ’ĭ ȡicea taichiĭ tot satul, că tata era bogat putred maĭ înainte d’a fi jefuit de un argat; din care pricină i s’a tăiat inima, căci a sărăcit ca vaĭ de lume, şi peste câte-va luni a perit, s’a dus, şi-a luat lumea în cap şi ne-a lăsat pustiĭ. A dus’o mama un an cu procleta de sărăcie, dar maĭ mult n’a putut, şi a murit şi m'a lăsat pustie, săracă lipită în vîrstă numaĭ de 12 ani şi pe ușĭ streine, în spinarea tuşiĭ care m’a adus din satul meŭ în satul Sisienĭ în care am stat până aȡĭ de dimineaţă, mai mult bătută de cât mâncată şi băută, şi din care am plecat aȡi numaĭ căci m’a gonit tuşa după ce m'a bătut pentru că am spart un taler de pământ.
— Ia ascultă fă fetiţo, ȡise Radu după puţină gândire, şi maĭ cu sémă după ce auȡi că ea era fata lui Sóre ; dacă grăescĭ adevărul şi dacă escĭ precum ȡiseşi fata unui om cu dare de mână care a sărăcit, şi acum te găseştĭ pe acest pămĕnt streină, sărmană, oropsită, gonită şi fără adăpost, aide cu mine, şi mĕ jur că va fi bine de tine ; de aȡi în colo veĭ avea tată, mamă şi tot ce-ţĭ trebue, şi nu-țĭ va lipsi nimic. Aide de, că dacă oĭ fi cu minte mĕ însor şi te iaŭ de nevasta.
Fata auȡind acéstă propunere se uita lung şi ciudat drept în ochiĭ luĭ Radu, şi după aceia îşĭ şterse iute ochiĭ cu ruptura de şorţ ce'ĭ încingea mijlocul, şi pe urmă ȡise cu hotărîre:
— Merg, ce-o fi să fie, şi se ridicâ repede în sus.
Radu Anghel o luă de mână, o duse binişor până la cal care ’l ascepta în mijlocul poteceĭ, o ridică în braţe ca pe’o pană, o puse pe şea, să aşeaȡâ şi el cu spatele spre faţa eĭ, o învĕţâ cum să ’l apuce cu braţele pe după subţiorĭ şi apoi plecă spre casă cu sufletul mulţămit că a făcut şi el o faptă bună.
Menagiul caseĭ sale era ţinut de bătrâna sa mătuşe vară cu mumă-sa ; ea nu prea fu veselă de acestă facere de bine nicĭ nu se uită cu ochĭ aşa de bunĭ spre aceia ce avea să împartă, cu ea, dacă nu chiar să absórbă, tóte bunătăţile nepotului sĕŭ ; dar veȡĕnd că el ţinea mult la fată şĭ că tatăl luĭ şi frate-sĕŭ încuviinţase purtarea luĭ, fu nevoită să o priiméscă bine şi să se pórte cu ea omenesce, iar că să n’o supere să sili d’a căpăta afecţiunea sa.
N'am pretenţie d’a face un roman sensaţional, adică d’a face analisa, saŭ ca să ȡic aşea anatomia unuĭ suflet omenesc, d’a reproduce sentimentele luĭ d’a enumera vibraţiunile inimeĭ sale, d’a fi ecoul suferinţelor saŭ bucurielor, durerilor saŭ fericirilor unor pasiunĭ nobile saŭ violenţĭ; eroul nostru nu merită atâta atenţiune, căcĭ inima sa nu era croită pentru asemenea sbuciumărĭ, care de multe orĭ înobiléȡă chiar pe un criminal.
Fiinţă ordinară cu aplicărĭ ordinare, predispus numaĭ la rele şi fórte rar la bine, el nu semăna de loc cu aceĭ eroĭ aĭ codrilor, care cu flinta într’o mână şi cu buciumul într’altă mână îşĭ împărţea viaţa între amor şi vitejie, între elegie şi epopoee, între edilă şi tragedie, şi care sbura din braţele iubiteĭ în cârca duşmanului ţĕreĭ sale. In sufletul sĕŭ erau încuibate numai pornirĭ, patimĭ prosaicĭ, pasiunĭ bestiale şi dorinţe brutale. Acel ce omorîse numaĭ ca să ia banĭ nu putea să facă altfel, pentru că el simţea inima sa sburdând numaĭ ca să’şi satisfacă dorinţĭ bestiale.
Cu un asemenea suflet ordinar el se pomeni că începe să simtă pentru protegiata sa o pasiune nebună, o patimă violentă, o dorinţă neînfrânată d’a o poseda; şi cum simţi în pieptul sĕŭ aceste pornirĭ, nu se mai gândi că obiectul dorinţilor sale era încă fraged, că abia trecuse de 15 anĭ, că sentimentele eĭ pentru dênsul erau încă necunoscute, ci merse orbesce înnainte fără să ţie seama de nimic. In avântul brutal ce ’şi luase pornirile sale, nu fu oprit de nicĭ un scrupul de care orĭ şi cine ar fi ţinut sémă, nicĭ nu se gândi că copila ne experimentată şi încreȡătóre îşi confiase viaţa şi onórea sa în mâinele lui, şi nici nu suspctâ că a abusa de asemenea órbă încredere ar fi fost cea din urmă dintre laşităţĭ, ci într’o ȡi profita de absenţa bătrâneĭ, care se dusese d’a casă la moş Anghel ca să vadă ce maĭ face, şi din binefĕcător se schimba în călău, din provedinţă în tiran şi făcu din biata fată o amantă !
Fata plânse cât-va maĭ mult de spaimă decât de vr’un sentiment de gróză, inspirata de o asemenea purtare, a căreĭ gravitate încă n’o înţelegea, dar în curând se deprinse cu acéstă nouă situaţiune, priimi cu resemnare rolul de amantă şi se hîrşi cu noua sa viaţă, dar se stinse pentru tot d’auna în inima sa născândă, iubirea ce aprinsese fără să prindă de veste recunoşcinţa, şi în locul începu să se aţîţe în adâncul rărunchilor sĕĭ o ură surdă şi mută, dar statornică.
Radu Anghel nu era capabil să distingă asemenea transformare ce nu s’ar fi putut observa chiar de un observator fórte rafinat, ne cum de o brută ca el, a căreĭ inteligenţă, de şi viclénă, era însă prea grósă ca să pricépă fineţea unui spirit femeesc, fie de țĕrancă saŭ de copilă de cinci-spre-ȡece ani; o! nu, el se puse cu o ardóră furioasă ca să’şi satisfacă dorinţele sale dobitocescĭ, fără să ţie în seamă dacă frăgeȡimea şi sănătatea victimeĭ sale putea să suporte nisce asemenea maltratărĭ brutale, şi pentru ca s’o împace şi s’o deprindă cu acea viaţă bestială, se apucă să-şĭ acopere idolul cultului sĕŭ cu fel de fel de haine, cu fel de fel de podóbe, cu fel de fel de scumpeturĭ şi zorzóne,crezând că cu asemenea sacrificiĭ va dobândi deplinele graţiĭ ale obiectuluĭ dragosteĭ sale şi va fi maĭ mult iubit de ea. Asemenea exemplu îl dăduse arendaşul moşieĭ, un grec pripăşit de curînd şi îmbogăţit în satul sĕŭ. Acel grec furase fata unui moşnég fără voia eĭ, şi se silea ca prin lux şi daruri scumpe s’o facă să uite purtarea sa şi s’o ataşeȡe de dânsul. Fiind că se întâmplase ca să semene posiţia sa cu a greculuĭ, Radu Anghel se puse a se lua la întrecere cu grecu şi a cheltui din gros.
Acéstă întrecere durâ cam mult timp,dar peste scurtă vreme simţi că venitul agoniselelor sale, de şi fórte mare, mult maĭ mare de căt să acopere asemenea cheltuelĭ, totuşĭ începuse să se topiască în vĕȡ de ochĭ şi să scadă în loc d’a cresce. Acéstă scădere ce pe ȡi ce trecea progresa, desceptâ lăcomia sa, şi setea lăcomieĭ îl îndemnă să se hotărască, nu d’a renunţa d’a cheltui ci d’a-şĭ crea noĭ resurse prin care să pótă să se măsóre cu punga greculuĭ. Atuncĭ numaĭ îşĭ aduse el aminte de banii lui Soare ascunşĭ în scorbora unui copaciŭ din pădurea Paseriĭ, şi se hotărî ca să’ĭ aducă şi pe eĭ la Boţeştĭ, că numai pe dânşiĭ îĭ lăsase în ascunȡătóre neatinşĭ, pentru ca să ’ĭ aibă ghiaţă, cine scie pentru ce vremuri rele cu care să astupe cine scie ce torópe grele.
Că să aducă la îndeplinire această hotărîre, într’o ȡi pleca d’a casă plin de curagiŭ şi de bărbăţie, căci trecuse atâţia anĭ de la săvîrşirea faptelor sale dintr’alte dăţĭ, dar cu cât se apropia de tétru în care fusese săvîrşite acele fapte, cu atât curagiul sĕŭ se domolea şi să redescepta în memoria sa amintirea trecutuluĭ. A fost chiar momente în care a făcut câţĭ va paşĭ spre a se întorce înapoĭ, însă via dorinţă d’a întrece pe grec învinse sfiala şi temerea şi 'l sili să’şĭ plece capul.
Pe când încă sta în cumpănă, îĭ veni o idee, adică să controleze spusele amanteĭ sale, şi dacă o fi grăit minciunĭ să se împace măcar cu Sóre care era mai aprópe de locul unde erau baniĭ ascunşĭ, şi să ’ĭ ofere o parte din baniĭ furaţĭ de el şi să se întovărăşească cu dĕnsul în tovărăşie dréptă, spre a reîncepe viaţa de hoţie şi de tâlhărie de maĭ ’nainte. Acestă părere i se păru bună şi realisabilă, căcĭ cunoscea bine caracterul cel lacom al fostuluĭ sĕŭ stăpân şi spiritul sĕŭ cel practic care prefera maĭ bine o vrabie în mână de cât fiece pe gard; aşa dar în loc d’a se îndrepta spre pădurea Paseriĭ, apucâ calea Bucurescilor unde cunoscea un hangiu amic şi cumătru cu Soare, care era o gazdă de hoţĭ renumită şi care o dată îĭ dăduse óre-care doveȡi de iubire, ast-fel că putea pune temeiŭ pe el că’ĭ va servi drept împăciuitor.
Cum ajunse în capitală, Radu apucâ spre Obor unde sta cumĕtru, dar până să ajungă acolo, pe când încă era pe şoseaua numită aȡi Ştefan cel mare ce unesce capul poduluĭ Mogoşóeĭ cu acela al podului Târgului d’afară, simţi d’o dată şi fără de veste că o mână îĭ apasă umărul şi ’l sgudue cam puternic.
Acéstă atingere şi acéstă sguduiturâ îl făcu să tresară şi să simţă că înghéţă sângele în vine.
— Aitĭ ! m’am topit, au pus mâna pe mine ómenii stăpânireĭ ! murmură el în adâncul inimeĭ sale; ce o fi să fie adaose făcêndu’şĭ curagiu şi întórse capul ca să privéscă pericolul în faţă.
Presimţirea sa nu’l înşelase ; acel ce’l ţinea strâns de umăr era un pericol mare pentru el, era Barbu, fiul cel mare al luĭ Sandu; va să ȡică căzuse într’o primejdie maĭ mare de cât se asceptase, însă ceia ce ’l suprindea era aerul cel surîȡĕtor şi binevoitor ce era zugrăvit pe fisionomia fiuluĭ victimeĭ sale.
— Veȡi că încă te am cunoscut ? ȡise Barbu cu ton voios de şi nu te-am vĕȡut d’atâţia marĭ de anĭ, tocmaĭ de când eraĭ o potca ? dar ce aĭ de escĭ aşa de turburat ? ce numaĭ mĕ cunoscĭ ? numaĭ ţiĭ tu minte pe Barbu feciorul luĭ moş Sandu de la Prund ?
— Ba te cunosc, murmură Radu cu o voce perdută.
— Da sciĭ ce mare te aĭ făcut! însă nu te-aĭ schimbat de loc; numai ceva mustăţile ţi s’au făcut maĭ marĭ! Maĭ întâiu am fost la îndoială şi p’aci p'aciera să te las să trecĭ, căci de ! noi te credeam mort, omorît de Turcĭ împreună bietu cu tata; dar după ce mĕ mai uitaiŭ odată, ȡiseiŭ: Aşĭ, nu, nu să poate să mĭ înşel; e Radu, e fratele nostru de cruce, şi am îndrăsnit să’ţĭ dau cunoscinţâ.
Auȡind cuvântul mort, omorît de Turcĭ de o dată cu tatăl sĕŭ, Radu maĭ prinse puţină inimă şi începu să spere la posibilitatea unei mîntuirĭ produsă de cine scie ce confusiune; de aceia îşĭ luâ măsură la vorbă ca să nu se compromită, îşĭ lăsă pe Barbu ca să vorbească el maĭ întĕĭŭ spre a dobândi óre care lămuriri din vorbele sale. Barbu care era din fire cam vorbăreţ, nu’l lăsâ să ascepte mult, şi prin întrebările sale îĭ spuse tot ce vrea dînsu să afle.
— Va să dică pe tine nu te au omorît turciĭ în nóptea când călcară ostrovul, după ce acel afurisit de paşe vĕ băgase în cursă, pe tata şi pe tine, şi vĕ aduse acolo cu acea plăsmuită cumpărare de vite? d’aia nu ’ţi am găsit noĭ ţie trupul împreună cu al tatiĭ ? să vede că te-au luat rob.
— Da frate, murmură Radu oftând cu o intonaţie fórte bine imitată.
— Trebue să fi păţit multe în ţara Turcească!
— Grozăviĭ neînchipuite.
— Dacă mĕ iubesci aide colea în cărciumióra aia şi spune-mi-le din fir până în aţă tot ce aĭ păţit.
Lesne îi fu lui Radu să prindă bucuros, să intre în cârciuma din colţ, şi dinaintea unei mese şi cu un borcan dolfan plin cu vin înainte-i, să tórne bucuros o minciună cât Colţea de mare, dacă era vorba pe minciună, căci îl tăia capu la drăciĭ şi la d’alde astea să pricepea lucru mare. Bietu Barbu priimi moneda cea calpă a pretinselor persecuţiunĭ din Turcia ca monedă de valóre, plânse cu lacrămĭ sincere de închipuitele nenorocirĭ ale asasinuluĭ tatăluĭ sĕŭ, şi după douĕ ore de poveştĭ, să despărţi strîngând cu afecţiune mâna ce împlântase cuţitul în grumazul părinteluĭ sĕŭ, şi’i ȡise cu voce duiósă:
— Frate, vitele ce ’ţi-a făgăduit tata sunt grase şi sănătóse; vaca a fătat de atunci cinci viţeĭ, care s’aŭ făcut boĭ marĭ şi oile tale s’aŭ înzecit; vino să le ieĭ, saŭ dacă nu poţi, spune-mi unde să ţi-le trimet în fiinţă orĭ schimbate în banĭ.
Radu îĭ mulţumi de generositate, îi făgădui că va da o dată o raită p’acolo ca să verse o lacrimă pe mormântul, bunului bĕtrân, şi după aceia se făcu că era fórte grăbit îşĭ luă rămas bun de la Barbu, şi după ce îĭ făgădui înc’o dată că-’l va visita în curînd, pleca p’aci în colo, şi după ce se despărţi de dĕnsu strigă radios de bucurie :
— Am scăpat de unul; de cel alt scap maĭ lesne.
Pentru ca să înţelegeţĭ bine iubiţĭ lectorĭ, enigma vorbelor lui Barbu care scóse din inima lui Radu cel maĭ mare cuiŭ, permiteţi-mi a vĕ spune în puţine cuvinte aceia ce s’a petrecut în ostrovul Grecilor după fuga asasinuluĭ.
Din norocirea luĭ în nóptea acelei ȡile se petrecu într’acel ostrov un eveniment care’l scăpâ de orĭ-ce urmărire precum şi de bănuiala că el a ucis pe binefăcĕtorul sĕŭ. Intr' acea nópte trecu dincoa maĭ multe cete de başbuzuci, care luară cu sila tóte vitele câte găsiră prin ostróve și le trecură dincolo, iar pe argaţi îĭ omorîră saŭ îĭ robiră. A doua ȡi aflându-se acestă tristă veste, tot satul să sparse, locuitoriĭĭ se împrăsciară care încotro putură şi nimeni nu să maĭ gândi la Sandu şi la copilul luĭ de suflet.
Când nisce pescarĭ găsiră cadavrul luĭ Sandu, găsiră de o dată şi cadavrele argaţilor şi atribuiră mórtea tuturor tot başibuzucilor turcescĭ.
După ce norocul îl scăpâ d’aşa mare torópă şi aruncă în spinarea altora vina faptelor sale, Radu nu se astâmpărâ, nu’l lasâ pĕcatele ca să urmeze măcar calea ce apucase, pe care deja o bătătorise în decursul celor opt anĭ ce să scursese de la mórtea luĭ moş Sandu, adică de a sta pitit în satul sĕŭ, înfrînat de ultimul rest de frică ce’l maĭ muncea, adică de rĕsbunarea lui Soare, ci vru să ridice tóte zăgazurile, să sfărîme tóte barierele şi să lase să iasă la iveală, scăpate de ori'ce témă, tóte pornirile sale care ’l îndemnau ca sa urmeze fără de teamă povîrnişiul înclinărilor sale.
Ultima barieră fu ridicată tot într’aceiaşĭ ȡi şi chiar în gura Oboruluĭ. Când să intre într’acest tîrg ţărănesc, auȡi că ese fără de veste o voce din mulţime care ’l chiamă pe nume. Cu-tótă siguranţa ce dobîndise de la întâlnirea sa cu Barbu, tot nu se putu stăpâni d’a tresări şi d’a se uita înjuru-ĭ cu frică. Când era încă în cumpĕnâ între gândul d’a fugi saŭ d’a înfrunta pericolul cu îndrăsneală, iată că un ţĕran eşi din amestecul de ómeni şi până să prindă Radu de veste, îl şi cuprinse în braţe şi chiar începu sâ’l sărute.
— Slavă D-luĭ că mai trăiĭŭ ca să te vĕd, băiatul moşuluĭ, ȡise necunoscutul sărutându-l şi strîngêndu-l în braţe cu foc.
— Nu te cunosc cine escĭ, murmură Radu cu un aer cât se poate de contrariat, silindu-se să scape.
— Nu mĕ cunoscĭ ? esclamâ ţĕranul surprins ; aida de! nu să póte ; eŭ nu m’am schimbat de loc, pe când tu dintr’ un plod de vr'o 18 ani te-ai făcut goşgogea om, şi tot te-am cunoscut. Nu e vorbă: trăsurile, aerul, noima chipuluĭ tĕu, e tot aceleaşi, dar mustăţile ca vrabia care’ ţi împodobesc acuma buzele lipsea; dar nu face nimic, parcă esci la Trestianu când îţi puseseşi pe buze o pereche de mustăţi mai mare mândrețea.
— St! creştine că te-aude lumea şi dăm de potcă, murmura Radu puindu’ĭ mâna la gură ; dacă ai să’mĭ spui ceva, aide repede colea în cârciumă, din faţă, unde póte vom găsi un colţişor în care să putem vorbi în isichie.
Străinul prinse bucuros şi numaĭ de cât intra în cârciumă după fostul argat al lui Soare, şi se aşeȡâ la o masă într’o cameră din fund unde se întâmplase să nu fie nimeni.
— Eĭ acum mĕ cunoscĭ! ? întrebă streinul după ce bĕŭ pe nerăsuflate o ulcea plină cu vin din cinstea lui Radu
— Te cunosc, ’mi am adus aminte, răspunse acesta; escĭ Bucur din Plopĭ tovarăşul lui Sóre, fostul meŭ stăpân.
— Ce mai om! D-ȡeŭ să ’1 erte ; murmurâ Bucur oftând mai mult din gură de cât din inimă.
— Dar ce într’adevĕr c’a murit ? esclamâ Radu tresărind
— Ei, ei! D-ta să trăescĭ; dar ce nu sciĭ ?
— Nu.
— Dar unde tătariĭ ai fost pân’acum ?
— Tocmai pe la Buzĕŭ.
— D’aia nu am putut să dăm peste tine! nu sciĭ cât am umblat şi te-am căutat.
— Dar ce vreai tu cu mine ? întrebă Radu din nou îngrijurat.
— Vream să te numim căpitanul şi povĕţuitorul nostru, după ce căȡu Soare în capcană.
— Ia spune-mĭ aşa să trăeştĭ şiretenia morţeĭ lui Soare.
— Săracu ! multe a maĭ păţit, dar tot el ’şi-a făcut de cap; singur e vinovat. Sciĭ că se plângea de tine în gura mare că l’ai furat, l’ai calicit, și l’ai lăsat sărac și muritor de fóme pe drumuri.
— Minciunĭ mârşave ca să acopere adevĕrata şi murdara pricină care m’a făcut să fug de la el.
— Ce gîndescĭ că noĭ nam creȡut ? nu’l sciam noi cine este, calicu draculuĭ ? nu sciam noĭ că’şĭ mănâncă de sub unghie şi gonesce slugile cu fel de fel de ponóse ca să scape şi să nu le dea simbrie ?
— M’o fi pîrît la stăpânire ?
— Ce staĭ tu de vorbescĭ ? D’apoĭ îĭ da luĭ mâna să spue stâpânireĭ c’a avut banĭ, el care era deochiat, el care a stat doĭ anĭ în puşcărie sub învinovăţia de hoţ ? Cum ar fi căscat gura, numaĭ de cît zapciul l'ar fi înhăţat, l’ar fi întrebat de unde avea atâţia bani ? şi l’ar fi băgat tot pe el la tumurluc.
— Eĭ! pe urmă ce aţĭ maĭ făcut ? întrebâ Radu din ce în ce maĭ cu voe bună.
—Ca să ’şĭ scóţă din capete, neghiobu s’a pus nene pe o hoţie amestecată cu o tâlhărie strajnică; intra ȡiua nămiaȡea mare în sat, călca casele cele maĭ bine păzite, eşea înaintea drumeţilor în drumul mare, şi fura de svânta pământul, maĭ mult singur de cât întovărăşit cu noi ca să nu împartă câştigul. Acéstă lăcomie îĭ puse capul fără să ’l îmbogăţească, că de un cîrd de vreme îl prigonea norocul, nu sciŭ de ce, că tóte i mergéŭ d’an dósele, sărăcea în véȡ de ochĭ. Dintr’acéstă pricină se făcu ursuz, posac şi rĕŭ nevoe mare, ucidea pe orĭ-cine îĭ cădea în mână şi răpunea viaţa chiar când era vorba să fure un firfiric. Intr’o nópte eşi în drum singur singurel înaintea unuĭ călător, şi cum îl vĕȡu nicĭ n’apucâ să ’i céră banĭ, şi numaĭ de cât îĭ înfipse cuţitul în beregată. Pe când se sbătea bietul om cu mórtea şi el îl scotocea şi ’l înjura că nu găsise asupra’ĭ de cât treĭ sfanţĭ, iată că’ĭ sosi din urmă potera care'l urmărea de aprópe şi dătu pe mâna procuroruluĭ care ’l tîrî pe la tot soiul de judecăţĭ, îl aruncâ în ghiarele judecătorilor, tribunalelor, curţilor,înalteĭ Curţĭ şi D-ȡeŭ maĭ scie cui şi pe unde, şi în cele din urmă îl aruncară în ocnă unde peri săracu de el coptorît de bólă şi ostenélă după cinci ani de osîndă. Nenorocitul de el murĭ tocmaĭ atunci când nădejduia să fie ertat de Vodă şi scos din negurile ocneĭ.
— De mult a murit ?
— De vre’o patru anĭ.
— Dar nevasta ce i s’a făcut?
— A murit şi ea peste un an în ghiarele celeĭ maĭ negre sărăciĭ.
— Par-că avea o fată mică ?
— Da, Păunica; păcat de biata fată că era frumósă nevoe mare şi blândă mielul lui D-ȡeŭ.
— Ce face şi cum petrece?
— Ce să facă? trage amarnic targa pe uscat.
— O să me duc s’o vĕd şi s’o ajut cu ce m’oó înlesni.
— Ţi-aĭ face o mare pomană; numaĭ dacă oĭ maĭ găsi’o acasă, că era vorba s’o ia mătuşa sa la ea acasă.
— Te las sănătos.
— Umblă sănătos; dar ia ascultă cum rĕmâne cu vorba nóstră ?
— Care ?
— Vrei să ne fii căpitan ?
— Căpitan ! esclamâ Radu tresărind, póte; om mai vorbi, adause după puţină gândire, şi apoĭ plecâ murmurând : Am scăpat cu desăvîrşire. Bine că nu mĕ cunósce Păunica că eŭ sunt argatul care am sărăcit pe tatăl sĕŭ, căci era mică, de tot nu era maĭ mare de şease anĭ. Lasă c’o s’o îmbogăţesc eu, fetişióra neichĭ.
Peste douĕ ȡile după aceia Radu Anghel reintra în satul seu purtînd în desagĭ comora din pădurea Pasĕriĭ, pe care o găsise ne atinsă în scorbura copaciuluĭ unde o pusese
UMBRA EŞITĂ DIN MORMÂNT
Radu Anghel, aflând că a scăpat cu desăvârşire de orĭ-ce grije şi temere şi că atât Sóre cât şi moş Sandu aŭ intrat în mormânt fără să mărturisească cuĭ-va că dênsu ’ĭ-a jefuit saŭ ucis, fu cuprins de o bucurie nebună, scóse un suspin de uşurare că a scăpat de orĭ-ce necaz şi supărare, şi după ce sfârşi cu târguitul şi alte afacerĭ care ’l adusese în capitală, se grăbi d’a se întorce înapoĭ a casă, şi cum ajunse acolo peste scurt timp se cununa cu iubita luĭ şi să puse cu ardóre pe gospodărie, fără să se maĭ gîndească la trecutul sĕŭ şi la speranţa ce dăduse luĭ Bucur d’a consimţi să se apuce din noŭ de tâlhărie şi să devie căpitanul lor,căpitan de hoţĭ de drumul mare. Nu se maĭ gândi la aşea ceva căcĭ treburile mergeau bine de tot, cârciuma sa avea muşteriĭ mulţi, şi diferitele întreprinderĭ de negoţ ce învârtea îĭ maĭ aducea banĭ îndestul de multiceĭ la chimir.
El era hotărît să se facă în mod definitiv om de ispravă şi să urmeȡe într’un chip statornic calea cea bună a munciĭ cinstite, astfel cum îl povăţuise o dată bătrânul Sandu, dar doĭ duşmani neîmpăcaţĭ îĭ stătu în cale şi îl făcu să apuce pe alte căĭ lăturaşe. Unul fu Păunica fata cea găsită, din care el făcuse amanta şi pe urmă nevasta sa. Acestă femee, de şi îĭ dăruise cu doĭ copiĭ, cu un băiat şi cu o fetiţă, şi de şi se apucase de gospădăria caseĭ ca orĭ-ce femee cu rostul eĭ, totuşi nu înceta d’a avea înclinărĭ foarte pronunţate pentru lux, frivolităţĭ scumpe şi cheltuelĭ costisitöre, cu care Radu o deprinsese din timpul în care îĭ fusese amantă, şi orĭ de câte orĭ nu vrea să ĭ dea, îl ameninţa cu fuga şi cu despărţenia ca să se mărite cu un grec fórte bogat care de multă vreme îĭ bătea capul ca să’l lase, să se despartă de el, de un cârciumar, şi să se dea în dragoste cu dênsul.
Radu se duse într’o ȡi la tatăl sĕŭ, care să astêmpărase cu desăvîrşire de un cârd de vreme şi părăsise cu tot dinadinsul drumul mare ca să-şi petrécă bătrânețele în odihnă, şi îĭ ceru sfat şi povaţă asupra pasului ce trebuia să facă ca să iasă la un fel cu nevasta sa şi să'l înveţe cum s’o înduplece ca să se facă cu minte, căci ca să ’ĭ realiseze pe d’antregul tóte voinţele eĭ, îĭ era peste putinţă, ne fiind câştigul atât de mare ca să acopere cheltuelele pretinse de ea şi să maĭ rămâe şi pentru mărirea capitalului, la care trebuea să se gândească serios, că avea copiĭ.
Tatăl sĕŭ bătrânul Anghel care nu scia la cât se ridică averea fiului sĕŭ, auȡind jeluirile luĭ stătu câte-va minute pe gândurĭ şi pe urmă ȡise :
— De ! fătul meŭ, dacă muereĭ ’i-a intrat în cap asemenea gărgăuni, cu anevoe maĭ poţi să ’ĭ scoţĭ. Nu rĕmâne dar de cât douĕ căi de urmat, şi anume: dacă poţi și te lasă inima las-o şi ia-ţĭ alta mai de potriva ta, căci slavă d-luĭ în ţara nóstră încă să maĭ găsesc femeĭ frumóse şi mintóse; dacă nu, adică dacă tu o iubescĭ peste mĕsură în cât nu poţi trăĭ fără de ea, atunci păstreaȡ’o cu orĭ ce chip.
— O iubesc maĭ mult ca viaţa mea, maĭ presus ca ochiĭ din cap, încât nu pot trăĭ fără de ea, strigâ Radu întrerupându-l.
— Dacă e aşea ţine-o cum aĭ deprins’o, silesce-te să ’ĭ facĭ voile şi să te ieĭ la întrecere în cheltuelĭ cu grecul, şi să nu ȡicĭ nicĭ cârc, că de unde nu o pierȡĭ şi te pierd!
— Dar de unde banĭ taică ? creȡĭ D-ta că cârciuma mea aduce atâta venit?
— Eĭ! omul face banĭ când vrea.
— Cum să ’ĭ fac altfel de cât prin muncă? şi ne putênd prin ea cum să fac să câştig mai mulţi banĭ de cât cîştig acum?
—Eĭ! cum ? cum ’i-aĭ făcut şi pe ceĭ cu care aĭ venit din lunga ta călătorie. Ce, aĭ fost de părere că am creȡut povestele tale că prin muncă cinstită aĭ strâns bani ? Aĭ-da-de! nu e Anghel așia de prost! Veȡĭ dar că sciŭ şi eŭ ce-va ; unuĭ om deştept ca tine nu i se spune multe.
— Ce, tată vreĭ să pup iar puşcăria ?
— Omul deştept nu pupă puşcăria aşa de lesne.
— Tu escĭ destul de deştept şi ai pupat’o de câte-va ori.
- Tu fă-te maĭ iscusit ca mine, că-ţĭ stă în mână ca unuia ce escĭ şi mai tînăr şi maĭ deştept. Dacă nu vrei fă cum sciĭ, că mie prin putinţă nu’mĭ stă ca să te ajut.
Radu plecâ de la tatăl său cam pe gândurĭ şi cu un cuiŭ roşit în inimă, dar încă nu se hotărî d’a urma povaţa ce ’ĭ dăduse el, ci rĕmase în cumpănă ca să se maĭ gândescă. Al doilea înbold fu maĭ puternic ; numaĭ el reuşi ca să ’l înbrîncească pe calea cea cotită a nelegiuirilor.
Intr’o séră de Sâmbătă spre Duminică, pe când sta liniscit în cârciumă dinaintea tejgheleĭ şi îşĭ făcea socoteala de ceia ce vânduse şi dăduse pe datorie în cursul săptămâneĭ trecute, iată că se pomeni că intră în cârciumă un om sdrenţăros, slab, uscat, cu părul alb coliliu, cu barba mare, neîngrijită şi înălbită, cu ochiĭ duşi în fundul capuluĭ cu figura negricioasă şi gălbejită, cu spatele încovoiat şi aproape cocoşat, abia târându-şĭ picioarele, gemând într’una, şi tremurând din tot corpul. Acest bătrîn de îndată ce se văȡu în pragul uşiĭ cârciu-meĭ îşi scoase din cap căciula sa cea jerpelită, şi întinzînd-o spre Radu îĭ zi e cu o voce slabă şi plângătoare :
— Milueşte-mă om al luĭ D-ȡeŭ, dă-mi o părăluţă saŭ un codrişor de pâne dacă eşti creştin, şi ajută pe un nenorocit ca să nu moară de foame.
Cară-te d’acĭ, strigâ cu rĕstire Radu fără să’şi ridice ochiĭ după catastişe.
— Fă-ţi pomană, măi creştine, îndură-te de un nenorocit şi nu mĕ goni cu aşea suduială de la casa ta, că poate ţi s’o ţine şi ţie în seamă o dată acéstă facere de bine, că de treĭ zile n’am mâncat.
— Na un gologan şi du-te cu D-ȡeŭ, dar pleacă iute că am trebă, răspunse fostul bandit cu un ton mai domol întinzênd mâna spre cerşetor şi dându-i un gologan de două parale.
— Bodaproste, Dumnezeu să ’ţi dea sănătate şi norocire, răspunse cerşetorul făcênd vre-o câţĭ-va paşi în întru cârciumeĭ spre a se apropia de tărabă, dar când ajunse lângă cișmigea, şi când văzu pe cârciumar, rămase în loc încremenit cu ochiĭ ţintă spre Radu Anghel, apoi îşĭ frecă ochiĭ de douĕ treĭ orĭ şi în cele din urmă strigă : Ce văd ? să fie cu putinţă ? nu mĕ amăgesc ochiĭ ? ce, nu sunt jucăria vre-unuĭ vis? tu, Radu Anghele? tu,copilul meu, tu eşti, nu mĕ înşel ?
- Eu, copilul tău! ? ce aĭ înebunit măĭ golane.
— Ba n’am înebunit de loc tăicuţule ci numaĭ tu nu vreĭ să mĕ maĭ cunoscĭ. Ce nu escĭ tu Radu Anghel vreĭ să tăgăduescĭ?
— Eu ferescă D-ȡeŭ; cum să tăgăduesc daca Radu Anghel mĕ chiamă şi Radu Anghel sunt ? dar ce vreĭ cu mine? de unde mĕ cunoştĭ şi cine escĭ? răspunse Radu cu rĕstire, dar într’acelaşi timp înfiorîndu-se de frică, şi'uitîndu-se în tóte părţile ca să se încredinţeze că nu era înconjurat de poteră.
— Cine sunt? ce vreau şi de unde te cunosc? tu’mĭ faci aceste întrebărĭ ? tu copilul meŭ ? tu băiatul meŭ necredincios ? se vede că nu maĭ cunoştĭ pe tatăl tău de suflet, pe dascălul şi povăţuitorul tĕŭ ? pe Soare, pe acela care te-a scos în lume şi te-a făcut om!
— Soare! cine e acel Sóre ? ce noimă are acest nume ? ce tot îmĭ vorbeşti mie în pilde şi în adâncĭ alcătuirĭ ? esclamâ Radu prefâcîndu-se că nu’l cunoasce.
— Ce, te faci că nu mĕ cunoscĭ, băete? d’ăştia ’mi escĭ? esclamâ cerşetorul cu o voce care nu maĭ era nicĭ blajină, nicĭ rugătoare, ci ţanţoşe şi poruncitoare; ori vreĭ să intorc cojocul pe foaia cea-l’altă? Ia fă bunătate de ’ţĭ maĭ adu aminte şi poartă-te maĭ cum să cade cu prieteniĭ cei vechi, că de unde nu, mĕ duc drept la aleşii satuluĭ şi te dau de gât.
— Ce e ? să mĕ dai de gît? ce mi’aĭ început’o cu ameninţările aşea din senin? ia aide de te cară d’aicĭ, du-te, pleacă; ce staĭ pe loc? Dacă aĭ ceva socoteli de împărţit cu mine, du-te de te descurcă cu stăpânirea şi pe mine lasă-mĕ in pace, rĕspunse cu acelaşi ton rĕstit Radu Anghel apropiindu-se cu un aer foarte ameninţător de cerşetor.
— Ho! prietene, n’o lua aşa de repede, că eŭ nu sunt Sandu ca să mĕ pălescĭ pe la spate, ci am ciomag sdravăn şi mână ţeapănă,; replicâ unchiaşul ridicând într’un mod ameninţător d’asupra capului sĕŭ bastonul cu care ’şi sprijinise până atunci picioarele sale care nu maĭ tremurau fiindcă erau în destul de solid înţepenite în pămĕnt. Dă-mi baniĭ tâharule că te dau pe mâna stăpânireĭ.
— Care banĭ măĭ creştine? esclamâ Radul cu mult maĭ domolit.
— Baniĭ care ’mĭ aĭ furat din casa mea de la Movileanca, rĕspunse cu un ton întărîtat cerşetorul şi făcênd un pas înainte spre fostul său argat, ţiind mereu ciomagul ridicat d’asupra capului sĕŭ gata să pălească pe cârciumar.
—Taci că se deşteaptă fiică ta, pe care am strâns’o după drumuri şi am făcut’o nevasta mea, după ce tu ai părăsit-o,tată rĕu şi fără de inimă ce escĭ, rĕspunse Radu puind degetul la gură.
— Cum ? ce aĭ ȡis tu ? fiica mea, Păunica mea e aicĭ ? e nevasta ta ? ce măĭ, Radule adevăr grăescĭ ori aĭ înebunit ?
— Dacă vreĭ s’o veȡi mĕ duc s’o chem.
— Nu, staĭ pe loc, nu vreau să ştie că am fost un ocnaş, că am scăpat din fiare prin mortea unuĭ tovarăşiŭ de nenorocire şi acum sunt un biet cerşetor. Maĭ bine las’o să creadă că am murit de desnădejde, după ce am scăpat din ocnă.
— Bine, fie precum vrei, eŭ sunt gata să fac ce’mĭ ȡici; până una, alta, însă e bine să ne înţelegem ca oameniĭ. Ia ascultă-mă măi Sóre, dacă în adevăr tu escĭ, ce mi te răţoeşti şi mi te faci aşa de grozav în casa mea? zise Radu puind tişgheaua între el şi fostul sĕŭ stăpân. Ce creȡĭ că mie ’mĭ este frică de tine? adăogă scoţînd din cişmigea o pereche de pistóle şi îndreptându-le spre cerşetor; aida, de! nu e Radu Anghel din ceĭ ce se înfricoşează, aşa de lesne. Dacă ’ţĭ place şi ţiĭ să te lupţĭ cu mine,dute la aleşii satului, părasce-mĕ, învinovăţeşte-mĕ, spune că ai avut banĭ, tu care aĭ fost de maĭ multe ori închis pentru furtişagurĭ, şi pe urmă aĭ scornit vorbă că aĭ murit ca să scapĭ de altă osîndă; spune că aĭ dosit din ocnă, spune că te-am furat eŭ, eŭ care de aprópe noă ani îmĭ câştig pânea într’un chip cinstit şi nu daŭ nimunuĭ prilej de vr’o bănuială ; mergi de' spune ori-ce vreĭ vrea, şi pe urmă veĭ vedea pe cine o să creadă şi pe cine o să închidă stăpânirea ? pe mine orĭ pe tine ?
— Eĭ! vĕd bine că tot maĭ tare şi al dracului escĭ tu¡ tot şmecher, şi pişicher, răspunse Sóre, căcĭ în adevăr el era, lăsînd băţul în jos şipuindu-l după uşe. Cu tine nu e de glumă; escĭ maĭ tare şi pace; adu mâna ca să ne împăcăm, şi în loc d’a-ţĭ cere ca să te faci iarăşi sluga mea, iată că eŭ singur mĕ daŭ rob ţie, te cunosc de stăpân al meŭ şi te rog, şi te juruiesc ca să te facĭ căpitanul meŭ şi al tovarăşilor meĭ, să te puĭ în fruntea nóstră cât se póte de curând, ca să ne ducĭ la biruinţă şi la bogăţie, că suntem mulţĭ şi harnicĭ şi ne-aŭ secat rĕŭ de tot pungile.
— Ce tot îmĭ vorbeşti tu de voinicie, de tovărăşie şi de căpitănie ? eŭ m’am făcut om de trébă; m’am apucat de negoţ, îmĭ merg treburile bine şi câştig destul de mult ca să trăesc fără de nicĭ o grije.
— Eĭ! când e maĭ mult nu strică; nu sciĭ că cine umblă cu crucea în sîn ca crucea să usucă? Ai nevastă tînără, căreia îĭ trebue ţoale mândre ca să se îmbrace cu ele; cunosc eŭ pe fata mea după mumă-sa; afară de acésta îţi iubescĭ mult nevasta, trebue s’o iubescĭ că e mândră ca o Cosînzeană. Nu maĭ sta dar pe gândurĭ, că avem plescĭ bune şi grase care are să te îmbogăţăscă dintr’o dată ; avem pe Popescu Gât strâmb arendaşul moşieĭ Mătăsaru şi pe popa Marin sin popa Gheorghe din satul Cândescĭ care rînesce baniĭ cu lopata; maĭ avem şi pe coconu Mihalache Grăureanu arendaşul moşiei Glodenĭ care asemenĭ e bogat putred, pe conu Mihăilă Furduescu judecătorul din Dâmboviţa,care m’a osîndit de cincĭ orĭ şi pe tată-tĕŭ de patru,şi care are avere nemiluită, maĭ avem şi încă pe alţĭ moşierĭ şi proprietarĭ groşĭ la ceafă care ar fi în stare să ne înbogăţescă numaĭ în câte-va lunĭ.
— Fie-le baniĭ pe seamă, răspunse Radu Anghel, după puţină gândire; nu maĭ vroiŭ să voinicesc, şi pace bună.
— Nu maĭ vrei tu, dar vrem noĭ; d’aceia Radule taică, gândeşte-te încă dată maĭ nainte de a lua o hotărîre statornică.
— M’am gândit, rĕspunse cu hotărîre fostul bandit.
— Dacă nu vreĭ binele tĕŭ, înduplecă-te incaĭ pentru hatîrul meu, pe care m’aĭ calicit şi m’aĭ lăsat în sapă de lemn, furîndu-mĭ tot ce am agonisit pentru bătrîneţe.
— Nu’ţĭ am furat nimic; lasă-mă în pace cu baniĭ tăi, şi vedzi-ţĭ de drum cu D-ȡeŭ.
— Eu nu plec d’aicĭ până ce nu te înduplecĭ să te puĭ în fruntea nóstră. Trebue să te puĭ, nu sa póte altfel, nu încape cârmeală; supune-te de bună voe, că de unde nu plec d’aicĭ ajuns la desnădejde, şi mĕ duc drept la Câmpu-Lung ca să te dau de gât, măcar d’aşĭ intra iarăşĭ în ocnă, că tot n’am pentru ce să maĭ trăesc.
— Ce escĭ nebun, măi Sóre?
— Ba nu sunt nebun, dar sunt un om desnădăjduit şi desgustat de viaţă, pentru că am făcut numaĭ bine la alţiĭ şi în schimb n’am cules de cât răutate şi nemulţumire.
— Aĭ înebunit, sărace, văd bine c’aĭ înebunit!
— Se póte, nu e lucru de mirare; sărăcia şi fómea nu face alte isprăvi.
— Nu te gândescĭ tu că, împins fiind de milă pentru ea şi prieteşiug pentru tine, m’am milostivit de am cules pe fiica ta după drumuri, am luat-o de nevasta mea şi o port ca pe o cucoană, fără să maĭ aibă teamă de sărăcie şi de ȡiua de mâne ? Ce se va face ea dacă te voiŭ asculta şi daca nebunia ta mĕ va băga în puşcărie ?
— Va muri şi ea de fóme cum mor eŭ acum.
— Ia măi creştine, fiĭ om de înţeles şi astâmpără-te că mânia nu dă roade bune. Na aceştĭ ȡece galbenĭ, adaose Radu după o clipă de gândire scoţênd din cişmigea câte-va monede de aur şi puindu-le înaintea fostului sĕŭ stăpên. Aĭ de, ia-le şi du mi-te cu D-ȡeŭ -unde oĭ vedea cu ochiĭ.
— Ce spuĭ ? îmĭ dai o mică arvună din grămada de bani ce ’mĭ aĭ furat ?
— Aiureȡĭ, sărace!
— Ba nu aiureȡ, o să veȡĭ tu.
— Ia baniĭ până te rog.
— Nu ’mĭ trebue baniĭ tĕi, nu ’mĭ trebue pomană, nu ’mĭ trebue viaţa săracă şi chinuită ce duc acum, ci ’mĭ trebue o avere mare, maĭ mare de cât aceia ce ’mĭ aĭ furat ca să trăesc în belşug şi în îndestulare. îmĭ trebue viaţa de altă dată, traiul de voinic, jaful şi schingiuirea, îmbogăţirea cea fără de nicĭ o muncă, îmbelşiugarea ce am avut o dată, şi acestea tóte nu le pot căpăta de cât numaĭ prin tine şi cu ajutorul tĕu. Fĭi dar Radule căpitanul ceteĭ mele, te rog în genuche, fă ce ţi ȡic, nu trece cu vederea ruga mea ferbinte şi ajută-mĕ ca să ajung unde am fost, că singur nu pot, am îmbătrînit, nu maĭ am mintea de altă dată, capul meu nu maĭ e născocitor ca în vremea de demult; pe când tu escĭ tocmaĭ în flórea vîrsteĭ şi ’ţi merg tóte în plin.
— Ce, tu creȡĭ că prin hoţie m’am îmbogăţit ?
— Aminteri din nimic nu se strîng baniĭ buluc.
— Te înşelĭ ; am moscenit pe unchiu-mĕŭ.
— Ia nu maĭ vinde castraveţi la grădinar, că sciŭ eŭ ce sciŭ.
— Eĭ! are haz ! ăsta vrea să mĕ facă hoţ fără voia mea şi fără de scirea luĭ D-ȡeŭ!
— Ce stric eŭ dacă escĭ ? Ce cred! că cu braşoave poţĭ să trecĭ de om cinstit faţă cu mine ? aida de ! nu ţi se trec mĕĭ băete goglezile. Aşa dar nu te maĭ cârmi ci priimeşte aceea ce te rog, că de unde nu îmĭ iau isbândire pentru tóte relele ce’mĭ aĭ făcut, dându-te pe mâna stăpînireĭ ca să te pedepséscă pentru tóte faptele tale şi să te trimăţâ la ocnă ca să taĭ sare în tótă viaţa ta, măcar de s’ar alege de mine ori şi ce rău.
— Eĭ! dar sciĭ că eşti ciudat tu, măĭ Sóre ? guĭ ne guĭ vreĭ să mĕ faci căpitan de hoţĭ; mĕ ieĭ pe nepusă masă, şi pe urmă daĭ de zor, ca la o adevărată siluire!
— N’am ce face, sunt desnădăjduit; la mine e în cumpănă viaţa saŭ moartea. Cu tóte acestea să nu crezi că te siluesc ca acum, la minut, musaĭ să te îmbracĭ în haine de hoţ şi să plecĭ ca să săvîrşescĭ vre-o tâlhărie. Elbet! nu e grabă la mijloc, îțĭ daŭ orĭ-câtă vreme veĭ vrea ca răgaz de gîndire: o săptămână, două, treĭ, atât cît îţi place ; dar să nu te înpingă păcatele ca să mĕ dai pe mâna potereĭ că atâta ţi-e!
— Iată, uită-te colo la ce se gândesce el!
— Un om desnădăjduit se gîndeşte ca mine la toate.
— N’avea nicĭ o frică, măĭ prietene, că nu e Radu d’ăia ; apoi adause după o pausă ce va cam măricicâ : greu mi-e să făgăduesc, că pe urmă mĕ ţin de cuvînt d’ar fi orĭ-ce.
— Să dea D-ȡeŭ așea să fie ; ei acum spune-mĭ: ce ȡicĭ şi ce aĭ tu de gînd să facĭ. ?
— Ce să ȡic ? acum nu pot să’ţi daŭ nici un răspuns; să treci p’aici peste o săptămână, şi fiĭ fără de nicĭ o grije, că atunci îţi voiŭ spune lămurit şi hotărît: da orĭ ba.
— Veȡi aşa te voiŭ, aşa ’mi place mie să te aud vorbind , răspunse Sóre vesel şi radios de bucurie ; apoĭ adăugă încruntându-se : Dar pân’atuncĭ ce mĕ fac eŭ şi ce mănânc ?
— Ţi-am dat ȡece galbeni, cred că’ţĭ ajunge.
— Mi-ĭ daĭ cu bună sămă ?
— Negreşit dacă o dată-i am scos din cismigea; ia-i.
— Iţĭ mulţumesc, copilul meu, strigâ bătrînul hoţ luând baniĭ din măna luĭ Radu cu o lăcomie hrăpăreaţă şi vîrîndu-ĭ într’o pungă de piele ce scóse din sîn.
— Eĭ, acum dumi-te cu D-ȡeŭ, şi să viĭ peste o săptămână,
— Să ne găsim sănătoșĭ.
— Să vii sănătos.
După aceia prefăcutul cerşetor eşi tot precum intrase, adică tot tremurind şi tot rezemîndu-se cu greutate în ciomagul ce ţinea în mâna dreaptă, pe când Radu îl petrecea din fundul cârciumeĭ cu o căutătură ciudată, în care erau amestecate: temerea, urgia şi hotărîrea d’a face un pas important. După ce dispăru hoţul după colţul uneĭ răspântiĭ,el îşĭ vîrî cu o isbitură de palmă căciula între urechĭ ca un om determinat să facă un pas fórte important, şi după aceia se reapucâ să’şĭ vadă de afaceri şi să’şi numere baniĭ din tejghea.
CĂLCAREA DE LA GLODENI
Radu nu avea de cât o cale de apucat pentru a eşi din încurcătura în care l băgase vizita cea neasceptată a falşuluĭ cerşetor: aceia d’a priimi propunerea sa şi d’a deveni cap de bandiţĭ. Alta nu maĭ era de cât aceia d’a se duce la puşcărie, şi d’acolo la ocnă, în urma descoperireĭ tuturor crimelor sale din trecut care se putea lesne afla, de îndată ce ar fi încăput pe mânele stăpînireĭ şi ea ar fi pus mâna pe firul primelor luĭ isprăvĭ. O asemenea alternativă era imposibil de pus în cumpănă, căcĭ era nefirească, nimenĭ nu’şĭ atîrnă singur ştreangul de gît. Aşa dar în ziua, hotărîtă când reveni Sóre; el i se da, şi puse la cale în toate amănuţimele sale planul expediţiunilor viitóre ce vor pune în practică una după alta ; tot atuncĭ fură ticluite şi preveȡute toate tirtipurile prin care să reuşească a le aduce la îndeplinire fără a’şi primejdui reputaţia sa de om cinstit şi de negustor fruntaşiŭ.
Din tot misteriosul său trecut el nu destăinuise consătenilor sĕi de căt pe acela că a servit ca volintir în armata rusească, că a purtat în rĕsboiul de la 1853 uniforma de efzon că s’a bătut la Olteniţa unde a fost rănit, şi că, aci trăgea adevărul de urechĭ, adică minţea, că a dobêndit de la Ruşĭ ca răsplata isprăvilor sale titlul precum şi gradul de Căpitan. De atunci consăteniĭ sĕĭ, tóte persoanele cu care înnodase el legăturĭ de afacerĭ şi toţĭ negustoriĭ din Pitescĭ şi din Câmpulung nu’ĭ ȡicea de cît Căpitan Radu.
Căpitan Radu deveni curînd om fórte popular, om cu vaȡă extra ordinar de mare în plasa sa şi om d’o probitate şi d’o generositate exemplară. Toate angajamentele sale le executa cu o punctualitate şi o regularitate fără de imputare, cu tótă lumea să purtă bine şi prietenos, pe ceĭ săracĭ şi în nevoĭ îĭ ajuta atât pe cât putea şi cu cât putea, se mulţumea cu un câştig mic, îngăduia pe ceĭ nevoiaşĭ, plătea bine pe aceĭ ce’ĭ munceau şi erta adesea datoriele celor prea săracĭ. Pe lîngă acésta era un om prietenos, apropiat, cheflĭŭ, mucalit la vorbă şi prea fórte simpatic, în sfîrşit o grădină de om cu care nu ţĭ se ura cînd stai la vorbă şi la petrecere cu dânsul. Mulţumită acestor calităţĭ putu el să dobândească prieteşugul tuturor ómenilor marĭ şi micĭ din împrejurimĭ, şi chiar pe a zapciuluĭ.
Cu toate aceste în fundul sufletuluĭ sĕŭ el avea o metéhnă, una dintre cele maĭ primejdiose pasiunĭ, pe care o moscenise de la dascălul sĕŭ Sóre, era peste măsură de lacom de banĭ, dar nu iubea nicĭ de loc paralîcul, pe care ’l cheltuia cu mîna largă ca să salveȡe aparinţele şi să ’şĭ mascheȡe metéhna, ci dorea sume marĭ, banĭ mulţĭ, tesaure întregĭ, pe care să le grămădéscă la un loc porcoiŭ, să facă din ele comorĭ însemnate şi să le ascunȡă în pământ.
El avea banĭ mulţĭ, prea mulţĭ chiar, maĭ mult de cât îĭ trebuia pentru ca să ducă înainte viaţa ce ducea, chiar înpovărată cu risipa ce’l silea să facă bolnăviciósa ambiţiune d’aşi împodobi nevasta maĭ cu asupra de cât orĭ-cine, cu tóte acestea chiar acea cheltuială îl îndemna să aibă maĭ mult, să strîngă sume şi maĭ marĭ şi să se îmbogăţéscă în orĭ-ce chip.
Patima crescîndă ce simţea el pentru nevasta sa cu ambiţiunea cea bolnăviciósă ce se sădise în inima sa şi dorul d’a cheltui mult de tot ca s’o înţoţoneze ca p’o brezae, spre a face marţ pe caţaonul de grec, unindu-se cu frica ce avea d’a fi dat pe mâna stăpânireĭ, îl aduse la extremitatea d’a priimi propunerea lui Sóre, d’a se duce la întrunirea proectată de dênsul, d’a lega din nou amiciţie cu Bucur şi d’a se pune în capul unei bande de vre-o ȡece tîlharĭ, ceĭ mai mulţĭ fugiţĭ saŭ eşiţĭ de prin ocne şi puşcăriĭ, şi toţĭ formînd caimacul drojdieĭ celeĭ mai urîcióse a societăţiĭ dintr’acea vreme, şi d’a deveni căpetenia unor derbedeĭ care deja aveau la activul lor şi pe consciinţe, ȡeciurĭ şi sute de crime comise precum şi o gîrlă de sînge vĕrsat.
În fruntea acestor hoţomanĭ hotărîţĭ la tóte, puindu-se o căpetenie ca Radu Anghel: energică, determinată, înzestrată cu un curagió fără de nicĭ o margine şi cu o inteligenţă care din mica sa copilărie a eşit la iveală într’un mod din ȡĭ în ȡĭ maĭ pronunţat, care de mult a dat nişte probe spăimîntătoare, o căpetenie, care avea ca locotenent pe Soare Vlad, pe omul cel maĭ crunt şi maĭ fără de nicĭ o milă dintre toţĭ muritoriĭ, în scurt timp dobîndi o reputaţie enormă care înspăimânta pe tótă lumea, maĭ cu seamă pe propietariĭ, arendaşiĭ, negustoriĭ şi ţăraniĭ avuţĭ care erau siliţĭ să stea pe la ţară. Hoţiele lor îngrijurară fórte mult pe conducătoriĭ autorităţilor locale şi puse în mişcare chiar şi pe ceĭ de la centru.
Mult timp omeniĭ care trăiau pe la ţară petrecuse viaţa într’o pace relativ mulţumitóre, mult timp siguranţa publică rămăsese nebântuită de plaga tâlharilor cu nume mare, mult timp curţile de apel care judecau pe criminalĭ într’acele vrămuri judecară şi condamnară numaĭ borfaşĭ, pungaşĭ, hoţĭ de caĭ, înşelătorĭ şi omorîtorĭ prin imprudenţă, saŭ împinşĭ de rĕsbunare, căcĭ de un cînd de vreme cam îndelungată nu se ivise pe orizontul criminalităţiĭ vre un nume care să se facă celebru: încetase zgomotul reputaţieĭ acelor făcătorĭ de rele care uimeau lumea prin faptele lor, nu se mai ivea vre-un criminal care să îngrozească omenirea prin fără-de-legile sale, şi dispăruse orĭ-ce soiŭ de reputaţie înfiorătóre care să se impue atenţiunei publice; de o dată însă se împrăsciâ vestea c’a eşit la iveală o bandă de hoţĭ terribilă, care nu se temea de nimic, nu respecta nimic, nesocotea orĭ-ce obstacol, isbea cu o repeziciune spăimântătóre unde şi pe cine nicĭ nu te aşteptaĭ, trecea peste barierile cele mai puternice, jefuia în orĭ-ce oră de zĭ saŭ de nópte, şi călca casele cele mai bine păzite când cu gândul nu gândea cine-va.
O dată cu vestea ivireĭ acesteĭ cete, iată că se lăţi cu iuţeala fulgeruluî şi se rosti maĭ de toate buzele şi un nume care înfiiora şi înfurnica trupul celuĭ ce’l rostea, pe acela de: Radu Anghel, nume teribil, nume fioros, nume impunător care putea să intimideze chiar un escadron de dorobanţĭ. Acesta era numele căpetenieĭ ceteĭ ca eşise din noŭ la ivélă.
Multe se vorbeau despre acea ceată şi despre acel om, multe lucrurĭ care sbârlea părul, îngheţa sângele, înfiora pe omul cel maĭ curagios, multe se atribuia făptuireĭ sale. Învêrtoșarea inimeĭ luĭ ajunsese în fórte scurt timp să devie proverbială, îndrăsneala călcărior sale devenise legendară, recitarea cruzimelor sale lăsa cu totul palidă descrierea chinurilor inchizitoriale din veacurile de mijloc, şi îndrăsneala atacurilor sale reuşi să întreacă isprăvile briganȡilor celor maĭ îndrăsneţi.
El rĕmânea nesimţitor înaintea durereĭ, nepăsător înaintea vărsăriĭ de sânge, de piatră înaintea rugămintelor celor maĭ desperate. Asista cu neturburare la torturele cele maĭ groasnice, lua în bătae de joc suferinţele cele maĭ supreme nimenĭ n’avea har înaintea sa.
Cine era acel om şi de unde venea ? toţĭ se întrebaŭ şi nimenĭ nu putea să răspundă, căcĭ nimenĭ nu ştiea; se aflase numaĭ că în satul Boţeştĭ din judeţul Muscel,trăia un hangiŭ care se numea tot Radu Anghel, dar care avea oare-care avere, trăia liniştit în satul sĕŭ, îşi vedea în tihnă de nevasta, de copiĭ şi de comerciul sĕŭ, fără să dea cuĭ-va pricină de vorbă saŭ de bănuială, şi se purta cu toţĭ conzăteniĭ sĕĭ aşa de bine, în cât toată lumea ar fi fost în stare să’l ia pe chezeşie pentru onorabilitatea luĭ, căcĭ toată lumea îl vedea ocupându-se numaĭ de rostul trebilor sale şi de tânăra şi frumoasa luĭ nevastă, pe care o împodobia cu tot ce agonisea, întocmaĭ cum îşĭ împodobeşte un închinător de idolĭ fanaticĭ feţişiul cultuluĭ sĕŭ. Un om care mai că nu lipsea din sat de cât atuncĭ când se ducea ca să’şĭ împrospăteze provizia, de marfă, un om care era dulceaţa şi bunătatea încarnată, care n’a dat o palmă la nimenĭ de când s’a întors din lume în satul sĕŭ şi care pe d asupra era dominat cu totul de un amor violent; un asemenea om nu putea să fie într’acelaşĭ timp căpitan de hoţĭ.
Cu toate acestea stăpânirea îşi făcu datoria; întrebă pe-câţĭ va dintre ceĭ jefuiţĭ de groaznicul tâlhar câţĭ putuse să scape cu viaţă din ghiarele fiorosuluĭ tâlhar, îĭ cercetâ în privinţa chipuluĭ şi boiuluĭ luĭ şi, după ce adunâ maĭ multe informaţiĭ din nenorocire foarte incomplecte, trămise spre Boţeştĭ într’una din zilele luneĭ luĭ Ianuarie din anul 1860 şi pe o vreme urâtă de tot pe un procuror însoţit de zapciul loculuĭ şi de o cruce de dorobanţĭ, precum şi pe vr’o câţĭ-va din aceĭ martorĭ victime, care cum ajunse călcară casa cârciumaruluĭ Radu fără de veste şi pe el îl puse la popreală, dar aceia ce căutară nu găsiră.
Radu Anghel era a casă,adică în cîrciumă; el cum afla pricina visiteĭ violente ce i se făcea,nu se turbură de loc, pofti pe procuror să’ĭ visiteze casa şi prăvălia din pivniţă până în pod, şi ceru să se pue faţă numaĭ de cât cu oameniĭ aduşĭ. Procurorul cătâ cu cea maĭ mare minuţiositate pretutindenĭ chiar pe unde nu s’ar fi cuvenit, şi negăsind nimic bănuitor chemâ martoriĭ, dar aceştia cum îl văzură declarară într o voce că nu era acesta acel Radu Anghel care i-a jefuit, şi nici că făcea parte un om ca el din ceata tâlharuluĭ.
Radu Anghel tâlharul era un om înalt, gras, gros, fălcos,cu pĕrul cărunt, cu barbă rotundă şi cu ochiĭ căpruĭ, îmbrăcat în haine mitocăneştĭ, adică cu pantalonĭ de postav civit, încreţiţĭ la spate şi ilec asemenea de postav înfirat cu găitan de fir galben şi cu florĭ bogate pe piept, pe când Radu Anghel cârciumarul era un om mărunţel şi tânăr, cu mustăcioara galbenă frumos răsucită, cu ochiĭ albaştrĭ, pĕrul plăviţ tăiat scurt, şi îmbrăcat ca ţăraniĭ de la munte foarte curat. În faţa acestor investigaţiunĭ şi mărturisirĭ unanime, autoritatea judiciară, fiind desarmată, fu nevoită să cedeze înaintea evidenţiĭ şi să se retragă cerându’şĭ ertăciune de supărare de la cetăţeanul cel pacinic bănuit de surda. După ce se depărtâ bine procurorul împreună cu suita sa, şi după ce maĭ trecu încă câte-va minute la mijloc, Radu Anghel se uita lung după urma prafuluĭ ridicat de copitele cailor lor şi murmurâ în sine:
— Proştilor, proştilor ! dar capiŭ şi nerod maĭ credeaţi voĭ pe Radu Anghel dacă v’aţĭ închipui c’o să lase el cu viaţă pe vre-unul din prăȡile sale care a apucat să’ĭ vadă faţa! Praf în ochĭ aţĭ poftit, praf în ochĭ v’am dat. Ce credeaţi voĭ, nătîngilor, că o să mĕ sinchisesc ca să trec de căpitan în tóte fleacurile de prădăciunĭ ? Am pus pe Soare să calce pe aceştĭ nevoiaşĭ în numele meŭ, şi maĭ pe urmă ’ĭ am făcut scăpaţĭ fără ca să le iau viaţa, tocmaĭ pentru ca să vie să mărturiséscă cu mâna pe foc că nu sunt eŭ Radu Anghel tâlharul, ci altul. Poftiţi acu după acéstă mărturisire de maĭ îndrâsniţĭ să călcaţĭ casa prea cinstituluĭ Radu Anghel din satul Boţescĭ.
După ce pronunţa între dinţĭ aceste cuvinte semeţe, scóse din brîŭ un orologiŭ de argint, se uitâ la oră şi după aceia îl băga repede la locul sĕŭ şi intrâ în prăvălie murmurînd :
— Astă séră trebue să plec ce-va maĭ de vreme, că diséră avem trébă multă la Glodenĭ.
Glodenĭ! este un sat mare şi populat din judeţul Dâmboviţa vestit prin puţurile sale de păcură care a îmbogăţit pe mulţĭ ómeni săracĭ care le-a exploatat; el se află la nordul oraşuluĭ Târgovişte, maĭ jos de Puciósa, nu departe de rîul Ialomiţa şi numaĭ la o palmă de loc de satul Boţeştĭ. Într’acest sat locuia un arendaşiŭ aprope bătrîn ce se numia Costache Grăureanu. Acest arendaşiŭ era Român, era unul din puţiniĭ exploatatori de pămênt care se gândeau şi la braţele muncitóre spre a nu le istovi, unul din rariĭ moşierĭ care ajutaŭ pe sătenĭ. El îĭ împrumuta fără de dobîndă, nu profita de neexperienţa lor, nicĭ nu se bucura să le mănânce ceva din dreptul lor, ci din potrivă îĭ ajuta ca să se cortorosescă de nevoĭ, să se scape de sărăcie şi să se schimbe din calicĭ în ómenĭ chiaburĭ, ca să devie cetăţenĭ pacinicĭ şi folositorĭ obşteĭ. Pe lângă tóte acestea era şi cel maĭ mare exploatator de păcură din partea loculuĭ.
Mulţumită ajutoruluĭ desinteresat priimit de la el, a bunuluĭ exemplu dat de dînsul, a spirituluĭ de economie ce le impunea maĭ cu d’a sila şi a mareluĭ imbold ce le dedea d'a se ocupa cu căutarea şi exploatarea păcureĭ, pentru care el le procura tot capitalul necesar pe care să-l plătească în ţiţeiŭ, starea sătenilor din Glodenĭ se îmbunătăţise, averea lor crescuse, curţile lor se umplusese cu diferite vite de muncă şi de hrană, şi maĭ toţĭ devenise oamenĭ cu dare de mână. Mulţumită iarăşĭ părintesceĭ sale conduite făciă cu foştiĭ luĭ clăcaşĭ, împroprietărirea ţăranilor se făcuse la el fără de nicĭ un fel de turburare saŭ vre-o neînţelegere orĭ-cît de mică, şi el putuse să stea ca arendaşiŭ al aceiaşĭ moşiĭ şi într’acelaşĭ loc neschimbat în decurs de maĭ multe căştiuri unul după altul, şi să bată pe toţi concurenţiĭ sĕĭ cîţĭ se silise să’i ia locul mărind arenda, cu ocazia diferitelor licitaţi’ ce se făcuse la perióde anumite.
El era bun, generos şi darnic, ajuta pe orĭ-cine îĭ cerea sprijin şi protecţiune; cununase maĭ pe toţĭ tineriĭ şi botezase maĭ pe toţi copiĭ din sat; şĭ dăruise case şi vite la o mulţime de însurăţeĭ codăneĭ, atuncĭ când intraŭ şi eĭ în lume ca să’şi facă vre-un rost; ceva maĭ mult, făcuse în satul Glodenĭ biserică, şcólă şi primărie, pe care le ridicase din temelie cu propria sa cheltuială, şi ajutase maĭ pe toţĭ megiaşiĭ ca să’şĭ facă bisericĭ şi puţurv, şi cu tóte acestea, cu tótă galantomia sa, reuşise să strîngă o avere considerabilă şi să devie omul cel maĭ bogat de prin împrejurimĭ.
Pe acest om bun blînd filotim şi îndatoritor, pentru care întreg satul Glodenĭ ar fi fost în stare să’şi jertfească viaţa pentru ca să scape pe a sa, Radu Anghel, suflet răŭ şi hrăpăreţ care n’avea nimic din firea şi înclinările vechilor haiduci se hotărîse ca să’l calce împreună cu ceata sa pentru ca să’l jefuiască, să’l sărăcească, să’l ucigă chiar de va fi nevoe, şi să lipsească satul de providenţa luĭ, pentru ca în locu-ĭ să vie altul care să semene majorităţiĭ arendaşilor.
În seara în care procurorul călcase casa hangiuluĭ de la Boţeştĭ, bunul arendaşiŭ sta la masă în sala de mâncare a caselor sale, care prea puţin se deosebea de a consătenilor săĭ, împreună cu nevastă-sa, o femee în vîrsta şi cu o înfăţişare respectabilă şi cu o copilă cam de vr’o cinci-spre-ȡece anĭ care le era nepótă și pe care o luase de la părinţĭ ca s’o crească şi s’o înzestreȡe, căcĭ lor nu le dăruise D-zeu copiĭ. O slujnică ţigancă aprópe bătrînă care’ĭ slujise din copilărie îĭ servea la masă şi le aducea bucate.
Pe când era cam pe la friptură, iată că auȡiră că ciocănea cine-va la uşea tindeĭ.
— Are haz să fie zapciul nostru ! să sciĭ că s’a ţinut de făgăduiala ce ne-a dat maĭ deună-ȡĭ, şi-a venit să mănînce cu noĭ curcanul cel gras ce am perdut în jocul conţineĭ, ȡise vesel Grăureanu auȡind ciocănitura. Du te Smărăndiţo de veȡĭ cine e, şi dac’o fi zapciul poftesce-l să vie încoa.
Nepoţica uşure ca o păsărică vióe, se sculâ iute de la masă, eşi într’o fugă din sufragerie, traversa iatacul şi încă o cameră care despărţeau sala de mâncare de tindă, şi trăgînd zăvorul fără de nicĭ o teamă de vre-o primejdie, scoase capul afară prin crăpătura uşeĭ şi întrebă cu sfială :
— Cine e ?
— Oamenĭ bunĭ, răspunse o voce grosă şi necunoscută, şi numaĭ de cât treĭ fiinţe înfăşurate în ipingele negre şi mascate la ochĭ năvăliră de o dată pe uşe în tindă, împinse pe copilă înăuntru cu o inutilă brutalitate, şi unul apucând’o de gît şi strângînd’o aprópe s’o sugrume, îĭ ȡise în şioptă dar cu o expresiune îngrozitóre:
—Să nu ȡicĭ nicĭ cîrc că eşti mórtâ.
Fata rĕmase lipită de zidul din fund al tindeĭ înlemnită, cu gura căscată şi fără de graiŭ, căcĭ spaima îĭ paralizase organul vocal, dar ceĭ treĭ necunoscuţĭ care de sigur trebue să fi fost nisce criminalĭ, nu se încreȡură numaĭ în tăcerea sa momentană pricinuită de marea spaimă ce o coprinsese, ci o daturâ pe mânele altor treĭ necunoscuţĭ tot asemenea mascaţĭ care veneau după eĭ, şi aceştia se grăbiră de’ĭ priponi gura cu nişte glamnice de cârpă răsucită, pe care i le vîrîră până aprópe de gîtlej, şi după aceia o legară şi o ferecară de o făcură fedeleşiŭ, şi pe urmă o luară în braţe ca pe un sac şi o trîntiră în camera de alăturĭ care era vecină cu iatacul.
Într’acest timp cel-l’alţĭ trei necunoscuţĭ intrară pe bîjbîite în camera d’a doua, apoĭ în iatac şi pe urmă se îndreptară spre sufragerie. Grăureanu surprins de prea lunga întîrȡiere a nepóteĭ sale îĭ dădu o gură ţeapănă şi strigă :
— Dar ce facĭ de nu maĭ viĭ o dată Smărăndiţo ca să ne spuĭ cine e ? aide ci ca vino odată că s’a rĕcit friptura.
— Nu maĭ tînji fata, boerule, răspunse o voce necunoscută din pragul uşiĭ despre iatac, că noĭ suntem de vină şi am făcut'o d’a întârziat; sărut mîna cucoane Costache şi poftă bună.
— Mulţămim d-voastră, răspunse Grăureanu sculându-se în sus după scaun şi rĕmâind în loc încremenit de vederea aceluĭ spectacol atât de neaşteptat; dar ce poftiţi ? adăogă după o mică pausă, făcând câţĭ-va paşi de la masă spre a se apropia de ceĭ treĭ oamenĭ mascaţĭ, care prin port şi arsenalul de arme ce aveaŭ asupră-le, dovedea cu prisos cine erau şi ce gândurĭ nutreau.
— Te rog să nu-ţĭ tulburĭ cheful şi nicĭ să te daĭ de osteneală, ca să laşĭ să se răcească nişte bucate aşea de gustóse, că ne superĭ, zise cu o voce îngroşată unul dintre hoţĭ, că numaĭ nişte hoţĭ puteau să intre astfel în casa unuĭ necunoscut; vezi-ţĭ de mâncare, aşa te rog, adaose el, că noĭ maĭ aşteptăm.
— Cine sunteți voĭ și ce cătașĭ de intrațĭ astfel ne poftiţĭ în casa mea? strigă Grăureanu afară din sine punând mâna pe nişte pistoale spânzurate în cuĭ la spatele sĕŭ.
— Facĭ fórte rĕŭ cucoane Costache, replică acelaş hoţ care ’şi îngroşea vocea, facĭ rĕŭ de tot de te rĕsteşti la noĭ şi vreĭ să ne speriĭ cu jucăriile acelea ce ţiĭ acum în mână.
Glodeanu drept orĭ-ce rĕspuns îşi descărcâ amândouă pistoalele spre ceĭ treĭ necunoscuţĭ, dar, fie că mâna îĭ tremura maĭ mult de indignare de cât de frică, fie că hoţiĭ se mişcară din loc la timp, că gloanţele nu nemeriră pe nicĭ unul dintre eĭ, ci merse de se înfipse în perete d’asupra uşiĭ prin care intrase făcătorii de rele.
— Pe el măĭ dacă aşa’ĭ este vorba, striga hoţul cu vocea schimbată, dându-se la o parte aproape de uşe, şi numaĭ de cât ceĭ doĭ hoţĭ ajutaţĭ de ceĭ-l’alţĭ treĭ, care pân’aci rĕmăsese în camera d’alăturĭ şi care alergară îndată ce auȡise cele două descărcăturĭ, năvăliră grămadă spre Grăureanu şi puse mâna pe dînsul.
Arendaşul, de şi era cărunt, însă era voinic şi cu putere ; armat numaĭ cu cele două pistoale deşarte, care numaĭ erau de nicĭ o treabă, el făcu din paturile lor douŭ măciucĭ, lovi cu ele pe câte cincĭ hoţiĭ pe unde putuse ca să lĭ lovească : peste cap, prin fălci, peste gură, peste umerĭ; îĭ umplu maĭ pe toţĭ de sânge, se smuci ca să scape din ghiarele lor, dar ei erau cincĭ şi dênsul numai unul; cu multă înlesnire dar tâlhariĭ putură să’l învingă şi să’l răstoarne jos la pământ.
Într’acest timp arendăşoaica care păn’aci rĕmăsese încremenită pe scaunul sĕŭ şi cu furculiţa gata s’o bage în gură, astfel cum o găsise aparţiunea celor cincĭ oamenĭ siniştrĭ, scoase un ţipăt şi căzu jos fără cunoştinţă, când văȡu pe bărbatul sĕŭ, căzênd la pământ sub greutatea făcătorilor de rele, care ’şĭ pusese genuchile pe pieptul luĭ
— Eĭ! veȡĭ cocóne Costache, frumoase sunt lucrurile acestea ? zise hoţul cu vocea schimbată, care părea a fi comandantul celorl’alţĭ, bine aĭ făcut de te-aĭ pus în pricină cu noĭ? uite aĭ făcut pe cocoana să leşine; nu era maĭ frumos să ne înţelegem ca oameniĭ cum se cade şi să ne despărţim ca prietenĭ?
— Ce mi-aţĭ făcut copila, tâlharilor spurcaţĭ ? strigă Grăureanu sbuciumându-se cu disperare.
— Copila d-tale, n'avea grije, e dincolo, tare, mare şi sănătoasă, rĕspunse căpetenia cu acelaşĭ ton sarcastic.
— Aduceţĭ-mi-o încoa şi fugiţĭ, dinaintea ochilor meĭ, plecaţi d’aicĭ, că la mine nu găsiţi banĭ.
— Ce spuĭ ? adevăr grăescĭ şi de grabă ţi' o fi cocoane ? esclamâ hoţul rânjind.
— Plecaţĭ, periţĭ, că pe urmă încep să strig ca să vie lumea să mĕ scape, şi de o dată se smuci din mânele celor cincĭ tâlhari şi, sculându-se pe jumătate în sus, începu să strige şi să răcnescă din toate puterile sale, în paroxismul desperăriĭ ;
— Hoţiĭ, săriţĭ, hoţiĭ, hoţiĭ !
Arendăşoaica care zăcuse pân’aci nebăgată de seamă, deşteptându-se de acel strigăt desperat, se scula şi ea repede în sus pe jumătate ameţită, şi repeȡindu-se la ferestra ce da în curte, o deschise şi începu şi ea să strige cu disperare:
— Hoţiĭ, hoţiĭ, hoţiĭ !
— A ! astfel vă este vorba! exclama hoţul cu întărîtare, faceţĭ gălăgie pe când noĭ ne purtăm ca nisce oamenĭ de ispravă? şi maĭ cu seamă d-ta,cocoană, pe care te-am lăsat în pace să’ţĭ vezi în voe de istericale, ridicĭ casa în sus cu ţipetele d-tale!... apoĭ stăi măĭ dacă e aşea, că încep şi eŭ aminterĭ; nu mĕ faceţĭ că atuncĭ nu eŭ ci d-voastră o să vă căiţĭ. Ia puneţĭ mâna pe cocoană, băeţi, şi făceţe-o ,să nu maĭ cârâiască.
Douĭ din hoţi se repeziră în fugă spre arendăşoaicâ şi într’o clipă o reduse în starea Smârăndiţeĭ şi o trântiră şi pe ea într’un pat dintr’acea cameră. După ce scăpâ de cocoană, hoţul cel mare zise cu rĕsteală slujniceĭ, care amorţise lângă sobă şi plângea pe înfundate:
— Deretecă masa cioară şi ia o d’aicĭ la minut, c’avem trebuinţă de loc larg şi descurcat; dar să nu care cum-va să eşĭ p’altă uşe afară, că te fac miĭ şi fărîme.
Slujnica se supuse plângând înfundat, şi după ce termină d’a aşeza bine răŭ toate pe la locul lor, se ghemui după sobă şi îşĭ astupă ochiĭ şi urechile ca să nu maĭ vază nicĭ să maĭ auȡă ceva.
— Ei! boerule, ȡise hoţul după ce se desglota casa, semn a venit vremea ca să ne apucăm de treabă ; spune-mĭ aĭ de gând să ne înţelegem ca oameniĭ cel de omenie, saŭ de unde nu întorc numaĭ de cât cojocul pe dos?
— Hoţiĭ, hoţiĭ, hoţiĭ! striga repede Grăureanu drept orĭ şi ce răspuns.
— De giaba îţĭ maĭ spargi pieptul cocoane, replică hoţul, că noĭ nu suntem proştĭ cum îţĭ închipueştĭ d-ta, ci avem grijă d’a ocolĭ maĭ din vreme orĭ-ce fel de temere de primejdie. Află că ţipetele d-tale nu le va auȡĭ nimenĭ, căcĭ o parte din oameniĭ meĭ s’a repezit spre cămara argaţilor şi slujitorilor d-tale şi ’ĭ au legat şi proţăpit ţépăn de numaĭ sunt bunĭ de nicĭ o treabă, întocmaĭ ca cocoana, iar cât pentru sat, apoi D-ta să fiĭ sănătos; el e grămădit în curtea bisericeĭ clădită de d-ta; s’a dus acolo ca să stingă focul aprins de unul din băeţiĭ meĭ.
— Atuncĭ dacă nu este nicĭ un mijloc de scăpare, replica Grăureanu cu o resemnare disperată, omorâţi-mĕ tâlharilor ca să se sfârşească o dată.
— Noĭ n’am venit cu gândul d’a te omorî saŭ d’aţĭ face cel mai mic rĕu, ci cu gândul d’a ne înţelege şi d’a ne despărţĭ ca bunĭ prietenĭ. Sciĭ cocoane că vremurile sunt grele chesatul bate la uşe, şi băeţii meĭ au nevoe de parale multe. D-ta aĭ destule şi poţĭ să ne împrumuţĭ cu o miişoară de galbenĭ, pe care ţi-o vom plăti la Sf. Aşteaptă ; de aceia am şi venit, mascaţĭ cum ne vezi, ca să nu ne cunoscĭ cine suntem şi să dăm de cine scie ce primejdie. Aşa dar te rugăm pentru binele d-tale, scoate cheia, descuie lada, dă-ne o mie, cel mult douĕ miişoare de galbenĭ, că ai maĭ mult, scim bine, şi pe urmă plecăm fără să ’ţĭ clintim măcar vre un firicel de pĕr din cap, de şi ’mi-aĭ cotonogit oameniĭ.
— N’am nimic, rĕspunse cu rĕsteală Grăureanu.
— Nu ne face să te silim ca să scoţi singur tot ce aĭ,că atuncĭ nu e bine nicĭ de D-ta, nicĭ de cucoana d-tale şi nicĭ de fiica D-tale, replică hoţul cu o rânjitură care semăna cu mârâiala câineluĭ când vrea să sară în spinarea cuĭ-va.
— N’am nimic, v’am spus şi vĕ maĭ spuĭ încă odată ; omorâţi-mĕ dar, dacă sunteţĭ tâlharĭ nelegiuiţĭ.
— Nu glumĭ cu noĭ cocoane, că suntem oamenĭ hotârîţĭ.
— Nu’mĭ pasă de voĭ, omorâţi-mĕ.
— Nu te lua rĕŭ cocoane, că nu sciĭ cu cine aĭ a face
—Orĭ-cine oi fi, eştĭ un ticălos, un om de nimic, un bandit.
— Se poate, dar când mĕ întărât sunt cam fără de îndurare, mĕ spurc la sînge şi sînt în stare, ţi o spuĭ lămurit,că te fac să suferĭ chinurĭ fórte cumplite pe lângă care mórtea e lucru de nimic.
— Sunt gata să îndur toate chinurile, dar cum v’am spus banĭ nu vĕ dau că n’am.
— Nu vinde d-ta castraveţĭ la grădinar, că cu mine nu se trece aşa’de lesne; scoate ciocoiule banĭ, că pe urmă te fac să spuĭ şi laptele ce aĭ supt de la mumă-ta.
— Fă ce vreĭ cu mine, că eŭ n’am nimic în casă. -
— Nu face nimic, este mijloc de înţelegere; dă-mĭ o poliţă de douĕ miĭ de galbeni trasă asupra zarafuluĭ d-tale, cu sorocul împlinit, şi eŭ am destulă încredere în cinstea d-tale, şi sunt sigur că mâne n’aĭ să te ducĭ la stăpânire ca să îţĭ tragi iscălitura.
— N’am banĭ la nicĭ un zaraf.
— Asta nu se poate; toată lumea te ştie că eşti bogat şi aĭ banĭ mulţĭ!
— Bogăţia mea este închisă în vite şi semănăturĭ, iar baniĭ meĭ sunt împărţiţĭ pe la ţĕraniĭ ce ’i am ajutat.
— Sciŭ, dar a mai rĕmas şi prisoase destule ca să ne daĭ şi nouĕ care avem ca şi ţĕranii d-tale nevoe de ajutor.
— Pentru voĭ n’am nimic, nimica, m’aţĭ înţeles ? rĕspunse Grăureanu cu hotărâre.
— Cocoane Costache, pentru ce eştĭ aşa de hain ? pentru ce nu’ţĭ e milă de zilele d-tale, de şi eşti om în floarea versteĭ ? pentru ce nu te gândeştĭ la cucoana şi la copiliţa d-tale, care sunt ca şi d-ta în primejduire de mórte? Pentru ce te lăcomescĭ şi nu vreĭ să ne daĭ vre-o câţĭ-va pumnv de galbenĭ, pe care, fiind sănătos, îĭ facĭ la loc şi cu prisos, ci escĭ maĭ bucuros să puĭ în primejduire nişte vieţĭ scumpe ?
— Ţi-am spus o dată: dă-mi cu ceva în cap, dacă şi oamenĭ ca mine să pot călca în mijlocul unui sat populat ca acesta, şi nicĭ unul din ceĭ ce au mâncat pâne de la mine nu’mi sare într’ajutor ; aide dă ca să se sfârşească o dată.
— Ia-ţĭ seama cocoane Costache, că noĭ suntem oamenĭ hotărîţĭ.
Torturarea Arendaşiuluĭ de la Glodenĭ
— Mi-am luat seama ; n’am nimic, nu pot să vă dau nimic.
— Nu mĕ face cucoane să ’mĭ dau masca jos şi să’ţĭ spuiŭ cine sunt, că atuncĭ nu mai e mântuire.
— Ţi-am spus o dată că n’am nimic ; starea mea e în mânele celor lipsiţĭ; veniţi la tómnă când aŭ şi cei săracĭ dacă vreţi să găsiţĭ banĭ la Grăureanu.
— Astea sunt vorbe.
— Na cheile şi cată ; şi Grăureanu arunca cu un gest de suprem dispreţ cheile la picioarele hoţuluĭ, care le apuca cu însetoşare.
— Unde’ţi sunt lăzile ? întrebă căpetenia.
— În casa despre drum.
— Bine; ia seama să nu mĕ legi la gard că te-aĭ topit.
— Căpitane, căpitane zise unul din hoţĭ care stătuse până acĭ maĭ la o parte, nu ’ţi pierde vremea de surda şi începe de unde o să fiĭ nevoit să sfârşeştĭ, că boerul de bună voe n’o să se îndure să ne dea, ci o să se încerce să ne pórte cu vorba,
— Lasă Soare, răspunse primul hoţ, lasă că boerul e al nostru, vecin, om al lui D-zeu, boer adevărat, creştin cu milă şi îndurare către cel sărac; n’o să ’l lase inima să ne poarte cu vorba de surda, ci o să ne dea din ceia ce are atâta cât ĭ am cerut. Nu e aşa cucoane ? adaose hoţul cu ton glumeţ, nu e aşa că n’aĭ de gând să ne spui braşóve?
— Eŭ v’am spus o dată aceia ce am avut să vĕ spuiŭ, n’am bani; răspunse Grăureanu.
Auzind acest rĕspuns neted şi hotărât, hoţul luă repede după masă o lumânare din cele două aprinse, traversă cu ea în mână cele douĕ camere şi tinda, intră într’a treia şi găsind în ea trei lăzi de fier, le deschise şi le rĕvăşĭ pe câte trele, dar nu găsĭ în transele alt-ce-va de cât două pungĭ pline cu sfanţĭ, în care să tot fi fost treĭ miĭ de leĭ vechĭ, șĭ încolo fel de fel de hârţoage şi de catastişe de socotelĭ. Acéstă pleaşcă nu se urcă la suma la care se aştepta căpetenia de hoţĭ, cu ea nu se putea plăti nicĭ măcar osteneala ce ’şĭ dăduse şi primejdia la care se espusese hoţiĭ călcându’i casa ; aceştĭ banĭ în loc să foloséscă pe căpetenia tâlharilor maĭ mult îl întărâta şi ’l făcu să se repează ca un leu spre camera unde zăcea arendaşul între ceĭ cincĭ hoţv şi să strige ca un eşit din minte :
— Va să zică d-tale îţĭ arde de glumă boerule! va să ȡică vrei să ’ţi baţi joc de mine, pe când eŭ ’mi am perdut atâta vreme ca să te cruţ; să sciŭ că d’acu încolo nu maĭ e mântuire şi că Radu Anghel pedepseşte crunt pe ceĭ ce ’l ia peste picior.
— Nu ’ţi am spus eŭ ţie Radule că boerul nu e om de înţeles, zise hoţul acela pe care hoţul cel mare îl numise Soare ; acum înghite şi tacĭ.
— Nu tac ci din potrivă strig: isbândire, şi mĕ pui pe muncă, ca m’am hotărât să lucrez cum de mult n’am lucrat, să fiŭ fără de nicĭ o milă întocmaĭ ca şi tine, să rĕmâi surd la orĭ-ce rugăciune şi să daŭ altora o pildă înfricoşată.
Pronunţând aste cuvinte îşĭ smulse cu repeziciune masca de la ochĭ şi apoĭ strigă :
— Nimenĭ n’a vĕzut pân’acum trăsurile chipuluĭ meŭ şi după aceea să rĕmâie viŭ; privesce-mĕ, uită-te la mine, întipăreşte-ţĭ în minte aceste trăsurĭ, că altele n’aĭ să maĭ vezĭ.
— Ţi am spus, omoară-mĕ că nu maĭ vreau să trăesc, rĕspunse Grăureanu cu bărbăţie.
— Maĭ e încă un conac pănă la moarte ; pân’atuncĭ avem să te facem să ne spuĭ unde ţiĭ baniĭ ascunşĭ. Soare vezi de mirodeniĭ.
Cum auzi acest ordin, Soare şi alţĭ doĭ hoţĭ lăsară pentru un moment pe arendaş, şi unul se repezi de luă din sobă o lopată de fier plină cu jeratic roşiŭ şi să întoarse cu ea s’o puie sub nasul pacientuluĭ; cel alt să repezi la o dăsagă ce o aruncase lângă uşe când intrase şi luă din ea o motóşcă plină cu praf roşiŭ şi să întoarse iarăşi lângă pacient; după aceea Soare deslegă motóşca şi puse o mână de ardeiŭ roşiŭ pisat pe jeratic, pe când ceĭ-alţĭ camarazĭ silea pe Grăureanu să stea cu faţa plecată spre foc.
De o dată se împrăsciă în casă un fum gros şi un miros greŭ care făcu pe toţĭ să strănute fără de voia lor, până şi pe baba care sta ghemuită după sobă, până şi pe arendăşoaica căreia ’i sări motóşca din gură cât colo ; însă tărimea cea maĭ cumplită a acestui fum nesuferit intră drept în gura şi gîtul arendaşuluĭ. Bietul om nu tuşi ca ceĭ-alţĭ, dar începu să dea din mâinĭ şi să se svârcolească în ghiarele călăilor săĭ ca un eşit din minte, rotocolind nisce ochĭ eşiţi peste mĕsură din orbită, căcĭ plămâniĭ încetase d'a maĭ funcţiona, respiraţia fumuluĭ de ardeiŭ îl sugrumase.
— Maĭ dați-i băețĭ o leacă de răgaz, că boeru are cuvênt să vorbească, ȡise Radu Anghel cu ton batjocoritor. Spune boerule spune unde ’ţi sunt comorile, adaose după ce hoţiĭ, aruncară lopata de jeratic în fundul sobei.
— Nu’ţi spui tâlharule unde ’mi sunt comorile mele, nu, răspunse cu bărbăţie Grăureanu după ce redobândi facultatea de a respira şi a vorbi; nu vă dau baniĭ, căci am muncit ca om cinstit până să ĭ capăt, şi tot cinstit vreau să ĭ întrebuinţez. Baniĭ ce ’i am căpătat cu sudoarea frunţiĭ şi truda tinereţeĭ mele ; îĭ păstrez pentru copiĭ meĭ care nu sunt aicĭ.
— E unul aci, e fata, şi ea are să plătéscă pentru toţĭ.
— Fata nu’mi este fiică ci nepoată ; ce-o vrea Dumnezeu cu ea. Copiĭ meĭ sunt ţăraniĭ meĭ ce acum nu vin să mĕ scape din ghiarele vóstre.
— Bunĭ copiĭ maĭ aĭ, n’am ce zice, sunt vrednicĭ de o jertfă atât de mare.
— Dac’ar sci că sunt în primejdie cu bună seamă eĭ ar alerga ca să mĕ scape chiar cu rĕpunerea vieţeĭ lor.
— Póte să fie şi aşa ; noĭ îĭ ascceptăm, nu ne grăbim, om vedea ; păn’atuncĭ noĭ maĭ avem şi alte mijloace cu care să descleştăm gurile amuţite. Vedeţi băeţĭ de mangal.
Soare să repezi într’o fugă spre dăsagă, scoase dintr’ânsa un măngăluşiŭ de fer precum şi o tinicheluţă lungă cu ţâţă plină cu unt-de-lemn şi umplu mangalul cu jeratic luat din sobă, pe când alţĭ hoţĭ desculţa pe pacient până şi de ciorapĭ.
De îndată ce fu mangalul plin, ceĭ’alţĭ hoţĭ trântiră pe arendaş cu spatele în sus, jos pe parchet, şi apoĭ îl tîrîră de picioare până lângă mangal şi după aceia îĭ puse picioarele d’asupra focului.
Doĭ din hoţĭ ţinea pe pacient de mânĭ răstignit ca să nu se misce din loc, doĭ îl ţineaŭ strâns de picioare, iar Soare turna din ţîţa tinicheleĭ câte douĕ treĭ picăturĭ de unt-de-lemn, care cădeaŭ parte pe pielea înferbîntată şi parte pe cărbunĭ. Picăturile căzute pe cărbunĭ se aprindeaŭ şi înconjuraŭ picioarele cu flăcărae, şi toate împreună produceau nişte durerĭ şi nişte usturimĭ imposibile de suportat.
Acest chin învinse stoicismul arendaşuluĭ şi l făcu să ţipe, să strige, şi să urle ca o adunătură de mai multe fiare sălbatice. Aceste ţipete indescriptibile făcură pe ţiganca care era o strĕină să iasă plângênd după sobă, să cadă în genuche la picioarele hoţuluĭ celuĭ maĭ mare şi să stinge din adincul ini-mei, îmbrăţişându-i picioarele:
— Iarta-l măria ta.
Asemenea şi arendăşoaica care zăcuse păn’atuncĭ leşinată în pat, se deşteptă atunci din letargie, se ridică'şi ea pe jumătate, pe cât îĭ permitea legăturile care ’ĭ strângeau mânele şi piciórele, şi începu să strige bărbatului sĕŭ :
— Dă le frate, dă-le tot, numaĭ scapă cu viaţă.
— Nu le daŭ nimic, nu vĕ las pe drumuri sĕraci şi muritori de foame: mai bine să mor eŭ şi să trăeşti tu şi copila noastră.
— Nu va trăĭ nicĭ ea nicĭ copila vóstră, strigă căpetenia de hoţĭ a căreĭ figură se înflăcărase şi luase o expresiune înfricoşătoare ca expresiunea unuĭ tigru ce'îșĭ vede prada sbătându-se în ghiarele sale. Luaţi băeţĭ şi pe cocoana de faceţĭ o saltea de ace.
Soare lăsă pe mânele altuĭ hoţ ibricul cel cu unt-de-lemn şi numaĭ de cât se repezĭ spre cocoană, o trânti din noŭ pe pat scoase de la brâŭ un cuţitaşiŭ care era mic şi foarte ascuţit şi începu să înpungă cu vîrful luĭ pe biata femeie prin mâini prin picioare, prin şial, prin pulpe şi prin părţile cele mai cărnoase ale corpului sĕŭ pentru ca durerile ce va simte să fie ascuţite şi cât se póte de dureróse.
— Spune cocoană, spune, d-ta în locul boeruluĭ unde aţĭ ascuns baniĭ, dacă vreţĭ să scăpaţĭ de chinurĭ, strigă Radu Anghel, al căruĭ chip era groasnic la vedere.
— Spune cocoană, spune ce sciĭ, repeta şi hoţul care o împungea dându’ĭ o lovitură mai ţepoasă în ţâţa stângă.
—Lasă-mĕ că spui, răspunse biata femee precurmând concertul de ţipete şi de urlete sălbatice ce se amestecaŭ cu ale bărbatului sĕŭ, ale cărei picioare erau numai o arsură şi din care curgea sângele sfărîind şi aţâţând focul.
Hoţul încetă da mai lovi,dar arendăşoaica nu maĭ zise nimic, ci de odată se precurmă şi din ţipete, şi din gemete, şi tăcu de tot fără să maĭ rostească vre-o vorbă.
— Grăeşte cocoană, strigă teribila căpetenie de hoţĭ repezindu-se spre victima sa şi sguduind’o cu putere, grăesce îţĭ ȡic dacă vrei să scapi cu viaţă şi să nu te omor.
Deşeartă ’ĭ fu ameninţarea şi de surda sguduitura, căci corpul bietei femei rămase nemişcat şi mîna sa îi căȡu jos ţeapănă căci ultima lovitură îĭ pătrunsese inima şi'ĭ precurmase viaţa
— Tot-d’a-una te grăbeştĭ, neîndemănaticule ! striga Radu Anghel fulgerând cu teribila sa privire pe Soare ; aĭ omorât’o tocmaĭ când căsca gura să ne spue tot.
— A murit! striga Grăureanu uitând propriele sale durerĭ, a murit şi nu e nimenĭ ca să ne mântuiască ? Săriţĭ oamenĭ bunĭ, creştinĭ ai lui D-zeŭ, alergaţĭ; hoţiĭ, hoţiĭ, hoţiĭ, ne omoară ?
— Hoţiĭ, hoţiĭ, hoţiĭ, strigă o voce copilărească din a doua cameră, care puse în mare uimire pe tâlharĭ; aceste strigăte erau eşite din pieptul Smărăndiţeĭ, care auȡind tot ce se petrecea în camera de mâncare, îşĭ dăduse cele maĭ supreme sforţărĭ şi, cu toate legăturile ce’ĭ strângea mâinele și picioarele, reuşise să’şi scoată glamnica de cârpă din gură şi ’şĭ dătuse tóte sforţurile posibile a striga cât putea în paroxismul uneĭ supreme disperărĭ:
— Hoţiĭ! hoţiĭ! hoţiĭ!
Auzind acéstă voce clară şi pătrunzătoare, care se putea auzi de departe d’afară, Radu Anghel se încruntă şi cu o voce aspră şi pătrunzătoare zise luĭ Soare :
— Du-te de fă să tacă acea fată.
Bĕtrâna ţigancă care rĕmăsese îngenunchiată şi într’o posiţie rugătoare lângă tâlhar fără să reuşească a atrage asupra sa o privire îndurătoare, se repeȡi spre uşe, şi puindu-se în calea hoţuluĭ, îĭ strigă :
— N’o omorî şi pe ea, nelegiuitule, n’o omorî că nu e vinovată, şi ’ĭ păcat de D-zeŭ...
Hoţul însă n’o lăsă să’şi termine vorba, ci ca fulgerul îĭ împlântă cuţitul drept în beregată, îĭ aruncă cadavrul cât colo şi trecu pe lângă el în camera d’alăturĭ. Peste o clipă vocea copileĭ nu se maĭ auzi; o singură isbitură de cuţit îĭ precurmase şirul vieţeĭ care pân’aci se prevestea a fi plină de promisiunĭ fericite.
— A tăcut, zise Soare întorcându-se şi băgând în teacă cuţitul roşit de sânge.
— Faceţi-mĕ acum să tac şi eŭ, strigă Grăureanu, care ajunsese să nu maĭ simtă durerile, căci cărnurile corpuluĭ său amorţise ; daţi odată şi sfârşiţĭ, că mărturisire din gura mea nu veţi smulge cu nici un chip, tâlharĭ afurisiţĭ.
— Fă-ĭ pe voe, zise în fine Radu Anghel lui Soare care până aci fusese întreit asasin, şi să plecăm d’aicĭ că s’a făcut târziŭ şi perdem vremea de surda.
Soare se supuse, îĭ înfipse şi luĭ cuţitul în inimă, şi ultimul suspin al nenorocituluĭ arendaş sémănă maĭ mult a suspin de uşurare de cât a ţipăt de durere.
— Aideţi c’am perdut vremea pentru nimica tótă, şi orĭ-ce am face maĭ mult nu căpătăm; zise apoĭ Radu Anghel băgând pungile în sân. Să ne grăbim că’ĭ aprópe să se ivéscă zorile şi ar fi păcat să dăm de şugubină pentru atâta lucru.
A doua zĭ tot satul Glodenĭ era în picioare. Văcaru satului viind în zorĭ de zĭ ca să ia vitele arendaşuluĭ spre a le duce la păşune, găsi în odaia argaţilor pe toate slugile boereştĭ proţăpite, şi pe arendaş, pe femeea sa, pe nepoata lor şi pe bĕtrâna servitoare zăcând fără de viaţă în lacurĭ de sânge.
— Acestea sunt treburile luĭ Radu Anghel, strigară într’o voce toţĭ aceia ce vĕzuse acele cadavre mutilate într’un chip atât de barbar.
CERCETĂRI ZADARNICE.
Crima de la Glodenĭ avu răsunet în tótă ţara şi puse în mişcare tot mecanismul judiciar şi poliţienesc. Această călcare atât de îndrăsneaţă făcută de o mână de ómenĭ care atacase pe un om popular şi iubit de ţăranĭ într’un sat populat de fiinţe recunoscătoare, abia în’murgul sereĭ, fără să simţă nimenĭ şi fără să alerge cine-va ca să’ĭ dea ajutor saŭ să vestească forţa publică, puse în uimire pe tótă lumea, băgă gróza în tóte spiritele, maĭ cu sémă într’ale celor ce locuiaŭ şi compromise într’un mod fórte simţitor siguranţa publică şi reputaţia de bunĭ administratorĭ a Prefectuluĭ şi a sub-prefecţilor sĕĭ.
De îndată ce se lăţi vestea de amĕnuntele acesteĭ crime, un nume fu pe tóte buzele: numele de Radu Anghel. Numaĭ el putea comite o crimă atât de revoltătóre, numaĭ el putea ucide după ce a supus la chinurile cele maĭ cumplite atîtea suflete omeneştĭ, numaĭ el putea fi capabil de aşa învîrtoşare de inimă. Acest nume devenise o calamitate publică, o ruşine naţională, o pată pentru autorităţile române, căci mulţĭ îndrăsnise a acusa în gura mare autorităţile publice de complicitate cu tâlharul. Pentru prestigiul acestor autorităţĭ un asemenea rĕŭ trebuia să fie nimicit din rădăcină.
De astă dată opiniunele nu se maĭ împărţiră ; ţĕranii fură alăturĭ cu proprietariĭ, drumeţiĭ cu ómeniĭ statornicĭ, orăşeniĭ cu locuitoriĭ din sate; toţĭ într’o gură cerură exterminarea acesteĭ calamităţĭ şi promise d’a da măna de ajutor autorităţilor publice. Chiar ţĕranii, ba încă maĭ cu seamă eĭ, din care mulţĭ fusese ajutoraţi pe sub mână de misteriosul bandit, eĭ care la vreme de grea cumpănă priimise vite şi banĭ ca dar în numele luĭ Radu Anghel chiar eĭ se ridicară în gloate şi cerură să se formeze dintr’ênşii, ca altă dată când siguranţa publică era în pericol, cete compacte de pandurĭ şi poteraşĭ, ca să bată într’un mod sistematic pădurile, ca la vânătoarea de urşĭ şi mistreţĭ, şi să colinde tóte muscelele şi codrĭ spre a pune mîna pe tîlhar.
Autoritatea publică din fire indolentă, maĭ cu seamă în acele timpurĭ, biciuită fiind într’un mod crud de opiniunea publică, se mişcâ şi ea cu acea ocaȡie ce-va maĭ mult ca altă dată, puse maĭ multă energie în procedările sale şi reîncepu să facă noĭ investigaţiunĭ şi cercetărĭ şi să trimeată pretutindenĭ patrule estraordinare care să facă călcărĭ de case pe la toţĭ ómenĭ cu reputaţiune echivoce ; în fine tot ce póte să facă o autoritate în asemenea gravă situaţiune.
Procurorul districtuluĭ Muscel, care călcase cu câte va zile maĭ nainte casa cârciumaruluĭ Radu Anghel din Boteştĭ nu plecase atât de încredinţat de inocenţa luĭ; impins fiind de o impulsiune instinctivă, maĭ dete raita într’o nópte pe la Botescĭ însoţit de tot coritegiul forţiĭ publice; înconjură hanul, puse în picióre tótă suflarea vie din cârciumă şi din sat, făcu o perchiȡiţiune cu mult maĭ minuţiósă, dar şi de astă dată cârciumarul ĕşi maĭ limpede ca unt de-lemnul şi mai alb ca zăpada. Bietul om era acasă în braţele nevesteĭ luĭ şi fu cel din urmă care sări din pat când auzi că iarăşĭ i-a călcat casa stăpânirea.
Procurorul nu se mulţumi numaĭ cu atât; chemâ în deosebĭ pe maĭ mulţĭ sătenĭ fruntaşĭ, şi ’ĭ întrebă pe câte unul unul despre antecedentele cârciumaruluĭ, despre purtarea luĭ şi despre chipul cum ’şi-a petrecut vremea în seara şi în noaptea dintre 15 şi 16 ale luneĭ luĭ Ianuarie anul 1859, când s’a comis crima de la Glodenĭ; însă nimenĭ nu se găsi care să mărturisească ceva contra sa, ci cu toțiĭ mărturisiră în frica luĭ D-ȡeŭ că consăteanul lor era om onest şi cu purtărĭ bune, că în seara comitereĭ aceleĭ crime a petrecut cu cîţĭ-va din eĭ până la şeapte ore din seară, că s’a culcat de timpuriŭ, fiindcă vremea era cam rea, şi tocmaĭ a doua zĭ de dimineaţă s’a sculat şi a intrat în prăvălie la ora obicinuită. Pe lângă acésta ceĭ maĭ bătrânĭ dintre sătenĭ au spus cum că Radu n’avea alt cusur de cât că semĕna la nume cu afurisitul de tâlhar şi că lumea-ĭ ȡicea căpitan pentru că servise ca volintir în armata rusescă.
După ce concediâ pe ţăranĭ, procurorul chemă pe rând pe cei doĭ băeţĭ din prăvălia luĭ Radu precum şi de cele două slugi din curtea sa, dar şi eĭ, cu tóte ameninţările şi promisiunile, nu putu spune alt de cât că jupunul nu lipsea des din prăvălie, şi când lipsea se ducea după proviziĭ, după vin, rachiŭ porumb, malaiŭ şi lucrurĭ de băcănie, cu care se şi întorcea ; iar cât pentru nóptea dintre 15 şi 16 ianuarie nu a făcut alt de cât să repete vorbele ţăranilor.
Procurorul chemă şi pe juna soţie a cârciurmruluĭ şi chiar pe copiĭ luĭ, care erau nişte plodurĭ, dar nu dobândi alte lămurirĭ de cât că femeia în acea seară, ca în tóte serele, s’a culcat într’acelaşĭ pat cu bărbatul sĕŭ, de astă dată maĭ din vreme ca altă dată, a adormit numaĭ de cât, şi când s’a sculat a doua ȡĭ, Radu era tot lângă dânsa cum fusese când a adormit. Copiĭ nu putură să spuie nimic alt de cât că s’aŭ culcat de cu seară și s’aŭ sculat a doua-ȡĭ când au fost îmbrăcaţĭ chiar de către tatăl lor ca în toate ȡilele.
În fața atâtor mărturisirĭ, în care se citea francheța și sinceritatea, procurorul nu putu să facă alt de cât să proclame din noŭ inocenţa luĭ Radu Anghel cârciumarul din Boteşcĭ, să declare că între el şi omonimul luĭ nu esista nicĭ un fel de legătură şi să’l lase în pace să ’şi vadă de treabă şi să plece aiurea spre a căuta în altă parte urmele teribiluluĭ bandit.
Dacă ar fi avut duhul sfânt Domnul procuror şi dac’ar fi dat o raită prin stânele din vecinătate, adică prin cele din vêrful Tețeĭ care e la o palmă de loc departe de Boteştĭ, ar fi dat peste o stână stăpânită de un mocan ungurean, şi ar fi găsit aprópe de stână o covergă ascunsă într’un bunget întunecos, în care mocanul îşĭ păstra iarna caşcavalurile şi burduşele, şi într’acea covergă ar fi găsit un cal încă asudat şi doborât de oboseală, precum şi nişte haine, şi nişte arme cam pătate de sânge, care l’ar fi pus pe urma descoperireĭ culcuşuluĭ groasniculuĭ haiduc. Apoĭ dacă ar maĭ fi scotocit puţintel, şi ar fi dat şi câte-va burduşe cu brânză la o parte, ar fi găsit un oblon, şi sub el o scară de lemn cam dréptă, iar în capĕtul de jos al scăreĭ, ar fi maĭ găsit un coridor lung săpat în pămînt, şi la capĕtul sĕŭ o uşe închisă pe din întru cŭ o verigă şi pe afară cu un lacăt mare ce se putea deschide şi pe din întru printr’un ochiuleţ rătund tăiat în scândura uşiĭ în dreptul lacătuluĭ, dar prin care veriga nu se putea trage fiind maĭ sus. După aceia, dacă ar fi deschis uşea, ar fi dat de un drum ascuns şi de o potecă croită prin bungetul cel maĭ des al pădureĭ, care l’ar fi adus înapoĭ în satul Boteştĭ; ar maĭ fi găsit şi alt-ce-va în capĕtul poteceĭ: o altă hrubă săpată pe sub pămînt care trecea pe sub dealul din partea de sus a satuluĭ şi mergea până în bătătura cârciumaruluĭ şi se oprea în mijlocul uneĭ magaziĭ din dosul cîrciumeĭ, în care Radu îşi ţinea butiele şi zăcătorile pline cu ţuică, precum şi proviziele de băcănie, şi în care intra numaĭ el. Procurorul însă n’avu duhul sfânt să dea la o parte o butie mare din mijloc, singură dintre toate care era goală, şi, mulţumită acestei neprevederĭ, criminalul rĕmase iarăşĭ în satul sĕŭ liber şi ne supărat, ca să maĭ amăgească din noŭ buna credinţă a celor ce’l credea om de ispravă, prin prefăcutul sĕŭ aer de om onest. Pe semne pe lîngă aceste ascunȡătorĭ meşteşigiuite, el dispunea cine scie şi de ce prafurĭ adormitoare, pe care le arunca la trebuinţă în bucatele, vinul saŭ apa ce absorbeaŭ aceia pe care el vrea să ĭ adoarmă, care praf îĭ arunca în braţele unuĭ somn adânc orĭ-de-câte-orĭ aceştia ar fi putut să l neliniştească prin vegherea lor indiscretă. Asemenea praf negreşit era înghiţit atât de femeea şi de copii sĕĭ cât şi de slugile şi de argaţii luĭ.
Numaĭ unul D-zeŭ ştie cam câtă morfină a înghiţit fără ştirea lor nevasta, copiĭ, şi slugile luĭ. Răbdarea divină are însă şi ea marginele sale, şi tocmaĭ nepedepsirea crimeĭ de la Glodenĭ fu causa rĕsturnăriĭ acelui Colos urîcios.
Vĕȡdênd că nelegiuirea sa a rĕmas şi de astă dată nepedepsită, că nici unul din compliciĭ luĭ n’a căzut în mâna stăpânireĭ şi că forţa publică, cu tot luxul de măsurĭ estreme ce a luat n’a putut descoperĭ nimic, fiorosul Radu Anghel deveni d’o îndrăsneală revoltătoare, şi începu să săvârşească groasnicele sale nelegiuirĭ ȡiua n’ameaȡea mare şi chiar în mijlocul satelor.
Avea şi de ce să prinză nas tâlharul, căci subprefecţiĭ şi oficeriĭ de dorobanţĭ, după ce desfăşurase în decurs de câteva lunĭ o energie aprópe exagerată, după aceia o muiară de tot până ajunsese să cadă în curată apatie. Gurile rele spunea că îndată după potolirea primei ardorĭ, sub-prefectul plaiuluĭ Ialomiţa se pomenise într’o ȡi în bătătura sa cŭ o pereche de caĭ murgĭ de tótă frumuseţea, aduşĭ de un giambaşiŭ care’şi priimise plata de la un necunoscut, iar sub-prefectul de Dâmboviţa cu o trăsură de Viena trimisă de Jean caritaşiŭ din Bucureştĭ cu o factură achitată şi adusă iar de un necunoscut, şi căutat în cómele cailor cât şi în cutia trăsureĭ, amêndoĭ sub-prefecţiĭ găsise nişte bilete, pe care era scris : «Dar din partea luĭ Radu Anghel» ; gurele rele maĭ pretindeaŭ că acele darurĭ contribuise fórte mult la domolirea urmăririlor.
Acele ce spunea în privinţa sub-prefecţilor, a zapciilor cum se numeaŭ pe atuncĭ, fu flóre la ureche pe lângă acelea ce s’aŭ şioptit în privinţa prefectuluĭ care atuncĭ se numea ispravnic.
Se ȡice că boerul; pe atuncĭ numai boeriĭ ocupau asemenea înalte funcţiĭ, mojiciĭ încă nu se dedulcise la ele ; se ȡice că boerul într’o nópte de iarnă jucase cărţĭ la un bal dat de un fruntaşiŭ al judeţuluĭ, şi că avusese la stos o gónă de carte teribilă care ’l făcuse să piardă tot ce avea asupră’ĭ precum şi o sumă însemnată, maĭ bine de 2000 galbenĭ pe credet. Fiind-că e obiceiul ca datoriele din cărţĭ să se plătescă cel mult în 48 ore, altfel debitorul e descalificat, boerul fu nevoit ca chiar a doua ȡi să alerge în fugă la Bucureștĭ ca să se împrumute de la vre-un cămătar cu suma perdută şi să’ĭ depue ca zălog moşia părintescă pentru treĭ miĭ de galbenĭ, adică cu o dobândă de 50 % pentru un an.
La soroc boerul nu putu să plătească întrega sumă, căci maĭ avusese şi altă dată încă o gónă de carte cumplită care, de şi era bogat putred şi om solvabil în piaţă şi cu mare influenţă în judeţul séŭ, totuşĭ îl sili să nu pótă să’şi plătească datoria, şi creditorul care era un evreu vestit ca om lacom şi jupuitor, nu vru cu nicĭ un chip să’ĭ acorde un noŭ termen. De aci proces, judecată, perdere, execuţiune, cărcotă şi punerea în vênȡare a moşieĭ părinteştĭ.
În zadar alergă boerul în drepta şi în stânga pe la rude şi cunoscuţĭ, în deşert se rugă de nevasta sa ca să pue cheȡăşĭ pentru el, şi în zadar recurse la tóte chiţibuşurile avocaţescĭ ca să câştige timp şi să maĭ amâne venȡarea, căci tóte fură în zadar nevasta sa cu care trăia fórte rĕŭ din causa patimeĭ sale pentru jocul de cărţĭ, rudele cu care nu se afla în bunĭ termenĭ din causă că’l împrumutase şi nu-le maĭ plătise, şi amiciĭ și conjudeţeniĭ cu care se certase din causa neînţelegerilor politice, nu maĭ vrură să-l ajute, iar creditorul se arătase nemilostiv pentru că pusese ochiĭ pe moşia sa care era bună şi producătóre şi vrea s’o cumpere pe nimic pe sub mână şi pe numele altuia, cum deja maĭ făcuse şi alţĭ coreligionarĭ aĭ sĕĭ.
Din causa atâtor împrejurărĭ defavorabile care i se punea în cale, moşia sa părintescă în care eraŭ îngropaţi tatăl, muma, moşiĭ şi strămoşiĭ lui, era ameninţată să fie vêndută, să cadă în mâni strĕine şi să’l lipsescă chiar de censul care ’ĭ da dreptul să voteze între proprietariĭ de prima clasă, în conformitate cu legea electorală elaborată de către convenţia de la Paris din anul 1858.
În deşert alergă el desperat în drepta şi în stânga, în deşert maĭ bătu încă odată pe la toate uşile, se milogi pe la toţĭ şi se înjosi păn’a se ruga chiar de duşmaniĭ luĭ de mórte, că nu fu chip să găsescă banĭ, să deslege vre-o pungă şi să înduplece pe vre-un bogătaşiŭ, ca să i vie într’ajutor ; astfel că fu nevoit sî’şĭ vadă moşióra sa, légănul copilăriei sale şi speranţa bătrêneţelor sale scósă la mezat; ba chiar se şi ficsă termenul vênȡăreĭ.
În séra spre ȡiua cea tristă şi fórte durerósă pentru el, se pomeni cu feciorul că intră în iatacul sĕŭ şi ’ĭ spune că a venit un strĕin care ar vrea să ĭ vorbéscă de o afacere, fórte importantă pentru el. De îndată ce auȡi aceste cuvinte, boerul tresări, se gândi fără să vrea la ȡiua de mâne şi se grăbi a da ordin fecioruluĭ ca să introducă pe strĕin.
Peste câteva minute după aceea era înnaintea sa un om încă tênĕr, cu o înfăţişare simpatică, cu o mustaţă plăviţă răsucită, de statură mijlocie şi îmbrăcat în nisce haine jumătate ţărănescĭ jumătate negustorescĭ, astfel cum obicinuesc a purta negustoriĭ de la munte. După ce feciorul la un semn al boerului se retrase şi după ce strĕinul se aşeȡă pe colţul unuĭ scaun, în urma invităriĭ ce ĭ făcu gazda, acesta deschise gura şi grăi în chipul următor :
— Sciĭ boerule de ce am venit şi de ce ţi-am făcut supărare?
— Sciŭ dacă mi-oĭ spune de ce, rĕspunse prefectul.
— Am auȡit că ai ananghie mare de banĭ, că mâne îţi vinde moşia părintéscă şi că escĭ fórte supărat.
— Aşa e, dar ce are a face ? rĕspunse boerul palpitând de emoţiune.
— Are a face că am venit cu banĭ ghiaţă 3508 gălbinaşĭ, sumă la care se ridică datoria împreună cu cheltuelele, dacă ne-om înţelege.
— Îţi dau orĭ-câtă dobândă mi-oĭ cere şi subscriŭ orĭ-ce condiţiĭ, numaĭ să’mĭ scap moşia, strigă boerul cu aprindere.
— Nu e vorba de dobândă şi de condiţiĭ, ci de alt-ce-va, rĕspunse strĕinul cu flegmă.
— De ce anume ?
— Jură-mĭ că nu mĕ veĭ da pierzăriĭ, şi pe urmă 'ţĭ spuiŭ totul.
- Jur, răspunse prefectul, pe care nevoia în care se găsea îl silea să nu se gândéscă la nimic alt ceva de cât la scăparea moşióreĭ sale de perdere şi la viitorul copiilor sĕĭ care rĕmâneau muritorĭ de fóme dacă moşia se vindea.
— Baniĭ ce am asupră-mĭ, ȡise streinul după aceia cu un ton sentenţios şi apăsat, şi cu nisce cuvinte rĕspicate, sunt banĭ trimişĭ de Radu Anghel hoţu şi strânşĭ din tâlhăriĭ, iar eu sunt unul dintr’aĭ luĭ. Dă poruncă să mĕ aresteze dacă îţĭ dă mâna, şi ia baniĭ ce am asupră-mĭ cu d’a sila, că Radu Anghel e în tindă şi e gata să dea foc caseĭ, la cel mai mic semn al meŭ şi dacă întêrȡiez maĭ mult de cincĭ minute.
— Spune ce maĭ aĭ de spus, grăesce că nu’ţĭ fac nimic, nu pot, sunt la mare ananghie rĕspunse ispravnicul muşcându şĭ mâinele cu ciudă.
. — Iată baniĭ, ţi-ĭ dau ca filodorimă, ca peşcheş, ca havaet şi ca orĭ ce vrei, în dar fără să 'ĭ maĭ daĭ înapoi, cu condiţie numaĭ ca să te gândescĭ că într’un minut de atâta mare strâmtorare nimenĭ nu s’a gândit să te scape, nici unuĭ om cinstit nu ĭ s’a făcut milă de starea în care te găsescĭ, ci numaĭ un hoţ s’a îndurat să’ţĭ vie în sprijin, să te scape de peire, să te plătescă de datorie şi să-ĭ fie milă de viitorul copiilor d-tale, cerêndu’ţĭ în schimb numaĭ să maĭ slăbescĭ curelele, să mai închiȡĭ ochiĭ, să l faci din când în când scăpat şi să maĭ treci cu vederea câte o călcare făcută de el, pe icĭ pe colo, căci de! o mână spală pe alta şi amândouă spală obrazul, şi cine crede prea mult în cruce ca crucea se usucă.
— Cam aĭ dreptate tu, aşa e; adu baniĭ şi umblă sănătos şi fără de grije, rĕspunse într’un târȡiu boerul puind mâna cu lăcomie pe pungele ce scotea câte una din sân necunoscutul, care nu era alt cine-va de cât Radu Anghel, şi le da Prefectuluĭ în persónă. După ce dădu tóte pungile, hoţul plecă fără să fie supărat de cine-va. A doua ȡĭ maĭ 'nainte d’a se striga moşia la mezat, boerul numără pe masa presustvieĭ tribunaluluĭ, spre uimirea tuturor, întrega datorie până la o para.
Încetul cu încetul îndrăsneala sa merse crescând, până ce trecu peste orĭ-ce hotar şi ’l îndemnă să facă fapte de necrezut. Ca să vĕ faceţĭ o idee despre îndrăsneala la care ajunsese acest tâlhar, am să vĕ povestesc o episodă din viaţa lui povestită mie de un mare arendaşiŭ din judeţul Argeş, care în copilăria sa a auȡit de isprăvile luĭ Radu Anghel şi chiar l a veȡut în maĭ multe rânduri. În oraşul Pitescĭ trăia pe la 1859 un negustor bogasier de naţionalitate armean care se numea Hagi Bedros şi care, pe lângă obiecte de bogasierie, maĭ ţinea şi lucruri de braşiovenie, de ferărie şi de marchitănie, cum se veȡ și aȡĭ prin oraşele din provincie. La el venea adesea de tărguia lucruri privitóre la cele patru branşe pomenite maĭ sus, căpitanul Radu Anghel din satul Boțesci,care lăsa în prăvălie orĭ de câte orĭ venea banĭ îndestul de multiceĭ, cu care cumpără marfă pentru prăvălia sa, şi făcea dever mult, căci acea prăvălie avea mare cătare.
Dintre aceste relaţiunĭ comerciale dese şi în destul de bănoase, resultă între ceĭ douĭ negustorĭ un soiŭ de amiciţie şi de simpatie reciprocă, care ’ĭ făcea să se vadă cu plăcere când se întâlneaŭ ceva maĭ mult, orĭ de câte-orĭ venea căpitan Radu şi pentru alte afaceri la Pitescĭ, el se abătea negreşit pe la amicul sĕŭ Bedros, chiar când n’avea nevoe ca să cumpere ceva, şi cum intra în prăvălie, după ce da bună ȡiua, se grăbea a ȡice:
— Fă bunătate hagiule să dai poruncă să ’mĭ facă o cafea gingirlie, căci numaĭ la D-ta beau cafea cum îmĭ place mie, şi hagiu se ducea singur în casa din dosul prăvălieĭ, şi poruncea hagiieei ca să o facă cu propria sa mînă, ceia ce hagiica făcea cu plăcere, căci căpitan Radu era un muşteriŭ bun, care se tocmea, dar plătea peşin şi nu făcea datoriĭ nicĭ o dată.
Într’o ȡĭ din luna lui Februarie Hagi Bedros plecă din Pitescĭ spre a merge la Bucurescĭ după afaceri privitore la comerţul sĕŭ şi plecând într’o căruţă de birje închiriată din oraşiŭ, luă cu sine şi pe un alt comerciant tot din Pitescĭ şi pe un preot din judeţul Muscel, amândoĭ reputaţi ca ómeni cu avere mare, ponos ce purta şi însuşĭ hagi Garabet. Fiecare din câte treĭ avea asupra lor sume de banĭ îndestul de însemnate, fiind că negustoriĭ pornise spre capitală pentru ca să cumpere maĭ multe mărfurĭ de la toptangiĭ d’acolo, iar preotul plecase pentru ca să facă cum e bine pe la mitropolie, spre a întinde muşiamaoa, cum se obicinuia pe atuncĭ, asupra unul bucluc ce făcuse cŭ ocazia cununieĭ a doĭ tinerĭ fără împlinirea formalităţilor legiuite.
Când plecase vremea fusese bună, asemenea şi drumul, fiind pământul sbicit, în urma unor căldurĭ primăvăratecĭ, cum se întâmplă adesea pe la noĭ în luna luĭ Februarie; dar după ce trecuse de Găescĭ, unde poposise ca să mănânce şi să-şĭ odihnéscă caii, iată că de o dată şi fără de veste începŭ să ningă des şi mărunt, se înorase cam de pe la prânz, şi numaĭ de cât chiar să viscolească cu o furie crescîndă, mulţumită Crivăţului care începuse să bată cu furie, să fluere ca un şiarpe turbat şi să arunce cu o putere isbitóre fulgii de zăpadă ce cădeau ca cum cernea, în ochii călătorilor. Tocmai într’acel moment, eĭ traversau pădurea Mătăsaruluĭ cea vestită în tâlhăriĭ şi călcărĭ de drumul mare, şi se apropriaŭ de hanul cu acelaşĭ nume, în care drumeţul nu era nicĭ de loc maĭ sigur, căci hangiŭ, cel puţin aşia pretindeau gurele cele rele, era tovărăşiŭ cu toţi hoţiĭ, şi le servea drept gazdă şi drept cursă pentru călătorĭ, căci singur vestea pe hoțĭ prin nisce semnale cunoscute între eĭ, şi după sosirea lor îĭ lăsa să ĭ calce muşteriĭ, chiar sub acoperişul caseĭ sale.
Cei treĭ drumeţĭ sciau buna reputație a aceluĭ han și erau fórte bucuroşĭ să trécă dincolo de el şi să se ducă măcar pînă la Titu, unde erau în siguranţă, dar viscolul îĭ orbea, frigul îĭ înlemnea şi crivăţul le oprea caiĭ în loc, astfel că drumul maĭ departe devenea dintr’un moment într’altul maĭ anevoios. Cât merse prin pădure şi sub adăpostul arborilor, maĭ putură s’o ducă, dar de îndată ce eşiră la luminişiŭ şi se apropiară de han mergerea maĭ departe deveni imposibilă, căci Crivăţul începu să sufle cu atât de mare putere, în cât fu cât p’aci să ’ĭ răstórne la pământ cu căruţă cu tot. Fură dar nevoiţĭ să intre în curtea hanului şi să caute adăpost, eĭ în cârciumă și în odăile de óspeţĭ, iar caiĭ cu căruţa în grajd şi şiopron. Vĕȡêndu-se sub acoperămênt, atît ómeniĭ cât şi dobitócele fură fórte mulţumiţĭ de adăpostul ce dobândise: caĭ pentru că găsiră în grajd căldură, grăunţe şi fîn cu îndestulare,dar pasageriĭ pentru că aflară cămările încălzite de focul ce duduia în sobe, care îi desmorţi numaĭ de cât, iar cârciuma,cu băcănia, şi maĭ cu sémă bucătăria, aprovisiónate cu tot felul de bunătăţĭ, hanul fiind pe atunci întreţinut ca un hotel de primul ordin. Cum se maĭ desmorţiră, drumeţiĭ comandară hangiuluĭ să se prepare în camera ce lĭ se dăduse ca să petreacă nóptea, o masă boerească încărcată cu tot ce avea maĭ bun ca mâncare şi ca băutură.
Ordinul fu executat pe dată şi fu maĭ pre sus de cât tóte asceptările ; vinurile cele maĭ alese se luară la întrecere cu bucatele cele maĭ gustóse şi cu mezelurile cele maĭ fine şi maĭ delicate. De îndată ce văzură atâtea bunătăţi aşezate pe masă cu o artă ispititóre, rebegiţiĭ călătorĭ se repeziră cu lăcomie şi se grăbiră d’a se aşeȡa în jurul meseĭ şi d’a face onóre prânȡuluĭ ce lĭ se servise cu tótá graba unor fometoşĭ, căcĭ, de şi nu trecuse maĭ mult de patru ore de la plecarea lor din Găescĭ, unde mâncase sdravăn, totuşĭ, din cauza penibileĭ traversărĭ prin întinsa pădure dintre acel oraşiŭ până la hanul de la Mătăsaru, pe un timp aşa de cumplit, precum şi din causa frigului ce suferise, li se deschisese o poftă de mâncare nebună şi le aţâţase un gust de băutură strajnic, maĭ cu seamă după ce se încredinţase că vinul era excelent.
Pe la sfârşitul meseĭ, tocmai când cheful era în toiul sĕŭ şi băutura la tórtă, cum vine vorba după spusa Românuluĭ, adică când se deslegase limbele şi se risipise tóte grijurile, iată că se pomeniră că se deschide uşea camereĭ în care chefuiaŭ eĭ, şi intră în întru un om d’o statură mijlocie, cam de vr’o 35 de anĭ, cu o înfăţişare maĭ mult simpatică de cât fiorósa, cu o căutătură aşezată, dar uneorĭ scînteetóre, întocmaĭ ca licărirea unuĭ fulger, saŭ a ochilor uneĭ fiare de pradă. Acest om cu barba rasă, cu mustaţa nu grósă nu prea lungă şi nici prea scurtă,dar bine răsucită, era îmbrăcat în haine de ţĕran muntean chiabur, purta pe corp un cojoc nu tocmaĭ lung dar cusut artistic în felurite florĭ cu ibrişim de diferite culorĭ şi în cap o căciuliţă de hărşie neagră vîrîtă până la urechĭ; intrênd el dădu seara bună mesenilor şi se apropie de masă cu un pas sigur şi ţanţoş.
— Sărut mâna şi bine te-am găsit sănătos, prea cinstite părinte, ȡise el adresându-se preotului care se întêmplase să fie faţă în faţă cu uşa.
— Bine aĭ venit sănătos tată, rĕspunse preotul cam încruntându-se şi cam perzêndu-şĭ aprópe tot cheful de maĭ nainte; dar ce poftescĭ ? aĭ vre-o treabă cu mine ?
— Da, am, cinstite părinte, şi una mare, nu atât de mică precum póte îţi închipuescĭ.
— De mirare lucru că eŭ nu te cunosc !
— Se prea póte, dar nici nu e nevoe să mĕ cunoscĭ; destul că te cunosc eŭ.
— Dacă e aşa şi dacă ȡici că în adevăr mĕ cunoscĭ, spune-mĭ, aşa te rog ce treabă aĭ cu mine, spune-o de faţă cu toată lumea, că n’am taine pe care să le ascund prietenilor meĭ, spune odată ce ai de spus ? că mĕ grăbesc: uite să răcesc bucatele şi mi-e fóme.
— Dacă eşcĭ aşa de grăbit şi nu vreĭ să eşĭ până în tindă cu mine ca să îţĭ spuĭ aceea ce am de spus, fiind-că nici eŭ n’am nimic de ascuns, iată că ’ţĭ spuiŭ tot ceea ce aveam de gînd să-ţi ȡic şi de faţă cu tótă lumea precum vreĭ. Fă bunătate, dar aşea te rog, şi dă-mĭ cele trei sutişóre de galbenĭ ce ţiĭ ascunse în sîn spre a fi peşcheş mitropolituluĭ, că mie ’mĭ face maĭ multă trebuinţă de banĭ de cât sfiinţieĭ sale.
— Ce spui măi omule ? ce óre nu glumescĭ ori escĭ nebun? esclamă preotul cu un ton întărîtat.
— Ba nu sunt nici de loc nebun părinte; Radu Anghel n’are obiceiul să glumească, rĕspunse străinul scoţînd din buzunarul pantalonului sĕŭ un pistolaş şi îndreptându-l spre fruntea preotului.
— Radu Anghel! esclamară îngălbinind toţĭ ceĭ din casă şi întorcând privirile lor spre noul venit chiar şi ceĭ ce se găsea cu spatele spre dênsul.
— Da boerĭ Radu Anghel spre slujba d-v, rĕspunse tâlharul, căci în adevăr el era în persónă rĕsucindu-şĭ mustăţile cu mâna cea stângă, pe când cu cea dreaptă mângîia cocoşul pistoluluĭ.
— A! dar ce ’mĭ vedzură ochiĭ ?! strigă Hagĭ Bedros radios; căpitan Radu din satul Boţescĭ ?! prietenul meu cel maĭ bun şi muşteriul meu cel maĭ cinstit ?! ti! dar mucalit maĭ escĭ măĭ prietene! aĭ aflat că sunt aicĭ şi vreĭ să ne speriĭ aşea în glumă? Aida-de ! dar sciĭ tu c’o sfeclisem ? nu te sciam că escĭ aşia de glumeţ.
—Nici eŭ n’am sciut că escĭ în gazdă aicĭ, într’acest han şi la petrecere cu aceştĭ bunĭ prietenĭ, căci aminterĭ zĕu nu mĕ încercam să fac o asemenea glumă; rĕspunse Radu foarte încurcat şi cât se poate de contrariat.
— Ia aide, nu te mai preface, că nu ’ţi șade nicĭ de loc bine, replica Armeanul cu siguranţa omuluĭ încrezător şi lipsit de orĭ ce bănuială. Aĭ aflat şiretule că sunt aci, şi aĭ vrut să mĕ speriĭ cu numele afurisituluĭ de tâlhar care seamănă la nume cu tine, şi aĭ venit să ne jocĭ renghiul tocmai în vremea chefuluĭ.
— Să n’o maĭ facĭ prietene, ȡise cel alt'negustor, că numele luĭ Radu Anghel, bată-l nevoia să ’l bată pe unde este, e fioros nevoe mare; te face să ’ţĭ perȡĭ tot cumpătul, şi te bagă în năbădăĭ. Sciĭ că eŭ o sfeclisem ?
—N’aţĭ avut pentru ce, căcĭ îndată ce m’aĭ vĕȡdut, d-ta hagiule, de bună sémă te-aĭ încredinţat că sînt eŭ dar nu el. Şi apoĭ chiar dacă el şi eŭ am fĭ fost tot una, tot n’aţĭ fĭ avut de ce să vă temeţi, căci de! n’am ce să ’ţĭ fac, hagiule, aĭ mare trecere şi mare hatîr la mine; cafeaoa gingirlie ce ’mĭ daĭ orĭ de câte orĭ intru în prăvălia d-tale, este aşa de bună şi atâta de gustósă, în cât nu pot să ’ţĭ stric hatârul, şi... dar să nu maĭ fie vorbă, mĕ las de glumit şi vĕ cer ertăciune că póte v’am speriat.
— Ertăciune ?! ce are a face ; exclamă Bedros; între prietenĭ bunĭ se trece orĭ ce glumă, maĭ ales când e nostimă. Dacă vreĭ însă să te iertăm cu tot dinadinsul şi din tótă inima fă-ne un singur hatîr.
— Si a nume care ?
— Să stai să mănînci şi să petrecĭ împreună cu noĭ.
— Ei! aşi;ce glumeşcĭ?
— Ba nu glumesc nicĭ de loc.
— De! dacă mĕ rogi, fie.
— D-tale hagiule nu pociu să ’ţĭ ȡic ba nicĭ odată, că nu mĕ lasă filotimia; n’am ce ţĭ face, simţ pentru d-ta o dragoste deosibită care mĕ face să priimesc orĭ şi ce ’mĭ cerĭ; iată că rĕmâii,de şi sunt cam grăbit, dar vă puiŭ şi eŭ o singură condiţie
— Si a nume ?
— Să nu maĭ spuneţĭ la nimenĭ gluma ce am făcut, mai ales aceia d’a mĕ asemăna singur cu Radul Anghel hoţul, eŭ Radu Anghel negustorul cinstit din satul Botescĭ, că sciţi cum e lumea şi maĭ ales stăpînirea.
— Ce are a face prietene ? ce noĭ nu scim de glumă ? nu suntem ómeni cu filotimie ?
— Nu că mi-ar fi frică de ceva, dar să vedeţĭ, străgănirele pe la judecată mĕ face să pierd vreme multă, cum am maĭ perdut într’atâtea rîndurĭ, ba mĕ fac să pierd şi multe parale.
— N'aĭ nicĭ o frică despre mine, rĕspunse Hagi Bedros.
— Asemeni fiĭ sigur şi din partea nóstră, adaose cel alt negustor precum şi preotul.
— Dacă e aşa juraţi-mĭ pe tot ce aveţĭ mai scump că vĕ veţĭ ţine de cuvêntul dat, ȡise Radu Anghel cu un ton solemn întinȡînd spre eĭ pistolul cu gura spre dînsul.
— Jurăm, răspunse câte şi treĭ călătoriĭ întinȡênd manele spre pistolul ce hoţul întinsese spre eĭ.
— Bine, fie; pentru prietenul meu Bedros mĕ mulţumesc numai cu atât, şi iacă priimesc să iaŭ împreună cu voĭ parte la masa şi petrecerea vóstră. Măĭ băete maĭ adu încă un borcan cu vin, dar sciĭ de care, d’al meŭ, că fac cinste eŭ.
Băiatul care intrase în urma chemăriĭ tâlharuluĭ se grăbi d’a eşi pe dată, şi peste cât-va timp reintra ţiind în mâinĭ de ambele urechi un borcan mare de pământ smălţuit şi încăpător ca de vr’o cinci oca vechĭ, din care turna nisce vin roşiu ca rubinul şi atât de bun şi de gustos în cât vinul cel excelent de bun ce băuse păn’atunci lĭ se părură că era poşircă, după ce gustară pe acesta.
Cheful dură până la ȡiuă; nicĭ unul din mesenĭ nu dormĭ ci ţinură petrecerea lanţ până ce răsări sórele; atuncĭ toţi plecară pe la treburile lor, căci încetase viscolul şi se înseninase. Cei treĭ călători, mulţumită trecereĭ luĭ Hagi Bedros şi a cafeleĭ luĭ gingirlie scăpase nescărmănâţĭ de tâlhar şi plecară în pungă cu toţĭ baniĭ cât aŭ avut. Aminterĭ dacă n’ar fi călătorit şi n’ar fi chefuit împreună cu dânsul, cine scie ce ĭ s’ar fi întâmplat.
După ce plecase tîlharul îndreptându-se spre Găescĭ, ceĭ treĭ tovarăşi de drum ce călătoreau spre Bucureşcĭ vorbiră încă cît-va timp despre ciudata însĕmplare de la han, şi preotul, ce e dreptul, ȡise celor alţĭ,doĭ tovarăşĭ de drum :
— Ce credeţi prietenilor despre păţitania noastră ? am dat ochĭ cu adevăratul Radu Anghel şi am scăpat de jumuleală ca prin minune, orĭ am avut a face cu o glumă de prost gust ?
— Eu cred-că am încăput pe mîna adevăratuluĭ Radu Anghel, rĕspunse cel alt negustor; mai cred încă cum că căpitanul cârciumar şi căpitanul de tîlharĭ e unul şi acelaşĭ, căci aseară cârciumaru prea şi-a jucat comedia cea cu gluma cu iscusinţa unuĭ adevărat tâlhar; însă cînd a văȡut pe hagiul, atuncĭ vechiul prieteşug dintre el şi teama d’a fi dat de gît l a silit să schimbe foaia, să spue c’a glumit şi să ne facă scăpaţĭ.
— Ferească D-ȡeŭ, eŭ nu cred una ca asta, răspunse Hagiŭ cu vioiciune; căpitan Radu nu poate să fie tâlhar, şi apoĭ chiar dacă ar fi şi am crede aşa ceva, am jurat că vom pune ştreaje gureĭ; de acum încolo trebue să ne ţinem de jurămînt.
— Aşa să fie dacă vrei şi dacă ȡici D-ta că e bine, rĕspunse ceĭ doĭ tovarăşĭ de drum.
Aci s’a sfîrşit incidentul început în hanul de la Mătăsaru.
TOT NAŞIUL ÎŞI GĂSESCE NAŞIU
Cei trei călători se ţinuse de cuvânt, maĭ cu sémă că în sfîrşit cîte treĭ crezură cu bună seamă că aŭ fost victimele uneĭ snóve după ce ceĭ doĭ din câte treĭ fusese încredinţați prin strașnic jurământ de Hagi Bedros cum că în adevăr strigătul luĭ Radul Anghel, scóterea pistoluluĭ şi cererea de banĭ a fost curată glumă făcută nu-mai ca să ’ĭ sperie; dovadă era faptul că ea n’a fost urmată de nicĭ o consecinţă. Băeţiĭ din prăvălie care sciaŭ maĭ bine ca toţĭ adevĕrul nu spusese nicĭ eĭ nimic la nimeni, căci' ei erau interesanţi să tacă, astfel că acest incident nu a fost cunoscut de nimenĭ, afară de actoriĭ principalĭ care se jurară se tacă şi care se ţinuse de cuvênt cât trăise liber tâlharul; ei aŭ tăcut negreşit până ce, fiind silit de împrejurărĭ, hoţul s’a dat singur pe faţă, cum vom vedea maĭ la vale.
Acéstă ispravă care n’avu urmărĭ tragice saŭ păgubóse, nu fu cunoscută de public, dar o mulţime de alte fapte rele, între care multe chiar nisce potlogăriĭ şi găinăriĭ demne de un borfaşiŭ de rînd, ajunsese la cunoştinţa publiculuĭ şi înspăimântase pe tótă lumea, fie de la ţară, fie din oraşe, fie pe boerĭ, saŭ pe negustorĭ, fie pe arendaşĭ, saŭ pe muncitorĭ, în fine pe tótă lumea mare saŭ mică câtă avea nevoie ca să călătorească, ori să stea la ţeră, ori să învîrtéscă negoţ prin sate şi să fie silit să bătătorească câmpiele şi pădurile. Mai cŭ cu seamă drumurile cele mări şi codriĭ care se aflau prin judeţele bântuite de neprecurmatele luĭ încălcărĭ maĭ că rĕmăsese făr de călătorĭ.
Toţĭ fură speriaţĭ, toţĭ fură înfricoşaţĭ, nimenĭ nu rĕmăsese tare în credinţă că ar putea să resiste îndrăsneţelor atacuri ale acestui tâlhar fioros şi peste măsură de îndrăsneţ, dar dintre toţĭ ceĭ maĭ speriaţĭ fură ţăraniĭ. Maĭ cu seamă între eĭ intrase o frică şi o gróză de nedescris, în cât toţĭ tremurau înebunițĭ de spaimă, chiar la auȡul numeluĭ aceluĭ om sângeros,astfel și de îndată ce se ivea cîteo ceată de făcători de rele în preajma vre unuĭ sat şi ȡicea cine-va: vine Radu Anghel, tot satul se pustiea într’o clipă şi tótă suflarea omenească alerga să’şi caute scăparea în pădurĭ saŭ prin holde. Această spaimă provenea din faptul că de cât-va timp Radu Anghel se apucase să prigonească maĭ cu seamă pe ţăranĭ cu o furie nebună.
Într’una din primele zile ale luneĭ luĭ Martie din anul 1859 ziua nămezea mare, pe când să făcea tot în satul Mătăsaru din judeţul Dâmboviţa alegerea unui pârcălab, şi tocmaĭ când tot satul era adunat în bătătura caseĭ satuluĭ şi alegătoriĭ discutau făcênd larmă mare în privinţa diferiţilor candidaţĭ, de o dată se făcu o vâlvă şi o tevatură fórte mare şi se veȡu viind în fuga mare despre marginea satuluĭ câţi-va ţĕrani, care alergau cu capul gol şi cu pĕrul făcut vâlvoiŭ şi strigaŭ cât le lua gura: — Fugiţĭ, că ne calcă Radu Anghel şi ceata luĭ. îndată ce auȡi aceste strigăte, alegătorii de unde să certaŭ şi să disputaŭ cu foc, numaĭ de cât lăsară gâlceava pentru a doua ȡĭ, şi o rupse da fuga care încotro văzu cu ochiĭ şi porniră alergând spre cel alt capăt al satuluĭ, amestecându-se cu trâmbe dese de alţi ţĕranĭ amestecaţĭ cu ţĕrance, flăcăĭ şi fete, bĕtrânĭ şi bĕtrâne, urmaţi de o droae mare de copiĭ, care, eşind din casele lor, umpleaŭ aerul de ţipete şi de bociturĭ atât de spăimântătóre în cât într’o clipă să pustii tot satul, iar bătătura caseĭ satuluĭ, adică a Primărieĭ din vremile nóstre, din populată şi sgomotósă cum fusese cu cincĭ minute maĭ nainte, devenĭ mută ca un mormênt. Atât de teribil devenise numele lui Radu Anghel, în cât ar fi putut chiar un singur om să prade satul întreg de tot ce avea, căci ómenii la auzul numeluĭ sĕŭ fugieaŭ cu mâinele góle şi lăsaŭ luĭ tot avutul lor ca să ’ș jăfuiască orĭ şi cine ar fi vrut. Tot cam acelaşĭ lucru se petrecu şi de astă dată: ţăraniĭ fugise din sat cu măinelă góle și intrase cu toţiĭ în bungetuĭ pădureĭ vecine şi se ascunsese prin crîng.
Toțĭ săteniĭ fugise, toţĭ săteniĭ dăduse dosul înaintea pericoluluĭ general ce nimeni nu’l prevĕȡuse, ne cum să-l înfrunteze, numaĭ un om rĕmăsese în sat, și acel om era Ștefan Popescu Strihăianu, poreclit de sătenĭ Gât-Strâmb, pentru că ţinea capul cam plecat spre umărul drept ; numai el puiŭ al Gilortuluĭ, român cu doŭĕ-zecĭ şi patru de măsele, fiŭ al Oltenieĭ care se pripăşise numaĭ de cât-va timp p'acolo, luase acea moşie în arendă şi încropise în scurt timp o stăricică destul de bună, numaĭ dânsul şi un logofăt al sĕŭ rĕmăsese în satul Mătăsaru asceptând neclintiţi pe tâlhar.
Arendaşiul Stefan Popescu n’avea familie, nu era om însurat, prin urmare nu ţinea în curtea sa de cât slugile necesare care să îngrijească de vite precum şi un logofăt care să ’ĭ secondeze în administrarea moşieĭ; asemenĭ un bucătar care să ’ĭ gătească bucate şi o jupuneasă care să vază de gospodoria caseĭ sale. Cum auziră din gura ţăranilor fugari cum că vine Radu Anghel, argaţii, bucătarul şi jupâneasa uitară cum că stăpânul lor dormea în casă, şi fără a se gândi vre-unul că să ’ĭ vestească spre a fugi şi dênsul, să luară după leota de fugarĭ şi dădură cu toţĭ dosul fugind spre pădure. Numai logotătul care era un june cam de vr’o 25 de anĭ şi se cam rudea cu Gât-strâmb nu dătu dosul, nu lăsă uitărei pe ruda şi bine-făcătorul sĕŭ, ci de îndată ce auzi teribila noutate, numaĭ de cât înţelese cum că casa lor era ţinta spre care aveau să alerge tâlhariĭ, şi numaĭ de cât intră repede în casă şi desceptă pe Strihăianu. De îndată ce auzi Ștefan acéstă groaznică ştire, nu ’şi perdu cumpătul, nicĭ se grăbi a da şi el dosul ca toţi cei-l’alţĭ, căci era om verde şi plin de bărbăţie, ci numaĭ de cât dătu ordin logofătuluĭ său ca să încue ușile care eraŭ de stejar căptuşite cu table gróse de fier prinse de zid cu nişte ţîţîni ca pe mână de gróse apoĭ să tragă zăvoarele şi să pue d’a-curmezişiul uşii nisce drugĭ, adevĕrate încuetóre de citadelă, şi apoi să intre în iatacul său.
Logofătul execută ordinul fără sĕŭ fără să se gândească a eşi afară, căci şi el era brav ca şi stăpânul sĕŭ, şi după ce încuiă şi zovori tot, numaĭ de cât alergă în iatacul stăpânului sĕŭ şi se grăbi să desprindă din cue puscele, carabinele şi pistólele de care eraŭ plinĭ maĭ toţĭ pereţĭ, şi pe urmă să le pue în mijlocul caseĭ lângă desagele pline cu gloanţe şi cu iarbă de puşcă ce Ştefan deja le scosese dintr’o tainiţă ce se afla sub un chepeng în fundul sub-patuluĭ.
— Tu băete să încarci şi eŭ să dau, zise Popescu, şi să aşeză lângă una din ferestrele zĕbrelite cu drugi de fĭer groşĭ şi deşĭ prinşĭ în tocurĭ gróse de ştejar în lung şi d’a curmezişiul giamurilor, și luă o posiţiune convenabilă ca să pólă da printr’un ochiŭ de ferestrue, care se deschidea independent de cele-l’alte cercevele, fără ca să fie espus d’a fi atins.
Logofătul de îndată ce priimi acest ordin, numai de cât se puse pe treabă, încărca tóte puscele, pistóiele, carabinele şi revolverele, căci deja se ivise revolvere şi pe la noĭ, şi le aşeza la îndemâna stăpânului sĕŭ. Abia isprăvise el de lucru şi de îndată se auȡi un tropot mare de caĭ care intraŭ în curte, şi imediat după aceia se maĭ auȡi şi o chiuitură sălbatică şi înfiorătóre, şi Ştefan vĕzu prin deschizătura cheeĭ o trupă ca de vr’o zece călăreţĭ, înfăşuraţĭ în ipingele negre şi cu pălăriĭ mari negre pleoştite pe figură, intrând în curte călărĭ în râna cailor.
Aceste fiinţe cum intrară în curte, puse două santinele călări la pórtă, apoi descălecară, legară caiĭ de stâlpul pălimaruluĭ din faţa caseĭ, şi pe urmă năvăliră spre ambele uşĭ prin care se intra în casele principale ; însă când să treacă pe dinaintea miceĭ ferestruĭ, se auzi o detunătură neaşteptată, şi imediat unul din necunoscuţĭ căzu jos şi se dătu d’a rostogolul după prispă lipsit de viaţă şi cu faţa sfredelită de un glonţ care ĭ intrase în cap drept lângă ochiul drept.
— A! aşa ne e vorba ! striga unul din hoţĭ scrîşnind din dinţi plin de turbare, îndrăsnescĭ să te mĕsori cu mine ?! apoi lasă pe mine că te-oiŭ învĕţa eu minte. Descărcaţi-vĕ armele băeţi, adaose tâlharul smulgând din brâŭ un revolver şi repeȡindu-se spre fereastra din care isbucnise bubuitura.
Băeţiĭ se supuse; o bubuitură formidabilă isbucni în spaţiŭ şi un mare numĕr de glónţe sfărâmară tóte geamurile de la ferestre şi ciuruiră perdelele de pânză care eraŭ lăsate în jos, dar nu făcură nicĭ o altă ispravă, căci îndată după ea isbucni din casă altă bubuitură care făcu pe căpetenia hoţilor să scoată din piept un muget ca de fiară sălbatică şi să se întórcă înapoĭ cu mâna stângă plină de sânge.
— Ah ! dihanie afurisită! striga el pipăindu-se ea să afle unde era rănit, aĭ făcut tu să ţişnească sânge din vinele mele, ale lui Radu Anghel! stăĭ-măĭ tu, mi-oĭ încăpea pe mână şi te-oĭ învĕţa minte ca să sciĭ cum îmĭ rĕsbun eŭ. Am să te puiŭ în frigare ca p’o raţă şi pe urmă să te frig de viŭ.
— Să dăm foc caseĭ căpitane, ȡise unul din hoţĭ începênd chiar să scapere dintr’un amnar.
— Nu, nu făcea una ca asta, măi Soare, că nu e încă vremea, răspunse căpitanul grăbindu-se să stingă iasca care deja se aprinsese.
— Nu ȡiseşĭ că vreĭ să ’ĭ frigĭ ? întreba Soare cu ciudă.
— Pe el da, dar nu şi bănetul luĭ; amintește țĭ pentru ce ne am maĭ dat de osteneală ca să venim păn’aci .
— Bine ȡici; atunci ce e de făcut ?
— Năvală la uşĭ; vedeţĭ de cătaţĭ prin curte niscai-va topoare, că trebue să fie; uite tăetorul e colo; unul să doboare uşa din dreapta, altul să sfărâmă uşa din stânga, al treilea să ’mĭ spargă colo zidul, şi cei-alţĭ daţĭ cu puscele, daţĭ de zor ca să le facem maĭ curênd de petrecanie.
Hoţiĭ începură iute să execute ordinul, se repeziră de luară de la tăetor treĭ topoare tocmai cât le trebuia, se năpustiră spre uşe şi zidurĭ cu furie mare şi începură să dea cu ele, dar nu dobândiră resultatul dorit aşa de iute precum speraŭ, căci, cum am spus, uşile erau de stejar gróse căptuşite cu tăbliĭ-de fier ţintuite cu cue cu căpăţînele marĭ şi dese ca solziĭ, precum să mai vede încă şi acum pe la unele bisericĭ si case vechĭ, şi perețiĭ eraŭ groşĭ făcuţĭ din pietre de rîŭ şi din cărămizĭ late, care în loc d'a se sfărâma scoteau scânteĭ când eraŭ lovite de muchia toporuluĭ.
Veȡzênd că cu uşile şi cu pereţiĭ nu prea mergea aşa de lesne, căci casa era solidă de tot, adevĕrată cetate, căci în adevĕr era un fel de culă cum încă se maĭ găsesc în ȡilele de astă-ȡĭ pe la ţeră, şi maĭ cu seamă pe la délurĭ şi viĭ, ast-fel cum nu se maĭ fac în vremea de acum clădirile, unul din hoţi lasă în pace una din uşĭ şi năvăli furios spre o fereastră, şi începu să dea în drugĭ şi cercevele cu desnădejde, dar nicĭ drugiĭ şi nicĭ cercevelele lor nu se lăsară maĭ pe jos, ci resistară cu aceiaşĭ îndărătnicie ca şi zidul şi uşile.
Într’acest timp de cioca-boca asurzitor şi inutil, împuşcăturile îşi urmaŭ cursul lor regulat şi sgomotos, iar Gît strîmb din întru rĕspundea într’una fără de preget şi contenire, dar maĭ cu puţin succes ca întâiŭ, căci hoţiĭ începuse să se ferească de ferestrue. Pe când hoţiĭ daŭ mereŭ fără de grije d’a fi surprinşĭ, căci satul era pustiŭ cuc, de o-dată se auzi în casă un ţipăt pătrunȡător şi la minut încă o împuşcătura din întru.
— În sfîrşit! parapanghelos! l-am mâncat din colivă, striga cu bucurie Radu Anghel, care reuşise a se lega la mână pentru ca să nu maĭ curgă sânge dm sgârietura ce 'ĭ pricinuise glonţul Popesculuĭ; aide acum lăsaţĭ zidul, fereastra şi una din uşĭ, şi daţi zor de spargeţĭ maĭ iute uşa aceasta din faţă ca să ’ĭ împărţim maĭ curând moscenirea.
Cum auriră hoţiĭ de la fereastră şi de la zid ordinul dat, îşĭ lăsară lucru şi năvăliră cu toţiĭ spre uşea principală, în care începură să dea ca nişte năbădioşĭ şi turbaţĭ, sigurĭ fiind că în întru n’aveaŭ să maĭ întâmpine vreo resistenţă, căci Gît strâmb era saŭ mort saŭ fórte grav rănit. Ca să isprăvească maĭ repede, ceĭ’alţĭ hoţĭ care nu maĭ aveau nevoe d'a împuşca de surda un cadavru, năvăliră spre pariĭ gardului de împrejmuire, şi armaţi cu dênşiĭ se năpustiră şi el spre uşe, şi începură să dea în ea din rĕsputerĭ.
Să nu credeţi însă că Strihăianu păţise ceva; era numai o stratagemă ; el auzise că uşa începuse să trosnească, şi înţe -lesese că momentul suprem să apropia fără nici o speranţă de scăpare pentru el; ca să scape alergase la un expedient viclean, scosese acel ţipăt, şi după aceia luase douĕ revolvere şi le băgase în buzunare, făcuse semn logofătuluĭ ca să facă acelaşi lucru şi pe urmă trecuse amândoi în sală unde era gura poduluĭ fără să facă cel maĭ mic sgomot.
Ajungênd acolo Ştefan puse scara care era rezemată de zid, în dreptul gureĭ poduluĭ, să sui în pod, făcu semn logofătuluĭ ca să se suie după el, şi după ce se văȡură sus, desprinse cu înlesnire câte-va cărămizĭ de la coşiul cel mai apropiat de streşina din dosul caseĭ, căci cărămizile lui eraŭ puse în lat şi lipite cu pământ, ast-fel că deslipirea lor a produs un sgomot fórte mic, care a fost înăbuşit de groasnicele bocănituri din cea altă parte. După ce făcură o deschizătură tocmaĭ bună cît să treacă prin ea şi să se sue un om pe casă, eşiră afară, se urcară pe învelitóre, se lăsară binişor să alunece pe streşina în jos afară din curte într'un loc viran de la spatele caseĭ, şi o tuliră d’a fuga pitulindu-se pe lângă gard, fără să fie văzuţi de ceĭ din curte care eraŭ preocupaţĭ de nerăbdarea d’a sparge maĭ iute uşa.
După ce eşiră din sat alergară în fugă spre pădure, şi cum intrară în ea, găsiră pitulaţĭ într’însa vr’o douĕ sute de oamenĭ, care tremuraŭ ca varga de frica celor ȡece hoţĭ. Aceştia cum îl văȡură îl recunoscură, eşiră de prin ascunzătorĭ şi l întrebară despre tâlharĭ. Popescu spuse atunci ţĕranilor tot ce aŭ făcut eĭ, doĭ inşĭ, cum aŭ scăpat, cum aŭ omorît pe unul şi aŭ rănit pe altul, îĭ făcu prin vorbe meşteșiugite să le fie lor singurĭ ruşine de laşitatea lor şi îĭ îmbărbătă şi’ĭ întărîtă aşea de mult în cît îĭ armă pe toţĭ cu parĭ smulşĭ de pe la gardurile ţarcurilor din pădure şi cu lemne din stângenĭ; la ceĭ maĭ curagioşĭ le dătu şi câte un revolver, apoĭ să puse în fruntea lor şi merse înapoĭ spre sat urmat de tótă suflarea bărbătească, lăsând numaĭ pe femeĭ şi pe copiĭ ca să maĭ stea în pădure până o pune pe gónă pe tâlharĭ.
Bărbăţia ca şi frica este o bólă molipsitóre, maĭ molipsitóre de cât molima cea maĭ rea; un singur ţipăt de alarmă pune pe goană o armie întreagă, un singur exemplu îmbărbător bagă inimoşie în sufletele cele mal fricóse. Exemplul lui Ştefan Popescu îmbărbăta pe ţĕraniĭ din satu’ Mătăsarĭ atât de mult în cât îl făcu să uite cele maĭ elementare mesurĭ de prudenţă să se expue maĭ mult de cât trebuia şi să meargă spre pericol, strânşĭ la un loc trâmbă, fără să se maĭ témă de Radu Anghel, care de bună séamă reuşise a dărâma uşa şi se ocupa acum cu jefuirea casei arendăşescĭ.
Santinelele nu maĭ erau la posturile lor, căci hoţiĭ, după ce reuşise să spargă uşa principală, intrase cu toţii năvală în întru ca să ’şĭ împarţă pleaşca. Lesne le fu dar sătenilor ca să între în curte şi să înconjoare casa cu o pânză groasă de ómeni.
Radu Anghel cum vĕzuse usa căȡênd ruptă din ţîţînĭ, năvălise cel d’ântâiŭ în casă, ca la caz d’a nu fi arendaşiul mort el să ĭ sórbă cel din urmă pic de viaţă, dar tot el fu acela ce rĕmase pe loc împetrit de surpriză, de uimire de mare ciudă când veȡŭ că casa era goală şi nicĭ o urmă de sânge pe jos.
—Am păţit’o, ne-a tras pe sfóră ciocoiul, a fugit! strigă dênsul plesnind de necaz; aide să fugim şi noĭ şi să plecăm p’aci în colo cât maĭ de grabă, că dacă nu, suntem în perzanie.
Căpitanul ce este dreptul dătuse la vreme subalternilor sĕĭ acéastă povaţă înţeleaptă, dar hoţiĭ nărăviţĭ care mirosise sepeturile Popesculuĭ pline cu banĭ nu ĭ dătură ascultare, ci năvăliră în interiorul caselor cu sentinele cu tot, fără să maĭ bage în seamă ordinele căpetenieĭ lor, şi începură să dea iama la tóte Radu Anghel nu avu îndestulă vreme ca să ’şi eserciteze puterea autorităţiĭ sale prin un esemplu teribil, căci deja ţăraniĭ îĭ sosiră de pe urmă, şi când cu gândul nu gândi se pomeni în cîrcă cu o spuză de ómenĭ bine armaţĭ şi fórte îndârjiţĭ, care puse măna pe el fără ca dênsul să apuce să dea odată măcar, şi ’l legară fedeleşiŭ cu brâurile de care se descinsese.
Ceĭ-l’alţĭ hoţĭ care se întêmplase să fie risipiţi prin cele-alte odăĭ ocupaţĭ cu spargerea sepeturilor şi jefuirea lucrurilor preţióse, fură asemenea surprinşĭ fără de veste şi legaţĭ de aprigiĭ năvălitorĭ; numai vr’o treĭ din tr’înşi avusese timp ca să se serve de armele ce aveaŭ asupra lor şi să facă câte-va răni uşóre unora din ţĕrani, dar nicĭ unul nu putu să scape, astfel că opt din cel maĭ dârjĭ tâlharĭ fură legaţĭ fedeleşiŭ împreună cŭ căpitanul lor.
Astfel fu prins pentru prima dată tîlharul Radu Anghel! Împreună cu dânsul fură prinşĭ Soare şi Bucur precum şi alţĭ şease dintre tovarăşĭ aĭ lor, graţie bărbăţieĭ luĭ Ştefan Popescu ; cum vedeţi naşiul îşi găsesce naşiŭ.
Această prindere neasceptată şi fără de nicĭ o pierdere produse printre ţĕrani şi arendaşĭ o bucurie cu anevoe de descris căci teribilul tâlhar încăpuşi în mânele stăpînireĭ numaĭ prin concursul particularilor şi fără de nicĭ un concurs saŭ ajutor dat de autorităţĭ.
SCAPAREA
Prinderea lui Radu Anghel făcă mare sgomot în ţară produse multă bucurie în sufletele acelor ce se culcaŭ şi se sculaŭ cu frica în sîn că vor fi călcaţi de teribilul haiduc. Acest eveniment neasceptat, la care forţa publică nu luase nicĭ o parte activă, dătu pe faţă misterul teribiluluĭ hoţ şi făcu pe lume, chiar pe ceĭ maĭ neîncrezătorĭ, să se convingă că onestul cârciumar din satul Boţescĭ şi fiorosul căpitan de tâlhari era una şi aceiaşi persónă. Cel care se cruci maĭ mult ca toţĭ de această descoperire fu bietul Hagi Bedros care ar fi fost în stare să ’şĭ dea viaţa pentru cinstea lui Căpitan Radu.
Multă lume trebue să se fi bucurat de această prindere ne separată, dar nimenĭ maĭ mult ca procurorul tribunaluluĭ din Muscel. De şi nu fusese el autorul acesteĭ pretinse capturărĭ, cu toate acestea el simţi în suflet tot aceiaşi mulţumire ca cum ar fi prins el însuşĭ, căci se justificase prepusurile sale şi se dovedise c’a avut miros bun, dar numaĭ concursul de întâmplărĭ l a oprit d’a descoperĭ adevĕrul.
De îndată ce veȡu pe hoţ în fiare şi în închisóre, procurorul dătŭ fuga la Boţescĭ de călcă încă o dată casa fără de veste, dar tot fără să reuşească d’a pune mâna pe ceva probe convingătóre, din causă că, precum scim, hoţul nu păstra acasă nimic care să atragă vre-o bănuială precum nicĭ banĭ. Tot într’acelaşĭ timp el călcă şi casa tatăluĭ sĕŭ şi p’a frateluĭ sĕŭ dar în zadar căci nu putu să descopere ceva vrednic de bănuială, căci foştiĭ tâlhari de când scăpase de la temniţă se lăsase cu tot din’adinsul de tâlhărie. Magazia cea cu tainiţa n'o călcase căci ea era plină cu butóe de ţuică care astupaŭ şi gura gărliciuluĭ aceleĭ tainiţe; se mulţumi numaĭ să o încue cu un lacăt sistematic şi s’o pecetluiască cum a făcut şi la cârciumă şi la cele alte cămărĭ, magaziĭ şi ori-ce fel de încăperĭ.
După ce termină cu acea încălcare fără de nicĭ un fel folos, procurorul se reînturnă la Câmpul-Lung, se duse drept la temniţa unde zăcea tâlharul muncit de cruntă ciudă c’a perdut libertatea într’un mod atât de prostesc şi după ce se încredinţă ca într’adevĕr el era cârciumarul de la Boţescĭ se pregăti d’aĭ face interogatorul.
— Ia ascultă cocoane, îl întrerupse hoţul cu bruscheţĭ, de ce ’țĭ mai perȡĭ vremea de surda cu lucruri de prisos ? ce vrei să sciĭ de la mine ? că am furat ? că am spart case şi lăzĭ ? că m’am slujit de cheĭ mincinóse ? că am eşit în calea drumeţilor şi am jefuit? că am schingiuit şi am omorît ? iată că ţĭ le mărturisesc eŭ însumĭ de la început şi de maĭ nainte pe tóte pentru că într’adevĕr le-am făptuit şi le-aşĭ maĭ făptui încă o dată, ba şi de maĭ multe orĭ, ba chiar şi maĭ multe, dacă aşi maĭ fi slobod. Ce maĭ dorescĭ dar ? sa ’ţĭ mărturisesc că eŭ sunt cârciumarul de la Boţescĭ ? iacă şi asta ’ţi-o mărturisesc, şi dacă nu mĕ crezi pe cuvênt, deşi mĕ cunoscĭ, precum te cunosc şi eŭ, du-mĕ de mĕ maĭ plimbă p’acolo dacă ’ţĭ face plăcere, căci mie tot una ’mĭ-e. Să sciĭ însă de maĭ nainte că orĭ-ce întrebărĭ şi descoaserĭ te veĭ încerca să’mĭ faci spre a afla unde am îngropat baniĭ şi unde ’mĭ-am ascuns averile ce am strâns din hoţie, te povăţuesc şi vĕ poveţuesc pe toţĭ sĕ vĕ mutaţĭ gândul că nu veţi afla nimic, măcar de mi-aţĭ tăia carnea bucăţică cu bucățică. Să maĭ sciĭ încă că mie ocna n’are să ’mĭ mănânce oasele orĭ-cât m’aţĭ judeca şi orĭ cât m’aţĭ osândĭ d-v la ea. Eŭ scap sau mor; vĕ prevestesc maĭ din vreme ca să luaţi mĕsurĭ în cunoştinţă de pricină. Eĭ acum când cred că escĭ mulţumit de mine şi aĭ aflat tot ceea ce aĭ dorit sa aflĭ dă-mĭ voe să ’ţĭ spuiŭ şi eŭ aceia-ce nu doreştĭ să sciĭ, saŭ póte că nicĭ nu sciai, adică pricina care m’a făcut să fiŭ hoţ. Părinţiĭ meĭ aŭ fost ómenĭ, dar n’aŭ fost ómeni de ispravă; îĭ cunoştĭ cum îĭ cunosc şi eŭ. Împreună cu laptele mameĭ eŭ am supt şi dragostea de fapte rele; pilda cea rea şi dorul d’a mĕ vedea schimbat din copil sărac şi pocăltit care nu mâncam în tóte ȡilele, în om cu dare de mână, m’a aruncat în braţele ticăloşieĭ. D'ȡeŭ póte ar fi sădit în mine iubirea de bine şi dorinţa de muncă, dar legile vóstre m’aŭ aruncat fără de vină în puşcărie, m’aŭ vîrît din frăgezimea vêrsteĭ într’o lume de tâlharĭ şi m’aŭ făcut să învĕţ cum să mĕ fac hoţ şi omorâtor. Voi ómeniĭ legiĭ m’aţĭ dat la acestă şcólă, voi mĭ-aţĭ deschis acéstă cale, voĭ aţĭ făcut din mine ce sînt; sunt al vostru. Faceţĭ din viitorul meŭ orĭ ce vreţĭ; păziţi-mă, ferecaţi-mă, făceţĭ orĭ ce ştiţ, dar, cum v’am spus, în ocnă n’o să mĕ băgaţi, căci până atuncĭ orĭ scap, orĭ mor.
Acéstă mărturisire bruscă, brutală chiar, dar francă şi leală impresionă fórte mult pe magistrat, mai mult de cât o pledórie meşteşugită. Ea îl sili ca fără de voe să recunóscă în fundul conştiinţeĭ sale că tâlharul avea un pic de dreptate şi ’l îndemnă să facă un rechisitoriŭ maĭ puţin, sever, comparativ cu mulţimea crimelor sale, şi să pledeze întru câtva órecare circumstanţe uşurătóre. Circumstanţe uşurătoare ?! în favórea cui ? a luĭ Radu Anghel cel maĭ crud şi maĭ încărcat de păcate dintre toţĭ tîlhariĭ cei mai nelegiuiţĭ din întrega Românie? Atât de mare influenţă póte să aibă asupra consciinţeĭ unuĭ magistrat integru şi onest o mărturisire sinceră şi categorică.
După ce ’şĭ redactă rechisitorul şi maĭ înainte d’al subscrie, procurorul nu se încreȡu numaĭ pe spusele bandituluĭ, ci alergă şi după informaţiunĭ. Se maĭ duse încă o dată la Boţescĭ se repezi şi până la Runcu unde hoţu avea multe rude, şi după ce s’a încredinţat că tot ce ’ĭ a spus el adevĕrat era, a trimis după aceea o comisie rogatorie la parchetul din Bucureştĭ, şi acesta ’ĭ rĕspunse că, după cum resultă din condicile aflate la vornicia temniţilor, într’adevĕr în anul 1850 a fost închis în puşcăria de la Dealu Spireĭ un băeţan pe nume Radu Anghel sub acusare de vagabond, dar că acel copil n’a fost osândit, şi nici măcar judecat, ci a fost liberat pentru că fusese uitat în închisóre de procuroriĭ dintr’acele vremurĭ şi ţinut la arest vreme îndelungată fără de nici o vină.
În urma acestor informaţiunĭ suplimentare, procurorul subscrise rechisitoriul, îl trimise tribunaluluĭ de Muscel spre a face instrucţiunea procesuluĭ, conform vechiĭ procedurĭ penale dintr’acea vreme, şi a pronunţa cuvenita alegere care pe atuncĭ ţinea loc de ordonanţă a judecătoruluĭ de instrucţie, fiind faptele tâlharuluĭ cualificate, cu tóte circumstanţele uşurătóre ce dobândise, de crimă care atrăgea asupra acusatuluĭ cel puţin doĕ-ȡecĭ de anĭ muncă silnică, faptă care pe atuncĭ ce judeca în prima instanţă de către curtea criminală din Bucuresciĭ şi în a doua de înalta Curte care se maĭ numea şi Înnaltul Divan.
Preparativele procesuluĭ bandituluĭ Radu Anghel produse mare sgomot, şi ȡiua înfăţişăreĭ fu asceptată de lumea curiósă cu multă nerăbdare, dar acea zi fu cam mult timp asceplată, căci maĭ nainte ca tîlharul să fie definitiv osândit, Vornicia temniţilor găsise de cuviinţă să maĭ prelungéscă timpul de prevenţiune pentru ca să maĭ scóţă ceva banĭ din munca sa cu care să acopere cheltuelile făcute cu hrana sa din timpul prevenţiuneĭ.Într’adevăr pe atuncĭ era obiceiul, obiceiŭ barbar şi ne scris în nicĭ un fel de regulament, ca preveniţiĭ maĭ nainte d’a fi osândiţĭ şi chiar achitaţĭ, să fie întrebuinţaţĭ la felurite muncĭ infamante şi la lucruri manuale publice saŭ private. Acestuĭ obiceiŭ fu supus şi Radu împreună cu toţĭ compliciĭ sĕĭ.
Cu tótă adresa trimisă Vornicieĭ temniţilor, prin căreĭ se atrăgea o atenţiune deosebită asupra acestor periculoşĭ bandițĭ eĭ fusese plimbațĭ prin oraşiŭ unul câte unul cu lanţuri la picióre şi între douĕ santinele, prin stradele oraşuluĭ, şĭ duşĭ pe-a casele maĭ multor ómenĭ, influenţĭ ca să tae lemne, să sape şanţurĭ şi să facă pe salahoriĭ. În timpul acesteĭ corvoade Radu Anghel dăduse ochĭ cu un mare numĕr de curioşiĭ, cărora le-a spus fără de nici o ruşine tóte peripeţiele înfricoşateĭ sale epopee, că era din fire om vesel deşgheţat şi deschis la inimă şi în loc d’a se ruşina de crimele ce săvârşise, el se lăuda cu ele ca cu cine scie ce marĭ isprăvĭ. Ceia ce nu spusese însă la nimenĭ şi a păstrăt ascuns în fundul rărunchilor sĕĭ, a fost numai descrierea moduluĭ cum și-a arătat recunoştinţa față cu bine-lăcătoriĭ sĕĭ. Într’acéstă vreme de serta-ferta, pe semnea dat ochĭ şi cu câţĭ-va prietenĭ şi complicĭ ascunşĭ, cu gazde de hoţĭ şi tovarăşĭ la câştigurĭ, cu care o fi plănuit cine scie ce alcătuirĭ şi combinaţiunĭ de evadare într un viitor óre-care.
În cele din urmă, după doă treĭ lunĭ de amânărĭ şi para amânărĭ, veni şi vremea judecăriĭ procesuluĭ, cu tot cortegiul sĕŭ de martorĭ, de advocaţĭ, de zdrăngănirĭ de lanţurĭ şi de santinele numeróse. El dură maĭ multe ȡile d’a rîndul, în faţa unei îmbulȡelĭ de public cum nu s’a maĭ vĕȡut de când era tribunal în Câmpu-Lung. Cu acea ocazie, după ce se termină cu ascultarea martorilor, procurorul care era un om noŭ, un licenţiat venit de curând din Paris, rosti un rechisitoriŭ magistral, cu care ocaȡie avu prilejul să descrie în culorile cele maĭ negrĭ penitenţiarele dintr’acea epocă şi influenţa funestă ce avea grămădirea preveniţilor la un loc cu osândiţiĭ şi chiar cu criminaliĭ ceĭ maĭ periculoşĭ, şi termină în aplaosele asistenţilor cerând ca în alegere să se solicite circumstanţe uşuirătóre.
După procuror luară cuvêntul ca apărătorĭ doĭ advocaţĭ tinerĭ veniţĭ de curênd din Paris şi stabiliţĭ acolo în Cîmpu-Lung care era patria lor şi aceştia prin nisce pledóriĭ elecuente şi fórte meşteşugit alcătuite, se siliră a transforma pe criminalul cel maĭ odios dintre acusaţĭ într’un martir al uneĭ societăţĭ rĕŭ organisată. După dînşĭ maĭ rostiră nisce pledoriĭ searbede încă doĭ advocaţĭ practicienĭ, edecurĭ vechĭ din provincie şi după aceia se închise desbaterile.
Alegerea se dădu de tribunal peste treĭ ȡile. După ce se termină cu ascultarea martorilor,cu rechisitoriul procuroruluĭ şi cu pledóriile tuturor advocaţilor, care pledóriĭ fură ca mult maĭ slabe ca rechisitorul procuroruluĭ. Complectul tribunaluĭ n’a primit circumstanţele uşurătóre de cât în parte, cerînd curţiĭ apelative din Bucurescĭ ca să ’l osândéscă la munca silnică pe viaţă, iar nu la mórte,în consideraţia circumstanţelor uşiurătóre combinate cu considerentul că, oricare ar fi fost motivele care a îndemnat pe primul acusat ca să comită prima crimă, faptele ce a săvârşit pe urmă, care întrecéu în cruzime pe ale tuturor criminalilor din present şi trecut, adunate la un loc, atrăgeau asupra făcătoruluĭ de rele-care le-a săvârşit, nu numaĭ munca silnică pe viaţă, ci chiar pedépsa cu mórte, dacă ea s’ar fĭ executat în ţara Românească, şi n’ar fi fost abolită de fapt de către Vodă Grigore Chica în anul 1823. Acéstă osîndă figura în vechiul condice penal, şi instanţa competinte o pronunţa, dar Domnul, ca să nu calce jurământul lăsat de Vodă Ghica, transforma în tot d’auna pedeapsa cu mórte în osîndă la ocnă pe viaţă, atuncĭ când sentinţa venea la confirmare, căci pe atuncĭ Domnul confirma tóte sentinţele date de Înnalta Curte, fie civile fie criminale.
După pronunţarea acesteĭ alegerĭ, dosarul procesuluĭ împreună cu acusaţiĭ fură trimişĭ la Bucurescĭ în care cu boĭ, iar nu pe jos ca în prima dată, dar încărcaţĭ cu lanţurĭ şi cătuşe, legaţĭ fedeleşiŭ de obezile carelor, şi înconjuraţĭ de o mulţime de santinele, unde ajunse în bună stare peste treĭ ȡile de umblet încetinel, însă aprope continuŭ. Ajungînd acolo eĭ fură duşĭ şi închişĭ în cele mai tarĭ chiliĭ ale puşcărieĭ din Dealul Spireĭ. Cu acea ocaȡie Radu Anghel avu prilejul să maĭ vadă încă o dată şcóla în care a învăţat el arta furtişiaguluĭ şi a tâlhărieĭ şi curtea în care şi-a săvârşit primele sile isprăvi, care acum îl învrednicea să se înfăţiseȡe ca candidat de ştreang înnaintea Înaltei Curţĭ.
Judecata înnaintea Curţiĭ apelative şi a Înnalteĭ Curţĭ se făcéŭ foarte repede şi fără obicinuitele tărăgănirĭ dintr’acea vreme, pentru că judecătoriĭ ardeau de nerăbdare ca să vadă cu un moment mai curînd închişi în ocnă pe aceştĭ teribiliĭ criminalĭ care se lăudase faţă de procurorul local că vor evada. Martoriĭ veniră în păr la ȡilele ficsate, astfel că nu maĭ fu nevoe de amânărĭ, şi advocaţiĭ numițĭ din oficiŭ, căci acusaţiĭ nu pusese advocaţĭ cu plată, nu s’au prea întins la vorbă, că nicĭ n’aveaŭ ce să spue, doveȡile fiind zdrobitoare, astfel că peste v’o şease lunĭ Radu Anghel şi toţi compliciĭ sĕĭ fură cu toţĭ osândiţĭ la mórte de către Înnalta Curte. După ce fusese presentată Domnitoruluĭ Alexandru Ioan I Cuza, aceasta sentinţă fu confirmată, cu deosebire numaĭ că pedeapsa cu mórte a fost înlocuită prin munca silnică pe viaţă.
După ce decisiunea deveni executorie, osândiţiĭ fură conduşi cu acelaşi saltanat de la Bucurescĭ la Câmpu-Lung, pentru că tribunalul de Muscel care rostise alegerea era în cădere să execute sentinţa, să ficseze Ocna în care vinovaţiĭ aveau să-şĭ facă osînda şi să îndeplinescă formalităţile necesare pentru aducerea sa la îndeplinire. Mai întâiŭ tribunalul scrise Vornicieĭ temniţelor ca dênsa sĕ ia disposiţiĭ în privinţa împărţireĭ pe la diferite ocne a osîndiţilor care eraŭ prea numeroşĭ şi prea periculoşĭ. Vornicia rĕspunse ca să se trimeţă câte treĭ condamnaţĭ la fie-ce ocnă, iar Radu Anghel şi Sóre, ca unii ce eraŭ maĭ periculoşĭ de cît toţĭ ceĭ-l-alţĭ, să se trimeată împreună cu Soare Oprea la Slănic fiind închisórea de acolo maĭ tare.
Dintre osîndiţĭ şease fusese deja porniţĭ : trei spre Telega şi trei spre Ocnele mari, dar ceĭ ce aveaŭ să fie trimişi la Slănic maĭ întârziară cât-va timp, având să se ia faţă de ei nisce precauţiunĭ maĭ marĭ şi să se facă nisce formalităţĭ suplimentare maĭ minuţióse. Pentru aducerea lor la îndeplinire, Radu Anghel şi compliciĭ săi fură aduşĭ într’o ȡĭ sub bună pază la tribunal şi daţĭ în păstrarea guardeĭ care maĭ păzea şi alţĭ arestanţĭ, ale căror procese aveau să se judece într’acea ȡĭ, Numerósa lor guardă se adăogă pe lîngă cea altă’ şi se făcu rótă împrejurul vinovaţilor şi acusaţilor.
După ce stătuse cât-va timp pe vine saŭ trîntit pe jos în sala ce servea drept vestibul tribunaluluĭ, care pe atuncĭ era instalat într’o clădire mare cu două etage, dar veche şi construită după vremea de demult, Radu Anghel ceru voe caporaluluĭ ca să ’l lase să se ducă până la comoditate. Caporalul care cunoscea localitatea şi nu avea nicĭ o teamă, căci ferăstruele sale erau micĭ şi zăbrelite, pardoseala în bună stare şi gura scaunuluĭ maĭ mică de cât sa încapă un om, îĭ dătu voe şi făcu semn la doi soldaţi ca să-l însoţescă ca santinele. Radu se duse şi intră în privată, iar santinelile rĕmase afară. Peste câte-va minute făcu aceiaşi cerere şi Sóre, şi obţinu autorisarea fără bătae de cap, căci privata avea mai multe compartimente despărţite prin zid.
Mulţumită deplorabiluĭ sistem ce domnea într’acea vreme d’a fi închişĭ condamnaţiĭ la un loc cu preveniţiĭ, Radu Anghel putuse să intre în comunicaţie cu compliciĭ lui d’afară prin următorul truc: unul din gazdele sale de hoţĭ, de îndată ce a aflat cum că căpitanul sĕŭ s’a reîntors din Bucurescĭ osîndit la munca silnică pe viaţă şi a fost închis iarăşĭ în temniţa din Câmpu Lung, s’a grăbit d’a trage o palmă unuĭ paznic de nópte care prin provincie încă erau în fiinţă, şi pentru acésta fu închis în temniţă până ce va veni cine-va ca să-l ia pe chezăşie ca pe urmă stăpânirea să-i dea drumul până la judecarea procesuluĭ, faptul fiind delict corecţional şi vina vădită.
Văȡându-se în închisóre la un loc cu toţĭ deţinuţiĭ acest cinstit complice găsĭ vreme cu prilej în timpul ȡileĭ să se aproprie de groasnicul bandit, căci nóptea, ce e dreptul cei trei tâlharĭ erau închişĭ la un loc în carceră, care era o cămară deosebită cu zidurĭ mai groase şi gratiĭ mai dese.
Ce vorbi gazda cu tâlharul nu sĕŭ, sciŭ numai că Radu când intrâ în latrină se duse la scaunul eĭ cu pas sigur, desprinse nisce cârlige ascunse sub scândura de d’asupra cu îndemânare, ridică acea scândură de d’asupra scaunuluĭ şi lăsa să se vadă o groapă profundă şi întunecósă care se scobora până la hasna. Când ridică acel capac maĭ veȡu încă ce-va, veȡu că de unul din pereţiĭ acesteĭ gropĭ atârna o scară de frînghie bine legată de unul din pereţiĭ scaunuluĭ. Cum văȡu una ca acesta căută în interiorul scaunuluĭ şi găsi o chee de cătuşe cu care ’şĭ descue lanţurile şi le lăsă jos pe scândurĭ fără să producă cel maĭ mic zgomot. După ce se văzu scăpat de lanţurĭ intra în groapa hasnaleĭ fără a se îngreţoşa de murdăriile ce 'l înconjurau, îşĭ strecura corpul printre pereţiĭ strîmţĭ al aceleĭ hasnale,se scoborî în jos ţinându-se cu mânele şi picioarele de nodurile scăreĭ, şi nu se opri de cît atuncĭ când se scoborî în etajul de jos şi dătu de scândurile ce fusese aşezate de o mână bine făcătóre d’asupra adevărateĭ hasnale săpate în pământ.
Văzându-se acolo pipăi cu mâna până ce dătu de scândurĭ, trase o scândură spre sine şi veȡu plin de mulţumire că ea s'a desprins fără ca să facă cel maĭ mic zgomot. După ce făcu puţină lumină, Radu se uită în juru-ĭ şi veȡu plin de mulţumire un rînd de haine de tîrgovăţ atârnate într’un cuiŭ bătut în zid, şi numaĭ de cât se desbrăcă de hainele sale bălţate de condemnat, se îmbrăcă cu hainele din cuiŭ care ’ĭ veneau de minune maĭ lipi de bărbie o bărbuţă potrivită şi nisce mustăţĭ măricele, ambele cărunte, îşĭ vîrî o căciulă de hărşie neagră pe ochĭ şi eşi sfiicios în privata de jos. Veȡînduse acolo deschise uşea şi pe urmă începu să se uite în juru-ĭ sperios şi cu băgare de seamă.
După ce roti ochiĭ în tóte părţile ca să se încredinţeze dacă era saŭ nu lume prin curte, şi după ce veȡu că în partea loculuĭ nu era nimenĭ, căcĭ atât curtea cât şi sălile de asceptare se golise, fiind peste treĭ ore după amiaȡĭ, eşi din comoditate ca ori-ce om după ce s’a servit de ea, coti cam la stîngă pe la spatele caselor, şi zărind o portiţă, se îndreptă spre dênsa, eşi în stradă, o luă rara d’a lungul stradeĭ, fără să fugă saŭ să se pripească ca să atragă atenţiunea cuĭ-va, intră apoi într'altă stradă, pe urmă în alta şi în alta până ce ajunse la un han situat la marginea oraşuluĭ despre Buliga.
Văzîndu-se la pórta luĭ intră în întru, se apropie de un grajd scóse din el un cal negru mare şi frumos, îl încălică, eşi din curte fără să se grăbească, merse tot astfel până ce eşi din oraşiŭ şi începu să suie dealul dintre Câmpu-Lung şi Buliga. Pe tihnă, după ce se veȡu sigur şi ne observat de nimenĭ, să te ţiĭ pîrleo! nicĭ drumul luĭ nici piciórele luĭ; o duse într’o fugă până ce se veȡu în mijlocul pădureĭ după culmea dealuluĭ dintre Aninósa şi Domnescĭ. Acolo se opri ca să se maĭ odihnească oleacă şi să îmbuce ceva din ceia ce găsise în dăsagii de la spatele şeleĭ.
Maĭ într’acelaşĭ timp făcu acelaşĭ lucru şi Sóre, fără însă a intra în vre-un contact unul cu altul saŭ a şĭ da vre-un ajutor.El scăpa cu aceiaşĭ uşurinţă după ce se depărtase într’acelaşĭ fel, cu deosebire numaĭ că el eşi din oraşiŭ prin bariera Scheiuluĭ şi traversă muscelele de pe la miază nóptea satului Buliga, iar nu spre partea de miază-ȡi, şi seara veni tot în pădurea dintre Aninósa şi Domnescĭ unde se întâlni cu căpitanul sĕŭ.
Soldaţiĭ de santinelă rămânând afară îşĭ găsise de vorbă uniĭ cu alţiĭ şi lăsase pe arenstanţĭ să stea cam multicel în privată, prea mult chiar potrivit cu necesitatea care ’ĭ adusese acolo, fără ca eĭ să bage de sémă c’a trecut prea multă vreme şĭ au vorbit prea mult. Abia peste o oră cînd veni căpraru să vadă de ce aŭ zăbovit aşea de mult, băgară şi eĭ de seamă c’a trecut prea multă vreme, şi numaĭ de cât unul din eĭ bătu la uşea uneia din comodităţĭ şi strigă arestanţilor să iasă afară.
Văȡînd că nu priimeaŭ nicĭ un fel de răspuns,soldatul isbi cu patul pusceĭ uşea şi o dătu de perete cu zăvorul scos din ţîţînĭ, dar rămase înmărmurit de groază, el şi camaraȡiĭ săĭ împreună cu căpraru,veȡênd scândura de d’asupra scaunuluĭ scósă şi capătul scăreĭ în marginea groapeĭ. Atunci pricepură teribilul adevĕr, dădură alarma, puse tot parchetul, tótă poliţia şi întreaga armată în picióre şi oraşul în mare spaimă. Toțĭ alergară, toţĭ căutară, toţĭ scotociră şi făcură cele maĭ minuţióse cercetărĭ, dar de surda fură tóte alergările, căcĭ nimenĭ nu mai putu să dea cu mîna de Radu Anghel şi de tovarăşul săŭ, ca cum ar fi intrat în gaură de şearpe şi i-ar fi înghiţit pământul de viĭ.
Numai Oprea,ne fiind amestecat în complot,remăsese între sentinele ca să şi petrecă întréga viaţă tăind sare în fundul ocneĭ.
TUDORIȚA
Oameniĭ stăpânireĭ când a aflat că Radu Anghel cârciumarul şi Radu Anghel haiducu era una şi aceiaşĭ persónă, s’aŭ repeȡit, precum am maĭ spus, la Boţescĭ, şi după ce aŭ scotocit pretutindenĭ, prin cârciumă şi prin înprejurimĭ, şi după ce aŭ luat interogatoriŭ la toţĭ ómeniĭ din prăvălie, din casă şi din curte, începînd cu Tudoriţa nevasta lui Radu, aŭ închis tot, aŭ pus lacăte pretutindenĭ, aŭ pus peceţĭ în tóte părţile şi aŭ lăsat descuiată numaĭ o odae, în care aŭ îngăduit femeiĭ hoţuluĭ să locuiască împreună cu copiĭ sĕĭ, cu obligaţiune d’a păȡi pecetele şi lacătele intacte, precum şi cele de prin curte ne furate și ne înstreinate.
Deocamdată ea plînse cu foc, îşĭ frînse mânele cu ciudă şi’şĭ rupse părul din cap de necazul nenorocireĭ ce o isbise, dar după ce maĭ trecu cât-va timp, se maĭ gândi puţin şi se maĭ linisci, începu să-şĭ maĭ ia seamă şi să-şĭ şteargă lacrimele, îşĭ făcu sabur inimeĭ ca orĭ ce nenorocit după ce trece prima furie a desperăreĭ şi să se găndéscă la viitorul eĭ precum şi la sórta copiilor sĕĭ. Procurorul cînd plecase încuiase tot, ridicase toțĭ baniĭ câţĭ găsise în casă şi se duse cu dînşiĭ p’aci încolo, fără să se gîndéscă la sórta ce ascepta pe femeea şi pe nenorociţiĭ copiĭ aĭ tâlharuluĭ care nu eraŭ întru nimic vinovaţĭ de faptele săvârşiţe de către tatăl lor, astfel că după plecarea sa aceste fiinţe inocente eraŭ ameninţate să móră de fóme.Ar fi şi murit fără dór şi póte, căci nicĭ unul din ţĕranĭ, nicĭ chiar părinţiĭ luĭ Radu n’ar fi îndrăsnit să le întindă o mână de mîntuire de frică să nu ’şi atragă vre-o bănuială din partea autorităţilor; ar fi murit, ȡic dacă Tudoriţa n’ar fi fost o femee prevĕȡĕtóre.
N’am dat în descrierea faptelor fiorosuluĭ tâlhar, prea mare importanţă acesteĭ femeĭ care maĭ apoĭ devenise femeea sa, scim cum, pentru că n’am avut de gând să fac dintre acéstă nuvelă un roman sentimental; am descris numaĭ în treacăt şi într'un mod sumar cel maĭ principal eveniment din viaţa sa: intrarea sa în traiul erouluĭ nostru, fără de nicĭ un fel de înfloritură şi fără a’ĭ indica măcar numele, şi m’am mărginit a spune numaĭ că ea a fost o femee fórte frumósă, că avut de tată pe Sóre şi că şi’a priimit sórta d’a deveni, aşea de o dată şi fără de nicĭ o pregătire, amanta şi pe urmă nevasta luĭ Radu, fără să protesteȡe.
Astfel cum am descris’o într’un mod cât se póte de sumar, póte că cititoriĭ şi-o fi făcut o idee cum că acéstă femee a fost o brută, o idiotă, un corp cu ochiĭ şi cu gură dar fără de nicĭ o simţire în ea, o vită cu chip de om închinată numai înplinireĭ nevoilor bestiale,fără nici un alt sentiment ceva maĭ deosebit, fie chiar în răŭ, o fiinţă care’şĭ suferea sórta cu totul ștearsă şi izolată la care o condamnase bărbatul sĕŭ, nu numaĭ cu resemnaţiune, dar chiar şi cu mulţumire, căcĭ avea de mâncare şi de băutură cu îndestulare, avea haine multe şi frumóse şi scule de mare preţ, avea tot ce satisface nevoile şi vanitatea. Cu tóte acestea ea n’a fost astfel cum se arăta ci cu totul altfel.
Ea, precum am ȡis într’alt capitol, fusese în sufletul său fóarte mâhnită şi revoltată pentru că în primele ȡile a le convieţuireĭ sale cu bărbatul sĕŭ, acesta nu se purtase cu dênsa cu delicateţa şi menajamentele de care se servă chiar un om dintre ceĭ maĭ ordinarĭ, fie din oraşiŭ fie de la ţară, faţă de femeea iubită ce vrea s’o facă amanta saŭ nevasta sa, ci se purtase ca ea cu brutalitatea uneĭ bestiĭ, profitase de puterea luĭ și de slăbiciunea eĭ şi o siluise chiar în momentul în care încolţise în inima sa sĕmînţa unei iubirĭ profundă provocată de recunoştinţă, şi tocmaĭ când ea însăşĭ, împinsă de acea iubire, era aproape să se abandone în voia sórteĭ şi să se încreadă în afecţiunea şi lealitatea sa.
Purtarea bruscă şi brutală cu care întâmpinase amantul eĭ primele sburdărĭ ale inimeĭ sale ucisese amorul născând ce încolţise în inima sa maĭ nainte d’a se desvolta, şi o îndrumase spre priporul corupţiuneĭ şi a demoralisaţieĭ. Dintr acéstă causă în inima sa dispăruse orĭ ce sentiment nobil, orice urmă de demnitate şi de ruşine şi orĭ-ce respect pentru fiinţa sa, pentru reputaţia sa şi pentru datoriile sale de femee şi de mamă. Ea fusese victimă a viţiuluĭ şi a depravaţiuneĭ unuĭ om ordinar din primul moment în care devenise femee; dintr’acestă causă viciul şi depravaţiunea devenise de atuncĭ încolo creȡul sĕŭ, preocupaţiunea sa, menirea sa cea maĭ principală.
În deşert o păȡea Radu ca pe o comóră scumpă cu neadormirea unuĭ avar,în zadar o închidea el între zidurile curţiĭ cârciumeĭ sale, de surda o pusese el sub privegherea uneĭ jupânese bătrîne ce-o avea în casă, de prisos se păzea el d’a o scoate din casă de cât arare orĭ când mergea împreună cu dânsa la biserică, la rude şi la câţĭ va prietenĭ, şi atuncĭ cât se putea de rar şi cu întârzierĭ fórte scurte, de surda fură toate precauţiunele, căci de ceea ce merita Radu tot n’a putut să scape.
Când vrea muerea înşeală şi pe dracu, ne cum pe un bărbat şi întórce tóte cu josul în sus; e destul nu maĭ să vrea căci tóte piedicele din cale dispar şi tóte dificultăţile se aplanează. Tudoriţa a ȡis: vreau chiar de când a devenit amanta luĭ Radu, şi a pus voinţa sa în aplicare maĭ nainte d’a devenĭ nevasta amantuluĭ sĕŭ, iar complicea care’ĭ înlesnea calea şi o ajută ca să’şĭ găsească un al doilea amant fu tocmai păȡitorea sa, tocmai bătrîna ce’ĭ dătuse Radu ca să o păȡească, pe care a conrupt’o prin banĭ şi prin băutură.
Primul sĕŭ amant afară de Radu Anghel a fost tejghetarul din prăvălia amantuluĭ şĕŭ oficial, dar n’a fost numaĭ el, ci şi alţiĭ mulţĭ la număr, pe care’ĭ găsea baba care 'ĭ înlesnea chiar şi întâlnirea şi o păȡea ca să nu fie suprinsă saŭ descoperită de cineva. Aceste apucăturĭ le urmă şi după ce devenĭ nevasta luĭ Radu fără să simtă cel maĭ mic scrupul, şi potrivi lucrurile atât de bine în cât nicĭ bărbatul sĕŭ şi nicĭ al doilea amant n’aŭ bănuit cum că dênşiĭ maĭ aveau şi alţĭ rivalĭ. A reşuit să scape de orĭ şi ce bănuială, căcĭ din primul moment al zburdăreĭ inimeĭ sale, orĭ-ce sentiment tînăr şi orice pasiune se stinsese în sufletul săŭ, astfel că era cu totul ferită de ispita d’a cădea victima patimelor şi d’a deveni prada lor. Iubea numaĭ sensualitatea, astfel că aruncându-se în braţele altuia rece si fără nici un avânt, simţea numai satisfacţiunea că ’şi resbuna, astfel cum înţelegea ea să’şi resbune contra câlîului său şi nimic maĭ mult.
Ea era fată de la ţară neispitită cu rafinările lumeĭ celei marĭ, cu ale lumeĭ rafinate, cu ale destrăbalătelor din oraşe fiind lipsită de mumă din mica sa copilărie fu crescută în cea ma complectă neîngrijire şi în mod firesc devenise o făptură lipsită de orĭ-ce sentiment ales. Era ea fiinţă ordinară care nu putea să distingă demnitatea din nedemnitate, dar femee proastă nu era. N’a priceput dânsa că bărbatul sĕŭ era un tâlhar de codru, un ucigaşiŭ, un criminal, dar a priceput din primele lunĭ ale convieţuireĭ cu el că acel om era o fiinţă extraordinară, bizară şi cu apucăturĭ misteriose, cu care nu putea să trăiască multă vreme. Acel om o iubea, o desmerda, o împodobea şi’ĭ facea tóte voile; ea avea asupra luĭ o influenţă dominătóre şi făcea din el tot ce vrea, cu tóte acestea câte o dată eşia fără de veste din ochiĭ luĭ nisce scânteĭ înfiorătoare, surprindea în privirea sa o licărire scânteetóre, ȡărea câte o căutătură fulgerătdre şi o aruncătură de ochĭ de fiară sălbatică gata să se arunce asupra sa ca asupra uneĭ prăȡĭ ca s’o sfîşie.
Această privire fórte trecătoare şi fórte rară care se îndulcea îndată ce se oglindea în ochiĭ eĭ, o făcea să se înfioreze, să tremure fără de voe şi să se gândească la fugă ca să scape de ea şi să se pue la adăpostul uneĭ viitóre primejdiĭ, căcĭ inima sa îĭ prevestea o mare nenorocire şi un trist sfîrşit ce avea s’o ajungă după urma acestuĭ om. Ca să pótă scăpa odată de el, ea începu încetul cu încetul şi pe nesimiţite să strîngă ceva banĭ albĭ pentru ȡile negre, să adune şi să pue la o parte para lîngă para şi să’şĭ economească o sumuliţă îndestul de măricică, cu venitul căreia să pótă trăĭ, ea împreună cu copiĭ sĕĭ, în tot restul vieţeĭ în îndestulare şi ferită de grijĭ şi de supărărĭ.
Ea nu era păstra caseĭ cum sunt maĭ tóte femeile gospodine, maĭ cu seamă pe la ţară; bărbatul săŭ nu ’ĭ da pe mână baniĭ ce agonisea; ea nu scia cât avea el şi nicĭ unde ţinea baniĭ ascunşĭ îl vedea numaĭ aducând şi ducând, dar de unde aducea şi unde ducea nu scia şi nicĭ îşi bătea capul să scie. Pentru ca să strîngă banĭ ea nu putu să ia din pungile puse d’o parte de către bărbatul săŭ, ci a fost nevoită să alerge la alte resurse, la alte stratageme, la furtişag, căcĭ doar nu era densa de surda fata lui Sóre Oprea tîlharul.
Ca să pue d’o parte ce-va şi încă gros, ea începu să dea din când în când raita prin cişmigea, să ia dintr’însa, cât apuca cu mâna atuncĭ când se întâmpla să se afle la tejghea şi n’o observa nimenĭ, ceea ce se întâmpla cam des; după aceia maĭ recurse şi la ajutorul tejghetaruluĭ care tot din cişmigea lua atuncĭ când îĭ cerea tot ea; asemenĭ maĭ ciupea câte o sumă bunicică atunci când se întâmpla ca Radu să vie târziŭ şi beat, ceia ce se întâmpla cam des şi maĭ ales când arunca pungile pline cu banĭ pe masă, pe care a doua ȡi le lua fără să le numere şi le încuia în lada de lîngă pat a căreĭ chee o purta mereu asupră’ĭ. Asemeni din când în când îl maĭ încărca şi la socotelĭ când el îĭ încredinţa óre-care sumă de banĭ cu care să cumpere cele trebuincióse pentru casă.
Cu chipul acesta, prin ciupiturĭ dese şi potlogoriĭ mărunţele, ea reuşise să agonisească câte-va sutişóre de galbenĭ în maĭ puţin de doĭ anĭ, sumă care constituia o întrégâ avere pe acele vremurĭ, iar puşculiţa în care strîngea şi ascundea această mică avere, era tot vechia puşculiţă tîlhărească, adică tot scorbora unuĭ copaciŭ trăsnit din pădurea vecină. Ce să ȡici? fără să scie ea imita pe tatăl săŭ; sângele apă nu se face. Aceste ciupituri fiind pe semne prea dese şi cam simţitóre, atrăsese atenția și luĭ Radu, şi acesta, ne putând să bănuiască pe nevasta sa care era stăpână pe întreaga sa avere şi n’avea pentru ce să-l fure, că el îĭ împlinea bucuros tóte voile, puse bănuiala pe tejghetar, pe care, după ce-i dădu o făţuială sdravănă, sciĭ colea cârciumărească, îl dădu afară şi ’ĭ porunci să nu se maĭ ivească nicĭ măcar prin sat, ca aminterĭ îl va da pe mîna parchetuluĭ. Bietul băiat, simţindu se pe semne cu musca pe căciulă plecă, se lipsi cu părere de răŭ dar cu hotărîre de amorul stâpîneĭ sale care-l băgase în bucluc, şi nu’ĭ maĭ calcă piciorul prin satul Boţescĭ. Tudoriţa nu zise nimic, nu cărti nimic, îl lăsă să plece fără cea maĭ mică părere de răŭ şi se grăbi să’şĭ găsească un noŭ amant pentru că ea, precum am maĭ ȡis, nu iubise maĭ de loc pe cel plecat ci numaĭ îl jumulise.
Pe când ea strîngea cu sîrguinţă banĭ şi’şĭ schimba amanţiĭ fără nicĭ o mâhnire saŭ cea maĭ mică părere de răŭ, veni evenimentul cu darea pe faţă a adevărateĭ situaţiunĭ ce ocupa Radu în societate, se descoperi că el era vestitul tâlhar Radu Anghel,dînsu căȡu în ghiarele stăpînireĭ, fu încărcat cu lanţurĭ dus pe la Câmpu-Lung, pe la Bucurescĭ unde în cele de pe urmă fu condamnat la munca silnică pe viaţă şi iarăşĭ adus la Câmpu-Lung. Într’acest timp veni ómeniĭ stăpânireĭ, inventoriară tot încuiară tot, zăvoriră tot, puse tóte sub cheie şi sub peceţĭ şi pe ea o lăsă păzitórea prăvălielor, magaȡilor şi a caselor încuiate şi cu totul muritóre de fóme, căcĭ la traiul eĭ şi al copiilor eĭ nimenĭ nu se gîndise: nicĭ autorităţile şi nicĭ măcar tatăl luĭ Radu care în maĭ multe rînduri căpătase multe ajutóre de la fiul sĕŭ.
Găsindu-se într’această situaţiune ea fu nevoită chiar a doua ȡi după plecarea procuroruluĭ să ia drumul codruluĭ, să se ducă până la puşculiţa sa, să ia dintr’însa un pumn de sfanţĭ de argint şi să se întórcă a casă ca să cumpere aceea ce ’ĭ trebuia pentru hrană. După aceia începu să se gândească la ȡiua de mâne. În noua sa situaţiune ea nu se îndurase ca să concedieze pe bătrîna sa servitóre care-ĭ scia tóte tainele şi rosturile eĭ ci o păstă lîngă sine şi o trimise să-ĭ facă vorba cu arendaşul moşieĭ vecine cu care se iubea și ar fost fórte bucuros să facă dragoste cŭ dênsa.
Grecul priimĭ propunerea cu bucurie, promise sume îndestul de însemnate pentru întreţinerea sa şi chiar primi bucuros s’o mute a casă la sine ea s’o facă dómna și stăpâna avereĭ sale şi s’o trateȡe ca p’o nevastă. Tudoriţa priimĭ oferirea de dragoste şi de banĭ, dar nu priimĭ și să se mute în casa Greculuĭ, din causă că avea copiĭ şi încă nu era despărţită de bărbatul sĕŭ; consimţi însă să meargă ea la el din când în când séra, după ce se potolea lumea, să stea acolo două saŭ treĭ ore împreună cu el,şi pe urmă să se reîntórcă a casă ca să dórmă în patul sĕŭ şi lîngă copiĭ sĕĭ. Acéstă viaţă tignită şi cinstită în ochiĭ lumeĭ, dar de altă natură în realitate, dură fără de nicĭ o turburare atîta timp cît dură şi procesul bărbatuluĭ sĕŭ.
După ce a aflat că Radu a fost judecat şi condamnat, ea s’a grăbit să dea, conform legeĭ bisericescĭ încă în fiinţa pe atunci, jalbă la consistorie ca să fie despărţită de un tâlhar osîndit la munca silnică pe viaţă şi consistoria i a sorocit judecarea procesuluĭ într’un termen fórte scurt; căcĭ în asemenea caz ea nu tărăgănea nicĭ o dată lucrurile, ci pronunţa despărţenia la prima înfăţişare, de îndată ce reclamantul prezenta hotărîrea de osîndă; dar maĭ nainte d’a sosi acel termen Radu scăpă din închisóre, şi vestea evadăriĭ sale se lăţi ca fulgerul până ce ajunse chiar şi în satul Boţescĭ şi în casa Tudoriţeĭ.
Această veste o înfiorâ şi o făcu să îngălbenească dar n’o zgudui până să şĭ piardă cumpătul şi nicĭ nŭ făcu să renunţe la hotărîrea ce luase d’a se despărţi de un tâlhar ca bărbatul săŭ; cu toate acestea nu se opri d’a lua măsurĭ de precauţiune şi d’a se pune la adăpostul orĭ şi căreĭ surprinderĭ neplăcute. Maĭ cu seamă rări şi scurtă visitele ce făcea nóptea la Grec şi’ĭ spuse pentru ce. Grecul care era voinicos dar fricos, îĭ încuvinţă purtare şi se duse singur la Bucurescĭ ca să grăbéscă îndeplinirea tuturor formalităţilor de procedură privitóre la divorţ, căci se decisese s’o ia de nevastă de îndată ce va obţine depărţenia.
Ea scia că bărbatul sĕŭ o iubea peste măsură, că fără dênsa și copii sĕĭ viaţa pentru el era de nesuferit şi c’a trăi departe e dênşĭ îĭ era peste putinţă; această convingere o îndemna să fie reservată, astîmpărată şi cu minte până ce se va pronunţa divorţul. Frica d’a nu păţi cine scie ce după urma luĭ o sili şi să stea maĭ mult a casă de cât pe drumurĭ, maĭ cu sémă nóptea pentru că se ascepta să-l vaȡă într’o nópte viind ca s’o vadă, s’o sărute şi să’şĭ îmbrăţişeze copiĭ, înfruntând chiar primejdiele cele maĭ marĭ.
Asceptarea sa nu fu nicĭ zadarnică şi nicĭ de lungă durată ; într’o nópte se pomeni pe când desbrăca copiĭ ca să se culce, că bate cine-va la fereastra despre drum a cămăruţeĭ sale, şi auȡi o voce abia şoptită chemând-o pe nume. Ea auȡi bătaia şi cunoscu vocea, dar cu tóte acestea întrebă:
— Cine e?
— Eu, deschide, rĕspunse vocea de afară.
— Cine eștĭ? întrebă Tudoriţa.
— Eu Radu, grăbesce-te de deschide maĭ iute.
— Asceaptă că viŭ, rĕspunse Tudoriţa.
— Tata! tata ! strigară câte treĭ copiĭ care încă nu se culcase, bătînd veselĭ şi voioşĭ din palme de îndată se cunoscură vocea tatăluĭ lor.
Tudoriţa într’acest timp eşia fără în sală,apoi din sală în tindă şi din tindă în curte; după aceia merse de deschise portiţa de lîngă casă şi se dădu la o parte ca să facă loc să intre noul venit. Pe pórtă intră un om învelit peste tot într’o ipingea négră avînd pe cap o căciulă de oae tot négră vîrîtă până la urechi, acest om intrând făcu Tudoriţi cu degetul lipit de buze semnul să tacă şi să nu zică nimic. După aceia intră în curte cu pasul sigur al omuluĭ ce cunósce locul şi calcă pe pămîntul sĕŭ Tudoriţa îl urmă la lumina unor stele scânteetóre, în lipsă de lună şi intră după el în casă.
— Tata, tata! strigară câte treĭ copiĭ sărind din pat, alergând voioşĭ spre uşe şi agăţîndu-se de gîtul luĭ de îndată cel vĕzură intrând în casă urmat de muma lor.
— Copiĭ meĭ, scumpe comorĭ, acum simţ ce am avut şi ce am perdut, rĕspunse el sărutându-ĭ pe rînd cu transport de maĭ multe orĭ şi udându-le obrajii cu boabele de lacrămĭ ce eşiau imbul ȡindu-se din ochiĭ săĭ.
— Pentru ce plîngĭ ? îl întrebă Tudoriţa cu ton imputător
— Mă ma întrebi pentru ce? rĕspunse bărbatul sĕŭ îmbrăţişind’o şi pe ea cu transport, strîngînd’o cu căldură nebună la sânul sĕŭ şi acoperindu-ĭ obrajiĭ cu miĭ de sărutărĭ.
—Negreşit că te întreb ; răspunse ea după ce scăpă din braţele luĭ şi abia putu să-şĭ stăpânească desgustul şi repulsiunea ce’ĭ cauza îmbrăţişerele sale.
— Sciĭ unde am fost şi încă mĕ maĭ întrebĭ ?
— Da, sciŭ, şi tocmaĭ de aceia te întreb.
— Tată unde aĭ fost de aĭ zăbovit aşa de mult? că mie mi se făcuse dor mare de tine, întrebă băiatul cel maĭ mare.
— Şi mie, şi mie, ȡisse ceĭ alţĭ doĭ copiĭ.
— Am fost departe, mult departe, dragiĭ tati, rĕspunse Radu abia stăpânindu-se.
— Şi iar o să plece, dragiĭ meĭ copilaşĭ; se duce, căcĭ pe noĭ nu ne-a iubit, ci a iubit baniĭ; de noĭ nu'ĭ a fost nicĭ de loc milă, ci ĭ a fost de comorile de arginţĭ care i s’aŭ părut maĭ scumpe de cât comorile ce a avut aicĭ în căsuţa luĭ, pe mine şi pe voĭ, replică Tudoriţa cu cruzimea femeeĭ ce nu se înduioşează la vederea lacrămilor şi nu se îndură ca să ierte o greşeala după ce acela ce a săvîrşit’o e doborît de nenorocirĭ.
— Te înşeli Tudoriţo, rĕspunse Radu cu un ton trist şi melancolic, aşeȡîndu-se pe dunga patuluĭ înconjurat de stolul de copiĭ; v’am iubit, da, v’am iubit prea mult, pe voĭ maĭ mult ca orĭ-ce, căcĭ numai dragostea vóstră şi dorul d’a vă agonisi o avere mare, mare de tot, m’a silit să fac tot ceia ce am făcut.
— Se póte, dar, precum vezi, dragostea ta a eşit pe dos ; ia ascultaţĭ copiĭ mami, adaose Tudoriţa adrecându-se către copilaşiĭ sĕĭ ce se frecaŭ cu mâinile la ochĭ, voĭ picaţi de somn; ȡiceţĭ tali tati şi duceţi-vĕ de vă culcaţĭ ca să vĕ sculaţĭ mâne de dimineaţă, că voĭ n’o să pricepeţĭ nimic din vorbele nóstre.
Copiĭ care în adevĕr nu înțelegeu nimic din cele ce vorbéŭ părințiĭ lor, îĭ dădură asculatre, merseră pe rînd de sărutară mâna tatăluĭ lor care luă pe fie-care în brațe și' l sărută de maĭ multe orĭ, ca cum ar fi presimțit că dintr' acea nópte n'avea să'ĭ maĭ vadă, și după aceia merse de se culcară în pătuțul lor și adormiră pe dată. După ce' ĭ a vĕȡut potolițĭ și după ce a'ĭ învelit cu plapăma cu îngrijirea duiósă a orĭ-căreĭ mume, Tudorța se așeȡă pe dunga patuluĭ alături de bărbatul sĕŭ , și după ce' șĭ șterse o lacrimă ce se ivi la códa geneĭ sale, ȡize abia stăpânindu-se ca să nu plîngă:
― Veȡĭ ce aĭ perdut și de ce te-aĭ lipsit, fiind îndemnat de-o lăcomie de prisos? pentru ce aĭ făcut’o şi de ce te aĭ lipsit de noĭ, căcĭ noĭ eram mulţumiţĭ cu ce aveam ? spune, de ce tacĭ?
― ce să maĭ spuiŭ că n'am ce și ar fi tóte de prisos ; acum vĕȡ draga mea că am greșit și' mĭ pare rĕŭ de ce am făcut, rĕspunse Radu tot atâta de înduioșat, dare ce a fost a fost; să vedem acuma de ceia ce maĭ e de făcut.
— Ce să maĭ fie? ce maĭ póte să fie după atâta jaf, jmstiire-şĭ ruşine! Maĭ bine mĕ lăsaĭ să mor de fóme acolo în răspântia drumuluĭ, părăsită de tuşea, în voia întâmplăriĭ şi a fiarelor sĕlbatice, de cât să mă ieĭ d’ăcolo, să te porţi cu mine sciĭ tu cum te-aĭ purtat in ȡiua în care ţi-am intrat în casă, şi pe urmă să mĕ faci atât de nenorocită, după ce mi-aĭ umplut casa cu copiĭ.
— Binele vostru am vrut, mă jur pe voĭ că binele vostru am urmărit, iar nici de loc nenorocirea vóstră.
— Dacă într'adevĕr ai fi vrut binele nostru te-aĭ fi oprit la vreme, şi ne-aĭ fi scăpat de ruşine, iar nu aĭ fi mers pănă la gura ocneĭ.Ei! acum care ne e folosul ? prigonirea, risipa avutuluĭ strîns cu atâta trudă, despărţirea, ruşinea şi nenorocirea! Aĭ avut îndestul şi n’aĭ sciut să te oprescĭ la vreme.
— Eĭ!lasă-mĕ acum și tu cu mustrările și nu mĕ maĭ cicăli, că ’ĭ destul un par la un car de oale, rĕspunse Radu fórte incomodat de remuşcările ce ’ĭ causa imputările ce ’ĭ făcea Tudoriţa; ce tu nu sciĭ că multe greşelĭ face omul în viaţă, şi că unele din ele nu se pot înlătura ? Fii şi tu îngăduitóre şi iartă, că ce^a fost a trecut; să vedem acum de ceea ce avem să facem în viitor.
— Ce să maĭ facem? ce mai e de făcut? în urm celor întêmplate tu eşti mort pentru noĭ, legăturile ce ne uneau s'aŭ rupt;sciĭ tu cum, o prăpastie fórte adâncă ne desparte.
— Te înşelĭ, Tudoro, nimic nu e perdut, ci din potrivă totul e pornit spre îndeplinirea cât maĭ în garbă a dorințelor nóstre celor maĭ scumpe. mĕ veȡĭ lângă tine și te mai îndoescĭ? Am scăpat de tóte piedicile și am venit ca să te iaŭ și te mai îngrijescĭ de viitor? copii o să maĭ stea la tata vr'o douĕ sau mult treĭ lunĭ, pănă cănd se vor potoli lucrurile, iar noĭ vom pleca d'aici chiar acum și ne vom duce departe ca să ne perdem urma și să ne apropiem cât om putea maĭ mult de graniță spre a trece în Ardeal. Ajungând acolo vom putea să ne aducem copii spre a petrece rămășița viețeĭ în pace ți îndestulare.
Eŭ nu plec nicăeri d'aicĭ, eŭ nu mă despart de copii meĭ.
— Ba o să plecĭ, sunt sigur c’o să plecĭ, ba încă chiar acușica, strigă Radu cu vocea sa cea teribilă de care se servea numaĭ în momente extraordinare, adică când era hotărît să comită o crimă.
— Cine mĕ va sili să plec ? replică femeea sa, înfruntându-l cu o privire hotărîtă şi înfiorătóre.
— Eŭ, saŭ maĭ bine dragostea ta căre mine.
—Dragostea mea ?! exclamă Tudoriţa cu o intonaţie despreţuitóre; eŭ nu te-am iubit nicĭ o dată şi nicĭ că te voiŭ iubi vre-o dată.
— Sciŭ,am sciut’o de mult, dar ce ’ mĭ pasă? destul mi' e că te iubesc eŭ; tu pentru mine escĭ un bun de care nu pot să mĕ despart: mĕ iubescĭ orĭ nu mĕ iubescĭ mie mi-e tot una: destul mĭ-e ca să te am lîngă mine: d'aceia trebuie să plecĭ cu mine astă nópte și chiar acum.
— Nu voiŭ pleca, rĕspunse Tudora cu hotărîre.
— Dacă nu veĭ pleca eştĭ o fiinţă mórtă; te ucig ca pe o căţea cu acest revolver şi după aceia mĕ ucig şi eŭ, înţelesum’aĭ? mĕ ucig, alege-se de copii ce s’o alege.
— Nu pociŭ să las copii în părăsire.
— N’avea grije de eĭ că am avut eŭ ; am fost la tata, i-am dat banĭ îndestuĭ ca să-ĭ ție vr’o douĕ saŭ treĭ lunĭ, şi mama peste o jumătate de ceas vine ca să dórmă aci, şi pe urmă mâne îĭ va lua cu ea ca ’ĭ ducă la eĭ acasă.
— Nu pot să plec, nu; stăpânirea m'a lăsat păzitórea acestei case.
— Puţin îmĭ pasă mie de stăpânire şi de acéstă casă. Aide îmbracă-te iute şi gătesce-te de plecare; aide îţĭ ȡic, că dacă nu vreĭ, uite ce fac,iaŭ revolverul,trag cocoşiŭ şi totul s’a sfîrşit.
Pronunțând aceste cuvinte scóse un revolver din buzunar și'l îndreptă spre pieptul Tudorițeĭ. Ea vĕȡîndu-l scóse un țipĕt și strigă:
— Nu trage,te rog, lasă-mĕ că plec; dar cum să mĕ urnesc ? cum să plec aşea fără de nicĭ o pregătire ? n’am de nicĭ unele, nici măcar banĭ de cheltuială.
— Lasă astă grije la o parte că am îngrijit eŭ de tóte; am acĭ banĭ destuĭ, şi acolo unde te duc eŭ o să găsescĭ tot ce ’ţĭ trebue, ba chiar şi belşiug.
— Îngădue-mĕ încai să deştept pe bătrîna ca s’o las cu copii pănă vine mama.
— Nu ’ţĭ îngăduesc nimic; bătrîna va pleca mâne când va pica aci un om credincios al meŭ şi va merge acolo unde ne vom duce noĭ.
—Crunt om mai escĭ, câne spurcat! strigă Tudoriţa scrîșnind din dinţĭ ca o hienă; mĕ desparţi tu de copiĭ cu atâta neîndurare, dar o veni vremea când oĭ putea şi eŭ să’mĭ isbândesc.
— Fie, vie; păn’atuncĭ aide să plecăm
— Lasă-mĕ încaĭ să mĕ îmbrac.
— Grăbesce-te.
— Lasă-mĕ încaĭ să ’mĭ sărut copiĭ.
— Nu că ’ĭ deştepţi.
— Ah! nu voiŭ uita nimic din tot ce ’mĭ faci acuşica, nu, ş ’mĭ voiŭ isbândi amarnic în ȡiua de plată şi rĕsplată.
— Te lauȡi
— Aĭ să veȡĭ.
— Bine ; pân’atuncĭ aidĭ maĭ iute să plecăm.
Plecară, eşiră din casă, însă când trecu prin sală, Tudoriţa nu se putu opri d’a nu se apropia de patul din fund în care dormea bătrîna, d’a o sgudui cu putere, şi apoĭ, după ce a desceptat’o, d’aĭ ȡice :
— Du-te în casă de veȡĭ de copiĭ.
Baba care dormea ușure ăĭ dătu ascultare fără să'ĭ facă vre-o întrebare, căcĭ era deprinsă cu asmenea desceptărĭ; pe semne creȡuse c'a venit grecul ca s'o ia și a plecat cu dênsul. După aceia Tudora împreună cu Radu ieșiră din curte, se îndreptară spre păduerea din spatele curțiĭ și intrând bîjbîind în bungetul eĭ găsiră doĭ caĭ înșelațĭ și înzăbălațĭ legațĭ de un copaciŭ, pe care 'ĭ încălecară și porniră înainte prin pădure îndreptându-se spre Pitescĭ. Ast-fel merse tótă nóptea pănă la revărsatul ȡorilor, dar nu numaĭ prin pădurĭ ci și prin câmpie lucie, iar cu se zărită ȡorile pe când suia cósta unuĭ muscel, intrară în pădurea ce'l acoperea și petrecură, și dormiră în bungetul cel maĭ stufos al sĕŭ tótă ȡiua până ce înoptă. Ast-fel petrecură mergînd nóptea și ascunzêndu-se ziua până ce ajunse la Pitescĭ. Ajungând în marginea sa nu intrară în el ci'l ocoliră, apucară drumul despre Curtea de Argeş, unde ajungând se opriră şi ocupară o casă mare de boerănaşiŭ ce se afla la marginea sa.
Văȡîndu-se într’acea casă Radu ȡise femei sale :
— Această casă este a ta, e cumpărată de mine pe numele tăŭ; în ea veĭ sta pănă când voiŭ putea să fac un rost d’a mĕ strecura cu tine în Ardeal pe poteci ne cunoscute. Tu escĭ văduva boeruluĭ Ioniţă Strămbeanu mort de un an în Bucurescĭ ; de o cam dată veĭ sta aici singură împreună cu bătrîna ta jupînésă, care va sosi în curînd pînă ce mĕ voiŭ înlesni să viŭ ca să te iaŭ şi să te duc maĭ spre graniţă. Eŭ nu voiŭ sta aici, dar voiŭ veni din când în când ca să 'ţĭ aduc banĭ şi ce’ţĭ trebue. Eŭ sunt un arendaşiŭ bogat, mĕ numesc Grigore Strămbeanu, sînt fratele rĕposatuluĭ vare voiŭ veni câte-o dată pe aicĭ să te vĕd și să stau o ȡi sau douĕ la tine. Na una sută de galbenĭ ca să aibĭ de cheltuială pănă ce voiŭ putea sa maĭ viŭ ca să stau cu tine vr’o două treĭ ȡile. Îţĭ las un cal de călătorie pe seama ta şĭ plec ca să fac rost de fugă. Te las sănătósă.
După ce rosti aceste cuvinte îșĭ sărută nevasta cu foc, o lăsă în grija uneĭ bucătărese, a uneĭ fete în casă, mama și fiica, mahalagioaice din orășel, și a unuĭ argat, o namilă de găligan locuitor din Valea Sasului, eși apoĭ din casă, încălecă și plecă îndreptându-se spre Bughia. Tudorța rămase singură, dar nu se arătă nicĭ de loc că'ĭ părea răŭ saŭ îĭ era frică, ci mâncă singurică din bucatele preparate de bucătăreasă, vorbi cât-va timp cu fata din casă și apoĭ se culcă și dormi cu poftă fără să se gândească a regreta absența celuĭ ce plecase.
SUBPREFECTUL
Scăparea lui Radu Anghel produsese acelaşi sgomot, şi aceiaşi emoţiune ca şi prinderea luĭ dar într’un chip cu totul deosebit; bucuria ş’a schimbat în întristare, siguranţa în temere, încrederea în neîncredere. Acest eveniment neasceptat puse lumea în uimire, causă spaimă mare şi sili pe bogăţaşiĭ care locuiaŭ prin sate ca să fugă iarășĭ spre oraşe spre a-şĭ găsi adăpost sigur. Nenorocițiĭ locuitorĭ ai satelor care fusese de obiceiŭ bântuite de teribilul tâlhar, după ce respirase câteva lunĭ de linisce și începuse iarășĭ să se stabilească pe la casele lor și să'șĭ facă din noŭ un rost pe la țéră, încremeniră de frică și aceĭ ce'șĭ făceaŭ vacul pe drumul mare, renunțară de așĭ expune viața bătătorind drumurile cele marĭ și se lăsară de călĕtoriĭ. Intrase, cum am zice, o panică generală în inimi și o frămîntare de nesiguranță în tóte spiritele.
Ca să linișcéscă lumea și să împiedice spargerea satelor și năvălirea locuitorilor prin orașe, ast-fel cum se întêmplase altă dată maĭ demult când țéra era amenințată de o invazie de barbari, autoritățile publice fură din noŭ puse în mișcare, dar cu îndoită ardóre și întreită putere armată. Fiind că se găsise gurĭ rele,care cârtise câte ceva contra sub-prefecţilor localĭ, ministru de interne din acele vremurĭ îĭ permutase pe toţĭ, trămiţându’ĭ tocmai în partea de spre Moldova a Valahieĭ, şi ’ĭ înlocui numai cu tinerĭ instruiţĭ, carĭ nu fusese încă molipsiţĭ de vechile deprinderĭ şi carĭ ofereaŭ maĭ multe garanţiĭ că vor rĕmânea neatinşĭ de orĭ-ce influenţă conrupătóre.
Îndată ce tóte fură luate aceste disposiţiunĭ, se formă o poteră formidabilă compusă din maĭ toţĭ dorobanţiĭ din judeţele Prahova, Muscel şi Argeşiŭ, şi aceştia numaĭ de cât porniră după urma tâlharilor, dar nu ca pănă atunci, în sunete de surle şi de trămbiţe prevestitoare, care prin sgomotul lor dedeaŭ de ştire hoţilor şi le permiteaŭ să se pue maĭ din vreme la adăpost, ci plecară noaptea fără de sgomot, risipiţĭ, şi uniĭ chiar, ceĭ din Prahova, îmbrăcaţĭ în haine de ţiganĭ lăeţĭ, şi se concentrară cum putură într’o pădure din judeţul Muscel aprope de satul Boteştĭ, unde formară cu toţiĭ o mare tabără de ţiganĭ nomazĭ.
După ce administraţia îşĭ făcu cu prisos datoria, şi după ce armata îĭ puse la dizpoziţie tot concursul necesar, atunci luă şi justiţia nişte dispoziţiunĭ extraordinare, potrivite cu importanţa pericoluluĭ, şi trămise la faţa loculuĭ pe însuşi procurorul general de la Curtea de Apel din Bucureştĭ.
Înaltul magistrat cum sosi urni pe procurorul şi substitutul judeţuluĭ, pe unul spre Muscel şi pe altul spre Prahova, puse în mişcare şi parchetele districtelor Prahova, Dâmboviţa şi Argeş, şi pe urmă plecă el însuşĭ spre părţile munţilor.
Mai întêiŭ procurorul general se duse în satul Boţeştĭ ca să calce din noŭ casa bandituluĭ, precum şi toate împrejmuirile, dar ajungând acolo, găsi casa încuiată şi află de la sătenĭ că de când Radu Anghel a intrat în puşcărie, casa şi prăvălia au rămas pustiĭ, dregătoriĭ de maĭ înainte aŭ închis, zăvorit şi încuiat tot şi aŭ maĭ pus pe d’asupra lacate şi peceţĭ, iar slugile au fost gonite. A maĭ stat câtă-va vreme într’o odăiţă nevasta hoţuluĭ, dar după ce a scăpat el din închisdre, a dispărut şi ea, s’a făcut nevăzută, şi s’a dus nu se ştie unde.
Auȡind tóte aceste lămurirĭ procurorul nu se opri d'a sparge ncuietorile și pecețile spre a intra în întru și a scotoci pretutindenĭ. după ce făcu tóte val vârtej și se convinse pe deplin că casa era într'adevĕr pustie, ridică tótă marfa ce găsi în întru şi o transportă în altă parte spre a i se da o mai bună păstrare şi, după ce a terminat cu locuinţa hoţuluĭ, trecu la părinţiĭ luĭ şi pe urmă la rudele luĭ, precum şi la vecinĭ, întoarse totul cu dosul în sus, şi după aceia, negăsind nicĭ un semn de complicitate şi nicĭ măcar cea mai mică bănuială, merse cu investigaţiile mai departe şi nu se lăsă până ce nu scotoci toate casele din sat.
După ce se încredinţă bine că cei din Boţeştĭ într’adevăr nu sciaŭ de urma luĭ Radu Anghel, îĭ dătu procuroruluĭ în gând să-şĭ arunce ochiĭ spre munte, şi cum îĭ plesni acéstâ idee în cap, formă din dorobanţiĭ ce avea la dizpoziţie un cordon de atac, îl resfiră în formă de evantaliŭ de la Adunaţĭ şi până la Brebu, înaintă în creeriĭ munţilor prin tóte sgheaburile afluenţilor Ialomiţeĭ şi Dâmboviţeĭ; călca satele Pietroşiţa, Muşca, Moroeni şi Ţîţa, precum şi toate stâncele de prin munţĭ, dătu şi de coverga în care altă dată se odihnea calul tîlharuluĭ Radu Anghel,pe care atuncĭ o găsi pustie,căci şi baciul ungurean fugise d’acolo, dar de urma tâlharului tot nu fusese chip ca să dea. După aceea se năpusti spre familiile foştilor sĕĭ voinicĭ şi complicĭ, care nu fusese norocoşĭ ca el d’a scăpa din închisóre le căută, le cercetă, le ingrozi, le promise că va da drumul celor arestaţĭ, îĭ luă la cercetare şi pe eĭ, îĭ scose din temniţe legaţĭ şi bine escortaţĭ şi’ĭ colindă prin tóte părţile pe unde ştiaŭ eĭ că avea câte un culcuş căpitanul lor; îĭ duse chiar şi la hangiul din Târgovişte unde să adăpostise hoţul în ziua fugeĭ sale, dar nu fu chip să dea de el. Cine se gândea să cate pe brigand tocmai în locul cel mai populat, adică în inima Bucurescilor unde fugise de îndată ce scăpase din fiare şi de paȡă. Potera îl căuta prin munţĭ şi el se plimba ca un boer chiabur pe Podul Mogoşoaeĭ.
Pe când procurorul general și subalternii sĕĭ se dedeaŭ de césul morțiĭ ca să descopere culcușiul tâlharuluĭ, iată că în satul Corbĭ din judeţul Muscel, arendaşul satului se pomeni într’o zi din luna luĭ Octombrie anul 1860, cu curtea plină de dorobanţĭ în mare uniformă, comandaţĭ de un ofiţer şi precedaţĭ de o calească trasă de patru caĭ înaintaşĭ, în care sta rĕsturnat un bărbat ca de vr’o 40 de anĭ chipeşiŭ şi cu o înfăţişare inspirătóre de respect, îmbrăcat în uniformă de sub-prefect. Pe atuncĭ sub-prefecţiĭ încă purtaŭ uniformă.
Arendașul nu conoștea nicĭ din vedere pe acest noŭ representant al putereĭ esecutive, dar își dătu cu socotéla cum că era noul subprefect pus de curênd în locul celuĭ ce fusese permutat de câte-va sĕptĕmâni, și îĭ eși înainte întru întâmpinare, dupe cum îl călca datoria să facă și după cum este obiceiul la Români. Sub-prefectul asemenea cum văzu trăsura sa trasă la scară, sări ușurel dint'ênsa, sui cele treĭ trepte ale pălimaruluĭ din fața caselor, arbcă mantaua de blană ce'l învelea, căcĭ e-ra cam frig, în mâinile ceauşuluĭ ce sărise înainte de pe capră, şi se preşintă singur stăpânuluĭ caseĭ spuindu-ĭ :
— Daţi-mĭ voe sa mĕ recomand singur. Mĕ numesc Alexandru Vintilescu şi sînt numit de curênd sub-prefect al plaiului Nucşóra.
Arendaşul care se întêplase a fi grec filotim şi fórte politicos şi care maĭ cu seamă avea mare interes d’a fi în bune relaţiunĭ cu repreȡentantul administraţieĭ, cu acela ce era funcţionarul superior cel maĭ apropiat de interesele luĭ, îl priimi fórte bine, îl pofti în întru şi porunci să aducă dulceaţă şi cafele. După ce se schimbară primele politeţĭ şi făcură maĭ de aprópe cunoştiinţă unul cu altul, sub-prefectul zis: adresându-se către arendaşiŭ:
—Sciĭ la ce am venit,cocoane,şi am tras drept în curte la d-ta?
— Nu, dar aşĭ dori din suflet ca să sciŭ căreĭ norocite întâmplărĭ sunt dator fericirea d’a vĕ vedea în casa mea rĕspunse politicosul arendaşiŭ.
—Slujba m’a adus cucoane,replică sub-prefectul oftînd, slujba care s’a făcut grea şi neplăcută de tot de când nu ne maĭ strângem picioarele după drumurĭ şi de când alergăm într una ca să prindem p’acel hoţoman ce se numesce Radu Anghel.
— Vaĭ de mine cocoane! esclamă grecul îngălbenind şi tremurând, ce orĭ a îndrăsnit vre-un duşman ca să ’şĭ alerge gura şi să spue niscaĭ-va vorbe rele de mine ?
— Ba nu, ferească D-zeŭ, oameni ca d-ta nu sunt bănuiţĭ că pot să ascunză asemenea oamenĭ; stăpânirea o scie prea bine şi nicĭ nu cutează a vĕ bănui. Eŭ am venit pentru alt-cova. Nu vi s’a întâmplat să daţi de vre-o pagubă de curând?
—Ba da, o bagatelă, rĕspunse arendaşiul respirând din toată puterea plămânilor, ca cum i s’ar ridicat de pe piept o mare piatră de móră.
— Aşa e că ţi s’a furat de vr’o treĭ ȡile o pereche de hamurĭ noĭ nouleţe ?
— Da, dar nu e nimic, vizitiu meŭ o să le plătească că el este de vină; el strică că le-a uitat în cuiŭ afară şi nu le-a pus bine.
— N’are să plătească nimic, căci administraţia cea nouĕ e cu ochĭ maĭ priveghetorĭ de cât cea veche; ea a prins pe hoţ tocmaĭ în minutul în care vrea ca să le vânză. D-le sublocotenent, adause sub-prefectul adresându-se către şeful plutonuluĭ de dorobanţĭ care ’l însoţea, fă bunătate de porunceşte vahmistrului să aducă hamurile şi pe arestant.
Sublocotenentul se sculă repede de pe scaunul pe care stătuse de când intrase în casă după sub-prefect, salută mililăreşte, şi după aceia eşi afară şi peste câte-va minute se întoarse urmat de un soldat, care aducea în braţe o pereche de hamurĭ fórte frumóse, precum şi de un ţăran jerpelit şi cu mânele legate cot la cot.
— Acestea sunt hamurile d-v. cucoane ?
— Da, d-le sub-prefect, rĕspunse arendaşul.
— Faceţi bunătate de-mi daţĭ chitanţă de priimire.
— Bucuros, rĕspunse arendaşul, şi numaĭ de cât se aşeza la o masă şi turna o chitanţă în tótă regula.
— Dar pe hoţ îl cunoscĭ cine e ? întrebă sub-prefectul după ce strânse chitanţa şi o puse în buzunarul haineĭ.
— Zĕŭ, pre legea mea acu îl vĕz pentru ântâia dată.
— Mi se pare că puind mâna pe el am dat de un foarte mare chilipir, căci prin el o să dăm de urma lui Radu Anghel, ȡise sub-prefectul abia şoptind la urechea arendaşuluĭ; după aceia adaose cu voce tare adresându-se către soldatĭ: aide de daţĭ pe arestant iarăşĭ pe mâna santinelelor şi încredinţaţĭ hamurile în priimirea vizitiuluĭ; dar vedeţĭ să nu vĕ scape că atîta vĕ e, vĕ omor în bătăĭ.
Soldaţiĭ se supuse, şi după ce rămase în casă numaĭ arendaşul, sub-prefectul şi oficerul de dorobonţĭ, sub-prefectul adăogă în mod confidenţial:
— Acest hoţ scie unde e culcuşiul tîlharuluĭ şi’mĭ a făgăduit că dacă ’ĭ voiŭ da drumul,chiar într’astă noapte cam pe la douĕ ceasurĭ despre ziuă ne va da în mână pe hoţ în satul Vălsanului; e departe d’aicĭ acel sat ?
— Aşĭ! o palmă de loc.
— Ajungem până la două din noapte dac’om pleca d’acum?
— Ce stațĭ de vorbiţĭ ? în douĕ ceasurĭ suntețĭ acolo.
— Aida de ! sciĭ am păţit’o ? exclamă sub-prefectul cu un aer foarte contrariat.
— Pentru ce mĕ rog ? scusaţi-mĕ dacă îndrăsnesc să vĕ fac o întrebare atât de indiscretă.
— Pentru că, vĕ mărturisesc franc, eu în necunoscinţa locurilor dup’aici am crezut că e maĭ departe, am plecat şi m’am abătut pe la d-v prea de vreme.
— Eu aşĭ cuteza să vĕ fac o propunere, numaĭ să nu vĕ fie cu supărare nicĭ să vĕ pară paraxin.
— Vorbiţi mĕ rog fără de jenă, că d’acum încolo sper c’o să ne maĭ vedem şi o să rĕmânem bunĭ prietenĭ.
— Bunătatea d-v.
— Spuneţi dar aceia ce aveţi de gând să ziceţĭ.
— Eu v’aşĭ propune să rĕmâneţĭ a prânzi aicĭ şi a petrece împreună cu mine până la 12 saŭ unu din noapte, şi apoĭ într’o oră cel mult douĕ cu caĭ bunĭ ce aveţĭ sunteţĭ acolo.
— Aida de ! ce să potriveşte; să vĕ causez atât de mare deranjament!
— Din contră, îmi pricinuiţĭ cea maĭ mare bucurie şi vĕ rĕmâĭ pentru viaţă obligat.
— Dac’aşĭ fi singur dute vino, dar însoţit de atâta leotă de lume e prea mare tevatură.
— Nu face nimic ; slavă Domnului în casa mea se găsesce să mănênce şi de douĕ ori atâţea.
— Nu mĕ îndoesc. Aveţi familie ?
— Ba nu, până acum sunt flăcăŭ.
— Păcat ! o curte aşa de îmbelşugată ar fi fost vrednică să aibă o regină.
— Sper că dacă o vrea D-zeŭ în curînd o să fac şi acest pas. Eĭ ce ziceţĭ ? priimiţĭ ?
— E cu neputinţă să refuz un om filotim ca d-voastră.
— Bravo! o să petrecem de minune, esclamă arendaşiul plin de veselie, şi numai de cît eşi afară ca să dea ordinele necesare.
Peste doué ore masa era întinsă în camera de mâncare şi împrejurul eĭ staŭ sub-prefectul, oficerul şl arendaşul ; cum vedeţĭ lumea era puţină în jurul eĭ, dar bucatele şi vinurile eraŭ multe şi bune, maĭ cu seamă vinurile ; de aceia oaspeţiĭ noştrĭ nu se codiră de loc, ci mâncară cât patru, băură cât opt şi chefuiră cât doĭ-spre-zece. Maĭ ales sub-prefectul şi gazda apucase purceaua de coadă şi se călise cum se cade, în cât ridicaŭ casa în sus cu fel de fel de strigăte, de toasturĭ, de chiuiturĭ şi de cântece româneştĭ şi greceştĭ, cum se întâmplă oricând se găsesc la petrecerĭ oamenĭ din fire veselĭ.
Toate însă aŭ pe lume un sfêrşit, până şi petrecerea când durează prea mult. Nu e vorbă arendaşul se aprinsese rĕŭ şi începuse să strige din tóte puterile slugilor ca să-ĭ aducă lăutarĭ, dar ofĭcerul care stătuse maĭ în rezervă îl opri,rugîndu-l să nu facă nimic,din pricină că, precum se ştie,pe la o jumĕtate după miezul nopţiĭ aveaŭ să plece negreşit ca să calce culcuşul luĭ Radu Anghel, şi ’ĭ era teamă să nu se facă svon şi să prinză hoţul de veste.
Neavênd încotro arendaşul se înduplecă ; se mulţumi numaĭ d’a goli încă vr’o douĕ pahare, şi după ce simţi că casa se învârtea cu el şi picioarele nu maĭ vreaŭ să'l ţie, se sculă de la masă cam pe la zece ore din noapte, petrecu pe d-nul subprefect, care furase cum se cade luleaua neamţului până la o cămară vecină ca să dea o leacă ochii în gene spre a se desmetici şi după aceia se duse şi el cam clătinîndu-se în iatacul săŭ, se trânti îmbrăcat cum era în pat şi numaĭ de cât începu să sforăe.
Pe când arendaşiul era în somnul cel maĭ dulce şi tocmaĭ atuncĭ când visa că se punea la altă masă alăturĭ de noul subprefect iubitul sĕŭ prieten, i se păru că’l sgudue cine-va şi deschise fără să vrea ochiĭ. În casă ardea numaĭ candela de la icoane; la lumina acesteĭ palide licărirĭ, cu toate că nu se împrăştiase încă de tot fumul beţieĭ din capul sĕŭ, tot putu să vază înaintea patuluĭ sĕŭ în picioare treaz şi sănătos pe D-nul sub-prefect, însoţit de sub-locotenentul şi de douĭ dorobanţĭ îmbrăcaţĭ gata de ducă, şi crezînd că dânşiĭ aŭ venit să-şĭ ia rĕmas bun de la el, sări drept în mijlocul patuluĭ şi zise :
— Dar ce plecaţi aşa de vreme ?
— Da, suntem siliţĭ să plecăm, scumpe amice, că, precum ştiĭ,avem multă treabă.
— Bine ȡicĭ, acum îmĭ aduc bine aminte de şi poate aĭ fi crezut că m’am îmbătat ; te ducĭ să calcĭ pe Radu Anghel ; nu e aşea?
— Tocmaĭ.
— Să fie aşa de târziŭ ? a sosit deja miezul nopţiĭ ?
— Sunt aprópe două ceasuri din noapte.
— Ce spui frăţioare ? vezi cum te fură hoţul de somn petrecere !
— Tocmai aşa ziceam şi eŭ D-luĭ sub-locotenent şi mă plângeam că am întârziat grozav.
— Nu face nimic; aveţĭ caĭ bunĭ şi tot sosiţĭ la vreme.
— Aşa ar fi dacă s’ar petrece lucrurile cum trebue, dar nu e aşa; dorobanţiĭ meĭ a cam băut mult şi nu vor să se misce din loc până ce nu le voiŭ plăti leafa, pe care, după cum mi-aŭ spus eĭ, n’aŭ primit’o de la stăpînire de cine scie când.
— Ia auzĭ minunea ciorilor ! şi nu e nici un chip să’ĭ înduplecĭ, ca să se urnească ?
— Nici unul de cât banĭ şi eŭ banĭ n’am.
— Altă dandana acu ! murmură grecu scârpinîndu-se dupĕ ureche cam dus pe gânduri.
— De aceia am venit la d-ta şi am îndrăznit să te scol din somn. Te rog scoate-mĕ din toroapă şi scapă mĕ neiculiţă de satara înprumută-mĕ cu ceva banĭ şi pe cinstea mea de subprefect că cum oiŭ ajunge la tact ţi-ĭ înapoez.
Arendașiul trăise mult la ţară şi cunoscea îndestul de bine obiceiul ţăreĭ după atunci, obiceiŭ ce e în flóre chiar şi acum prin unele locurĭ. El scia din experieţă că poliţa de zapciŭ e poliţă fără de termen, care n’are nicĭ o vadea de plată, iar baniĭ împrumutaţĭ acelor oamenĭ erau banĭ perduţĭ, căci eĭ îşi ţineau saltanatul, precum încă îl mai ţin şi aȡi pe la unele locuri, numaĭ prin abuzuri, pentru că aveaŭ, precum au şi acum în mânele lor, cu tóate legile represive, averile cultivatorilor de pĕmênt. Asemenea banĭ sunt banĭ daţi de haram, de aceia arendaşiul cum auzĭ propunerea se grăbi d’a întreba :
— Cam câtă sumă vĕ trebue ?
— Treĭ miĭ de galbenĭ, rĕspunse sub-prefectul.
— Treĭ miĭ! esclamă grecul rămâind înţelenit în loc şi cu gura căscată ; aida de ! se vede tréba că vrei să glumeştĭ ?
— Ba nu glumesc de loc. Am ȡece dorobanţĭ: câte douĕ sute de galbenĭ fie-care, face douĕ miĭ, şi o mie pentru noĭ doĭ şefiĭ lor, fac tocmaĭ 3000 de galbenĭ socoteală curată.
— Ia taci d-le sub-prefect, că cu vorbele astea, să mĕ erte D-zeŭ, mĕ facĭ să intru la bănuială şi să crez cine scie ce.
— Crede neiculiţă, crede orĭ-ce pofteştĭ, dar plăteşte, acesta e principalul. A vrut stăpânirea oamenĭ noĭ, trebuesc şi obiceiurĭ noĭ. Ceĭ vechĭ globeau cu sutele, ceĭ noĭ trebue să globească cu miile, căcĭ şi cheltuelele sunt maĭ grele. La legĭ noĭ oamenĭ noĭ, vorba celor de la Cameră; plătesce dar cocoane şi nu crăcni că trece vremea şi e rĕŭ de d-ta.
— Ce fel, d-le Sub-prefect ? strigă bietul grec disperat, îmĭ vorbescĭ ca cum aşĭ fi încăput pe mână de hoţĭ ?
— Vaĭ de mine ! cum îţĭ vine să mĕ insulţĭ ast-fel ? Dar chiar aşa d’ar fi; dacă spre pildă aĭ fi încăput pe mâna luĭ Radu Anghel şi l’aĭ vedea înainte-ţĭ, cum mĕ vezi acu pe mine, în fie-care mână cu câte un revolver şi l’aĭ auzi zicându-ţĭ: banĭ dacă vreĭ să nu-ţĭ răpuiu viaţa, ce oare te-aĭ cruci?
Pronunţînd aceste cuvinte oneste, sub-perfectul scoase din buzunare câte un revolver, şi le îndreptă spre pieptul arendaşuluĭ, care, cum văzu una ca asta, înţelese că se afla în faţa unui falş sub-prefect şi a unor hoțĭ deghizaţĭ în haine de dorobanţĭ, şi ca să scape de groaznica soartă a arendaşuluĭ de la Glodenĭ, ale căruĭ tragice întîmplărĭ se lăţise în toată ţara, îşi plecă capul în jos şi răspunse :
— Căpitane fie-ţi milă de tinereţele mele şi nu-ţĭ face păcat cu mine că-ĭ păcat de D-ȡeŭ; nu mĭ-am trăit încă traiul fă-ţĭ pomană dar şi cruță-mĭ zilele, că uite, mĕ las cu cîştigul neplătit şi’ţĭ daŭ suma ce-mĭ aĭ cerut.
— Dar de ce mă numescĭ căpitan ? întrebă sub-prefectul rîȡênd.
— Pentră că nu escĭ sub-prefect cum nu sunt eŭ popă, ci escĭ vestitul căpitan Radu Anghel din Botescĭ, rĕspunse arendaşul cercându-se să glumească în nisce momente atât de critice și de serióse.
— Vezi aşa mĭ te voiŭ, esclamă hoţul desarmat de acel stoĭcism bun de admirat; asemenea caractere îmĭ plac mie,adaose Radu Aughel cu veselie; adu baniĭ încoa şi ’ţĭ făgăduesc că nicĭ un fir de păr nu se va clinti din capul d-tale.
Grecul nu maĭ zise nimic, ci se îndreptă spre o casă de fier ce se afla într’acea cameră, o descue, scoase dintr'ênsa douĕ-ȡeci de fişicurĭ de câte o sută de napoleonĭ, le dete suspinând în adâncul inimeĭ în mânele hoţuluĭ, şi pe urmă încue casa și zise:
— Eĭ acum ce maĭ vreĭ de la mine ?
— Să mĕ laşĭ să te culc în pat pentru ca să te leg spre a nu te mişca, şi pe urmă să-ţĭ astup gura ca să nu strigĭ saŭ să faci cine scie ce secăturĭ.
— Fă şi p’asta, rĕspunse arendaşiul resemnat; faceţĭ orĭ-ce poţĭ vrea cu mine dacă a voit D-zeŭ să încap pe mâna voastră.
Pronunţând aceste cuvinte bietul grec vă lăsâ să fie legat şi proţăpit fără a face cea mai mică împotrivire.
După ce’l legă însuşi Radu Anghel, sublocotenentul vru să pue mâna pe cheia caseĭ de banĭ ca să ia şi baniĭ câţĭ maĭ rămăsese în ea, dar căpitanul îĭ dedu peste mână şi' ĭ zise:
— Astâmpără-te, măi Sóre, şi lasă-te de învăţul tĕŭ cel răŭ; am făgăduit boeruluĭ sa nu ĭ iaŭ maĭ mult; ce a făgăduit Radu Anghel e sfînt; nu pune mâna.
Pronunţînd aceste cuvinte îşĭ luă ziuă bună de la grec, eşi afară, se aşeză în trăsura care era trase la scară, dete slugilor curţiĭ, care se întâmplase, să se deştepte, câte un bacşiş galantom, şi apoĭ plecâ în galopul cailor, urmat de ceĭ nouă dorobanţĭ, care călăreaŭ în dosul trăsureĭ. Slugile crezînd că stăpânul lor dormea, se duse să se culce şi eĭ, fără să maĭ dea prin casă ca să nu’l descepte, şi tocmaĭ a doua zi îl găsiră legat şi înţelese ce fel de sub-prefect fusese acela ce’ĭ vizitase.
Nu e nevoe de bătut mult capul pentru a înţelege cine era stratagema ce întrebuinţase Radu Anghel ca să comită această călcare îndrăsneaţă; furtişagul hamurilor arendaşului care'ĭ procurase pretextul d’a intra ca bine-făcător al greculuĭ în casa sa, fusese săvârşit cu multă înlesnire chiar de cătră un tovarăşiŭ subaltern al săŭ pus de maĭ mult timp la pândă prin prejurul caseĭ greculuĭ, iar hoţul adus legat cot la cot înaintea păgubaşuluĭ era alt tovarăşiŭ care, după comiterea faptuluĭ, dobândise libertatea şi intrase în rîndurile dorobanţilor săĭ ca să’şĭ ea şi el plata.
Nu cred că mai e nevoe d’a vă spune de unde căpătase Radu haine dorobănţeştĭ, când este de toţĭ sciut că majoritatea oamenilor acesteĭ armate teritoriale, care azi se numesce călăraşĭ, e de la ţară şi petrece treĭ săptămânĭ pe lună între consăteniĭ lor. Cum vedeţĭ coinbinaţia fusese simplă şi maĭ lipsită de pericole ca orĭ care alta ; cu toate acestea puse în uimire întreaga ţară.
DOAMNE AJUTĂ
Cadru restrêns al acesteĭ nuvele m’a oprit d’a descri tóte faptele, tóte crimele, şi tóte nelegiuirile luĭ Radu Anghel; ne ar fi trebuit volume multe, maĭ cât a trebuit luĭ Ponson du Terail pentru ca să descrie plăsmuitele isprăvĭ ale lui Rocambole al sĕŭ, spre a putea şi eŭ să reproduc prin schiţare sutele şi miile de isprăvĭ adevĕrate ce a săvârşit eroul nostru în decurs de câţi va anĭ. Ne putând dispune de atăta spaţiŭ m’am mărginit d’a alege din toate pe acelea ce au fost maĭ principale, maĭ îndrăsneţe, maĭ pline de isteţime şi carĭ au avut o influenţă hotărîtóare asupra bizareĭ esistenţe a acestuĭ om straniu, fapte ce am reprodus pe cât am putut mai esact şi fără cea mai mică esageraţiune, şi pe cât mi-aŭ permis mijlócele d'a le culege din tradiţie şi amintire, căci nimic nu este scris, nicĭ chiar dosarul procesuluĭ nu l'am putut găsi la tribunalul districtuluĭ Dâmboviţa.
Pân’acum am descris partea cea teribilă a acestuĭ trist personagiŭ, a acestuĭ erou al crimeĭ şi al vărsărilor de sênge; de acum încolo voiŭ descrie în câte-va trăsurĭ de condeiŭ şi partea cea ciudată a caracteruluĭ aceluĭ om, în care estremităţile se atingeau maĭ în fie-care oră, sălbătecia cea maĭ cruntă se isbea în fie-care moment cu îndurarea cea maĭ generósă,împietrirea cu milă, cruzimea cu înduioșarea .
Precum scim Radu Anghel era un tâlhar teribil, dar câte odată, pe la soroace, să pomenea că fără să scie saŭ să să vrea era în tone bune. Atuncĭ îĭ plăcea să glumească şi să facă câte o năzdrăvănie ; însă şi când se găsea în asemenea tóne tot nu se oprea d’a face să sufere crud ființele ce cădeau în ghiarele sale într’acele momente.
După fuga din temniţă şi pitirea sa prin Bucurescĭ, urându-î-se cu nelucrarea, tâlharul spurcat la sânge apucă iarăşĭ drumul potecelor de codru şi iute găsise camarazĭ în destuĭ de numeroşĭ ca să poată face călcarea ce am descris’o în capitolul precedent, căcĭ mulţi ţĕrani de la munte, chiar p’abuncĭ, simţeau o deosebită aplicare de a părăsi casele lor spre a îndrăgi codrul şi d’a se lăsa de plugărie spre a se apuca de haiducie. Această faptă îndrăsneaţă ce întrecuse pe toate entusiasmase pe mulţĭ pierde vară de prin sate, pe mulţĭ îĭ făcuse să alerge în noua ceată ce se întocmise vestitul tâlhar, dar într’acelaşĭ timp băgase minte în capul ómenilor administraţieĭ. Ea produsese în administraţie şĭ în forţa armată o confuziune şi o spaimă dintre cele maĭ marĭ, dar într'acelaşĭ timp silise pe conducătoriĭ lor să alcătuiască o poteră dintre cele maĭ uriaşe, ca să’l prindă o dată şi să scape de piedicele luĭ, dar de surda fusese tóte sbuciumările,căcĭ nu putuse să isbutească nicĭ măcar să’ĭ dea de urmă. Asemenĭ ea produsese o zăpăceală mare şi în societate, maĭ cu seamă în cea de la ţară, din causă că punea lumea în nedumerire şi în neputinţa d’a mai deosebi pe apărătoriĭ siguranţeĭ publice de hoţĭ deghisațĭ în dorobanţĭ.
În urma acesteĭ mucalite întâmplărĭ biețiĭ locuitorĭ de îndată ce zăréŭ câte un sub-prefect însoţit de dorobanţĭ călărĭ, începeaŭ să tremure de frică că poate vor da şi el de vre un tâlhar. Nimic nu putea fi maĭ caraghios şĭ tot dată maĭ primejdios ca frica ce apucase pe public de apărătorĭ legeĭ.
Autorul acestor turburări profită numaĭ de cât de confusiunea ce produsese şĭ ’şĭ stabilise centrul operaţiunilor sale la o palmă de loc de teatru acesteĭ îndrăsnețe călcărĭ, sciind bine că nimenĭ nu se va gândi să’l caute aşa de aproape, ci vor alerga tot spre vechiul săŭ culcușiŭ. Părţile muntoase ale judeţului Muscel fură destinate ca să serve drept loc de retragere pentru groasnicul haiduc.
Îutr’o seară din luna Noembre din anul 1860 Radu plecă din Domneştĭ, unde conăcise ziua cu doĭ tovarăşĭ aĭ săĭ, spre a se duce în munţiĭ Sălătruculuĭ, unde îl aştepta ceĭ l’alţĭ tovarăşĭ. Pe drum, tocmaĭ când soarele scăpătase după muscelul Vălsanuluĭ,iată că se întâlni cu un negustoraş care călătorea singurel. Într'acea seară se întâmplase ca Radu Anghel să fie în toane bune şi să aibă pofta să facă gimbişuri.
Într’alte vremurĭ de îndată ce ar fi simţit că călătorul avea banĭ, s’ar fi năpustit asupră’ĭ, ca o fiară l’ar fi răbufnit jos la pământ, l’ar fi jefuit până la piele, şi pe urmă, şĭ ar fi descărcat pistoalele în țésta capuluĭ luĭ ca să scape de un denunţător, dar în acea séră făcu cu totul aminterĭ.
— Séra bună, fârtate, zise el călătoruluĭ.
— Mulţumim D-tale jupîne, rĕspunse drumeţul.
— Dar de ce’mĭ ȡicĭ jupîne şi nu D-le?
— Pentru că mi se pare că eşti negustor.
— Aĭ nemerit’o ; eŭ am crezut că m’aĭ luat drept ovreiŭ.
— Nu semenĭ a ovreiŭ.
— Aĭ ochĭ bunĭ şi pătrunzătorĭ, exclamă hoţul zîmbind, apoĭ maĭ pe urmă după un tîrȡiu adaose. Frumoasă vreme avem astă seară !
—Frumoasă, dar cam gerósă şi vânturósă, dar păcat că n’o să ţie mult astfel; o să se strice vremea la nópte şi o să plouă.
— Ce te face să creȡĭ ?
— Păi, am vĕȡut purceaua vecinuluĭ maĭ adeneaorĭ viind în goană cu câte-va fire de pae în gură.
— Ce spui d-ta ! escamă tâlharul pufnind ; ce orĭ creȡĭ în prevestirĭ ?
— Cum să nu cred, ce eŭ nu sunt creştin ?
— Bine ȡicĭ ! .. vezi lucru ciorilor ! eŭ care mĕ făleam că ştiŭ scriptura pe de rost, am uitat unde Tatariĭ ȡicé : crede în scriptură, dar crede şi în cele ce-ţĭ dă de veste porcul.
— Mi sĕ pare că d-ta vreĭ să şegueştĭ şi să-ţĭ rîȡĭ de mine? replică negustorul cam înţepat, dar ce’mĭ pasă! eŭ sunt sigur că cele ce spuĭ sînt adevĕrate şi vrednice de crezut, şi de ceĭ ce nu cred puţin îmĭ pasă.
— În adevăr că ai o credinţă atât de tare ?
— Negreşit cred că tóte aste prevestirĭ de bună saŭ de rea trişte se întâmplă fără de greşiŭ. Ce e drept ele nu sunt scrise la carte dar sunt rĕmasă din părinte în fiŭ, neam de neamul nostru.
— Ce adică nu glumeştĭ ? crezĭ cu dinadinsul în ele?
— Ca în evanghelie.
— Atuncĭ eştĭ fericit!
— Să ştiĭ că sunt fericit, pentru că după semne şi prevestirĭ știŭ ce o să mĭ se întâmple ziua şi mĕ folosesc de ele la vreme de nevoe.
— Ei! d’apoi staĭ bine de tot! ia fiĭ bun aşea te rog, de-mĭ spune şi mie vre-unul dintre acele semne, ca să mĕ folosesc şi eŭ de dênsele la vreme de nevoe.
— Bucuros; tocmaĭ astă tura vura ne prinde bine ca să ne treacă de urît călĕtorind împreună, căci facem aceiaşĭ cale după cum vĕz.
— Negreşit dacă mergi la Curtea de Argeş.
— Tocmaĭ acolo mĕ duc; eĭ bine prietene, între maĭ multe semne să’ţĭ spuiŭ una, căcĭ pentru mine e cea maĭ de frunte. Călătoria e cea maĭ grea şi maĭ primejdioasă îndeletnicire a omului într’aceste vremurĭ pline de hoţĭ şi de tălharĭ, murmură Radu Anghel făcêndu -şi cruce şi scuipându-şi în sîn.
— Nu-ĭ blestema săraciĭ de eĭ, căcĭ niminea nu scie ce nevoĭ grele i-aŭ gonit în codru, şi nicĭ dacă n’or fi şi păgubaşiĭ întru cât-va vinovaţĭ. Uite eŭ călătoresc mult şi maĭ ales prin locurĭ străbătute de acel hoţoman de Radu Anghel, dar n’am păţit nimica de la el până azĭ şi nicĭ nu mĕ tem de dînsu.
— Ce spuĭ ? şi pentru ce nu ? esclamă hoţul cu curiositate.
— Pentru ca semnele şi prevestirile mele mĕ apără de el.
— Cum se póte ? spune-mĭ şi mie, aşa să trăeştĭ.
— Bucuros; când calea nu e bună şi e bântuită de acest tâlhar orĭ de oameniĭ luĭ, atuncĭ îndată ce apuc să es din casă mĕ pomenesc că, ori slujnica mĕ chiamă îndărăt să’mĭ spue ceva, orĭ eŭ fără să mĕ gândesc mĕ întorc înapoĭ ca să maĭ iaŭ ceva ce am uitat, ori când es la poartă auz câte un glas de bărbat de femeie ori de copil zicând la altă fiinţă: staĭ nu pleca, aşteaptă, dute înapoi acasă, ori că, eşind din curte, mĕ întâlnesc în cale cu vre-un popă, saŭ ajungând la câmp îmi ese câte un epure înainte.
— Eĭ! atuncĭ ce facĭ ?
— Întêmplându-se una din toate acestea, mĕ întorc înapoi şi amân plecarea pentru a doua zĭ.
— Dar de ţĭ s’o întâmpla pocinogu şi a doua zi ?
— Amân pentru altă ȡi, amân mereŭ până ce nu mi s’o întâmpla nimic din tóte aceste ursuzlucurĭ.
— Atuncĭ vericule trebue să’ţĭ meargă rĕŭ trebile negustorieĭ ?
— Ba, slavă Domnului nu prea îmĭ merg rĕŭ.
— Eşti om cu stare ?
— A casă am câte-va miişoare...
— Şi pe piele la chimir câte-va sutişoare! nu e aşa ?
— Aĭ cam ghicit, rĕspunse cu fudulie negustoraşul, fără să se gândească că a spus o prostie primejdioasă.
— Bravo, zise hoţul, făcând cu ochiul camarazilor sĕĭ care călătoreaŭ după el în cea maĭ complectă muţenie ; pe urmă adaose: D’am fi niscaĭ-va hoţĭ maĭ că ne-ar fi dat dracul în gând ca să facem cunoştinţă cu chimirul.
— Nu mĕ tem, rĕspunse negustorul cu îngâmfare.
— Pentru ce ?
— Pentru că prevestirile mele sunt bune.
— Să nu prea puĭ temeiŭ pe ele, căcĭ vremurile sunt rele și drumurile asemenea, iar Radu cam șuigubeț!
— N’am habar de uimic; câtă vreme sunt bune prevestirile mele, mă plimb pe drumul cel mare întocmaĭ ca prin odaia mea.
— Fără cea maĭ mică temere ?
— Fără o fărâmiţă măcar, pentru că sînt sigur că Dumnezeŭ e cu mine şi mĕ apără.
— Ce vorbeştĭ ?
—Ce ’ţĭ spun eu; a! uitasem; nu’ţĭ spusesem că îndată ce semnele sunt bune, fac o cruce mare, zic cu credinţă şi cu smerenie: Doamne ajuta, şi pe urmă plec fără de grijă, cu încredinţare că D-zeŭ mĕ va ajuta.
— Astă-zĭ când aĭ plecat aĭ zis: Doamne ajută?
— Maĭ e vorbă ?
— Va să zică eştĭ într’armat ?
— Ca şi cum aşĭ fi însoţit de sute de soldaţĭ.
— Pentru aceia trecĭ prin pădurea asta care e așa de deasă şi pe aşa vreme fără de nicĭ o temere !
— Se înţelege.
— Eşti fericit dacă eştĭ aşa de tare în credinţă.
— Credinţa ta te va măntui, mergĭ în pace, zice Domnul.
— Nicĭ o dată nu te-a dat de minciună semnele şi rugăciunea d-tale?
— Niciodată.
— Ce aĭ zice, când te-ar da azĭ ?
— Sunt sigur că nu m’ar da.
— Te prinzĭ?
— Pe orĭ-ce vreĭ.
— Puĭ rămăşag pe o vadră de vin,că iute eŭ care nu mĕ închin des, eŭ care nu pun nicĭ o dată temeiŭ pe prevestirĭ şi nicĭ de loc nu ţin la semne, o să dorm la căldură şi în pat moale lângă punga şi calul meŭ, pe când d-sa ăsta tarele în credinţă, o să dîrdâĭ afară gol puşcă, fără banĭ şi cal, şi chiar puţin cam zopâit.
— Sunt sigur că o să perzĭ şi că mâne dimineaţă am să fiŭ maĭ bogat, maĭ odihnit şi maĭ fericit ca altă-dată.
—Te prinzĭ?
— Ţi-am spus o dată că mĕ prinz.
— Măi creştine nu te juca cu focul.
— N’am nici o grije.
— Apoĭ dacă e aşea fă bunătate descalecă şi scoate chimirul, că eŭ sunt vestitul Radu Anghel.
Negustorul crezu deocamdată că strĕinul a glumit, dar când se uită în juru’ĭ şi văȡu că ceĭ doĭ camarazĭ aĭ tîlharuluĭ se înfăţişară înainte-ĭ în mâinĭ cu câte doué pistoale îndreptate către el, şi cu mantalele date la o parte ca să se vază la brâul lor un arsenal complect de arme, atuncĭ înţelese că nu era de glumă şi că a căzut cu din’adinsul în mânele hoţilor. Cu tóte acestea, de şi faţa i se schimbase şi mînele începuse să-ĭ tremure, totuşĭ curagiul nu’l părăsi; de îndată ce auzi strigătul tâlharuluĭ, numaĭ de cât descălică fără să ȡică pis, scóse baniĭ din sîn, se lăsă a fi scotocit şi despuiat până la cămaşe, priimi o tîrnuitură sdravănă de la căpetenia tâlharilor fără să scoaţă un văetat măcar din gură şi căzu în noroiul amorţit cu faţa în jos dar fără să zică măcar cârc.
— Doamne ajută, bine c’am scăpat numaĭ cu atât, murmură el sculându-se în sus după ce vĕzu că hoţiĭ se depărtaseră rîzênd.
De şi era pe la finele luneĭ luĭ Octombre şi de şi frunza abia îngălbenise şi încă nu căzuse din copacĭ, totuşi un frig prematur , şi o brumă abundentă căzuse pe pămênt şi amorţise apa. Crivăţu sufla uşor dar rece, ghiaţa era subţire dar îndestul de răcoroasă pentru un om rĕmas numaĭ în cămaşe şi în nădragĭ ; puteţĭ dar să vĕ închipuiţĭ că posiţia negusforuluĭ nostru nu era nicĭ de loc demnă de invidiat; din contră.
Când se sculă în picioare el era pe jumătate amorţit, şi când începu să calce cu picioarele goale pe ghiaţa care trosnea şi se spărgea la fie-ce pas sub greutatea corpului sĕŭ şi ’ĭ tăia pielea întocmaĭ ca sticla, atunci înţelese bietul om, că cu tot Dómne ajută ce pronunţase cu mult zel şi credinţă, posiţiunea sa era din cele maĭ critice...
Fie-ce pas era pentru el un turment noŭ și o nouă durere; drumul era rĕŭ, întunerecul beznă şi înclinarea poteceĭ pe care mergea povârnită şi alunecoasă; aci da într’un noroiŭ clisos în care se înămolea, aci cădea într’un băltăŭ îngheţat în care intra până în genunche; aci suia un deal repede şi alunecos mergând maĭ mult înapoĭ de cât înainte şi aci scobora un povârnişiŭ maĭ mult pe spate de cât în picioare; cu tóte acestea de bine de rĕŭ bietul om merse înainte şi reuşi să ajungă pe la miezul nopţiĭ în marginea oraşiuluĭ Curtea de Argeşiŭ. Cum a ajuns și cât sînge precum şi fâşiĭ din cămaşe şi din pielea luĭ a lăsat în cale numaĭ unul Dumnezeŭ ştie !
Intrând în oraşiŭ rupt de osteneală şi îngheţat de frig, umblă el mult și bine încoa și încolo, abia tîrîndu-se şi scoţănd la fie-ce pas ţipete de durere, se trudi el cât-va timp ca să găséscă o streaşină, un pălimar saŭ măcar un culcuşiŭ de câne care să' l adăpostească de plóia cea rece şi măruntă ce începuse să cadă spre a' ĭ înmulţi suferinţa, dar în fine,după lungĭ căutărĭ prin oraşul adormit, zări la óre-care depărtare lumină prin ferestrele uneĭ case, şi se tîri cum putu pân’acolo. Din norocirea luĭ găsi pórta deschisă, şi după ce intră în curte găsi un privdor acoperit şi sub acoperiş o mână de pae; era culcuşul unuĭ câne. Cânele lipsea. El fără să se maĭ gândească că usurpa un cuib strein, zise : ajută Dómne, şi să aşeză în culcuşul cîneluĭ şi mulţumi ceruluĭ de acest azil, fără să se maĭ gândească că spinarea îĭ rămăsese gólă şi frigul era împungător.
Nenorocirile sale însă nu eraŭ la termenul lor; abia îşĭ întinsese pe paele moĭ şi uscate piciórele sale cele sdrobite şi degerate, şi iată că veni un dulăŭ mare şi arţăgos ca să’şĭ reia în stăpînire locul pentru un moment părăsit, şi gasindu’l ocupat începu să latre cu furie şi să se repézâ spre usurpător cu nisce intenţiunĭ nu tocmai ospitaliere.
Lătrăturile luĭ furioase şi urletele sale cobitoare puse în picioare toată casa de care ţinea privdorul, şi sili pe o servitoare să iasă din năuntru cu o lumânare în mână şi să se uite cu atenţie prin curte ca să afle causa acestui tărăboiŭ. Acéstă femee care era o bătrână după ce se uită în dreapta şi stânga cu lumânarea în mână, în cele din urmă zări pe nenorocitul nostru negustor şi cum îl zări îl luă drept un făcător de rele şi începu
strige:
— Săriţi hoţiĭ.
Îndată ce să auzi acest strigăt, eşi numai de cât din casă un argat voinic, şi înainte d’a apuca omul nostru să iasă din culcuşul cîneluĭ şi s’o ia la sănătoasa pe pórtă afară, acest găligan puse mâna pe el şi îl tîrî în tindă ca să’l judece.
— Ce cătaĭ tâlharule în pridvor la noĭ ? striga cu întărâtare argatul rĕsucind în mână un ciomag gros, şi noduros; ce credeaĭ că casa nu e păzită ?
— Staţi, nu mĕ ucideţi, creştinĭ bunĭ, căcĭ nu sunt hoţ, rĕspunse cu o voce disperată bietul negustor agăţându-se de hainele aceluia ce se pregătea să’l măsoare cu ciomagul.
— Dar ce’mĭ eştĭ ? întreba argatul mângâind măciulia ciomagului, spune iute, dar nu alerga la minciunĭ că n'aŭ cătare; de florile măruluĭ nu te aĭ ascuns tu în culcuşul luĭ Fidel.
— Sunt un om cinstit, un om bun, să mĕ trăsnescă Dumnezeŭ dacă minţ; strigă bietul negustoraş sbâtându-se la picioarele argatuluĭ într’o stare vrednică de plâns şi într’aceeaşĭ vreme și de rîs. .
—Oamniĭ cinstiţĭ nu se furişează ca hoţiĭ în casa oamenilor, replică servitoarea care dăduse maĭ întâiŭ alarma.
— Eŭ am fost călcat de hoţĭ, dar nu sunt hoţ.
— Hoţĭ în oraşiŭ! aida de ! prea e lată minciuna! esclamă argatul pufnind.
— Hoţiĭ m’au călcat afară din oraşiŭ în muscelul Vîlsanuluĭ, şi după ce m’aŭ despuiat, m’aŭ bătut şi m’aŭ făcut scăpat; d’acolo am fugit cum am putut până ce am intrat în oraşiŭ şi am îndrăsnit să intru într’astă curte ce avea poarta deschisă.
— Tu aĭ lăsat’o babo, murmură argatul.
— Poate maică cînd ceruĭ câţi-va tăciunĭ de la vecinĭ, dar să nu ne uităm vorba, poate că acest biet creştin o fi grăind adevĕrul.
— Poate.
— Fugeam de groaza hoţilor care m’aŭ adus într’acest hal, ȡise bietul negustor cu óre-care raȡă de speranţă auȡind cuvintele rostite de argat şi de babă cu cumpătimire.
— Ba că să zici! rĕspunse şoptind argatul, halul în care se găsesce seamănă maĭ mult a om tînuit şi jefuit de cît a jefuitor; e gol puşcă, săracul! nelegiuiţii l' aŭ desbrăcat şi descălţat, şi pe aşa vreme rea nu umblă astfel nimenĭ. Afară de asta uite n’are nicĭ un ciomag asupră' ĭ.
— Bine zici tu mĕ, replică baba tot şoptind; aşa o fi, o fi păţit'o săracul! Ce spui tu creştine? adaose slujnica cu vocea tare dar cu intonaţia foarte domoală şi maĭ aplecată spre milă; adevĕr grăescĭ când spuĭ că te-aŭ jefuit hoţiĭ ?
— Da, jupâneasă dragă, rĕspunse negustoraşul mai cu curagiŭ, m’aŭ jăfuit şi mi-aŭ luat 2000 de leuşorĭ ,ba şi un cal nu maĭ foc,precum şi tóte hainele de pe mine, iar pe d'asupra ’mĭ-aŭ tras şi o sfântă de bătae.
— De ce n’aĭ strigat ajutor ? întrebă argatul.
— Am strigat eŭ, dar de surda! cine era p’în prejur în muscel ca să mĕ audă?
— Cum d nu te auzirăm noi care am fost deştepţĭ?
— D’apoĭ vă spuseiŭ că nu m’aĭ jefuit p’aci p’aproape, ci tocmaĭ în pădurea dintre Valsănescĭ şi Valea Iaşilor.
— Dar cum părdalnicul aĭ venit tocmaĭ d’acolo p’aşea vreme şi în aşa stare ? întrebă baba.
— Nevoia, dragă jupâneasă, rĕspunse jefuitul oftând, nevoea, dă omului mai multă putere şi răbdare de cât crede că poate avea.
— Săracul! esclamă slujnica cu milă; trebue să’ţĭ fie frig creştine?
— O! nu, acuma nu; aici în tindă e cald, vĕ mulţumesc că nu m’aţĭ lăsat să pieiŭ în ger.
— Intră creştine d’a binele în tindă şi sue-te pe vatră şi te încălzeşte la foc, că eŭ mă duc să spuĭ ceconiţiĭ care e un suflet al luĭ Dumnezeu de bunătate.
— A ! nu, te rog, că poate se supără boerul.
— Noĭ n’avem boer; coconița este văduvă și foarte miloasă; n’o să’ţĭ pară rău de norocul ce aĭ avut d’aĭ aciuit la casa nósră. Ajută’l Marine să se sue pe vatră că e desnodat de obosélă săracul.
— Bogdaproste, creştinĭ aĭ luĭ Dumnezeŭ; Doamne ajută; esclamă negustoraşiŭ suindu-se pe vatră.
În camera în care intra servitórea, era întinsă pe un pat lat, moale şi curat o femee tînără cam de 20 de ani, frumoasă de pica şi albă ca hainile ce o acoperea.
Mă prinz că dacă ar fi văzut’o unul din lectorĭ, ar fi recunoscut numaĭ de cât în chipul eĭ trăsurile sărmaneĭ copile ce fusese găsită într’o zĭ, cam de mult d’atuncea, de Radu Anghel, singură şi părăsită în marginea unuĭ sat, şi chipul aceleĭ frumuseţĭ orbitóre care pusese tot satul Boţescĭ în picioare, din care fostul hangiŭ făcuse amanta, idolul cultului sĕŭ, şi maĭ apoĭ chiar nevasta sa, în sfîrşit ar fi recunoscut pe Todoriţa nóstră cea bună de prietenĭ, tot frumósă tot drăgălaşe, tot plină de vino încoa, şi tot grăsulie şi cu gropiţe ispititóre în obraji,ba póte cu figura şi întréga sa fiinţă ceva maĭ înfrumuseţată.
OCHIU PENTRU OCHIU, DINTE PENTRU DINTE
Mĕ prinȡ ȡiseiŭ la finele capitoluluĭ precedent, că daca vre unul din cititorĭ ar fi văȡut pe tînăra din Curtea de Argeş în care a rĕsbit din întîmplare drumeţul rătăcitor, numaĭ pe cât ar fi recunoscut’o şi ar fi strigat:
— Iată Tudoriţa noastră, iată frumoasa nevastă a luĭ Radu Anghel.
Şi cititorul nu s’ar fî înşelat că într’adevăr ea era. Nu maĭ de cât ar fi deosebit în chipul sĕŭ trăsurile gingaşe şi delicate ale sărmaneĭ copile ce fusese găsită într’o ȡi de grósnicul bandit singură şi părăsită în marginea unuĭ sat; apoĭ ar fi recunoscut pe dată imaginea aceleĭ frumuseţĭ orbitoare a nevesteĭ cîrciumaruluĭ din Boţescĭ, care pusese tótă plasa în picioare şi în fine s’ar fi convins că între văduva slugeruluĭ Ioniţă Strâmbeanu şi nevasta groasniculuĭ căpitan de tîlharĭ nu era nicĭ o deosebire.
Póte că dacă s’ar maĭ fi uitat încă cât-va timp lung şi bine în ochii sĕĭ,ar fi descoperit o mică deosebire între copila cea d’întêiŭ şi femeea cea din urmă, dar acea deosebire era, precum am maĭ spus, în avantagiul acestia. În urma a patru anĭ de desvoltare şi înfrumuseţare, Tudoriţa dobândise tóte avantagele ce dobândesce o fiinţă prin transformarea copileĭ încă în crescere într’o femee desâvîrşită cu boiul răsărit, cu formele pline,cu talia rotundă, cu corpul bine proporţional, cu chipul plin de vigoare şi cu întregul sĕŭ în deplină sănătate, în fine o flóre bine înflorită.
Să fie ea Tudoriţa ? ba bine că nu; ce noĭ nu scim c’a părăsit satul Boţeştĭ cam cu sila şi a venit la Curtea de Argeş,adusă cu zorul de bărbatul sĕŭ, tocmaĭ când umbla în dârdoră ca să se despartă de el? ce? a uitat cine-va că bărbatul sĕŭ i-a cumpărat o casă într’acest oraşiŭ, că dênsa s’a instalat în ea din ordinul sĕŭ, sub numele de văduva luĭ Ioniţă Strâmbeanu, că a adus peste scurt timp din Boţescĭ pe baba Maria jupânesă şi credincioasa sa confidentă, care'ĭ scia tóte tainele şi-ĭ ducea tóte vorbele pe la ibovnicĭ? ce a uitat cineva că ea,pe lîngă această jupîneasa, maĭ avea în casă încă o servitoare, o bucătăreasă şi un argat locuitor din satul Vălsănescĭ de lângă Curtea de Argeşiŭ, care la rîndul lor spuneau la tótă lumea cum că stăpîna lor era văduva unuĭ boer bogat călcat şi ucis de Radu Anghel,care-ĭ lăsase o stare bunişoară ? Jupânésa spunea vecinilor când o întrebau că stăpână sa se numea Tudoriţa şi că ea, după ce trecuse anul văduvieĭ, s’a amorezat cu un boer a nume Răducanu,care se rudea cu bărbatul eĭ ce murise, spunea că de ochiĭ lumeĭ ea a scos vorbă că boerul Răducanu ar fi fost frate cu Serdaru bărbatul eĭ,ceia ce nu era adevărat, şi că dênsu venia din când în cînd pe la ea şi sta prea puţin la dânsa, din cauză că, după cum să suna, era om însurat şi avea o spuză de copiĭ.
Din toţĭ ceĭ din casă numaĭ Baba Maria ştia cum staŭ lucrurile, dar nu era ea atît de agiamie ca să le dea pe faţă şi să dea de gol pe stăpână-sa.
— Ce e Mario ? zise Tudoriţa cu un ton molatic şi leneşiŭ vĕzând că intră baba în camera sa, ce orĭ a venit boerul ?
— Ba nu coconiţă, rĕspunse sluşnica ; n’a venit, se vede că aĭ uitat ce vorbă ne-a trămis pe argatul d-luĭ ?
— Bine zicĭ; ce tot o fi făcând el de lipseşte maĭ în toate nopţile ?
— Cine ştie ? poate s o fi împăcat cu nevastă-sa.
— Ce nevastă, esclamă Tudoriţa pufnind de rîs; ce aĭ început şi de faţă cu mine să spuĭ gogoşile ce spuĭ la lume?
— Mĕ iartă cuconiţă dragă, zĕŭ mĕ iartă că uite am greşit fără să vreaŭ; mi se pare că am început să cred chiar şi eŭ minciunile spuse altora şi să mă leg singură la gard.
— Ce spuĭ ? Eĭ! are haz astă minune! exclamă Tudoriţa rîȡînd cu poftă; apoi adaose: dar ia să lăsăm gluma la o parte şi să vorbim o clipă serios; spune-mĭ a sosit anaforaua de la Mitropolie ?
— Da, a sosit; săracu grec şi-a dat ostenelele şi te-a despărţit, poate tocmaĭ atunci când aĭ început să iubeştĭ pe Căpitan Radu.
— Ia tacĭ Mario, nu fiĭ aşa proastă că te trăcĭ cu gluma.
— M'oĭ fi trecând, dar ta să aflĭ d ta că l-a intrat alta pe sub piele şi a început să iubească pe alta; eĭ! atuncĭ ce aĭ ȡice? atunci să stăm noĭ de vorbă.
— Ce ai zis ? ce aĭ îndrăsnit să’ţĭ închipuescĭ ? să mă schimbe el cu alta? săracul ! numaĭ asta nu se póte; strigă cu aprindere stăpână-sa.
— Eĭ! dar dacă s’ar putea ? mă iartă coconiţă daco' ĭ fi îndrăznit să mă întinz prea mult la vorbă; dar de ! aşa de florile măruluĭ nu lipseşte des un bărbat de lângă iubita sa.
— Să ’l împingă păcatele săracul să mĕ înşele cu alta, căci atâta ’ĭ-o fi.
— De coconiță! eŭ cred că n’aĭ face rĕŭ dacă te-aĭ încredinţa şi aĭ afla adevĕrul.
— Ce ȡiseşĭ ? ce şi tu aĭ început să bănuescĭ ceva ?
— Ba nu, feréscă D-ȡeŭ; făcuiŭ şi eŭ aşea o întrebare prostească şi vorbiiŭ ca să nu’mĭ tacă gura. Ce aĭ face, ȡic, când te-aĭ încredinţa că escĭ înşelată ?
— Co aşi face ? auȡi ce întrebare îmĭ face! eştĭ femeie şi mĕ maĭ întrebi ce aşĭ face ? l-aşĭ da răvăşiŭ de drum la minut, căcĭ slavă Domnului nu atârn la mâna luĭ, şi pe urmă l’aşĭ da de gît pe măna stăpănireĭ ca să’l arunce în ocna părăsită şi să mă scape de dînsul pentru tótă viaţa.
— Eŭ în locul d-tale nu ĭ-aşĭ face una ca asta, ci m’aşĭ purta tot cum se pórtă şi el, l’aşĭ înşela cum mĕ înşélă el, mĭ-aşĭ rîde de el tot cum îşĭ rîde el de mine şi am fi tantoĭ pe tantoĭ.
— Nu e frumos aceea ce mĕ înveţĭ tu Mario să fac, zise stăpâna-sa cu un ton de imputare fórte perfect imitat.
— N’o fi, dar ceia ce face d-luĭ, daca în adevĕr te légă la gard, frumos e ?
- Eŭ nu sunt el, şi afară de asta e şi primejdios acest mijloc ; toţĭ mĕ cunosc aicĭ şi m’ar da târguluĭ.
- Par-că lumea scie că el ţĭ e drăguţ! de ochiĭ lumeĭ sciĭ bine că el ţi-este cumnat.
- Nu, nu, cu ceĭ d’aicĭ nu se póte, n’aşĭ îndrăsni, mi-ar fi frică şi ruşine.
— Dar dacă aĭ da cu mâna de un strein nevĕȡut şi necunoscut ?
— Du-te ciórelor nebuno.
— Eĭ! ce-aĭ zice ? aĭ maĭ avea de ce să te temĭ ?
— Eştĭ dracu pe uscat împeliţat’o.
— Rĕspunde-mĭ la ce te întreb şi dovedeşte-mĭ o dată că eştĭ o femee de inimă şi vrednică d’a face precum ţi se face, saŭ eştĭ o roabă plecată şi subjugată de iubire.
— Nu sunt roabă, nu sunt subjugată, nu sunt jucăria dragosteĭ, ci sunt femee plină de hotărâre, rănită până la ficaţĭ şi cu sufletul arzător de a’mĭ isbândĭ, dar nu sunt încă încredinţată că Răducanu mĕ înşeală, că s’a dat draculuĭ cu alta. O! Mario, Mario, tu încă nu ştiĭ tóte tainele mele, tainele mele, tu încă nu sciĭ ce a făcut acel om din mine, tu nu sciĭ cine e el şi câtă ură hrăneşte sufletul meŭ pentru dĕnsul; asemenea nu sciĭ ce putere mare are acel om, pe care sunt nevoită să’l sufer maĭ mult de frică de cât de iubire. Pe un asemenea om nu pot să’l jertfesc orbesce, nu pot să-l calc în picióre mai nainte d’e mĕ încredinţa că într’adevĕr îşi rîde de mine saŭ ba.
- Eĭ! aida de! şi asta maĭ e vorbă! pe semne aĭ uitat cele ce s’a petrecut la Boţescĭ cu tejghetaru, cu băeţiĭ din prăvălie, cu logofătul satuluĭ, cu judeţul şi maĭ cu sémă cu arendaşul care în cele din urmă a cheltuit sume marĭ şi a isbutit să te despartă numaĭ împins de gândul d’a te lua de nevastă.
— Creȡi c’am uitat ceva ? te înşelĭ; n’am uitat nimic, dar veȡĭ că nu e tot una. Eu pot să’l înşel, să'l schimb cu altul şi chiar cu maĭ mulţĭ,ba încă să şi’l las,dar el nu; nu trebuesă mă lase, nu vreaŭ, nu mĕ învoesc, nu sufĕr acest afront, căci atuncĭ sunt umilită, nesocotită, perdută ! Mi-a fost pân’acum rob la picióre, supus şi închinat voinţelor mele, rob şi închinat mie trebuie să’mĭ fie în tótă vremea şi în tot ceasul,fără a cuteza să mĕ înşele cu alta. De aceea vreau doveȡĭ, doveȡĭ cer.
— Ce doveȡĭ maĭ vreĭ dacă odată nu vine la D-ta nicĭ atuncĭ când îţĭ făgăduesce c'o să vie.
— Cine scie ce pricină l'a împedecat şi ce întâmplare neasceptată i s’a pus în cale ?
— Teamă mi-e coconiţă că e o pricină cu roche şi cu fuste.
— Tacĭ ispito că şi acum vreĭ să mă scoţĭ din minte.
— Eŭ?! să mĕ ferească D-ȡeŭ; numaĭ spărgătoare de case nu sunt; însă vorbesc şi eŭ într’o doară: moşĭ pe groşĭ ca să ne treacă de urît.
— Biată bătrână! ea e uşe de biserică şi nimic maĭ mult. Cine o poreclesce talpa iaduluĭ o învinovăţesce de surda.
— Talpa iaduluĭ eŭ? ti! cuconiţă că prea te aĭ trecut; de! să maĭ faci bine pe lume ca să-ţĭ auȡĭ rĕŭ; cu tóte acestea nicĭ D-ȡeŭ nicĭ dracu nu mĕ poate opri d’a ȡice că nu e lucru curat.
— Dacă aşĭ scĭ că e într’adevăr una ca asta ȡĕŭ c’aşĭ face aceia ce ȡicĭ.
— Ce vreĭ să maĭ sciĭ ? îl veȡi că lipsesce şi te maĭ îndoescĭ? Eŭ în locul D-tale n ’aşĭ maĭ sta o clipă pe gândurĭ. Nu s’a ţinut de cuvânt,şĭ-a călcat făgăduiala; iacă dovada, ea e gata; în locu-ţĭ eu aşĭ închide ochiĭ şi mĭ-aşĭ isbândĭ, orĭ-ce ar fi şi orice s’ar întâmpla. D-ta pentru ce maĭ stai pe gândurĭ şi pentru ce nu te hotărăscĭ ca să-ţĭ isbândescĭ ?
— Ah! şiarpe spurcat,scorpie veninósă, demone ispititor, cum mĕ maĭ chinueşcĭ ? îmĭ răscolescĭ tóte măruntaiele sufletuluĭ meŭ, înţepĭ cu ace subţirĭ şi ascuţite ticălósa şi amârîta mea inimă, mĕ părpăleștĭ pe jeratic încins ca chinuitorul de mucenici şi mĕ supuĭ ispitelor celor maĭ împingĕtóre, întocmaĭ cum Satana chinuesce în iad pe flămîndul care n’are ce mînca, care de vreme îndelungată móre de fóme şi căruia mereŭ îĭ vorbesce de bucate bune, alese şi îndestulate. Tu mĕ cunoscĭ maĭ bine de cât mĕ cunosc eŭ, tu şciĭ tóte tainele inimeĭ mele, tu numaĭ aĭ nicĭ o îndoială că nu iubesc nicĭ de loc pe Radu, că nu ĭ' am fost nicĭ odată credinciósă şi că l’am schimbat, nu cu unul, cĭ cu maĭ mulţĭ, şi aşĭ fi fórte bucurósă să’l schimb cu altul şi acum fără cea maĭ mică mustrare de cuget mĕ tragĭ pe grătar fără de îndurare aţîţîndu-mĕ, sciind bine că n’am cu cine, maĭ ales într’acest orăşel în care nu cunosc pe nimenĭ. Daca într’adevĕr îmĭ escĭ slugă bună şi credinciósă, şi daca maĭ escĭ încă acea muiere iscusită de altă dată, găsesce-mĭ tu aceia ce n’am.
— Da, şi pe urmă să’mĭ ȡici iar talpa iaduluĭ!
— Ah! iartă-mĕ, dragă mamă Mario, iartă-mĕ, că am glumit; nu lua în sémă tóte vorbele mele şi fă ceva ca să mĭ se ridice piatra necazuluĭ după inimă.
— De ! cam greŭ lucru ; sîntem aici în ţéră streină.
— Pentru alt-cine-va da, o fi greŭ, dar pentru tine care întrecĭ chiar pe împeliţatul, nu ?
— Va să ȡică iar talpa iaduluĭ ?
— Eĭ ! te-aĭ trecut eu talpa iaduluĭ a ta şi cu cicăleala! nu sciŭ ce aĭ astă-ȡi de tot vreĭ să mĕ superĭ; mĕ veȡĭ necăjită, întărâtată, amărâtă şi plictisită şi maĭ vreĭ să mĕ aţâţĭ şi tu !
— Ce vreĭ şi ce ascepţĭ de la mine ?
— Dacă ţiĭ la mine şi într’adevăr vreĭ să mĕ îndatorezĭ, fă si tu ceva pentru mine ca să-mĭ treacă de urît şi pe urmă să' mĭ sar şi inima; ajută-mĕ ca să’mĭ isbândesc şi eu odată, să joc pe degete pe tălhar, să’l fac să simță şi el durerile ce simte un suflet amăgit în încrederea sa şi să-ĭ mai pul córne ca altă dată cînd și eŭ petreceam. Îmĭ vorbeaĭ maĭ adineaorĭ de un strein; unde este el? adu-mĭ' l maĭ iute înca; voĭ să’l vĕz, voĭ să’ĭ vorbesc, voiŭ chiar să’l iubesc. Adu’l dacă eşti în stare să mĕ ajuțĭ, saŭ de nu spune ca m' aĭ minţit!
— Să te minț ? cum aĭ crede una ca asta ?
— Ba m’aĭ minţit, m’aĭ minţit, strigă Tudoriţa cu impetositate bătând pământul cu piciórele în prada unei surescitațiunĭ isterice; nici nu se póte aminterĭ, căcĭ astă seară n’a venit nimenĭ pe aici şi nici tu n’aĭ lipsit de lângă mine măcar un singur minut. O ! nu, tot ce’mĭ aĭ spus pân’acum este numaĭ o nălucire, o minciună, o punere la încercare, căcĭ în acest oraş dosnic nu prea se bat străiniĭ pe capete.
— Ce ? ai uitat că am lipsit adinaori când m’aĭ trămis să vĕȡ pe cine latră Fidel ?
—Eĭ! bine zici, cine era?
— Era un strein, un biet creştin, jefuit despuiat şi bătut măr ghicĭ de cine ? de vestitul tâlhar Radu Anghel.
— Radu Anghel! esclamă Tudoriţa tresărind. E Radu Anghel p’acĭ! se află bărbatul meŭ prin apropiere! else ţine de jafuri pe când eŭ îl aştept ? unde e ac3l om? unde l' aĭ dus?
— În tindă se încălzeşte pe vătră.
— În tindă! acela ce a suferit chinurĭ din mâna luĭ Radu în tindă, el? o,nu! nu să poate; adu’l curând încoa; voiŭ să-l vĕȡ, să-ĭ vorbesc şi să-l despăgubesc de suferinţele ce a îndurat din partea luĭ Radu, adu-l îţĭ căcĭ aminterĭ tot trecutul ce am suferit de la Radu mĭ se va arăta astă nópte în vis spre a mĕ blestema.
— Este murdar săracul, c-a fost dat căţeaoa şi tăvălit prin tină ca vaĭ de lume; pe urmă e şi gol puşcă, căci l'a despuiat şi jefuit.
— Spălaţĭ' l, dichisiţĭ’l, îmbrăcaţĭ’l; da, îmbrăcaţĭ-l chiar acum în haine d’ale luĭ Răducanu, şi aduceţĭ’l maĭ curând încoa, că e păcat de D-zeŭ să tremure în tindă un oaspete ce’mĭ trămite Pronia cerească spre a'mĭ isbândi.
— Ia maĭ lasă jupâneasă Tudoriţo la o parte Pronia ceréscă, că’ĭ păcat de D-ȡeŭ s’o amestecăm în păcatele nóstre, exclamă baba Maria înfiorîndu-se şi făcându’şĭ cruce; ia să vedem maĭ bine de împlinirea dorinţelor şi imboldurilor nóstre.
.— Iacă c’o las; tu însă fă ce’țĭ ȡic.
— Uite fac.
Maria se grăbi să iasă spre a aduce ordinile stăpâneĭ sale la îndeplinire,însă când să iasă pe uşe Tudoriţa îĭ făcu semn ca să maĭ stea şi ĭ ȡise :
— Ia spune drept mĕ şegueştĭ tu orĭ ba?
— Pre legea mea nu; aĭ să veȡĭ.
— E încaĭ ceva de capul luĭ ?
—Frumuşel de pică.
— Dacă e aşa grăbeşte-te de ’l adu maĭ curând în casă. Nu pentru că m’aşĭ gândi numaĭ de căt la isbândire, ferească D-zeŭ; am glumit când ţi-am vorbit adineaurĭ, ci pentru că nu mĕ lasă inima să las să tremure de frig o fiinţă omenească în preajma caseĭ mele.
— Bietul grec,de giaba şi-a dat el tóte ostenelele şi a alergat, atât de mult ca să scótă maĭ curând anaforaoa de despărţenie...
— Tacă-ţĭ gura, siarpe împeliţat,şi grăbesce-te să’mĭ aduci maĭ curând pe strein încoa.
Peste câte-va minute negustoraşul nostru, spălat,curăţat şi premenit chiar cu apa, săpunu şi hainele ce aştepta, precum, ştim, pe Radu Anghel,intră în camera Tudoriţeĭ şi trecând pragul uşeĭ murmură între dinţĭ.
— Doamne ajută !
D-zeu îl ajută de minune şi îl învrednici ca, în loc să móră de fóme sub cerul îngheţat, să mănânce fel de fel de bucate gustoase la căldurică de foc şi faţă în faţă cu o femeiuşcă numaĭ nurĭ, şi în loc să doarmă înglodat de noroĭ în stratul luĭ Fidel, să doarmă premenit şi parfumat pe pat moale şi comod, chiar în cămara destinată pentru repausul duşmanuluĭ sĕŭ şi alăturĭ de cea maĭ fermecătóre dintre muerĭ. Tudoriţa fusese rĕsbunată cum înţelegea ea rĕsbunarea, şi negustoraşul îşĭ văȡuse satisfăcută credinţa sa. Doamne ajută îl scăpase şi de astă dată de toroapă.
O CĂSĂTORIE FARA DE ASEMĂNARE.
Iată în ce mod a sciut să se rĕsbune o fiinţă ordinară, impulsivă, lipsită de moralitate şi de educaţiune, sub influenţa înbolduluĭ bestial al cărnurilor, sub impresiunea uneĭ temerĭ c’a fost victimă a vreuneĭ amăgirĭ şi prin îndemnul uneĭ adevărate talpe a iaduluĭ care, ne maĭ fiind ea în vârsta d’a se jertfĭ viţiuluĭ, îndupleca, prin aţâţările sale, pe altele maĭ tinere ca să se dea pradă luĭ. Nu mĕ încerc ca să justific pe victimă, căcĭ după mine viţiul şi fapta rea n’aŭ nicĭ o justificare; ȡic numaĭ că împrejurările, trecutul sĕŭ şi relele exemple au dus pe Tudoriţa pe acest pripor nenorocit, şi bărbatul ce sórta i-a dat a contribuit prin propriele sale fapte ca s'o facă să cadă aşea de jos şi să aibă aşea de slăbit sentimentul moral. Asemenĭ trebue să mărturisesc că toate femeile pasionate, cu educaţiune nullă şi cu caracter ordinar, în cazurĭ identice, tot ast-fel îşĭ rĕsbună; ele înşeală încrederea bărbatuluĭ şi se daŭ în braţele orĭ-cuĭ chiar ale unuĭ strein, ale unuĭ necunoscut. Femee ordinară, crescută şi conruptă de un om cu sentimente ordinare, ea îşĭ rĕsbună ca o femee de rînd,în care nu predomină alte sentimente de căt acelea ale instinctuluĭ dobitocesc, ale carnurilor. Prin asemenea purtare ea a dovedit, chiar şi celor ce n’aŭ sciut, că nu acum înşelase ea pentru prima dată pe bărbatul sĕŭ, că nu acum pentru prima óră a petrecut o nópte întrégă la un loc cu altul şi nu pentru prima óră a fost adulteră. Altă femee în locu-ĭ, oricât de ordinară ar fi fost, atuncĭ cănd împrejurările ar fi silit’o să schimbe cu altul pe bărbatul sĕŭ, ar maĭ fi stat în cumpĕnă, mustrarea cugetuluĭ ar fi silit’o să maĭ întârzieze, ar fi trecut oare-care timp până să cadă, pe când aceia ce a maĭ păcătuit şi altă dată,când a ajuns ca să păcătuiască şi a doua oară, nici un scrupul de ruşine n’a o maĭ reţinut’o şi nimic n’a oprit’o d’a da ascultare imbolduluĭ patimelor bestiale.
Negustoraşul nu ştia nimic din toate astea ; el ştia numaĭ că a mâncat bine, a dormit bine, şi după ce s’a sculat s’a trezit îmbrăcat cu nişte haine curăţele, dăruite de văduviţă, care i s’a părut frumuşică de tot, şi a plecat des de dimineaţă cu gândul a se maĭ întoarce şi altă dată. Insă când să iasă din curte, iată că se isbi piept în piept cu un bărbat care voia să intre înăuntru.
— Radu Anghel ! strigă el încremenit.
— Negustoru de azĭ noapte! esclamă tâlharul uimit.
— Ce cațĭ aici hoţule ?
— Ce aĭ cătat aici pacoste?
— Dă-mĭ baniĭ şi calul că te daŭ pe mâna dreptăţiĭ.
— Aide înăuntru şi ne vom lămurĭ.
— Aĭ arme asupră-ţĭ?
— Uită-te şi veȡĭ, rĕspunse grăbit Radu, şi tâlharul îşi desfăcu hainele, întoarse buzunarele şi de frică să nu fie denunţat încredinţă pe ne încrezătorul negustor că era cu totul desarmat.
— Bine; trecĭ înainte dacă nu vreĭ să strig hoţiĭ.
Radu Anghel văȡându-se la strîmptul sĕŭ şi la largul adversaruluĭ sĕŭ, se supuse şi intră în casă înainte, urmat de fosta sa victimă, promiţând în fundul inimeĭ sale d’aşĭ isbândi într’un mod groasnic.
Într’acest timp Tudoriţa se sculase şi nu maĭ era în camera sa, trecuse în cea d’alâturĭ ca să se îmbrace, ast fel că amândoĭ adversariĭ putură să intre în cameră fără să fie văzuţĭ de ea. Radu Anghel intrând înăuntru zise, adresându-se Mărieĭ şi araţilor, care rĕmăsese ca bătuţĭ de Dumneȡeŭ pe prispa atuncĭ când vĕȡusé pe stăpânul lor intrând în casă însoţit de înşelătorul sĕŭ :
— Să nu faceţĭ nicĭ un zgomot, că vĕ topesc.
Argatul dătu din cap şi se retrase, iar Maria intră după eĭ și negustoraşiŭ în camera Tudoriţeĭ tremurând ca varga de frică.
— Să nu spuĭ coconiţeĭ c'am venit, adaose Radu cu un ton maĭ domol adresăndu-se către baba Maria; aide,pleacă,cară-te d’aicĭ,lasă-ne singurĭ şi bagă de sémă să nu asculte nimenĭ pe la uşe.
După ce eşi baba afară şi se văȡu numaĭ cu negustorul în casă, si întórse către el şi strigă scrâşnind din dinţĭ de mânie:
— Aĭ dormit aicĭ ?
— Da hoţule, rĕspunse negustorul cu bărbăţie.
— În cămara aceasta ?
— Uite colo, rĕspunse negustoraşul arătând unicul pat.
— Singur!
— Aide de! singur!
— Cine te-a adus aicĭ împeliţatule ?
— Doamne ajută în care tu nu crezi şi care pentru mine e norocul care mă scapă de toate nevoile şi necazurile. Dar tu tâlhare ce cauţĭ aicĭ?
— Eŭ sunt în casa mea stăpân peste tot ce e aicĭ.
— Stăpân tu, peste tot! şi peste coconiţa ?
— Peste tot.
— Peste tot ! esclamă negustoru pufnind de rîs! apoĭ halal de stăpânirea ta, căcĭ bine de tot ţi-o păstrează coconiţa.
— Taci că te mânînc fript, strigă hoţul repeȡindu-se la el ca să l sugrume.
— Poftim mânâncă-mĕ dacă poţĭ, rĕspunse cu curagiŭ strĕinul smuciudu-se cu o putere neaşteptată din braţele adversaruluĭ sĕŭ.
— Vaĭ de pelea ta sărace!
— Nu 'mĭ-e frică acum de tine, că e ȡioă, eştĭ desarmat şi ne aflăm în mijlocul unuĭ oraş, în care se găsesc destuĭ dorobanţi care să pue mâna pe tine şi să te ducă la ocnă.
— Până să vie eĭ tu aĭ să morĭ, strigă Radu Anghel, repezindu-sespre adversarul sĕŭ înfuriat de frică şi de gelosie.
Negustorul speriat de gróasnica înfăţişare a hoţuluĭ fugi în cea-l-altă parte a cameriĭ; Radu Anghel se repeȡi după el, însă când se pue mâna pe dênsul, se deschise uşa şi intră înăuntru Tudoriţa care deja se îmbrăcase cu nisce haine foarte frumoase ce-ĭ staŭ de minune. Intrând ea făcu semn luĭ Radu Anghel ca să se oprească şi apoĭ ȡise :
— Radule, ţi-a sosit veleatul; în sfîrşit a sunat ceasul isbândireĭ,am trimes după oameniĭ dreptăţiĭ. Pân’atuncĭ staĭ astâmpărat şi ascultă ce am să’ţĭ ȡic, ca de unde nu deşert aceste doué pistóle ce tu mi-aĭ dăruit în coşiul pieptuluĭ tĕŭ, înţelesu-m’aĭ?
Pronunţând aceste cuvinte ridică cu sânge rece spre pieptul bărbatuluĭ sĕŭ doué pistóle fórte frumos încrustate cu argint, şi le ţinti drept spre coşiul pieptului sĕŭ. Vĕȡênd’o Radu tresări şi se lăsă să cadă pe un scaun sdrobit de durere.
— Află, adaose Tudoriţa că te-am urît din ceasul în care aĭ întins spre mine, care eram un copil nevinovat,o mână neruşinată și aĭ făcut din mine ibovnica ta fără de voia mea; te-am urît de moarte, căcĭ te-aĭ purtat cu mine ca un bădăran; află asemenĭ că te urăsc din tótă inima şi voiŭ să scap de tine ca să iaŭ de bărbat pe altul; uite chiar pe acest tênĕr care’mĭ place. Toate acestea le fac pentru că tu n’aĭ vrut să sciĭ dacă e saŭ nu o inimă simţitoare în pieptul uneĭ femeĭ.
Auȡind aceste cuvinte Radu Anghel numaĭ de cât îşĭ schimbă faţa şi tonul; din leŭ el se făcu miel şi cu o voce blândă şi linguşitoare ȡise femeiĭ sale:
— Ia tacĭ nu maĭ glumĭ, căcĭ tot ce spuĭ sunt snoave şi nicĭ n’o să te lase pe tine inima să facĭ o asemenea faptă rea ; taci că nu te cred, Tudoriţo dragă, măcar de te-aĭ şi jura.
— O să veȡĭ că tot ce’ţĭ spuiŭ am să fac fără să mĕ codescĭ şi fără să mĕ jur.
— Ce o să’ţĭ folosească puişorule ?
— O să scap lumea de un nelegiuit.
— Ba nu veĭ face-o, că te veĭ gândi la Dumneȡeŭ şi la copiĭ noştrĭ. N’o s’o facĭ iarăşĭ chiar pentru binele tĕŭ, căcĭ dacă mĕ veĭ perde pe mine nu veĭ scăpa de oameniĭ meĭ şi se va alege praful şi pulberea atât de mine căt şi de tine şi de copiĭ. Maĭ bine ar fi să intrăm la tocmeală. Ce’mĭ cerĭ?
— Nu ’ţĭ cer nimic alt de cât să mă laşĭ în pace, să plecĭ şi să te duci,să’ţĭ pierȡĭ urma ca să nu’ţĭ mai auȡ de nume.
— Veȡĭ numaĭ asta nu se poate.
— Şi pentru ce nu ?
— Pentru că, ţi-am maĭ spus’o şi altă dată, pentru te iubesc maĭ mult de cât se póte iubi, maĭ mult de cât sufletul meŭ, decât viaţa mea,de cât tot ce are omul maĭ bun, maĭ sfînt şi maĭ scump pe acest pământ, ast-fel că mĭ-ar fi peste putinţă ca să trăesc fără de tine.
— Trebue să te înveţi să trăescĭ fără de mine, trebue, m’aĭ înţeles? căci aminterĭ nu e mântuire.
— ȡi floareĭ să trăiască fără de soare, ȡi ierbeĭ să trăiască fără de rouă, ȡi vieţuitoareĭ să trăiască fără de hrană şi tóte îţĭ vor rĕspunde : nu pot, mi-este peste putinţă. Tot ast-fel; mi-este peste putinţă şi mie ca să trăiesc fără de tine; tu escĭ pentru mine soarele meu, roua mea, hrana mea, totul, înţelesu-m aĭ ? tot, tot! Tu m’aĭ făcut ce sunt, tu m’aĭ silit să mă-apuc iarăşĭ de tâlhărie, după ce mă astâmpărasem şi mĕ făcusem om de ispravă.
— Eu?!
— Da, tu, prin cheltuelile nebunescĭ ce mĕ silea să fac ca să ’ţĭ îndeplinesc toate voile, toate capriţiele, toate nebuniele.
— Nu e nebun cine mănîncă şeapte pite, ci acela care’ĭ dă.
— Rîȡĭ de mine tu, rîȡĭ cât îţĭ place, dar adevĕrul e ast-fel precum îl spuiŭ eŭ.
— Tu ar fi trebuit să fiĭ maĭ cu minte de cât mine, căcĭ eraĭ cap de bărbat, iar nu o copilă agiamie cum eram eŭ; tu trebuiaĭ să mĕ ţiĭ în frîu şi să nu te puĭ la întrecere cu grecu. Veȡĭ că acum a venit ȡiua de plată şi de rĕsplată.
— Ia fă bunătate şi nu mai vorbi ast-fel duşmănesce,ci vorbesce-mĭ ca oameniĭ de înţeles ; înc’odatâ 'ţĭ ȡic : ce vreĭ ?
— Dacă aĭ început’o astfel e maĭ bine de tine; numai să te ţiĭ de vorbă.
— Mă ţiŭ ; numaĭ vreau să sciŭ ce vreĭ ?
— Maĭ întâiŭ de ate vreaŭ ca s’o rupĭ cu mine şi să mĕ laşĭ în plata luĭ D-ȡeŭ.
— Veȡĭ asta nu se poate, ţi’ am maĭ spus odată: îmĭ e peste putinţă. Gândesce-te dragă că sântem căsătoriţi, că avem treĭ copiĭ care ne vor blestema dacă ne vom despărţĭ şi că consistoria nu desparte pe oamenĭ aşia de florile măruluĭ.
— Ce spuĭ? de florile măruluĭ e o despărţenie dintre o nevinovată şi un tâlhar ucigașiŭ osândit la ocna pe viaţă ?
— Eh! ce mĕ făcuĭ de las eŭ pistólele în buzunarele şeleĭ, căcĭ atuncĭ nu ’mĭ vorbeaĭ precum îmĭ vorbescĭ.
— Se prea póte; acum însă, fiind că ţi-aĭ uitat pistólele în buzunarele şeleĭ, precum ȡicĭ, a venit vremea ca să daĭ ochĭ pentru ochĭ, dinte pentru dinte şi să jocĭ precum îţĭ cânt.
— Eh ! că greŭ cântec îmĭ maĭ cânţĭ! strigă hoţul oftând.
— O să te obicinuescĭ cu el pănă ce în sfârșit ţĭ se va părea uşiure.
— O! nu, zĕŭ nu, nu 'ţĭ face păcat cu mine, că o să’mĭ fie aşa de greŭ în cât îmĭ va fi peste putinţă să mĕ ţin de cuvînt.
— Ţi-o fi, dar o să’ţĭ treacă; d’aceia trebuie să te supuĭ.
— O să mĕ silescĭ să’mĭ fac sĕmă singur şi o să-mĭ tragĭ păcatul.
—Of! ce maĭ poamă o să piară!
— Poftim! acum îmĭ vrea şi mórtea, mie tatăluĭ copiilor eĭ?
—Ah! ce maĭ tată, ce maĭ tată!
— Eh! Tudoriţo, cum nu te gândescĭ că o dată o să scap din ghiarele tale şi o să’mĭ vie iar apă la moară ca în alte vremurĭ ?! ah ! ce grósnic mi-așĭ isbândi atuncĭ împotriva-țĭ.
— Isbândesce ţĭ acum daca poţĭ.
— Acuma nu pociŭ, nu; a căȡut șiorecele în cursă, sînt în mânele tale.
— Dacă nu poţĭ ce maĭ încape vorbă de clacă ? spune-mĭ da ori ba: vreĭ să te desparţĭ de mine ?
— Îțĭ maĭ spuiŭ o dată : greŭ lucru îmĭ cerĭ, greŭ de tot; dar dacă nu ’ţĭ maĭ place să trăescĭ cu mine, n’am ce’ţĭ face; dragoste cu sila nu încape. Spune mĭ ce vreĭ?
—Ce să maĭ vreau ? vreaŭ să mă înȡestreȡĭ cu ceva ca să am şi eŭ cu ce trăĭ ca ómeniĭ şi să mĕ mărit cu un creştin ma de D-ȡeŭ/
— ce fel nu escĭ măritată ? aĭ uitat că suntem cununaţĭ ?
—O! o! D-ta să fiĭ sănătos că noĭ ne-am şi despărţit; am dat jalbă la consistbrie încă de când aĭ fost osândit la munca silnică, şi consistoriu m' a despărţit fără să am nevoe să maĭ mă duc la Bucurescĭ.
— Vaĭ de mine! nu glumescĭ? tu vreĭ să mĕ minţĭ ? esclamă Radu îngâlbinind.
— Iată anaforaoa de despărţenie, rĕspunse Tudoriţa scoţînd sentinţă Consistorieĭ din sân şi puindu-i-o sub ochi; ci-lesce-o şi încredinţează-te. Ce era să maĭ fac cu tine, cu un om osândit la muncă silnică pe viață, un mort între ceĭ viĭ?
— Aĭ dreptate; aşea e: mort între viĭ ! rĕspunse Radu suspinând ! Aşia e, dar nu e vina ta, ci a mea,rĕspunse Radu cu descuragiare şi cu vocea tremurândă ca a unuĭ om abătut. Eĭ! acum ce maĭ vreĭ de la mine?
— Ce să maĭ vreau ? ia să’mĭ facĭ o ȡestre ca să mĕ mărit.
— Cât vreĭ ? îţĭ ajunge o mie de galbenĭ
— Da, îmĭ ajunge.
— Ţi-ĭ daŭ; maĭ vreĭ ceva ?
— Da; să mĭ laşĭ copiĭ în seama mea ca să ĭ cresc eŭ altfel de cum te-a crescut pe tine părinţiĭ tĕĭ,
— Bucuros; bine ȡicĭ; iacă îţĭ fac voia,ţi-ĭ las,că sunt sigur că cel puţin din băeţĭ tu nu veĭ face nişte hoţĭ.
— Oh! despre asta să fiĭ bine încredinţat; am suferi destule după urma unuĭ hoţ.
— Ce maĭ ceri de la mine?
— Să daĭ la minut înapoi acestuĭ om baniĭ ce’ĭ aĭ luat şi preţul calului ce ĭ aĭ hrăpit, şi pe urmă să mĕ laşĭ în bună pace ca să mĕ cunun cu el, că dênsul e bărbatul ce mi-am ales.
— Tudoriţo, Tudorițo, răŭ îţĭ baţĭ joc de răbdarea mea, şi că sălbatecă asprime îmĭ smulgi din inimă tóte credinţele,toate visele şi tóte nălucirile mele! strigă hoţul căȡând pe un scaun, cu totul sdrobit oftând din adâncul inimeĭ şi chiar vĕrsînd din ochi şir de lăcrămĭ.
— Înc’o dată ’ţĭ ȡic : ochĭ pentru ochĭ, dinte pentru dinte.
— Ah! femee, femee nelegiuită ce escĭ! strigă el sărind în sus scrâşnind din dinţĭ şi cu pumniĭ strânşĭ; acum mĭ se deschide ochiĭ, acum înţeleg taina maĭ multor nedumirirĭ şi şiartul maĭ multor întâmplărĭ neînţelese. Acum vĕd că tu nu m’aĭ iubit nicĭ o dată, acum mĭ se limpeȡesce mintea şi descopĕr că tu mă înşelaĭ cu slugele mele şi chiar mĕ uraĭ în înţelegere cu ele pe când eŭ îmĭ vedeam de cârciuma mea şi de grijea d'aţĭ aduna banĭ. De mult am priceput, dar cu toate acestea, eu hoţul şi tâlharul, nu te-am bănuit nicĭ odată, nu ţĭ-am ȡis nimic şi am avut în tine o încredere órbă. Acum iată care mi-e rĕsplata: am încăput în mânele tale şi mă chinuescĭ maĭ amarnic zile cât m’ar fi chinuit jertfele mele daca le-aşĭ fi încăput pe mână. Ah! căcĭ tîrȡiu mĭ s’au deschis ochiĭ! Acum n’am ce-țĭ face; împlinească-ţĭ-se voia. Iată baniĭ ce am luat de la acest om, iacă încă atât şi pentru cal; iacă şi pentru tine douĕ miĭ de galbenĭ în loc de una ; copiilor le voiŭ da maĭ târziu tot ce am pe sufletul meŭ. Ah ! venisem ca să’ţĭ daŭ aceştĭ banĭ de proeresul meŭ, pentru ca să trecĭ cu eĭ în Ardeal şi să aĭ cu ce trăĭ în lipsa mea, căcĭ mi-e teamă că iarăşĭ voi fi cădea pe mâinile stăpânireĭ, şi tu ! Să vede că aşa a fost să fie. Cât pentru bărbat rămâne la voia ta ca să’ţĭ alegĭ pe cine îţĭ va plăcea,fără să mai aibĭ teamă de mine, căcĭ eu n’am să te mai supĕr; m’aĭ rănit la ficaţĭ şi după ruşinea ce ’mĭ aĭ făcut, n’am să maĭ trăesc multă vreme. Om ca mine nu putrezesce în ocnă, ci móre dacă nu poate trăĭ slobod. Te măriţ tu! să şcii însă că nicĭ un bărbat la căpătêiŭ n’o s’o aibĭ.
— Și pentru ce nu ?
— Pentru că eŭ îĭ voiŭ ucide pe câţĭ se vor apropia de tine, înţelesu-m’aĭ tu ?
— Am înţeles dar n’am priceput ca să’ţĭ vrei singur peirea. Să facĭ una ca asta, şi atuncĭ veĭ conosce şi tu ce poate sĭ ce e în stare să facă Tudorița.
— Ia lasă să nu ne mai sfădim de surda că n’am vreme de perdut.
Pronunţând aceste cuvinte scoase din brîŭ o pungă dolofană şi o puse pe masă, scoase altă pungă maĭ mică şi o puse în mâna negustoruluĭ şi apoĭ zise :
— Am sfârşit cu bine ?
— Da, răspunse Tudoriţa şi negustorul de o dată.
— Acum să vĕ las sănătoşi, căci eŭ mĕ duc, mĕ duc ca să nu maĭ mĕ întorc, căci vĕsduhul de aicĭ mĕ îneacă, vederea voastră mĕ scóta din minţĭ, am început să vĕd roșiŭ şi simţ că o să’mĭ fie sete de sânge. Nu maĭ pot rĕbda ca să vĕ vĕȡ stînd mână în mână fără ca să mĕ îndemne gândul să vĕ sorb viaţa. Ah ! cât aşĭ da să vĕ vĕd într alt loc încăpuţĭ amăndoĭ în ghiarele mele! Acum n’am ce să vĕ fac,a căzut pisica în cursa şiórecilor ! Rĕmas bun.
De îndată ce rostĭ aceste cuvinte, Radu dete uşa de perete făcu o săritură până la calul sĕŭ, încăleca pe el şi dispăru după cotitura uneĭ strade ca să’şĭ ascunză o lacrimă ce se ivise la coada ochilor sĕĭ.
Peste treĭ săptămânĭ negustorul se cunună cu fosta nevastă a luĭ Radu Anghel şi se stabili chiar în casele eĭ din Curtea de Argeşiŭ,dar peste o lună,tocmaĭ când să ȡică maĭ cu temeiŭ: Doamne ajută, într’o ȡi când se întorcea de la un bâlciul din têrgul vecin, găsi casa goală şi pe nevasta sa nicăerĭ. Această faptă era tot opera tîlharuluĭ, tot fapta luĭ Radu Anghel care ne maĭ putênd să sufere împungĕtorile boldurĭ ale gelosieĭ, căcĭ încă iubea pe Tudoriţa, de şĭ nu maĭ era a luĭ, venise în lipsa bărbatuluĭ sĕŭ în mieȡ de noapte şi o răpise pe când dormea.
ÎN TIRGOVIŞTE
Tudoriţa a fost un geniŭ fatal, o adevărată nenorocire pentru Radu Anghel; nu din vina eĭ, ci din causa influenţeĭ fatale ce a exercitat frumuseţea sa asupra spăimântâtoruluĭ tâlhar, căcĭ iubirea eĭ ’l-a făcut să părăsească liniştita sa viaţă de cârciumar spre a apuca primejdioasa cale a codruluĭ, iubirea eĭ i-a pus în mână cuţitul ucigaş, iubirea eĭ asemenea l’a dus şi la perȡare. Se vede că acea femee dispunea de nişte însuşirĭ secrete cari robeaŭ, subjugaŭ, scoteaŭ pe om din minţĭ, căci aminterĭ nu se poate esplica pericolul la care s’a espus acest om d'a răpi p’o femee fără de voia sa din mijlocul unuĭ orăşel şi d'a o lua cu sila spre a o duce într’un oraş relativ mare, în Tărgovişte, într’un loc unde el era bine cunoscut maĭ de tótâ lunea şi unde,negreşit, Tudoriţa avea să întâlniască fiinţe omeneştĭ,cărora să le spue că răpitorul sĕŭ era acela pe care îl căuta toată forţa judiciară a ţărei: era Radu Anghel, era grósnicul tâlhar.
Numaĭ un smintit saŭ ua subjugat de o dragoste nemărginită ar fi putut să facă ceea ce a făcut Radu Anghel. El nu era nebun, dar era subjugat de o dragoste nemărginită, de aceia numai el a putut ca, după ce ’i-a dat drumul, silit de frică, şi a lăsat’o să se arunce în braţele altuia, care, precum ştia prea bine, era iubit şi preferat, s’a hotărât pe urmă să vie s’o fure noaptea în lipsa bărbatului sĕŭ, și în loc d’a o ascunde în gaură de şearpe, să se încrează numaĭ în câte-va vorbe dulcĭ rostite de ea, pe semne într’un moment de frică, în câte-va jurĕminte lesne de călcat şi în câte-va mângâerĭ prefăcute, şi ş'o maĭ ducă unde ? tocmaĭ în Târgovişte, acolo de unde se urneaŭ cele maĭ aprige prigonirĭ în contra sa.
Nu e vorba, strada unde era casa ce fusese aleasă pentru locuinţa sa era dosnică şi aproape de barieră, dar era în Târgovişte, oraş care era capitala unuĭ judeţ, care era plin de judecătorĭ şi de dorobanţĭ, şi în care furnicaŭ sute de fiinţe omenescĭ care căutaŭ în ruptul capuluĭ pe groasnicul tâlhar. Așa face D-ȡeŭ când vrea să pearză pe un om : îĭ ia maĭ întăi minţile, şi apoĭ îĭ rĕpune vieaţa. Ceia ce nu putuse să facă o armie întreagă de agenţĭ aĭ putereĭ judecătoreştĭ, putu să facă un cap de femee. Iată acum în ce mod căȡu el iarăşĭ în capcana urmărireĭ forţeĭ poliţienescĭ:
Negustorul nostru găsind casa pustie şi pe nevasta sa nicăirĭ, se luă cu mâinele de pĕr şi începu să se dea cu capul de pereţĭ, căcĭ şi el începuse să iubească cu pasiune pe acea femee minunată, maĭ cu seamă după ce simţise că şi dînsu era iubit de ea ; suferi el mult dar nu’şĭ perdu capul nicĭ nu se năuci, ci fără a perde timpul cu văetăturile, numaĭ de cât înţelese cine ’ĭ-a făcut pocinogu şi să puse îndată să’l urmărească, fără să se gândească la pericolul la care să espunea.
Negustorul n’avea la disposiţie nicĭ copoi de poliţie, nicĭ forţă armată şi nicĭ putere d'a călca case şi d’a face invetigaţiunĭ, dar avea o putere cu mult maĭ mare, o putere cu care omul învinge tóte dificultăţile şi înfrînge tóte obstacole: iubea şi iubirea îĭ da putere şi o voinţă iresistibilă. Mulţumită acesteĭ puterĭ aceea ce n’a putut face interesul şi nasul de copoĭ al prepelicarilor justiţieĭ, a putut să facă amorul; bărbatul ultragiat a reuşit să descopere urma răpitoruluĭ, să să ia după dânsa prin fel de fel de întrebărĭ şi cercetărĭ şi să meargă cu investigaţiunile din codru în codru, din potecă în potecă, din sat în sat şi din oraşiŭ în oraşiŭ, până ce în fine a dat de ceia ce căuta. Amorul îl îndemnă să nu se lase, nicĭ să se ostenească saŭ să se descurageȡe, amorul îĭ dădu putere ca să asiste tuturor dificultăţilor şl să nu desarmeȡe până ce nu reuşi; amorul îl învrednici ca peste cîte va lunĭ de alergătură să ajungă în Tîrgovişte, şi aflându-se acolo să înceapă noĭ cercetărĭ. În urma acestor cercetăriĭ toate semnele îl încredinţară că de sigur a dat de urma celor căutaţĭ.
După ce descoperi urma, după ce puse mâna pe firul iţelor şi dătu :de cărarea care să’l ducă la ţinta cercetărilor sale, tocmai cînd să ȡică Domne ajută cum ce cade, perdu iarăşi urma vânatuluĭ. Vĕzêndu-se rătăcit în mijlocul unui oraş care nu e tocmaĭ mare, dar tot e oraşiŭ populat şi plin de mişcare, Ilie, că aşea se numea negustorul, începu maĭ întâiŭ să’l dea rotocoale de jur înprejurul luĭ şi să-ĭ colinde tóte stradele ca să se convingă dacă ceĭ căutaţĭ aŭ rĕmas acolo saŭ aŭ plecat maĭ departe, căcĭ o femee frumósă să poate ascunde maĭ anevoe de ochiĭ curioşilor ca un bărbat. După ce să convinse că răpita şi răpitorul trebuiaŭ să fie tot în Târgovişte, căcĭ mulţĭ văzuse pe streina şi se minunase de frumuseţea sa cea neasemănată, şi toţĭ l’aŭ asigurat că din oraşiŭ n’a eşit, dar nimeni nu putuse să'ĭ spue unde locuia ea şi ce casă o adăpostea. Ca să afle aceia ce dorea, el începu să cutriere toate stradele şi să se uite la toate casele, sigur fiind că steaoa luĭ cea bună, divinul sĕŭ protector; Doamne ajută al său îl va pune pe urma cea bună şi va descoperi culcuşul iubiteĭ sale.
Cine a ȡis că prin credinţă poţi să ridicĭ un munte din locul sĕŭ n’a greşit, căci într’o ȡi, cam pe la finele luĭ Maĭ din anul 1861, tocmaĭ când bătătorea stradele cele maĭ laterale fără cea mai mică speranţă de reuşită, auȡi fără de veste o voce dulce şi melodioasă că' l chiama pe nume, şi după aceea vĕzu o mânuşiţă mică şi grăsulie strecurându-se prin nişte zălojele grosolane de la nisce case de stil vechiŭ şi cu înfăţişarea părăginită, care mânuşiţă începu să’ĭ facă semn ca să intre în curte. Auȡind acéstă voce şi zărind acea mână simţi că un fior rece trecu prin sânge şi’ĭ făcu să se cutremure de la cap până la picioare, căci i se păruse că acea voce era a femeieĭ sale,dar după o clipă de gândire, crezênd că era numaĭ o părere, plecă p’aci încolo fără a să opri în loc, dar după ce făcu câţĭ-va paşi fără ca crezend că,era numai o părere, plecâ p’aci încolo fără a să opri în loc, dar după ce fâcu câţl-va paşi fără să vrea se uita înnapoĭ ca cum l’ar fi tras aţa îndărăt, şi fără să se pótă stăpâni îşĭ aruncă din noŭ privirea spre fereastra de unde ĭ se păruse c’a ȡărit un gest şi a auȡit un viers ce’l făcuse să se cutremure de la cap şi până la picioare. După ce ’şĭ aruncă din noŭ privirea spre acea ferăstră, stătu din umblet, iarăşĭ se uită îndărăt şi iarăşĭ îşĭ ţinti privirea cu maĭ mare atenţiune spre casa cea părăginită. De astă dată ĭ se păru că s'a învrednicit să auză încă o dată acel glas şi să maĭ vază acel gest.
Într’adever, vocea cea dulce îl chiemă iarăşĭ şi mânuşiţa iarăşĭ se mişcă printre zălojele, dar într’acea clipă, când făcu un pas spre pórtă, zări viind din capătul stradeĭ opuse, îndreptându-se spre dênsul, un om care iuţea paşiĭ şi se grăbea d’a ajunge mai curînd, întocmaĭ ca avaru ce’şĭ dă silinţe d’a fi cu un moment maĭ de vreme lângă comóra sa. Vĕzênd pe acel necunoscut, negustoraşul scoase un ţipăt de spaimă şi mânuşiţa se retrase repede în întru.
Nu se ştie ce s’ar fi întâmplat daca s’ar maĭ fi găsit într’acel moment pe stradă şi alt-cine-va, căcĭ daca s’ar fi găsit, acel cine-va ar fi fost foarte minunat şi foarte intrigat, căci ar fi vĕȡut pe acela ce alerga atăt de grăbit că, îndată ce a ȡărit pe negustor, s’a oprit în loc, a scos un ţipăt de turbare şi s’a repezit spre el cu un aer furios şi cu mâna dreaptă armată cu un cuţit năprasnic, gata de omor, de şi era ȡiuă şi în mijlocul stradeĭ. Din norocire saŭ nenorocire în primul moment n’a fost nimenĭ pe stradă, astfel că nimenĭ n’a putut să opréscă pe năvălitor d’a se repeȡĭ spre Ilie; din noroc pentru el peste o clipă strada n’a maĭ fost pustie. Chiar în momentul în care poate o crimă s’ar fi comis într’acea stradă singuratică şi chiar când un om nevinovat era aproape să cadă jos fără de viaţă, iată că s’a întâmplat să treacă p’acolo un sub prefect călare, urmat de doĭ dorobanţĭ, care se întorcea de la prefectură şi să ducea la tactul sĕŭ cu ordine severe tocmai ca să prinză pe Radu Anghel. Negustoraşiŭ care o băgase pe mânecă, vĕzând că rivalul sĕŭ venea spre el cu aşa mare furie,îndată ce ȡări că venea din depărtare acel ajutor neaşteptat, începu să strige din tóte puterile sale:
— Săriţĭ, creştinĭ bunĭ, puneţĭ mâna pe hoţ, puneţi mâna pe Radu Anghel.
Acest ţipăt făcu pe tâlhar, căci el era, să se uite sperios în juru-ĭ şi să stea loculuĭ o clipă, ca să se repeadă după aceia cu îndoită furie spre rivalul sĕŭ, dar îndată ce dădu ochiĭ de subprefect şi de cei doĭ dorobanţĭ, care începuse să iuţească paşii cailor şi să se repeadă spre el, lăsă pe negustoraşiŭ ca să se răfuiască cu dênsul cu altă ocazie, şi de astă dată cârmi iute la dreapta, sări peste nişte ulucĭ mărunte şi o rupse d’a fuga printr’o curte mare ca un maidan, îndreptându-se spre partea opusă care da afară din oraşiŭ. Sub-prefectul vĕȡând una ca acésta, înţelese numai de cât că lucru nu era curat şi că fugarul n’avea conştiinţa tocmaĭ limpede, şi numaĭ de cât descălicâ, dătu ordin dorobanţilor ca să facă ca dênsul şi sărind cu dânşii ulucile se luă în goană după fugar.
Într’acest timp hoţul se depărtase binişior şi pusese o distanţă îndestul de mare între el şi urmăritorĭ, care distanţă se mărea din moment în moment, căci hoţul era uşure, iar sub-prefectul era gras şi greoiŭ, şi dorobanţiĭ încălţaţi cu cisme marĭ şi grele şi încărcaţĭ cu toată muniţiunea reglementată ; pe lîngă acestea toate maidanul era plin cu bălăriĭ.
De sigur hoţul ar fĭ scăpat fără de nicĭ o piedică serioasă, căcĭ distanţa până la partea opusă a ulucilor nu era tocmaĭ mare, dacă nu s’ar fi luat după urma sa şi negustoraşul; el fiind mai uşure a trecut repede pe dinnaintea oamenilor stăpânireĭ, îl urmări cu iuţeala unei capre şi când vĕȡu că hoţul a ajuns aprópe de ulucĭ, strigă sub-prefectuluĭ şi dorobanţilor:
— Împuşcaţi-l că vĕ chezăşuesc cu capul meŭ că este Radu Anghel; împuşcaţi-l vĕ zic, că de unde nu scapă, adaose el cu violenţă, când vĕȡu că hoţul era maĭ lângă ulucĭ şi sub-prefectul încă sta la îndoială şi nu ȡicea nimic. Împuşcaţi-l, căci aminterĭ dacă ne scapă, mĕ duc la prefectură şi vĕ pârăsc că sunteţi tovarăşĭ cu el.
Acéstă ameninţare dobândi efectul dorit; dorobanţiĭ care pățise atâtea neajunsurĭ din partea aceluĭ hoţ, auȡind că vor fi acuzaţĭ de complicitate cu el, nu maĭ aşteptară ordinul şefuluĭ lor şi ’şĭ descărcară amândoĭ carabinile spre ulucĭ tocmaĭ când hoţul se avânta ca să saie peste dênsele. Din nenorocire pentru oameniĭ stăpânireĭ eĭ stătuse la îndoială maĭ mult de cît trebuise, căcĭ până să’şĭ descarce dênşiĭ armele, hoţul avusese îndestul timp ca să se depărteze de dênşiĭ aşea de mult, în cît glónțele împuşcăturelor nu l’aŭ ajuns, ci s’aŭ înfipt în pământ la spatele sĕŭ, la o depărtare îndestul de mare. Vĕȡînd prostul efect al împuşcăturelor lor, dorobanţiĭ încărcară din noŭ armele; subprefectul de astă dată le strigă foc, dar maĭ nainte d’a se descărca armele, Radu Anghel avu îndestul timp ca să aducă la îndeplinire o stratagemă dibace la care nimenĭ nu s’a asceptat. După-ce soldaţiĭ şi-aŭ descărcat prima salvă a carabinelor lor spre dênsul el s’a prefăcut c’a fost isbit de mórte şi s’a aplecat într’o parte, ca omul ce era aprópe să cadă lapămînt ca să nu se maĭ scóle. Această stratagemă fu întrebuinţată de el ca să scape de o nouă împuşcătură. Ca comediant iscusit ce era, el s’a prefăcut că se clĕtina ca cum glonţul l’ar fi nimerit drept la inimă, dar imediat după acéstă clătinătură, s’a înţepenit repede în picióre, şi-a făcut vînt în spaţiŭ, a făcut o săltătură de saltimbanc, şi fără de veste a sărit d’asupra vârfuluĭ ulucilor şi chiar a trecut dincolo de ele, ast-fel că gloanţele dorobanţilor când şi’aŭ descărcat din noŭ spre a’l lovi s’aŭ înfipt în ulucĭ fără să’l nemeréscă.
Când ajunse negustorul, sub-prefectul şi dorobanţiĭ lângă ulucĭ, ia pe hoţ de unde nu e; hoţomanul dispăruse, tâlharul se evaporase, banditul intrase în pâmînt şi nu rămăsese nici urmă de presenţa sa într’acele locurĭ. Nici tu sănge, nici tu semne de păsurĭ prin praf, nicĭ măcar o urmă chiar cât de mică care să lase vre un semn c’a trecut p’acolo.
Negustorul, sub-prefectul şi dorobanţĭ de o cam dată, vĕȡînd această minune neasceptată, se cruciră şi fluerară a pagubă, dar imediat, fără să lase să treacă prea multă vreme la mijloc şi săriră peste ulucĭ, se uitară cu atenţie înainte, și dreapta şi în stânga, cercetară cu amănuntul pământul care din nenorocire pentru eĭ era acoperit cu iarbă măruntă şi désă şi se uitară ca nisce proştĭ în tóte părţile, dar de surda fură tóte cercetările şi tóte investigaţiunile, că nu veȡură nimic, nu auȡiră nimic, nu aflară nimic. În desperare de causă, eĭ fură siliţi să cotéscă la dreapta, să reintre în oraşiŭ, să revie pe o stradă laterală acolo de unde aŭ plecat şi să caute şi p’acolo noĭ urme care să’ĭ pue în posiţie d’a ghici ascunzătórea tâlharuluĭ. Ajungând acolo sub-prefectul şi dorobanţiĭ maĭ căutară cât căutară, dar neaflând nimic, încalecară, şeful fluerînd iar subalterniĭ sĕĭ închinîndu-se ca cum ar fi vĕȡut chiar pe ucigă' l tóca, şi câte treĭ plecară cu capul cătînd spre pămînt şi se îndreptară cât se póte de plouaţĭ spre Prefectură ca să raporteze Prefectuluĭ păţitania ce li s’a întâmplat.
Auȡind Prefectul cele păţite se crucĭ şi el ca în faţa unuĭ lucru cu totul extraordinar şi se necăji foc de boroboaţa ce s’a întêmplat subalteruluĭ sĕŭ, care a fost atât de nedibaciŭ şi a lăsat să’ĭ scape hoţul din ghiară viŭ și ne vătămatŭ deşĭ l’a avut la bătaia carabinelor dorobanţilor sĕĭ, dar ne putând maĭ mult, se mulţumi să tragă o săpuneală sdravănă sub-prefectuluĭ stângaciŭ. După aceia se grăbi a'ĭ ordona să ia orĭ şi câţĭ dorobanţĭ îĭ va trebuĭ, şi cu eĭ să bătătorească toate vecinătăţile orașiuluĭ, şi maĭ cu sémă obraţiele, viele şi liveȡile dealurilor vecine, şi să facă tot ce’ĭ o sta prin putinţă ca să pue mâna pe hoţ viu saŭ mort, şi drept concluȡiune şi ca imbold şi ameninţare îĭ spuse lămurit că, daca nu va prinde pe tâlhar, nicĭ să se maĭ întórne înapoi la tact, căcĭ imediat ce va afla că n’a reuşit să’l prindă, dânsul va face raport la Minister prin care va cere destituirea sa.
Sub-prefectul pleca în fruntea unui pluton de dorobanţi cu inima îndoiată, şi tot ast fel cutreiră tóte împrejurimele oraşiuluĭ şi tóte dealurile vecine, dar de surda fură tóte cercările ce a făcut, căcĭ chip d’a pune mâna pe tâlhar n’a maĭ fost, căci nimeni n’a putut să’ĭ dea vre-o informaţie relativă la el, căci nimenĭ nu 'l vĕȡuse, nimenĭ nu ’l întâlnise şi nimenĭ nu s’a găsit ca să spue ceva despre dânsul de şi guvernul promisese douĕ sute de galbenĭ orĭ şi cuĭ îl va aduce viŭ saŭ mort, orĭ îĭ va denunţa culcuşiul.
Pe semne el nu se dusese prea departe ; se mulţumise numaĭ a sări peste ulucile care ’l despărţea de dorobanţĭ spre a'ĭ sili să’ĭ piardă urma, şi pe urmă mersese cât-va timp pitindu-se pe lângă ulucĭ paralel cu ele, sărise din noŭ într’altă curte, în care se găseau nisce case părăsite şi pe jumătate dărâmate, şi stătuse pitit în ele atâta timp cât dorobanţiĭ îl căutase prin înprejurimĭ. Apoi după ce subprefectul şi ómeniĭ sĕĭ se depărtase ca să meargă să raporteze Prefectuluĭ, dênsul eşise din dărîmăturĭ cam cu băgare de seamă şi cu grije, şi ne vĕȡând nimic care să’ĭ inspire frică, eşise din curte ca un om cinstit pe o portiţă ce găsise deschisă, şi vĕȡîndu-se în stradă, începuse să mérgă cu nasul în vînt şi cu fruntea în sus, agale fără să se pripească, şi se îndreptă lin şi fără de grabă spre o gasdă a sa sigură care nu sta prea departe. Ajungând acolo fără să fie recunoscut saŭ turburat de cine-va, el intră în camara cârciumeĭ pe o uşe din dos, se îndreptă spre o ascunȡătóre sigură de care făcuse uȡ şi altă dată şi vĕȡându-se în ea stătu acolo maĭ bine de o săptămînă.
De acolo, după ce se potoliră bine lucrurile şi potera se dusese ca să’l caute prin creeriĭ munţilor, iar sub-prefectul fusese destituit, în urmă păţitanieĭ ce îndurase, se sui într’o ȡi într’o căruţă de birje, bine deghizat şi îmbrăcat în nisce haine de negustor târgoveţ, şi plecă fără a fi împiedecat de cine-va spre Bucurescĭ, locul cel maĭ sigur şi mai bun de adăpostit pentru toţĭ făcutorĭ de rele, unde sosi în bună pace şi dobândi găsduire şi adăpost sigur la altă gasdă a sa, la care se ascunsese orĭ-de-câte-orĭ avusese nevoe să fie bine pitit.
ÎN ARDEAL
Bucureştiĭ, care e oraşiul cel maĭ întins şi maĭ întortochiat din maĭ tóte capitalele statelor europene, a fost, este şi va fi spelunca cea mai bună, în care făcătoriĭ de rele se pot ascunde maĭ bine de cât orî-unde, şi în care ei póte trăi în siguranţă şi fără târnă d’a fi descoperiţi. Mahalalale mărginaşe ce '1 înconjóră în tóte părţile sînt paradisul ucigaşilor, tâlharilor, pungaşilor şi celor certaţĭ cu justiţia. Forţa publică cu greŭ îĭ póte prinde şi chiar urmări, căcĭ maidanurile întinse dar îngrădite ce forméȡă curtea rarelor case dintr’acele părţĭ, le împedică mişcările şi înlesnesce fuga urmăriţilor. Afară de acésta cercetările poliţieĭ rĕmăn aprópe infructuóse, căci mărginaşiĭ, din care mulţĭ sunt şi eĭ certaţĭ maĭ mult saŭ maĭ puţin cu justiţia, pitesc pe urmăriţĭ şi nu ’ĭ denunţă poliţieĭ. Poliţia din 1864 şi-a făcut datoria pe cât a putut, dar n’a avut norocul să descopere ceva, căcĭ nimenĭ dintre mahalagiĭ n’a vrut să ’ĭ dea o mână de ajutor, ast-fel că Radu Anghel a rămas nesupărat în culcuşul sĕŭ atâta cât a vrut el să stea.
Într’acest timp negustorul nostru îşĭ punea şi el treburile la cale ast-fel cum se pricepea şi îĭ convenea maĭ bine. Rĕmênînd singur după plecarea sub-prefectuluĭ şi a ómenilor sĕĭ, el sărĭ din nod ulucile, şi după ce reintră în maidanul îngrădit în care gonise pe rivalul sĕŭ, ast-fel cum am spus maĭ sus, eşi din el tot cum a intrat, adică sărind ulucele ce da în streda în care l’a întâlnit, şi de îndată ce se vĕȡu acolo, se îndreptă spre casa de unde venise glasul cel dulce care l’a chemat pe nume şi i-a făcut semn ca să intre fără de grije. Ajungând la pórta sa intră în curte, de astă dată cu totul sigur că nu la maĭ fi împiedicat de duşmanul sĕŭ, deschise uşea de la intrare cu o mână sigură, sui o scară şi scóse un ţipăt de bucurie venind în capul scăriĭ cu braţele întinse ca să’l înbrăţişeze pe prea iubita sa Tudoriţa. Pe semne coţuşa îl pândise de la fereastră, ascunsă după zălójele, şi de îndată ce ’l vĕȡuse intrând în curte, părăsise locul de pândă şi ieşise întru întâmpinare.
— Tudoriţo!
— Iliaşĭ!
— Bine că m’a învrednicit D-ȡeŭ să te găsesc.
— Bine că mi-aĭ venit iarăşĭ sănătos.
După primele îmbrăţișĕrĭ şi sărutărĭ în capul scăriĭ şi alte îmbrăţişĕrĭ în camera Tudoriţeĭ de îndată ce intrase în ea, negustorul care era om practic şi nicĭ de loc dispus d’a se îmbăta cu fumul produs de nisce himere, întrerupse şirul nesfîrşitelor sărutărĭ şi ȡise.
— Ia ascultă dragă nevastă, nu e vreme de pierdut în vorbe şi în desmierdărĭ; spune-mĭ ce gând aĭ tu cu mine ? vreĭ să maĭ ţinem casă saŭ ba ?
— Mĕ mai întrebĭ, după ce te am luat din dragoste şi adineaorĭ eŭ singură te am chmat ca să mĕ scapĭ de Radu ? tu şciĭ bine că eŭ nu sunt cu nimic vinovată de cele ce s’aŭ întâmplat când cu răpirea şi pitirea mea aicĭ.
— Stiŭ tóte, dar maĭ stiŭ încă ceva, stiŭ că cu Radu Anghel nu e de glumit, căci el nu glumesce.
— Aşia e, mânca-l-ar concina.
— Dacă e aşea, şi te cred că din inimă îmĭ spuĭ că e aşea, că n’aĭ de ce să mă minţĭ, atunci trebue să te grăbeştĭ şi să te pregătescĭ fără de întârziere de ducă, trebue, draga mea, cată să țĭ ieĭ tălpeşiţile şi să plecăm cât maĭ curînd d’aicĭ ca să ne pierdem urma cât om putea maĭ iute, că de unde nu ne pomenim cu Radu în spinare peste scurtă vreme, şi de astă dată tălharul nu maĭ glumesce, ne face de petrecanie la amândoĭ şi’şĭ sară inima cu sângele nostru, că nicĭ noĭ n’am glumit.
— Tu aĭ dreptate, rĕspunse Tudoriţa după puţină gândire ; trebue să plecăm fără de zăbavă, şi eŭ sunt gata să te urmeȡ chiar acŭ şi chiar într’acest minut dacă vreĭ.
— Cu cât e maĭ de vreme cu atâta e maĭ bine.
— Unde vreĭ tu să mergem ca să trăim maĭ liniscițĭ şi fără de nici o grije ?
— Aicĭ în Ţara Românéscă orĭ unde ne-om duce şi ne-om ascunde tot nu scăpăm de el; maĭ bine am face să trecem munţiĭ, să mergem în Ardeal, să ne aşeȡăm într’un oraşiŭ cât om putea maĭ depărtat de graniţă şi să stăm acolo sub adăpostul legilor nemţescĭ care ne vor apăra maĭ bine de cât legile nóstre de grósnicul tâlhar, căcĭ acolo se va teme de jupăneasa spînȡurătóre, cu care negreşit ar face cunoscinţă dacă ar venĭ până la noĭ ca că ne turbure odihna.
— Bine, aşea să facem, mĕ învoesc; când vrei să plecăm ?
— Daca vreĭ şi poţĭ să fiĭ gata chiar astăȡĭ.
— Eŭ sunt gata orĭ-când, căcĭ tóte lucrurile ce am maĭ bune sunt închise într’acest sepet, ier ce e în casă nu e al meŭ ci al proprietaruluĭ caseĭ.
— Bine ; dacă e aşea mă duc să caut o căruţă şi să plecăm chiar astăȡĭ şi să mergem întins spre Predeal, că baba Maria împreună cu tot calabalîcul ne asceaptă la Braşiov.
— Ar fi trebuit să’mĭ ieĭ şi copiĭ.
— I-am luat eŭ şi pe dênșĭ.
— Adevĕrat ? nu mĕ minţĭ ?
— N’am pentru ce şi nicĭ n’aşĭ putea să te minţ eŭ pe tine. Sciam că ţiĭ mult la eĭ, de şi sunt copiĭ luĭ Radu Aeghel, şi ca să' tĭ fac plăcerea am trimis la Boţescĭ pe baba Maria care cunósce locurile și ómenii, şi cu căţiva banĭ daţi de baba buniceĭ lor, căci unchiaşiul a murit, a înduplicat’o să'ţĭ dea copiiĭ. Eĭ te aşceaptă sdravenĭ şi sănătoşĭ la Braşiov.
— Să sciĭ dragă că mĭ-aĭ făcut o bucurie şi o mulţumire ce nu voiŭ uita-o nicĭ o dată. Du te de tocmesce căruţa şi vino maĭ curînd ca să plecăm, căci arȡ de nerăbdare d’a mĕ vedea cu un minut maĭ curînd la adăpost de frica ce mĕ muncesce de atâta amar de vreme şi de temerea d'a maĭ da ochĭ cu tâlharul.
— Iacă-mĕ că plec.
— Ce drum ȡiseşĭ să apucăm ?
— Pe acela al Predealuluĭ că e maĭ umblat maĭ bătătorit de călători şi puţin greŭ ca tóte.
— O să putem să mergem până la graniţă cu căruţa?
— Nu cred; dair până la Cămpina da, căci şioseaoa pîn’acolo e aprópe gata. De acolo vom lua caĭ de nunta, vom lega sipetul pe spinarea unuĭ cal maĭ voinic şi noĭ vom încăleca pe alţiĭ maĭ aşea, şi vom trece Oraţiele bine rĕŭ cum vom putea, dar maĭ cu înlesnire de cât pe drumul de la Giuvala spre Bran, saŭ de la Pietroşiţa prin Moroeni spre Strunga.
— Aide du-te şi vino maĭ curînd.
Negustorul plecă şi peste oră veni cu o căruţă de birje ca cele de Herasca, dar fără arcurĭ, căci asemenea trăsurĭ nu se introdusese încă în Ţară Românéască, fără numaĭ în câte-va curţi boerescĭ fórte bogate. Peste o jumătate de oră Tudoriţa împreună cu bărbatul sĕŭ eraŭ în fundul căruţeĭ, şi sepetul precum şi tot bagagiul sĕŭ aşeȡat în codirlă într’un măldar de fîn şi legat bine cu frînghiĭ. După aceia plecară şi se îndrepţiră spre oraşiul Filipescĭ unde dormiră nóptea.
A doua ȡi porniră spre Câmpina unde sosiră maĭ nainte de prînȡ, şi după ce dejunară bine, dătură drumul căruţeĭ, deşertară sepetul în două lădiţe maĭ micĭ de scândurĭ de brad ce cumpărară d’dcolo, pe care le atârnară de ambele laturi ale şeleĭ unuĭ cal, vîrîră restul bagagiuluĭ în patru dăsagĭ pe care le legară de şeaoa altuĭ cal, şi în cele din urmă încălecară şi eĭ pe alţiĭ doĭ caĭ şi porniră pe matca Prahoveĭ spre miaȡă nópte, precedaţĭ de douĕ călăuze ce ţineau de dărlogĭ caĭ încărcaţĭ cu bagage. După ce plecară şi după ce suiră şi scoborîrâ o mulţime de dealurĭ şi văĭ, traversară apa Prahoveĭ de maĭ multe orĭ, şi merse cât-va prin matca rîuluĭ, apoi cotiră la stînga spre a intra în cele douĕ sate numite Breaza de jos şi Breaza de sus, trecură prin Gura Belieĭ şi prin Comarnic fără a se opri şi, mergând încet şi cu băgare de seamă merse până la Posada şi dormiră nóptea în curtea schituluĭ Lespezĭ ce domina valea Prahoveĭ din dreptul acesteĭ localităţi.
A doua ȡi negustorul nostru se duse des de dimineaţă la biuroul vamal ce se găsea încă în Posada spre a îndeplini formalităţile vamale şi cele de viȡare a paşaportuluĭ, că încă nu se mutase vama la Predeal, ne fiind biuroul vamal încă terminat, şi după aceia trecu cu bine Orăţiele, Fruntea lui Vasui, Șeţul şi Valea Isvorululuĭ, şi se opriră ca să prînȡească la Monastiré Sinaia, unde călugăriĭ care încă dispuneau de fonduri îndestulătoare să grăbiră să ofere pasagerilor o bună găsduire şi le făcu o priimire foarte frumoasă.De acolo eĭ plecară spre Predeal unde sosiră pe la patru ore după amiaȡĭ, apoĭ trecură graniţa unde santinelele le examinară numaĭ pasportul şi după aceia se scoborîră încetinel până în vama nemţească de la Tömöşiul vechiŭ unde dormiră. A doua ȡi călătoriĭ noştrĭ plecară des de diminéţă şi la prînz fură la Braşiov, de unde peste trei ȡile de odihnă sperau să plece într’un chervan mare, înpreună cu baba Maria,cu copiĭ Tudoriţeĭ şi cu tot bagagiul spre a se duce la Aiud localitatea ce ’şĭ alesese negostorul drept loc de retragere.
Omul când pleacă într’o călătorie lungă scie bine ȡiua când pleacă şi destinaţia spre care este hotărît să ajungă, dar nicĭ odată nu scie ȡiua în care va ajunge şi locul unde va ajunge, care fórte adesea se deosibesce de acela de maĭ nainte ales. În momentul plecăreĭ sale negustorul nostru alesese Aiudul ca loc de retragere pentru că fusese de maĭ multe orĭ acolo, fiind oraşul de origină al părinţilor sĕĭ şi avusese în vremurĭ nisce relaţiunĭ comerciale întinse cu mai mulţĭ comercianțĭ dintr’însul. Afară de acestea îĭ plăcea localitatea, fiind oraşiul frumos, cu climă sănătósă, cu traiul eftin şi cu locuitorĭ în majoritate Românĭ,dar după ce a stat vre-o câte-va ȡile la Braşiov şĭ-a schimbat gîndul.
Mai ăntăiŭ acel oraşŭ era în adevăr îndestul de depărtat de ţéra Romănéscă, dar era în relaţiunĭ comerciale prea marĭ cu negustoriĭ din partea de dincoa, era prea des visitat de un mare număr de Romănĭ şi era un loc prea rĕŭ ales pentru un cuib de retragere, în care nisce fugarĭ să nu fie găsiţĭ cu înlesnire. Afară de acésta Ilie era preacunoscut în Aiud şi mai toţĭ amiciĭ şi rudele sale din ţéră sciaŭ că el avea relaţiunĭ comerciale cu Aiudul, ast-fel că la cea d’ântêiŭ întrebare ce lĭ s’ar fi făcuta orĭ-care dintre rude, camarazĭ şi amicĭ, ar fi spus orĭ-cuĭ ĭ-ar fi întrebat, de îndată ce el ar fi dispărut din ţéră, că de bună seamă s’a dus la Aiud.
Pe lîngă acestea oboseala drumuluĭ a cam ostenit Tudoriţa şi a indispus’o ast-fel că câte-va ȡile a fost nevoită să stea în casă ba chiar şi în pat fiind prinsă de friguri, ast-fel că o călătorie prea lungă, în urma acestei indisposiţiunĭ, ar fi putut să transforme indisposiţia în adevĕrată bólă. Tóte aceste consideraţiunĭ adunate la un loc, contribuiră să determine pe Ilie ca să-şi schimbe părerea, să renunţe la Aiud şi să se hotărască ca să aleagă ca loc de retragere un alt oraşiŭ din Transilvana, ţară care e îndestul de bogată în oraşe frumóse şi cu aer curat.
Pe cănd se găsea încă la Braşiov, câte-va cunoştinţe ce avea într’acest oraşiŭ îi vorbi în mod îndestul de favorabil de Sighișóra, oraşiŭ situat în centrul Ardealuluĭ, nicĭ prea aprópe şi nicĭ prea departe de graniţa Ţăreĭ Romănescĭ,care oraşiĭ era îndestul de frumos, îndestul de populat, îndestul de sănătos şi eu traiul cât se póte de eftin, dar care avea pe atuncĭ un singur cusur mai însemnat, şi a nume că nu se găsea era prea mult visitat şi cunoscut de Româniĭ din ţéră fiind în relaţiunĭ comerciale cu eĭ fórte restrînse.
Auȡind acéstă descriere cu avantagiele şi desavantgele eĭ îĭ plăcu fórte mult, maĭ cu sémă desavantagele, şi peste treĭ patru ȡile de repaos, se urcară cu toţiĭ: cu cățel, cu purcel, cu calabalîc şi cu copiĭ într’un chervan mare şi încăpător ca o casă, porniră din Braşiov, se îndreptară spre Sighişóra şi după treĭ ȡile de umblet ne pripit, de astă dată pe nisce drumurĭ cât se póte de bune, ajunse cu bine la Sighişóra şi de o cam dată se instalară într'o cameră de otel până ce-şĭ găsiră o locuinţă definitivă. Oraşiul le plăcu la amândoĭ şi în comun acord se hotărîră ca să rĕmâie acolo şi să se stabilească la el. De o cam dată, ca să nu atragă atenţiunea locuitorilor dintr’acel orașiŭ, luară cu chirie o căsuţă nu tocmaĭ mare, dar frumuşică, veselă şi lipită de o grădiniţă cît se póte de drăguţă care o făcea să pară maĭ veselă şi maĭ frumósă de cât era.
Luînd în posesiune acea casă, Ilie o mobilă simplu, modest dar confortabil, şi Tudoriţa, prin munca şi gustul sĕŭ înăscut, o transformă într’un cuibuleţ cochet şi drăgăstos, în care strălucea maĭ mult curăţenia de căt bogăţia. Baba Maria luă în stăpânire bucătăria şi făcu din ea un adevĕrat atelier, în care străluceau ca aurul : tingirile, tigăile sahanele şi cratiţele bine spoite, bine frecate şi cu maestrie arangiate, şi împreună cu stăpînă-sa, ba chiar întrecîndu-se cu ea, începu să gătească bucatele cele maĭ gustóse şi prăjiturile cele maĭ reuşite.
Copiĭ luară în stăpânire grădiniţa din care numaĭ eșeaŭ de cât ca să manînce şi să se culce la prînz şi sèra ; în cel-l’alt timp nu maĭ eșeaŭ din ea cât ţinea ȡiulica de mare. Ei alergaŭ într’una pe potecuţele sale, se sbeguaiŭ, strigaŭ, rîdeaŭ, ţipaŭ şi chiar plângeau ca iar să rîdă, şi prin jocurile lor inocente şi cam sgomotóse lăsaŭ pe muma lor în pace ca să-şi vadă în linisce de gospodăria caseĭ. Nicĭ nu maĭ e nevoe să spunem că îndată ce însera şi mâncaŭ, copiĭ ceĭ zglobiĭ şi ne astâmpăraţĭ se Iculcaŭ, dorméŭ pănă a doua ȡi şi câstigaŭ puteri maĭ presus de vîrsta lor, precum şi nisce forme robuste şi o sănătate înfloritóre.
Într'acest timp stăpînul caseĭ nu sta cu mâinile în sîn ; el lipsea d'acasă de diminéța şi pînă la prînȡ, iar după prinȡ, îndată ce mănca şi până aprópe de séră. Într’acest timp îşĭ ocupa timpul stînd de sindrofie la cafenea cu cîțiva amici ce ’şĭ făcuse, saŭ umbla să-şĭ facă rost de o ocupaţie mai seriósă cătînd vreun tovarăşiŭ sigur pentru învîrtirea vre-unui comerț bănos, ori studia cu răbdare şi cupriositate mersul treburilor locale, caracterul locuitorilor şi apucăturile negustorilor. La prînȡ el venea regulat maĭ' nainte de ora hotărîtă şĭ-şĭ depăna viaţa cu şiart şi pricepere, ast fel ca nicĭ să se plictisească într’un traiŭ prea monoton, nicĭ să facă pe femeea sa să simtă urîtul şi singurătatea. În orele libere de séră mergeau amândoĭ pe la cîţĭ-va vecinĭ cu care se împrietenise, saŭ la vre-un loc de reuniune publică, orĭ la vre-o petrecere saŭ teatru, şi trăiaŭ pe cît puteaŭ maĭ bine într’un chip modest dar îndestulat.
În asemenea traiŭ lin, mulţumitor şi netulburat de nicĭ un nor saŭ furtună, trăiră eĭ maĭ bine de treĭ anĭ şi jumătate, mulţumind în fie-care ȡi luĭ D-ȡeŭ c’aŭ fost lăsaţĭ în pace de Radu Anghel care în tot acest rĕstimp nu ’ĭ a visitat nici odată şi nicĭ nu s’a ivit prin partea loculuĭ, ca cum le-ar fi perdut urma cu desăvîrşire şi ar fi dispărut pentru tot d’auna.
Cititoriĭ care voesc să afle ce s’a maĭ întâmplat de aci încolo, şi care a fost sfîrşitul eroilor cu care aŭ făcut cunoştinţă în cele douĕ volume deja citite, să binevoiască a citi nuvela întitulată: Mórtea luĭ Radu Anghel, în care vor afla o mulţime de alte fapte cu mult maĭ sensaţionale ca cele aflate păn acum.
- Holder of rights
- ELTeC conversion
- Citation Suggestion for this Object
- TextGrid Repository (2022). Romanian Novel Corpus (ELTeC-rom). Radu Anghel, Căpitan de Tâlhari: ediție ELTeC. Radu Anghel, Căpitan de Tâlhari: ediție ELTeC. European Literary Text Collection (ELTeC). ELTeC conversion. https://hdl.handle.net/21.T11991/0000-001B-D16B-F