CAPIT. I.
Șesul Prutului

Frumoasă și întinsă este priveliștea care se desfășură ochilor de pe creas-ta acelor dealuri, care din vremuri ascund - și la nevoie ar apăra puternic împotriva năzuințelor rusești - mândra și străvechea capitală a Moldovei!

Începând de la șesul Bahluiului, ele se ridică destul de înalte și ierboa-se, adăpostind pe povârnișurile lor, mai întâi două sătișoare: Cristeștii și Mânzăteștii, care, văzute din Basarabia, par ca două turme de oi cățărate pe coama unui munte; iar, mai departe, încep a se împăduri, cam pe la Coada Stâncii, până la Stânca Roznovanului, de unde, cotind la stânga, se pierd în depărtarea albastră.

Dacă binevoiți, pentru a începe povestirea noastră, ne vom urca pe creasta acelor dealuri, pe partea împădurită și anume pe acel vârf puțin mai ridicat, ce se află cam la jumătatea drumului dintre Coada Stâncii și Stânca Roznovanului, așezându-ne sub umbra răcoroasă a doi nuci uriași, unde nu o dată în tinerețele mele m-am așezat pe iarba verde, odihnindu-mă de oboseala vânătoarei.

Priviți:

Jos, la picioarele noastre, șerpuiește, tăcută și visătoare, drăguța și poeti-ca Jijie, când adumbrită de lunci și de păduri, când răcorind fânețe, ogoare și grădinării, când resfrângând în apele sale verzui, albastre sau strălucitoa-re de raze, mărețul parc al Roznovanului, biserica din Luceni, sălcii, răchite, căsuța țăranului sau curțile Pălădoaei de la Coada Stâncii, de pe chiar malul apei.

Ridicându-ne privirile mai departe, zărim o altă Jijie mai mare, mai lată, cu apele gălbui și tot așa de poetică; adumbrită și ea de lunci nenumărate, răcorind fânețe și semănături mai mari, ducând în apele sale tulburi vre-melnicul ponos de a mai despărți încă două lăstare din același neam!

Această Jijie mai mare este Prutul, care a dat numele său acelui nesfârșit covor, cusut în mii de flori și tonuri, cu lanuri întinse sau ogoare, cu bălți stufoase și cu păduri întunecoase, care se numește Șesul Prutului, pentru că pornind odată cu el, de cum iese din munții Bucovinei, nu se mai oprește în cale și îl însoțește mereu, până hăt... colo... departe, unde galbenele ape care l-au răcorit far-încetare facându-l să rodească, se amestecă în apele Dunării albastre!

Nu însă o asemenea priveliște uriașă este dată omului ca s-o cuprindă; căci menit ne-a fost de fire, ca mărginite să ne fie și înțelepciunea, și vede-rea! Totuși, de unde ne aflăm, raza ochiului se întinde pe suprafața unui semicerc alcătuit de mai multe sute de kilometri pătrați.

Să lăsăm dar, la stânga acoperișurile de tablă ale palatului roznovănesc de la Stânca, strălucind sub razele de iunie, precum și biserica din parc, a cărei cruce aurită pare o fărâmă căzută din soare și neajunsă încă bine pe pământ.

Zărim între șerpuiturile Jijiei și ale Prutului așa-numitul șes al Scule-nilor, o neînsemnată și posomorâtă părticică a șesului mare, și astfel po-reclit, pentru că la capătul lui se află un orășel de graniță numit Sculenii, întretăiat de apa Prutului, fost pe vremuri sub ocârmuirea Moldovei, iar astăzi sub stăpânirea jidanilor. Mai întâlnești, nu-i vorbă, și pe o parte, și pe alta, câte o căciulă și un mintean, între sute de halaturi; câte un cinovnic împărătesc certându-se la pod cu dl vameș de la noi; iar pe o ridicătură de mal, câte un obiesnik de al împăratului, care, înarmat până în dinți, priveghează cu neîncredere pe blajinul nostru grănicer, care, după vorba cântecului, își spală tihnit și nepăsător rufele la râu, după ce și-a rezemat pușca de vreo răchită.

Dar să ne aruncăm privirile mai departe, tocmai peste Prut.

Acolo vezi cum înnegresc, înverzesc sau îngălbenesc, după anotimpuri și până în albastrul zării, arăturile, lanurile sau miriștile ale unei însemnate părți a județului Bălților din Basarabia.

Pe amândouă malurile Prutului se înșir: pe partea basarabeană - satele Petrești, Vasilica, Zagarancea, Berești, Ungheni, Dănuțeni și Valea Mare; iar pe partea noastră - Petrești, Vasilica, Bosie, Ungheni, Țuțora și Opri-șăni; peste apă zărim Varna și gara orășelului Ungheni Ruși și turlele bise-ricii de la Dănuțeni, clădită în stil rusesc peste rămășițele unui mare suflet de moldovean. Alcătuind fundul acestui tablou și așa destul de întins, mai întunec la răsărit viile vestite de la Dănuțeni și pădurea după care se as-cund răzeșii din Citireni - așezați acolo din timpul lui Ștefan-Vodă iar – câteodată în zilele de tot senine mai albăstresc și culmile vestiților codri din fundul Bacului, departe de noi în linie dreaptă cu mai mult de 80 de kilometri, pe când în lat, depărtarea ce o poate cuprinde ochiul este și mai mare.

Acesta este cadrul în care se desfășoară cele mai multe din întâmplările înfățișate în această lucrare și arătate de mine astăzi, sub chipul mai lesni-cios al unui roman. Am ales anume cadrul acesta, pentru că am copilărit și am trăit vreme îndelungată într-însul, așa că locurile, lucrurile și firile îmi sunt mai bine cunoscute. Nu căutați însă a pune nume adevărate nici pe oameni, nici pe locuri, pentru că vă veți osteni în zadar. Niciunul din satele de pe malul Jijiei nu poartă numele de Vultureni și dacă mai este un sat cu acest nume în apropiere, el este cu totul în altă parte și locuitorii lui nu pot vedea, decât doar în vis, apa drăguței Jijiei și smălțuitul covor al șesului pru-tean. De asemenea, nicio familie cu numele de Vultur sau Vultureanu nu veți putea găsi în arhondologia țării. Tânărul Ghiță Dudău nici n-a omorât pe nimene, nici s-a spânzurat; poate pentru cuvântul că nici el, nici neam de neamul lui nu s-a născut vreodată. Cu toate acestea, cele povestite mai la vale nu sunt numai niște închipuiri fără rost sau tâlcuire. Satul și cur-tea boierească din Vultureni, care nu au existat niciodată, le puteți întâlni oriunde în Moldova și chiar în județul Iași. Același lucru l-am făcut și cu oamenii. Niciunul n-a trăit nici existat vreodată sub numele, chipul și în împrejurările arătate de mine; dar felul de a simți, gândi, cugeta, făptui și grăi, pornirile bune sau rele, într-un cuvânt, stările sufletești, aparțin numai treptei sociale din care face parte ființa pe care o descriu și îl puteți întâlni cu înlesnire oriunde, numai moldovean să fie și să facă și el parte din aceste trepte ale societății române.

Acestea odată spuse, să ne reîntoarcem sub umbra celor doi nuci uri-ași și să ne închipuim că, prin farmecul unei vrăjitorii, depărtarea celor 10 metri care îi despart unul de altul s-ar preface în atâția kilometri, pentru ca să alcătuiască frumoasa și întinsa moșie Vulturenii, care, pornind de la hotarul Șorogarilor, s-ar prelungi pe o lărgime de 10 kilometri până în apa Prutului.

Satul acestei moșii este așezat pe amândouă malurile Jijiei, unite între ele prin un pod, ale cărui scânduri groase joc ca niște clape de clavir, de câte ori vreun car sau o căruță încărcată trece peste ele. Podul acesta ar fi putut, de altfel, să aibă și parmaclâcuri frumoase și scumpe, de nu s-ar fi gândit sătenii, că doar nu-i lumea chioară ca să apuce pe alăturea, și chiar de s-ar întâmpla ca vreun bețiv să cadă în apă și să se înece, cu atât mai bine, că ar scăpa lumea de un rău; așa că deocamdată scăpa comuna de așa cheltuială.

Satul Vulturenii numără până la o sută de gospodării! E sat mare și chiar are reședință de comună. Ba mai are și o școală primară cu patru clase și a cărei obârșie a fost mai înainte un șopron pentru vitele boierești, prefăcut, de către un jidov, în prăvălie-cârciumă; iar, după falimentul acestuia, boierul o dărui comunei, după îndemnul unui prefect iubitor de carte, ca să slujească, de acum și până în veac, ca locaș de lumină pentru spițele viitoare. În fiecare an, dl primar lipește cu îngrijire școala cu lut galben și, de rămâne, mai dă și pe jos; apoi o dă frumos cu var alb și pe dinăuntru, și pe dinafară; iar pentru acoperământ, mai aduce vreun car, două de paie de la aria lui, mai adaogă ceva prăștini ca să nu ieie vântul paiele, după care, împreună cu dl notar și dl învățător, alcătuiește contul ripirației și-l înaintează cu raport unde se cuvine. Dl medic de plasă cam zbârnâie câteodată că școala nu-i igienică și că copiii se pot îmbolnăvi. Parcă la părinții lor ar fi mai frumos! Dar cine să se uite la vorbele doc-torului? De se îmbolnăvesc copiii n-are decât să-i caute, că de asta-i el doctor; și dacă se întâmplă să moară vreunul, parcă-l întreabă cineva pe dumnealui, că de ce o murit? Ba nu zău, grăind la dreptul, cam de ce ar fi școala mai cilibie decât primăria, care este tot așa de bine îngrijită și cu mult mai mică? Doar contul de ripirație de este ceva mai plinuț. Că de! E cogeamite reședință de comună și obrazul subțire se ține cu cheltuială. Din an în Paști vine și dl subprefect în ispecție. Se zice chiar că s-ar fi oprit în treacăt și un dl prefect ca să-și aprindă țigara, dar nu se mai ține minte sub care regim.

Mai are satul și o bisericuță, care ține minte și de volintirii lui Ipsilante, cu toate că-i de scânduri, acoperită cu stuf, paie și prăștini naționale. Fie din pricina vechimei ori că vântul de miazănoapte o aplecase cam hăisa, îi au bătut oamenii, ca proptele, niște șarampoi cât toate zilele, de jur-împrejur și pe care se reazămă alene și gânditoare. La vreo zece metri de locașul sfânt, spânzură un tacâm de clopote dogite, pe patru stâlpi aplecați tot hăisa ca și biserica și abia în stare să mai susție și cerdacul pe care pălimarul se urcă zilnic cu frica lui Dumnezeu în sân și zilele în mână. Această frumoasă clopotniță are acoperământ de șindrilă, vă rog! Poate de evlavie; dar poate unde cei patru stâlpi n-ar mai putea susține, pe lângă clopote, cerdac și pălimar, maldurii de stuf, paiele ude și cuvenitele prăștini. Așa că, uneori, nevoia aduce și răsfățul!

Acest locaș de rugăciune face și mai izbitoare deosebirea dintre el și fru-moasa biserica clădită de boier pe creasta dealului, în apropiere de curte; numai în piatră și cărămidă, cu clopotnița făcând parte din trupul bisericii, cu acoperamant strălucitor de tablă și crucile sale poleite cu aur.

Și mai mare este deosebirea dintre curtea boierească cu două cerdacuri înalte - unul dând spre șes, iar altul privind spre munți - cu stâlpii lor de piatră cioplită, cu acoperământul casei de șindrilă, înalt și țuguiat după dati-na veche și scundele căsuțe țărănești din vale, învălite după chipul clădirilor municipale pe care le-am descris! Unele sunt văruite, ba chiar împodobite cu câte un brâu de sineală albastră, întinzându-se cât ține prispa și în jurul ușii și al ferestrelor mici și pătrate; altele mai sărăcăcioase, sunt date numai cu lut, având ferești și mai mici, cu un singur ochi rotund și vârât chiar în tencuială. Doar vreo opt case sunt mai măruțe și învălite cu șindrilă ca, de pildă: casa părintelui Sofronie, parohul bisericuței din vremea lui Ipsilante, casa dlui primar de astăzi și a celui de ieri, care așteaptă cu răbdare să devie cel de mâine, și încă a vreo patru-cinci fruntași mai chiaburi. Încolo, toate sunt la fel așa precum vi le arăt aicea. Și cu toate acestea, în acele cocioabe sărăcăcioase și ca vai de ele s-au născut, au crescut și acum își duc bătrâne-țele vitejii din al XIII-lea Dorobanți!

Dacă consiliul comunal nu a putut găsi fonduri pentru zidirea în piatră a edificiurilor municipale și acoperirea lor cu table, pricina a fost că era silit să le întrebuințeze parte la plata funcționarilor și ce rămânea în lucrări de igienă și salubritate publică; și eu zic că bine este ca luxul și estetica să ce-deze totdeauna pasul sănătății obștești; mai cu seamă că cheltuielile acestea tot în înființări de posturi și dări de lefuri se încheie toate.

Așa, de pildă: consiliul, în înalta lui chibzuință, a găsit cu cale că, deși praful și băligarul sunt bănuiți de mulți ca vătămătorii sănătății, sunt totuși neasămuit mai puțin primejdioși decât păvajele și asfalturile, care pricinu-iesc bieților orășeni atâtea cheltuieli zădarnice și bătături. Darămite când se poticnește vreun chefliu pe uliță: nu se umple de sânge, sărmanul? Pe când așa cade pe moale și-și face somnul nesupărat de nimene decât de muște și de țânțari! Pe aceste considerente, consiliul decide ca să se cumpere un dulap cu medicamente doftoricești, cu care să se combată urmările vătămătoare ale prafului și băligarului. Dulapul să fie bine amerindat cu chilină, șoriceasă, prafuri de tușă, arţâfelnic și alte disifecții, iar pentru întrebuin-țarea lor, se vor numi ca agenți sanitari: pe nepotul dlui primar de astazi, care are două clase gimnaziale, și pe fiul dlui fost primar, care are numai patru clase primare; dar fiind ficiorul unul om cu vaza în comuna, trebuie amenajat, că nu se știe cum să schimbă lucrurile.

Nici străzile nu sunt mai largi de cum trebuie, deși gardurile sunt destul de departe, și de o parte, și de alta a drumului; ciulinii însă, scăieții și iarba holerei umplu așa de bine golurile, încât rămâne abia atâta loc cât poate trece carul. Când se întâmplă să se întâlnească două care față-n față, cel mai puțin încărcat o mai ia ceala prin buruiene; iar românul care sărise din car ca să-și abată boii la o parte își reia locul în liniște, având tot răgazul să se îndeletnicească cu scoaterea din talpa goală și prăfuită a piciorului vreun afurisit de ghimpe intrat mai adânc.

Dar câte comori și miresme nu ascund aceste buruiene?! Câini morți, găini și felurite păsări răposate și ele care de moarte bună, care călcate de vreo căruță...; mai departe un vier cu jugul de gât se resfață în o moci-rlă...; sau, mai încolo, fată o scroafa...; apoi o cloșcă își adumbrește puii de arșița soarelui, nu departe de o haită de câini cu limbile scoase și urechile însângerate, odihnindu-se după vreo luptă crâncenă; mai adăogați pentru împrăștierea întunericului în nopțile fără lună un fânar pe vârful unui stâlp tricolor care stă smirnă în fața primăriei...; mai puneți și brațele stinghere ale unui scrânciob în fața prăvăliei, cârciuma jupânului Hascal - acel care a adus la faliment pe jidanul de la șopronul boieresc prefăcut în școală pri-mară -, trei fântâni cu cumpănă; cocoțat pe un par, ca un politician pe tri-buna parlamentară, vreun cocoș răgușit care sperie cu strigătele sale stoluri întregi de vrăbii și de găini, gâștele și rațele satului, îndreptându-se gâgâind și măcăind spre Jijie și veți avea icoana adevărată a satului Vultureni de pe moșia cuconului Costache Vultureanu ot Vultureni, în anul mântuirii 1884, când începe povestirea noastră.

Capitolul II
Tabietul de dimineață al unui velit boier

Nici gând n-avea încă soarele de iunie să răsară de după dealurile Ba-sarabiei, când boierul Constantin Vultureanu ot Vultureni apăru în papuci căleați și lungul său halat de vară pe pragul cerdacului cel dinspre Prut. Se opri o clipă în prag și strigă: Mihalache!... de spălat!!

Ca prin farmec se ivi și dl Mihalache camardinerul, îmbrăcat ca un doc-tor franțuzesc: cu pantaloni și redingotă negri, vestă albă și cravată la fel, cu niște favorite lungi, cărunte și stufoase, dar și cu niște mustăți mai negre decât pana corbului. În zadar coana Aglăița, nora lui conu Costache, în-cercase să-l stileze pe Mihalache după bontonul franțuzesc, cerându-i să le radă. Bătrânul încăpățînat nici nu voi să audă de așa ceva, jurând că neam de neamul lui n-a fost actor, și nici el în pușcărie n-a intrat niciodată ca să umble rară mustăți. Această pornire antifranceză avu ca urmare că sufra-giul, perdegii și până și vizitiul de capră al cuconiței rămaseră cu mustăți sub frac, ca și sub livrea; doar bucătarul țigan, de era la modă franțuzească, unde-l născuse maică-sa spânatec.

În dimineața aceea Mihalache mai purta pe un umăr un frumos peșchir lucrat din pânză de casă vărgat și înflorit. Într-o mână ținea un lighean turcesc de alamă galbenă ca aurul cel mai curat, având un capac la fel cu o mulțime de găurele pentru scurgerea apei și purtând la mijloc un fel de ceșculiță pe care se sprijinea o bilă de săpun cafeniu mirosind a mosc. În mâna cealaltă, Mihalache purta un ibric la fel ca ligheanul, burtos în partea lui de jos, era cu gâtul lung și cu un burlui subțire și încârjoiat în chip de cap de șarpe.

Conu Costache dădu atunci drumul halatului, își suflecă mânicile până la umăr, apucă soponul parfumat și se umplu de spuma mirositoare până deasupra coatelor sub iscusita îngrijire a lui Mihalache, care turna apă din ibric tocmai unde și atât cât era de trebuință, fără a scăpa nicio picătură mai mult sau pe alăturea. Apoi, împreunându-și palmele, boierul luă de două-trei ori apă în gură din ibric pe care, după o gargară răsunătoare, o scuipă cu zgomot tocmai în grădină; mai dădu cu sopon pe obraz, pe gât și pe urechi, plecă capul văduv de orice urmă de păr și dl Mihalache îi deșertă restul apei din ibric pe ceafa, gât, urechi cu aceeași dibăcie, fără a-i uda măcar gulerul cămeșii sale de burungiuc lucrată cu bibiluri. După aceea îi așeză peșchirul pe cap și pe ceafa, și dispăru.

Nu apucase boierul a șterge bine cu peșchirul, a îmbrăca halatul și a face cele trei cruci spre răsărit, de unde începu a se întrezări o dungă trandafirie, că se ivi din nou camardinerul Mihalache aducând o grea tablă de argint, chesaua cu dulceți de chitru și un mare pahar de cleștar aburit de răceala unei ape de izvor. Abia își luă dulceața și se așeză pe un jilț-leagăn de paie jucându-se cu metaniile lui de odogaciu, că Mihalache se ivi pen-tru a treia oară, aducând pe o tăviță scumpă felegeanul cu cafea turcească umplută de coniac, care o așeză pe o măsuță lângă jilț și prezentă stăpânu-lui său un ciubuc de iasumie cu imamea groasă de chilimbar; aprinse tu-tunul cu o bucată de iască și așeză sub luleaua ciubucului o tăblița rotunda de alamă.

Ciubucul acesta de dimineață era poate cel mai neprețuit din odoarele conului Costache și cel mai temut de întreaga suflare din curte și de pe mo-șie; pentru că de la el atârna toana bună sau rea a boierului de peste zi. Mai avea d-lui și alt ciubuc de lemn de cireș, numai de trei palme domnești, cu care se slujea în timpul zilei; apoi și o țigaretă de chilimbar în care omul cel mai voinic ar fi băgat cu înlesnire degetul său arătător și pentru care Miha-lache îi făurea niște țigări cât o havană. O întrebuința însă numai la oraș, când se ducea la cărți sau la teatru.

Ciubucul însă, cel de iasumie care atingea în lungime stânjenul lui Duca Duculec V-vod, era acel care se fuma pe îndelete în revărsat de zori și ho-tăra de restul zilei.

— Ei Mihalache, întrebă boierul, au dat grăunțe cailor?

— Încă nu, Măria Voastră, e prea devreme, abia i-au secelat și adăpat.

— Bine, bine, ai dreptate. Numai, spune vătafului de ogradă să le dea tainul după măsură... Da coconașu Gligori, fiul meu, s-a sculat?

— Chiar când aduceam cafeaua, d-lui trecea în camerdineria d-sale să-și facă baia rece. Coconița și duduia sunt încă în așternut. Doar numai ma-dama miss face duș în odaia d-sale și-și cântă moliftele englezești de-i țin isonul toate gâștele noastre.

— Hm! Dobitocule! Ce ai tu cu biata străină? Și ce tot îi dai cu madama miss? Zi-i de-a dreptul miss. Asta pe limba ei înseamnă că-i fată mare, bre!

— Să mă iertați, Măria Voastră... n-am știut. Ce-i drept, ar fi trebuit să ghicesc singur una ca asta; că mult mai e urâtă săraca, n-ar fi de diochi! Parcă-i o prăjină de salcie, cu un fuior de câlț la vârf!

— Zău?! Ai fi dorit mata să fie tinerică și nurlie, ștrengar bătrân ce-mi ești! Nu ți-e rușine să grăiești cu mine asemenea vorbe? Hai te cară de aicea, nerușinatule, și întreabă pe vechil când are de gând să pornească tamazlâ-cul la câmp? După ce va da arșița și musca? Spune-i d-sale că în luna asta se mulg vacile de cu noapte, nu acuma și că va fi vai de capul lui când mă voi mai deștepta cu dânsele la curte! Ai auzit?

Și rămas singur, conu Costache se îndeletnicea cu sorbirea cafelei și cu trimiterea în văzduh a unor șiruri întregi de rotocoale de fum albastru, pe când soarele scăpând în sfârșit de după dealuri, îi trimise și el prima săgeată tocmai pe tăvița de alamă de sub luleaua roșie și aurită a lungului ciubuc! Sub răcoarea aceasta înviorătoare, sub îmbălsămarea florilor mirositoare și a ierbilor cosite din proaspăt, umede încă de rouă dimineții, își facea Costache Vultureanu cheful în tihnă, ridicându-și, cu recunoștință, sufletul către Cel de Sus, care-l îngăduise a viețui șaptezeci și cinci de ani pe acest pământ, fără zguduiri prea mari și prea mari suferințe; doar vreo două-trei bejenii întâmplate și acele în tinerețe, și care, pe lângă multe păgubi în gospodărie, îi dădură măcar prilejul a mai trece granița, ba la Țarigrad, ba la Viena, ba la Odesa și o dată chiar la Petersburg, sub împăratul Nikolai Pavlovici, însă totdeauna cu ifosul și ighemoniconul unui boier mare, fără a duce vreodată lipsa prin străini.

Numai o singură durere mai crudă îl încercase de la moartea părinților săi, atunci când o pierdu pe Cleopatra, sora hatmanului Neculai Mavrocor-dat și din pricina căreia atunci când o pierdu, suferi o mare durere, căci o luase din dragoste.

Câte târcoale nu dăduse el în jurul caselor din fundătura colțului lui Pe-trea Bacalu! Pe câte cucoane mari nu le rugase să-l împețească pe lângă vel-vistiernicul Mavrocordat, tatăl hatmanului și al Cleopatrei. Câte tarafuri de lăutari nu trimisese el noaptea pe sub ferestrele iubitei sale, să-i cânte de dor și inimă albastră, pe când el, înfundat în butca lui cu sticle, îi mai înviora, din când în când strigându-le:

„Oftați, cioroilor, mai din băierile inimii, de nu voiți să vă atârn acuma peile voastre de gard”. În zadar erau toate, pentru că vistiernicul hotărâse s-o călugărească pe Cleopatra, pentru ca băieții să rămâie folosiți cu partea ei. Cine știe de izbutea vreodată bietul amorezat de nu-i venea în gând să se destăinuiască mitropolitului Veniamin Costache cu care se înrudea și de nu ar fi mers cu îndrăzneala până a-i spune ritos Înaltpreasfinției Sale că el de Cleopatra nu se lasă nici mort. „Ori o ia cinstit și frumos din casa părinților ei, ori o fură chiar din mănăstirea Văratec, unde vor s-o schimnicească. Să știu că dau foc Văratecului cu tot ce se află într-însul, dar pe Cleopatra nu v-o las, Preasfinte!”

Bietul mitropolit, pentru a nu lăsa să se întâmple așa grozăvie, îl puse pe tânăr să facă Văratecului o danie de mai multe mii de galbeni, luă asupra lui sarcina de a îndupleca pe Mavrocordătești și izbuti așa de bine, că sluji chiar el și cu tot clerul Mitropoliei la cununia robului lui D-zeu Constantin cu roaba lui D-zeu Cleopatra, în biserica Talpalari, cu mare alai și ifos.

Pentru dânsa reclădise aproape din temelii curțile acestea din Vultureni. Cu ea dusese câțiva ani de o statornică și deplină fericire, având împreună mai mulți copii, din care le rămăsese numai unul Grigore sau Griguță, după cum îl alinta răposata când era mititel. Amândoi părinții îl iubeau ca pe lumina ochilor, căci numai pe dânsul îl aveau. El era singurul moștenitor al numelui și al averii. Dar vai, tot pentru dânsa și în preajma scumpului ei mormânt, avu să zidească frumoasa biserică din deal, pregătindu-și în apropiere și vecinicul lui culcuș. Așa că în fiecare dimineață și seara, înainte de a se culca, arunca împreună cu o rugă și o privire duioasă asupra sfân-tului locaș, care cuprindea în zidurile și sub umbra lui toată credința, toate dragostele și ultima năzuință a sufletului său.

Rămas văduv, conu Costache, cu toate că era om în putere, nu mai vru cu niciun chip să se recăsătorească, de teamă de a nu da o mamă și frați vitregi scumpului său Griguță, singura dragoste ce-i mai rămase în lume! Așeză dar în Vultureni pe o mătușă bătrână și scăpătată: stolniceasa Ana-stasia Bolduroaia, pentru ca să îngrijească de casă și de copil, rămânând el însuși mai mult la moșie pentru a-l priveghea mai de aproape și a-i pregăti o frumoasă avere.

Nu-i vorbă, se mai ducea boierul iarna și la Iași unde-l lua și pe Gri-guță. Apoi după Unire și mai des, după ce copilul se făcuse om o întinse de vreo câteva ori până la București. Acolo, mulți și multe încercaseră să-l vrăjească, dar, de câte ori i se prezenta o partidă ori un minister, avea obicei să răspundă: „Mai bine luați-l pe Grigore că acela îi mai de seama voastră. Pe mine să mă lăsați în pace. Mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul!” O singură dată pe la 1872 de hatârul lui Lascarache Catargiu și al lui Petrache Mavrogheni, cu care se înrudea, se lăsă ales senator, ba chiar și președinte al Senatului. Când dădu însă de ticăloșiile politicii, fugi din București, cu nepus în masă și nu răsuflă ușurat decât atunci când se revăzu pe cerdacul lui din Vultureni!

De cum împlini copilul zece anișori, conu Costache îi și luă, după sfatul vărului său Costin Catargiu, un profesor franțuzesc venit tocmai din Paris. Om foarte cumsecade, foarte la locul lui și foarte învățat. La început, conu Costache, care învățase elinește la școala din Halki tocmai din Țarigrad, intrase în bănuieli că franțuzul nu știe elinește, unde l-auzi proforisind oi în loc de i și cai în loc de che, dar stând mai mult de vorbă cu dânsul se încre-dință că aiasta este proforiseala Sorbonei din Paris, știută de o lume, că cu-noaște limba grecilor din vechime mai bine decât cei de astăzi, ba și limba evreiască mai bine decât rabinul de la Sadagura. Apoi Griguță se deprinsese îndată cu monsieur Lebel și-l iubea mult.

După trei ani de învățătură cu franțuzul, conu Costache îi încărcă pe amândoi în caretă și îi trimise cu poșta tocmai la Viana, ca de acolo să meargă la Paris. Le dădu și pe mătușa Anastasia cu dânșii - Doamne ferește de vreo boală - și o rugă să îngrijească bine de copil și să facă d-ei toate chipurile ca Griguță să nu-și uite nici de lege, nici de limbă.

Era cât pe ce să-i trimeată în Nemția, unde e mai aproape și pârându-i-se că nemții sunt mai cu scaun la cap decât flușturaticii de franțuji, care o duc într-un râs toată ziua, pe când ceilalți nu râd niciodată decât la anu-mite împrejurări și cu învoirea celor mai mari. Se întâmplă însă tocmai pe atuncea să se întoarcă dintr-acolo un coconaș cu mutra zgâriată cât îi ținea lungul obrazului, și află cu groază cum că studenții din țara aceea socoteau de mare cinste să se dichisească astfel cu săbiile, ieșind la duel pentru te miri ce și mai nimica! Așa că pentru a nu strica nurii băiatului, tot la Paris l-o trimes.

Acolo, mulțumită stăruinței lui Mr Lebel, copilul învăță foarte bine și nu se mai întoarse în țară decât peste 8 ani, cu diplomă de licențiat în drept și felicitările facultății, uimită că și un moldo-valah putuse învăța ceva carte!

Coana Anastasia însă nu putu să rabde viața franțuzească mai mult de cinci ani și, cu toată dragostea ei pentru nepoțel, ceru să se reîntoarcă acasă de dorul sărmăluțelor și al potrocului de curcan. Încercase d-ei să-și umple o putină cu varză murată și la Paris. Dar să nu-și găsească femeia Bacăul cu musiu comisar de acolo, care vroia să o dea în judecată pentru că împuțise toată mahalaua?! Abia putu scăpa biata cucoană cu fel de fel de bocite și de pardonuri. Putina însă nu o putu scăpa și trebui s-o distrugă! De atunci mai vru să știe de o țară așa de varvară unde se iau murăturile drept putregaiuri puturoase, iar lumea se îndoapă cu carne împuțită și brânzeturi viermănoase! Auzi? Hal de lume civilizată!

Cât despre tânărul Grigore, conu Vultureanu, cum se înapoia în țară, nu avu altă grijă mai mare decât a se vârî în politică până peste urechi. Și ce mai politică, Doamne! Se băgă în tagma bonjuriștilor, își tăie barba în furculiță ca Kogălniceanu, ținându-se de pulpana lui, cu toate că era de neam mai mare decât acela. De cătai în sipetul cu hrisoave pe care-l ținea conu Costache sub patul lui de dormit, aflai că Petru Rareș-Vodă, cu prilejul unei vânători ce o făcea în împrejurimile lașului, prinsese doi vulturi pe o stâncă de pe dealurile de lângă apa Jijiei. Suindu-se pe această stâncă împreună cu cel mai viteaz dintre căpitanii săi și uimit de frumoasa priveliște ce i se dezvăluia dinaintea ochilor, îi spuse tovarășului său: „Vezi, căpitane, locul acesta ce se întinde de la porțile lașului și până în apa Pru-tului? Al tău să fie de acum. Se va chema Vultureni în amintirea celor doi vulturi ce i-am prins aicea”. „Și eu, Măria Ta, răspunse viteazul, tot astăzi îmi schimb porecla după moșie, în amintirea vecinicei recunoștințe a ur-mașilor mei către Măria Ta!!” De atunci și până astăzi se dovedește prin hrisoave de întăriri că această moșie a trecut din spiță în spiță ca dreapta moștenire și tot din parte bărbătească, Tară a ieși nicio clipa dinneamul boierilor Vultureni.

Făcu ce făcu conu Grigore și intră cu băiatul Sturzoaiei de la Miclăușeni ca secretar la Divanul ad-hoc, de care nici conu Costache nu putu scăpa. Acolo făcu mai multă gălăgie decât bonjuriștii ceilalți, cerând fel de fel de ca-bazlâcuri la care nimene nu se gândea și care totuși s-au îndeplinit mai toate, dar mai târziu. Darmite la alegerea de domn?! În loc să se puie frumos, să lupte împreună cu tatăl său din partea lui Mihai-Vodă Sturdza, bătrân cam hrăpăreț, nu-i vorbă, dar cu scaun la cap, d-lui nu voi să știe nici de beizadea Grigore, care cel puțin era pașă turcesc și încă cu două tuiuri, ci ținu hangul bonjuriștilor și se laudă și astăzi că el l-a scornit pe Alecu Cuza, la care nu se gândea nimeni!... Dar zi că asta este meteahna tuturor bonjuriștilor! Nu întâlnești pe unul să nu-ți zică că el a făptuit Unirea, propunându-l de domn pe Alexandru loan I care jucase biliard în cafeneaua Mavromulo din Galați. Drept este că tot timpul domniei lui Cuza, acum îl vedeai pe Grigore agă, acum președinte de tribunal sau prefect într-un județ.

Toate ar fi mers ele cum ar fi mers, dar deprinsese d-lui și năravul foi-țelor. Ia asta fu mai rău decât toate; că în vreo câțiva ani se duseră și moșia Valea Roșie din Fălticeni, ce i-o dăduse conu Costache, și Moara Grecilor din Vaslui pe care o moștenise de la mă-sa. Ba mai adusese în Iași musu Delmari - antreprenorul operei -, o spurcăciune de italiancă ce-l smintise cu totul pe bietul copil. Ha, ha, s-o hirotonisească cucoană mare pe come-dianta aceea.

Atunci, conu Costache se hotărî a pune piciorul în prag; și l-a înțepenit atât de strașnic, încât cu toate lacrimile și amenințările băiatului că-și va face seamă, izbuti să-l cumințească și să-l însoare cu Aglăița, o fată de sea-ma lui, nepoata lui Săndulache Sturdza de la Scheia, vrednică, înțeleaptă, evlavioasă și bună gospodină. Îi puțin cam franțuzită, dar ce să-i faci? Nu tot la Paris o învățat și ea cu fetele lui Costin Catargiu? Dar ea e mai cumin-te, mai așezată decât acelea: una că nu o stat acolo prea mult, apoi mă-sa, după ce o readuse acasă, îi o mai scos din minte cam mulțișori din gărgău-nii franțuzești, ținând-o tot lângă dânsa și învățând-o cu temei gospodăria unei case de boier mare.

Pe lângă dânsa s-a cumințit și Grigore. Și-a tăiat ciocul de pe bărbie, s-a lepădat de Satana și de politica roșilor, își vede de treabă, ba, nu demult, s-a dat din partea lui Lascar Catargiu, încredințându-se că conservatorii lui au, adesea, apucături încă mai stacojii decât roșii din vremea lui Vogoride. Așa că i se potrivește de minune.

— Fiii! Câte nu-mi mai văzură ochii în timpul acelor șaptezeci și cinci de ani de viață, își zicea conu Costache, scuturând cu îngrijire în tăvița de alamă scrumul din luleaua lungului său ciubuc.

Când în eteria de la 1821 eram băiat de 12 ani și învățam la școala din Halki, fui silit să fug pe corabia unui grec care m-a dus tocmai la Odesa, de unde am scris tatei; dar el abia după trei luni izbuti să vie să mă ieie de aco-lo, că doar erau și în țară la noi fel de fel de răzmirețe și bătălii între turci și volintirii greci, dintre care una chiar aici aproape, în curțile Roznovanului de la Stânca. Apoi veni domnia lui Ioniță Sturdza, pe când eram flăcău și aruncam djeridul de călare pe tăpșanul de la Galata.

Cum eram cel mai sprinten și mai dibaci dintre toți fiii de boieri, Măria Sa mi-a dăruit o șea scumpă numai de argint și m-o făcut comis la curtea lui. Nu ținu însă mult slujba mea că intrară rușii în țară și-l maziliră pe bie-tul Vodă. Toate pământurile acestea ce se văd peste Prut erau ale noastre, afară de Dănuțenii care erau ai lui Ciuntu Balș. Mai aveam și altele prin So-roca și moșia Gura Galbenă, dincolo de Chișinău. Dar ce să faci cu dânsele sub oblăduire străină? Ca să trecem Prutul trebuia pasport de la consulat, apoi să treci podul tocmai la Sculeni ca să te întorci înapoi aici numai peste apă. De aveai treabă la Gura Galbenă, trebuia să te rogi de ispravnic ca să-ți dea pază de mazili, ca să treci codrii Bâcului unde mișunau cete de haiduci. Așa că tata s-a desfăcut de toate moșiile lui din Basarabia, pe nimica, și a cumpărat altele mai mici și mai scumpe la Fălticeni, Roman și Putna. De frica rusului nu a voit să cumpere nimica mai în apropiere. Zicea „că nu-i ajunge Prutul ca să-l despartă de ruși, dar că-i mai trebuia și Șiretul! De am scăpat Vulturenii de vânzare a fost numai că erau de baștină și din pricina numelui”.

Cine putea visa pe atuncea că această țară vecinie umilită și încălcată care se desfăcea bucată cu bucată - astăzi Bucovina, mâine Basarabia - va ajunge odată de sine stătătoare, ba cogeamite regat ca Belgia, Olanda sau Portugalia?! Pe când regate mari - care nici n-ar fi vrut să știe de noi - ca acela din Neapole, al ambelor Sicilii vor fi șterse de pe harta lumii, pe când Rusia ceva mai mare decât eram noi pe atuncea va ajunge împărăție, iar altele vor ființa numai cu numele, ca Saxa, Bavaria și Vurtenbergul?! Te apucă, zău, amețeala când stai să te gândești.

Auzi, auzi ce-a ieșit din borșarii lui Vogoride și ai lui Cuza? Să trecem noi Dunărea cu 40 000 de soldați! Da bine, frate, nici rușii lui Paschievici nu erau mai mulți! Și acum în anul acesta se zice că avem peste 100 000 de ostași, ofițeri învățați și niște cetăți cu care putem opri și jumătate milion de vrăjmași.

Și s-au bătut țopârlanii noștri ca niște lei! Eu unul credeam că o să se împrăștie ca potârnichile la prima lovitură de tun. Ți-ai găsit! Nu numai că s-au făcut de laudă, dar i-au scăpat și pe ruși de rușine. La început nu-mi venea nici mie s-o cred, dar m-am pliroforisit îndată când i-am văzut pe ruși cât de supărați erau. Slavă Domnului, am văzut ruși destui în viața mea și îi știu cât de lăudăroși la izbândă și cât sunt de înciudați când mănâncă vreo trânteală. La un adicăte, aveau și ei dreptatea lor. Mă rog, oștire veche să-și datoreze scăparea de la niște mucoși de ieri, alaltăieri! Plesnea fierea într-înșii de necaz, unde nici ai noștri nu-și scuteau gurile de laude înaintea lor.

Bre, bre, bre! Ce vremuri fuseră și acele! Parcă strechiaseră cu toții, zău! Să nu se apuce nebunul de Grigore, la vrâsta lui de 43 de ani, să-și lese nevasta și copilița de 4 anișori ca să se facă soldat prost, în căprăria lui dl caporal Bârcă, pe care-l avusesem băiet al vieții din curte? Darămite Aglăița parcă a fost mai cuminte? După ce s-a săturat de făcut scamă pen-tru răniți, la care lucram și eu sara, d-ei fără să-mi spuie nimica și pe când eram dus pe câmp, ia careta, un rând de poștalioni și o șterge tocmai la Iași. De acolo îmi trimite caii și trăsura înapoi, împreună cu o scrisoare prin care mă roagă să nu mă supăr, să îngrijesc de scumpa noastră Eugeniță, dar că ea plecă chiar în seara aceea la Turnu-Măgurele, unde s-a angajat ca soră de caritate într-un spital militar. Zicea că astfel va fi mai aproape de Grigore și va putea îngriji singură de dânsul la o întâmplare, iar ea, chiar de ar păți ceva va muri liniștită că-și va fi făcut datoria de româncă, știindu-și copila în grija mea! Pe de o parte, îmi venea să plâng, iar pe de alta, mi se făcea o ciudă nespusă! Nu o puteam învinovăți, cum nu-l învinovățeam nici pe Grigore; că în fundul inimii, să mă bată D-zeu dacă nu-mi blestemam bă-trânețile, care mă împiedicau să fac și eu ca dânșii!

Nu știu: ori rugăciunile mele și liturghiile ce le dădeam la sfânta noastră biserică au fost primite de D-zeu, ori că sufletul Cleopatrei o fi vegheat de sus asupra lor, dar avui bucuria să-i revăd pe amândoi teferi și voioși. Gri-gore era acum sublocotenent în miliție purtând pe piept Steaua României, Virtutea militară și trecerea Dunării, bun, teafăr, sănătos. Biata Aglăița însă era galbenă, prăpădită după un tifos pe care-l căpătase la spital, dar pe care mi-l ascunsese în scrisorile sale. Și ea era decorată cu Ordinul Sfintei Eli-saveta.

I-am pus îndată pe odihnă și îngrășat, iar când o văzui pe nora mea îndreptată, frumoasă și veselă ca în trecut, o întrebai în glumă: „Ei, soră Aglăiță, tot te îndoiești de viitorul neamului tău?” Îmi răspunse cu lacrimi în ochi: „Nu, tată! am fost neștiutoare pentru că am fost crescută între stră-ini, care nici astăzi nu ne cunosc. Când mi s-au deschis ochii la lumina adevărului, ai văzut că mi-am plătit și ispășit păcatul. Eram să mor și cu drag mi-aș fi jertfit viața pentru țara mea! Cred acum în neamul meu și-mi voi crește fetița altfel de cum am fost crescută”.

Și s-a ținut de făgăduință! Englezoaica asta e numai un fel de dădacă. Toate lecțiile le dă fetii chiar Aglăița. Copila e încă mică, abia de 9 ani, dar când va fi mai mare îi vom aduce toți dascălii și profesoarele de care ar pu-tea să aibă trebuință, chiar aicea în Vultureni sau la Iași, în timp de iarnă, fără a mai căuta peste graniță, ceea ce, slavă Domnului, se poate găsi și la noi acuma.

Dar conu Costache băgă atunci de seamă că soarele se suise cam sus pe cer, ba că începuse chiar a dogori cam tărișor pe cerdacul ăsta dinspre Prut, cu toate frunzele de viță, ederă și clopoței care-l acopereau pe unele locuri; se sculă de pe jilțul-leagăn în care își făcuse tabietul de dimineață și, trecând prin salonul cel mare și sufragerie, se așeză pe cerdacul celalt care da în curte și pe care sufragiul Ioniţă pregătea masa pentru cafeaua cu lapte.

Capitolul III
Gospodăria boierească

Am spus că cerdacul pe care venise să se așeze conu Costache dădea spre curte. Această curte însă alcătuia un mare paralelogram de clădire, pentru a cărei ridicare, începând cu locuința boierilor, nu se cruțase nici locul, nici piatra, nici celălalt material.

Locul nu se cruțase, pentru ca locuința boierilor să fie ferită de primej-dia focului, așa că, cele două fețe din dreapta și din stânga casei erau la o depărtare de 15-20 de stânjeni domnești. Fuseseră, în vremuri, legate și ele prin un zid gros și înalt ca de cetate, dar când se însură conu Costache și prefăcu toate casele, înlocui zidul acesta, așezând pe temeliile lui un frumos parmaclâc de fier, printre gratiile căruia se zărea frumoasa grădină și măre-țul parc, care coboară tocmai până la Jijia.

Nici zidirea și materialul tot nu aveai pentru ce le cruța. Piatră și var, slavă Domnului, destule chiar pe moșie, și puteai arde câte cuptoare de cărămidă ai fi voit, că era pădure destulă de ars. De lemnării nu duceai nicio grijă, că veneau gata, aduse cu carele boierești de la o moșie de la munte, tot a boierilor Vultureni. Prin ele găseai lemne de tot soiul: de la bradul cel mai lung, până la cel mai gros stejar. Cât despre salahori, zidari, lemnari, stoleri, fierari și lăcătuși, iar nu puteai duce nicio lipsă și îi găseai fără plată, câți chiar nu voiai, printre țiganii Vulturești, și dacă este vorba de gurile lor, de lucrau sau nu lucrau, tot era boierul silit să-i hrănească. Ceea ce mai costa ceva era neamțul însărcinat cu planul și privegherea lucrărilor. Se întâmpla ca neamțul să fie italian sau franțuz, dar tot neamț i se zicea, că papistași erau cu toții. În asemenea întocmiri, zidurile nu le-ar fi putut răzbate nici tunurile turcilor de pe vreme, iar canaturile de stejar ale ușilor, care toate se deschideau pe dinăuntru, nu prindeau niciun loc în odaie, deoarece, oricât de late ar fi fost, tot n-ar fi putut întrece grosi-mea zidului!

De pe locul unde sta conu Costache, rezemat de unul din stâlpii cer-dacului și jucându-se cu metaniile, se vedea mai întâi partea din dreapta a paralelogramului, începând cu bucătăria, împărăția dlui Niță Spânul, bu-cătarul țigan, îmbrăcat într-o libădea de pânză albă cu două rânduri de bumbi de os, purtând pe cap o tichie tot de pânză, în forma șăpcilor de vară ale soldaților rusești și ca ele fără cozoroc. De la brâu în jos îi cădea un șorț tot atât de murdar cât de albe și neprihănite îi sunt libădeaua și tichia, care-l arată și mai negru de cum l-au lăsat firea și strămoșii. Dl Niță, deși țigan neaoș, e om de seamă și cu mai mare vază la curtea boierului, căci este om de mare meșteșug. Mă rog, dacă o fost atâția ani ajutorul bu-cătarului franțuz de la Roznovanu și alți vreo câțiva ani ajutorul lui Forcoș, ungurul lui Toderaș Balș! Se pricepe de minune la bucatele franțuzești și la fripturile care plac conului Grigore și coanei Aglăiței, dar nu dă greș nici la sărmăluțele, puii cu smântână și alivencile cuconului. Ba face niște pâinișoare și chifle, curat ca la Viana! Acum în urmă o mai învățat de la madama miss un fel de budincă englezească, unde arzi bunătate de șervet de câte ori vrei s-o gătești. Îi zice plumb-budincă de ușoară ce este, căci e destul s-o guști, pentru ca să simți la stomac o greutate, de parcă ai fi înghițit o măsură de halice de a pușcașilor. Bucătăria lui dl Niță e mare și luminoasă cu o plită cât un șlep de Dunăre, în care se topește stânjenul de lemne, odată și cu săptămâna. În odaia rece - camera de chibzuință a dlui Niță - îi place, de altfel ca pretutindeni, să lucreze din belșug! Așa de pildă: de arde cumva vro oca două de unt... sfâr! în plită, ca să ardă și mai bine; de greșește vreun filet, sos, madeiră... sfâr pe fereastră, că sunt destui câini în ogradă care îi așteaptă darul; ce mai rămâne din sticla cu maderă, o dă pe gât; iar boierilor le face o iahnie cu ciuperci, că tot acolo vine și îi mai pe placul cuconului cel bătrân. Și e rău dl Niță!... de o răutate nemaipomenită cu cei doi argați ce i s-a dat ca să-l ajute. Dă într-înșii cu ce apucă! De se duc să se jeluiască cuconiței Aglaie, răspunde că: așa înțelege el să-i învețe meșteșugul bucătăriei și că, de se ostenește să-i bată, o face numai spre binele lor! Odată că se întrecuse cu bunătatea și-l umpluse pe unul de sân-ge, conu Costache, scos din răbdări, îl apucă de chică pentru ca să-l bată: „Ține-mă bine de chică, Măria Ta, ține-mă bine, îi striga țiganul, că eu te țiu și mai bine de stomac și tot n-o să mă poți da afară! Cine ți-ar mai găti bucate ca Niță Spânei?! Boierul râse cu poftă și îi mai aruncă și un galben, în această împărăție mai autocratică decât a țarului rusesc, nimene nu avea pas să intre, că primea ceva în cap sau în spinare, iar de se alegea numai cu vro înjurătură țigănească, se putea lăuda că e om norocos! Lui dl Niță nu-i plăceau vizitile... și pace! Suferea de nevoie, pe sufragiul, ca să-i ducă bucatele la masa boierească, pe coana Anica, cămărășița, pentru ca să-i aducă merindele și vinațurile străine pe care le întrebuința așa precum am văzut; dar nici ei n-ar fi rămas neînjurați de ar fi îndrăznit să-i facă cea mai mică dojană. Auzi? Dl Niță Spânu, bucătar vestit, să se lese judecat de niște slugi? Catadicsea să primească cu cinste pe coana Aglăița, cu care binevoia să se sfătuiască apropont de vreun fel de bucate franțuzesc, pe care d-ei îl tălmăcea din carte, nu de la dânsa; dar atâta tot. Încolo, nici cuconașul Grigore nu era tocmai bine văzut, că nu-i treabă de boier mare să-și bage nasul în tingiri. Cât despre duduia Eugenița, o luă la goană, păzându-și numai gura de vro vorbă proastă. Ba odată chiar s-o prefăcut, pentru ca să-i piară gustul de a mai veni, că-i leagă dinainte un șorț de bucătărie și o pune să frece tingirile. Abie scăpă de angara biata duduie, mulțumită ener-giei lui miss, care nu se sfii să-i zică spânului în franțuzeasca ei: „Ao maater Nița? Vous êtes un noir Sauveage!ˮ Adică îl făcea pe bietu țigan și smolit, și sălbatic... Dar se poate așa să și fi fost.

Alăturea de bucătăria mare mai era una, întru nimic mai mică decât cea dintâi, și care părea chiar și mai mare, unde nu avea plită, ci numai cuptoare și cotloane pentru facerea cozonacilor, a pâinilor și a dulceților. Se chema Chitaria și se afla sub oblăduirea coanei Anicăi. Acolo dl Niță nu mai era stăpân decât pentru a-și coace pâinișoarele de Viana și chiflele, de două ori pe zi. Acolo numai coana Anica era stăpână. Acolo își făcea d-ei turtele de Crăciun și cozonacii de Paște; iar pe vremea dulceților tot acolo aduna fete și femei din sat la desfoiatul trandafirilor și scosul sâmburilor de la fructe, pe când d-ei, sub privegherea cuconiței, cântărea zahărul pisat cu... paharul și își făcea fiertura. Tot acolo se scărmăna lâna de la saltele și claponea d-ei pui, gândindu-se la răposatul, D-zeu să-l odihnească, căci pe când trăia fusese cogeamite posesor la Osoi. „Deh! așa vine vremea uneori, oftă biata cucoană, d-lui om zdravăn și voinic doarme de atâția ani sub iarba verde din țintirimul de la Osoi și eu, atât de slăbuță, plăpândă și delicată, clapo-nesc acum la casa altuia!”

Alăturea era spălătoria, alcătuită din două odăi și o tindă larga și lungă, în cele două odăi își duceau amarul vieții cele două țigance spălătorese, din-tre care cea mai bătrână, îmbrobodită cu un tulpan verde cu flori galbene, mult mai sămăna la chip, dacă nu și la floare, cu însuși cuconu Costache Vultureanu. Gurile rele șopteau că baba Stanca, așa o chema pe țigancă, ar fi un păcat din tinerețe a Măriei Sale și la un pahar de rachiu mai mult, nici baba Stanca nu se dădea la o parte de obârșia sa boierească, povestind cât fusese de frumoasă mama ei.

Alăturea cu spălătoria era locuința slugilor de sus: o odaie mare, pătra-tă, luminată prin două ferești și încălzită iarna prin o sobă cu șase stâlpi. Mai bine de ¾ din odaia aceasta erau cuprinse de un divan de scânduri, aproape tot atât de larg ca podul de pe Jijia, dar lucrat cu mai multă îngri-jire. Peste dânsul era așternut un mindir, un oarecare număr de saltele de lână cu câte două perine de puf de fiecare saltea, câte o plapumă și câte un sipet de Brașov în care se țineau hainele și albiturile. Noaptea dormeau într-o frățească tovărășie și într-un amestec plăcut de miresme și dl Niță Spânul, și Ioniţă sufragiul, și cei doi perdegii. Ziua se strângeau frumos așternuturile și se așezau rotogol, fiecare pe lada lui de Brașov, după care se deschideau ferestrele vreun ceas, două, căci altfel nu ai mai fi putut intra în odaie. Sipete și așternuturi erau mai multe decât patru. Nu că s-ar fi mic-șorat întru ceva caifetul boieresc, dar în prevederea musafirilor care ar fi venit cu slugile lor. Numai dl Mihalache, camar-dinerul, dormea în camar-dineria cuconului, precum și camardinerul cuconașului în camardineria Măriei Sale; aceia își aduceau așternuturile seara și le cărau dimineața, pe spinare, în odaia slugilor, unde le așezau frumos pe sipetele lor de Brașov, se spălau în același lighean cu ceilalți, se pieptănau și se îmbrăcau cu toții și își vedeau de slujbele lor respective, înainte de a se trezi stăpânii. Mai era alăturea și un ghevghir, unde se grămădeau, unele peste altele, toate mo-bilele stricate și lucrurile învechite, dar nu era tocmai plin; că ghevghirul cel mare, unde ai fi putut găsi adevărate comori de artă și de bogăție, era la Iași, nu la țară. Ca și ghevghirul de la Iași însă avea ușa de fier. Tot de fier era și ușa cămărei: de tavanul ei boltit atârnau în slavă: șuncile, ghidemu-rile, batogii, slănina afumată, căpățini de zahăr, lumânări de său, cârnați, mușchi afumați și pastramă. În rafturile cele de sus: funduri de lumânări de spermanțetă, alăturea cu cutii de conserve, sardele franțuzești, muștar străin și muștar fiert în must dulce, nenumărate borcane cu dulcețuri și câte altele ca, de pildă: câte un șvaițer cât roata carului, învălit cu îngrijire în pânză udată în vin, ca să nu se usuce, și căpățini de brânză de Olanda - brânzeturile și cașcavalurile se țineau în beciul de la lăptărie. În raftul de jos, sub despărțituri închise cu capace de sticlă: funturi de ceai, cafea, zahăr pisat, macaroane, diferite paste de supă, scorțișoară și felurite mi-rodenn stafide, migdale, alune și smochine. Apoi butoiașe cu măsline și sardele de Lissa, lăzi de portocale și lămâi, saci de cafea neprăjită, de făină de Botoșani și orez arăpesc din Egipet. Lângă singura fereastră a camarei era o masă cu o condică și o balanță de spițărie, cu grame, centigrame și miligrame. Bineînțeles că numai coana Aglăița putea să umble cu aseme-nea lucruri. De unde să scrie coana Anica prin condice, d-ei care ținuse socoteala răposatului d-lui la Osoi, când cu răbușul, când cu crida pe scân-durile ușilor și privazurile ferestrelor; căci numai d-lui era în stare să scrie izvoade, dar tot după răbușurile coanei Anicăi. Ca măsurătoare mai avea paharul de o litră. Mă rog: patru pahare și ocaua dreaptă, două pahare ½ ocă, jumătate de pahar, jumătate de litră și nu-i greu să afli câte lingurițe de cafea încap în o jumătate de pahar. Unde nu mai poți ținea socoteală, mai potrivești și cu ochiul și vezi pe urmă, după zahăriseala dulceții, sau la gustul cozonacilor, de ai greșit sau ba.

Mâna, ochiul, mirosul și... paharul, gol bineînțeles, erau acele patru pietre de temelie, pe care se rezema nețărmurita știință a coanei Anicăi. Credincioasă stăpânilor cum nu mai fusese poate răposatului chiar în zi-lele de mărire, o vedeai sculată înainte de faptul zilei. Iarna în cațaveică blănită, cu un șal în cap și cu ciobote țărănești în picioare, alergând: când la găinărie, când la spălătorie, apoi la bucătărie, la beciurile amândouă -cel cu vin și cel cu zarzavat - ori sus să vadă cum s-au grijit odăile și dacă Ioniţă sufragiu nu s-a înfruptat la dulcețurile boierești, la zahărul pentru cafele sau la caimacul cu lapte. În sfârșit, toată ziulica era pretutindene și pretutindene gura ei clopot, împărțind dreptatea, ici cu paharul, colea cu vreo palmă pe vreo mutră mai obraznică. După ce nu mai avea ce împărți și la cine zbiera, se întorcea în odăile d-sale și da zahăr lui Fideluș, o cotarlă cât pumnul de mare, bătrână, colțoasă și chioară de un ochi. Apoi își facea singură cafeluța și așezându-se pe divan începea pasianța lui Napoleon, cu două perechi de cărți și ochelarii pe vârful nasului. Nu avea însă niciodată răgaz s-o isprăvească în tihnă, căci o chemau hojma în toate părțile, ba chiar și acolo unde nu se pricepea deloc. Așa de pildă: îmbolnăvindu-se chelarul, conu Costache o rugă să se ducă la beciul cel mare de la vie ca să pritocească niște vin dintr-un butoi într-altul, cu vierii. Să putea să nu meargă? S-o dus biata cucoană și ea, care în viața ei nu gustase vin decât de două ori pe an și numai din sfântul potir, se întoarsă de acolo biată ca o curcă, numai din pricina mirosului tare! Și a bolit trei zile de cap! Apoi cu toate zbieretele ei și palmele care era silită să le cârpească pentru ca să-și menție autoritatea, cum spunea d-ei, coana Anica era bună și miloasă ca o bucățică de pâine și avea mare pricepe la leacuri. Las că niciun pui nu murea de mâna ei când îl claponea, dar alerga pe la lehuze și bolnavi, toc-mai devale în sat ca să le dea doctorii. Și nu de cele băbești, vă rog, ci chiar de acele pe care le dau și doctorii cei mari, ca de pildă: chilină, salamară - un fel de sare nemțească care te ia repede. Și tot cu paharul le măsura și pe acelea așa că pe unul l-a asurzit chiar de tot, iar pe alta a facut-o să-și piarză copilul. Doctorul de plasă n-a dat-o în judecată numai de hatârul boierilor, dar a oprit-o cu strășnicie să mai dea asemenea doctorii decât după balanța din cămară.

În unghia drept cu acea cămară, se întinde spre stânga latura din fața ceardacului, având la mijloc o boltă prin care se intra în curtea boierească. Din partea dinspre cămară era locuința coanei Anicăi care se alcătuia din două odăiți, o tindă și alte două odăi mai mari unde dormeau fandișambra, coana Aglăița și slujnicele de sus. Dincolo de boltă locuia conu Nastasache Fulger, vechilul moșiei, apoi fostul sergent furier din oaste și acum contabil Nicolae Borș, care avea cănțeleria moșiei în odaia de alături.

În sfârșit, ultima latură a paralelogramului începea cu grajdul, legat de locuința contabilului, pentru ca tainurile de grăunțe să treacă de două ori pe zi pe dinaintea ferestrelor sale și să se poată încredința mai bine că se dădeau la timp, îndeajuns și fără risipă. Grajdul acesta era boltit, așa că i-ar fi putut arde acoperământul, fără ca să scoți caii din el. Două rânduri de stănoage cu uluce și iesle mari se înșirau pe toată lungimea lui. Mai întâi în stănoage individuale vedeai 4 telegari frumoși care nu se înhămau decât la oraș; apoi - pentru căișori de munte ai vechilului, iar de acolo, patru table pentru cele patru tacâmuri de poștalioni a câte șase cai de tacâm, cu surugiul lui. La fiecare două tacâmuri mai era și un băiat numit înaintaș. Aceștia erau un fel de ucenici surugii, care încălecau numai când se înhămau opt cai în șir ori mai multe trăsuri în patru cai. Mai la fund cai de călărie ai cuconașului și ai cuconiței. Celălalt rând era pentru caii vătajilor când veneau la curte și mai erau opt cai de dârvală, cu câte un argat la patru cai. Aceia aduceau poșta și carnea de la Iași și se mai întrebuințau și la vreun boronit sau la vreo arătură mai grabnică. Știți dvs., la așa gospodărie cai să fie, că de lucru se găsește berechet! Celelalte table rămâneau goale, așteptând, ca și așternuturile din odaia slugilor, să cadă vreun musafir venit cu poștalionii lui sau cu vreo birjă de la Iași. În rând cu grajdul era șura pentru trăsuri; un adevărat muzeu al cărătășăriei cunoscută la noi. Începeau cu străvechiul rădvan, butca cu sticle și caleașca măreață, având toate niște arcuri moi și mari, aduse în sus, care te legănau în mers așa de dulce, încât ori te fura somnul, ori te apuca răul de mare pe uscat! Apoi mai aveau cozi dinapoi, unde se cățărau ciocoi, și dedesubt niște p.edici cu lanțuri de împiedicat roțile la vale și de fript degetele «ocolului care umbla să le scoată de sub roată după ce se înfierbântaseră tarându-se pe pământ. De la ele întâlneai trăsuri de toate soiurile: faetoane cu patru locuri, cupele trois quart, landouri și victorii, break-un și dog-karuri englezești, sănii rusești și de toate! Hămurăria era tot în șură, dar despărțită cu scânduri.

Și toate clădirile acestea, afară de locuința boierilor, mai că nu se vedeau, din pricina ederei și a clopoțeilor sădiți cine știe de când și care se agățaseră așa de ele, încât nu se mai vedeau zidurile și cu toate stăruințele grădinari-lor, întunecau și ferestrele. Până și bolta de intrare era numai verdeață; iar din pricina ederei totul rămânea verde și iarna. Mijlocul ogrăzii era cuprins de un rond uriaș de flori, încunjurat de un gard viu și foarte des, care nu lasă între el și celelalte clădiri decât loc de trecere pentru două trăsuri.

Dar parcă numai în asta se încheia gospodăria Vultureanului?...

În dosul grajdului și destul de departe, înconjurată cu niște șanțuri uri-așe și adânci ca de cetate, era fânăria, în care găseai atâtea stoguri de fân de măsură (adică 12 stânjeni p-împrejur și 12 peste cap) câte ori puteai nu-măra patru cai la grajd. Era știut că la 4 cai era nevoie de un stog de măsură, de la coasă la coasă. Apoi șire de paie pentru așternutul și iernatul boilor și al vacilor. Fânăria era totdeauna departe de orice drum sau clădire și avea jitarul ei deosebit care s-o păzească.

Când ieșind de sub boltă, apucai la dreapta, dai de o casă lungă, lungă, făcută din nuiele, lipită cu lut, având prispe și ferestre, văruită cu îngrijire, acoperită cu stuf, paie și prăștini și poreclită cazarma argaților. Alta la fel, dar mai mică, e mămăligăria: ea este destul de depărtată de cazarmă, tot de frica focului. Apoi sunt trei ocoale deosebite: pentru boi de plug, pen-tru vaci și pentru vitele mici, având fiecare șopron de iarnă. Intre ocolul vacilor și al vițeilor era lăptăria cu lăptăresele; o treime din clădire este la suprafață, alta îngropată în pământ în chip de bordei sau zemnic și a treia este săpată adânc în pământ în chip de hrubă, cu mai mulți craci, unde se păstrează putinile cu unt și brânzeturile. In fața clădirii este un umbrar pe patru stâlpi sub care fierb cazanele și alți stâlpi cu mai multe cuie de lemn, pentru aninatul oalelor puse la uscat și al strecătoarelor pentru brânză. Nu, parc, îngrădită cu îngrijire ca să nu poată nici paserile găinăreselor, este o adevărată departe e ghețăria.

De la ghețărie spre grădină și răzbate nici vitele din apropiere, livadă moldovenească cu straturi întregi de trandafiri de dulceață și de zmeură; apoi răspândiți pe o pajiște verde, plivită de orice buruiană, crescută la întâmplare, fără rând, linii, drumuri sau alee. Cireși, vișini, caise, zarzăre, cireșe amare, piersici, mere domnești ca doi pumni de mari, pere, prăsade și pere mălăiețe. Acolo, pe o rogojină pe care îi așternută o scoarță înflorită, rezemat pe perine, îi place lui conu Costache să-și fumeze ciubu-cul cel de cireș, facându-și cheful de după-amiază și pierzându-și privirile pe șesul Prutului și pe dealurile Basarabiei, care, din livadă, se văd și mai bine decât de pe cerdac. Întâmplându-i-se coniței Aglăiței să plănuiască înaintea bătrânului cum ar trebui europenizată livada: hultuind perele mă-lăiețe cu poires duchesses și cultivând piersicele en espalie:

— Foarte frumos, zise conu Costache, trăgând cu ciudă nour de fum din ciubuc, numai europenizarea asta trebuie s-o lăsați pe mai pe urmă. Cât îmi va mai da D-zeu zile, am să-mi păstrez livada cum am primit-o de la tata; slobozi veți fi după mine s-o franțuziți și pe aceasta, dacă nu știți să-i pricepeți frumusețea!

Dacă însă, ieșind de sub boltă, apuci la stânga, dai de un adevărat sat de case țărănești, dar clădite mai cu îngrijire decât cele de devale și toate acope-rite cu șindrilă; casele celor trei preoți, a diaconului, a psalților de la biserica din deal, toate cu edecurile, livezile și gospodăria lor; a vătajilor, a chehailor și a surugiilor, iar, puțin mai departe, casa mașinistului, a mecanicului, cu atelierul său de fierărie, șoproanele locomobilelor și ale batozelor de porumb și de pâine albă, și moara de foc, nu departe de drumul lașilor; cam în drep-tul bisericii și înconjurată de un șanț, cât a fânăriei, era așa-numita odaie, cu casa paznicilor și a găinăreselor în afară de șanț. Acolo se aflau trei hambare mari ridicate pe căpătâi de stejar pentru grâne, vreo 12 coșere pentru popu-șoi, vreo patru fântâni cu cumpănă și cotețele pentru păseri.

Grădina cu flori era foarte întinsă, începând de la livadă, trecând pe dinaintea casei și cuprinzând și biserica. În chipul acesta, dacă din casă voiai să te duci la lăptărie sau la livadă, ori apucai spre biserică, te duceai tot pe muchea dealului între flori mirositoare și trandafiri; iar ajuns la poarta din fața bisericii, nu aveai nicio sută de pași de făcut și erai ajuns la odaie, în sfârșit, de voiai să te cobori în sat sau pe șesul Bahluiului, puteai trece și cu trăsura prin parcul umbros, de la poarta căruia, cotind la dreapta, dai îndată și de podul cu clapele de clavir.

Dincolo de biserică și de grădiniță, pe un colnic, care de la răsărit la asfințit era pururea în bătaia soarelui și ferit dinspre crivăț de o mică dum-bravă, tatăl lui conu Costache sădise vreo douăzeci și nouă de pogoane de vie, a câte patru sute de tufe de pogon, luate toate din via Roznovanului de la Cotnar, care se zice că ar fi fost sădită şi ea de Ştefan-Vodă cel Mare, cu viaţa luată de la ungurii din Tocay. Socotind an bun cu an rău, mai că da vadra fiecare tufă, de un vin care aproape să-l întreacă pe al Roznovanului.

Mai avea boierul, în o luncă a Jijiei și sub îngrijirea unui bătrân călugăr fugit din Basarabia de nu se mai ținea minte, o prisacă din care scotea ceara de trebuința bisericilor amândouă, iar locul și mierea le lăsa călugărului spre folosință.

Și cu acestea toate se încheia gospodăria conului Costache în Vultureni, afară bineînțeles de alte două moșii în alte județe.

Capitolul IV
Nevinovăția unui copil

Cuconu Costache abia se așezase pe una din canapelele de lozie, care, împreună cu mai multe scaune la fel, împodobeau amândouă cerdacurile, că se ivi de sub bolta de intrare, tras de patru cai din tacâmul poștalionului de rând în ziua aceea, un elegant dog-kar, care, în trapul cel mare al cailor, veni să se oprească în fața scării cerdacului.

Din el, un frumos și voinic bărbat de 45 de ani, cuconașu Grigore Vul-tureanu, cu fața cam rumenită de soare, niște ochi mari și negri, fruntea sprincenată ca a lui tatu-său, părul negru, cam încărunțit pe la tâmple, sări sprinten și voios, după ce dădu hățurile și biciul tânărului înaintaș din coada dog-karului care porni îndată spre grajd pocnind și strigând la cai:

La care tovarășul său ce rânea gunoiul în fața grajdului îi răspunse fără multă gândire:

Rima din urmă era cam slăbuță, dar ascundea poate un adevăr. Apoi zicătoarea că tot Românul e născut poet nu înseamnă, cred, ca surugiul fiind născut român, trebuie să fi supt regulile prozodiei odată cu laptele! Destul că surugiii noștri nu vorbeau cailor decât în limba zeilor și ca versurile lor erau mai prețuite de către publicul la care se adresau, decât ale celora mult-tora născuți români, ajunși poeți, mai mult din meserie deca din fire iar glumele acestor barzi ai harapnicului micșorau mult plictiseala drumului, pe când erau mai rare căile noastre ferate cu multele lor distracții, ca de pildă: înnămolirea trenului în zăpadă, rătăcirea bagajelor, pierderea unui portofel cu bani, sau vreo drăguță de deraiere, care te lasă uneori și cu zile, dacă ești om norocos!

Dar să revenim: conu Grigore, într-un elegant costum de flanelă văr-gată care lăsa să se întrevadă cămașa de mătasă neghilită, cu gulerul în jos reținut de un găitan cu două ciucuri colorate, încins cu un brâușor de piele, încălțat cu cizme ofițerești de infanterie, iar pe cap purtând o mare pălărie de paie, se avântă repede pe scările de piatră, zâmbind pe sub mustață de glumele surugiilor. Ajuns pe cerdac, după ce sărută mâna bătrânului, se așeză călare pe un scaun, și după ce își aprinse o țigară, în-cepu să-i raporteze despre inspecția pe care o făcuse dimineață pe moșie și ce ordine crezuse nimerit să le dea vătajilor, cerând și aprobarea lui conu Costache.

Atrasă de zgomotul trăsurii, apăru în cerdac și cucoana Aglăița, o fru-moasă femeie cam de treizeci și doi de ani, îmbrăcată într-un bogat ma-tineu de batistă împodobit cu dantele și fionguri pembe, care făceau să-i reiasă albeața feței luminată de ochii ei albaștri și visători, și bogăția părului ei castaniu.

Îndată își făcu intrarea și dl Ioniţă sufragiul, în frac și mănuși albe de bumbac, purtând pe brațele întinse o mare și grea tablă de argint pe care sclipeau în razele de soare o cafetieră, o lingură pentru lapte și o zahărniță de același metal toate; apoi un maldur de chifle plămădite și rumenite chiar în acea dimineață de însuși iscusita mână a dlui Niță Spânul, și o mare tiga-ie de lut smălțuită în alb pe dinăuntru și în negru pe dinafară, așezată pe trei picioare la fel, în care, sub o coajă groasă de un deget, fierbea încă în clocote laptele celor două bivolițe, care nu aveau altă menire pe acest pământ decât îndestularea primului dejun boieresc. În adevăr: untul și smântână ce se vedeau pe masă se datorau, ca materie primă, tamazlâcului de vaci, iar ca meșteșug, iscusinței celor două lăptărese, sub înalta priveghere a coanei Anicăi.

După ce fură toate rânduite la locul lor, dl Ioniţă, întorcându-se către cucoana Aglăița, îi spune vajnic: „Poftiți la cafea, Măria Voastră!” Boierii se duseră să se așeze la locurile lor obișnuite, pe când cuconița le servea cafe-lele cu lapte, în ceștile de porțelan de Saxa, cu mânușițele ei albe și încărcate cu inele de mult preț.

— Dar pe duduia și pe miss, întrebă conu Costache, ai uitat să le poftești, Ioniţă?

— Pe duduia și pe miss, întrerupse coana Aglăița, le-am trimis demult cu trăsura, să-și ia dejunul la pădure. Mata erai încă pe cerdacul dinspre Prut.

— De asta nu le-am auzit când au plecat, grăi bătrânul. Dar ce ți-o venit, Aglaița, să le trimiți așa de dimineață?

— Apoi, în timpul căldurilor o să le trimit așa în toate diminețile. Găsesc mai sănătos pentru Eugemța să respire aerul proaspăt de câmp și de pădure dimineața. Tot are d-ei obiceiul să se scoale cu noaptea în cap, și atunci se apucă de toate poznele până ce ies eu din tualetă, împiedicând și pe slugi, ba chiar și pe mine, să ne vedem de treabă. Dar așa, se va întoarce pentru dejun cu lecțiile învățate gata; iar pe vremea căldurii va dormi un ceas dacă o avea poftă și înainte de masă ne vom duce împreună să ne scăldăm la Jijia. Nu ești și mata de această părere, dragă tată?

— Ba cu totul, aprobă conu Costache.

— Crezi tu, Aglăiță, c-o să învețe ceva fata noastră în pădure? întrebă cu oarecare neîncredere conu Grigore.

— Cel puțin n-o învăța vorbe proaste de la slugi, răspunse coana. Apoi te înșeli foarte mult, dragă Grigore, de crezi că fiicei tale nu-i place cartea. Nu zic că în primele zile nu va fi poate cam distrată, dar mare pagubă nu este, pentru că la vârsta ei este destul de înaintată. Despre asta nu duc nicio grijă. Cu toată vioiciunea și nebuniile sale de copil zburdalnic și răsfățat, e chiar pornită din fire spre cugetare și ceea ce îmi place mai mult la dânsa - este că vrea cu tot dinadinsul să-și deie bună seamă de tot ce citește și de tot ce învață.

— De asta o să învețe bine și cu temei, făcu conu Costache.

— Toate bune, zise conu Grigore zâmbind, dar pare-mi-se că nu o prea trage inima și nici înțelepciunea spre muzica ce i-o arată miss Peark, pe care, de altfel, nu o prea pricep nici eu.

— Dar bine, Grigore dragă, făcu conița cam supărată, socoți că am luat-o pe miss ca să destăinuiască Eugeniței frumusețele marilor maeștri ori să-i dezvolte gustul muzical? A învățat-o notele, îi înmoaie degetele prin game și exerciții, îi îndreaptă greșelile, ce vrei mai mult? La vârsta ei de 9 ani cetește bucăți mai ușoare, a prima vista;, urechea o are cât se poate de justă și de fină. Când va mai crește și i se vor deștepta simțirile, fiind bine pregătită, îi vom găsi maeștri mai iscusiți decât biata miss.

— Nu știu ce va fi de dânsa mai târziu, făcu conu Costache, care după ce își băuse cafeaua cu lapte primea acum din mâinile lui Mihalache ciucu cel de lemn de cireș, dar dimineața îmi vine câteodată pe cerdacul celalaltt și îmi ciripește niște doine învățate de la țărani, care îmi înduioșeaza sufletul mai mult decât toate ghiuruiturile italienilor și ale franțujilor. Parcă ascul-tă cu drag și păsările din parc.

— O, cât despre asta, făcu coana Aglăița râzând, m-am ținut de cuvânt, dragă socrule. Vă amintiți desigur ce v-am făgăduit la reîntoarcerea mea din Turnu-Măgurele că nepoțica matale este o înflăcărată naționalistă. E chiar șovinistă: tot ce nu este românesc, ba anume țărănesc, nu are darul să-i placă d-sale. De nu m-aș teme să-mi calc cuvântul aș încerca s-o mai domolesc, dar vă mărturisesc că nu știu nici eu dacă aș reuși.

— Mai bine las-o așa, dragă copilă, zise bătrânul. Decât străinismul ce se vede la alți copii de vrâsta ei, care abia de-și pot grăi limba și cugetă de mici în limbi străine, mai bine ceva șovinescu, care se domolește de la sine cu mintea și dreapta judecată. E bine însă să înțeleagă de cu vreme: că toate popoarele sunt deopotrivă în fața lui D-zeu; că niciunul nu trebuie disprețuit, nici ridicat mai presus; că toate au menirea lor pe pământ; mari ori mici, sălbatice sau luminate, toate au aceleași drepturi și îndatoriri; adică dreptul de a trăi neatârnate și au îndatorirea de a nu jigni nici asupri pe alt popor; că toate pot ajunge la cea mai înaltă treaptă de cultură, de lumină, de înțelepciune și de fericire; în sfârșit că dreptatea dumnezeiască nu este numai în cer, dar și pe pământ și că e vai și amar de popoarele care înfruntă legile ei. Dovadă este chiar poporul nostru românesc, care după atâtea veacuri de suferințe și umiliri s-a văzut, când i-a venit ceasul, neatârnat și mai mândru de cum a fost odinioară și nemaiavând decât singura năzuință: de a vedea pe toți românii liberi, fericiți și realipiți de dânsul. Dovadă ne stau și italienii, și germanii, și câte alte popoare care zilnic reînviază din vremelnicul lor mormânt al asupririi și nedreptății. Și toate reînvierile acestea pe care ochii mei de tânăr le vedeau înfaptuindu-se fără a le pricepe, ne fuseseră mai mult decât prevestite, ci date nouă chiar, de pildă, acum 1884 de ani, prin nedreptățirea, prigonirea, moartea și reînvierea lui Hristos Dumnezeu! Acestea toate, dragă Aglaie, numai tu poți să le tălmăcești și să le insufli copilei tale; una pentru că-i ești mamă și, în al doilea rând, pentru că mi-ai dovedit prin purtările tale că și tu ești pătrunsă de aceleași adevăruri.

— Sunt înduioșată pân-în adâncul sufletului, neprețuitul meu părinte și socru, pentru bunăvoința cu care îmi judecați simțirile și gândul. Este ade-vărat că cele ce ne-ați arătat acuma sunt însuși credința mea, pe care mi-ați întărit-o astăzi luminându-mi-o și mai lămurit, zise coana Aglaia, sărutând cu drag pe bătrân.

— Aceasta este și credința mea, făcu conu Grigore, și este cel mai neclin-tit adevăr; dar nu știu cum face tata, că celea ce zac în fundul inimilor noas-tre, fără ca poate să ne dăm seamă de ele, d-lui le scoate parcă din întuneric, ne le pune în fața ochilor și a cugetului cu o putere care te uimește!

— Uimirea ta, fătul meu, provine din faptul că cine este mai aproape de moarte, îi mai aproape și de D-zeu, pe care patimile lumești te fac uneori să-l uiți și fără de care nu poți vedea nici pricepe cu dreptate nimica. Când veți fi trăit și voi cât mine și văzut cât îmi văzură ochii, veți vedea poate mai departe decât mine și veți pricepe mai lămurit și mai bine. Căci cu toate relele și păcatele tale, lumea tot propășește, chiar atunci când ni se pare că dă înapoi.

Deodată coana Aglăița se sculă de la masă înaintând iute până la margi-nea cerdacului și privind în ogradă: „Ce vra să zică asta? exclamă ea. Euge-nița și cu miss se întorc de la pădure! Așa devreme? Ce au pățit? Au ele un băiețel de țăran pe capră. Uitați-vă: se cobor cu toții din trăsură: Eugenița ia băiețelul de mână și urcă scările în fugă, făcându-ne semne cu mâna și urmată de miss Peark foarte aprinsă și mai roșie decât un morcov!”

Și în adevăr: năvăliră pe cerdac o fetiță de vreo 9 ani, cu părul negru și buclat căzându-i pe spinare și reținut pe frunte de o panglicuță roșie; purta o rochiță scurtă de pichet care îi lăsa gâtul, brațele și pulpele goale. Trăgea după ea un băiet de vreo 8 ani cu picioarele goale, purtând niște izmănuțe și o cămeșuță de pânză de in, menținute prin o bucată de brâu roșu, iar pe cap avea o căciulă mare mâncată de molii. Cât era de vioaie și de limbută fetița, cu atât părea de rușinos și de sfios băiețelul, care se freca la ochi cu mâna rămasă slobodă, gata să plângă. În urma lor se ivi maiestoasă și lungă miss Peark.

— Maman, papà, grand-papà! strigă fetița gâfâind și grăbindu-se la vor-bă, uitați-vă pe cine v-am adus! O să vă spun îndată tot. Ascultați!

Și începu o povestire atât de încurcată, încât nimeni nu putu pricepe decât un țăran foarte crud și o oală cu fasole care se spărsese fără voia co-pilului, jucaseră un rol deosebit în această clară povestire. Mai interveni și miss în franțuzeasca ei pocită, dar nu putu aduce vreo altă lumină în cauză, decât că crudul țăran era chiar tată băiatului și că se purtase cu fiul său ca un adevărat sauvedge. Așa că conu Costache trebui să ia însuși în mână conducerea anchetei, procedând de-a dreptul la interogatoriul noului venit.

— Ia vino încoace, mă golane, îi spuse copilului, zâmbindu-i cu atâta bunătate, încât, cu toată sfiala lui, el se apropie de boier fără șovăire. Conu Costache îl luă frumușel de mână, îl trase mai aproape și-l întrebă cu blân-dețe:

— Ia spune moșului, măi voinice, cum te cheamă?

— Ghiță, răspunse copilul liniștindu-se din ce în ce.

— Bravo, dle Ghiță. Foarte bine ai răspuns. Dar a cui ești tu?

— Apoi a cui să hiu? A tatei... bărbatul mâcăi.

— Bărbatul mâcăi? făcu conu Costache prefacându-se mirat. Da cine-i asta mâca?

— Cine să hie?... la mama care m-a făcut. Noi așa îi zicem acasă cu toții; că doar tata poate să-i zică „Ilinco” sau „Fă”!

— Bun. Am înțeles, dle Ghiță. Da pe tata cum îl cheamă oamenii?

— Apoi îi zic „bade Sandule”, când îl strigă.

— Bre!... N-ai fi tu cumva a lui Sandu Dudău?

— Ba chiar a lui, Măria Voastră.

— Bravo! Uite ce frumos vorbește Ghiță: Măria Voastră! Și cine te-a în-vățat să-mi zici mie așa?

— Na! Apoi nu-ți zice așa și tătuca când îți grăiește? Apoi și tot satul. Par-că n-am auzit eu? Știu că ești om bun și de treabă... grăiește lumea.

— Foarte mulțumesc, dle Ghiță. Dar ia spune-mi acuma: ce-i cu tine și cum ai ajuns pe capra trăsurii duduii?

— Apoi să vezi cum a fost, Măria Vostrule, începu Ghiță după ce înghiți o dată în sec. Mâca m-o trimis să duc mâncarea de chindie tatei, care prășea niște pă-pușoi tocmai pe marginea pădurii celei mari. Cum mergeam pe drumul încă nu tocmai zbicit de ploaia de astă-noapte, cu traista de mămăligă pe umăr și oala cu borș de fasole pe cap, am început a cânta și eu ca omul și cum eram s-ajung la tata, numai ce am alunecat pe mâzgă și huștiuliuc, mă lungesc pe jos cât sunt eu de lung!

— Ce spui tu mă, făcu conu Costache abia stăpânindu-și râsul. Cât ești tu de lung?!

— Da, Măria Voastră, chiar așa am pățit! Oala cu fasole s-a făcut ferfe-niță; borșu a intrat în pământ, doar numai fasolele și lingura au rămas deasu-pra; traista cu mămăliga, bat-o s-o bată, s-o dus să se înece într-o băltoaie de glod și numai eu am rămas lungit pe cărare.

— Măi, măi, măi! Ce întâmplare grozavă!... Ei! pe urmă?

— Deh! Pe urmă o ieșit și tata din păpușoi, m-o luat la scărmănat, după ce m-a ridicat de jos, cum numai d-lui știe! Că deh! mâca e numai o muiere; și nu dă nici cu melesteul așa de tare, cum dă tata, numai cu mâna goală. Pe când zbieram mai cu foc..., na și duduia că iesă din pădure cu cucoana asta lungă și cu țiganul de la caii Măriei Voastre. D-ei l-a probozit pe tata, care rușinându-se de dânsa s-o lăsat de scărmănătură. Duduia m-o luat atunci de mână ca să mă ducă cu d-ei. Tata, ce să zic, nu prea vroia, dar țiganul i-a zis să nu strice hatârul duduii, că doar n-o să mă mănânce nimeni la curte; și că mai pe seară o veni de m-o lua. Tata n-a mai zis nimica. Țiganul o pus cai la trăsură; duduia și cucoana s-au suit într-însa, eu lângă țiganul de la telegari și iată-ne ajunși la curte. Când o veni tata să mă iei, o să mă ducă drept întâi la mâca. Mâca o să se apuce de melesteu și tot ghine n-are să hie de spinarea me!

— Ei, și acuma, întrebă conu Costache, ce-i de făcut?

— Acum, grand-papà, sări Eugenița, să mi-l dai mie pe Ghiță, ca să mă joc cu dânsul când n-oi avea lecții. Tot o să fie mai bine la noi decât acasă la dânsul unde-l bat și tată-său, și mă-sa.

— Ba și țițaca cea mare dă în mine, mai a dracului decât mâca, unde-i mai în putere, adăugă Ghiță. Dacă e vorba să mă joc cu duduia, apoi rămân mai bine aicea. Las’ c-o să-ți fac căsuțe de nuielușe, lipite cu lut galben și acoperite cu stuf, fântâni cu cumpănă și de toate!

— Zău, făcu conu Costache zâmbind! Da o vrea tată-tău să te lese?

— O vrea, Măria Voastră, dacă-i zici mata; că doar suntem puzderie aca-să. Este cine să-i aducă mâncarea la câmp.

— Zău, grand-papà, dă-mi-l mie pe Ghiță. Zi-i mata lui tată-său.

— Bine, fetiță, am să-i vorbesc când o veni și dacă o vrea...

— Ei și mata, grand-papà? întrerupse Eugenița. Dac-o vrea! Ce nu ești mata boier și el numai un țăran prost, care-și bate copilul?

— Și ce-i cu asta că-i țăran? întrebă cam aspru coana Aglăița. Crezi tu oare dacă suntem boieri, că avem dreptul să-i luăm copilu? Nu-i și el om ca și noi, precum Ghiță-i un copil ca și tine? Tu, o fetiță cuminte, căreia îi place a-și da seamă de toate, ai grăit de astă dată fără ca să judeci.

— Nu ți-a spus mama și nu ți-am spus și eu de atâtea ori, interveni și conu Grigore, că și noi tot din neam țărănesc ne tragem și că tot românul e țăran prin obârșia lui?

— Ba mi-ați spus-o, papà, zise fetița plecând ochii în jos.

— Ei bine, atunci înțelege-mă bine, drăguță: românul care o muncit și o strâns mai mult, o avut prilejul să învețe carte și a ajuns boier; iar tu, dacă nu ai învăța, o să rămâi mai proastă decât o țărancă și vei fi vinovată înain-tea lui D-zeu, pentru că o biată țărancă nu are prilejul să învețe ce poți tu învăța.

— Cât despre mine, zise conu Costache, de ar primi chiar Sandu Dudău să mi-l încredințeze pe Ghiță, nu l-aș lua, Doamne ferește, dacă e vorba ca Eugenița să facă din el numai o jucărie, un fel de păpușă.

— Și foarte bine ai face, zise fetița. Dar eu nu voi face așa! Voi învăța pe Ghiță tot ce am învățat cu mama și voi mai învăța pe urmă... ba chiar și piano, dacă o vrea miss să mă ajute.

— Tt! făcu băiatul dând din cap! Dacă veți spune tatei c-o să mă dați la carte, n-o să mă lese, că nici el nu știe. D-lui zice așa: că nu-i bine să învețe omul carte, unde se face surtucar și trăiește pe spinarea țăranului.

— Și bine grăiește tatu-tău, măi băiete, răspunse bătrânul. Așa cum se învață carte prin satele noastre pân-acuma, cam acestea au fost roadele șco-lilor sătești. Cum apucă unul ceva învățătură, socoate că știe și toaca-n cer, vorba țăranului; râvnește mai sus decât îi este puterea minții, se leapădă de sat și de D-zeu; și pornește pe unde-l împinge vântul, căutând a înșela lumea. Acela însă care învață cu drag și cu temei, în suflet curat și numai celea ce-i sunt lui de folos, se face mai bun, mai deștept și mai harnic. Ajun-ge podoaba satului, folositor și lui, și celora cu dânsul deopotrivă. Nu este surtucul care înalță sau înjosește pe om; căci ce-i surtucul decât o haină, cu care poți învăli și parul unui gard, fără ca să-l poți boieri, sau deștepta prin aceasta? Două lucruri înjosesc și chiar pierd pe românul nostru, fie el boier sau țăran: pârdalnica de lene și înfumurarea. Dar lasă că vei pricepe cele ce-ți spun eu mai târziu, când vei fi mai mare. Deocamdată, ia spune-mi, măi băiete, o să vrei să înveți carte? Te trage inima? Gândește-te bine, și să-mi răspunzi drept..., dar știi... drept de tot și din toată inima!

— Deh! Măria Voastră, răspunse copilul cam cu grijă, știu eu? Apoi, oftând, de nu m-o lăsa tătuca voi căta să învăț și eu, ce să fac. Numai poate ca să hie tare greu!

— Nu! nu! strigă Eugenița bătând din palme. Nu-i greu! Nu-i greu! o să vezi ce bine este! Te învăț eu!

— Mihalache! strigă boierul bătând din palme. Ia du-mi deocamdată pe voinicul ista la coana Anica, să-i deie ceva de mâncare.

— Lasă, grand-papà, întâmpină fetița, nu-i nevoie de Mihalache. Îl du-cem noi amândouă cu miss.

Eugenița și cu Ghiță, urmați de englezoaică, o și porniră jos pe scări, îndreptându-se spre odăile cămărășiței.

Capitolul V
O zi la curtea din Vultureni

După ce dispărură copiii pe scări domni un răstimp de tăcere. Conu Costache, căruia îi plăcea s-o cicălească pe noră-sa pentru apucăturile ei aristocratice poreclind-o adesea în glumă „Vicomtesa de l-Aigleˮ, traducând astfel pe franțuzește numele de Vultureanu, îi zise deodată:

— Pentru ce oare frumoasa mea noră Aglăița îmi stă așa de tăcută și în-gândurata? Nu cumva o ceartă nobila vicomtesă de l-Aigle că-și lasă odrasla în atingere cu un fiu de mojic?

— Și da, și ba, dragă socrule, răspunse zâmbind Aglăița. Cu tot democra-tismul meu, pe care-l cunoști destul de bine, mărturisesc că mă cam îngri-jesc să nu deprindă Eugenița ceva cuvinte proaste de la băiatul lui Dudău, tocmai ea pe care, ca s-o feresc mai bine de vorbele ordinare ale slugilor, nu pregetasem s-o trimit de cu zori la pădure.

— Despre asta să nu duci nicio grijă, draga mea. Băiatu îi mic, nevinovat, va căuta el mai degrabă să învețe cuvintele frumoase ce le va auzi de la noi, mai ales după ce voi fi vorbit cu dânsul; căci îmi cunosc cu bine neamul și știu cum să vorbesc cu țăranul ca să fiu priceput și ascultat de dânsul. Apoi, dragă Aglaie, cuvintele nu au decât înțelesul pe care li le dăm. Ai auzit cum adineauri copilul nu s-a sfiit să ne pomenească de mama care l-a făcut? Crezi tu oare că de și-ar fi dat seama de ceea ce spune, ar fi îndrăznit să rostească asemenea vorbă înaintea noastră, tocmai el care nu mai știa pe ce lume se află și se sfia, de rușine, să calce pe lespezile cerdacului? El a auzit că l-o făcut mă-sa și o spune în nevinovăția sa; acum de l-o făcut mă-sa cum o văzut poate că-l face Balaia pe vițelul cel tărcat, sau numai șezând pe ouă, ca cloșca cea de sub pat, nu-și mai bate capul încă s-o afle. Eu găsesc chipul acesta de creștere mult mai firesc, mai cuminte și mai moral, decât a spune unui copilaș că s-o născut sub un trandafir frumos. Minciuna asta bineînțe-les că nu o poate crede multă vreme, oricât de prost l-ai socoti; atunci se în-treabă nedumerit, pentru ce l-au amăgit părinții? Iar neputându-se dumeri și fiindu-i poate frică să nu-și supere părinții, deprinde a spune ceea ce nu crede, faptuind poate întâia lui fățărnicie.

Dar nu-i numai atâta, mai urmă bătrânul, voi trăiți în mijlocul țărănimii și habar n-aveți de dânsa! Un străin care l-ar auzi pe badea Ion al nostru înjurând până și de cele sfinte, ar fi în drept să creadă că poporul nostru este cel mai nelegiuit și cel mai nevrednic și cel mai necredincios din toate neamurile pământului. Nouă însă nu ne este iertată această greșeală. Căci vă întreb în conștiință, dacă poate fi bănuită credința unor oameni, care o duc până la eres, până la superstiție și nu s-ar lașa de post, chiar de i-ar afurisi popa în biserică? Ziceți-le întunecați, da! Aceasta nu e vina lor, dar necredincioși, niciodată!.

— Atunci cum tălmăcești d-ta, tată, interveni conu Grigore care citea un ziar, că acești bine-credincioși pângăresc cu gura lor crucea, Evanghelia și biserica?

— Foarte bine. Vezi că tu numai l-ai auzit pe țăran, pe când eu mi-am dat osteneala să-l și pricep. L-ai auzit vreodată înjurându-se chiar pe sine în așa chip?

— Nu, dar o înjură pe nevastă-sa, pe copii, pe rude, pe vecini și pe toți aceia ce-i ies înainte.

— Pe dânșii da; dar nici biserica, nici Evanghelia, nici legea lui nu o înjură.

— Cum? întrebară uimiți Grigore și Aglaia. Nu înțelegem!

— Așteptați puțin și veți înțelege. Ia amintiți-vă mai întâi de istoria țării voastre. De la cine au avut țăranii noștri să sufere mai mult? Cine le ardea satele și îi trecea și pe dânșii sub tăișul săbiei?

— Tătarii, turcii, leșii și ungurii, răspunse coana Aglaia.

— Foarte bine. Cei doi dintâiu erau mahomedani, ceilalți doi catolici, dar în mintea țăranului, păgâni erau cu toții și păgân a rămas și astăzi pentru dânsul oricine nu face parte din biserica lui. Păgânul întruchipează pentru el: omul rău, necredincios, varvar, crud, tâlhar, mincinos și încărcat cu toa-te moravurile. Văzând că între păgâni sunt unii care au și cruci, și Evanghe-lie, și biserici, îi urau și îi disprețuiau mai strașnic decât pe mahomedani și nu priveau bisericile, crucea și Evanghelia papistașilor ca lucruri sfinte și de cinste. Așa că atunci când badea Ion ne îngrozește cu înjurăturile sale către badea Gavril care l-a amăgit, muierea care nu i-a gătit mâncarea sau copilul care i-a făcut vreo poznă, el îi aseamănă cu păgânii, fără a-și pângări nici în minte, nici în suflet sfânta lui biserică, pe care o iubește și o cinstește poate mai mult ca noi, ascultând poruncile ei așa precum le poate pricepe și jertfindu-i până și pe patul durerii, el, muncitorul trudit și flămând, până și hrana gurii?! Oare odată vi s-a întâmplat să vedeți pe cărăușul nostru răbdând de foame din sara de joi și până sâmbătă, pentru că nu o vrut să se înfrupte vinerea și nu găsea mâncare de post?

— Ceea ce spui mata, zise coana Aglaia, așa este. Acum îmi dau și eu seama de credința lor; dar altfel judecam lucrurile până acum.

Și sculându-se cu toții, părăsiră cerdacul, ca să-și vază fiecare de treaba lui. Conu Grigore apucă spre cancelaria moșiei. Coana Aglaia se duse mai întâi să inspecteze lăptăria, apoi, prin grădine, ajunse tocmai la găinăria cea de la odaie, după ce-l certă pe Frantz-grădinarul pentru niște oale cu flori pe care uitase să le schimbe din jardinierile din salon. La întoarcere mai avea să asculte lecțiile Eugeniței și să-i deie alte pe a doua zi. Cât despre conu Costache, el se retrase în camerdinăria lui pentru ca Mihalache să-l îmbrace nemțește, după care va aștepta în salonul cel mare ora dejunului făcând pasianțuri sau citind vreo gazetă.

Și astfel se scurgeau la Vultureni orele, zilele și lunile de vară, de la Sf. Gheorghe și până la noiembre; în tihnă, liniște, belșug și binecuvântarea lui D-zeu.

De obicei, vara, dejunul care avea loc totdeauna la aer se lua pe unul din cele două cerdacun, după cum bătea soarele, și tot acolo se lua și cina cea de seară. Când însă era vreme urâtă și toamna târziu când era frig, boierii mâncau în sufrageria cea mare. Se mai făceau petreceri la zile mari, ca de pildă: onomastica vreunui membru al familiei, când se mânca în parc, la vie, la vreuna din lunci, păduri sau livada cea frumoasă de unde se zărește așa de lămurit pământul Basarabiei, însă masa era întinsă și slujită tot cu același caifet ca în sufrageria cea mare. Pe lângă dl Ioniţă sufragiul, în frac și mănuși albe mai slujeau și cei doi perdegii în livrele aurite sau numai de doc, după anotimp, și care, în timp ce nu schimbau tacâmurile sau nu turnau vinul în pahare, se îndeletniceau cu alungarea muștilor, înarmați cu niște pămătufuri mari făcute din pene de păuni. Bucatele erau cam cosmo-polite, reprezentate mai mult din produsele bucătăriei franceze sau engleze. Rar de tot de te întâlneai cu vrun șnițel sau strudel nemțesc. La fiecare de-jun sau masă trebuia însă să nu lipsască cel puțin unul sau chiar două feluri de bucate românești. Mămăliguța cu unt, ochiuri și smântână apăreau numai la dejun, pe când borșurile și sărmăluțele, puii cu smântână sau fripți la frigare se serveau la masă.

După dejun, care se alcătuia din mezeluri, lăptării, două feluri de mân-cări, dulcele și fructele anotimpului, fiecare se retrăgea ca să se îndeletni-cească după plac, pe când conu Costache dormea puțin, apoi își făcea cheful de după-amiază, cu ciubucul cel lung, până la ceasul patru, când se îmbrăca iar nemțește și ieșea în salonul cel mare sau pe vreun cerdac, unde-l aștepta întreaga familie. Era ora dulceților și a cafelelor turcești!

Această ceremonie, face să fie descrisă mai amănunțit pentru cuvântul că nu cred să mai fie casă boierească unde să se mai servească dulceți; iar de se mai servesc pe alocurea, nu cu alaiul obișnuit de părinții noștri.

Mai întâi, unul din perdegii deschidea amândouă canaturile de la ușă, iar dl Ioniţă, ținând cu brațele întinse o tablă bogată de argint, cu mai multe chisele de diferite soiuri de dulceți și două farfurioare lungărețe, una goală și alta plină cu linguriți de argint - își făcea intrarea solemnă, urmat de celalt perdegiu, purtând și el pe brațele întinse o tablă de argint și mai mare ticsită cu pahare de apă, și care se oprea țeapăn ca un stâlp în mijlocul sa-lonului sau al cerdacului. Domnul Ioniţă ducea tablaua cu dulceți fiecăruia după simandichia persoanei, care alegându-și dulceața favorita depunea în urmă lingurița în farfurioara cea goală. Atunci intervenea perdegiul care deschisese ușa și-ți prezenta pe o tăblăluță mică paharul cu apă ce-l luase de pe tablaua colegului său, venind apoi să-l reia după ce te săturase-și de băut pentru ca să-l readucă pe locul de unde-l luase. Acestea le făcea cu atâta dibăcie și meșteșug, încât, oricâți musafiri se întâmpla, nimeni nu aștepta paharul cu apă, nici nu rămânea cu el deșert în mână. Apoi plecă alaiul în ordin invers pentru a reapărea puțin mai târziu cu feliganele de porțelan de Saxa rotunde, fără toartă, susținute de niște zarfuri de filigran de aur încrustate cu mărgean și servite, de astă dată, de către perdegii amândoi, pe când Ioniţă le purta pe tablaua cea mare.

Dulcețile erau uneori înlocuite în timpul căldurilor prin vreun cantalup, pepene verde sau ananas, ori prin piramide întregi cu zmeură, caise sau alte fructe, câteodată chiar cu înghețate. Cafeaua însă fierbinte era nelipsită. Această ceremonie, care era de datorie la ora 4 și înainte de culcare - se re-înnoia de câte ori sosea vrun musafir, așa ca la oraș, nu era rar să vezi alaiul intrând și ieșind câte de zece ori; încât slujba de ciocoi și de sufragiu nu era tocmai de chiverniseală.

Cer iertare cititorilor mei, dacă îi plictisesc cu asemenea amănunte. Dar deh! Sunt și eu un biet scriitor român și ca tot românul îmi place a mă lua după romancierii cei străini. Numărat-ați dvs. vrodată, iubiți citi-tori, de câte ori se bea ceaiul într-un roman englezesc sau rusesc mai cu vază? Ba acum s-a luat după ele și romanele franțuzești, de când cu Fiv-o Ciocurile! De ce, dar, m-ați ține de rău pentru că eu, smeritul, cutez a vă oferi gustoasele dulceți făcute de coana Anica cămărășița din Vultureni, cu alaiul pe care dacă unii din dvs. Îl mai țin minte, cei mai mulți nici nu l-au apucat?!

De aceea, și tot fără supărare, vă rog să-mi îngăduiți a vă mai spune că conu Costache mai avea casă mare și frumoasă la Iași, în Sărărie, unde sălășluia în acele luni de iarnă; în care cântecul păsărilor din parcul de la Vultureni este înlocuit prin urletele haitelor de lupi, care, bată-i pustia, își fac loc de trecere și sub garduri, înșfacând în ciuda dulăilor și a haidăilor câte un vițel sau un mânz din ocol. Dar aceasta v-am spus-o numai în scop ca să cunoașteți în ce chip se chibzuia strămutarea din reședința de vară în cea de iarnă fără ca tihna și huzurul boieresc să se tulbure întru nimic.

Pe când se hotăra în principiu această vajnică schimbare coana Elencu, cămărășița de la Iași, care restul anului era plătită numai ca să-și beie cafelu-ța în tihnă și a-și da în cărți ori câteodată a mai da și prin odăile de sus, spre mai mare supărare a păianjenilor care-și întinseseră urzelele pe cine știe ce cadru aurit a cine știe ce față simandicoasă sau chiar domnească, zugrăvită de către vrun vestit zugrav de la Viena sau Paris - coanei Elencu, zicem, rncepea sa i se bată sprâncenele de catifea, visa necurățenii sau ii cădea mereu în carț! șapte ochi de ghindă pe inimă, ceea ce era pentru d-ei semn netăgăduit de grija și de supărare. Și așa chiar se întâmplă, căci la două-trei zile, după vis mai ales, primea următoarea scrisoare scrisă de grămătic și iscălita de însuși boierul cel bătrân.

„Elenco!

Află că, din pronia cerească, suntem sănătoși și că hotărât-am ca să so-sim cu toții în casele mele din Sărărie, în ajunul Soborului mai Marilor Vo-ievozi și Arhangheli Mihail și Gavril. Vei pregăti, dar, cele de trebuință și vei orândui cele cu cale, cum vei ști mai bine, că lipsă de nimic să nu fie și că toate să se afle în bună stare, așa precum le-am lăsat. Al tău stăpân și de bine voitor.

Bav: Vel Postelnic

Eu, Costache Vultureanu ot Vultureni.”

De cum primea scrisoarea, biata coana Elencu nu mai avea odihnă. Fuga în țigănime după femei la grijit; caută homari pentru curățitul sobe-lor, salahori și cotiugari pentru ridicarea gunoaielor din ogradă, de la grajd și de la fânărie, rămas tocmai de astă-primăvară; apoi se perindau întruna: stânjeni de lemne și stoguri de fân, care de paie, care toate trebuiau rândui-te; puţini cu unt proaspăt, brânzeturi, verdețuri și murături de coborât prin anumite beciuri, dulcețele proaspete și vișinatele de așezat în cămară, apoi scrisori de la nemțoaica coniței - aceea care o piaptănă - că a poruncit co-nița să se prefacă saltelele de la toate ietacele, să se aerisească blănile și toate hainele de iarnă, să se facă dulcețile de iarnă precum: chitru pe râzătoare, chitru bucată, șerbet de chitru, de lămâie, de portocală, de cafea și de cioco-lată; sau o scrisoare de la duduia că vrea numaidecât să i se dreagă pătișoru păpușii celei mari, că n-are pe ce s-o culce când o va aduce cu dânsa la Iași, și câte altele! în sfârșit, ajungeau și telegarii de la Vultureni, ceea ce înseam-nă că nici stăpânii nu mai sunt departe.

La țară, în ajunul plecării, dl Niță Spânu, după ce da masa de seară și pregătea dejunul de a doua zi, lăsându-l în grija primului său ajutor, pornea la Iași împreună cu ajutorul celalt într-un furgon tras de patru cai de dârvală, incărcându-l numai cu calabalâcurile d-sale personale și de ale slugilor, căci știa că găsește acolo o bucătărie și mai bine înzestrata decât aceea din Vultureni. Tot așa și dl Ioniţă sufragiul care pleca odata cu boierii, nu-și da osteneala nici să strângă masa, lăsând tacâmurile și argintăria în grija coanei Anicăi, ca să le îngrijească până la primăvara viitoare. D-ei avea fățărnicia a mai arăta boierilor o mutra intnstata de plecarea lor, pe când se bucura că de acum rămâne singură stăpână asu-pra a 20 de inși, să-și facă în tihnă pasianțul lui Napoleon, ori să chie-me la sindrofie pe vechil, pe contabil, pe preotesele și cu diaconeasa cu familiile lor. Tot așa și coana Elencu, se pregătea să arăte stăpânilor cea mai mare bucurie că-i revedea în sfârșit pe toți cu bine și sănătoși. Nu o dată i se întâmpla să ude cu o lacrimă de bucurie vro mână boierească, sărutând-o cu dragoste.

În ajunul, dar, al Sfinților Arhangheli, cam pe la ceasurile patru, după dulcețurile și cafeaua obicinuită pe la acea oră, se suiau boierii în trei trăsuri urmate de unul sau de două furgoane încărcate cu bagaje, slujnice și slugi; iar după un ceas, un ceas și jumătate, ajungea alaiul la casele din Sărărie, unde erau toate în bună orânduială, după cum fusese porunca, și cina cea de seară pregătită.

La oraș această cină avea loc regulat la ora șapte; la Vultureni însă, mai ales în timpul căldurilor, se da, uneori, mult mai târziu, deoarece, după dulcețile de la patru, boierii obișnuiau să iasă la plimbare pe moșie, în lan-doul cel mare în care încăpeau cu toții, la care erau înșirați câte doi, opt cai, mânați de călare de către surugiul și înaintașul de rând în ziua aceea.

Plimblările acestea nu erau tocmai pe placul coanei Aglaii; nu din altă pricină, dar pentru că boierii aveau năravul, sub cuvânt de plimbare, să mai și inspecteze lucrările de pe moșie, oprindu-se cu ceasurile lângă vrun lan în prașilă sau în secere, sau la o mașină de treier, stând de vorbă cu vechilul, vatajii și muncitorii, pe când cucoana, duduia și biata miss Peark se apă-rau cât puteau cu umbrelele și cu batistele împotriva muștelor, a țânțarilor, a bondarilor, precum și a dogorâtoarelor raze de soare. Pare-mi-se chiar că aceste neajunsuri o îndemnară mult pe cucoana Aglăița să preschimbe această angara displăcută și în chip foarte diplomatic prin o înaltă măsură de educație și igienă.

Fapt este că în ziua povestirii noastre, pe când conu Costache și fiul său, gata amândoi de plimbare, priveau de pe ceardac cum Gavril, surugiul, și Nicolae, înaintașul - cu pălăriile împanglicate cu cordele verzi și roșii (co-loarile Vulturenilor); cu chebăluțele lor de aba albă și înflorite fâlfâind peste ilicele roșii și poturi verzi, cu lungii colțuni țuguiați, la fel cu chebăluțele, răsfrânte peste tureatca ciubotei - înaintau spre seară la pasul celor opt cai, cucoanele își faceau prima baie în apa Jijiei, pe malul căreia li se clădise o mare și frumoasă cabină.

Tocmai în clipa în care frumosul landou se oprea dinaintea scării, apă-ru de sub gang în curte și Sandu Dudău, călărind pe deșalatele, o mârțoa-gă de iapă murgă, a cărei mânz venea din urmă zburdând și nechezând. Tatăl lui Ghiță era un om frumos și voinic, cu ochii mari și veseli, negri și deștepți, cu plete negre lasate pe spate; îmbrăcat cu o cămașă de pânză lăs tata, descheiată la gât, lăsând să i se vadă largul lui piept păros, încins cu un brâu roșu menținut de o curălușă, ițarii lui se opreau la glezne și era încălțat pe picioarele goale cu niște iminii. Totul însă, de la pălăria de pâslă tare, până la sumanul înflorit ce îi atârna pe un umăr, era atât de curat și îngrijit, că arăta de departe cum că nu numai el, dar și nevasta lui trebuiau să fie gospodari de frunte. Venea omul de la prășit, de aceea încălțase iminii, mai lesne de scos decât ciubota; căci cred că știți și dvs. că păpușoiul nu se poate prăși acătării decât cu piciorul gol. Altfel cum ai putea să apuci firul între degete, să-l tragi binișor, numai cât trebuie fără să-l smintești, și să-l învălești în moșunoi de țărână, așa că abia să i se mai vadă vârful frunzușoarelor? Cu toate că avea șa frumoasă cu două oblânce, pernă de piele și un frâu cu țărțamuri, le lăsase acasă, că doar nu se dusese la nuntă, ci la muncă; murga însă fiind cam ascuțită la șira spinării, bat-o vina și norocul, îi așternuse un țuhal pe greabăn ca să nu o vatăme; iar în loc de frâu luase piedica de lână cu care îi împiedica picioarele în timpul muncii, lăsând-o să pască în voie, fără ca să se poată depărta prea mult.

Cum zări pe boieri, Sandu descălecă iute, legă iapa cu piedica ce-i slujisă pân-acum de dârlog de o gratie a grădinii și cu pălăria în mână porni spre dânșii, oprindu-se la scară, far-a cuteza s-o urce:

— Sui sus, Sandule, îi strigă conu Costache, că avem vorbă de judecată împreună!

— Om hi având, Măria Ta, zise țăranul zâmbind șiret. Fiecare cu drep-tatea lui și de dreptatea Măriei Tale nu mă tem, că e bună și dreaptă întot-deauna!

— Bine, omule, îi spune boierul, cum ajunse românul pe cerdac. Eu te știam om în toată firea și chiar unul din cei mai cuminți din sat. Se poate să-ți bați așa de crunt copilul?!

— Da nu l-am bătut așa de tare, cât i-i gura dum.sale de mare, Mana Ta! Ia! șuti... ca părintele la supărare. I-am mai scărmănat cea lamșoara de pe cap, unde-și făcuse de urât, lăsându-mă flămând pe toată ziua. Noroc de niște vecini care m-au îngăduit la merindele lor, căci altfel on căci altfel, ori trebuia să-mi pierd astăzi jumătate de zi de ori să mă apuce pustia de vătămătură. A-cum am venit să-l duc la Măsa ca sâ-i facă și D-nei de petrecere, unde a spart și bunătate de oală!

— Ia spune-mi, Sandule, întrebă conu Costache, prefăcându-se că nu prea bagă de seamă la povestirea lui Dudău și luând cu bunătate pe genun-chii săi pe tânărul Ghiță care nu mai putea de frică. Ia spune-mi, Sandule, ai tu mulți copii?

— Deh, Măria Ta! După pofta inimii, parcă să hie destui, slavă Domnu-lui; dar după numărul gurilor și al lingurilor, parcă cam mulțișori, Dumne-zeu să mi-i păzească pe toți.

— Amin, Sandule, amin! D-zeu să ți-i ocrotească! Dar dacă simți și tu că-s cam mulțișori la masă... Știi ce? Dă-mi mie pe unul. Iaca, dă-mi-l pe hoțomanul ista, care a flămânzit așa de rău azi-dimineață.

— Hă, hă, hă! Da ce să faci, Măria Ta, cu dânsul, întâmpină Sandu buf-nind de râs?! Nu-i plătește munca nici cât mănâncă la mine; darmite la Măria Voastră, unde or hi bucatele mai scumpe!

— Ia! O să-l îmbrac frumos..., dar după portul lui... O să trăiască bine..., o să se joace cu duduia noastră, care mi-a făgăduit să-l învețe și carte..., și o să-l fac om. Mai târziu o să-l însurăm cu vro fată de seama lui și-i voi face o zestre frumoasă!... Ce zici? Nu-i bine așa?

— Ba-i ghine, sărut mâna, răspunse Sandu îngândurat. Că o trăi în bel-șug, asta o știu eu ghine fără să-mi mai spui, Măria Ta... Că s-o juca cu conița cea mică, asta iar nu-i rău și chiar de mare cinste pentru un băiat de țăran ca dânsul..., dar ca să mai învețe și carte, asta nu vreau odată cu capul, Măria Ta!

— De ce, măi Sandule? întrebă boierul.

— Pentru că nu-mi trebuie mie cărturar în casa mea! Să-mi învețe toate coțcăriile și șmecheriile surtucarilor? Baiu, Măria Ta! Sapa, coasa și coar-nele plugului, asta-i cartea lui și a noastră! Omul care își iasă din teapă, se leapădă de Dumnezeu și să ține de coada necuratului. Un adevărat rapăn pentru noi, țăranii! Ia privește, Măria Ta, pe Gheorghe a Marandei, fiul ji-tăriței satului! O ajuns și el notar în Vultureni, dragă Doamne, n-ar fi mai ajuns! Acum umblă numai în surtuc și ciuboțele de glanț nemțesc, prin toate baligele, ciulinii și scâlții; îi mai hrăpăreț decât Hascal jidanul și o bate pe biata bătrână de o smintește!

— Apoi dacă ți-aș cere copilul pentru ca să-l învăț carte, după calapodul lui Gheorghe a Marandei - domnu Jitărescu, precum se iscălește d-lui as-tăzi - firește că ai avea toată dreptatea să nu mi-l dai. Dacă însă l-aș învăța să scrie frumos, să socotească bine, ai vedea tu vreun rău la asta, mai ales că n-am să-l îmbrac în surtuc, ci tot în portul lui țărănesc?

— Of! aș vedea, Măria Ta! Zău c-aș vedea. Că de cum o prinde a descur-ca 2 buchii și a mâzgăli la hârtii, o năzui și el să se facă notar și mi-o cere surtuc și ciuhu?? de plant pentu ca să le poată prin ciulini și câte le va întâlni pe drum

— Stai că n-am isprăvit, Sandule da la anu, când îl vei auzi citind, aposto-lu zicând Crezul şi Tatăl nostru în sffânta biserică, n-o să te bucuri?

— Eu. Să fac dntr-insul colivar? Să mă ferească D-zeu! Mai bine notar! Încaltea de-al de ei înșeală numai pe oameni, Măria Ta.

— Ba-l înșeală ei și pe D-zeu, n-ai grijă, adause conu Costache zâmbind, sau cel puțin așa cred ei că pe D-zeu nu-l înșeală nimene, bre omule! asta s-o știi tu de la mine. Dar așteaptă să urmez: când o fi pătruns adânc în sufletul lui credința și frica de D-zeu, când o fi învățat să-și iubească țara, limba și neamul, când s-o fi încredințat că și boierii cei mai mari și cinstiți, tot din țărani au purces și că, nu este cinste mai mare în lumea asta decât să fii gospodar de treabă și cu inimă curată; apoi de l-aș mai duce și în școală unde ar învăța cum se hultuiește un pom, cum se feresc viile și dobitoace-le de boală, cum se lucrează pământul, într-un cuvânt, măi Sandule, dacă toate câte le facem noi pe dibuite ca orbii și într-un noroc, el le-ar face după știință și fără greș, ai mai vedea tu un rău și la asta?

— Ce rău să mai văd, Măria Ta, la atâta bunătate?! Dar o hi hiind undeva pe lume o asemenea școală? Apoi s-or hi potrivind cele din carte cu locu-rile noastre? Cărțile cele or hi poate scrise în Nemția sau în locuri și mai depărtate... Cine știe unde! La noi o hi pământul altfel, altă sloată și alte văzduhuri. Iaca, fără să mă laud, dar aud lumea grăind că aș fi bun plugar și adevărat că nimeresc unde altul se poticnește. Eu chiteam pân-acuma că-i din pricina unde-mi trag brazda, tot pe locurile unde au tras-o tata, bunicu și răzbunicu. Mi-a spus tata ce-a pățit bunicu în cutare an de secetă sau de sloată prea multă, am apucat de la dânsul câteva din pățaniile lui, apoi am mai pățit și eu câte unele, așa că acum nu sunt mai ageamiu decât altul. Da cartea de unde să le spuie toate aestea, când poate că acel care a scris-o nici n-a călcat pe la noi?

— Și cu toate acestea, Sandule, ea le spune și le înșiră pe toate și ai să înțelegi pentru care cuvânt, chiar acum îndată. Închipuie-ți că tatăl tău, bu-nicu și răzbunicul tău ar trăi și astăzi, iar de câte ori un gospodar de la noi ar umbla s-o scrintească, i-ar ieși în cale ca să-l povățmască, povestindu-i pățaniile lor. Așa-i că ați nimeri cu toții și nu ai fi tu mai breaz decât ceilalți.

— Ba chiar așa s-ar întâmpla, Măria Ta; numai să hie oameni de înțeles și să nu se lenevească la treabă.

— Ei bine cartea aceea, cum îi zici tu, sau știința cum o chemam nm, este mai veche decât răstrăbunicul tău- În ea stau astăzi păţa-niile celor mai dinainte de noi: plugari, vieri, grădinari, pastori, crescători de vite și de cai și alții care au locuit sau locuiesc în toate țările lumii. Din toate pățăniile acestea s-a ajuns a se descoperi unele adevăruri neclintite, și în fiecare zi cartea aceea se tot îmbogățește cu alte adevăruri, purcese din descoperiri aduse de alte pățanii. Așa că cine se ia după dânsa, știe câte soiuri de pământuri sunt pe lumea întreagă, află cum se recunosc fiecare, prin ce amestecuri se pot îmbunătăți ori slăbi, după sămânța pe care vrei s-o sameni și potrivit cu ploile, seceta și vânturile care bântuie mai mult în partea locului, după tăria soarelui sau a gerului; cum se lucrează cutare sau cutare pâine, ce pom roditor și ce copac se prinde mai bine și rodește mai bine la noi.

— Atunci, făcu Sandu, scărpinându-se în cap, nu dai greș niciodată!

— Mai niciodată, dacă știi s-o descurci cum trebuie; căci cartea poate să te povățuiască oricât de bine, dacă ai înțelege-o pe dos, pe dos îți vor merge și treburile, fără ca să fie cartea vinovată întru ceva. Da noi cum fa-cem? Semănăm bunătate de pâine unde nu se potrivește locul ori aruncăm semințe proaste în bunătate de pământ, arat și acela ca vai de lume, și apoi ne uităm în sus, așteptând să se îndure D-zeu și să ne ude ogorul pentru ca să scoatem cele 12 kile la falce pe care le tot visam, ba și le cheltuim de mai înainte, până să vie ploaia. Apoi D-zeu, măi Sandule, nu stă cu cofa-n mână să ude țărâna prostului și a leneșului, nici nu oprește ploile, pentru că ai ținut tu foile Rusaliilor, Foca sau alte rătăciri oprite de sfânta biserică, și ai rămas cu păpușoii neprășiți sau altă treabă neisprăvită. Cartea-ți arată anume în ce fel, unde și cum trebuie să faci cutare muncă, cât poți munci, ce cheltuială o să porți și ce folos poți trage. Omul care le știe acestea e mai bogat decât mine, care nu am apucat să le învăț; căci nici astăzi n-au ajuns să poată fi învățate la noi, dar în curând cred că vom ajunge și la asta. Ei, fătul meu! Socoți că de-aș lucra după știință cele patru mii de fălci care mi-au rămas din atâtea moșii, aș scoate din Vultureni numai ce brumă scot acum?

— Apoi de ce nu aduci, Măria Ta, un om cu știința asta ca să le lucreze? Că, după pilda lui, ne-am folosi și noi.

— De ce, Sandule? Pentru că nu am atâția bani, câți mi-ar trebui pentru ca să fac toate câte mi le-ar cere el. Ori ca să grăiesc mai adevărat și în frica lui D-zeu, pentru că sufăr și eu de boala de care suferim cu toții, de la ișlic și până la opincă! Iaca, să presupunem de pildă că mi-ar pune D-zeu mâna în cap, cum se zice, și m-aș trezi mâine dimineață cu banii care ziceam adineauri că-mi lipsesc. Cred că-ți închipui și tu ce aș face. În loc să-mi caut frumușel de moșie, aș amaneta Vulturenii la credit și aș mai cumpăra alte două moșii cât dânșii de mari, amanetându-le și pe cele două; căci deh! Cele patru mu de fălci pe care nu le pot lucra cum se cade astăzi, nu mi-ar ajunge ci mi-ar trebui numaidecât douăsprezece! Aşa suntem cu toţii mai băiete! Prost lucram ce avem și râvnim la pământ mult, pentru ca să-l lucram și mai prost!

— Îi drept cuvântul Măriei Tale, și asta-i chiar povestea întregului sat. Unii cart erau singuri la părinți, mai au și astăzi tot pământul ce l-au căpă-tat bătrânii în vremea lui Cuza; dar tot nu le ajunge, cu toate că paragină și pălămidă găsești cât vrei pe dânsul. Pe semne că așa-i de mare românul, că nu mai încape în țarina lui oricât de întinsă ar fi! Dar dacă spui, Măria Ta, că pentru ca să lucrez după carte trebuiește atâta bănet, de unde să-l scoată unul ca mine, care mă socoate satul de fruntaș? Darmite codașii? Că de jidan să te ferească D-zeu, iar cămătarii cei de o lege cu noi sunt încă mai primejdioși. Surtucarii și aiștia, Măria Ta, ca Jitărescu.

— Vezi, măi Sandule, răspunse boierul: la pământ mult, trebuie cheltu-ială mare, așa de mare chiar că dacă aș vrea să le înjghebez toate câte sunt de făcut pe moșie, într-un singur an, mi-ar trebui să bag într-însa poate de două ori cât face ea toată. Să aduc apă pe unde nu este, să fac scursori pe unde este prea multă și câte alte! Omul însă care are numai atâta pământ cât poate dovedi cu munca lui și a lor săi, dacă este chibzuit și-și cunoaște meșteșugul lui de plugar, va scoate folos mare, fără aproape nicio cheltuială alta decât munca lui. Mai întâi va căuta să se hrănească bine și pe dânsul, și pe ai lui. Această cheltuială, de care vă feriți astăzi și pe care vă place mai bine s-o întrebuințați pe rachiu, vă va folosi îndoit dându-vă mai multă putere de muncă; mă rog, povestea calului hrănit cu paie și a celui hrănit cu fân și ovăz. Nu-i pământul care rodește, măi Sandule, ci munca și în-țelepciunea omului care-l lucrează. Cu cât îl va munci acesta mai mult și mai cuminte, cu atât va rodi mai mult și pământul... Ei bine, vezi? Ia astfel de român voiesc să fac din flăcăul aista, mai adăogă boierul mângâind cu bunătate obrăjelul lui Ghiță, și-ți făgăduiesc că de va fi cuminte și va învăța bine, când va înfige plugul în pământul ce i-l voi..., da, te vei mira și tu de ce va ști să scoată din el.

— Apoi dacă-i așa vorba, ia-l, cucoane, chiar acuma. D-ta să-i fii și tata, și mamă. Eu, pentru binele lui, nici nu mai vreau să știu de dânsul, dacă ar trebui să nu-l mai văd decât la un an o dată! Numai Cel de Sus sa-ți răsplă-tească binele ce vrei să mi-l faci! Și sărutând mâna boierulut, era gata acum să plec

— Ia mai stai, Sandule, îl opri boierul, stai că tot n-am isprăvit. Am auzit că mai ai și o fată de nouăsprezece ani. E adevărat?

— De, Măria Ta! Și eu ca omul cel cu piatra din casă. Da ce? Vrei poate să mă scapi și de asta, sări Sandu, făcându-l pe speriatul?

— Nu eu, zise râzând conu Costache, dar este unul Nicolae Balancea, da-că-l cunoști, fiul părintelui Eftihie Balancea de la biserica noastră din deal. El caută să se însoare ca să poată fi hirotonisit diacon tot la noi și după cât știu i s-ar fi aprins călcâiele după fie-ta.

— Hă, făcu Sandu cu jind, da unde-i pomana asta, Măria Ta! Mai ales că-i cam place și fetei flăcăul părintelui Eftihie. Dar unde, săracul de mine, am eu zestre de cucoană diaconeasă?! Ia! Doar ceva bulendre care și le-a făcut ea singură, biata fetiță, mai cu acul, mai cu munculiță ei. Sărăcuța. După puterea noastră, Măria Ta.

— Apoi vezi tu, măi băiete, zise conu Costache urmând cu gluma, și eu, după puterea mea, am zestre destulă și pentru două diaconese, dacă nu și pentru mai multe. Iaca îi dau fiicei tale trei vaci cu viței, șase juncani de plug și douăzeci și cinci de oi de cele țigaie cu berbecii și cu mieii lor. Domnița îi mai dă ceva bani și tot d-ei îngrijește de toată gospodăria casei. Popa se mulțămește cu atât și dacă te învoiești și tu, îi voi cununa chiar eu cu duduia cea mică. Ce zici? Ne primești de nuni?

— Mai e vorbă? șopti Sandu ștergându-și lacrimile de bucurie cu mâneca cămășii. M-ai zăpăcit cu totul, Măria Ta! Parcă mi se ridică inima la gură și-mi îneacă vorba. Nu știu zău ce bine ți-oi fi făcut în neștire, de mă milu-iești așa!

— Uite, Sandule, să ți-o spun și pe asta, făcu conu Costache privindu-l zâmbitor și cu bunătate: unde ne potrivim la gust, măi băiete; că nici mie nu-mi plac cărturarii care umblă prin baligă și scăieți în surtuc și ciuboțele de glanț. Acum îți poți lua odorul ca să-și ia rămas bun de la mama, frați și surori, iar când ți-o veni bine, adă-l la curte, că vorba îi făcută între noi. Să știi, Sandule, să-mi dai astăzi un copil și eu mă leg să-ți întorc un om de treabă, un gospodar vrednic și luminat, numai de o vrea să învețe.

— Apoi de n-o vrea, păcatul lui să fie! Măria Ta îți faci cu dânsul pomană de-l iai, eu îmi fac datoria să mă lipsesc de dânsul, pentru binele lui. Acum, de va ieși un leneș și un rău, numai vina lui o hi. Chiar mâine dimineață când s-o scula domnița, o să vin cu tot neamul meu să-i sărutăm mâna cu toții și atunci o rămânea și el la curte.

Apoi către Ghiță care se ține mereu agățat de jâlțul lui conu Costache:

— Haide, pocitanie urâtă ce-mi ești, că mare-ți mai este norocul!

— Baiu, zise copilul înaintând totuși, deși cu sfială, spre tată-său! Baiu, ca să mă bată mâca și țața Sănduca cu melesteul?

— Las' nu mai purta grija asta de acum, că doar te-ai făcut lucru boieresc și n-or să îndrăznească niciuna să dea în tine cu melesteul, că le croiesc cu vătraru, răspunse Sandu râzând și neputând de bucurie.

Pe când își lua Sandu odorul, conu Costache sculându-se de la locul lui zise fiului său:

— Haide, Grigore, la plimbare. Văd că cucoanele ne-au lăsat; s-au dus să se scalde. Degeaba am înhămat o herghelie întreagă de hatârul lor. Pentru noi amândoi faetonul cel cu două locuri ori chiar dog-karul tău ar fi fost prea de ajuns. Și rezemându-se de brațul lui Grigore începu a coborî scările cerdacului.

Când apărură boierii jos, surugiii descălicați și ținând pălăriile în mână, puseră câte un picior în scară rămânând cu celălalt la pământ.

După ce luară loc boierii în landou, domnu Mihalache, camardineru, care îngrijise să așeze în lădița de sub capră ciubucele, tutunul, dulcețile și tacâmul de cafea pentru orice întâmplare, întrebă cu capul gol și închizând oblonul: unde porunciți?

— Să facă la lanul cel de grâu de toamnă de pe malul Prutului, cel dinspre Berești, zise conu Costache.

Atunci dl Mihalache, camardineru, îmbracă șapca sa de catifea pe când surugiii își aruncau pălăriile pe cap și până să ajungă el maiestos pe capră, aceștia și săriseră pe cai. Pe când d-sa trimitea rotașului porunca boiereas-că, înaintașul Neculai băgând de seamă că dl Niță Spânul ieșise din bucătă-rie să caște gura la trăsură și îi închidea drumul pentru a-l face să se dea la o parte în mod mai delicat îi strigă:

— Dle Niță! Dle Niță! Ia, te rog, alungă cioara asta din drum, ca să trecem și noi cu caii!

Și îndată bădița Gavril, surugiu, rotaș și patriot, strigă de la spatele lui Neculai:

La care Niculai adăuga mai poetic și cu vro două tonuri mai sus:

Iar amândoi surugii, ajungând sub boltă, pocniră odata în lăturașu lor, fără însă ai atinge, dar cu atâta zgomot că bietului Mihalache îi țiuiră aman-două urechile, pe când dl Niță Spânu se învârtea uluit în mijlocul ogrăzii, nemaivenindu-și în fire de obrăznicia sfrijitului ăluia de Niculai, care 11 fi-cuse nația de râs înaintea boierilor!

Capitolul VI
Primii pași spre lumină

Cam la vro oră după plecarea boierilor la plimbare, pe când soarele spre asfințit nu mai era sus pe cer decât de două sulițe, dând apelor albastre ale Jijiei acea frumoasă floare liliachie, cu răsfrângeri de aur, din pricina dealurilor vecine, care se oglindeau în ele și a sălciilor de pe malul celălalt, trecea podul cel cu clape și se îndrepta spre casă micul nostru Ghiță, călare pe roaiba tatei, care o ducea voios de căpăstru.

În mâini, eroul nostru ținea cogeamite castravete mare și cogeamite bucată de pâine și mai mare. Erau ultimele daruri ale coanei Anicăi, că-mărășița, pe care se silea cu tot dinadinsul să le puie bine în stomah, peste numeroasele bomboane, dulcețuri și prăjituri, căpătate și înghițite la curtea boierească.

— Mă-măăi! strigă Sandu, prefacându-se speriat, și aeste le îmbuci? Par-că era vorba să le duci Măndicăi lui Constantin.

— Las’, tătucă, răspunse vajnic copilul cu gura plină, le-oi aduce eu altele, mâini! Lor nu le trebuie numaidecât chiar azi. De acum îi fericesc cu bună-tăți în toate zilele! Dar d-ta să nu le pomenești lor că am mâncat castravete-le, că m-or ține de rău; ba te pomenești că mă mai iau și la bătaie.

Cum intrară pe poartă, jupâneasa Ilinca, nevasta lui Sandu, își puse fur-ca-n brâu cu care torcea pe prispă și îi și luă pe amândoi în primire cu gura.

— Da ce, bărbate, s-o întors lumea pe dos de acuma? Mormolocul călare pe roaiba ți dumneata pe jos... parcă Lai hi avut de vânzare.

— Hă! hă!, râse omul, ba l-am și vândut, fa, deși n-am luat pe el nicio lețcaie!

— Alei, bărbățele! Ți-o fi pus vrun dușman masalar în borșul cu fasole, pe care ți l-am trimis azi-dimineață, de grăiești așa!

— Nu știu, fa, că borșul l-o mâncat pămân-tul, nu eu.

— Și de ce, bărbate?

— Ia unde o prins conașul nostru la poticneală și s-o lungit pe jos ca prostul. Traista o ajuns numai bine în mlaștină, borșul l-o mâncat pămân-tul, cum spusei, și oala s-o făcut țănduri.

— Au! zbieră Ilinca! oala mea cea nouă! Abia o cumpărasem de Crăciun! Ei lasă că te învață mama să calci pe drum. Ghiavol mititel! Am să-ți bătă-turesc temelia spinării, până o suna ca oala care mi-ai spart-o, drace!

— Ba să-i dai pace cuconașului, zise Sandu tot râzând.

— Las’ că-l cuconoșăsc eu, se răsti femeia apucând un melesteu, pe care-l și adusese îndatoritoarea Sănduca, țițaia cea mare a lui Ghiță!

—Nu da, fă, sări românul zmuncindu-i melesteul din mâini! Să nu dai. ca-i lucru borcresc de acum. Nu ți-am spus că l-am dat? Iartă-l și tu pe ziua de astazi, ca de-acum n-o să ne mai facă nicio supărare.

— Doamne, bărbate, zise femeia crucindu-se, parcă vorbești intr-aiurea, zău!

— Nu mă crezi, hai? Las’ c-o să-ți placă și ție, când ți le-oi spune toate pe șleau.

— Bine, omule, d-apoi mi-ai stat toată ziua flămând?

— De! că doar nu eram în pustiu! Dar tot parcă aș mai îmbuca ceva. Vorba ceea: de la vecini mâncarea sați nu are, tot mai bună mâncarea de acasă, sireaca!

— Sănducă! strigă Ilinca, ai răsturnat ceaunul cu mămăligă?

— Gata mamă, răspunse fata din fundul tinzii!

— Atunci pune măsuța-n prag, să îmbucăm cu toții! Gătește și pentru ju-pân, poticnici-oală spartă, o strachină plină cu răbdări prăjite, s-o mănânce toată, că altceva nu capătă până mâini.

— Ia cu asta, apoi știu că l-ai prăpădit de tot, zise românul pufnind de râs. Pe semne că nu l-au ghiftuit la curte până peste urechi! Să mai uită boierul la masa noastră de țărani?!

Mnealui nu se mai hrănește decât cu dulcețuri, fripturi și pâine de cea albă!... Ba cică să ne aducă în fiecare zi, dacă nu l-o mânca pe drum, câte un castravete mai mare ca dânsul. Aceasta o să fie tain de la bunătatea Domniei Sale. Până una alta, mai adăugă Sandu scoțând din chimir unul de doi lei, dă fuguța, măi voinice, până la Hascal jidanul și să-mi aduci de acolo o litră de rachiu și două ocale de vin. Numai vezi de mai pocnește o dată ca azi-dimineață, c-apoi al tău îi dracul, cât ești tu de boier mare.

— Zău, bărbate, făcu Ilinca după ce se așeză roată împrejurul mesei din prag, ia spune-mi și mie până o veni Ghiță cu vinul, ce-o mai hi și vorba d-tale de adineoare despre dânsul.

— Apoi vorbă sănătoasă, măi femeie, ce să hie alta? M-ai auzit tu vorbind de clacă, fă? Aveai și tu un schin în ochi și ți l-am scos. Nu-i mai bine așa? întrebă Sandu zâmbind șiret.

— Ce schin în ochi? Ce grăiești, omule?

— Păi schinu-i chiar Ghiță. Nu vă întreceați și tu, și Sanda cu melesteul pe spinarea lui, mai dihai decât mă silesc eu cu umblăciul în cea pâine albă?

— Alei! bade Sandule, să poate să grăiești așa răutate? face biata Ilinca cu lacrimile în ochi. Parcă pe mine nu mă doare când dau într-nsul? Nu-i și el carne ruptă din mine? Doar știu că nu l-am strâns de pe margmea drumu-lui. Dar dacă l-aș lăsa de capul lui, s-ar apuca de toate poznele și mi-ar da foc și casei. Îl bat eu cam tărișor câteodată, nu-i vorbă, dar mi-i mai scump decât lumina ochiului, pe care aș da-o cu bucurie, numai să-l știu fericit și om între oameni!

— Apoi chiar așa o să-l vezi, nu numai să-l știi! îl ia conu Costache pe sufletul lui de om bătrân. O să-l învețe carte bună și sănătoasă; nu cum o în-vățat băietul jităriței. O carte care te face să cunoști pe D-zeu, să crezi în cele sfinte și adevărate, să-ți iubești neamul și să nu dai greș niciodată la munca câmpului. Portul o să-i fie al nostru, nu cu surtuc nemțesc care te strânge la coate, iar gândirea și vorbirea i-ar fi totdeauna cinstite și la fel cu faptele. Apoi, când i-o veni și lui vremea, o să se gândească boierii să-l și însoare, ba i-ar mai da și ceva pământ, scoțându-l gospodar de frunte și priceput... Ei, ce mai zici, măi femeie?!

— Doamne, Sandule! zise femeia rămasă pe gânduri. Crezi tu c-o hi un-deva pe lume o școală care să te învețe gospodăria, ca să nu dai greș la pâine?!

— Este, fă, este! o încredință românul. Este cu bună seamă, pe aiurea. Numai noi am rămas ca boul cel beteag, care stă cu grămada de fân în corlate și nu-l poate ajunge! Chiar așa și noi, bre femeie. Ne-o miluit D-zeu cu bunătate de pământ precum rar se găsește în alte țări, dar ce folos dacă nu știm să-l muncim cu socoteală și pricepere? De murim de foame de pe urma brazdei care o tragem, vina e a noastră, și nicidecum a lui D-zeu care nu ne trimite ploi la vreme sau destulă căldură. Mi le-a tălmăcit el bine și pe toate boierul cel bătrân, așa că m-am încredințat eu singur că dreaptă îi este vorba.

— Te-o fi îngânat, Sandule, făcu Ilinca dând din cap, ca să ne ia copilul.

— Ei iacă vorbă de femeie, zise țăranul fără mânie! Da de ce să ni-l ieie, fa nebuno, ca să facă dintr-însul păstramă ori friptură cu salatră, cum am vă-zut că îi cărau ciocoii lui într-o zi la masă? Că de copii l-o învrednicit D-zeu să vadă două rânduri, iar slugile roiesc în curtea lui mai mult decât avem noi păsări în bătătură! Apoi știi ce, nevastă? Vai de casa unde cântă găina. De multe ori m-ai văzut dând greș, acolo unde dau cu mintea sănătoasă? Că doar nu sunt cel fluieră vânt, să-mi dau cârma din trupul meu și dragostea mea de părinte pe negânditele! Putea să înșire boierul cât de multe o fi vrut, până ce nu le-am cumpănit pe toate cu mintea și cu inima, nu m-am învoit. Lasă-mă să fac cum știu eu. De va ieși strâmb, pe mine să mă blastemi!! Tu deseară mai vezi de dânsul, mai curăți-l, mai primenește-l, fă-i și o lăutoa-re, da cu leșie, nu cu melesteul cum ți-i obiceiul; apoi să ne gătim și noi, că mâine când va fi soarele spre chindie, o să mergem cu toții la curte ca să-l dăm în primirea boierilor și să sărutăm făcut un bine tot așa de mare.

— A ta e voia bărbate, zise Ilinca cu supunere. Știu că tare mi-i jale! adă-ugă ea oftând. D-zeu și Maica Domnului să facă ca să iasă bine; dar mi se strânge inima și parcă nu prea am semne bune.

— Apoi mai lasă-le și tu la pustia de semne! Uite că ne vine conașu cu clondiru în mana și cu plosca de gât. N-ai răsturnat nimica, măi poticnici? întrebă Sandu vesel.

— Nu tată, răspunse copilul gâfâind de alergătură; dar m-o ținut jupânul de le-o scris la condică.

— Le-a scris în condică? De ce? Nu i-ai dat banii?

— Ba i-am dat pe toți, dar a zis că le scrie numai așa... ca să le poată ține minte... pentru el.

— Da pentru el și pentru mine. Ca să ție minte cum să mă facă ca să-i plătesc de 2 ori! Fiii! a dracului nelegiuit!! Da treacă și asta pe ziua de astăzi, că am bucurie! După ce ne-om sătura de închinat în sănătatea dlui „Ghiță Noroc” ori „Oală Spartă”, cum îi mai zice, mai avem să închinăm și în sănă-tatea Sănducăi noastre, mireasa viitorului părinte diacon, de la biserica cea mare din deal.

— Ei tată și dumneata, zise fata roșindu-se și ștergându-se pe gură cu podina palmei de la mâna dreaptă, apoi cu dosul! Acum mă iei și pe mine în batjocură!?

— Ba e chiar așa! strigă Ghiță cu bucurie și grăbindu-se la vorbă pentru ca să nu i-o taie cei mari. Am auzit eu, țațo, când boierul cel bătrân îi spu-nea lui tata ca să te dea după bădica Nicolae, cel cu barba de un cot și părul ca la femei. El o să se facă diacon la biserica mare; matale îți dă boierul 3 vaci cu lapte, 6 juncani și 25 de oi; iar domnița îți face zestre frumoasă, țață, apoi îți mai dă și ceva gologani. Sic, sic, sic, coană diaconeasă! Că de acum n-o să mă poți bate cu melesteul; c-or suna clopotele singure și te-o ști tot satul c-ai făcut păcat mare!

— Hă, hă! răcni Sandu punându-și amândouă palmele la urechi, că bine îi mai toacă gurița ca de moară stricată! Și eu credeam c-o ține numai de râșnit mâncare! Na că mi-a și luat vorba din gură, nu i-ar fi a rău?

— Zău, tătuță, făcu Sanda rumenă ca bujorul de bucurie. Așa sa fie oare cum spune el?

— Apoi dă, draga tatei, răspunse el prefăcându-se mâhnit Știu că-ți pare destul de rău, dar vei răbda și tu, că n-am ce să-ți fac; doar n-om strica ha-târul la atâția oameni buni și de treabă, numa. pentru că nu-ț. place barba şi pletele lui Nicolae.

— De tătucă, răspunse fata șiret. De mai fi dat după un altul, nu știu dacă mi-ar fi părut tot așa de bine, dar fiindcă e vorba de Nicolae, nu mă mai pun de pricină. Iaca îți intru în voie și-l iau așa cum e el: cu barba lui cea frumoasă și cu pletele lui mândre! Apoi facându-și treabă ca să-și ascundă bucuria: mă duc să pregătesc cazanul și albia, să-l spălăm pe Ghiță. Măndi-co, du-te fuga și adă vaca, soarele a asfințit de amu și-o intrat cireada în sat. Hai, mamă, vino și d-ta de îmi dă o mână de ajutor.

Cu toții se împrăștiară: cei mari pe la treburile lor, cei mici pe la joacă. Numai Sandu rămase singur pe prispă, odihnindu-se de munca zilei și mul-țumind lui D-zeu de fericitele întâmplări ce le întâmpinase el astăzi.

A doua zi, la vremea hotărâtă, tot neamul lui Dudău, primenit ca de sărbătoare, se îndrepta spre curtea boierească.

Înainte mergea Ilinca, ținând de mână pe viteazul Constantin, un moș-neag bătrân, care împlinise tocmai la Florii înaintata vârstă de doi anișori, iar la sân pe Alexandru cel gros, un boț de carne cu ochi, înfășurat în o plăpumioară roșie și numărând și el atâtea luni, câți ani avea frățiorul său. În urma ei călcă sfioasă viitoarea coană diaconeasă: cu salbă și mărgele la gât, cercei la urechi, cozile aduse pe cap în chip de cunună și împestrițate pe alocurea cu flori galbene de crăițe și fire de busuioc. Ca și mă-sa ține de mână pe mica ei surioară de 5 ani. Lângă dânsa tatăl ei, care o tot cicălea cântându-i „Doamne, miluiește” ori pe „Isaia dănțuiește”, ori întrebând-o de se pricepe la mâncat colaci și prescuri. În sfârșit, pe flancurile coloanei, zburdau împreună prietenul nostru Ghiță și prietenul lui Suru, dulău mare și zburlit, de care se temeau și boxii englezești ai lui conu Grigore Vultu-reanu.

Lucrurile se petrecură întocmai cum fuseseră plănuite, și din ziua aceea de 24 iunie, o viață nouă începu pentru tânărul Ghiță Dudău.

Of! și grele mai fură, Doamne, aceste începuturi:

Până în ziua de Sf. Alexandru, ziua nașterii lui conu Grigore, bietul Ghi-ță nu putu deprinde nicio singură buche, cu toată didactica perfecționată a duduii Eugeniței, care, pentru a-și ajunge scopul mai degrabă a-l vedea învățat, îi arăta toate literele deodată, spunându-i cum se numește fiecare și pe românește, și pe franțuzește, și pe graiul unui alt soi de oameni ce se zic: limba engleză. Buchiile știa el să le deosebească chipul, așa că chiar le zugră-vea și pe nisip când era singur în grădină. Pe unele apucase să le zică și pe numele lor românesc; dar de unde să le grăiască el pe franțuzește când nu se pomenise neam de franțuz vrodată-n Vultureni?! Mai rău era când trebuia să cheme buchiile în graiul acelei limbă engleză, că împroșca din gură sau pufnea ca motanii la supărare, de îi venea duduii să moară de râs și lui bietul Ghiță sa plesnească de rușine și de ciudă. Apoi altă pacoste: duduia și cu coana cea lunga îi mai arătau și niște mâzgâlituri pe hârtie vărgată și-l puneau sa le cheme pe acele: la, sol, si, do, re, mi ba încă și fa, cum numai tata are voie sa-i zică mamei! Spunea duduia că după ce le-o fi învățat pe tusșapte o sa poata și el cânta ca dumneaei la clavir. De învățat le-a învățat el, de bine, de rău, să le spună din gură, dar de cântat tot nu putea cânta. Așa că în 2 luni și mai bine de această învățătură internațională, bietul copil nu se alesese decât cu „Peneș Curcanul’’ pe care-l auzise din gura duduii și-l deprinsese îndată pe tot.

Cum își destăinuia necazul vieții cucoanei Anicăi, cămărășița, care-l lu-ase sub înalta ei ocrotire, și îi mărturisea frica să nu se sature boierii a hrăni degeaba un copil așa de prost, buna femeie puse pe vechil care mergea des la Iași și fusese chipurile și militar să-i aducă de acolo o drăguță de pușcă cât Ghiță de mare, cu care nu se putea omorî oameni, nici întâmpla vro primejdie.

Apoi îi răsfrânse la dreapta vârful căciulei lui de iarnă, prinzându-l cu o copcă, împodobind-o și cu pene de curcan reținute prin o cocardă tri-coloră. Mai puse să-i croiască și niște opinci după piciorul lui de copil, că dl Ghiță se răsfăța acum cu ciubote, și iată că în ascuns de boier uniforma de dorobanț fu desăvârșită. Dar nici cuconu Nastase vechilu nu stătuse cu mâinile în sân. Când erau boierii la masă ori la plimbare și nu-l puteau vedea, îl lua pe Ghiță după grajd și acolo, în ascuns de toți, îi preda primele principii militare: lungindu-i gâtul cel mic al fiecărei mâini lipită de șezut ca să facă să reiasă pieptul înainte și strigându-i: „Capu sus, răcane, și talpa la pământ! să scapere scântei pe unde calci! Dar fiindcă Ghiță era cam ușurel și dosul grajdului pavat numai cu baligă, conu Nastase nu zărea nicio scânteie.

Totuși, în dimineața de 30 august, cam pe la orele când cu vreo 8 ani îna-inte se dăduse primul asalt redutei Grivița, micul viteaz se înfățișă înaintea cuconului Grigore, care se afla în salonul cel mare și înconjurat de întreaga familie, se opri dârz înaintea lui și punând arma în prezentare îi striga: „Să trăiți, domnule locotenent! Vă dorim sănătate!” Și îndată începu cu glasul lui de copil a povesti cu pronunțul lui țărănesc rar șt apasat „cum plecase nouă din Vaslui și cu sergentul zeceˮ.

Izbânda fir din cele mai strălucite. Conu Grigore șt conu Costache în dărui câte o pereche de boi, domnița o vacă elvețiană cu vițica ei tărcată, iar Eugenița bomboane care fură mâncate toate, înainte ca să fi ajuns la tamazlâcul lui Ghiță în bătătura lui Sandu Dudău, care nici el nu mai știa pe ce lume se află de atâta belșug și bunătate.

Această neîndoielnică dovadă de ținere de minte și deșteptăciune, îi făcu însă pe boieri să schimbe cu totul îndrumarea cam prea cosmopolită și răsfirată ce i-o dăduse duduia Eugenița împreună cu miss Peark, învăță-mântului ce-l primise până atunci bietul Ghiță cu atâta trudă și nefolosință. Așa că chiar de la începutul anului școlar și cu foarte puțină împotrivire din partea duduii, care se săturase iute de apostolatul învățământului, Ghiță al nostru intră în școala primară din Vultureni, unde, sub deosebita îngrijire a domnului învățător, se dezmetici în curând și ajunse repede a fi cel mai silitor, mai deștept și mai bun școlar din toată clasa.

Avu el deocamdată și vorbă de pricină cu camarazii lui; zulipsindu-l pentru că învăța mai bine și se purta mai curat decât dânșii: cu cizme, ilic de plăieș și pălărie vara, iar pe frig cu căciulă de dorobanț, cu cojocel și meșini blăniți, îl făceau linge-talgere, ciocoi boieresc și câte altele. Dar, fiind mai bine hrănit, era și mai vânjos; după ce dădu pe vro doi-trei tava prin țărnă ori grapă cu dânșii prin bătătura școlii, slujindu-se de chica lor drept tâmplă; ceilalți îi dădură pace. Ba ajunse chiar de mai mare vază între ei; că asta-i meteahna omului de cum prinde a umbla pe picioare: să nu cinstească decât pe acela de care se teme.

Conu Costache se ținea cu tărie de făgăduința ce i-o dăduse lui Sandu și-l priveghea pe Ghiță de aproape. În fiecare zi îl chema la dânsul pe cer-dac și-l întreba de cele învățate, tălmăcindu-i cu bunătate pe unde vedea că nu pricepuse copilul, silindu-l să judece prin el însuși și să-și dea bună seamă de tot ce învăța, de tot ce auzea și de tot ce vedea. Apoi îi vorbea mult despre trecutul neamului; despre măririle trecute și suferințele îndurate de români; întrebuințând, pentru a i le întipări mai bine în minte, povestiri și anecdote, care lăsau în urma lor amintiri neșterse despre moravurile, limba, obiceiurile și portul oamenilor de mai demult. Bineînțeles că mare parte din cele ce i le spunea conu Costache le împărtășea camarazilor săi, care-l ascultau cu ochii zgâiți, privindu-l ca pe o altă minune. Chiar domnul învățător, fără a se da de gol, afla de la el niște lucruri pe care nu avusese prilej să le învețe din cărțile moderne și autorizate de onorabilul Minister, încât îl luase la o deosebită dragoste; n-avea cuvinte ca să-l laude îndeajuns și să-l dea de pildă celorlalți copii.

Las’ că nici de alde Dudău nu-și uitau de datorie față de luminătorul odraslei lor și-i mai trimiteau câte o rață, o cloșcă cu pui, vrun curcan și te miri ce alte nimicuri.

Duminica și sărbătorile, bătrânul boier îl lua pe Ghiță cu dânsul la biserică și în ziua aceea îl făcea să priceapă cele ce văzuse și auzise acolo; tălmăcindu-i adevăratul înțeles al fiecărui obiect și al fiecărei icoane; poves-tindu-i și răstalmăcindu-i Evanghelia zilei, atât cât putea pătrunde într-o minte încă atât de fragedă și căutând a-i insufla credința cea adevărată și sănătoasă, ferită de bazmele și eresurile celor întunecați, precum și de adă-ugirile și împodobirile mincinoase ale acelora ce căutau a-și face din religia creștină o unealtă de speculă.

Atunci când deschizându-se porțile împărătești preutul din altar spu-nea: „Ușile, ușile cu înțelepciune să luăm aminte”, Ghiță din mijlocul bise-ricii spunea Crezul, rar, lămurit și pătruns de cuvintele ce le rostea. Toată credința din inimioara sa de copil se ridica spre bolta cerească odată cu tă-mâia preutului, ca o mireasmă bine mirositoare. Iar mai târziu, după ce mai rostea cu aceeași evlavie acea rugăciune scurtă, dar care le cuprindea pe toate și pe care însuși D-zeu întrupat a învățat-o, se ducea de săruta mâna bătrânului care-l binecuvânta și-l săruta pe frunte.

În asemenea întocmiri și cu asemenea povățuitor începu Ghiță Dudău primii săi pași spre lumină. De ce nu ai îngăduit tu, Doamne, ca omul de bine, care se însărcinase să-l povățuiască pe calea adevăratei lumini, să fi trăit câțiva ani mai mult?

Câte nenorociri s-ar fi înlăturat și vinovatul de astăzi ar fi fost poate și el un om de bine, cinstit, vrednic și folositor.

Capitolul VII
În care Ghiță învață mai multe

lucruri bune, dar rele și mai multe

Ați văzut până acum, iubiți cititori, că norocul atinsese cu aripile sale casa lui Sandu Dudău, poate unde avea omul tocmai pe vârful ei și două cuiburi de cocostârci; apoi și rândunelele chiar îl podidise în anul acela de nu rămăsese locușor pe prispă neîmpestrițat cu de ale dumnealor.

Dar nici boierii de la Vultureni nu erau lipsiți de binecuvântarea cerească.

Grâile de toamnă și de vară dăduseră frumoasa mijlocie de 7 jum. la falce. Nu e vorbă, că săcara, orzurile și ovăsurile fuseseră cam slăbuțe, dar în schimb viile făgăduiau peste patru sute de vedre la pogon. Cât despre po-rumb sau păpușoi, cum îi zicem în partea locului, apoi puteai de-a binele să întri cu calul într-înșii, fără ca de la margine să ți se zărească vârful căciulei: câte 7-8 păpuși pe fiecare strujan!

Era o strălucire care te orbea când te uitai pe câmp!!

Nesfârșitele miriști întindeau covorul lor cel galben-auriu cât puteai cu-prinde cu ochiul, îmbătându-te cu mirosul florilor de câmp scăpate de sub secere și a ierburilor otăvite de isnoavă în urma ploilor căzute la timp pri-elnic, fără a fi stingherit nici munca și nici roada. Apoi pe alocurea câte 3-4 girezi uriașe pe unde fusese câte un lan boieresc și se treierase cu mașinile; ori câte una-două mai micuțe, dar mai bine îngrijite, împrăștiate la întâm-plare, după cum și unde își făcuse câte un român aria.

Deși vremea era cam târzie, dar tot mai întâlneai câte un gospodar mai bicisnic grăbindu-se a-și încheia gireada și a o fețui. Ba mai dai și de un norocos, pe care D-zeu îl împovărase cu roadă multă, mai alungând în jurul unui par vro două-trei iepe cu mânzi zburdalnici care, tot ca și mamele lor, înotau până la piept în snopii desfacuți, strivind paiele cu copitele. Nevasta, fetele și flăcăii, toți - că la asemenea treabă vine românul cu toată cinstea - întorceau mereu cu furcile de lemn paie sfărâmate ori le cărau tocmai pe gireadă cu ajutorul unui dulap gros, legat de o tânjală trasă de 2 boi și care, de câte ori se încărca prea tare, scăpăta în sus, dând tumba peste cap, în râsul celor mari, fetița sau băiețelul care se cățăraseră pe dânsul în scop de a-l înțepeni, dar mai mult de plăcere a umbla vara cu sania.

Și pretutindeni mirosul acel înviorător de paie proaspete și de flori de câmp îți pătrundea plămânii și sufletul; iar întreaga această întindere de o singură galbenă față nu era tăiată decât de albul tamazlâcurilor boierești și ale statului care pășteau în depărtare, sau de negrul brazdelor răsturnate de numeroasele pluguri, pregătind țarina pentru semănăturile de toamnă.

D-apoi imașurile! dar fânețele, cosite și stăvite din nou, cu zecimi de sto-guri împrăștiate la întâmplare, rotunde și bine țuguiate la vârf și peste care trebuia să arunci o funie de 12 stânjeni ca să le poți măsura, după vorba și datina românului: peste cap.

O sfântă și măreață poezie a câmpiilor noastre! Unde tot e mare, larg, întins, strălucitor și îmbălsămat; unde ochiul se scaldă în voie prin nemăr-ginit, fără a mai da de o pârdalnică de figură geometrică; unde pieptul ți se umple de balsamul ierburilor și al florilor de câmp, crescute pe țărna stră-bunilor; unde tot ți-i cunoscut, prieten și frate, de la om și până la firicelul de iarbă, pentru că totul ca și tine este pornit din aceeași țărnă, trăit sub același cer, înviorat de aceleași sloate și văzduhuri, și totul se naște, trăiește și moare acolo unde te-ai născut, trăiești și vei muri.

O binecuvântata țărnă românească! Numai acela știe să te prețuiască și te poate iubi cu adevărat, care s-a născut din tine și a trăit multă vreme departe de sânul tău iubit!

Prin lume or fi poate locuri mai frumoase, flori mai mirositoare, câm-puri mai întinse, păduri virgine și pământuri mai roditoare. Străine însă de sufletul romanului, necunoscute lui și cărora nici el nu le este nimica. Pentru adevăratul om, care a mai păstrat în piept o inimă curată, care nu ș-a dat de scop al vieții nesățioasa și nebuna sete de a soarbe plăcerile și bucuriile din întreaga lume, dorind tot ce nu are și desprețuind tot ce este a lui, făptură în schimb îi dezvăluie neprețuitele sale comori de frumu-sețe românești! Iar în preajma pârăului șoptitor care îi răcorește satul în care s-a născut, pe prispa de sub streșina de stuf și paie reținute de lungile praștini, el soarbe plăceri mai dulci și mai sănătoase decât zbuciumatul și înstrăinatul său frate de sânge, pentru cuvântul că o mare nu poate încăpea într-un singur pahar de apă, nici toate bucuriile și plăcerile lumii, într-o singură inimă de om!

Astfel cuvânta, gândea și simțea bătrânul conu Costache Vultureanu, știind să prețuiască fericirea și gata în tot ceasul a se înfățișa înaintea veci-nicului și dreptului Judecător.

Conu Grigore și domnița Aglăița resimțeau și ei adânc farmecul și po-ezia țării lor, dar cu oarecare alean de mâhnire, ca la vederea unui frumos apus de soare. își dau bună seamă că lanurile acestea întinse, această agri-cultură primitivă și măreață nu vor mai putea dăinui multă vreme și că sunt poate veniți să apuce alte timpuri. Se întrebau atunci cu jale, dacă prefa-cerile care le pricepeau ca de neînlăturat, vor avea același farmec, aceeași dulceață, aceeași poezie?

Și părintele nostru, își ziceau ei unul altuia, a apucat vremuri unde totul era și mai mare, și mai larg, și mai fermecător decât ce vedem noi astăzi, întreaga economie a țării era pe atunci mai mult pastorală, agricultură se făcea puțină, așa că poezia locurilor se asemăna cu aceea din timpurile bi-blice; pe când astăzi, agricultura mică și cea mijlocie tinde a o înlocui pe cea mare și industria se naște. Veșnica lege a propășirii nu se poate niciodată opri în mersul ei și urmașii noștri vor găsi și ei poate, în România viitoare, o altă poezie de același farmec duios pe care-l găsim acuma, căci totul se schimbă și totul se preface. Fie cel puțin ca întru mărirea și strălucirea nea-mului, și noi, iar pe urmă și urmașii, să fim despăgubiți de acelea ce vom pierde, cu același belșug și dărnicie, cu care au fost despăgubiți batranu; iar ajunși la apusul vieții noastre, să ne vedem neamul mant și întărit în aceeași măsură.

Cât despre Sandu Dudău, deși se strecurase de meliţie ca cel mai mare fiu la mamă-văduvă, tot avusese niște frați care-șr luaseră și ei părticica lor de glorie de la Plevna și de atuncea își iubea țanșoara lui și mai mult. Iubirea aceasta o hrănea el și mai înainte, de pildă: când la ’77 se pomeni că trec godacii Prutul, îi păru destul de rău; unde credea că de acum n-or să mai plece de pe capul lui. Când însă, mai târziu, îi văzu că cu bună seamă își calcă pe urme și se tot duc de unde au venit, atunci Sandu își făcu datoria de patriot și... pe urmele lăsate de ultimul cazac pe capra podului de la Ungheni, așeză 7 pietre vrăjite, ca vrăjiți și învârtiți să fie ei de acum, cu tot neamul lor rusesc, a nu mai încălca niciodată pământul țării. Scutit de așa grijă și mai ales de când conu Costache îi vorbise de cea carte minunată care o să-l învețe pe Ghiță a nu da greș niciodată la munca câmpului, nu mai visa omul decât 12 kile la falce, cum se mai întâmplase odată, zicea lumea, pe vremea răzmeriței celei mari din Muntenia. Soco-tea noaptea, când nu putea dormi, cât va putea scoate din pământul lui și din acel care-l va dărui desigur boierul lui Ghiță după ce-l va însura. Douăsprezece kile la falcea de grâu! Așa o să scoatem noi în toți anii, își zicea românul. Nu ca acum numai 7 jum. ori ca anul trecut, unde cu toată munca și priceperea mea de gospodar n-am scos nici sămânța! Nu-i mai încăpea inima în piept de bucurie și de nădejde! Nu mai avea decât o singură grijă care îi mai întuneca zilele sale cele senine,... ia cu măritișul Sandei!

Boierii se țineau de vorbă; logodna se făcuse chiar la curte și știa tot satul; zestrea era gata; vitișoarele fuseseră dăngăluite la coarne cu semnul miresei și după alesul ei ca să fie mai cu noroc. Numai încăpățânarea părin-telui Eftihie le strica pe toate:

— Nu! că el nu-și dă băietul la trup de femeie, decât cu șase săptămâni înainte de hirotoniseală! Cică așa făcuse și el, și tatăl său, și bunicul, că doar unde căutai în obârșia lor, tot de neam colivăresc dădeai.

Apoi și protopopul, nu știu ce mai căuta și el, de tot îl amâna, cu toate că era băietul seminar întreg, ba de la Sf. Maria Mare la Ziua Crucii, ba de la Ziua Crucii la Sâmedru, și mai-mai era să intrăm de acum în postul Cră-ciunului! Cine știe de nu s-ar fi trăgănat lucrurile și până în ziua de astăzi, dacă nu se supără conu Costache Vultureanu. Porunci să-i înșire opt cai la caretă și... drept în curtea Mitropoliei, ca să-i spună înaltpreasfinției Sale că doar nu s-o îndura, de hatârul protopopului, să-l lese fără diacon la biseri-că, tocmai de sf. sărbători ale Crăciunului!

Cum l-o fi citit Preasfințitul pe bietul protopop, cu ce tămâie l-o fi afu-mat, nu v-aș putea spune. Destul că abia sosise boierul de la Iași, că alergă și Cuvioșia Sa în fuga cailor de birjă, pentru ca să-i poruncească părintelui Eftihie să grăbească nunta, deoarece hirotonisirea lui Nicolae se hotărâse de ziua patronului său Sf. Neculai Arhiepiscopul de la Mira Lichiei.

Aşa că, de acum, nu mai aru Sandu nicio grijă, îşi căpătase băietul, piatra și-o văzuse scoasă din casă, iar de se întâmpla să nu rodească câmpul, se mangaia cu gândul că-și va scoate ciuda asta cu vârf și îndesat când îi va crește flăcăul.

Ghița învața din ce în ce mai frumos. În ziua de Sf. Petru, aducea de la școală o mulțime de cărți și cununi, pe care i le dădea primarul și domnul învățător, ca mulțumită pentru că învățase bine tot anul. Când zic că i le dădea primarul și domnul învățător, este numai pentru că așa vine vorba. Cheltuiala însă o ridica statul, împreună cu conu Costache. Domnița și du-duia așezau singure, cu mânușițele lor, buruienele acele pe capul băietului, în fața întregului sat adunat la școală!

Bietul poticnici se făcea roș ca sfecla de rușine și de bucurie, iar așa gătit, părea că iesă din o porcoaie de fân cosit din proaspăt! De! cică așa îi datina peste graniță și a ajuns și la noi acuma de mare cinste!

În patru ani, eroul nostru nu mai avu ce învăța la școala din Vultureni. Se nimerise că tocmai în anul acela conu Grigore fu ales deputat, singur din toată opoziția conservatoare. Îl luă dar și pe Chiță cu dânsul la București și-l internă în cel mai bun liceu din capitală. Conu Costache l-ar fi trimis bucuros în Franța să urmeze școala de agricultură din Grignon; dar pentru aceasta se cerea încă cel puțin patru clase liceale. Apoi așa era mai bine; că, de unde să știe Ghiță franțuzește? Așa lucru nu se învăța la școala primară din Vultureni, pe când la liceu este profesor plătit anume numai pentru atâ-ta treabă. În patru ani de învățătură va ști limba franceză bine și se va putea înțelege cu cei din Franța.

În București i se păru mai întâi că e pe altă lume! Și ăi oameni de acolo sunt parcă de altă nație. Nici limba nu mai samănă cu a lui, împestrițată ce era cu o grămadă de vorbe care i se păreau străine și de neînțeles. Când încerca să le rostească și el, le spunea pe dos, spre mai marele haz al to-varășilor, iar de mai scăpa să zică,,o hi” în loc de „o fiˮ, râdeau băieții de se prăpădeau! Dacă, amintindu-și din biserica din deal, începea să cânte Primăvara dulce, cum o zicea dascălul Iorgu de la strana dreaptă, în seara de Vinerea Mare, băieții îl făceau țârcovnic, colivar și câte vorbe răle toate, cântându-i niște cântece de lume, atât de nerușinate, că-i plesneau obrajii bietului copil. Într-o zi, bătu pe un pui de jidancare-l făcuse pahmar și guz-gan de biserică. Ovreiul în loc să se apere cu pumnii striga ghivat și fugi să-l vândă, după datina neamului, tocmai la domnul director, care-l și puse pe Ghiță îndată la carceră, iar după aceea îl chemă în cancelarie pentru ca să-i facă o zdravănă morală.

Și tălmăci lui Ghiță că bietul ovreu era străin, pe când el era în țara lui că trebuie totdeauna să-i fie milă de străini, căci poate să-i vie vremea să ajungă și el în țară străină și că n-ar fi bucuros să se poarte cu el oamenii de acolo cum s-a purtat el cu nenorocitul ăla de Moisescu. Că tot omul are dreptul să creadă cum vrea și că nici el, care se știe profesor mai învățat de-cât toți colegii lui, chiar din cei universitari, care și-au căpătat catedrele prin influențe politice, nu le crede toate ale popilor și nici din ale Evangheliei, Că el face binele numai pentru plăcerea de a face bine, iar nu, ca alții, de frica iadului sau pentru a-și fuma ciubucul la loc mai de cinste în grădinile raiului. Că toate acestea sunt minciuni și scornituri de ale popilor, pentru a scoate oamenilor bani de liturghie, ori de ale celor bogați, pentru a închide ochii prostimii și a o înjuga.

Morala era frumoasă și înaltă. Eu unul sunt încredințat că domnul pro-fesor, care desigur o fi căpătat de atuncea și catedra dorită la Universitate, făcea bine, cât putea de mult, numai de plăcerea de a face binele. Tot eu însă susțin că pe ziua aceea domnul profesor a făcut și un rău mare, zdruncinând din temelie o credință și o conștiință, pe care conu Costache se silise s-o ridice și credea că o ridicase pe temelii trainice și sănătoase; iar zdruncinând-o pe dânsa, eminentul profesor nu o înlocuise cu nimica. Căci cine îi spunea dumisale că acest copil nevinovat și crescut în cre-dințele moralei creștine va putea urma studiile sale înainte și va ajunge la acea înaltă concepție, care este tocmai concepția superioară a creștinului luminat: de a face binele pentru bine, fără gând de răsplată? Iubind pre D-zeu mai presus de toate și pre aproapele său ca pe sine însuși, creș-tinul luminat caută cu smerenie și cu blândețe să se ferească de cele rele, nedrepte și mincinoase, așteptând cu nădejde când sufletul lui dezlegat de cele pământești se va împreuna cu lumina cea deplină, cu binele de-săvârșit, deplinul adevăr și deplina dreptate, care sunt însuși D-zeul cel viu, care a fost mai înainte de timpuri și va fi vecinie și după împlinirea timpurilor. își dădea oare seama, acest apostol al liberii cugetări, că bietul Ghiță, bătându-și camaradul, nu lovea în străin pentru că acesta ar fi fost străin, dar pentru că-i batjocorea credința, adică chipul lui de a crede și de a gândi, și că, prin urmare, el, Ghiță, apărase principiul liberii cugetări? Nu! pentru că meteahna liberilor cugetători este tocmai de a cere liberta-tea gândirii numai pentru aceia cu dânșii de o părere și simțire; adică aceia care urăsc religia creștină, fie ei mozaici, mahomedani sau budiști! Creadă lumea cum o vrea ori nu creadă în nimica, lor nu le pasă, numai în religia creștină să nu creadă nimene; numai creștinismului să i se ridice dreptul de a crede cum vra. De aceea poate îi era atât de milă de bietul străin care batjocorise lui Ghiță biserica. Gânditu-se în fine, oare, acest filosof lumi-nat ca stinge în inima bietului copil până și simțământul de recunoștință pentru binefăcători, săi? Când odată omul este dator să facă binele numai pentru bine apoi din două una, se gândea Ghiță, cu oarecare logică; ori domnul profesor are dreptate și conu Costache, cu tot neamul lui, nu-și face decât datoria, dându-mi mijlocul de a învăța carte, ori are dreptate biserica care te răsplătește în cer. Și atuncea conu Costache trebuie să-mi fie mie recunoscător că-i dau prilejul să-și facă cheful cel de pe cerdac și cu ciubucul cel de iasumie, în grădinile raiului după ce va muri. În amândouă cazurile, n-am nicio datorie de recunoștință către dânsul, ci mai degrabă el către mine. Astfel, bietul director, care crezuse să sădească în inima mi-cului său elev sămânța grâului celui mai sănătos, mai curat și mai roditor, aruncase numai neghină, care și ea e atât de roditoare, încât înăbușe fără cruțare cele mai bune și frumoase semințe.

Apoi se mai întâmpla și alta.

Într-o zi de sărbătoare, colegii lui Ghiță (că așa se numeau între dânșii domnii liceeni, ca să samene mai de dimineață a funcționari), colegii lui, zic, îl atraseră în o cafenea și-l cinstiseră cu bere (un fel de băutură galbenă și spumoasă care numai bună la gust nu este și se plătește cu 45 bani paha-rul). Ghiță care era filotim, plăti și el un rând, din polul ce îl dăduse conu Grigore la plecare. Dar ce să auză de alți doi băieți care se înghesuiau la ușă și se îndemnau unul pe altul să intre?

— Da haide, mă, să intrăm și noi, zise unul, nu vezi cum îl beau pe pros-tul ăla de șoldovean? Dacă-i așa de darnic, barem să-l vârâm și noi în pahar.

Cuvintele acestea îl puseră pe gânduri pe noul coleg.

Vrasăzică, acela care-și dă paraua pentru a împărtăși cu prietenii lui o bucurie sau o plăcere, este numai un prost care se lasă băut de alții și vârât în pahar ca braga asta nemțească?! Atunci culmea deșteptăciunii stă în a bea și petrece pe socoteala prostului; a-l vârî în pahar și a nu te lăsa vârât într-al lui! Poftim dacă se potrivește cu celea ce mi le spunea conu Costa-che! Și se hotărî Ghiță să treacă în tagma celor deștepți, fără a mai aștepta recunoștință de la cei ce-l băuseră.

De acolo, până a râde de prostia boierilor de la Vultureni pe care el și CU tot neamul lui îl vârâseră în farfurii și pahare timp de 4 am de zile în șir, nu mai era decât un pas. Pentru ca să fim drepți, trebuie sa mărturisim ca Ghiță nu-l trecu deocamdată; poate unde pârdalnica de neghina mco^se abia numai pe sub pământ, fără a ieși încă la iveală ca sa inadușe sămânță cea bună.

Apoi nici conu Costache nu o lăsa să facă la rădăcini multe în București. De Crăciun, de Paști și mai ales de vacanțele cele mari îl chemau pe Ghiță la Vultureni, unde conferințele de pe cerdac erau nelipsite, așa că sus-pomeni-ta neghină nu prea avea pas să crească în voie.

De altfel, învăța copilul și la liceu tot așa de bine cum învățase la sat și toată lumea îl luase în nume bun. Uniforma pe atunci nefiind obligato-rie pentru liceeni, conu Grigore obținu autorizația pentru Ghiță a nu-și schimba portul. Când se primbla pe Calea Victoriei cu sucmănelul lui de Pașcani sau iarna cu cojocelul înflorit, se uitau toți la dânsul cu drag. Chiar profesorii aveau bucurie să arăte vreunui fecior de bani gata, îmbrăcat după ultima modă și care se răsfăța tocmai sus pe ultimele bănci ale clasei, pe un fiu de țăran mândru de portul său, mai deștept și mai harnic decât el și care în fiecare an îi sufla premiul cel mare cu cunună.

Când veneau sărbătorile Crăciunului, tata îl aștepta în curtea gării cu roaiba înhămată la o săniuță, în care mama Ilinca îngrămădise, pentru ca să nu-i degere odorul, toate cojoacele și lăicerele casei, până și contășul ei de zile mari în mătasă albastră și blana de vulpe galbenă.

De Paști venea chiar coana Anica, cămărășița, să-l ia în trăsura cu 4 cai, că tot trebuia să vie la Iași să cumpere lumânări de ceară albă pentru biseri-că și drojdie de bere pentru cozonaci.

Și patru ani în șir ținu lupta aceasta ascunsă între sămânța cea bună și pustia de neghină. Patru ani în șir Ghiță se arăta la Vultureni același bă-iat de treabă, bun și bine-credincios; iar la București același bun coleg, în curent cu toate drăciile, cu toate ideile cele înaintate și cu mult mai tare la biliard decât la greacă și latină. Dacă vrun profesor de la cele limbi moarte îi facea vro dojană, Ghiță îi răspundea verde: că el nu-i cuconaș, ci menit să fie plugar, că nu are nevoie să vorbească pe grecește sau pe latinește cu de alde plăvan sau bălan. Aceia porneau a râde și-l îngăduiau, unde îl știau bun elev la celelalte materii. Totuși, din an în an se simțea oarecare scădere în sârguința ce o depusese Ghiță la început. Vorba românului: se cam lăsase pe tânjală, așa că în anul IV în loc să ia premiul I cu cunună, abia se putu alege cu o mențiune, dată și aceea de încurajare.

În timpul conferințelor de pe cerdac ori din odaia dumisale, conu Cos-tache întrezărea oarecare schimbare în felul de a gândi și de a vorbi al tâ-nărului Ghiță; dar și când scăpa băietul vro boacănă, datorită mai mult numeroșilor profesori ai săi de biliard, decât al celora de pe catedră, d-lui o punea pe socoteala necugetării și nu-și putu da seamă cât de adânc era înrădăcinat răul.

Într-o zi înainte de ult.ma plecare a lui Ghiță la București, de unde vai nu trebuia să se mat tntoarca la Vultureni, decât după multă și Îndelungată vreme Sandu Dudau ceru sa vorbească cu boierul, care după ce luase dul-cețile de dupa-amtaza.șt fuma liniștit ciubucul în salonul cel mare, stând de vorbă cu fiul său Șl cu nora. Românul fu primit îndată chiar acolo.

— Ce este, Sandule? îl întrebă boierul cu bunătate.

— Parcă să nu prea hie a ghine, Măria Ta, zise Sandu îngândurat.

— În ce privință?

— Ia... cu băietul ista al nostru; că doar de acum îi tot atât al Măriei Tale, cât și al meu.

— Și ce-i cu băietul nostru? întrebă zâmbind bătrânul.

— Apoi grăiește niște vorbe, care nu pot hi nici pe placul meu, nici pe al Măriei Tale! Pare-mi-se că am greșit amândoi calea, cucoane. Au apu-cat-o chiar hăisa mult și mă tem c-o să ne pomenim tocmai unde n-am vrut, adică chiar la surtuc!

— Ce face? întrebă conu Costache. Ți-a cerut haine nemțești?

— De asta n-ar hi mare lucru, că tot aș găsi cu ce să i le cumpăr pentru ca să nu-i stric hatârul. Îi vorba să-mi umple urechile cu alte pozne și comedii: ba ca să învețe de ofițeri ca să ajungă ghinărari; ba ca să se pregătească de măghistrat, ce o mai hi și asta. Cică acolo ajungi prifect, președinte de tribu-nal ori aucat de cei mari, care câștigă cu sutele de mii de lei. O dă dracului de plugărie și-mi spune că pot să-l tai bucățele, dar că el nu trece granița, decât pentru a merge la Motia-Carol, unde o mai hi și asta, dar tot pe lângă franțuji îmi pare. Cică acolo se joacă la noroc și, ori ieși lefter de tot, ori bogat tare! Eu, adăugă Sandu scărpinându-se în cap, văzând că-i place tare să joace, eram cât pe ce să-i cânt din fluier cu melesteul pe cinstita dumisale spinare. Apoi m-am gândit ca să vin întâi să ți-o spun Măriei Tale și iată-mă că am venit.

— Hm! făcu bătrânul boier, trăgând în silă din ciubucul său de cireș, care era aproape să se stângă. De bine, văd și eu că nu-i tocmai bine, măi Sandu-le, dar nu trebuie să ne speriem așa degeaba... Îi încă copil... ce vrâstă are?... Abia 16 ani!... Apoi la 16 ani, măi băiete, erai tu cu mintea coaptă ca acu? Câte păseri le vedeai că zboară, credeai că toate se mănâncă, hai?

— Apoi de unde știi, măi Sandule, interveni conu Grigore, că nu-i menit copilului altă soartă decât a fi plugar? Vezi, dragul meu, oamenii se nasc cu însușiri și cu porniri deosebite. Unul îi pornit spre negustorie, altul spre meșteșug. În meșteșuguri chiar: unul se trage la fierărie, altul la lemnărie și așa mai departe în toate ramurile muncii omenești. Unul intră în oaste și, vorba lui Ghiță, ajunge în fruntea armatei, altul, avand darul vorbim, ajun-ge mare avocat ori om de stat. Ei bine de ar fi fost împiedicați în pornirile lor, gheneralul ar fi ieșit un prost fierar, iar cel mai strălucit din fruntașii noștri politici ar fi ieșit un lemnar și mai prost.

— Așa-i, Măria Voastră, răspunse bietul Sandu încolțit din două părți; da vedeți că d-lui prea le deapănă pe toate: acu grăiește de ofițărie, amu că vrea să fie avocat, amu doftor, amu prefect și dracu mai știe ce! Numai breasla tatei să nu hie! Ia aceasta apoi o ține strună întinsă! Mă tem că îl trage năravul mai degrabă la minciuni și la surtucării și decât așa, mai bine l-aș vedea mort!... Apoi vorba asta cu Motia-Carol îi grai cu minte oricât de copil ar hi?!... Ia auzi! să-și aștepte el norocul de la o roată, ca acele pe care le învârtesc unii hoți de plăcintari pe la iarmaroace pentru a înșela lumea?!...

— Ei vezi tu, Sandule, zice conu Costace mai liniștit. Tocmai vorba asta copilărească mă încredințează că răul nu e așa de mare precum mi l-am închipuit. Îi copil în toată puterea cuvântului. Se vede la vârsta lui cu două clase mai mult decât onorabilul notar Jitărescu; se socoate om mare și nu știe singur pe ce cale să apuce. Socotește că toate duc negreșit la fericire, fără ca să-și poată da încă bună seama de toate piedicile, primejdiile și amă-răciunile, cu care sunt ticsite toate fără deosebire. Nimic mai rău decât o jumătate de învățătură și vai de omul care rămâne numai cu dânsa; pentru că atuncea viața nemiloasă se însărcinează sâ-l învețe, biciuindu-l cu dez-amăgirile, deznădejdile și suferințele cele mai mari. Multă putere, multă voință și, mai cu seamă, o mare credință îi va trebui acelui nenorocit pentru a nu-și curma zilele ori a nu intra în ocnă! Să nu ne speriem deci și să ne facem datoria, stăruind prin orice mijloace ca să-și urmeze învățământul până la capăt. Atunci îl vom trimite la școala care ți-am vorbit, Sandule, și acolo se va încredința însuși că meșteșugul de plugar este cel mai mândru, mai plăcut și mai folositor sieși, precum și neamului, și este singurul care te face om în adevăratul înțeles al cuvântului, neatârnând decât de munca ta cinstită și de voința lui D-zeu.

— Amin, nu se putu opri a zice românul, auzind că tot stăruie boierii a trimite copilul la școala cea cu 12 kile la falce.

— Dacă însă ne vom încredința că pornirile și însușirile lui sunt cu ade-vărat în altă parte, atunci, departe de a-l opri, să-l îndrumăm chiar încotro îl trage inima; că, după cum ne spunea odinioară conu Grigore: decât un meșteșugar care nu-și iubește meseria, mai bine un om de frunte, care cel puțin îi folositor țării sale, dacă nu are liniștea, fericirea și neatârnarea de care se bucură omul pe ogorul lui.

— De, Măria Ta, zise Sandu întunecat din nou, să dea D-zeu să ni fi fost spaima degeaba, dar mai sunt și altele care nu-mi plac la dânsul.

— Și anume care?

— Ia!... s-o cam înhăitat cu de-alde Jitărescu. Zice, mă rog, că-i singurul om în sat cu care poate sta de vorbă... că dl învățător îi școală veche, ruginit rău; pe când notarul, deși cu 2 clase gimnaziale, o citit mult, este... cum dracu îi zice, c-am uitat... a! a! sucialistru.

— Socialist, îndreptă conu Grigore.

— A! a! Tocmai așa cum spuneți Măria Voastră!... După cât am putut pricepe, aiștia sunt un fel de oameni... las’ că-și râd de D-zeu și sfinți..., dar mai spun că nu trebuie cununie; că femeile și bărbații să se împerecheze după plac și întâmplare, ca dobitoacele; iar de copii, să îngrijească statul, că de aceea ia bani ghirului. Că pământul este al tuturor și al nimănui, că unde vezi cu ochii și încapi cu plugul, acolo să tragi brazdă mai frumoasă, să pui îndată secerea și să iei cât poți.

Ca și pământul, totul e al tuturor și al nimănui, așa că tot ce ai crezut până acuma că este dreptul tău, muncit cu sudoarea ta sau a părinților tăi, este lucru de furat. Și bine se mai ține, Doamne, domnul Jitărescu de cre-dințele sale! La biserică se duce doar de 10 mai, ca să nu-l deie dl prefect afară; încolo liturghia o ascultă la crâșma lui Hascal. Până acuma o adus în sat trei madame de la Iași, una după alta și pe toate le-a slugărit biata mă-sa ca pe niște cucoane mari. Cât despre furat, slavă Domnului! Ce vede nu lasă! Fură de ne stânge pe toți!

— Ei bine, nu-l lăsa cu dânsul, zise cuconița.

— Doamne, cuconiță, parcă noi putem să-l păzim! Îi cogeamite nămină cât prăjina de lung! Și-apoi nu-l mai crede chiar în toate pe Jitărescu. Ba chiar îl râde și uneori i le trântește cam groase în obraz. Da e vorba, dom-niță, sărut mâinile, că parcă mi l-au schimbat cu totul la București. Înainte, tot ce avea pe inimă, îi era și pe buze, acum îi altfel. La biserică se duce el,.chipurile, că n-are ce se face de conu Costache, dar văd eu că nu mai are credință și pace. Ia cârâie pe bietul cumnatu-său, diaconul, până și în fața lumii și de îi zici ceva îți răspunde că toate sunt scornituri de-ale popilor ca să capete colaci; numai niște spărietori de vrăbii pentru oamenii cei proști; dar că d-lui, ca om învățat, va face în toată viața sa binele numai de dragul binelui și pentru a-și mulțămi sufletul; iar nu de frica iadului ori de râvnă să ajungă la loc bun în împărăția cerului.

— Cum se poate, Sandule, zice conu Costache speriat de tot de astă data. Așa vorbește?!

— Zău așa, Măria Ta, și multe altele la fel.

— Bre! bre! bre! ce lume... ce lume!... făcu bătrânul.

Apoi după ce stătu mai mult pe gânduri:

— Sandule, zise românului! Adu-ți băietul la mine. Adu-l cum îl vei în-tâlni. Nu se poate să fie chiar așa cum spui tu... Or fi glume nesărate de școlar nebun, ca să vă supere. Vreau să-l aud cu urechile mele!... să mă uit cu gândul în inima lui, să văd ce este acolo!... Și de o fi vreo otravă, voi căuta s-o scot cum oi putea. Auzi?

— Să-ți ajute D-zeu, Măria Ta!... Deh!... poate c-o hi fost și glumă... dar știu că eu n-am priceput-o că prea e lungă... că-i plin de draci pâcala dra-cului. Iaca mă duc să vi-l aduc. Vă sărut mâinile, zise Sandu ieșind pe ușă.

Capitolul VIII
Cearta dintre două spițe

După ce ieși Sandu Dudău din salon, domni acolo un răstimp de tăcere, curmat numai de intrarea lui Mihalache, camardineru, care aducea un alt ciubuc, pe care-l oferi stăpânului său, îl aprinse și plecă îndată, luând cu dânsul și ciubucul cel stâns.

Conu Costache, după ce trase cu putere câteva fumuri, învăluindu-se ca într-un nour, ridică capul și privindu-l pe fiul său Grigore:

— Iată dar, dragii mei bonjuriști, unde ați adus țara!... Parcă înadins v-ați silit a stârpi din inima românului neprețuitele daruri care l-au ajutat să se strecoare printre atâtea veacuri de răstriște... Curățenia inimii, aducătoare de cinste și de dragoste, credința... din care prin dragostea lui către biserică, izvora firește și dragostea sa către neam!

— Se poate, tată, întrebă Grigore jignit, că pentru vorbele nesăbuite ale unui băiețandru, care și el nu le-a zis decât în glumă, să învinovățești o spi-ță întreagă de oameni, care, oricum și oricare le-ar fi greșelile, au muncit și jertfit mult pentru țară? Adu-ți aminte, tată, în ce hal am primit-o din mâinile D-voastră și vezi cum o transmitem urmașilor. Dacă celea ce le făceam erau rele și nesăbuite, pentru ce, în loc de a sta la o parte pentru a nu vă strica tabieturile, nu v-ați împotrivit mai energic, arătându-ne gre-șelile, împiedicându-ne cu cunoștințele și experiența pe care vi le dăduseră vârsta?

— Pentru că nu era în firea și în moravurile celor puțini care mai ră-maseră de o seamă cu mine - și care au plecat cu toții sărmanii; căci doar numai pe mine m-o uitat D-zeu pe pământ -, nu era, zic, în firele noastre să ne luptăm cu armele pe care le întrebuințați pe atuncea în orbirea faptelor voastre, adică: ocărurile, clevetirile, batjocurirea trecutului, pentru care nu v-ați sfiit să falsificați și istoria. Unde și în ce nu ați lovit? În D-zeul care v-a făcut, în biserica care v-a scăpat neamul, în strămoșii care v-au lăsat numele lor nepatat și, părăsind tronul pe care abia putuseră-ti a-l făuri. Prea pătimași erați, Tații mei, pentru niște oameni deprinși a-și cinsti obrazul și barbele! Nu ne învinuiți dar cu păcat și nu uita, mai cu seamă, că aveam pentru voi mila și dragostea de părinte; că cine din noi, te întreb, nu avea în rândurile noastre vreun ginere, dacă nu chiar un fiu?!

— Vrasăzică, tată, dumneata dezaprobi toate câte le-am făcut, adică: uni-rea, prințul străin, egalitatea înaintea legii, desființarea privilegiilor înaltelor stări, luminarea prin școli și universități, regenerarea armatei, împropri-etărirea țăranilor clăcași, într-un cuvânt toate, toate?

— Te înșeli, fătul meu, zise boierul liniștit. Le aprob pe toate fără măsură, dar dacă este vorba de chipul și mijloacele cu care v-ați ajuns scopul, apoi le dezaprob pe toate. Toate erau bune și drepte; ba ceva mai mult, chiar după firea și trecutul neamului; sălășluiau în conștiința tuturor. Privilegiile de care se bucurau unia, sarcinile la care unii erau supuși, fuseseră numai niște impilări ale acelora mai tari, împotriva celor mai slabi și care fuseseră luate pildă: mai întâi tocmai de la Imperiul Bizantin, iar pe urmă de la poporul slavon, care îl înconjura din toate părțile; unele erau împrumutate până și de la turci, dar numai ale noastre românești nu erau! Cu învoirea noastră le-ați desființat pe toate și bine ați făcut. Ați reînviat țara și ați înălțat-o mult, facându-i însă niște răni pe care lesne vă era să nu i le faceți; dar de care cu greu o vor vindeca urmașii.

— S-or fi făcut multe greșeli, nu zic, făcu Grigore Vultureanu, dar trebuia cu orice preț și cât mai în grabă să scoatem țara din halul în care se afla.

— Cu mai puțină patimă, cu mai multă prevedere și chibzuință, ar fi ieșit ea țară tot atât de curând, dar mai sănătoasă, urmă bătrânul. Gra-ba strică treaba. Greșelile voastre, dragul meu, au provenit toate numai din neîndeajunsa cunoștință a celor mai mulți dintre voi, despre țara și neamul pe care vă năzuiați a-l îndrepta. De asta însă suntem și noi vino-vați, pentru că nu v-am făcut să-l cunoașteți îndestul. Parcă mai deunăzi recunoșteai și tu, și Aglăița că eu îl cunosc pe țăran mai bine decât voi. Ei bine... din lipsă de școli și în loc de a vă crește în țară, noi v-am trimis între străini și v-ați întors străini de neam! Câte le-ați văzut bune și fru-moase peste graniță, mi le-ați adus aicea cu toptanul și pe nealesele. De aceea se apropie acuma o jumătate de veac de când tot preschimbați la legi în fiecare sesiune, și tot schiloade ies, sâracile. De asta pana ș, limba păsărească pe care o scorniseră-ți la început, abia se poate spala de noi omul de guițituri străine sub care ați copleșit-o, draga Doamne, pentru a o latiniza, dar în fapt, numai de lene a vă reînvăța iar graiul, pe care îl uitaseră-ți pe acolo. Și tot de asta, mintea cea sănătoasă, judecata cea dreaptă și curată a românului începe a se poticni, până ce va ajunge și el la toate necugetările și neroziile ale unor nații de palavragii, pe care ne-ați scornit-o de soră mai mare.

— Cum? făcu Grigore uluit. Franța? Apoi nu e și ea latină ca și noi?

— Limba ei da și aceasta cu măsură, ea însă nu. Cultura francezilor purcede de la cultura latină, precum cultura latină purcede de la cea eli-nească; dar atâta tot. Ia spune-mi, te rog: cimbrii, celții, francii și galii erau latini? Apoi burgunzii, flamanzii, normanzii, bretonii și bașcii îți par tot latini și astăzi? Latini suntem noi, sunt italienii și spaniolii, pentru că toți suntem urmașii cuceritorilor lumii, pe când francezii sunt numai urmașii cuceriților noștri! Da! cuceriți întotdeauna și până mai ieri: întâi de către legiunile chezarilor, apoi tocmai de către acea cultură care le-a preschimbat graiul și felul de a gândi; în sfârșit, cuceriții catolicismului roman, de care nici astăzi nu se pot desface. De voiți a reînnoda legăturile noastre cu adevărata noastră obârșie mai aveți o altă soră care vă ține mai de aproape.

— Vrei să vorbești de Italia, tată? Dar ce era Italia pe atuncea? Noi aveam trebuință de un sprijin și Napoleon al III-lea era atotputernic.

— O recunosc, dar cel puțin acuma, mai slăbiți-o cu franțujii, care l-au dat peste cap pe bietul Napoleon. Luați-i mai bine pe italieni la dragoste, că îs mai cu miez.

— Bine, tată, făcu Grigore zâmbind de această pornire glumeață a bătrâ-nului; da împotriva unirii ce ai de zis?

— O! nimic, băiete, nimic! Unirea și dinastia străină, care ne taie pentru totdeauna năzuințele nesănătoase și lacome de domnie, le-am avut pururea în gând și le doream din suflet, pentru binele și liniștea țării. Că ați izbutit să le hărăziți pe amândouă neamului, aceasta este o faptă mare, pentru care vi se vor ierta multe păcate! Cu toate acestea, urmă bătrânul cu un zâmbet viclean, v-aș găsi eu nod în papură și cu unirea.

— Cu alegerea capitalei? întrebă Aglăița.

— Da! jertfele nu au fost deopotrivă pentru amândouă părțile.

— Cum? întrebă Grigore supărat. Voiai să așezăm capitala noului stat sub tunurile rușilor?

— Nu! dar nici la două poște de bazbuzucii Sultanului.

— Atunci la Focșani, făcu coana Aglăița.

— Nici acolo. Ascultați, când se naște un copil părinții lui îl botează cu gândul c-o să trăiască și că trăind, e să crească mare, nu-i așa, Aglăițo?

— Ba așa-i, zise ea, dar la ce voiți să ajungeți?

— Bărbatul tău și cu ai lui, deși nu prea bisencoși, și-au botezat făptuireacu numele de România. Ce însemnează acest nume, Grigore?

— Afirmarea latinității noastre în mijlocul oceanului slav, răspunse el cam cu ifos.

— Foarte bine. Puteai adăuga chiar că însemnează iscarea, în mijlocul acestui ocean slavonesc, a unei insule latine; iar valurile slave și hunice re-trăgându-se de pe țărmurile pe care zac înecate alte vlăstare ale neamului nostru, acele țărmuri vor da insulei forma sa desăvârșită între Tisa, Nistru și Marea Neagră.

— O! făcu Aglăița dând din cap cu deznădejde. Când oare va fi aceasta și ajunge-vom oare vrodată a o vedea cu ochii?!...

— Omul care aruncă sâmburele în pământ, zise bătrânul cu măreție, nu se gândește de va ajunge să se bucure de umbra copacului. O pornit atât de repede și cu atâta vlagă în 40 de ani (adică pentru el nici 40 ceasuri!), încât nu trebuie să te îndoiești, dragă noră, că o să-i vezi și roada când vei ajunge în anii mei! Dar chestia nu-i acolo: prin poziția geografică a Bucureștilor, alegerea ce ați făcut-o pentru așezarea scaunului noului regat pare că arată niște năzuințe cu totul altele: ca de pildă reînvierea trecătorului imperiu româno-bulgar de tristă amintire, pentru că unirea între două neamuri cu obârșii deosebite va fi totdeauna șubredă. Dacă însă năzuințele noastre sunt cele dintăi, adică cele firești, unde era mai firesc să se așeze capitala Româ-niei decât la Roman, al cărui nume pare chiar o prevestire de viitor, dată de către veacurile trecute? Nu se află Romanul tocmai la jumătate de cale de Tisa, Nistru și de mare? Nu-i oare clădit între cele două râuri mai scumpe ale neamului: Șiretul și Moldova?

— Un orășel de mâna a treia, făcu Grigore dând din umeri, lipsit de orice însemnătate comercială!

— Pentru că ați găsit cu cale să faceți legătura drumurilor voastre de fier tocmai la Pașcani, în mijlocul câmpului și abia la trei poște de vechiul Ro-man. Ei, fătul meu! Americanii aleg un tăpșan pietros și sterp, iar după 40 de ani se pomenește lumea cu un Chicago! Dar, în sfârșit, îmi dau buna sea-mă de greutățile ce le-ați fi întâmpinat. Nu toți românii sunt gata la jertfe, când se poate și altfel. Și iată s-a putut, s-a făcut, și bine s-a făcut.

— Am vrut numai să-ți găsesc nod în papură și iată că ți l-am găsit, făcu conu Costache râzând cu mulțumire. Haide! mai dă-mi din faptele voastre uriașe, să ți le dărâm și pe acelea. Am chef de vorbă și ți le voi darama pe toate una după alta. Ține-te, băiete, sa te vedem.

— Fie, tată, zise Grigore cu o prefăcută supunere. Să luăm dar partea îm-proprietăririi țăranilor și a înmulțirii armatei, împotriva cărora te-ai ridicat totdeauna.

— Te înșeli și cu cea dintâi, și cu cealaltă, Grigore! Eram împotriva chel-tuielilor care se făceau într-o vreme sub Cuza, când se aduceau până și ță-rușii pentru corturi de la musu Godillot din Paris. Da de când a venit Vodă Carol, m-ai auzit, Grigore, zicând ceva împotriva oștirii?

— Nu, tată, o recunosc, zise Grigore zâmbind; dar cu împroprietărirea? Aici îi aici!

— Se înțelege, făcu bătrânul cu șiretenie. Am fost întotdeauna împotriva ei, și știi de ce?... Pentru că înainte de a mai împroprietări pe norocoșii de țărani, ați uitat să ne împroprietăriți pe noi, săracii boieri.

— Ei asta-i acu, făcu conu Grigore uluit. N-ai fi avut gust cumva, tată, care pe vremea aceea mai aveai două moșii mai mari decât Vultureni, să ți se fi măsurat și dumitale un lot, ca lui Sandu Dudău?

— Nu, zise conu Costache cu liniște, pentru că nu l-aș fi primit.

— Apoi, atunci?...

— Apoi atunci, făcu bătrânul pufnind din ciubuc, socoți tu oare cu bună seamă că mai eram eu stăpân pe Vultureni și pe celelalte două moșii, când ați venit voi cu legea?... Poate că vro doi-trei fruntași de-ai voștri, ca de pil-dă Mihalache Cogălniceanu, să fi avut vânt de asta; dar nici tu, nici ceilalți, habar n-aveați, precum știu bine, că mulți nici azi habar nu au.

— Cum, tată? făcu Grigore în culmea mirării. Nu mai erai stăpân pe mo-șiile dumitale?

— Nici eu și niciun boier de ambele țări;...hăt tocmai de la Tratatul de la Balta Liman și, dacă ai căuta bine, chiar și de mai-nainte.

— Nu mai înțelegem nimica, spuse coana Aglăița.

— O să înțelegeți îndată. Ia spune-mi, Grigore: închipuiește-ți că-ți dăru-iesc eu o casă cu nouă odăi dar cu întocmirea de a da o odaie Eugeniței și câte una de fiecare copil ce va naște ea până la împlinirea a 2/3 din numărul întreg al odăilor. Ai mai fi tu oare proprietar deplin al acelor case?

— Nu desigur. Aș fi proprietar numai pe trei odăi și uzu-fructuar al celor-lalte cinci, una fiind a Eugeniței.

— Prin urmare, n-ai putea nici vinde, nici închiria acea casă, decât tre-când cumpărătorului sau chiriașului sarcinile la care ai fi supus.

— Bineînțeles, tată, și în niciun caz, decât doar dispărând Eugenița fără copii, nu m-aș fi putut numi proprietar deplin al casei, căci aș avea pe Eu-genița ca coproprietară.

— Ai înțeles, Aglăițo? întrebă bătrânul.

— Încep a prevede lucrurile cum stăteau, zise domnita

— Ei bine, noi cu moșiile așa stătem, ba și mai prost.

În loc de Eugenița singura, noi avem o sută ori două de coproprietari plodicioşi, care nu se sfiau a trânti la copii cu duiumul. Tuturor trebuia sa le dăm pământ de muncă și să îngrijim de gurile lor în timp de foa-mete; în schimb, ce-i dreptul, a unei munci pe care, mai ales în tinerețele mele, nu aveam cum s-o întrebuințăm toată, deoarece economia țării stă mai mult în creștere de vite, decât în semănături. Moșiile nu mai aveau aproape mcio valoare pentru cuvântul că nimene nu-și dă banul pentru niște pământ al cărui drept de proprietate era nedeslușit, supus scăderei în întinderea lui și mai având sarcina ca, tocmai în anii cei mai răi, stăpâ-nul lui să mai hrănească și atâtea suflete. Cine dar putea să le fie mușterii? Dar tot unul din noi, ca să se așeze băieții ori să-și înzestreze fetele, când nu le călugăreau.

— Ei bine, întrerupse Grigore biruitor, atunci legea v-a făcut un bine; căci împroprietărindu-se țăranii, ați rămas cu mai mult decât o treime de moșie și vi s-a răscumpărat cu bonuri de ale statului și cele două treimi, care era să le dați. Așa c-ați rămas deplin stăpâni pe rest, ceea ce nu erați, chiar după spusele matale.

— Așa pare a fi la prima vedere, răspunse conu Costache, însă chipul în care s-a întocmit legea, în loc de a drege ceva a stricat și mai rău. Dându-i fața unei vânzări silite, ați învrăjbit pe proprietari împotriva țăranilor, căci te încredințez, Grigore, că cea mai mare parte dintr-înșii se socoteau cu bună seamă deplini stăpâni nu numai pe pământ, dar și pe țăranii de pe moșii, pe care se deprinseseră a-i numi „țăranii mei” și se simțeau dar jig-niți, înjosiți chiar, de a fi siliți prin lege să vândă cu sila ceea ce i-ar fi dăruit poate de bunăvoie pentru îndestularea mândriilor boierești și ca să se știe în viitor deplini stăpâni pe cât le-ar fi rămas. Dacă în loc de a ne batjocuri în cameră, în jurnale și în cărți, s-ar fi îndreptat ocârmuirea către doi-trei din cei mai cu vază dintre noi, mai înțelepți și mai iubitori de neam, rugându-i să ajute la un lucru drept, folositor, și țăranilor, și proprietarilor, cerându-le a lumina și a convinge pe ceilalți, îți dau capul meu chezășie că toți pana la unul s-ar fi învoit cu țăranii lor dându-le, de buna lor voie, cu mult mai mult decât le-ați dat voi, Tară niciun fel de angara nici bonuri. Pe urma ar fi venit și o lege care să întărească după obiceiul neamului pe fiecare pe proprietatea lui, desființând toate drepturile de mai înainte care n-ar fi fot înfățișate până la un mit soroc. Şi ce lesne ar fi fost cpe atuncea! Moşiile erau mari, noi, proprietarii ne cunoșteam unii pe alții. Tot trebuia să se împărărţească loturile țăranilor, am fi plătit și noi pentru hotărnicia moșiilor și în chipul acesta am fi avut un cadastru, care ne lipsește până și în ziua de astăzi.

— Și oare dumneata, tată, zise Grigore îngândurat, crezi că s-ar fi putut ajunge la una ca asta?

— O cred cu temei, pentru că-mi cunosc neamul și ce jertfe e în stare să facă când i se atinge inima și dreapta judecată! Astfel s-ar fi așezat pentru vecie, în loc de a se zdruncina, dreptul sfânt de proprietate, te-melia și chezășia de dăinuire a unui neam; iar socialismul, născut în țări cu alte obiceiuri și alte întocmiri decât ale noastre, n-ar fi avut pas să ne calce hotarele!... Dar n-ați voit-o, urmă bătrânul aprinzându-se. Ne-ați adus în geamandanurile voastre toate vrăjbile pătimașe din alte țări, toa-te urile dintre clasele de acolo care se deosebesc între dânsele prin sânge și prin vechime, tocmai aicea, la noi, în mijlocul unui popor de un singur neam! Unii pretinzându-vă de sânge albastru și căutându-vă obârșiile în afară de neam; alții jucându-vă de-a revoluționarii fără baricade; de-a socialiștii în țara noastră, unde jumătate din pământ stă încă nelucrat, iar industria este încă în fașă; de-a comopoliții, când încă nu v-ați re-întregit neamul! Ați desființat clasele sociale, cum le ziceți voi, dar ați sădit ura dintre clase, acolo unde nu se pomenea, cu toate privilegiile noastre boierești, fără a vă da seama, nici unii, nici alții, că la toți vă sunt, din atavism, degetele bătătorite de coarnele plugului! Cu ce ne-am ales și de ce s-au folosit țăranii cu legea voastră? Odată ce ne-ați luat sau răscumpărat, cum poftiți că tot la asta vine, o parte de pământ, cine ne chezăsluiește pe noi sau pe acei ce ar vrea să ni-l cumpere, că nu ne-l veți răscumpăra sau lua mai pe urmă pe tot? Atunci ce fel de proprietari sun-tem noi? Odată c țăranul nu poate vinde sau înstrăina părticica lui de pământ, decât numai unui alt țăran, ce preț mai are acest pământ, această marfă neconcurată de nimeni? Atunci ce fel de proprietar mai e și el? Iar țăranii, neputând nici cumpăra, nici vinde, când se vor fi înmulțit pentru tăria neamului, știți ce vă vor zice? Dați-ne pământ că vă ardem! Dați-ne pământ că vă ucidem! Dacă ați luat o dată pământ de la boieri, se vede că aveați dreptul să faceți aceasta! Mai faceți dar ceea ce-ați făcut! Idei-le sociale ale „bonjuriștilor” au sădit ura dintre clase? Doamne ferește! „La propriete c-est voi” a zis un vestit socialist francez. Ei bine, voi i-ați luat vorba din gură, pentru a o sădi ca o buruiană otrăvitoare în inima omului celui mai cinstit și mai cu minte din lume,... În inima țăranului român? Iată ce a văzut odată, iată ce aude zilnic, când interesele noastre de partid vă cobor până la dânsul, iată cum o să judece mâine. Și să nu-l învinuiți, că morala este a voastră.

— Nu, tată! izbucni Grigore sculându-se de pe scaun. Ne judeci cu pa-timă și ești nedrept cu noi! Am scos pe țărani din iobăgie, pentru a-l face om dintr-un biet întunecat ce era, dându-i şcoli unde să se lumineze! I-am dat pământ pentru ca sa prindă dragoste de dânsul și să aibă pentru ce-și vărsa sângele și muri apărând totodată moșiile noastre întinse Când a trecut el Dunarea, i s-a făgăduit pământ și în urmă nu i s-a dat. Acesta este un rau, care poate avea urmări rele în viitor. Pentru ogorul lui și pen-tru această făgăduință, nu pentru moșiile voastre s-a bătut el ca un leu. De-ar fi fost numai pentru atâta, sau pentru glorie, poate că lua câmpii și ne făcea de râs.

— Află, necugetatule, izbucni la rândul său falnicul și mândrul bătrân ridicându-se măreț în picioare, află dacă n-o știai până acum: că românul își varsă sângele și-și jertfește viața... nu le vinde însă niciodată! Înjosești pe bieții eroi, îți batjocorești și-ți selbezești strălucirea epoletă pe care ai câști-gat-o atât de mândru apărându-ți neamul, limba și părinții; iar nicicum pa-costea aceasta de Vultureni, cu cele 4 000 de falei din care se alcătuiește! Așa și el! Ce crezi tu oare? Unde-ți mai este frumoasa credință în egalitate dacă tăgăduiești țăranului cinstea de a simți ca tine și dreptul de a-și iubi neamul, poate mai mult ca tine? Pentru cuvântul oare că te chemi Vultureanul ori că ți-ai căpătat un pergament scris pe piele de măgar, care te hirotonisește om învățat?! Voinicii curcani de la Grivița s-au avântat ca șoimii în fața pri-mejdiei, zici tu, pentru ogorul lor și făgăduințele noastre!! Câte prăjini, mă rog, ați prețeluit dramul de sânge de erou?! Câte falei la ocaua dreaptă? S-a făcut, o știu, o asemenea făgăduință, iar acela care a făcut-o era îndreptățit la asta; căci numai el, din câți erau și din câți erați, avea singur încredere în soldații pe care îi comanda. Nu avea însă nicio dovadă despre aceasta. Căci vai! veacuri trecuseră de când steagurile țării nu mai fâlfâiseră în fața dușmanului. Datoria voastră însă, dlor ofițeri, era să vă luminați oamenii și să vă înălțați acolo unde se ridicase vitejia lor. Ați făcut-o și asta: o știu și dovadă că ați făcut-o este că ați fi facut-o până la moarte, dacă murdara și pătimașa politică a partidelor noastre nu s-ar fi slujit și de dânșii înjosindu-le și pătându-le trecutul, pentru a-i face coadă de topor; că ce a mar rămas sfânt și nepângărit de patimile politicianilor?!

Apoi, liniștindu-se se așeză iar pe divan, pe când conu Grigore își relua locul.

— Vezi adăugă conu Costache, tu ai trecut Dunărea și ai făcut rezbelul, pe când eu n-am fost militar, bătrânețile reținându-ma aicea trântit tot pe sal-tea. Tot eu însă îți voi spune de s-o bătut românul nostru aşa de strălucit: de frig, de foame și pentru ca sa se aleagă mai iute la un fel cu dânsul! Ori să moară, că atunci scăpa de toate belelele, ori să se întoarcă acasă unde-i mai cald și mai liniște. De gloanțe și de moarte nu se temea pentru că așa e firea lui din obârșie. Dar pot să-ți mai prorocesc ceva și pentru viitor. Cu cât arta militară va propăși, cu cât desăvârșindu-se va cere de la soldat mai multă deșteptăciune și spirit de inițiativă, cu atâta soldatul român va ieși mai de frunte, pentru cuvântul că tocmai aceste două însușiri le are țăranul nostru, mai mult ca oricare altul. Este destul să-l vezi la drum sau la nevoie; cum își caută vita sau își trage carul în mijlocul câmpului, pentru ca să te încredințezi de asta; pe când țăranul din Apus aleargă după veterinar, lem-nar sau fierar, lăsându-și carul în drum... Hm! urmă bătrânul boier pufnind din ciubuc și scoțând la rotocoale! Te lăudai adineoare că ați dat țăranilor pământ și le-ați făcut și școli. Nu-i așa?

— Ce, poate o tăgăduiești și asta? zise Grigore nedumerit.

— Ba nu, dar dându-le pământ l-ați învățat cum să-l lucreze? că deh! îi meșteșug și asta; un meșteșug care are rostul și propășirile lui. Ce era bun acum 50 de ani, când spărgeai la țelină pe unde voiai, nu mai merge astăzi, când vlaga începe a i se sărăci. Ce învățați pe țărani în școlile voastre? Li-teratura?

— Ia să vorbim pe șleau, fără a ne trage spuză pe turtă. V-a trebuit funcționari ca să vă arătați la fel cu țițaca voastră cea pe la Paris. Ați împănat atunci fabricile voastre de slujbași, luând aproape din leagăn bunătate de plugar, pentru ca să umpleți cu dânșii cancelariile voastre goale. Măsura ați botezat-o: învățământul gratuit și obligator. În orașe iar fabrici de func-ționari cu grade tot mai înalte: școală primară urbană, gimnaziu, liceu și, în sfârșit, două universități: pentru ca să vă croiască la funcționari din ce în ce mai buni, din ce în ce mai cu carte. Când cei din liceu au ieșit baca-laureați și v-au cerut pâine, tot mai erau locuri în cănțeleriile prefecturilor, pe la vamă, pe la regie și pe la sate ca notari. Tot o mai mers, de-a șchioapa, dar a mers. Ce o să vă faceți când or ieși cu sutele universitarii, licențiații? Pe bacalaureați îi veți trimite în locul absolvenților de școală primară; iar pe aceștia, îmbătrâniți și obișnuiți cu surtucul, și cucoanele d-lor cu rochii și pălării à la mode îi veți trimite la plugul pe care nu-l mai au!

— Și ce putem noi face alta? spuse Grigore. Mai întâi ne trebuiau oameni care, de bine, de rău, să aplice noile întocmiri pe care le dăm țării. Luând dintre fiii țăranilor și cât mai tineri, credeam că vor fi mai destoinici și mai cinstiți decât bătrânii învechiți în relele regulamentului organic. Apoi trebuia să facem școli superioare și cât mai bune, pentru ca să putem găsi pentru copiii noștri ceea ce noi ne dusesem să căutăm în străinătate. Bi-neînțeles că pe cât aceste școli produceau oameni mai destoinici și mai luminați, ei trebuiau să-i înlocuiască pe cei dintâi. Nu puteţi pune pe un bacalaureat sub ordinele unuia cu patru clase primare sau chiar ţi mai puţin, precum nu vet putea pune un licențiat sau un doctor sub ordinele unui bacalaureat.

— Și pentru ce mă rog? întrebă conu Costache. Socoți tu oare că diploma îți dă și experiența și ca munca și silința depusă pe băncile școlii îți va înlo-cui ceea ce te învață viața în un răstimp de zece ani de slujbă? Vai de omul care rămâne numai cu învățătura primită în școală; fie el chiar și doctor în orice ramură! Și apoi ce vrei oare să devie nenorociții aceia pe care i-ați silit să-și părăsească teapa și-i veți arunca pe drumuri când nu vă vor fi de trebuință?

— Au drepturile lor câștigate și societatea lor care îngrijește de dânșii.

— Dar cu cei care n-au dreptul la pensie ori nu s-au înscris în societatea funcționarilor ce te faci?

— Aceia să-și ispășească neprevederea și să se apuce de alte treburi. Nu numaidecât să trăiască pe spinarea bugetului.

— Daa! Ai dreptate! N-au decât să se facă agenți tulburători de liniște, în slujba tuturor opozițiilor; ori să umple pușcăriile și ocnele, după ce au slujit țara și li s-au reținut și din leafa pentru pensia... altora! Frumoasă morală. Dar acum când nu se mai poate căpăta slujbă cu patru clase primare, cu ce se aleg acei pe care le absolvă la vârsta de 12 sau cel mult 14 ani? Până cresc mari uită până și buchiile, ieșind... analfabeți cu diplomă! Socoți tu, Grigore, că dacă aș fi avut la îndemână niște școli practice de agricultură, m-aș fi gândit a-l trimite pe băietul lui Dudău tocmai în Franța la școala din Grignon?

— Ei bine și d-ta, tată, făcu Grigore plictisit, prea le vrai pe toate odată! Se vor face și asemenea școli cu timpul. Apoi nici n-avem jumătate din școlile primare de care avem nevoie. Nu se poate face într-o zi totul.

— Da lungă vă mai este ziua! făcu bătrânul. Parcă la iarnă să împlinesc tocmai 40 de anișori de când s-o suit Cuza pe tron; și numai cu diurnele parlamentului și recompensele naționale ce le-ați păpat de atuncea s-ax fi putut înjgheba cam vreo trei sute de asemenea școli de agricultură! Las' că vă țin eu socoteală cu răbușul, n-ai grijă! În locul a trei-patru din școIile voastre primare și bune de nimica, decât a scoate pe roman din teapa lui, mai bine ați fi făcut o școală practică de agricultură cu locul ei grădină, ea ar fi fost totdeauna plină; iar băieții ieșiți de acolo ar fi învăţat şi pe părinți și pe consătenii lor a nu muri de foame pe brazdă, zbterand anu le ajunge >pamantul când nu știu să-l lucreze nici pe acela care-l au! Iar dacă la 2-3 şcoli de agricultură aţi mai fi rânduit şi una elementară de meseriile tre-buincioase la sate, n-am fi văzut la noi nici țigani fierari, nici butnari, nici tâmplar, jidan. În asemenea întocmiri țăranul și-ar fi iubit și cinstit plugul și numai acei cu adevărate daruri ar fi năzuit mai sus. Aceasta v-ar fi scutit de a întrebuința fel de fel de chichițe înjositoare, cu taxe și uniforme, pentru a se face cu neputință pătrunderea în școlile mai înalte, ceea ce după mine este o crimă.

— Lumină și libertate, dle bonjurist! Lumină pentru toți și deopotrivă! Eu, boierul ruginit și retrograd, cum ne făceați cinste a ne numi odată, eu, strigoiul, sunt acela care v-o strig aceasta! Nu vă temeți de lumină, lăsați-o să pătrundă în voie în coliba țăranului; pentru ca razele ei jucându-se pe fierul lucitor al plugului să-l încălzească ca să încolțească mai bine sămânța sub brazdă!

— Ați copleșit cu raze învelișul casei neamului, dar ce mi-i bun dacă îi lăsați temelia să putrezească de mucegaiul neștiinței. Luați pildă de la soa-re: razele sale orbesc pe nesăbuitul care îndrăznește a-l privi în față, dar căldura lui pătrunde departe în adâncimile pământului! Dacă sunt gata să cheltuiesc oricât, pentru a trimite pe Ghiță la o școală de agricultură, nu o fac nici de mutra lui, nici de hatârul lui Sandu, dar pentru ca să fac în mic, ceea ce erați datori să faceți în mare, să-l dau de pildă consătenilor săi. Dar iată-l în sfârșit că vine și d-lui.

Și în adevăr Ghiță se ivi în pragul ușii.

Capitolul IX
Fățărnicia unui copil

Înainte de a urma mai departe, vă voi ruga, iubiți cititori, să mă îngăduiți a vă povesti căror împrejurări datora tânărul nostru licean că se putea înfă-țișa fără teamă înaintea binefăcătorului său, cu fața liniștită a nevinovăției și cu toate răspunsurile cele mai meșteșugite, ticluite gata dinainte.

Bietul Sandu, cum ieși de la curte, dădu fuga mai întâi acasă, dar nu-l găsi pe băiat acolo. Îl căută pe la Jitărescu și tot degeaba. Nu era nici acolo. Cât pe ce de acum să urce dealul pentru ca să vadă de n-o fi cumva la părin-tele diacon care îi era cumnat... Trecând însă pe lângă cârciuma lui Hascal, îi veni în gând să se uite prin geam și de astă dată o nimeri tocmai bine.

Tânărul Ghiță ședea pe o laviță, cu coatele sprijinite pe o masă mur-dară, plină de zeamă și sămânță de harbuz, coji de ceapă și fărâmături de mămăligă rece, sorbind din când în când dintr-un pahar cu vin profir. Dumnealui întărea și cu vorba, și prin mișcarea capului cuvântarea pe care o ținea domnu notar Jitărescu la trei bețivi de frunte, cărora se silea să le tălmă-cească cum boierii au furat pământurile deb^cumau fost întotdeauna vrăjmaşii românilor și că nici pot să fie altfel, pentru că toți până la unul s-au corcit cu fanarioții și deci s-au făcut neam dușman țăranilor.

— Hă, hă! Apoi dacă-i vorba de dușmănie, s-or fi făcut poate și ei de neam surtucaresc, hai, domnule notar? întrebă râzând cel mai treaz dintre auditori, o namilă de om cu părul roșu, cu ochii bolohăniți și cu mustățile ude de rachiu amson. Da-mneta de unde știi că mamele lor s-au dat în dragoste cu fanaragii? Erai pe acolo, hai? adăugă bețivul, lovind cu pumnul în masă.

— O știe din carte, interveni Ghiță cu ifos. Am citit-o și eu asta: boierii noștri sunt români numai cu numele, dar s-au corcit cu fanarioții. Și apoi zi-le pe nume, măi prostule: fanarioții, nu fanaragii!

— Da ce-mi pasă mie?! Fanariot sau fanaragiu, treaba primăriei, că nu-mai ea are fanar la poartă! Da tu, măi mucosule, ce ai să prostești lumea? Începu bețivul gata de bătaie. Nu cumva ț-o fi poruncit tată-tău surtuc la Iași? Ori unde ții isonul cu colivarii la biserică?

— Ia ascultă, băiețele: ce-o fi făcut mama boierului cu fanarul primăriei, n-am eu treabă și pace. Dar cât despre vorba cu furatul pământului asta-i minciună goală, bre! Și dacă cărțile voastre spun așa lucruri, apoi le dau dracului pe toate; nu știu ce-o fi făcut cu alții, dar mie știu că nu mi-o furat nimica, auzi tu? Eu lor... nu zic, ba. Deși sunt om cu meșteșug. Am fost cinci ani la școala cea mare din Păcurari la Iași. Îi zice lumea piniticiar. Abia a trecut anul de când am scăpat de acolo.

— Auzi, măi Toadere? zise bețivul lovind cu palma peste ceafa pe tovarășul său din dreapta, care sforăia cu capul pe masă. Mă, măă! n-auzi?! Cică, ne-o furat boierul pământ. Parcă nu-l am tot acela care mi l-o lăsat tata, D-zeu să-l ierte, adăugă el duios și gata să plângă. Numai că nu sunt prost ca dânsul să-l muncesc. În fiecare an îl bag tot în sticla cu rachiu și într-o sâptămână-două l-am lucrat tot și i-am și dat roada pe gât! Hă hăi! Cine-i harnic și voinic ca mine? Apoi mă mai încurc cu câte vreo rablă de telegar boieresc ori duc niște boi de forat peste Prut, fără panșaport, așa că nu duc niciodată lipsă de nimic; ba chiar când mă ghibuiește suprifectu ori poliția, lua-i-ar dracul pe toți, nici atunci nu duc lipsă; căci după ce ne saturăm cu toții de la bătaie, adică ei cu datul și eu cu primitul, tot la Păcurari ajung, unde statul, sireacu, ne îngrijește și cu mâncărică şi cu căldură buna, iar to-varășii mei învață o mulțime de lucruri bune, că deh! oricât de meșteșugit să fii, tot nu le poți cunoaște pe toate. Iaca așa, măi piciule! Scrie-o și pe asta la carte, dacă vrei! Așa trăiesc oamenii harnici ca mine, nu cum trăiești tu măi trântorule, pe schinarea boierului; și apoi mai ai obraz să-l faci corcitu-ră de fanaragiu! Ptiu! Nu ți-i rușine?!

— Măi Ghiță, măi! strigă Sandu din pragul ușii unde încremenise auzind câte se spuneau acolo. Ia hai că te cheamă boierul.

— Pe mine, tată? întrebă Ghiță, sculându-se alene și ieșind în tindă.

— Da haide măi și nu mai întreba, zise românul supărat și îmbrâncindu-l afară. Of! Iar mi te-ai înhăitat cu pleava asta de notar, lua-l-ar toți dracii din fundul iadului! Frumos! Tare frumos! Tu copil cu carte, fecior de om gos-podar, cinstit, să stai la cârciumă cu bețivii!... o să ajungi rău, măi băiete!... Tocmai la școala din Păcurari, vorba lui Neculai bețivul.

— Ei, parcă am băut ceva? Abia intrasem.

— Taci! Nu mai îndruga minciuni! Nu te-am văzut eu pe fereastră? Parcă n-am auzit ce frumos te mai citea bețivul? îmi plesnea obrazul de rușinea ta, unde, după altele, avea și dreptate, bată-l să-l bată. De te mai și bătea încalțe, că bine mai făcea! Zău, de nu l-aș fi cinstit și eu cu rachiu de mulțu-mire! Acuma să te duci cu fuga la curte, auzi tu, măi stricatule? O să vezi tu ce-ai să pățești acolo! Al tău îi dracul de acuma. O aflat el conu Costache în ce ape te adăpi, șarlatanule! Cum necinstești Sf. Biserică și cum te lepezi de gândul cel cinstit de a te face plugar.

— Vai de mine, tată! Dar cine i le-a spus? întrebă speriat băiatul.

— Cine? Apoi chiar eu, dragul tatei, n-ai mai hi! răspunse românul. Că, pe semne, eu eram nebun să te las în voie să-ți faci de cap până la urmă. Ori te faci om de treabă, ori să pleci acuma peste hotare. Că nici eu, nici conu Costache nu mai voim să știm de seama ta!... Mie nu-mi trebuie surtucar netrebnic în bătătură și nici mă-tei, că doar ne-am sfătuit împreună.

— Ce tot spui, tată, de surtucar și de biserică? D-ta te uiți la gura mea de copil care-și face de petrecanie ca să mai treacă vremea? Rău ai făcut, zău, că i-ai împuiat urechile bătrânului boier cu asemenea vorbe, că eu nu-s așa băiat cum crezi d-ta. Nu mă ascultați ce vorbesc în glumă. Eu voi cu tot dinadinsul să mă fac țăran cinstit ca d-ta și să ai bucurie de mine, iar nu să ajung un surtucar șmecher, care să te dea de rușine. Nu, nu trebuia să te uiți la vorbele mele de nebun, dar la inima mea care te iubește. Trebuia să mă iai cu binișorul, cu dragostea și ai fi văzut atuncea că toate nu erau decât niște glume.

— Să dea D-zeu să mă hi înșelat, măi băiete; dar acuma du-te și te descur-că cu boierul. Asta să-ți hie chiar pedeapsa pentru că ne-ai înșelat. Du-te, nu te teme Boieru-i drept și mai subțire decât mine. Pe dânsul n-ai să-l poți lega de gard. Dacă te-o ierta, iertat să fii și de mine

Ghiță însă nu plecă până ce nu scoase din gura lui tată-său tot ce vorbise cu conu Costache și aceasta aproape cuvânt cu cuvânt

Atunci numai plecă spre curte, facându-și bine pe drum planul cu ce minciuni va putea înșela mai bine pe bătrânul Vultureanu, care de altfel, cum zisese Sandu, nu era tocmai ușor de legat la gard.

— Of, de s-ar vedea trecut de hopul acesta, se gândea el, că până la anul va găsi altă șmecherie ca să-l puie în cofa pe moșneag. Prea o fost sincer și el! Proști ei, dar prost și eu! La anul când voi veni am să umblu tot cu crucea în sân și cu dracul în gând. Deocamdată să vedem dacă voi putea să-l traduc pe bătrân să mă puie în gazdă la mama lui Popescu, după cum o ticluisem cu el la București, ca să scap de internat. Scrisoarea lui o am la mine în chi-mir. Azi dimineață nici nu mă mai îndoiam de izbândă, dar acum cu pros-tia făcută de tata, o să meargă mai greu. Ha! ha! ha! râse fățarnicul băiat. Nostim ar fi dacă aș nimeri-o și pe asta! Colac peste pupăză! Și redevenind serios intră în salon și se duse să sărute mâna domniței.

— Ia vino încoace, june bucureștean, zise bătrânul boier Iuându-l de-ocamdată pe Ghiță în batjocură. Ce am auzit? Vrei să te lași de coarnele plugului și să te înscrii în reghimentul ghenerarilor?

— Eu, Măria Voastră? întrebă șiretul cu o mutră nevinovată, de parcă ar fi căzut acum din cer

— Dă, așa grăiește lumea... ba mai spune că te faci prefect, magistrat ori avocat mare ca să câștigi cu sutele de mii; iar fiindcă te grăbești a fi bo-gat strașnic, cică ai vrea să-ți încerci norocul la ruleta din Monte-Carlo, de unde o să mi te întorci milionar.

— Ei înțeleg eu acum de unde vin vorbele acestea, zise Ghiță dând din cap și apoi pufnind de râs. Astea sunt treburi de ale lui tata. S-a speriat de câte i le îndrug ca să-l necăjesc, unde-l văd că se supără și mă crede cu tot dinadinsul. Doamne, domniță, zise ștrengarul către coana Aglaia, de i-ați vedea pe amândoi, adică pe tata și pe părintele diacon, ce mutre nostime fac când îi supăr, a-ți râde și Măria Voastră! Mai ales diaconul, că nici lui nu-i dau pace cu biserica, ba că protestanții cred mai luminat decât noi, ba că nu-și cunoaște el singur legea, cu toate că-i absolvent de Seminar, pentru că-i prost și nu pricepe. Deunăzi i-am spus că am să mă fac catolic papistaș. Iii! Era să arunce cu potcapul după mine; apoi lui tata pot să-i zic ce ai pofti, că rabdă; dar când îi spun că nu mai voi să învăț cartea cea cu 12 kile la falce, apoi se face roșu ca buratecul și umblă după nune cu me-lesteul cu care mă bătea mama când eram copil. Eu atunci o rup de fugă tocmai la Jitărescu, unde iar petrec bine auzind cum îndrugă la prostii și la vorbe tecnice pe care nu le înțelege și le spune pe dos.

— Foarte rău, copile, zise coana Aglaia zâmbind fără voie. Cu Biserica nu se glumește; de părinți e păcat să râzi. Ți-i minte de fiii lui Noe, care au râs de părintele lor pe care îl găsiseră beat; iar cine se vâră între oameni ca Jitărescu ajunge a se lua după dânșii.

— Știu, Măria Voastră, făcu Ghiță întristat și pocăit. Văd că n-am făcut bine și acum îmi pare rău. Măcar că sunt cogeamite om, tot minte de copil neastâmpărat la mine! Când mă apucă însă zburdatul, trântesc pe negân-ditele niște boacăne, de mă rușinezi și eu de dânsele. Parcă cine a învățat religia creștină ca mine de la conu Costache, D-zeu să-i dea zile multe și fe-ricirea veșnică, poate oare să nu iubească sfânta noastră biserică? Parcă este ceva mai frumos în lume decât să fii un plugar luminat, care își cunoaște meseria? Ca să mă iau după vorbele lui Jitărescu, de asta să nu purtați nicio grijă, Măria Voastră. Lasă că-i un stricat și un bețiv, dar știu mai multă carte decât dânsul și n-am la ce să mă uit la vorbele lui. Dimpotrivă, mă silesc să-i dovedesc cât îi de prost, dar s-a face și el om de treabă de pe urma mea; că doar mă știe cu două clase mai mult decât dânsul, mă întreabă și mă ia în seamă deși, pe lângă dânsul, sunt numai un copil.

— Vasăzică, făcu conu Costache, toate câte mi le-a spus tatăl tău, sunt numai niște glume proaste de ale tale? Odată ce recunoști de Ia tine cât de rușinoasă ți-a fost purtarea și cât de greșit ești în fața părinților și a lui D-zeu, nu te voi mai ocărî și te iert, pentru că și D-zeu iartă pe cel ce-și mărturisește păcatele. Vezi numai să nu mai glumești așa, că nu-i frumos. Răspunde-mi acum în toată curățenia sufletului tău cel bun: nu cumva te trage inima într-altă parte? Mai ai tu vreo aplicare spre altă carieră? Nu-ți fie frică, mărturisește-mi. Departe de a mă supăra, l-oi face și pe Sandu să-și dea învoirea și te voi ajuta și eu tot așa de bine ca până acum, numai să-mi ieși om de treabă... Ei ce zici?... Poate vrei să te faci doctor... ori militar... poate că ai vrea să urmezi la drept când vei termina liceul?... Răspunde de!... de ce taci?

Lui Ghiță i se bătea inima tare. Cât pe ce era să lese fățărnicia la o parte și să fie și el sincer o dată, cum nu mai fusese demult; dar crezând că conu Costache îi întinde o cursă ca să-l descoase, răs-punse hotărât după un răstimp de gândire: „Nu-mi trebuie mie meșteșug surtucăresc! Las’ că știu cât le plătește pielea! Lăsați-mă mai bine în teapa mea, Măria Voastră. După ce voi absolvi încă o clasă liceală, după cum se cere pentru a intra la Grignon, trimiteți-mă acolo și mă jur că mă voi întoarce om vrednic și bun plugar. Decât un coate goale de avocat, care latră pe 5 lei la vro judecătorie de pace, mai bine un plugar de frunte și cinstit.

— Bravo, băiete! zise conu Costache nemairămânându-i nici pic de bă-nuiala asupra sincerităţii lui Ghiță. Acuma ai grăit și tu vorbă adevărată de băiet cuminte. Nădăjduiesc că la anul îmi vei veni iar premiantul cu cunună, nu ca anul trecut unde ai cam sfeclit-o.

— Apoi mie, Mana Voastră, nu mi-i rușine de ce am pățit, zise prefăcutul plecând ochii în jos. Dar zău că nu sunt vinovat. Nu-mi dau pace băieții să învăț.

— Nu-ți dau pace băieții să înveți? Da înainte cum de-ți dădeau pace și acuma nu?

— Când erau mai mititei parcă erau mai de treabă, dar acum nu te poți liniști de dânșii: ba te pișcă, ba te ține de vorbă, ba te face să râzi și să-ți pierzi vremea! Apoi și firea mea e păcătoasă: când nu sunt liniștit, învăț și eu ca papagalul, (ară a-mi da seamă de ceea ce citesc. Și fiindcă am fost deprins altmintrilea la Măria Voastră, până să ajung la examen, am uitat jumătate din ceea ce am învățat peste an. De-aș avea și eu un colțișor retras, o cameră unde să fiu singur și să mă gândesc la aceea ce învăț, m-aș prinde că nu m-ar întrece nimeni din tot liceul.

Sunt astfel de naturi, zise coana Aglaia în franțuzește ca să nu o înțe-leagă Ghiță. Iaca chiar Eugenița noastră, când i se întâmplă să nu-și dea sea-ma de ceea ce a învățat într-o lecție, uită totul, oricât de bine ar fi recitit-o.

— O fi așa cum spui tu, măi băiete, zise conu Costache dus pe gânduri, dar de unde să-ți găsesc eu un locușor așa retras cum vrei tu, tocmai la in-ternat, unde nici pentru director n-or fi încăperi destule?

— La internat știu că nu se poate, făcu Ghiță.

Apoi urmând cam cu sfială:

— Iată însă ce s-ar putea face, dacă a-ți îngădui și Măria Voastră... Am la liceu un bun camarad dintre externi..., șade la bătrâna lui mamă... văduva unui preot. Zice că m-ar primi maică-sa în gazdă, cu mâncarea, încălzitul și spălatul, numai cu 75 de lei pe lună; ar fi mai ieftin ca la internat și ați mai face, Măria Voastră, o mare pomană, ajutând o biată văduvă săracă. lata chiar scrisoarea pe care mi-o scrie Achil Popescu, fiul ei.

Și cu adevărat, dădu bătrânului o scrisoare purtând pe plic și ștampila poștei din București și prin care tânărul Achil Popescu îl ruga să stăruie pe lângă conu Costache Vultureanu să-și facă pomană de a-l pune în gazdă la dânșii; că aceasta ar fi de mare ajutor pentru bătrana lui mamă, care abia se putea strecura prin atâtea greutăți și scumpete ea care fusese torta în belșug, pe când răposatul era în viață. Apoi că fund cunoscuți de către un suflet mare și milos ca al Măriei Sale, care alinează suferințele multor neno-rociți, vor avea și ei un sprijin și un ajutor.

— Bine, zise boierul mișcat. Consimt și-i voi ajuta și pe dânșii cu ceva peste cei 75 de lei. Numai să-mi fagăduiești că la anul vei lua premiul I cu cunună, m-ai auzit? Să știi că de ți l-o sufla altul, mă supăr și te voi da iar la internat.

— Cât despre asta, să nu aveți grijă, Măria Voastră!

— Când mă voi vedea liniștit în odăița mea, n-o să mă mai poată întrece nimeni. Achil nu-i tocmai cel palavragiu mare. Îi place să tacă și să învețe. Mulțumesc lui D-zeu că prin mila Măriei Voastre m-am învrednicit să le fac și lor un bine, că tare sunt lipsiți de toate, săracii bieții oameni.

După ce mai stătu puțin, înduioșându-i pe toți cu meseriile bietei vă-duve și cu frumoasele însușiri ale lui Achil Popescu, care se silea la carte lucrând până noaptea târziu doar va putea ajuta un ceas mai curând pe bătrâna sa mamă, Ghiță sărută mâna boierului și ieși triumfător din curte, mirându-se încă o dată în gând de dibăcia lui și de prostia lor.

Apoi la vreo câteva zile plecă la București în întocmirile ce le vom vedea în altă parte.

Capitolul X
Sfârșitul unui boier mare

În ziua înălțării Sf. Cruci, 14 septembrie 1890, se împlineau numai bine 83 de ani de când conu Costache Vultureanu deschisese ochii la lumina soarelui. Această sărbătoare îi era foarte scumpă, pentru că era legată de amintirea scumpei sale soții, Cleopatra, care se mutase dintre cei vii tocmai de ziua crucii.

Ca în toți anii, Vlădica de la Sf. Spiridon venise din ajun în Vultureni, adus de poștalionii boierești și primit cu mare alai, în sunetul clopotelor de la biserică, ca să slujească vecernia; iar a doua zi Sf. Liturghie, după care avea să se înapoieze cu același alai. Ca niciodată, bătrânul boier ceru vlădi-căi, care pe vremuri îi fusese duhovnic, să-i primească mărturisirea după v ecernie, deoarece se pregătise cu postul, și cine știe de va mai ajunge până la Crăciun ca să-și spele sufletul de orice întinare.

De altfel, nu-i era tocmai bine de vro câtva timp. Nu că resimțea vro durere, dar era cuprins de o mare slăbiciune și puterile parcă i se tot mic-șorase din ceas în ceas, ca lumina unei candele în care untdelemnul este pe sfârșite. Familia îngrijată de această stare, îl rugase în mai multe rânduri ca să cheme un doctor dar nici nu vru să audă, zicând că știe el mai bine decât doctorii ce are și ca boala lui nu este de dânșii! De almintrilea, nici nu-i prea făceau haz, numindu-i: hengheri, pleșcari și alte nume frumoase

Apoi nu se prea uita nici el la boală. În fiecare primăvară, un bărbier țigan venea de la lași să-i lese vro 50 de dramuri de sânge ori să-i puie ceva lipitori, după care era tun până la anul celălalt. Când răcea, bea ceai de nalbă sau de soc, ca să asude și schimba la cămăși până se făcea bine. De la o vreme, doctorul Rusu, în care pusese încredere pentru că-l scăpase pe Grigore de lingoare, îl mai desbarase de obiceiul cu lăsatul sângelui; dân-du-i când nu se simțea bine ba ceva chinină, ba revent sau untdelemn de cel chinezesc. După ce muri bietul Rusu, boierul luă ca doctor de casă pe Ciurea; care, cu toate că era român, se pricepea la boale cât și un neamț! Așa o mărturisise, mă rog, chiar dl Rusu! Dar și acela apucase să plece în acea lume, unde nu mai sunt nici lacrimi, nici dureri și prin urmare nici nevoie de doctori.

În dimineața acea dar, conu Costache se simțea așa de slab, încât nu se putu da jos din pat când veni Mihalache să-l îmbrace, că având să se împăr-tășească, nu-i putea da nici dulceață, nici cafea, nici ciubuc. Îi spuse atunci măi Mihalache boierul cu bunătate privindu-l trist:

— Măi băiete, știi tu una? Mă cheamă cuconița la dânsa.

— Numai ce a plecat domnița la biserică cu duduia, Măria Voastră, cum se poate să vă cheme la d-ei? făcu Mihalache cu mirare.

— Ți-am zis cu-co-ni-ța, nu domnița, măi gogomane! Ori te-ai csena-morisit. Na! că din pricina ta am făcut un păcat înaintea sf. grijanii, făcu bătrânul boier crucindu-se cu evlavie și părere de rău.

— Doamne, Măria Voastră, de când îi moartă biata cuconiță, D-zeu s-o bucure între cei drepți! zise bătrâna slugă oftând.

— Apoi tocmai asta este și vorba mea. Vezi? am să mor și eu chiar astăzi,

— Alei, Măria Voastră, cum se poate să grăiești asemenea vorbe! făcu biata slugă cu lacrimile în ochi. Mai bine aș muri eu, păcătosul de mine, decât să ajung așa zile! M-ați luat de copil și mi-i părul alb acuma. Ce aș mai face oare eu pe lume fără Măria Voastră?!

— Ia lasă lacrimile și bocetele muierilor, măi vomice! Românul nu se teme de moarte și, oricând, este gata s-o privească-n fața. Știi tu cine se poa-te teme de moarte, bre? Numai acela care s-a îndoit vrodată de cele sfinte şi păcat acesta nu-l am pe suflet! Am avut dragoste curată întotdeauna Și păcătui acesta nu-l am pe sunet. Am a către D-zeu și sfânta sa biserică. Neamul meu cel mândru l-am iubit din tot sufletul și D-zeu m-a învrednicit să-i privesc redeșteptarea cu ochii; către copii mi-am făcut de așișderea datoria de părinte, ferindu-i cât am putut de rele și îndreptându-i spre bine; răsplata mi-a fost mare, căci am văzut două rânduri de vlăstare pornite din trunchiul meu! Acum mi-a sosit și vremea de odihnă veșnică, după 83 de ani de viață și de muncă curată. Mă duc și eu acuma să întâlnesc sufletul ce l-am iubit atâta pe pământ, care din cer a vegheat asupra mea și asupra casei noastre și care mă cheamă la dânsa, tocmai în ziua în care a plecat și ea.

Apoi după un răstimp de tăcere, întretăiată numai de plânsetele lui Mi-halache:

— De mă iubești precum o cred, urmă bătrânul boier, mai ai multe de fă-cut pentru mine, dragul meu, după ce voi pleca. Am pus la cale să fii ferit de lipsă și nevoi câte zile vei avea și nu vei mai sluji pe nimeni. În schimb însă, te jur să veghezi cât vei trăi asupra lui Grigore, a domniței și a duduii, căci mult pot face sfaturile și dragostea unei slugi credincioase, în vremea de grea cumpănă. Le vei vorbi cât mai des de mine și de răposata cuconiță, amintin-du-le să ne poarte de grijă sufletului. Le vei învăța acolo unde nu se pricep, că deh! Să nu-i învinovățești pentru asta, că așa au fost crescuți. Tu cunoști mai bine rânduielile. Vezi să nu se uite cumva vrun parastas sau vro pomană.

— Am înțeles, Măria Voastră, zise bătrânul camardiner.

— Când voi închide ochii, mă vei îmbrăca cu hainele și albiturile ce mi le-am pregătit anume pentru asta și pe care noi amândoi le știm. Pe piept îmi vei așeza icoana de la cununia mea cu cuconița, iar pe cap, fesul de catifea liliachie, pe care tot ea mi l-a înflorit cu fir de aur și mi l-a dăruit într-un an, de ziua mea. Apoi te vei duce la șopronul cu trăsuri și, în dosul balonului celui vechi, vei găsi o ladă mare: știi tu aceea pe care am adus-o acum cinci ani când am fost la Kiev. În ea vei găsi sicriul în care voiesc să fiu îngropat; este întocmai la fel cu al Cleopatrei. Ai înțeles bine tot ce ți-am spus, nu-i așa? Și le vei îndeplini pe toate fără a uita ceva?

— Of! Stăpâne, spuse bătrâna slugă. Le-am auzit, le-am auzit, nu m-ar mai fi răbdat pământul ca să ajung să le aud!! Mă leg cu sufletul meu să-ți îndeplinesc poruncile toate.

— Bine, dragul meu, D-zeu să te binecuvânteze pentru toate îngrijirile ce mi le-ai dat și mi le vei mai da după moarte.

Acuma, du-te la biserică și spune Preasfințitului că nu sunt în stare a merge până acolo și că mare mi-ar fi bucuria și mângâierea dacă s-ar în-dura să ma împărtășească chiar aicea, spune-i totodată că n-ar fi rău să se grăbească, doar aș putea lua ceva întăritor pe urmă căci tare mă simt slab.

Bietul Mihalache alergă într-un suflet până la biserică și se înapoie în-dată cu răspunsul cum ca slujba era pe sfârșite și că Preasfințitul împreună cu clerul va sos. peste un sfert de ceas. Conu Costache porunci atunci să se puie o masa în mijlocul salonului, dădu cu apă pe obraz și pe mâini, îmbră-că un halat și luând el singur icoanele din iatac, le așeză pe toate frumos pe masa pregătită și prevăzută cu sfeșnice mari, lumânări și tămâie.

Apoi se așeză pe divanul cel mai aproape de masă și așteptă în rugăciuni, rezemat în pernile de la așternut. Așteptarea nu ținu mult și episcopul, încon-jurat de cler și ui mat de Grigore, Aglaia și Eugenița și de mai mulți servitori și țărani, își făcu intrarea în salon. În timpul rugăciunilor conu Costache plânse mult, rugându-se din toată inima. Apoi primi hrana celor drepți din mâna fostului său duhovnic și în mijlocul a tot ce-i fuse scump pe acest pământ.

După plecarea clerului și când toate fură așezate la locul lor, bătrânul care rămăsese înconjurat numai de ai lui păru că se înviorează.

I se dădu un bulion tare, bău un pahar de vin vechi de 30 de ani și se ivi Mihalache cu nelipsitul tacâm de cafea turcească și cu ciubucul cel de iasomie. Părea atât de liniștit și de vesel, încât conu Grigore, care în ascuns și trimisese la Iași, după doctor, nu se putu reține a-i spune, sărutându-l pe mână cu dragoste.

— Doamne, tată dragă, ce spaimă ne-ai mai făcut la toți! Se poate să ne sperii așa de tare, pentru oleacă de slăbiciune?

— Așa zău! făcu conu Costache cam în bătaie de joc. V-ați speriat așa de rău? Ei bine, iaca eu nu m-am speriat deloc. Unde m-ați văzut plângând adineoare, m-ați socotit poate că-mi pare rău după viață ori că mi-i frică de necunoscut, cum ar putea să-ți fie ție frică, Grigore, fiindcă n-ai credință în cele sfinte. Pentru mine însă, aceea ce ție îți pare necunoscut, este atât de lămurit și ferit de orice îndoială, că departe de a mă înfricoșa, mă chiar atrage. De când am deschis ochii la lumina zilei, am supt odată cu laptele credința în legea strămoșilor și dragostea de neam. Am greșit și eu ca toți oamenii, ca tânăr am avut și eu patimile mele și am păcătuit poate mai mult ca altul, dar mi-am iubit din suflet neamul și credința, care pentru noi, românii, sunt nedespărțite. De neam m-am îndoit ce să zic, mide-l vedeam atât de slab, împilat și copleșit din toate părțile. De biserică însă niciodată, Și răsplata mi-a fost tocmai în reînvierea aceluia pe care îl socoteam pierdut.

Știi tu oare Grigore, de ce nu m-am îndoit niciodată de biserică. Pentru că el însăși neingrate împotriva îndoielii, învățându-ne a crede, și a nu cerceta.

— Ei bine vezi, tată, făcu Grigore, tocmai această dogmă m-a răzvrătit împotriva religiei, de cum am început a cugeta. Este în firea mea să cred numai în celea de care îmi pot da bună seamă, prin mine însumi. Nu mi-e destul să-mi spuie biserica „crede și nu cerceta” pentru ca să-mi pot încătu-șa gândirea, oricât aș dori.

— Tu nu pricepi adevăratul înțeles al acestei dogme, copile. Biserica noastră nu te oprește să cugeți și cum vei voi; ea-ți cere numai, când îndo-iala pătrunde în tine ori nu înțelegi ceva, să nu tăgăduiești și să nu hotărăști.

Amână-ți numai hotărârea zicându-ți: „nu înțeleg”. Veni-va-n urmă viața, cu amărăciunile și durerile sale, care, fără îndoială, te va desluși, lămuri și lumina.

— Dar în timpul ce-mi amân judecata și până să vie viața să mă deslu-șească, sunt în afară de credință, prin urmare și de biserică; iar în afară de biserică nu este mântuire. Ce mai zici, tată, și de aceasta din urmă dogmă.

— Zic ceea ce am zis de cealaltă și pot zice de toate, fără deosebire: că este dreaptă și adevărată; că tu n-o înțelegi și că sunt alții, din felurite pricini și în felurite scopuri, care tind a-i da alt înțeles decât acela pe care-l are. Ce va să zică cuvântul biserică în grecește: ecclisia? Nu oare o adunătură de oameni care mărturisesc aceeași credință?

Cine iubește, cinstește și mărturisește: lumina, frumosul, adevărul, bi-nele și dreptatea, se află în biserică, fie el botezat sau nu, pentru că acestea toate sunt mărturisite de biserică; cine însă se reazămă pe minciună, pe rău, pe nedreptate, silă și întuneric, este afară de biserică, fie el miruit, pre-ot, patriarh sau Papa Romei. Iată cum în afară de biserică nu poate fi fără adevăr, bine și dreptate. Biserica, copile, nu este o clădire zidită din piatră, nicio haină în cutele căreia te poți ascunde. Biserica este imaterială, ca și sufletul, ca gândirea. Ea este călăuza, desăvârșită, fără greș și necuprinsă, a nedesăvârșitei, greșalnicei și mărginitei noastre minți, fiindcă imaterial este binele, imaterial adevărul și imaterială dreptatea, pornite toate, ca și gândirea, ca și sufletul, de la izvorul tuturor imaterialităților: începutul... viața... Dumnezeu!...

— Doamne, tată! făcu Grigore. Cine mai poate crede în imaterialitatea sufletului și a însușirilor lui, tocmai astăzi, când știința a surprins toate tai-nele creierului omenesc?! Când prin atingerea cu scalpelul a cu-tărei sau cu-tărei celule a creierului distrugi graiul fără a te atinge de limbă, sau de coar-dele vocale, distrugi memoria, voința și toate câte se credeau până acum imateriale; iar prin anumite tratamente, le poți redeștepta pe toate! Le-am atins cu vârful cuțitului și le-a căzut în pulbere masca lor ipocrită.

— Sărmani nesocotiți, făcu conu Costache dând din cap cu milă, care rupând coardele unui clavir credeți - în trufia voastră - că ați desființat armonia! Iar punând coardele la loc socotiți că ați reînviat arta! Chiar de ați făuri un piano, el va ramanea mut, până să vie artistul care să-i redea viața, pana sa vte mspirația, care să-l facă pe artist să scoată din clapele şi coardele acele neînsuflețite armonia sublimă care te înalță mai presus de cele pământești! Chiar dacă ați ajunge în laboratoarele voastre să alcătuiți un trup omenesc, nu veți fi făcut decât haina... haina aceasta pe care o lepăd eu astăzi și pe care ați luat-o drept mine! Taina vieții însă... nu o veți putea surprinde niciodată, cu toate scalpelele și laboratoarele voastre! Pentru că mintea vă este mărginită; pentru că sunteți ai morții, pe când eu, abia acum, mă îndrept spre adevărata viață!

Apoi, după ce stătu puțin pe gânduri:

— Dar nici voi nu mai aveți mult, până să vă întoarceți de pe calea rătă-cită pe care vă avântați atât de sigur. Atâta numai că veți apuca calea opusă care vă va duce la alte rătăciri, pentru cuvântul pe care ți l-am spus adine-oare: că nedesăvârșită și mărginită este mintea omenească!

Amintește-ți numai istoria gândirii omenești: nu șovăiește oare de mii de ani între spirit și materie, fără a putea să-și găsească cumpătul?

Materialism neînfrânat sau spiritualism nemărginit, iată tot ce a fost în stare să scornească mintea noastră și între aceste două ne zbatem zădarnic de mii de ani!!! Descoperirile uimitoare pe care le faceți zilnic v-au adus a nu mai crede decât în materie, fiecare o supuneți voinței voastre și cu toate acestea o îndumnezeiți! Mâine veți cere spiritului a se supune vouă ca ma-teria și veți da în altă nerozie.

Până ce veți deschide ochii la lumina adevărului, care vă stă în față și pe care o tăgăduiți numai din trufie, pentru că nu ați aprins-o voi! O vecinică și tristă pildă a „Turlei lui Babei”. Până când oare întuneca-vei, cu uriașa ta umbră, dreapta judecată a spiritului omenesc!?

Apoi urmă cu duioșie:

— Și de-ați ști, dragii mei, cât este de dulce la ceasul morții a crede în adevărul neclintit, în binele fără prihană, în dreptatea deplină, îndragostea nesfârșită, iertătoare și uitătoare de rele! Iată eu, de pildă, mă despart de voi fără durere, pentru că știu că voi fi nelipsit lângă voi, deși nu ma veți mai vedea și poate chiar, uneori, mă veți da uitării. Eu însă va urma în viață, ocrotindu-vă de rele prin rugăciunile mele, precum ne-a precum ne-a ocrotit până acuma, aceea pe care mă duc s-o regăsesc în ceruri.

— Pentru D-zeu tată întrerupse Grigore suparat, iar vrei să ne sară inima! Ce ne tot vorbești de moarte? Dumneata o să ne îngropi pe toți!

— Așa crezi tu băete, întrebă cu un zâmbet de mila și ertare cucernicul bătrân? Ia te rog pune mâna pe pi cioarele mele.

Și în adevăr, bietul Grigore, îngrozit, simți răcindu-i-se palma, peste cio-rapii de lână groasă cu care tatăl său era încălțat! Acea răceală a morții care respinge și parcă răzvrătește carnea celor vii! Descălță dintr-o zmuncitură amândouă picioarele și, vai! le văzu pe amândouă ca de ceară galbenă, cum își amintea că văzuse odată în copilărie fața bietei sale mame, pe care, în loc să o sărute, fugise speriat și țipând.

— Vezi! făcu bolnavul, privindu-și cu liniște picioarele. Acestea au și mu-rit și simt că amorțeala se urcă încet în sus. Când va ajunge la inimă, ferici-tul vostru părinte, care v-a iubit, vă iubește și vă va iubi și dincolo de viață, va fi intrat în veșnicie.

— Aglăițo! Eugenițo! Mihalache! moare tata, strigă Grigore disperat. De-grabă trimiteți pe cineva înaintea doctorului să vadă pentru ce n-a sosit până acum și să-l aducă în goana mare. Până a veni, degrabă o baie de pi-cioare cu apă clocotită și muștar... alergați mai iute. O, Doamne, Doamne, simt că înnebunesc.

— Nimeni să nu se miște! porunci bătrânul cu măreție. În zadar ar fi toate! Văzut-ați oare moartea să-și redea vrodată prada? De ce vă îngrijiți de picioarele acestea? Nu mai sunt ale mele. Făceau parte, sărmanele, din haina învechită pe care o lepăd fără nicio părere de rău, pentru ca să îmbrac alta, țesută numai în lumină, bunătate și în adevăr.

— Tată, tată, iartă-mă! strigă Grigore căzând în genunchi la căpătâiul marelui bătrân, acoperindu-i mâinile cu lacrimi și sărutări, pe când domn-ița Aglaia și Eugenița îl îmbrățișau și ele plângând, iar credinciosul Miha-lache, cu capul rezemat de ușă, își înădușea scâncetele în cogeamite basma roșie, cu flori galbene.

— Să te iert, dragul tatei? Dar ce mi-ai făcut?

— Dacă știam... dacă mi-aș fi putut închipui... nu aș fi vorbit ca adine-oare.

— Și foarte rău ai făcut, copile! Socoți tu oare că mi-ai putut ascun-de vrodată gândurile tale? M-ar fi întristat mai mult, văzându-te fățarnic. Cine știe... poate că D-zeu a vrut să mă miluiască cu așa moarte frumoasă, dulce, blândă și duioasă, pentru ca să-ți fie pildă și să te aducă la lumina cunoștinței.

Cugetă cât de liber, fătul meu, nu te sfii a cumpăni orice lucru, orice gân-dire, păcatul nu-i acolo. Înainte însă de a-ți da hotărârea asupra credinței strămoșilor tăi, această pavăză binefăcătoare care singura ți-a putut ocroti neamul, învaț-o, că nimeni din spița ta nu și-a dat osteneala s-o afle și s-o cunoască. Nu uita că ea vorbește numai în pilde.

Închipuindu-ți pe D-zeu cu barba albă, pe Mântuitorul, așa precum îi a păstrat întruparea, datinile, istoria, iar pe Duhul Sfânt în chip de porumb, nu numai îndoială, dar necredința cea mai desăvârșită îți vor cuprinde su-fletul șt mintea. Când vet pătrunde însă deplinul adevăr cuprins în aceste închipuiri, te vet încredința lesne: că una și nedespărțită este Sf. Treime; pentru că una este puterea plăzmuitoare, alta cea luminătoare iar alta acea înviorătoare, și că nu se poate închipui nici una din ele, fără celelalte două.............!

Și în adevăr, copile:

Invațații noștri, prin telescoapele și calculele lor, au descoperit și descopăr în fie care an stele și planete, din care unele sunt cu mult mai mari de cât neînsem-natul nostru pământ, ba și de cât soarele acesta care ne dă lumină și căldură. Ei râd de geneza Bibliei, cu toate că Geologia o întărește preschimbând cele șapte zile în șapte perioade, cu straturile lor suprapuse. Râd, dar de vei sta să-i întrebi: lanurile acestea nenumărate, care apar și dispar din ochii noștri, cum se nasc ele și cum se pierd? Rămân muți cu toții ori sunt siliți a recunoaște că este necesară o putere atot plăzmuitoare, care le dă ființa și learuncă în spațiu cu toate întocmirile și legile firești la care trebue să se supue pentru a trăi un anumit număr de sute de veacuri și a pieri din fața noastră prin răcire și probabil a se des-ființa sau a se preschimbă în altele.

Această putere atotplăsmuitoare, mai presus de timpuri și de spațiu, trebuie să fie atotluminătoare și mai presus de lumina searbădă a soarelui nostru; tot ea trebuie să fie aceea care dă viață tuturor lumilor plăsmuite de dânsa, de la sistemele planetare cele mai mari, până la cel mai mic viermu-leț ascuns în fundul pământului nostru. Iată dar că această putere, pe care noi, creștinii, o numim Sf. Treime, este întreită și totuși una; că este fără început pentru planeta noastră - că știința ne învață că nu ea a apărut întâi în spațiu - și este fără de sfârșit, pentru că nu planeta noastră va fi cea de pe urmă răcită.

Tot așa de lesne vei pătrunde și celelalte taine și învățăminte, căutând a le tălmăci și înțelege; însă cu sufletul curat, și nu cu precugetatul gând de a le tăgădui. Iar când înțelesul nu-ți apare îndată, amână-ți judecata, căci ți-am mai spus, Grigore, pe cine îl vei avea atunci de dascal.

Iată eu de pildă: am început a mă închina Dunine-zeului cu barbă albă; multe nu le puteam pricepe și mi se răsvrăteă mintea în potriva lor. Dar pe măsură ce-mi cultivam cugetul în suflet curat, mi se deslegau toate problemele și astă-zi pot spune cu Psalmistul:

„Cele nearatate și cele ascunse ale înțelepciunei tale mi le-ai arătat mieˮ

Pătruns de adevărurile creștine, știu că tot ce este material în mine, precum și creerul prin care cugetăm, se va preface în țărână; iar partea imaterială care însuflețea materia din mine, se va reîntoarce de unde plecase, prin voia puterii a tot plăzmuitoare, unde nu mai sunt lacrimi, nici dureri, ci vecinică răcoare și verdeață!

Și cât sunt de adevărate aceste imagini poetice, pentru cine își dă osteneală să le priceapă!

Lacrimi, nici dureri nu pot fi pentru materialitatea din mine, reintrată în patria ei vecinică, dar răcoare și verdeață, sigur că da; deși n-or fi acolo copaci sau iarbă verde. Ți-am mai spus că Scriptura Sfântă vorbește numai în pilde. Oare călătorul care după o călduroasă și obositoare zi de drum, în arșița soarelui de iulie, ajunge într-o poiană umbroasă, nu se desfată de umbra și verdeața pădurii?

Ei bine, tot așa și sufletul, obosit de lungul drum al vieții, ars de fierbin-țeala patimilor și chinurilor lumești, se va desfăta de cereasca răcoare și de verdeața nădejdilor curate, văzându-le îndeplinite și viețuind în ele pentru totdeauna!

Și mai gândiți-vă, copii, că legea a fost dată pentru a lumina, povățui și mângâia o lume! Ea dă smeriților întunecați, dar cu inimile curate: răbda-rea și supunerea, mângâierea și nădejdea. Iar pentru cugetele cele mai înalte și mai culte, numai curate și sincere să fie, ea este lumină din lumină și adevăr din adevăr! Fără de dânsa, numai stearpa și dureroasa îndoială,... pe urmă îngânarea... apoi întunericul,... deznădejdea... disperarea și... la sfârșit sinuciderea! Cu dânsa, fătul meu, nădejdea cea învingătoare a răului, cu dânsa binele: adică fericirea... lumina... viața, Dumnezeu!

Și pe când le spunea acestea, o rază de soare îi lumina fața, facându-i în jurul capului un cerc luminos, care părea celor de față pornit chiar de la el. După un răstimp de tăcere întretăiat numai de lacrimile și suspinele acelora care-și dau bună seamă că de acum nu l-or mai vedea:

— Haide, copii, le spuse bătrânul cu dragoste; fiți cuminți și nu plângeți! Chinejii se bucură când moartea intră în casa lor; iar în asta mi se par mai înțelepți decât noi!

Apoi, către Mihalache:

— Ție, copil bătrân, în loc de a-ți înghiți basmaua acolo la ușă, mai bine mi-ai aprinde ciubucul care mi s-a stins... după cât văd mai am ceva vreme de stat între voi, că amorțeala nici n-a trecut încă de genunchi. Lăsați-mă, dar, să vă spun ce doresc să se facă după moartea mea; căci așa mi-a plăcut cât am trăit, să le orânduiesc singur pe toate, când aveam de făcut o călătorie.

Diata mea sau testamentul, cum se numește acuma, o veți găsi în lada cu hrisoave care se află sub patul din iatac. Ea este mai mult duhovnicească, neavând alt copil decât pe tine, Grigore, trecându-ți ție tot ce mi-a mai ră-mas de la străbuni. Te îndatorez însă și prin graiu, și printr-însa să urmezi și să nu treci cu vederea niciuna din sarcinile pe care mi le luasem pe lumea asta. Mihalache nu va mai sluji pe nimeni, dar nici vă va părăsi cât va trai; m-am înțeles cu dânsul și-l vei îngriji, iar după tine, Eugenița.

Nici ceilalţi nu trebuie să se resimtă de moartea mea: ca de pildă băiatul lui Dudău, văduvă Popescu drn București și cei care îi vei găsi însemnați în diată.

Îți aduci bine aminte, măi Mihalache, de tot ce ți-am zis în privința sicri-ului și hainelor ce le voi lua cu mine? Apoi cam cu nerăbdare

— Da mai lasă-ți basmaua în pace și stăpânește-ți firea, măi omule!

— Am... Înțeles... Măria Voastră, scânci biata slugă.

— Apoi, întorcând privirile către ai săi, să-l întrebați întotdeauna, dra-gii mei, cum trebuie să-mi purtați de grija sufletului, închipuindu-vă că eu grăiesc prin gura lui. Doresc să fie îndeplinite cu de-a amănuntul, nu numai rânduielile bisericești, dar și cele mai neînsemnate datini și obice-iuri ale poporului, chiar atunci când unele vă vor părea cam copilăroase. Ele sunt datinile neamului nostru, Grigore, a țărănimii dintre care ne-am ridicat și trebuie păzite cu sfințenie, ca o închinare a timpului de astăzi, către vremurile apuse! Așadar, niciun obicei străin, vă rog: nici coroane bogate, nici flori scumpe din alte țări. Flori de câmp însă, cât voiți, că pe acelea le-am iubit și priceput: busuiocul, nalba, sulfina, lumânărica-dom-nului, garofa, crăița, într-un cuvânt, tot ce se va putea găsi pe câmp sau în grădina țăranului, acum pe vreme de toamnă. Apoi lumânări, colaci, colive cât de multe și cât de mari, ca nimeni să nu ducă lipsă și să aibă ce duce acasă. La înmormântare să nu poftiți pe nimeni. Cine o vrea să vie, să fie bine primit și îndestulat. De va aduce cineva coroane și flori scum-pe, puneți-le mai departe, la picioarele sicriului, cu decorațiile mele, că deșertăciuni lumești se cheamă și unele, și altele! Dacă însă vro văduvă bătrână sau vrun țăran cărunt, în amintirea binelui ce poate li-l voi fi fă-cut, mi-ar aduce vrun mănunchi de busuioc sau de crăițe, să mi-l așezați negreșit în sicriu și cu dânsul să mă îngropați! Numai țăranii mei din Vultureni, cu care am viețuit și am muncit, să-mi poarte sicriul la groapă, iar îngroparea să aibă loc cam după toaca de seară, când prinde soarele a asfinți; căci, odată cu mine, asfințește cea de pe urmă rază a unui întreg leat de români. Apoi mai am un dor, urmă bătrânul, dar va rog să nu ra-deți și să mi-l îndepliniți întocmai; că și el, cât vă va părea de copilăros, e de mare însemnătate pentru mine.

— Orice vei dori vom face, tată, și va fi sfânt pentru noi făcu domniţa.

— Bine copilă. Ascultă: acum e vremea secetoasă și nu sunt semne de ploaie. Țineți voi minte acea ridicătură de pe muchia dealului chiar în mar-ginea livezei unde îmi plăcea să-mi fac cheful de peste zi.

— Da, tată, răspunse Aglăița.

— Ei bine, pe acea movilă să se ridice un umbrar și sub dânsul să-mi așezați sicriul, cu fața spre răsărit. Acolo să mi se facă rugăciunile obișnuite până la înmormântare, care sub niciun cuvânt să n-aibă loc înainte de trei zile. De acolo se văd dealurile Basarabiei pe care le-am stăpânit odată! Știu că nu le voi vedea; dar ele vor privi la mine și boarea le va aduce toată dra-gostea și nădejdea ultimului boier moldovean, facându-le să se redeștepte și în mâinile fraților noștri înstrăinați. Aceasta va fi o amintire și un îndemn pentru voi, urmașii mei iubiți, ca să lucrați fără preget la întregirea neamu-lui, trecând spițelor viitoare singurul dor ce-l mai hrăneam în suflet după acelea ce le-am văzut cu ochii îndeplinite: unirea și neatârnarea.

Dumnezeu să binecuvânteze neamul și pe falnicul său îndrumător. Ni-ciodată să nu îndepărteze de dânșii nici dreapta sa ocrotitoare, nici nemă-surata lui milă.

Domnul să te binecuvânteze pe tine, Grigore, pentru că ai slujit și tu neamului, l-ai iubit și ai fost vrednic de numele pe care-l porți. Deie-ți ce-rul o moarte blândă ca a mea, luminându-ți calea spre credința dătătoare de nădejde și de fericire. Fii și tu binecuvântată, iubită noră, pentru toate bucuriile ce mi le-ai dat prin purtarea ta curată și vrednică de marile femei care au strălucit în neamul nostru românesc.

— Iar ție, Eugeniță, scumpa și dulcea odraslă a unui nume care se stin-ge, te binecuvânteze cerul cu toate darurile cu care a împodobit-o și pe iubita ta mamă. Să nu uiți niciodată în rugăciunile tale pe iubitul tău grand-papâ, cum îmi ziceai, și eu mă voi ruga lui D-zeu către care mă duc, pentru ca să-ți dea noroc în viață și fericire sufletească. Acum, dragii mei, chemați pe preoți că amorțeala s-a urcat mult în sus și simt că mi se sfârșește viața.

Și în adevăr, de cum pătrunse clerul în odaie, bolnavul căzu într-o to-ropeală adâncă. S-ar fi putut crede chiar că murise falnicul bătrân, de nu s-ar fi mișcat buzele, prin care se vedea că urmărea rugăciunile preoților. Deodată se ridică puțin în sus și, crucindu-se cu evlavie, întinse amândouă mâinile spre cer cuvântând lămurit și tare: „În mâinile milostivirii tale celei mari, părintele luminii, depun sufletul meu. Primește-mă întru împărăția ta!” Apoi liniștit și zâmbitor își așeză capul pe perină, îndreptându-l de do-uă-trei ori, de părea că ar fi căutat cum o să-i fie mai îndemână ca să doar-mă somnul veșniciei; iar când voi să mai facă o dată semnul crucii, mâna sa dreaptă nu se mai ridică de pe umărul său cel stâng.

Domnul doctor, sosind de la Iași, după o scurtă cercetare, făcu cunoscut familiei că clientul său încetase din viață și că boala de care murise purta un nume elino-latin pe care m-aș grăbi a-l spune, dar zău! că l-am uitat.

SFÂRŞITUL PĂRŢII I

Capitolul XI
Avânt spre rău

Acei între D-voastră, iubiți cititori, care vor fi avut răbdarea să citească partea întâia a acestei lucrări, și-or fi amintind, desigur, că tânărul Ghiță Dudău, din copil bun, curat Ia suflet și gândire, ajunsese, numai în trei ani și jumătate de trai în București, a-și pierde toate avânturile sale frumoase și toate pornirile cele bune, sădite cu atâta grijă de bătrânul boier din Vultu-reni. Pierduse nu numai credința, dar cu ea și simțul de iubire, de cinstire și de recunoștință către părinții și binefăcătorii săi.

Fățărnicia și înșelăciunea erau în ochii lui probe netăgăduite de dibăcie și deșteptăciune; iar fiindcă absolvise cu chiu, cu vai cele dintâi patru clase secundare, pe când Jitărescu se mulțumise numai cu două, se socotea mai învățat, mai cunoscător de lume și mai inteligent decât chiar însuși profeso-rii lui, ale căror vorbe le înțelegea pe dos și din adevărata maximă „că omul trebuie să facă binele pentru bine, iar nu pentru răsplată”, dedusese că acela care îi facea lui bine, nu-și îndeplinea decât datoria și că tot el trebuia să-i fie recunoscător lui Ghiță, care îi dăduse priliejul unei binefaceri.

Vrut-am, oare, prin aceasta să arăt că toți școlarii de pe la liceele noastre sunt ca Ghiță Dudău și că cugetă și simțesc ca dânsul?

Nici prin gând!

Scopul meu este numai să dovedesc, de voi putea, cum că nimic nu este mai primejdios și mai dăunător societății și insului decât o jumătate de învățătură, care, după ce-ți dărâmă până-n temelii duioasele credințe ale copilăriei tale, te lasă la jumătate de drum în bătaia soartei și a vântului tu-turor îndoielilor, a tăgadelor și a nedumeririi, firă a-ți fi clădit pentru suflet Un alt adăpost mai temeinic, mai luminos și mai sigur.

E fapt că la noi mai mult ca oriunde, cei cu jumătate de învățătură sunt cu mult mai numeroși decât aceia care și-au desăvârșit învățământul pân' la capăt, luându-și diplomele universitare. Iar de stai să cercetezi și pe no-rocoșii aceștia din urmă care au putut răspunde la examen, te-ai îngrozi poate, socotind cât e de mic numărul celora dintre ei care au mistuit, cu adevărat, cunoștințele primite! După programe te sperii de numărul co-losal de învățăminte primite de d-lor; dar câți din ei, ajunși și la catedre universitare, au înțeles și asimilat cele învățate și sunt în stare să judece prin ei înșiși?!

Să fie oare scopul învățământului a goni bunul-simț, prin fel de fel de ju-decăți pripite? A-ți susținea păreri nesăbuite, aruncând în capul oamenilor lesne crezători nume pompoase de autori pe care nici nu i-ai citit, darmite să le fi adâncit scrierile prin dreapta și nepărtinitoarea ta judecată; este oare faptul unui om cu adevărată cultură? Luminat ești oare atunci când arunci tăgada asupra unor lucruri, numai pentru cuvântul că alții le-ar fi dovedit de mincinoase și nesăbuite, falindu-te chiar că niciodată n-ai avut să le cer-cetezi și tu, mulțumindu-te cu zisele lor?

Puțin e oare numărul așa-zișilor liberi cugetători, care-ți spun ritos: „Eu în viața mea nu mi-am pierdut vremea să deschid o Biblie sau o Evanghelie; căci ce aș găsi decât naivități sau basme bune pentru babe sau copii?” Așa că la ei libertatea cugetării se încheie mai mult în libertatea de a nu cugeta, slujindu-te numai de cugetările altora, de le pricepi sau ba, destul să fie mo-derne și propovăduite de către un nume lung de o poștă, străin de neamul românesc și de firea lui!

Și pe acești liberi cugetători îi întâlnești cu câte patru clase primare, cu un bacalaureat sau vro licență și chiar cu vrun doctorat; atuncea când nu-i vezi răsfațându-se pe o catedră, propovăduind știința spițelor viitoare, dez-rădăcinându-le mai întâi eresurile învechite, pentru a le sădi în urmă eter-nele principii ale moralei purei

În asemenea întocmiri, nu vă mirați dar, iubiți cititori, de câte vi le-am arătat pân-acuma, nici de celea ce le veți mai întâlni mai departe. Vina nu e nici a lui Ghiță, nici a camarazilor, nici a profesorilor; ci numai a veacului. Iar mai îndeosebi pentru țara noastră, vina e a grabei care am pus-o cu toții în a ajunge veacul.

Ieșind dar din salonul cel mare, unde l-am văzut înduplecând prin di-băcia și minciunile sale de conu Costache ca să-l scoată din internat și să-i pună în gazdă la mama camaradului său Achil Popescu, se duse întins la cumnatul său diaconul; căci nu-i prea venea la îndemână să se întoarcă singur acasă, fără niciun sprijin împotriva furiei mâcăi Ilinca. Acolo începu iar a-l câ- râi pe bietul cumnatul seu, dar în așă chip, că sfârși prin a mărturisi, că toate câte i le spusese despre religie, erau numai niște glume făcute pentru ca să-l supere; dar că în inimă, are credință mai multă, decât acei care-l au pe D-zcu în toată ziua numai pe buze. Apoi îi mai cerii și ertare că-l luase așa în batjocură și acum că eră să plece peste câte-va zile îl rugă să nu-i mai creadă un băiat stricat și fără de lege.

Bietul diacon îl sărută cu drag și foarte mișcat. Apoi îi propuse de la sine să-l petreacă până acasă, căci auzise că mâca Ilinca își aștepta odorul Ia poartă cu făcălețul, zbierând cât îi lua gura: că de ar ști c-o să înfunde cremenalul, nu se lasă până ce nu-i va sparge capul; că doar ea l-a născut și tot ea trebuie să scape lumea de un rău!

Ghiță nu se lăsă rugat, ci primi îndată cu bucurie propunerea cumna-tului său, căci tocmai asta aștepta și el de la dânsul, după cum am văzut mai sus. își cunoștea bine măicuța. Nu că o credea în stare să faptuiască un omor! Dar pentru ce să nu înlăture umilirea de a-și vedea pătată onoarea lui de cogeamite absolvent a patru clase de liceu prin lovituri brutale de facăleț, ca pe vremea când era numai un biet întunecat, neștiutor de carte, un copil de țăran, bun de păscut vițeii satului?!

Întrevederea fu cam zgomotoasă, nu-i vorbă, dar mulțumită blândelor vorbe ale părintelui diacon, ea fu ferită de orice atingere umilitoare a facă-lețului! Moș Sandu însă, mai necredincios decât S-tul Apostol Toma, alergă într-un suflet până la curte și nu se dădu împăcat, până ce nu auzi din gura boierului că toate nu erau decât niște copilării ale lui Ghiță, care de altfel e băiat de treabă, bine-credincios și fără alte năzuințe decât a deveni un vrednic și cinstit plugar!

Socotiți poate, iubiți cititori, că dl Ghiță, prea fericit că a scăpat ca prin urechile acului, s-a mulțumit numai cu atâta izbândă diplomatică? Ei bine, vă înșelați. Tot înduioșând lumea cu binișorul asupra lipsurilor și suferințelor bietei preotese vădane și a martirului Achil, d-lui izbuti sa strângă pentru dânșii aproape cinci sute de lei! Conu Constache dădu 200 de lei zicând că asta este deocamdată, dar că va face bătrânei o pensie de 600 de ta Pe an, cât va trăi, conu Grigore dădu 50 de lei, coana Aglaia și cu dudu-ie fură mai darnice și dădură 150 de lei; părintele diacon arunca o hârtie de 20; iar conu Nastase, ca vechil de moșie, nu putu da de cât îndoit ca un bier diacon și aruncă 40 de lei. Nici coana Anica nu scapă de bir şi se lipsi bucuroasă de cei 30 de lei care alcătuiau lefu-șoara e, pe o lună întreagă că doar și ea era văduvă și cunoștea și ea, sărăcuța, lipsurile şi amărăciunile vă-duviei!

Apoi, un băiat așa de bun și de milos, nu putea decât să insufle încredere și conu Costache, revenind asupra primei sale hotărâri de a trimite banii de gazdă prin poștă, îi încredință lui Ghiță pensia lui pe jumătate de an înainte, unde era iarna aproape și ca să-și poată biata femeie să se pregătească de cu vreme de lemne și de cele de trebuință; ba îi mai dădu vro 50 de lei să-și cumpere cărți și să mai meargă și la vrun teatru, la vro piesă istorică, însă nu la fleacuri de cele străine! Biletul de tren îl luă, din ordin, conu Nastase, care tot trebuia să meargă la Iași în ziua plecării lui Ghiță! Coana Anica dădu și ea, cu învoirea domniței, o putină de brânză, alta cu unt topit și mai multe borcane cu dulcețuri pentru ca coana preoteasa să-și mai hrănească și îndulcească văduvia. Așa că tânărul Dudău, când se sui în tren, avea, în afară de merindele arătate, cam la vro 900 și ceva de leișori la chimir,... că tot chimir purta pe atuncea.

Ajuns în gara de Nord, unde-l aștepta cu nerăbdare prietenul Achil Po-pescu, încărcară în o birjă merindele, se suiră într-alta și alaiul porni spre strada Rinocerului unde locuia văduva Popeasca, într-o căsuță mică și pe jumătate în pământ. Câinii mahalalei, cam nedeprinși cu atâta alai boie-resc, începură să urle a zaveră, iar biata preoteasă ieși la poartă fără papuci, numai în ciorapi cu tulpanul desfăcut și inima sărită, socotind că vin po-jarnicii.

După ce s-au descărcat bagajele și se dădu drumul birjelor, Ghiță luă în stăpânire odăița lui, foarte curățică, de altfel, deși cam igrasioasă; predete merindele și dulcețile gazdei și îi numără douăzeci de hârtii a douăzeci lei una, pentru zece luni; după învoiala ce o avusese de mai înainte, adică a patruzeci de lei pe lună. Biata femeie, care de la moartea răposatului nu mai văzuse atâția bani grămadă, fu foarte mulțumită; dar când îi mai spuse șarlatanul că, dacă îl va îngriji bine, conu Costache a hotărât să-i facă toată viața ei o pensie de 50 de lei pe lună, nu mai știu cum să-și mai arăte re-cunoștința, deși o înștiințase că asta nu se va întâmpla decât peste doi ani, când va fi să plece în străinătate. Avu prevederea să-i mai spună că vor mai veni din când în când bani pe numele ei, dar că aceștia sunt ai lui, care le trimite boierul pentru scopuri politice și ca să nu dea de bănuit guvernului îi trimite pe numele ei. Ea să iscălească numai de primire, dar că se va duce numai el la poștă să-i ridice.

— Bine, maică, bine, zise băbuța. Fie voia boierului și a d-tale! Mie nu-mi trebuie alți bani, că destul mi-ați dat, D-zeu să vă înzilească și să vă fericească!

Achil nu era așa de lesne crezător. Nu bănui însă nici el că banii ce-i va primi Ghiță în felul acesta ciudat sunt chiar ai mă-sei; dar fiindcă era om cu morală modernă, socoți mai degrabă că sunt trimiși lui Ghiţă că vrea cucoană bătrână, în ascuns de băieţi sau de rude. Ce vrea el cu asta? Bine că se procop-sise băiatul. Ei erau mulțumiți că unde mănâncă doi se mai găsește şi pentru al treilea: luminatul, încălzitul și spălatul erau tot aceleași doar ceva de muncă mai multă pentru mama; dar unde mai pui că peste doi ani o să aibă aiba 600 de lei asigurați, afară de ceea ce le rămăsese de la tata și de ce va mai putea câștiga el.

Din toată daravera asta, și dl Ghiță avea pentru ce să fie mulțumit. Las' ca pusese mana pe banii și pensioara babei; dar își asigurase mâncarea și locuința aproape pe un an de zile, căci 80 de lei pentru cele două luni de vacanță îi vor fi lesne de găsit în cazul când nu s-ar mai duce la Vultureni. își putea dar alcătui un buget de petreceri, de peste o mie de lei pe an, nu-mărând cei 600 de lei, care trebuia să le primească pentru babă și 500 ce-i mai rămăsese în chimir.

Era deci timpul să-și preschimbe chimirul în portofel. Destul, își zicea el, cu hainele țărănești; portul întunecaților analfabeți nu se mai potrivește unui tânăr luminat cum sunt eu. Voi păstra numai din acea îmbrăcăminte cât va fi trebuință pentru amăgirea proștilor din Vultureni, de voi mai mer-ge acolo, ori pentru a face pe țăranul de carnaval la vro serbare patriotică, sau la vreun bal mascat.

Și în adevăr, cu vro trei sute și ceva de lei se îmbrăcă cât un baron, pe la haine gata și pe la desfaceri. Numai pe două rânduri de haine dădu nouă-zeci de lei; cu patruzeci de lei luă de la un telal un palton de iarnă, nou-nouț și pentru care se jură bietul ovreu că dăduse o sută. Apoi vro două perechi de ghete a treisprezece lei. O duzină de cămăși colorate a douăzeci lei, de la un faliment. Tot de acolo își luă ciorapi, mănuși, fel de fel de cravate, gulere, manșete, botoni, umbrelă și baston; că era un adevărat chilipir și nu le-ai fi cumpărat pe toate de la prăvălie nici cu prețul îndoit. Norocos cum era la târguieli, mai dădu și de alt chilipir: cumpără de la văduva unui funcționar, care împrumuta bani pe amanet pe când era în viață, un ceasornic de aur, cu două capace, numai pentru douăzeci și opt de lei. Unde era văduva la ananghie și nici nu știa prețul lucrurilor! La această sculă, Ghiță anină co-geamite lanț de corabie în similor, de părea că face cinci sutare, pe când îl luase cu doi lei pe Calea Victoriei.

Se așezase, după cum vedeți, cât se poate de bine. Ca să fie mai liniștit din partea învățământului, o prezentă pe mama lui Achil ca corespondenta lui la liceu, unde era înscris de acum ca extern. Ca femeie onorabilă și mama unui elev fii primită, fără nicio împotrivite, așa că tot ea primea și notele proaste și observațiile care curgeau ca ploaia, fără ca să le poată citi. Ghiță nu se sinchisea de ele și se gândea acum să mai găsească vro babă sau vrun funcționar bătrân, pentru a-i face pensionarii lui conu Costache, în întocmiri asemănătoare, când îi veni vestea, despre moartea binefăcătoru-lui său!

Mai întâi rămase ca trăsnit, văzându-se dintr-o zi într-alta fără sprijin fără pensie și silit poate să se reîntoarcă la bătătura lui tată-său, ceea ce nu era de admis! Dar când primi o scrisoare din partea coanei Anicăi, prin care îl încredința că răposatul nu-i uitase nici pe dânsul, nici pe văduva Popescu, în diata pe care o făcuse înainte de moarte, se liniști cu totul, bucurându-se chiar că dăduse prilej conului Costache de a-și face de acum cheful în gră-dinile raiului, sorbind cafele și scoțând la rotocoale din ciubucul cel mare. Mai bine așa gândea el, că poate-mi retrăgea bătrânul pensia de ar fi aflat că m-au eliminat de la liceu pentru absențe nemotivate și rele purtări.

Măsura aceasta aspră fusese o adevărată persecuție din partea ministru-lui, care fără ca să-l fi văzut în ochi, presimțise în tânărul licean un puternic adversar politic pentru viitor!

Câți externi duceau o viață și mai veselă decât dânsul, dispunând de mij-loace mai multe, sau fiind oamenii partidului și nu le zicea nimeni nimica!

Așa că, văzându-și calea închisă spre carierele de stat, se hotărî a-și în-destula dorul de lumină și de cunoștință, înscriindu-se la o universitate mai mare, clădită numai în piatră cubică, asfalt și bazalt artificial și care poartă falnicul nume de Caldarâmul Căii Victoriei. Acolo se învăța adevărata carte a vieții reale, fără altă cenzură decât a gardiștilor și oricine se poate lumina și pătrunde în ea, fără ca să i se ceară diplome de absolvire de pe la alte școli!

Se puse dar cu foc și dragoste la învățat. Toți profesorii lui îi preziceau un viitor strălucit, nu numai în capitală, căci faima lui se va răspândi în cu-rând și peste hotare și în întreaga lume, făcând onoare numelui de român în vreun match internațional de biliard! Bineînțeles că e vorba de profesorii de biliard, că pe cei de la liceu, care-l dăduseră afară, Ghiță nici catadiscea să-i mai salute când îi întâlnea pe stradă. Niște analfabeți vânduți guvernului pentru o biată leafă de trei sau patru sute de lei pe lună.

Ș-apoi ce viață plăcută unde petreci, înveți, te luminezi și în loc să te coste, mai scoți câte ceva de ești dibaci.

Așa de pildă:

La cafenea, când se ducea (și se ducea mult, mult de tot! mai des chiar îl întâlneai acolo decât acasă), nu plătea consumația decât atunci când nu găsea vrun prieten sau cunoscut să-i facă cinste; ceea ce se întâmpla foarte rar, căci avea grijă, înainte de a intra, să se uite prin geam; iar de lua tacul în mână, apoi știa că iese la sigur cu cinci lei câștig, dacă nu mai mult.

La teatre avea intrarea gratis, unde eră prieten cu suflerii, sau vr-un artist mai mare, de la teatru Național, îl luă cu dânsul în turneu de provincie, însărci- nându-l cu bagajul și rechizita, ba la nevoie făceă și pe sufler când acesta aveă rol pe scenă

Se încercase și în arta dramatică o datâ. Nu că nu avea talent.. era dim-potrivă înzestrat cu o mimică naturală și destul de bunicică;... dar ce folos dacă nu avea noroc la scenă?! într-un rând i se încredințase într-o dramă cu șapte omoruri și unsprezece tablouri rolul fiorosului asasin. Un caracter de acelea cum îi plăcea lui Ghiță: care fac treabă multă fără a deschide gura. Treaba merse de minune; vârâse deja pumnalul în vro șase inși fără nicio mustrare de cuget și publicul îi admira mimica; mai ales când își ștergea pumnalul înroșit de sânge, aplauzele deveneau furtunoase. Îi mai rămăsese să ucidă numai pe răzbunica copiilor, care-l aștepta culcată într-o cameră de otel și în care asasinul Ghiță trebuia să pătrundă pe fereastră cu pumna-lul în dinți. Dracu vrăji însă că tocmai când sărea cu ușurință de pe pragul ferestrei, un picior i se anină de privaz încât, bietul Ghiță, se lungi pe podele cât era de lung, ca atunci când cu oala cu borș! Publicul nesimțitor se porni a râde, iar nenorocitul artist o porni cu fuga în culisă, lăsând toată treaba baltă, pe când biata victimă se întreba de sub plapumă de trebuia să se scoa-le acum pentru ca să se asasineze singură ori să-și prelungească somnul prefăcut. Noroc că dl director dădu singur drumul cortinei, scoțându-și victima din nedumerire, iar pe Ghiță din numărul artiștilor cu viitor mare! Ghiță avu bunul-simț a nu se încăpățâna și, fiindcă avea plămânii sănătoși, se mulțumi cu rolul de sufler, la ocazie.

Iată dar că pe lângă câștigurile de la biliard, mai avea și câștig la teatru; iar înzestrat fiind cu o frumoasă voce de bariton, mai câștiga cântând pe la corurile bisericești vro 20 lei pe lună, căci notele le învățase la Vultureni și citea binișor muzica.

Câte comori bogate nu afla el pe trotuarele capitalei cu care își împodo-bea și inima, și judecata.

Pentru un om care știe să vadă, să audă și să priceapă, ce taine nu se dezvăluie acolo?!

Cunoșteă bine de acum și în toate amănuntele lor, diferitele chiuluri pe care le poate trage un tânăr, fără ase împiedecă de D-nu Comisar respectiv a raionului și aceasta începând cu birjarii, apoi cuconițele și isprăvind cu căzăturile bătrâne, ahtiate după aguridă sau poamele necoapte!

Politica de partid nu mai avea pentru el nicio taină. Nu era instituţie publică, fie guvernamentală, fie opoziționistă, pe care nu o impodob a că cu prezența lui și a partizanilor săi, toți tineri cu aceleași vederi largi și în-lețungată experiență, buni pregătiți, ca și el, pentru a lua destinele tării din mâinile babalactlor! Căci avea părerile sale făcute asupra oamenilor noștri de stat începând cu M.S. Regele, căruia îi spunea de-a dreptul Carol, şi is-prăvind cu profesorii de liceu pe care avea mare ciudă.

Așa de pildă: Ion Brătianu nu fusese decât o căzătură de la paș’ opt; Las-car Catargiu, un ișlicar corcit cu fanarul! Era știut că țarul Rusiei, pe când era la noi, îl prinsese pe Sturdza cum îi rodea rublele cu dinții și la 1888, de nu veneau conservatorii, vindea Transilvania ungurilor! Carp? - un smin-tit! Maiorescu? - un mocan care caută să procopsească pe frații săi de peste munți! Manu? - un grec care s-a temut să treacă Dunărea cu divizia lui! Într-un cuvânt, toate ocărurile josnice, mincinoase și nesăbuite, pe care zi-arele politice le împroașcă în vâltoarea luptelor de partid asupra tot ce e mândru, înalt și luminat în țara aceasta, Ghiță le lua de bune și adevărate, alcătuind din ele crezul său pentru viitor.

În politica externă, precum și în înaltele concepțiuni sociale, avea și aco-lo crezul lui făcut gata, în urma unor cugetări adânci și îndelungate discuți-uni cu adevărați genii și apostoli ai omenirii, întâlniți cu toții prin cafenele și berării.

Așa de pildă: Patria Română era un cuvânt frumos care-ți umplea gura și care era bine să-l rostești, amestecându-l și cu altele, ca: Ștefan și Mihai, frații înstrăinați, pământul sacru al neamului și altele; dar numai la ocazii și după un oarecare număr de halbe de bere când umbli pe trei cărări cântân-du-l pe Deșteaptă-te, Române! Să te ferești numai a le da drumul în inimă, că ajungi chiar a le crede cu tot dinadinsul și intri în rândul proștilor! Ba nu, zău: ce este acea Patrie Română, decât o sumedenie de munți, de dealuri, de văi și de câmpii, acoperite cu ierburi și copaci, udate de ape; iar pe această întindere s-au clădit sate și orașe, locuite de oameni. Apoi toate țările lumii, nu sunt alcătuite la fel? Unele mai mari, altele mai mici! Oamenii nu sunt tot oameni pe întreaga suprafață a pământului? Că unii sunt smoliți, alții albi, alții galbeni, cafenii sau roși; ce e cu asta? Unde au bătut, din loc în loc pe creierii munților, niște stâlpi pentru ca să se știe unde începe Patria Română, punând de o parte și de alta niște trântori chemați la noi grăniceri, iar dincolo finanți, hrăniți și plătiți degeaba, ca să oprească lumea să treacă dintr-o țară într-alta, asta însemnează oare că ei pot opri nourul, vântul și ploaia, de a trece peste capul lor fără ca să le ceară voie?! Trecuse și Ghiță granița o dată, când se dusese cu o trupă tocmai la Elopatak, și văzuse câte formalități plicticoase se cer trecătorilor, numai în scop de a stoarce bani de la bieții oameni, pentru ca să-și poată Patria Română și cea Ungureasca întreține sute de mii de alți trântori, oploșiți uniia prin cancelariile guver-nelor, hrănindu-se din sudoarea poporului; iar alții trăind prin lagăre hră-iți tot din acea sudoare și învățând meșteșugul de a ucide arde și tăia cât mai multa lume la comanda, fie pe frații sau părinții lor, iar la urmă, pentru a muri, ca niște dobitoace sau a ramanea schilozi, de hatârul gogoriței de Patrie!

Oare pentru că un neam de oameni a găsit cu cale să se așeze într-o anu-mită parte dinsuprafața pământului și a bate de jur-împrejur niște stâlpi, zicând: acesta e pământul nostru, țărâna aceasta, iarba și copacii de pe ea, apele care o întretaie și o adapă, se preschimb intru ceva? Prin ce minune devine el pământ românesc? Prin dreptul de vechime? Să-l înapoiem atun-cea dacilor de la care l-am luat. Prin dreptul celui mai tare? Atunci de ce să ne împotrivim, când un neam mai numeros sau mai tare ar veni să vi-l răpească?

Cine se face stăpân pe un lucru care poate fi trebuincios și altuia este un hrăpăreț, fie el neam sau ins. Cine strânge și adună mai mult decât îi trebuie, aduce pagubă celuia ce nu are de ajuns și devine vătămător. Dacă Stan a furat de la Bran un lucru oarecare, dovadă că-i făcea trebuință; iar dacă Bran s-a lăsat a fi furat, dovadă iar că de acel lucru avea mai puțină nevoie decât Stan, ori că n-a știut să-l păzească și să-l apere; prin urmare, era nevrednic de dânsul! Pentru ce dar armată, legi, judecătorii, poliții și tot felul de cuiburi de trândăvie, costisitoare, zădarnice și desfrânătoare?! Capitalul și proprietatea, iată singurele și adevăratele dușmane ale omenirii! Iată pentru ce Ghiță era și dușmanul evreilor, pentru că sunt strângători, hrăpăreți și prin urmare vătămători; iar nu pentru că sunt de alt neam și că au răstignit pe unul de ai lor, acum 1892 de ani! Iată pentru ce Ghiță ura cu patimă pe negustori, pe proprietari, pe răzeși, pe clăcași, într-un cuvânt pe toți care dețineau ceva agonisit sau moștenit, căci toți, până la unul, erau niște răufăcători, care-și însușeau lucrul tuturor.

Teoria aceasta de ură obștească, nu o hrănea numai pentru cele materi-ale; dar o ridică mai sus, la cele imateriale.

Cine se mângâie cu nădejdi deșarte este un tâmpit, un prost sau un fă-țarnic, care vrea să înșele lumea; iar cine îndrăznește să creadă în prostiile trecutului, ori nu împărtășește pe deplin credințele lui Ghița, este un duș-man care trebuie ars pe rug, în folosul omenirii.

Nicio caznă, nicio batjocură nu e deajuns pentru asemenea oameni; căci numai astfel va pierde lumea încrederea într-înşii!

Unde-și face pasărea cuibul îi e și patria; așa trebue să facă și omul! Iar cuibul să și-l facă de câte ori și cu cine va voi să trăiască cu dânsul! Când unul din doi se satură de cellalt, n-are decât să-și ia zborul! Astfel numai se va putea curma desfrâul ce se des-fășura nerușinat pe Calea Victoriei odată cu aprinsul felinarelor!

Astfel să cugete și să viețuiască adevăratul om luminat, cunoscător al viețu, omul viitorului, supraomul, care se va fi înălțat mai presus de proas-tele prejudecăți ale unui trecut întunecat! Acesta nu mai poate face binele pentru bine, folosindu-se mai întăi lui, iar pe urmă omenirii întregi; iar nu cutărei sau cutărei adunături de oameni, unită numai pentru a răpi!

Iar pe urmă când îi vine ceasul a reintra în deșertul din care a ieșit, oricare ar fi el și orice urme ar fi lăsat pe pământ, să i se arunce hoitul iii foc, pentru ca să nu prindă loc mai mult decât un pumn de cenușă și să nu supere pe alții cu mirosul!

O, măreață și cu adevărat românească întruchipare a spițelor trecute! Tu care ai iubit și ai crezut; tu care după ce te-a părăsit soața vieții tale, ai știut s-o iubești și dincolo de mormânt, ridicând pentru ea biserica de piatră din Vultureni, icoana neclintitei voastre credințe și a credinței nea-mului; tu care ai iubit cu osârdie până la moarte pământul sfânt al stră-moșilor, crescându-ți lăstarele în dragostea de țară și în credința viitorului ei! Desbrăcatu-te-ai de haina cea lumească atunci când ceasul ți-a sunat pentru a te îmbrăca în acea vecinică de lumină, de bunătate și de adevăr! Ai plecat fericit pentru că asta ți-a fost așteptarea și că ai dobândit-o! Cre-dința și nădejdea în viață, credința și mângâierea în moarte! Pus-ai să-ți așeze trupul pe o culme înaltă de deal pentru ca umbra ta de Român să se întindă, măcar o clipă, peste hotarele țării, dar tot în hotarul neamului pe care ți-a fost dor să-l vezi redeșteptându-se și pe care îl voiai mai mare, tot mai mare și reîntregit!

De pe culmile unde sălășluiești acum în fericirea vecinică, întinză Dom-nul sub picioarele tale o maramă atât de groasă, ca nici ochii tăi sufletești să nu poată străbate vremelnica, dar scârboasa ceață care întunecă mințile a vro câteva sute de români rătăciți!

Zic sute, pentru că abia am ajuns cu povestirea în 1892; astăzi însă, în 1907, aș putea însemna poate câteva mii! Iar ajungând chiar la acest număr mare pentru cei rătăciți, numărul propovăduitorilor acelor teorii frumoase, care au zdruncinat și întunecat acele creiere sănătoase altădată, nu s-ar pu-tea număra nici cu sutele.

În zadar însă le vor fi silințele! Pentru că asemenea gândiri nu sunt în firea neamului nostru și nu pot prinde rădăcini în el! Dacă ne vor tulbura vremelnic, nu vor putea distruge datinile și dragostele neamului, care este unul și de o ființă și nu se poate învrăjbi! Românul năpăstuit, ajuns în-chisoare, scrie nevestei să-i aducă boii și copiii, să-i mai vadă o data; și îi îmbrățișează cu aceeași dragoste pe toți, oftând că nu se poate aduce casa și ogorul, ca să le sărute și pe acele.

Groaznic la mânie, românul nu mai iartă, dar are și darul uitării! Bănui-tor adesea, este cu toate acestea lesne crezător! Dar ceea ce nu știe românul, ceea ce nu poate, nu cunoaște și n-a cunoscut niciodată este acea ură trai-nică și neîmpăcată! Urăște și el, cât sufere! S-a trecut durerea? S-a dus odată cu dânsa până și amintirea răului! Din câți suntem azi, care am avut rude sau prieteni omorâți peste Dunăre, cine oare mai îi urăște pe turci?

Din nenorocire, goana noastră către propășire ne-a făcut să-i scoatem pe mulți din teapa lor, fără ca să le putem da și armele de trebuință pentru a se lupta în viață. Necăpătând decât o spoială de învățătură și de bună creștere, nu am putut ajunge decât la jumătate de conștiință și de jude-cată! Părăsind, fără a le cunoaște și pricepe, credințele, dragostele și datinile neamului, pentru că noi cei dintâi i-am învățat a le desprețui, s-au pătruns de obiceiuri, trebuințe, moravuri și însușiri chiar, luate din alte neamuri, împrumutându-le până și joasnica zavistie și neagra ură, amândouă atât de protivnice firii românești! Iar schirosele zavistiei și ale urei neputându-și înfige colții în tulpina unuia și aceluiași neam, pentru ca să-l învrăjbească între ai săi, s-au încuibat în câte o mlădiță mai bicisnică și singuratică! Aiu-rea dar, ura și zavistia claselor între clase; la noi, ura și zavistia declasaților împotriva tuturor claselor sociale!

Iar tu, sărmană jertfă a veacului de astăzi și a greșalelor veacului trecut, tu, care ai fi putut trăi fericit, luminat și mândru, iubindu-ți legea, neamul, streșinul și ogorul, iată-te pierdut de pe acuma; pentru că veninul, cu care ți-au otrăvit inima, se lecuiește anevoie și i se va găsi leacul atunci când va fi prea târziu pentru tine, sărmane Ghiță!

Crezând că urci o culme unde vei fi ferit de amărăciunile muncii și ale datoriei, ai și pornit spre vale, ca emetele munților, afundându-te tot mai iute, tot mai adânc, zdrobindu-te sub povara întunecoasei prăpăstii, care s-a deschis nemiloasă și de neînlăturat sub picioarele tale.

Capitolul XII
Pe aceeași cale

Viața aceasta sloboidă și plină numai de plăceri morale, de înalte cuge-tări și de învățături practice ținu aproape doi ani, cu toate că conu Grigore își cumpărase, în toamna anului 1893, o frumoasă casă din strada Lascar Catargiu, numită pe atunci strada Amzei, și se așezase în capitală, precum știm, cu scopul de a duce pe Eugenița în societatea înaltă.

Prin ce minuni de dibăcie putu vicleanul Ghiță să ascundă tuturor ade-vărata stare a lucrurilor, ar fi prea lung a o spune cu de amănuntul și v-aș plictisi. Când în primul an se duse de vacanțele mari la Vultureni, se lăudă cu succesele ce le repurtase la liceu, însă arătă o mare disperare pentru că rătăcise toate premiile sale în tren. Unia crezură, alții se mai îndoiră, până când primi o scrisoare de la Achil prin care-l anunța că pachetul cu premii a fost găsit de comisarul gării de Nord pe o canapea în sala de așteptare, și prin care-l întreba dacă trebuia să i le trimită la Iași și pe ce adresă? Ghiță arătă scrisoarea și toți fură de părere să le lese la București, având a le aduce la anul, odată cu cele ce le va mai căpăta.

Apoi din multele pățanii ce știu să le povestească cu haz, ca întâmplate lui din pricina portului țărănesc, izbuti să-i facă pe boieri să-l silească a se îmbrăca de acum în haine nemțești. Nu tot avea să meargă anul viitor la Grignon? Acolo ar fi alergat ștrengarii de stradă ca după urs, văzându-l așa costumat și era bine să se deprindă mai dinainte, cu portul străin, ca să nu pară stângaci. Ba îi mai dădură și bani ca să-și cumpere o garderobă care-l aștepta, gata și purtată chiar, de aproape un an la București.

Cu sosirea familiei Vultureanu în capitală, primejdia crescu, nu e vorbă; dar e atâta depărtare între strada Amza și strada Rinocerului! Darmite între un biet elev de liceu, după cum îl credeau toți, și familia unui om politic, care venise în București cu scopul de a-și mărita fata.

Drăguță și crescută cum era, duduia Eugenița nu așteptă mult, căci în carnaval îi fii logodna, iar îndată după sărbătorile Paștilor, se și cunună cu un elegant deputat, purtând un nume strălucit și fin al unui părinte de mai multe ori milionar. Apoi și conu Grigore, la prima remaniere a guvernu-lui ce avu loc înainte de inaugurarea podului de peste Dunăre, fu silit să primească portofoliul domeniilor. În asemenea împrejurări, cine mai avea timpul să se ocupe și de purtările lui Ghiță Dudău!?

După retragerea însă a cabinetului conservator și după ce se mai liniști-ră lucrurile, conu Grigore se gândi cu tot dinadinsul a îndeplini voința lui conu Costache cu privire la Ghiță și îi ceru acestuia actele sale de studiu ca să poată seri la Grignon spre a da și lua toate informațiile necesare; așa că, la începerea cursurilor să-l poată trimite direct acolo, fără ca să se mai ivească greutăți din pricina vreunei lipse de forme. Căută bietul Ghiță să mai tărăgăneze lucrurile, dar i se înfundă de astă dată, căci conu Grigore pierzând răbdarea, se duse într-o zi la liceu și află tot adevărul!

Tot în ziua aceea, vicleanul nostru, fără a bănui nimica, se înfățișa zâm-bitor în cabinetul de lucru al fostului ministru, zicând că chiar acum a vo-bit cu dl director care i-a făgăduit actele pentru sfârșitul lunii viitoare, de-oarece luna aceasta e foarte ocupat, având a prezida o comisiune alcătuită de guvern. Conu Grigore se înroși la obraz, se sculă de la birou, îl luă pe Ghiță de ureche, îl prohodi din cabinet în salon, din salon în antreu, iar din antreu îl ajută să coboare scările; cu vârful ghetei sale de lac, lovindu-l mai jos decât șira spinării!

Auzi? Să-l ia ciocoiul de ureche! Să-l lovească nu știu unde, cu talpa piciorului! Pe el, om de douăzeci de ani! Mai învățat și mai luminat decât dânsul, cu tot ministerul lui de babalâci răsuflați! Iată dar cine-mi sunt și boierii! Cum calcă onoarea bietului popor! Bine că nu m-a și lungit la scară să-mi aștearnă douăzeci și cinci de harapnice, cum le este obiceiul, după ce se îngrașă din sudorile noastre, își zicea Ghiță, galben de furie și arătând pumnul său vânjos coșurilor palatului ce se mai zăreau în depărtare! O! Din acea clipă de urgie, jură o năstrușnică și verde ură aristocrației întregi și îndeosebi familiei Vultureanu, pe care o înjură cât îi lua gura!

Dar nu se mulțumi numai cu atâta, căci nu numai ura îi clocotea în vine, dar și dorul de răzbunare! După ce se încredință bine că conu Grigore nici nu se gândise a cuprinde și pe văduva Popescu în mânia lui și că pensia era inatacabilă, nu pregetă a trimite coanei Aglăiței și bărbatului ei, fel de fel de anonime murdare, cu scopul de a le zdruncina fericirea casnică. Apoi împrietenindu-se la cafenea cu redactorul unei dintre acele fițuici murdare, care nu-și pot menține oftigoasa lor viață, decât subvenționate de un partid spre a arunca cu noroi în celălalt, dezvălui acestuia pretinsele hoții și căl-cări de legi, făptuite de Grigore Vultureanu în puținele luni în care deținuse portofoliul domeniilor! Te minunai cum în așa scurtă vreme, un singur om putuse făptui atâtea crime!

Când prind însă a curge belele pe capul omului se țin lanț; iar câteodată dintr-o nenorocire iese și un bine. Așa de pildă eroului nostru nu-i mai rămăsese decât un an până la recrutare. Prin înrâurirea lui conu Grigore ar fi putut obține amânarea ca să-și complecteze studiile în străinătate, iar pe urmă să facă stagiul de un an. Pe când acum o să gogească trei ani deplini în cazarmă, cu toți borșarii, cu toți inculții de soldați și de sergenți și lăsat în voia vrunuia moș Teacă de căpitan. Nu știa el ce pățise bietul Bacal-bașa în oaste?! Așa că supărarea lui nu era mică. Apoi și bietul Achil Popescu, ieșind asudat de la un bal mascat dat în Sala Eforiei răci atât de rău, că apu-cat de peripneumonie dublă își dădu sfârșitul a noua zi, după toate regulile științei medicale..

Biata preoteasă cât pe ce să se ducă după feciorul ei, făcând prin asta o nouă economie Vulturenilor. Nebună de durere, respingea orice mângâie-re, ba chiar și orice hrană, zicând că nu mai avea de ce șa manance, ca nici Achiluță, sărmanul de el, nu mai gusta mâncarea. Să i-l aduca de unde l-o dus și atunci o să se mire o lume întreagă cât o sa mănânce ea de bine și cu poftă! Cu mare ce-o hrăni primele zile cu colivă, zicând că și Achiluță o gustă pe ceea lume, și că o va primi mai cu drag din gura ei, decât dina calicilor și a popei. Apoi din colivă trecu la sărmăluțe, de la sărmăluțe - la curcan fript și din pomană în pomană, ajunse baba a-și face obiceiul ca toți oamenii. Ca s-o mângâie îi spuse că Achiluță îi apăruse în somn după pomana de trei zile și-i poroncisă să-l înlocuiască pe lângă mă-sa și să-și schimbe de acum și numele, ceea ce a și făcut chiar la biserică și la primărie în neștirea ei, și de acum trebuie să-i zică și lui Achiluță, cum îi zicea răposatului, căci s-a lepădat de dragul ei și de tată, și de mamă și nu mai vrea să știe decât de dânsa; că conu Costache i-a lăsat cincizeci de lei pensie, cât o trăi și că o să-i primească regulat din trei în trei luni căci se înțelesese cu conu Grigore să nu mai aștepte pentru asta ca să plece el în străinătate, unde nu mai vrea să meargă ca să nu o lese singură; că s-a ho-tărât de acum să-și caute o slujbă undeva în provincie, unde nu-l cunoaște nimeni și vor putea trăi mai ieftin, ba chiar bogați; căci cu ce mai avea, cu pensioara și cu leafa lui ori trăi ca niște pașale! Biata văduvă primi cu înduioșare să facă voia lui Achiluță, care se ostenise să vie tocmai de pe lumea cealaltă ca s-o spuie; deși îi păru cam rău, că să adresase lui Ghiță care îi era numai prieten și nu chiar ei de-a dreptul, care îi era mamă-bu-nă. La început, își mai dădea uneori în petec, dar se obișnui degrabă și din Achiluță nu-l mai scotea.

Cu rânduiala asta, având actele lui Achil, care fusese de o vârstă cu dân-sul și căruia îi și sămăna întru câtva; dar având și mărturia văduvei Popes-cu, care intră busna și nepoftită în camera consiliului de revizie și înge-nunchind începu să se bocească strigând: „Nu mi-l luați, maică, nu mi-l luați! Că atâta odor am și eu să-mi susție bătrânețile”. Fu șters îndată din controale ca unic fiu la mamă văduvă și săracă.

Pe când lucra cu atâta dibăcie ca-să scape de ar-mată, întrebuința influența Redactorului de Ziar de care am mai vorbit, pentru ca să-l recomande sub numele de Achil Popescu, noului prefect de Constanța care până să instaleze și să-și ducă familia acolo, era mai des la București decât la post. Se puse cu multă gentileță la dispoziția lui, făcându-i fel de fel de comisioane și, ca răsplată, fu rugat să primească a gira poliția din Cerna Vodă în calitate de subcomisar de ocamdată, comisarul de acolo fiind grav bolnav într-un spital din capitală și cu puțină nădejde de scapare; iar îndată ce locul va rămânea vacant îl va înainta comisar și titularul postului

Pentru un spirit independent și luminat, era o crudă jertfa și o umilire să treacă din om liber, nedeprins a-și datora existența decât muncii sale cinstite, în rândurile trântorilor care se hrănesc din sudoarea poporului! Se supuse însă soartei și primi, că era și acesta un mijloc de răzbunare împo-triva putregaiurilor scârboase care se numesc patrie și societate. Prin jafu-rile și asupririle ce le va face tot mai nesuferite poporului și astfel va grăbi sosirea vremurilor celor mari, de libertate, de lumină și de frăție universală! Și avu puterea de voință, uitarea de sine, de a părăsi frumoasa capitală, cu înțeleptele ei plăceri, pentru a se înmormânta într-un orășel de provincie, martir al unei idei mari, menită a deștepta și reînvia omenirea.

Prin stăruința dlui prefect, capătă liber parcurs pentru el, familia și ba-gagiu până la Giurgiu. Ajuns acolo, se duse seara, după sfatul unui chelner de la hotel, la un șantan unde se adunau căpitanii de remorchere și avu norocul să facă cunoștință cu unul Achilea Stavropulos, care pleca a doua zi de-a dreptul la Sulina cu niște șlepuri, dar trebuia să acosteze la Cernavoda pentru a mai lua unul de acolo. Căpitan Stavropulo deja bine dispus ca și dl Ipocomisari și chiema Achilea, aflând că mai este și viitorul astinomos (polițai) apo tin Țernadova, unde avea adesea interese și daraveli, îi propuse îndată să-l ducă la post, fără nicio cheltuială. Bagajele se vor încărca pe un șlep, iar dl ipocomisar și mama di la dimialui vor avea salonul remorche-rului la dispoziție. Apoi pentru a întări amiciția crescândă îi oferi și o sticlă de șampanie, la care bietul Ghiță fu silit să răspundă cu alta. Grecu nu se lăsă învins, vinurile și lichiorurile începură a se perinda una după alta, și se încărca socoteala rău de tot. Cu groază se întrebă acum noul subcomisar, dacă nu i-ar fi venit mai ieftin să ia bilete de clasa I pe un vapor de pasageri, decât să meargă așa pe gratis? La spartul petrecerii, îi reveni inima la loc, căci grecu se făcu foc când îl auzi că vrea să plătească ceea ce consumase la masa unui căpitan elin! Așa că Ghiță scăpă numai cu frica și paraponul de a nu-l fi băut pe grec mai zdravăn.

A doua zi, sub splendidele raze ale soarelui de aprilie remorcherul Am-fitriti, remorcând șlepurile: Licurgos, Afroditi Pallasși Penelopi, părăsi mă-reț portul Smârda, bătând la pupă bandiera grecească, iar la catarg - steagul tricolor în onoarea lui Kirios Astinomus! Masa servită pe covertă era îm-belșugată. Nici oule proaspete, nici zumi avgolemono (supă de orez dreasă cu ou și lămâie), nici rizotto á la Milaneze nu lipsiră; iar la băutură amândoi Achilii se întrecură cu vin de itaca și chipriotico. Grecu politicos bău mai întăi în sănătatea lui Carlo și-l vârî pe Gheorgheos numai în al doilea pahar; Achil răspunse închinând pentru înfrățirea popoarelor și a muncitorimii! Grecului nu-i prea plăcu înfrățirea cu hamalii și cu turcalalele, dar n-avu ce face și dădu paharul pe gât. Merseră așa toată ziua, noaptea o petrecura în salon pe niște canapele cam înguste, dar destul de moi și curate; apoi a doua zi, după un prânz tot atât de bun și imbielșugat, zăriră ca o panza de paiangen pe cer: era mărețul pod Carol I! Apoi trecură pe sub dansul și acostară în portul Cernavoda, unde semnalându-se pandiera romana de pe catarg, toți fiincționarii alergară la debarcader crezând că e vro inspecție ministerială care vine să-i surprindă, ori cel puțin dl prefect în primblare de plăcere.

Bineînțeles că un om luminat și ferit de prejudecățile unui întunecos tre-cut nu putea să facă deosebiri între diferitele neamuri puse sub oblăduirea lui. In ochii lui Achil, turc, armean, evreu, grec sau român, nu se deosebeau, decât prin avutul lor și cât putea căpăta de la fiecare; aceasta bineînțeles în nobila năzuință de a lua de la cei ce aveau prea mult și a da celora ce nu aveau deloc. La luat nu întâmpină nicio greutate, pot zice chiar că i se da fără ca să ceară, lumea de pe acolo fiind deprinsă de veacuri a-și face dato-ria către oamenii ocârmuirii. La dat însă era mai grea judecata, unde dau toți fără deosebire, care mai mult, care mai puțin, după putere. Probă dar că cu toții aveau de prisos, căci de n-aveau, de unde erau să deie? îmi veți zice că de frică poate se împrumutau sau își vindeau cealmalele. Dar cine împrumută celuia pe care-l știe că n-are? Iar dacă se desfăceau ori se lipseau de celea ce le erau de neapărată trebuință, asta dovedea că nu știau să-și apere avutul lor și prin urmare erau numai niște nevrednici de a-l deținea în paguba altor mai harnici. Așa că a ajuns la acest principiu nestrămutat: de a lua de la toți, fără a da nimănui nimica!

Cu toate avantajele (că așa să chiamă în limba polițienească) ce le avea acolo, nu-i plăcea Cernavoda, că prea era în batia drumurilor și putea da cu ochii de conu Grigore sau de vrun cunoscut, în drum spre băile de la Constanța. Norocul îl sluji și de astă dată, că bietul său șef care tânjea de atata timp în spital, avu prevederea să moară înainte de începerea stagiunii balneare şi dl. prefect unul din rarii demnitari care se țin de vorbă, îl înaintă pe Ghiță în postul vacant, după făgăduință. Acesta cum se văzu cu decretul în buzunar, ceru concediu, pentru interese familiare, se duse la minister și obținu de acolo transferarea la Tulcea, unde de asemenea era locul vacant, iar îndatoritorul său fu Căpitan Achilea, care avea la Tulcea interese şi mai mari de cât la Cernavodă, se grăbi a-i trans-porta bagajele și Mama D-lui Comisar Achil Popescu, la noua sa reședință

Capitolul XIII
Eroul nostru la gurile Dunării

La Tulcea, văzu de îndată fostul șef al poliției din Cernavoda că se înșelase cumplit, cerând un post care, deși era egal cu cela ce-l ocupase și mai ferit de responsabilitate, era totodată lipsit aproape de orice avantaje. Domnu polițai, noul său șef direct, departe de a fi pe moarte ca celălalt, era un băiat plin de viață și de fumuri, care-l ținea în picioare la raport. Zbiera la dânsul ca la un gardist și nu permitea avantajele, decât după ce-și lua el partea leului! Avea spionii lui și cum primeai vrun cadou fără să i-l aduci întreg și nevătămat la dânsul, te și da în judecată; iar dacă îți faceai datoria să i-l aduci, te miluia cu câțiva lei acolo, care nu plăteau nici osteneala drumului pănă acasă la el, deoarece locuia la celălalt capăt al orașului, ca să-și ascundă amanta. Lasă că hârtiile le iscălea dimineața în așternut, dar serviciul și răspunderea ți le arunca în spinare prin ordine scrise și delegații. Apoi pe câți nu trebuia să-i slugărești? Prefect, director, procuror, substituit, judecător de instrucție, tot complectul tribunalului, ofițerimea toată și de toate gradele, până și consulul turcesc care se socotea la el acasă și consulul rusesc care se socotea țarul tuturor pescarilor lipoveni din județ!

Era cât pe ce să-și ia omul lumea-n cap, când se făcu o vacanță de co-misar la S-tul Gheorghe. Fără a pierde vremea, ceru postul care nu prea era râvnit de alții și fu primit de îndată.

Acolo o nimeri bine de tot, căci leafa era tot aceia ca la Tulcea (200 de lei), mai avea și locuință, apoi pensia babei. Coana Popescu era foarte gospodină și-și făcu păsări, curcani, porci și de toate cele. Primăria îi da locuința, încălzitul, luminatul și o diurnă de 20 de lei lunar, pentru serviciile comunale ce le-ar fi priveghiat el cu dragă inimă, dacă ar fi fost în-ființate. La băcănii și la cârciume avea credit pe gratis și cadouri la zile mari. Cât despre icre și pește, nici mai pomenesc. Cine ar fi avut neobrăzarea a-i cere bani pentru aceasta? Așa că viața nu-l costa nimica; doar masa dlui prefect când venea cu consiliul de revizie și a dlui subprefect când venea în inspecție! Dar când să se întâmple asta? Doar la vro schimbare de regim, când se primeneau și cei mari. De când cu telefonul lui Edison, ce mai aveau boierii nevoie să se ostenească pe drumuri, când puteau administra tot așa de bine și de la reședință? Doar ca plăcere, primavara și toamna, când nu prea sunt țințari mulți. Mai erau însă alte avantaje, mult mai mănoase, și pe care nu le cunoștea nici dl subprefect, darmite prefectul și cei din Tulcea, și din țară, care i-ar fi putut invidia locul.

Sfântul Gheorghe, sau pe turcește Catarleț, nu este decât un sat așezat tocmai la revărsatul brațului celui mai oriental al Dunărei în Marea Neagră. Deși comună rurală, care prin ea însăși abia daca ar putea face fața chelțuie-lilor comunale, s-a înființat acolo un comisariat de poliție din împrejurările următoare.

Se poate spune că în acel sătuleț se co-ncentrează cel mai însemnat comerț, de pescărie, de pe o rază de peste șaizeci de kilometri împrejur. Teri-toriul comunei se întinde pe lângă o fâșie de pământ între Marea Neagră și lacul Reazim, până la gura Portiței, megieșindu-se acolo cu comuna Cara-Orman din județul Constanța. Pe tot lungul acestei fâșii de pământ (adică peste 45 kilometri) sunt răspândite așa-numitele cherhanale sau pescării, care poartă fiecare numele proprietarului lor precum: cherhanaua lui Mila-no, a lui Tarduli a Vădanii, a lui Ichim etc.

Ele sunt toate niște clădiri mai mult sau mai puțin lungărețe, acoperite cu stuf și alcătuite din lemne cătrănite pe din afară. Au unele în bătătura lor câte o ghețărie, iar toate niște pari cătrăniți pentru uscatul și cârpitul năvoadelor. Înlăuntru îți amintesc mult cramele de pe la viile podgorenilor noștri, din pricina mulțimilor de butoaie care însă în loc de must sunt tic-site cu pește sărat, atât de baltă, cât și de mare. Pereții au cadre ca acele de pe vapoare, unde se odihnesc de la treizeci și pănă la o sută și mai bine de pescari, întrebuințați de fiecare cherhană, după puterea stăpânului. De obi-ceiu, la ușa de intrare se afla o despărțitură de scânduri, cu o cameră mică, unde doarme stăpânul când vine la cherhană și unde își ține teflerele (adică condicele de socoteli), aceasta numai întâmplător, că de normă, duminicile și sărbătorile, vin oamenii la sat. Cherhanalele sunt mai mult pentru pes-cuitul morunului, nisetrului și al scrumbiilor. Fiecare stăpân de cherhană mai are dar o sumedenie de alți pescari, răspândiți în colibe prin baltă, și de rostul cărora de multe ori nu mai poate da. Toată populația aceasta, cu adevarat flotantă, este sub oblăduirea dlui comisar de Catarlet sub imediata lui privighere.

Nimene nu și-ar putea închipui că acești pescari, sau mai bine zis viței de mare cu fața de om, trăiți mai mult în apă decât pe uscat, a căror bărbi ș par încâlcite nu au, cu anu, alt pieptene decât valurile mării, altă hrană și băutură timp de săptămâni întregi decât peștele și apa verde şi clocită aa bălților, sunt plătiți mai scump decât un lucrător ceasornicar la Geneva. Ni-mene n-ar crede că prin sălbăticii aceștia, se găsesc doctoranzi în medicină, studenți universitari de tot telul, scapați din temnițile rusești, unia pentru delicte de drept comun, iar alții pentru delicte politice și oropşiti acolo fără nici ştirea lui D-zeu, nici a lui Vodă! Uitați de lume, uită şi ei lumea, se des-prind cu noua lor soartă și să tâmpesc încetul cu încetul, așa că nici aceștia nu se deosebesc de ceilalți.

Rar vreunul din doctoranzi își revine în fire, iesă din starea de tâmpenie și atunci, neputându-se întoarce pe pământul țarului care l-ar spânzura, își ia libera practică de doctor, în țara în care l-a oploșit; căutând în schimb s-o fericească cu ideile sale nesăbuite de semicult și semibarbar, uitând de frații lui din baltă, venind numai câteodată să-i speculeze ori să-i împingă spre rău și în dauna neamului românesc, care a avut prostia să-l înfieze! Dărâ-mi-se mâine țarismul, izbutească în Rusia acea confiderație demo-crat-socialistă pe care eu o privesc ca o utopie, și veți vedea, iubiți cetitori, cu cine vor ținea aceia pe care unia din dvs. poate le-ați votat împământenirea, de milă și pentru ca să-i scăpați de ștreang! Nici n-au ajuns așa vremuri și mulți din ei au și început a-și arăta dragostele lor, curate, cercând să as-muțească străinătatea împotriva țării unde și-au găsit adăpost! Vedeți că sângele apă nu se face și lupul nu-și schimbă decât părul!

Dar să ne reîntoarcem la Sf. Gheorghe și la pescarii rămași statornici acolo uniia de bunăvoie, alții - de nevoie.

Să nu socotiți cumva că nu li se plătește simbria după tocmală când vin la sat să se socotească. Tefterele despre care am vorbit mai sus, deși conțin adevărate comori pentru un psiholog, sunt ținute la zi în cea mai perfectă regulă și niciun parchet ajutat de cei mai dibaci experți n-ar putea găsi ni-mic de spus împotriva lor. Iată însă ce se întâmplă:

Ca să cumpere o pereche de cizme, o glugă, o pălărie sau stambă pentru cămăși, pescarul ar trebui să facă patruzeci și cinci de kilometri pănă la Su-lina, sau optzeci și trei pănă la Tulcea și în ambele cazuri ar trebui să piardă o săptămână; căci cam cu săptămâna sunt tocmiți. Apoi să-și croiască și să-și coase singur cămășile, că la sat nu să prea găsesc cusutorese. La stăpân însă găsește totul gata, ieftin și bun. Așa că o pereche de cizme, ce o plătește numai cu patruzeci și cinci de lei, ca și pe Calea Victoriei, îi ține câteodată și două luni, iar când a dat zece lei pe o cămașă, știe că n-are grijă mai multe săptămâni! Se găurește ea mai înainte pe unde e putredă și se descoasă, dar tot ține; că doar cămașa nu e făcută ca să te apere de apă, ci mai mult de ar-șița soarelui. Din această pricină când te uiți la pescar în starea lui naturală, cam aduce cu boul balțat, tocmai din pricina găurilor de la cămașă.

Stăpânul nu începe niciodată socotelile înainte de amiază, ca să dea timp bărcilor întârziate să se adune toate. Până atunci pescarul se adăpostește de soare, la umbra... cârciumei și, pentru ca să se răcorească și mai bine, bea pe datorie. Când ‘ii vine rândul, bietul om pășește pe două cărări și nu prea vede lămurit, dacă cele două cizme noi, pe care le-a și îmbrăcat, alcătuiesc amândouă o singură păreche, sau trei părechi cum i le-a scăzut stăpânul la tefter; apoi ține bine minte că și-a cumpărat șase cămăși de cele a zece lei, una o vede că-i cam nouă nouță și-l cam roade la ceafă; dar ce s-au făcut cu celelalte cinci?.... numai haram mai știe de seama lor. Bine că s-o miluit stăpânul să-i mai dea două hârtii (40 lei) pe veresie; că alt fel n-ar fi avut nici cu ce petrece; iar fiind că are două hărții, se duce întins la cârciumă, unde începe cheful cel mare..

În acest local, totodată cârciumă, cafenea și biliard, sunt băuturi pentru toate gusturile. Pe lângă vinul de Sarica și Nicolițel, sunt vinațuri străine, romuri, cognacuri și licheoruri, nici mai autentice, nici mai falșificate decât cele din prăvăliile și restaurantele cele mai renumite din București. Ba la ’89 mi-aduc aminte că am găsit niște șampanie delicioasă, salvată de pe un vapor de rezbel francez ce se înecase tocmai pe timpul rezbelului din Crimeea! Așadar, în cârciuma aceea au toți cu ce se îmbăta la vro zi mare. Chiar doctorandul persecutat de țar, tot își mai poate aminti de vremile lui cele bune de la Donau din Petersburg, sau de la Cafe Franțais din Odesa, bând șampanie bună.

De ți se întâmplă să ajungi la Sf. Gheorghe în zorii zilei ce urmează după vro sărbătoare, te socoți pe câmpul de la Grivița, în noaptea de 31 august, așa zac, răspândite sau grămadă, trupurile omenești! Nici partea răniților nu lipsește: capete sparte, fălci mutate din loc, barbe smulse, cât poftești! Și toate aceste mici neînțelegeri, să dezleagă în fața dlui comisar, care le curmă nemijlocit prin împăcăciune. Între pescari împăcăciunea e lesne și cei ce s-au stâlcit mai rău se sărută mai cu foc; căci de! Cine e bucuros să piardă săptămâni pe la ușa parchetului și a judecătorilor? Ba mai dai cu nasul și de dl procanod, care te întreabă de unde ai venit? Cum ai trecut granița? Ce ai făcut înainte de a veni în țară? Și de te-ar crede pe cuvânt tot ar mai merge, dar s-apucă să scrie dincolo, să întrebe, să cerceteze și pănă vine răspunsul, petreci la închisoare; iar după aceea, te mai întreabă uneori prin ce punct vrei să te dea peste graniță! Așa că oricâtă dreptate ai avea, tot e mai bună împăcăciunea. Numai trebuie pentru asta să se împace și dl comisar, și aici e aici! Că de ai prins a cheltui una din cele două hârtii, dl comisar zice că nu-i ajunge și, mort-copt, trebuie să te împrumuți de undeva, ca să te împace. Uneori te împacă și pe veresie; dar atunci în loc de două hârtii îi aduci șase și pas de nu i le aduce.

În asemenea întocmiri trăi Ghiță Dudăn sub numele de Achil Popescu, pana în anul mântuirii 1905, mulțumit de viață, învățând în cartea cea mare a naturii impartașindu-se cu luminile doctoranzilor de baltă, convertind la ideile cele mari pe impiegatul vamal, pe notar şi chiar pe telegrafist! Numai popa satului rămânea surd la îndemnările lui, unde nu pricepea bine decât rusește, dar era și el socialist în multe!

Să nu credeți că dacă aduna hârtii și nu cheltuia din leafa, o făcea din mârșavul scop de a-și închide geniul și talentele sale într-un sat necunoscut și în a capitaliza ca un tâmpit de burghez.

O, nu! Scopul lui era mai mare,... neasemănat mai mare! După ce va fi strâns îndeajuns, se va duce la Monte-Carlo, unde câștigând cel puțin o jumătate de milion, se va întoarce în țară și va scoate o gazetă socialistă, a cărui titlu îl găsise: Lumile viitoare! Menirea ei va fi: terorizarea burghezi-mei și a capitalurilor în folosul muncitorimii; și exploatarea acesteia din urmă în folosul lui propriu! Pe mulți i-a văzut hrănindu-se din sudoarea poporului, cam pentru care cuvânt el n-ar bea această sudoare, cum l-au băut și pe dânsul odată camarazii de școală?!

Prin ianuarie 1905, biata Popească întorcându-se de la o sindrofie unde se încăpăținase a merge în papuci căleați, cu tot gerul și zăpada care bân-tuia pe afară și aceasta sub cuvânt că o durea o afurisită de bătătură, fu apucată de un junghiu năbădăios, întocmai cum îl apucase și pe Achiluță cel adevărat. Cu toate îngrijirile luminate ale dlui agent sanitar al punctului St. Gheorghe (un doctor în medicină, vă rog să credeți), băbuța își dădu obștescul sfârșit tot după a noua zi ca și feciorul ei.

Această coincidență stranie atrase luarea aminte a distinsului medic, care întrebase cu îngrijire despre antecendentele pacientei și dacă nu murise cineva de asemenea boală în familie. Dându-și seama de importanța unei asemenea constatări pentru știință, nu pregetă să publice într-o revistă medicală o serie de articole senzaționale și foarte documentate despre: unele cazuri de ereditate în bronho-preumoniele în Dobrogea, descoperit de către Doctor X de la St. Gheorghe! Avu însă nenorocirea a mai arăta și unele măsuri preventive, ce era dator guvernul să le ia în asemenea împrejurări, pentru a feri populația noilor noastre provincii de contaminare, bronho-pneumonia ereditară putând lesne lua un caracter endemic.

Guvernul, căruia nu-i place a fi supărat, mai ales de oamenii din parti-dul advers, tolerați provizor în funcțiile publice, îl dădu afară drept orișice răsplată.

Ghiță nu publică nimica, dar cugetă mult. Moartea bătrânei venise la timp. Acum, că avea strânși la el vro douăzeci de mii de lei pe care nu-i știa nici Marea, nici Dunărea și cu atât mai puțin lumea, era timpul să-și ia zborul spre îndeplinirea mărețelor sale visuri.

Capitolul XIV
Pribegire prin străini

Se duse dar la Sulina unde se arătă foarte îndurerat șt abatut, stârnind mila funcționarilor și chiar a dlui subprefect, care, deși venit de curând, avea pentru dânsul oarecare bunăvoință, simțind în el un tanar înzestrat cu apucături tot atât de frumoase ca ale lui. Fiind om influent, căpătă pentru comisarul punctului St. Gheorghe, Achil Popescu, un concediu de doua luni, ba îi mai făcu și hatârul a-i da leafa înainte pe tot timpul concediului, sfatuindu-l ca să se întremeze și să-și uite durerea la Constantinopol. Ghiță-Achil mulțumi cu lacrimile în ochi pe bunul său șef, împrumută cât putu de la mai mulți comercianți de acolo, apoi, cum ținea locul notarului care era delegat în altă comună, luă cu dânsul toți banii comunei St. Gheorghe ca Doamne ferește să nu i le fure altcineva în lipsă, zicând primarului că îi duce dlui subprefect ca să-i remită el notarului când s-o întoarce, fiindcă așa e și ordinul care i l-a dat chiar dl subprefect verbal. Bietul primar îi dădu și căruța lui ca să-l ducă până la Sulina; iar de acolo, prin înrâurirea amicului său căpitan Achilea, stabilit la Sulina, mai căpătă și drumul gratis în clasa I și cu mâncare, până la Constantinopol, pe un vapor al societății grecești Curdgi, bătând pavilion Otoman.

Abia ieși dintre digurile portului în mare, că avu prilejul să se încredin-țeze în ce chip nerușinat, infamii capitaliști de la companiile de vapoare amăgesc pe bieții călători, care plătesc destul de scump mâncarea, deși cei mai mulți din ei nu o pot gusta din lipsă de poftă de mâncare. Adevărat că pe dânsul nu putuseră să-I păcălească, unde mergea pe gratis; dar tot mai hrăni și el delfinii care zburdau prin valuri în jurul vaporului cu ce brumă apucase să mănânce înainte de plecare. Apoi toată noaptea se visa călare pe roaiba tatei din Vultureni, care prinsese parcă la nărav și acu se ridică în două picioare de credeai că vine pe spete, acu trântea niște zvârlituri de-ți încleștai mâinile în coama ei ca să nu-i treci peste urechi! Când deschidea ochii, bietul călător se vedea cu mâinile încleștate... de ligheanul ce infamii capitaliști au prevederea să-l pună la îndămâna victimilor lor, nu din mila către ele, dar pentru a feri mobilierul și mai ales covoarele cabinelor de vro pacoste.

Jalnică era starea bietului om când a ajuns în capitala sultanilor turcești Ș‘ n fana lui trimise subprefectului o telegramă cu următorul cuprins:

„Mulțumesc! Ajuns muribund! Devotat Achil”.

Se opri în Constantinopol mai multe zile pentru a se odihni și a pregăti mai multe scnson către subprefect pe care le încredință francate unui grec a cărui cunoștință o făcuse la Sulina, rugându-l să le pună la poștă din 15 în 15 zile, iar la hotel, lasă vorbă că orice scrisoare va veni pe numele de Achil Popescu, să i se expedieze mai întăiu la Smirna, posterestante și după o lună de zile la consulatul general din Cairo. Ghiță nici gând n-avea să cerceteze Asia sau Africa; o făcea aceasta în scop de a înlesni autorităților că atunci când se va descoperi trăsneaua cu banii primăriei, să-l caute tocmai acolo unde nu putea să fie. Găsind dar în port un vapor italian, care pleca întins la Neapoli, se îmbarcă pe el și în trei zile se cobori pe cheiul Santa Lucia din Neapoli.

Deși până la Constantinopol călătorise sub numele de Achil Popescu, pe vaporul italian își dădu numele său adevărat de Ghiță Dudău; zicând căpitanului că voiajază pe contul unei case comerciale din România, îi ceru să certifice că călătorise pe acest vas arătându-se în acest certificat și prețul cheltuielilor sale pe bord. Zise că-și uitase pașaportul la hotel, dar arătă actul său de naștere, certificatele de studii, precum și diferite scrisori vechi ce le primise încă pe când era la București. Căpitanul fără nicio bănuială îi dădu certificatul cerut, pe baza căruia și a actelor sus-arătate, legațiunea noastră de la Roma îi eliberă un pașaport în regulă pe numele de Ghiță Dudău. De la Roma se întoarse iar la Neapoli, iar de acolo se duse drept la Marsilia, de astă dată pe un vapor de ale mesageriilor maritime franceze, luând clasa a II-a ca să nu bată la ochi.

Deși avea la el peste douăzeci și cinci de mii de lei, Ghiță avu iarăși pre-vederea să nu tragă la un hotel de mâna I. Se mulțumi chiar de la început cu unul mai mic, până găsi o cameră mobilată pe care, pentru ca s-o aibă mai ieftin, o plăti pe șase luni înainte, la o familie de muncitori, unde la nevoie își putea avea și masa mai ieftin decât la restaurant, prevenind cu o zi înainte.

Știm că ținta lui nu era Marsilia, ci Monte-Carlo, dar se gândise că viața de la Nissa sau Monacco ar fi fost neasemănat mai scumpă, iar Tulonul cam plicticos; așa că se stabili aicea, unde viața era mai veselă pentru unul ca dânsul și de unde se putea duce la Monte-Carlo și să se reîntoarcă în câteva ceasuri.

Din prima seară a sosirii sale, ieși ca să viziteze orașul și să încerce a lega ceva cunoștințe; căci cu puțină franțuzească ce o învățase la liceu, tot se putea înțelege cu lumea. Aicea însă parcă vorbea lumea altfel: în loc de j sau de g se pronunță z, se vorbea repede și tare, de nu puteai prinde cuvintele decât din zece unul și tot ți se părea că te ceartă ori te ia drept surd și apoi se grăia tot atâta cu mâinile și picioarele, cu capul și cu ochii, cât și cu gura! Pe când se afla pe Canuebrère, cea mai frumoasă stradă a orașului, voind sa se ducă să petreacă la Alcazar unde i se spusese de la hotel că va găsi un teatru de varietăți, opri pe un călător și-l întrebă f. respectuos dacă mai e departe până acolo? Acela ii răspunse grăbit: „Sani vez mon bon, toujour devant vouss celle laurze voie pendant soixante el quinze metres el vous vous cogne-rez la face contre l-Alcazar à votre main droite! Ghiță n-ar fi înțeles nimica, dar fiindcă în același timp marsiliezul îi arătă direcția cu mâinile, numărul metrilor cu degetele și îi mai dădu și un pumn pe umărul drept pentru ca să nu uite că stabilimentul se află pe mâna dreaptă, pricepu îndată. Cum n-avea metru nici la el, nici la hotel, se hotărî să urmeze direcția arătată și după puțin zări transparentul luminos care strălucea la poarta teatrului.

Chiar de la primul antract, Ghiță avu norocul să se împrietenească cu un grup de tineri antimilitariști care îi recomandară gazda despre care am vorbit mai sus, iar vro câteva zile după ce se încredințară că era un amic al poporului, îl duseră la clubul lor, unde fu admis de îndată și înscris sub numele de: citoyen Georges Dudesco de Bucarest. Îndată le tălmăci fraților cum putu mai bine că adevăratul său nume era Prințul Dudesco de Boud schti, unde fusese proprietarul celei mai mari și celei mai populate din străzile capitalei române; dar că scârbit de nemernicia nobililor și de infamiile capitaliștilor burghezi, se lipsi și de titlu, și de avere, dăruind întreaga stradă Dudești muncitorilor și săracilor care locuiau în ea și că venise acum în Franța, pentru ca să se lumineze și să se jertfească, lucrând pentru binele omenirii! Spre mai mare dovadă arătă un plan al capitalei și, în adevăr, frații se încredințară că cea mai lungă stradă din acel oraș purta numele noului lor tovarăș, adică Calea Dudești. Nu mai era deci nicio îndoială pentru ei!

Pe când se aștepta a stârni entuziasmul cel mare al fraților i se dovedi că, prin dărnicia lui nesăbuită, săvârșise o adevărată crimă împotriva omenirii! Prefăcuse niște muncitori sărmani, dar cinstiți, în niște urâcioși capitaliști, care își vor fi însușit poate la ora asta toate viciurile burghezimei infame, unita din ei ajungând poate și cămătari! Ce este în adevăr Calea Dudești? O linie de vro câțiva centimetri pe planul unui oraș? Ce sunt Bucureștii? Un punct pe harta continentelor? Ce este România? O scârboasă țărișoară de vro cmci-șase milioane de sălbatici, unde domnește încă persecuția religioasa și întunecoasele superstiții ale iezuiților și ale Romei? Căci fiind latină după «mi o arată numele, nu poate fi decât catolică! Ce ispravă a făcut el îmbogațind locuttom sălbatici și întunecați dintr-o părticică a unui pune neînsemnat, din nemărginită omenire?!

Dimpotrivă, dacă ar fi vândut cât de scump, casă după casă din acea strada Dudești, pe care o moștenise pe nedreptul de la hrăpitorii săi stră-moși, ar fi stors milioane de la capitaliștii burgheji! Iar acele milioane, sau sutimi de milioane poate, nu era în drept să le împrăștie după bunul lui plac, ci să le aducă pe toate aicea, ca un depozit sacru în această Franță, care, după cum se știe, este centrul lumii civilizate, în acest oraș măreț în care bate plămânul Franției, prin care răsuflă chiar și Parisul, în această societate care este creierul și înțelepciunea Marsiliei, deci al întregei Franței și prin urmare al lumii întregi, în care pasc aiurea numai dobitoace cu chipuri omenești.

— Numai clubul nostru, fraților, isprăvi acel care luase cuvântul, numai acest locaș de lumină și de înțelepciune era în drept să dispuie de acel mi-liard, pentru susținerea și înființarea de greve generale pretutindene, scu-tind astfel de oboseala muncii înjositoare sutimi de mii de proletari! Fratele nostru dar a comis o adevărată crimă, pentru care v-aș cere să-l pedepsiți cu moartea, de era francez; dar fiind numai român a lucrat cu inconștiința compatrioților săi și departe de a-l blama, trebuie să ne mirăm că în creierul unui semibarbar s-au putut găsi idei altruiste!! Rău că nu s-a găsit nimene la timp să-l călăuzească, dar, sub îngrijirile noastre, se va lumina și va ajunge poate departe de tot!

Bietul Ghiță, pentru ca să se dezvinovățească arătă fraților cei douăzeci de mii de lei, zicând că cu aceștia e sigur să poată face mai mult decât pu.tea face Calea Dudești, adică cel mult vro zece-cincisprezece milioane (și aceasta chiar așteptând ocazii favorabile). Aicea însă, la vro câteva stații de drum de fier, se află ruleta de la Monte-Carlo, unde este dovedit că, într-o singură noapte și cu un singur napoleon, se poate câștiga o jumătate de milion de franci. Deci, 182 500 000 de franci pe an! Așa că în mai puțin de șase ani ai întrecut și miliardul, punând în joc numai un napoleon, pe când el va risca o mie!

Această dezvinovățire stârni în rândurile apostolilor egalității dintre po-poare și ai frăției universale un râs tot atât de universal! I se tălmăci dar, barbarului și întunecatului român, că ruleta din Monte-Carlo e o scornitu-ră infamă a capitaliștilor și o înșelătorie pe o scară mare, prin care se jupoaie între ei de banii ce i-au strâns din sudoarea popoarelor! Că înadins, lasă pe unul dintre cincisprezece sau douăzeci de mii de păgubași să câștige, pentru ca să atragă prin pilda lui zecimi de mii de proști. Dar că, și din acei puțini care câștigă, unia sunt înțeleși cu direcția jocurilor, iar alții se grăbesc a pierde a doua zi câștigul lor din ajun.

Destăinuirile și bunurile sfaturi ale acestor oameni, născuți și crescuți în apropiere de Monte-Carlo și care desigur văzuseră multe și vorbeau cu siguranță, n-avură darul să schimbe hotărârile lui Ghiță, căci vă amintiți că ruleta fusese pentru dânsul una din primele sale năzuinți, încă din copilă-rie Cum ar fi putut trăi așa de aproape de Monte-Carlo, fără a-și fi încercat norocul măcar o dată?! De unde știa el că toate vorbele astea nu erau niște clevetiri, aruncate numai din zavistie, pentru a nu vedea pe un barbar și întunecat de român ieșindu-le înainte și izbutind acolo, unde ei nici nu îndrăzniseră a se avânta vrodată?!

Apoi mai făcuse cunoștință la restaurant cu un jucător de meserie care se ducea de două ori pe săptămână la Monte-Carlo, unde câștiga întotdeau-na sume mici, din care-și întreținea familia. Tot așa de bine ar fi putut câș-tiga sume mai mari și oricând ar fi voit, ar fi putut să facă să sară banca, câștigând jumătate de milion. Îi lipsea numai pentru aceasta cele două sau trei mii de lei neapărate, pentru așezarea unei combinații sigure, pe care o descoperise demult, dar nu o putu aplica niciodată din lipsă de mijloace. Această combinație o arătă lui Ghiță pe o mică ruletă pe care o purta tot-deauna la dânsul și netăgăduit că reușea fără greș, dacă aveai cu ce susținea o serie de pierderi, pănă ce se schimba norocul. Atunci începeai a-ți mări miza, înmulțind-o prin țifra treisprezece, care să știe că este vrăjită. Oricine își poate închipui cât de degrabă se mărea miza și, seria neputând să fie decât favorabilă după ce guignonul o părăsise, în câteva lovituri banca sărea fără dor și poate!

Pe deplin convins și pentru ca să se răzbune pe frații care-i desprețuiseră neamul (că de! se vede că nu se internaționalizase încă îndeajuns și tot mai păstră vro prejudecată două), luă chiar a treia zi trei mii de franci în buzu-nar, pe prietenul de restaurant cu dânsul și două bilete clasa I pentru Monte-Carlo, fiindcă se însărcinase el cu cheltuiala drumului dus și întors, mân-carea și băuturile pentru amândoi. Suma însă care o luase era prea mică și seria fericită începusă când Ghiță nu mai avea niciun ban la el. Pontă dar numai în gând și se încredință de-a binele că de cheltuia mai puțin cu masa și cu petrecerile, câștiga la sigur jumătate de milion chiar în seara aceea! Se înapoia deci la Marsilia împrumutând de la tovarășul său pentru biletele de întoarcere. Acesta avea bani, fiind ca de obicei în ceva câștig și știind că românul avea de unde să-și plătească datoria.

A treia zi se întoarse fără dascal. Dădu peste o serie fericită de la început câștigă până la treizeci de mii de lei și când să zică Doamne ajută, pierdu dmtr-o singură lovitură tot ce câștigase și lăsă Ia a doua și cele șapte mii de le. ce le adusese cu el. Noroc că-i mai rămăsese câțiva lei din cei o sută ce-i luase de cheltuială și se întoarse la Marsilia cu clasa treia!

Scârbit amar Și pe deplin încredințat de nestatornicia norocului, se duse cam ploat ladubul antimditariștilor, mărturisi fraților greșala ce o făcuse și declară că jertfește în folosul marilor principii ce le propăvăduiesc ultimul ban ce i-a mai rămas, rugându-i în schimb să-i găsească de lucru; pentru că era hotărât de acuma a-și câștiga zilnica pâine prin muncă cinstită și cu sudoarea de pe frunte. De astă dată, în loc de râs, stârni cele mai furtunoase aplauze, căci numărase casierului frumușica sumă de opt mii cinci sute de lei! Băgați, vă rog, de seamă că prin aceasta îi fura pe frați cu o mie cinci sute de lei; căci zece mii îi mai rămăsese cu totul și această sumă trebuia s-o remită casierului pentru a se ținea de cuvânt. Ghiță însă era băiat prevăză-tor și găsi mai nimerit a mai păstră ceva la el, pentru orice întâmplare. Frații îi jurară sprijin și ajutor până la moarte, președintele declară ședința închisă și cea viitoare peste o săptămână.

Rabdă Ghiță o săptămână întreagă mâncând din economie, la gazda lui, lipsindu-se de orice petrecere și întrebându-se câteodată dacă nu cumva făcuse o prostie lipsindu-se de atâția bănișori adunați... numai el știa cum! Când se deschise ședința următoare inima îi reveni la loc, căci bunii frați îl întrebară de îndată că ce lucru era dispus să facă și ce meserie avusese în țara lui? El răspunse că fiind pănă acum fecior de bani gata, nu învățase niciun meșteșug, dar că scrisese mai multe articole prin ziarele și revistele din România. Atunci, frații după propunerea președintelui, îl numisă în unanimitate de voturi membru corespondent și luminator din partea Franței pentru întreaga Românie! Ghiță, adânc mișcat de așa mare cinste, mulțumi societății, jurând că va ști să-și facă datoria până la moarte, în-fruntând, de va fi nevoie, pe tiranul țării sale și pe toți zbirii lui!

Apoi, după ședință, întrebă pe președinte cam ce leafă i se va plăti pen-tru ostenelele sale, cu gândul de a-i cere chiar un mic avans. Dl președinte îi răspunse cu multă bunăvoință că va propune în ședința săptămânii vii-toare, în vederea capacității sale și a sacrificiilor ce le făcuse în țara lui cu atâta nechibzuință, dar totuși împins de sentimente înalte și frumoase, ca clubul să renunțe, în mod cu totul excepțional, la partea ce i se cuvine de drept din sumele ce le va încasa noul corespondent de la ziarele și revistele românești, pentru scrierile lui. Când bietul Ghiță îi spuse că în Țara Româ-nească, pentru a-ți vedea proza tipărită, trebuie ori să mai dai din pungă, ori să ai vrun prieten bun printre ziariști, dar că de vro plată nici vorbă nu putea fi, dl președinte se uită la el chiorâș și i-o tăia scurt de tot, zicându-i că nu va lipsi să comunice membrilor pretențiunile sale și că în viitoarea ședință se va lua o hotărâre definitivă. După aceste cuvinte rostite cam rece, pentru jertfele sale clubului, președintele îi mai întoarse și spatele lăsându-l zăpăcit pe trotuar.

Capitolul XV
Dragoste și frăție internațională

Încă o săptămână bietul Ghiță fa silit să ducă viața cea mai retrasă și lipsită de orice plăceri. Dar seara să mai ducea bietul baiat sa mai răsufle pe Canuebiere, până în dreptul prefecturii, și se înapoia acasa sa se culce, neîngăduindu-și a lua măcar o bere. Duminică se duse la club mai devreme, dar găsi intrarea închisă și fratele portar îi făcu cunoscut că, din cauza de neînțelegeri cu poliția și guvernul, ședința viitoare va avea loc de-abia peste o lună

Răbdă bietul om încă o lună întreagă și în sfârșit găsi ușa clubului deschisă!

Membru păreau foarte aprinși. Află că se furase chiar din biroul pre-ședintelui niște acte foarte compromițătoare, poliția făcuse o descindere, confiscase registrele și abia cu o zi înainte le restituise. Aceasta fusese și pricina întârzierii. Se făcuseră și câteva arestări, dar arestații se purtaseră atât de dârz, încât nu li se putuse scoate nicio mărturisire compromițătoare și li se dăduse drumul la toți.

Președintele, după ce își ocupă locul, deschise ședința, luând cel dintăi cuvântul:

— Am două comunicări de făcut, zise el cu ton ironic. Cea dintăi numai de formă, pentru că o cunoașteți cu toții. Burghezii iar și-au arătat nemer-nicia! Poliția lor o pătruns în sanctuarul nostru, ne-a confiscat condicile, s-a dedat la toate josniciile și mișeliile sale obișnuite, răsfoind filă cu filă toate actele și procesele noastre verbale, violând secretul conrespondenței, garantată de constituție, fără însă a găsi nimica.

— Jos burghezii! strigară membrii într-un glas și cu Ghiță împreună. Moarte polițiștilor infami!

— Au fost și martiri, dlor, adăugă președintele cu vocea tremurândă. Mulți din frații noștri au suferit închisoare și torturile inchizitoriale ale zbi-rilor burghezi!

— Moarte burghezilor! La spânzurătoare zbirii!

— Martirii însă urmă președintele, își făcură datoria și știură să ne păs-treze târnele, până la ultima picătură de sânge!

— Ooo! Ooo! urlă publicul îngrozit, s-a făcut vărsare de sânge? E grozav!

— DA, dlor, s-a făcut vărsare de sânge, zise președintele, fâlfaind în aer o batista msângerata! lata și batista ce mi-a adus-o unul din martiri, care era cu nasul umflat, unde căzuse pe scări, împins de un zbir al burghezilo!’ Din fericire msă nu avem a deplânge moartea niciunuia din frații noștri. Toți au fost mai tari și mai răbdători, unul decât altul, iar poliția a rămas rușinată și răstignită pe stâlpul infamiei sale, în fața lumii indignate.

— Bravo, bravo! Să trăiască martirii!

— Acestea, fraților, trebuie să ne slujească de învățământ! Vinovății sun-tem noi, pentru că primim în sânul nostr tot felul de venetici și de străini! Nu acuz pe nimene, fraților, dar poliția i-a venit decât pe baza unor acte adevărat compromițătoare și care mi-au fost furate din biuroul meu, pe când vorbeam cu dl Georges Dudesco. Aceasta îl apără pe d-lui cu desăvâr-șire de orice bănuială de făptuire, dacă nu și de complicitate.

— Trec acum la a doua comunicare care este tocmai privitoare la d-sa. Vă amintiți de onoarea ce ați făcut acestui străin, numindu-l în unanimitate conrespondent luminător pentru presa din țara lui obscură!

— Da, da! Ce-i cu dânsul, întrebară frații?

— Ei bine, d-sa în loc de a-și face datoria din convingere, cere leafă, deși eram hotărât să vă cer a renunța în favoarea lui la toate sumele ce le va în-casa de la ziare și reviste, pentru scrierile sale.

Nu primim! Nu primim, urlară frații! Acesta este dreptul nostru! Noi plătim cotizația regulat, pe când partida d-sale e încă în alb!

— Dl Georges Dudesco sau pentru a-i da titlul său adevărat, Prințul Du-desco de Doudeschti, pretinde că în țara lui de întunecați, ziariștii sunt atât de numeroși, încât plătesc din buzunare onoarea de a seri prin gazete!

— Oh, la quelle blague! Ne socoate buni de dus la păscut, ca pe cei din țara lui, făcu unul în râsul tuturor.

— Cer cuvântul, zise același orator, care la admiterea lui Ghiță îl cam scărmănase tărișor. Bine a zis on. nostru președinte și frate că vina tristelor evenimente ale căror victime am fost cu toții și eu mai îndeosebi, d-lui era posesorul batistei însângerate - este a noastră și datorită bunătății nemărgi-nite a francezilor, care cu toate că sunt cei mai inteligenți dintre oameni, au prostia de a se încrede în toți veneticii, fugiți din țările lor! Am luminat pe germani și i-am ospătat la noi, iar ei s-au scăldat în sângele nostru! Acum încep și românii a ne îndrăgi, cine știe dacă într-o zi nu vom avea de furcă și cu ei?! Știți că de la admiterea acestui prinț al unui trib de sălbatici, v-am lăsat a înțelege să fiți cu băgare de seamă. Dar dvs. pe atunci erați înflăcărați de minciunile lui, unde vă miluise cu opt mii cinci sute de franci! Ei bine, știți de unde luase acești bani? Din fondurile secrete ale poliției burgheze, care-l plătește zilnic ca să ne spioneze, punându-l să ție pe președintele nostru de vorbă, pe când un agent secret ne fură actele!

— La moarte spionul român! urlară frații în cor, dar fără ca Ghiță să le mai ție isonul de astă dată!?

— Staţi prieteni, zise oratorul! Nu vă grăbiți, câ aceste sunt numai pre-supuneri, dar iată pe ce mă întemeiez: sunt șase saptamam, de când îl ur-măresc pas cu pas. De unde mai Înainte îl vedeai făcând pe prințul în oate cafenelele cele mari, deodată, după comiterea faptului, d-sa se închide toata ziua în casă, ieșind numai seara! Și ghiciți unde se ducea? Pana în dreptul prefecturii de poliție și se întorcea îndărăt. Poate că unde se simțea urmărit de mine nu a intrat niciodată acolo, așa că nu pot preciza învinovățirea și dvs. nu-l puteți osândi cu dreptul. Rămâne stabilit însă că ori este un spion al burghezilor, căruia i s-a dat cei opt mii de lei pentru a ne face să-l primim între noi, ori numai un trădător, care o fi excrocat de la cineva această sumă și ne-a dat-o cu credință că va trăi de acum în belșug pe spinarea și din su-doarea blândului muncitor francez!

La aceste cuvinte și după o moțiune a președintelui său, clubul votă, în unanimitate, confiscarea celor opt mii cinci sute de lei ai poliției bur-gheze, ca dezdăunare pentru pagubele materiale și morale suferite de la dânsa. Tot cu aceeași unanimitate cu care fusese primit cu șase săptămâni înainte, Ghiță fu exclus și poftit afară, în chip mult mai violent decât îl poftise odată conu Grigore Vultureanu, una că erau mai mulți și că mâi-nile și picioarele care îi grăbeau plecarea, erau mai vânjoase decât ale unui bătrân aristocrat.

Având chiria plătită înainte încă pe mai bine de patru luni, Ghiță Dudău se hotărî a mai prelungi șederea sa în Marsilia, încercând în zădar a-și găsi vrun câștig. Amicul și profesorul său de ruletă îi dovedi că el singur era vi-novat de nenorocirea ce i se întâmplase la Monte-Carlo, deoarece începuse a juca pe o serie favorabilă, care nemijlocit trebuia să se sleiască. De ar fi fost împreună, desigur că nu l-ar fi lăsat să faptuiască o asemenea nechib-zuință. De acum, nemaiavând destul capital, nu putu să încerce o lovitură mare, dar cu ce mai avea, putea să-și câștige cu înlesnire existența și, cine știe, să mai adune câteva mii de franci. Mai plecară dar într-o zi la Monaco, și tânărul nostru avu norocul să câștige trei mii de lei. Cum se văzu cu acest câștig în buzunar, se împotrivi cu încăpăținare la toate îndemnările prietenului său, căci nu era jucător din fire și emoțiunile jocului nu-i erau plăcute deloc.

El era mai mult zgârcit îi plăcea să petreacă, dar pe socoteala altuia; iar francezul nu se prea lașa băut și mâncat ca românul. îți plătește consumația la cafenea, ba te poftește și la masă, dar dacă vede că uiți a-ți împrospăta amintirile, îți întoarce spatele sau te ia în batjocură.

Ghiță se hotărî să puie două mii de lei la o parte și cu restul să petreacă iarna în Marsilia, așteptând norocul, sau mai bine zis alergând după el. Mai dădea uneori de vrun căpitan grec care fusese prin Sulina și care îl ospăta vro câteva zile, plătindu-i chiar micile servicii ce i le putea face. Îi trecu prin minte să plece spre America sau Transvaal; dar parcă nu-i venea să meargă așa departe. De aicea tot putea să se reîntoarcă în țară, acum că-și reluase numele său adevărat; dar numai pe uscat.

Cum se tot căznea să caute vro slujbă la vrun armator, unul îi zise într-o zi:

— Cum de te încăpăținezi ca străin a căuta de lucru la noi? Nu vezi că pentru un loc de muncitor sunt o sută de oameni care așteaptă ocazia? Noi înșine când nu mai putem găsi pâine în orașul nostru, ne ducem la Paris. Acolo se găsește totdeauna de lucru pentru cei silitori și deștepți.

Un băiat deștept ca d-ta, și dacă ți-a mai rămas ceva parale, poate lesne găsi mijloace de trai în capitala lumii. Îmbracă-te frumos, fii întotdeauna elegant, căci un proverb francez ne învață că nu se împrumută decât celor bogați, nu fii modest, ci dimpotrivă palavragiu. Sutimi de mii de străini trec prin Paris în fiecare an și te poți întâlni acolo cu norocul mai lesne, decât în America sau la minele de aur!

Aceste sfaturi se întipăriră adânc în mintea lui Ghiță. Cum de nu se gândise la una ca asta de la început și se închisese într-un biet oraș de pro-vincie? Un fel de Sulina mai mare, dar care n-are nici măcar o Dunăre?! își făcu mai multe rânduri de haine și, pe la sfârșitul lui februarie 1906, plecă cu ele spre capitala lumii, orașul-lumină cum îi zic francezii, de când cu electricitatea!

Cum călcă asfaltul marilor bulevarde, pricepu îndată că nu o să fie bine de dânsul. Din sutimile de mii de străini toți vorbeau franțuzește tot așa de bine ca el și câte o altă limbă, de care Ghiță nici habar n-avea. Românii vor-beau mai bine ca dânsul și cunoșteau Parisul mai bine ca franțuzii. Încercă să se ducă pe la jurnale, pe la casele de bănci, pe la prăvăliile mari și pe la cele mici, cerând un post. Nimene nu-l băgă în seamă ori îi spuneau să se întoarcă mai întăi în țara lui să învețe franțuzește și apoi să vie la dânșii; pănă și birjarii depuneau examene de admitere.

Aflând că este un loc vacant de chelner la una din marile cafenele, se duse să ceară postul, dar află că departe de a i se da leafa, el trebuia să-l cumpere cu mai multe mii de franci de la licitații.

Apoi scumpetea era nemaipomenită, încât pe la sfârșitul lui aprilie, cu toată economia, rămăsese cu 200 de lei în buzunar. Se duse într-o de zi de joc și mai pierdu din ei 150.

Când se văzu cu cincizeci de lei în buzunar, mat sa-l apuce leșinul cel mare. Scrise îndată tatei la Vultureni că el învățase de acum cartea cea de douăsprezece și jumătate de fălce și că o știe pe toată, ca l-au trecut toți găr-găunii din cap, că s-o cumințit de tot și că să-i trimeată vro cateva sute de lei, pentru ca să se înapoieze la Vultureni, unde va face agricultura rațională după carte și se vor îmbogăți cu toții.

Răspunsul nu întârzie mai mult de opt zile și pe când nu mai avea decât doi franci în buzunar, bietul om primi de la moș Sandu doar sfatul de a lua cu chirie o fălce de pământ de la boierii Parisului și dacă poate cu bună sea-mă scoate douăsprezece kile la o fălce de pământ, apoi să-și vândă pâinea acolo pe loc, că a auzit că-i mai cu preț decât la noi și va căpăta cu ea destule sute de lei pentru ca să vie în țară de-l mai trage inima la neam. Numai să se păzească atunci de a-i mai calea pragul, că dă de melesteul mâcăi, drept orice bun venit!

— Ce te faci, Ghiță, acuma?! se întrebă el cu groază. Nemaiavând ce mânca, se duse la legațiune și izbuti să înduioșeze pe ministrul țării, care îi făcu rost de un bilet de tren până la Predeal și îi mai dădu ceva bani de cheltuială. Ghiță nu mai pierdu nicio zi, își luă geamandanul cu hainele cele frumoase și un altul cu rufe, iar cu trenul de 8.45 seara plecă din gara Strasbourg a Parisului spre România.

Capitolul XVI
Reîntoarcerea în țară

Astfel, după 18 luni de pribegire, Ghiță Dudău ajunse a călca din nou pe acele hotare, pe care visase să le desființeze, silit a-și mărturisi, cu toate ide-ile lui cosmopolite și internaționaliste, că acest colțișor de pământ, pe care-l desprețuise odată, tot era mai dulce și mai plăcut inimii sale decât toate acele țări și orașe pe care avuse parte să le întâlnească în drumul lui seamă românii, în celelalte țări, câtă vreme aveau mie şi ce bine le mergea, cât de lăudați erau, când aveau de cheltuiala și căutau de lucru. Se întrebă a- cum daca toate teoriile astea frumoase de înfrățire ob ștească, nu erau oare mijlocul de a îngâna pe cei lesne crezători, pentru ase folosi de bunurile și de munca lor, împărțind cu ei în dragoste și frăție ceea ce a- veau în țara lor, batjocorindu-i și gonindu-i când veneau sermanii să ceară partea lor de foloase și de muncă în numele frăției obștești, în alte țări? Acestea toate se mărginea să le gândească însă în ascuns, în taina inimei și a judecăței; din potrivă, față de alții înălță până sus de tot celea cc văzuse în străinătate, lăudâu- du-le și înfrumusețindu-le cu mii de scornituri, dor o pâcâli și el pe alții cum fusese păcălit și el.

La graniță, dădu peste un fost camarad de liceu care, luându-și licența în drept, fusese numit nu demult comisar al gării Predeal. Acestuia îi făcu o lungă povestire cât de bine trăise un șir de ani în Italia; cum se însurase aco-lo cu o văduvă bogată care, facându-l și pe el văduv, îi lasase prin testament toată averea ei. Din nenorocire, vadana fiind cam slutișoară, Ghiță cam neglijase să-i mai facă și copii, încât rudele atacară testamentul și-l lăsară gol-pușcă, mai cerându-i și despăgubiri și cheltuieli de judecată. Ministru plenipotențiar al țării la Paris, care îi era ca și un frate, după ce-l scăpă de pumnalul unui văr al treilea al văduvei care-l urmărise până în Franța pentru ca să-l omoare din gelozie, îi făgădui că îi va restitui toată averea vădu-vei, intervenind pe cale diplomatică și fără multă tărăgăneală sau judecată. Era absolut sigur de izbândă, având în vedere intimitatea relațiunilor dintre țările surori. Îl trimitea vremelnic să stea în țară pentru ca crudul său văr al treilea după nevastă să-i piardă urma; dar în curând îi va face cunoscut că a câștigat procesul și atunci va fi din nou foarte bogat! Până una alta, îl rugă să-i facă rost de drum până la București, ceea ce fu lesne de aranjat cu șeful de tren. Apoi vorbiră de foștii lor camarazi, criticând pe unul, lăudând pe altul, până ce Ghiță întrebă și de Achil Popescu. O! acela, zise comisarul, a sfârșit-o rău de tot! Nu știu cum din comisar a ajuns notar se vede tocmai la St. Gheorghe, că am primit o circulară pe când eram încă în poliția Capita-lei că a fugit cu 2 000 de lei din casa comunei. Apoi știu că într-o vreme i se dăduse de urmă la Smirna, apoi la Cairo. În urmă nu știu ce s-o mai fi făcut cu dânsul, deoarece am primit mai lunile trecute ordin ca să încetăm orice urmărire, afacerea fiind clasată. S-o fi spânzurat pe acolo de vro creangă de curmal, ori s-o fi înecat ca faraon în Marea Roșie!

— Uite-te, dle, făcu Ghiță ca trăsnit! Cine s-ar fi așteptat la una ca asta din partea lui?! Achiluță un hoț! Un pungaș! în cine să te mai încrezi?! Eu care am copilărit cu el? Da mă-sa?

— O! Baba a murit de scârbă în Dobrogea, făcu dl comisar.

— Sărmana biata femeie, suspină Ghiță de pe scara vagonului care se și pusese în mișcare!

Seara ajunse în gara de Nord și petrecu prima noapte într-un otel din calea Griveței unde nu putu închide ochii din pricina ploșnițelor și a miilor de griji ce îl năpădeau, când se întreba în ce chip își va putea căpăta hrana zilnică!

A doua zi dimineață se îmbrăcă spilcă și, suindu-se în tramvai, se co-borî tocmai la intrarea principală a expoziției care pe atunci era în toiul ei. Schimbă ultima sa piesă de cinci lei la ghișeu, și cu restul se instala la una din cafenelele de lângă palatul artelor. Acolo făcu cunoștință cu o familie germană, venită tocmai de la Dresda pentru ca să cerceteze expoziția și care se plângea amar că direcția nu se îngrijise a pune la dispoziția străinilor, ciceroni, cum avuseseră prilejul să întâlnească în Italia, pe unde călătorise vara trecută. Ghiță se oferi îndată a-i călăuzi în schimbul unei plăți fixe de zece lei pe zi plus întreținerea și trăsurile. Această sumă, adăuga el cu multă gentileță, le va produce o însemnată economie de timp și de cheltuială, căci se angaja a le arăta mult și cu folos, cunoscând în perfecție orașul și locurile unde se mănâncă și se petrece bine, fără multă cheltuială. Nemții primiră cu recunoștință și fură foarte mirați văzând persoane oficiale și foarte impor-tante răspunzând prietenos și zâmbitor la saluturile amicale ale ciceronelui lor. Bineînțeles că aceștia văzându-se salutați așa de amical de un necunoscut, înconjurat de figuri străine, îl luau și pe Ghiță drept un străin de marcă ce le fusese poate prezentat și pe care-l uitaseră, așa că îi reîntorceau salutul în chip tot atât de intim. Când nemții îl întrebau uimiți pe cine salută, Ghiță răspundea cu modestie: „O! nimene, e amicul meu Istrati, pentru moment directorul general al expoziției” sau „bunul meu amic Gheorghe Cantacu-zino, președintele consiliului de miniștri. E foarte ocupat acuma și de asta n-am vrut să-l opresc ca să vi-l prezint!” Când îl întrebau bieții oameni, cum de având asemenea cunoștințe, face meseria de cicerone? „O! nu sunt cice-rone de meserie, răspundea Dudău, sunt diletant numai și o fac pentru dvs. că-mi sunteți foarte simpatici. Acum partidul meu se află în opoziție și am destul timp; dar de am fi la putere nu v-aș putea servi, fiind de obiceiu silit să accept sarcina de secretar general la vrun minister.”

Mă veți întreba poate, iubiți cetitori, în ce limbă se înțelegea Ghiță așa de bine cu nemții săi. Aflați atunci că le vorbea cea mai perfectă limbă germa-na. Stăpânea graiul lui Schiller mai desăvârșit încă decât limba lui Moliere. Lăsa că la liceu se înscrisese și la germană, predată de un transilvănean sadea, dar prunele elemente le căpătase încă de la Vultureni, de la Lea Hascal, fața carciumarului; apoi își desăvârșise studiile cu dra Mitzy de la Zingher o jună artistă de patruzeci și cinci de primăveri! O adevărată germană deși se născuse în Polonia Rusească şi de o credinâî cu D-şoare Lea Hascal. Dar cine mai întreabă de credinţa în ziarele noastre? Nici chiar poliția care te întreabă numai de paşaport. Mitzy avea paşaport german în toată regula. De unde însă? Nu știu! Fapt e că pe lângă alte amintiri mai dureroase, ea îi hărăzi şi cunoştinţa limbii sale naționale, după pașaport! Mai voiţi ceva?

Când plecară nemții îl lăsară moștenire la alți compatrioți. Apoi veniră francezi, belgieni, italieni, olandezi și cine mai poate să le ție minte?! De un singur lucru îi părea rău lui Ghiță; că nu se înscrisese la liceu și la engleză, și că respinsese în tinerețele sale avansurile unei oarecare Miss Nelly, care se oferea să-l învețe și limba lui Sheakespeare numai din practică și pe gratis. Această părere de rău se mări până la durere, când află că se pripășisă la noi un miliardar autentic, cu automobilul său cu tot! Dar era prea târziu acum ca să învețe!

Expoziția, ca toate lucrurile frumoase și înalte din lumea aceasta trecă-toare, trecu în lumea amintirilor și cu ea dispăru și ultimul străin. Bietul Ghiță Dudău se găsi dar în acea stare în care se aflase la sosirea lui în Bucu-rești. Ce era de făcut?

Cât de mult se mai schimbase țara, mai ales capitala, de când plecase el în Dobrogea! Se făuriseră fel de fel de legi de admisibilitate în funcțiunile publice, încât nădejde de a căpăta vro slujbă mai ca lumea nu mai era decât pentru licențiați. Nici notar la sat nu mai puteai fi numit, decât în urma unui examen, pe care de altfel l-ar fi trecut ușor, având practică destulă. Ce rău făcuse că părăsise Catarlețul, unde nu l-ar fi supărat nimene! Să ceară a se întoarce iar acolo ca notar, nici pomină că se ducea la temniță.

Ba mai dădu și peste altă pacoste:

Pe când căsca gura înaintea magazinului universal de pe Calea Victoriei, un agent de la siguranță îl atinse cu mâna pe umăr strigându-i în gura mare:

— He, he! Trăiți, dle comisar de Cernavoda, de Tulcea și St. Gheorghe, trăiți, dle Achiliță Popescul Nu mă mai cunoașteți?

Ghiță se întoarse ca ars cu fierul roș și văzu cu groază înaintea lui pe unul din foștii săi ipistați, care-l privea triumfător. Un altul ar fi rupt-o de fugă. Ghiță însă se liniști îndată și răspunse cu cel mai mare sânge rece:

— Te înșeli, dle. Pe mine mă cheamă Ghiță Dudău și nici n-am călcat de când sunt în Dobrogea.

— O fi așa după cum spui d-ta, răspunse agentul, dar eu te recunosc de-a binele. Poftiți dar la dl șef al siguranței să-i vindeți lui brașoavele astea, dl meu, că de mine nu fac, sunt de douăzeci și opt de ani în poliție și am văzut cam multe.

— Poftim, poftim, zise Ghiță cu același sânge rece. Ba și la dl prefect dacă îți cere inima. D-ta îți faci datoria de vrednic și înțelept agent și te urmez cu plăcere. Înțeleg cu atât mai mult amăgirea d-tale că l-am cunoscut și eu pe acel mizerabil de Achil Popescu; îi am fost chiar camarad de școală și știu că în adevăr semăna mult cu mine. Pe atunci îl credeam băiat de treabă, dar mi-a istorisit faptele lui murdare chiar dl comisar din Predeal, care de asemenea îmi este camarad de școală.

— Ia mai Iasă, dle, palavrele astea, zise agentul cam supărat; nu pricepi ca te-am recunoscut? Pe cine vrei d-ta să legi la gard?

Ghiță tăcu, dar cum intră în cabinetul șefului de siguranța n remise o cheiță rugându-l să trimeată un agent până la locuința sa ca să aducă, din sertarul de jos al unui scrin ce se afla acolo, o geantă în care ține actele sale de identitate, și să deschidă geanta cu cheița aceasta; apoi îl mai rugă că, până se va înapoia agentul, să cheme la telefon pe dl comisar al gării Predeal și să-l întrebe dacă în ziua de șase iunie a stat de vorbă cu Achil Popescu ori cu Ghiță Dudău. Și cine este acesta din urmă?

Atât din răspunsurile comisarului de Predeal, cât și din actele găsite în geantă, se dovedi lămurit că pe când Achil Popescu se afla în țară, dl Ghiță Dudău era stabilit demult la Neapoli; iar pe când cel dintăiu era la Smirna, după cum dovediseră cercetările poliției, acest din urmă își scotea un pașa-port de la legațiunea noastră din Roma, pe baza actelor și a dovezilor ce le prezentase acolo. Iar cea mai bună dovadă era faptul că comisarul de poli-ție, care era camarad de școală cu amândoi, încredință că persoana cu care vorbise mai bine de un ceas la Predeal era Ghiță Dudău, iar nicicum Achil Popescu, despre care chiar vorbiseră împreună; așa că Ghiță fu concediat cu mii de scuze din partea dlui șef. Agentul însă își facea cruci peste cruci, zicând că trebuie să fie un făcut la mijloc, că așa asemănare și la chip, și la trup, și la glas, nu se poate.

Asta fu bună de tot și la locul ei, se gândi Ghiță ieșind din curtea poliției; de acum pot lua ceasornicul din buzunarul prefectului de mi-a veni poftă, că nimene n-o să mă mai poată bănui; dar e vorba ce mâncăm noi acum, că mi-i foame în draci și n-am nicio para chioară în buzunar?!

Pe când își punea această vajnică întrebare, conu Grigori, care de rândul acesta nu mai era ministru, ci numai vicepreședinte la senat, trecu într-o birja și, recunoscându-l pe Ghiță, opri trăsura și îi făcu semn cu bunăvoință să se apropie.

— În sfârșit te-am prins ștrengarule, îi zise în glumă. Te-ai făcut mai cuminte? Ori tot așa de nebun și des-mățat ai ramas? Vino negreșit să mă vezi și fără teamă. Nu mai sunt suparat pe tine și v-om chibzui a-mândoi ce pot face pentru tine. Vino mâine diminiață a nouă la mine acasă. O să vorbim mai slobozi, că a-cum n-am vreme.

După aceste cuvinte spuse în grabă, făcu semn bir-jarului să plece înainte, lăsându-l pe Ghiţă uluit pe trotuar fără ca să fi putut răspunde măcar vreun cuvânt.

Mai făcând vreo câtva timp, dădu peste una din victimele sale de la jocul de biliard, un fecior de bani gata căruia îi câştigase pe vremuri multe par-tide a cinci lei. Acela îl recunoscu întăiu și, sărindu-i de gât, îl pofti la masă într-unul din primele restaurante; iar după mâncare se duseră împreună la Imperial, unde Ghiță îi câștigă la biliard cincisprezece lei și consumația.

Despărțindu-se de amicul său, o luă înspre locașul de întâlnire a comi-tetului socialist unde avea intrarea liberă; căci arătase patalamaua fraților din Marsilia prin care îl aleseseră corespondent luminator pentru România din partea Franței, fără a se lăuda însă cu ce alaiu a fost eliminat. Acolo i se spuse că în sara viitoare, la oarele opt, se vor lua niște hotărâri foarte impor-tante și ca să nu cumva să lipsească.

Încercă să afle cam despre ce poate fi vorba, căci de vro schimbare de regim nici nu se putea bănui măcar. Guvernul conservator prezidase Expo-ziția jubiliară și părea în culmea strălucirei sale, așezat la putere cel puțin pe întreaga legislatură. Se cam vorbise de oarecare dezbinări între Takiști și Cantacuziniști, dar se împacaseră și se zvonea acum de reîntregirea partidului prin reintrarea în sânul lui a Junimiștilor. Liberalii, dimpotrivă, păreau dezbinați și neputincioși, căutând pe sub mână să ațâțe tulburări printre studenți și meseriași. Așa că nu prea înțelegea bine ce rost ar fi putut avea rezoluțiuni importante în asemenea împrejurări. Cu toate acestea, i se spuse că se pregătesc evenimente mari, poate chiar sângeroase și că nimene nu trebuia să lipsească mâine seară.

Cam intrigat, Ghiță se întoarse acasă unde se culcă îndată, pregătindu-se de întrevederea ce trebuia să o aibă cu conu Grigori Vultureanu chiar a doua zi.

Dimineața, dar, la ora hotărâtă sui aceleași scări din strada Lascar Catar-giu, pe care le coborâse atât de repede cu vro câțiva ani mai înainte. Un ser-vitor, îmbrăcat în livreaua Vulturenilor, veni să-i deschidă și cum se numi, îi spuse că era așteptat; și îl introduse în cabinetul stăpânului.

Eroul nostru își pregătise intrarea ca cel mai talentat actor și de la ușă făcu mișcarea de a îngenunchea zicând cu o voce mișcată:

— Iartă-mă, coane Grigore, că mult sunt greșit în fața Măriei Tale!

Conu Grigore, mișcat și el de-a binelea, îl luă pe Ghiță de amândouă mâinile, îl așeză lângă el pe o canapea și spuse cu dragoste:

— Să nu mai vorbim despre trecut, dragă copile, că avem și noi partea noastră de răspundere în greșalele tale. Datori eram să veghem mai bine, ca să fii ferit de înrâuririle vătămătoare. Istorisește-mi acum în curățenie de suflet toată viața ta, din ziua când, într-un moment de indignare de care m-am căit îndată, te-am dat afară din casa mea. Te-am căutat mult, am scris lui Achil și mamei sale în mai multe rânduri, fără a căpăta însă niciun răspuns. Dar spune-mi mai întăi din ce trăiești și ce faci?

— Ce să vă spun, Măria Voastră, oftă Ghiță. Pentru moment n-am nicio ocupație și trăiesc ca vai de lume, mai adeseaon flamand, decât satul. Va-zându-mă fără niciun sprijin și numai din vina și ticăloșia mea, n-am mai cutezat să mă întorc la tata și mi-am luat lumea în cap. Trecui Dunarea la Rusciuk și de acolo, muncind pe unde găseam, ajunsei tocmai la Constan-tinopol, unde m-am angajat chelner pe un vapor italienesc care m-a dus tocmai la Neapole. În Italia am trăit mai mulți ani de zile făcând de toate (că doar numai popă catolic n-am fost) și m-o împins păcatele tocmai la Paris unde eram să mă arunc în Sena, dacă ministru nostru nu se îndura să mă trimeată în țară pe cheltuiala statului. Aicea cât era expoziția îl făceam pe ciceronele, dar acum stau rău de tot! Să vă povestesc prin câte am trecut și câte am pățit? V-aș plictisi, Măria Voastră. Destul să vă spun că m-am căit de faptele mele și, cu toate lipsurile și suferințele îndurate, n-am prădat pe nimene și nici n-am mai încercat să înșel. Când nu găseam de lucru, răbdam de foame și de frig, până ce-mi trimitea cerul vrun noroc. Așa fac și acuma și iată că D-zeu s-a îndurat de mine ca totdeauna, odată că mi-a deschis iar casa și inima Măriei Voastre!

— Vrasăzică, făcu conu Grigore, te-ai săturat de străinătate și i-ai gustat toate amarurile?

— Ba prea mult, Măria Voastră! Am văzut îndeajuns cât plătește. Deși, cum vă spuneam, o duc greu în București, dar, oricum, mă simt la mine acasă, n-aș mai trece granița, să știu că m-ar face împărat?

— Ei bine, de acum să știi că n-o să mai mori de foame, băiete, îi zise conu Grigore. Am să mă rog de ginerele meu, care e acum prefect la Iași, să te numească secretar comunal la vro comună din județul lui; căci altă slujbă nu mai poți căpăta cu cele patru clase gimnaziale ale tale. Din partea mea îți dau o sută de lei pe lună, așa că cu leafa ta vei putea să trăiești bine la sat. Când vei avea nevoie de ceva, mă vei găsi totdeauna gata să-ți fiu de ajutor. Aveai la tatu-tău niște vite, voiu spune să ți le deie ori îți voi dărui altele. Ține deocamdată aceste două sute de lei și vino peste trei zile ca să-ți dau o scrisoare de recomandație către prefect, bani de drum și cu ce sa-ți poți cumpără o căruță cu doi cai, să nu cheltuiești când te cheamă la subprefectură ori la vro constatare. Poartă-te bine și nu vei mai duce nicio lipsă. Acum du-te, şi vino după cum ți-am zis, peste trei zile, tot la ora asta.Ghiță sărută umil mana lui Vultureanu, iar cum ieși în stradă călca dârz cu capul ridicat și cu fruntea-n nori!

Ce proști și aristocrații ăștia! se gândea el pe drum. Te calcă în picioare Șl apoi cred ca e destul să-ți arunce o pomană, pentru ca să-ți uiți trecutul Auzi un om ca mine sa se înfunde la sat! Aș înțelege să fac o asemenea jertfă pentru un scop oarecare; dar nu să-mi pierd ochii și sănătatea, scri-ind rapoartele primarului, pentru un biet codru de mămăligă! În trei zile, am destul timp ca să scornesc ceva ca să mă lase aicea să-mi scot chipurile licența în drept, pentru ca să-mi pot face o carieră. Cu minciuna asta tot l-oi putea amăgi vro doi-trei ani. Petrecu bine toată ziua pe socoteala feciorului de bani gata, apoi seara la opt se duse la comitet.

Întrunirea secretă era foarte numeroasă și unul din fruntașii partidului luă cuvântul chiar cum se deschise ședința:

— Fraților, zise el, momentul e solemn! în curând va suna ceasul de moarte a burghezimei infame și hrăpitoare! Vedeți ce se petrece în Rusia! Vedeți ce se petrece în Austria și ce se întâmplă zilnic în celelalte state, pănă și în libera și luminata republică franceză! Pretutindene socialismul se ridică îngenunchind așezămintele putrede și ticăloase ale unui trecut de întuneric! Pretutindene cad însângerați despoții, zbirii lor nemernici sau trădători ce caută să ne stea împotrivă. Regii și împărații, guvernatorii de provincii cu polițiștii și jandarmii lor, în fine până și capii statelor repu-blicane, când încearcă să ne țărmurească întrucâtva, sunt aruncați în aer, fulgerați sau străpunși de bombele, gloanțele sau cuțitele fraților! Numai noi oare suntem meniți a sta cu mâinile în sân?!

— Nu, nu! strigară cei de față cu înflăcărare.

— Numai noi oare să stăm în adormire, când se trezește o lume,... până și întunecatul mojic rusesc?! Să nu punem și noi umărul pentru emanciparea popoarelor?!!

— Da! Da! La lucru! Destul am dormit! urla adunarea într-un glas.

— Atunci, fraților, reluă cuvântul dl Președinte, lașați-mă să vă tălmăcesc cum stau lucrurile, după care vă voi arăta ce aveți de făcut.

— Ascultăm,... ascultăm,... vorbește!

— Ciocoii și burghezii din partidul național, care împreună cu ciocoii și burghezii conservatori monopolizează puterea în țara asta, îngrășându-se când unii, când ceilalți din munca și sudoarea noastră, liberalii găsesc că adversarii lor politici destul s-au răsfățat vro doi ani la putere și că e timp să le mai vie și lor rândul, pentru ca să fericească poporul precum l-au mai fericit și-l vor mai ferici încă, făcându-i băi de abur, pe la sate și ospeluri comunale, pe când moare de foame și trăiește prin bordeie! Pentru a sili însă pe tiran să-i schimbe sfetnicii, le-ar trebui niscaiva tulburări agrare, à l-eau de rose, cum zic francezii, adică blajină de tot, cam în felul acelora de la Slatina și fără multă vărsare de sânge de mojic. Ducând lipsă, ne-au întrebat și pe noi de avem cumva asemenea marfă de vânzare; iar noi le-am și vândut-o cât am putut mai cu preț.

— Bravo! Bravo! Bine ați făcut!

— Am luat toate măsurile și toate garanțiile, ca la schimbarea de regim sa avem între ei oameni de încredere și încercați, care să-i pnvegheze de apro-ape și să-i ție în frâu. Având neapărata trebuință de noi, au făcut pe proștii, consimțind la toate cererile și condițiile noastre, cu gândul să ne mintă și să ne puie botnița, a doua zi după ce s-ar fi cocoțat la putere, pe umerii noștri; iar noi facem pentru moment pe lesne încrezătorii. Nici prin minte însă nu le trece că puterea n-or s-o vadă decât în vis. Dacă duc d-lor dorul de tulburări agrare, apoi o să le plăzmuim noi una și bună, care să-i înghită și pe ei odată cu adversarii lor! în curând furia populară va spulbera, în vijelia sa cumplită, toată ciocoimea și toată burghezimea din România întreagă!... Ce-i de vor pieri vro sută de mii de nemernici și vro două-trei sute de mii de martiri?! Nici cât o holeră zdravănă sau vro ciumă mai blajină. Iar apoi, din sângele acesta va răsări o eră nouă de libertate deplină, de plină egalitate, de adevărată frăție și de lumină pentru toți!

— A zoi! A zoi! strigă entuziasmat un frate român, moldovean din târgul Cucului, a zoi! Suntem frați cu toții zic și, zău!

Iar dacă ciocoii și burghezii din țările vecine vor trimite oștiri ca să ne cucerească, ne vom pune din partea lor împotriva armatei române, pentru că nu ar fi decât un bine și o victorie a marii idei. Va fi în adevăr atuncea o graniță mai puțin și vom putea lucra mai cu spor, în unire cu frații noștri de gândiri, la nimicirea trântorilor și la împărțirea capitalurilor!

— Bravo, Bravo! Trăiască internaționala! strigară cu toții; dar rumunu di pi Eși se întreba nedumerit „dar ci fac iu atunci cu chistighile di pi contrabandă, hân?!”

— Lupta este dar hotărâtă? întrebă președintele.

— Da! Da! urlară frații. Trăiască lupta!

— Ei bine atunci, iată ce aveți de făcut deocamdată: acei din voi care pot să plece pe la satele lor de naștere, cutreierând și pe cele din vecinătate, spuneți fraților țărani că liberalii s-au însărcinat să proclame votul universal. Dacă bieții întunecați n-or pricepe și vă vor întreba că ce este votul univer-sal, spuneți-le ca vor fi cu toții numiți deputați și senatori cu câte douăzeci și cinci de lei leafa pe zi. Spuneți-le că n-or să mai facă de acum armată șiși rezerviștii nu mai au ce căută la regimente când vor fi chemați de ciocoi, pentru că liberalii vor desființa legea militară. Arătațile că Regele tine cu liberalii, dar ca se teme de ciocoi, de asta nu se dă pe față; dar că âegina mai viteaza, a hotărât să se puie în fruntea armatei și a țărănimei pentru ca să ucidă pe ciocoi și să le ia moșiile, pentru a le împărți la oamen intr-un cuvânt, spuneți-le orice minciună vă va trece prin cap, pentru a-i răscula și a-i împiedica pe rezerviști de a se prezenta la chemare, în caz când i-ar mobiliza. Atunci, fraților, nici arme nu ne mai trebuiesc; căci ce-ar putea face patruzeci de mii de oameni împotriva unui popor întreg? Dar și pe acești patruzeci de mii vom reuși să-i aducem din partea noastră; căci acei din voi ce nu vor putea merge la sat, vor lucra aicea, și odată capitala în mâinele noastre, am izbutit pe deplin.

— Ura! Da zdrastvuiet ruminski progrom! urla un frate potemkinist.

— Cer cuvântul, strigă Ghiță înflăcărat, suindu-se pe un scaun ca să do-mine adunarea.

— Fratele Ghiță Dudău are cuvântul, urmă președintele cam nedumerit.

— Acum vro treisprezece ani, începu oratorul, un ciocoi înfumurat m-a lovit cu palma peste obraz! Ghiță găsise mai estetic să schimbe întrucâtva și partea unde primise lovitura, și mădularea care îl lovise. De treisprezece ani, fraților, clocotește în mine ura și dorul de răzbunare! Nu mai departe decât azi-dimineață, acest nemernic se tăvălea la picioarele mele, căutând a-mi cumpăra iertarea, prin făgăduieli de slujbe și protecții. În zădar au fost toate, pentru că asemenea insulte nu se spală decât prin sânge! Am refuzat totul.

— Bravo Dudău, bravo Ghiță! întrerupseră frații.

— Ei bine, astăzi, după bărbăteștile și înălțătoarele cuvinte ale iubitului nostru președinte și frate, urmă Ghiță, sunt gata a-mi jertfi onoarea, adică ce are omul mai scump, pentru triumful cauzei noastre! Chiar mâine mă duc la el să-i spun că m-am răzgândit și că cer să mă numească secretar comunal într-o comună din județul Iași, în care m-am și născut și unde am rude și prieteni. Va fi bucuros să scape de urgia mea atât de ieftin, el care-mi propusese un birou la ministerul domeniilor; iar eu, voi fi mai aproape de frații țărani, voi putea înrâuri mai bine asupra lor, fără să atrag nicio bănuială și în curând o să auziți vorbindu-se de mine.

— Bravo! Bravo! Trăiască Ghiță Dudău!

— Îmi iau de acum rămas bun de la voi, fraților, căci peste trei zile pără-sesc capitala, pentru ca să nu mă mai întorc în ea decât în fruntea a cinci-zeci de mii de țărani moldoveni! Vă jur pe capul meu și pe capetele voastre care-mi sunt mai scumpe, vă jur că atunci când va suna ora cea mare, nu va rămânea în viață, niciun ciocoi, niciun burghez, niciun capitalist în tot județul lașilor! Să trăiți, fraților, și să vă ajute norocul să biruiți, cum voi birui eu! Faceți toți ca mine!

Și modest, coborându-se de pe scaun, se îndreptă spre ieșire, în mijlocul furtunoaselor aplauze ale adunării și strângând cu bunăvoință sutimile de mâini ce se întindeau spre el.

Capitolul XVII
Ațâțări criminale

A treia zi după memorabila ședință a comitetului socialist, unde Ghiță Dudău știuse să se impună ca orator de frunte, arătăndu-se de o energie fără seamăn în jertfirea sa pentru binele obștesc, el sună la ușa palatului Vultureanu din strada Lascar Catargiu.

Fu primit în salon de către ambii soți, iar domnița Aglaia avu bunavo-ință a nu-l întreba nimic despre trecut, tratându-l cu aceeași bunătate, de parcă l-ar fi văzut în ajun și nu ar fi trecut treisprezece ani de la ultima lor întâlnire.

Apoi, conu Grigore îl luă cu el în cabinet și îi zise că nici nu mai este ne-voie să-i dea vro scrisoare, deoarece ginerile său fusese în ajun la București pentru vro câteva ceasuri și avusese prilejul să se înțeleagă cu el verbal și că numirea lui era hotărâtă.

— La ora asta, adăugă boierul, ordinul tău de numire ca secretar comu-nal la comuna Țuțora trebuie să fie făcut. Nu vei avea decât a te prezenta la prefectură ca să-l poți lua; după care te vei duce direct la post. Plecând astă-seară din București și mâine cu trenul de patru spre Ungheni, poți fi la Țuțora pe la asfințit. Eu singur ți-am ales această comună, că fiind aproape de Vultureni, vei putea lesne veni să-ți vezi părinții și frații, după ce te voi fi împăcat cu ei. Să nu care cumva să te duci pe la dânșii până ce nu te voi chema eu, că trebuie să-i pregătesc, fiind foarte îndârjiți cu toții împotriva ta, și ai strica-o dar mai rău, căutând s-o dregi far’ de mine.

Zicând acestea, conu Grigori îi numără încă cinci sute de lei pentru ca să-și poată cumpăra cai, căruță și cele de trebuință, ca să fie pregătit de iarnă; dar sfatuindu-l totodată să nu se prea lege în partea locului, pentru că avea de gând să-l aducă mai pe urmă chiar în Vultureni, în locul lui Jită-rescu, care devenea din zi în zi mai nesuferit.

După ce își luă rămas bun de la conu Grigore și de la domnița Aglaia, încredințându-i de adânca sa recunoștință și de cumplita lui căință pentru că-i supărase într-o vreme, se duse drept la comitet unde i se dădu lista tuturor membrilor afiliați care locuiau în Iași sau în împrejurimile orașului, dandu-i-se pentru ei scrisori, porunci și deslușiri verbale. Și el primi sfaturi cum trebuia să urmeze, de cine trebuia să se ferească, în cine putea să aibă încredere; cam în ce fel trebuia să lucreze, ce Cagăduinți putea da și prin ce mijloace putea să corespunda mai repede și mai sigur cu comitetul central la vro împrejurare neprevăzută.

Seara, petrecut de mai mulți, se duse Ia acea gară de Nord, în care sosise atât de plouat în vara asta și unde își luă un bilet de clasa treia pentru a înlătura bănuielile agenților de poliție care mișunau pe acolo și printre care recunoscu pe fostul său ipistat de la Cernavoda. Acum nu se mai ferea de dânsul și, îndreptându-se către el, îi întinse o mână protectoare, zicându-i că mulțămi-tă dragostei ce îi arătase dl vicepreședinte al senatului Grigore Vultureanu se ducea să ocupe o importantă funcțiune administrativă la Iași; că departe de a-i purta sâmbetele pentru eroarea ce o făcuse, îl consideră ca un funcționar capabil și deștept, întrebându-l ce ar putea face pentru dânsul și dacă ar primi un post de subcomisar la Iași? Bietul polițist, zăpăcit de atâta bunăvoință din partea unui om pe care-l aduse ca pe un răufăcător la siguranță, mai că nu în-genunche înaintea lui zicându-i că dacă vrea să-i facă un mare bine, să stăruie pe lângă dl prefect de Teleorman să-i dea un asemenea post la Alexandria, unde are o soră văduvă și șase nepoți de la doi până la nouă ani. Ghiță nu se stânjâni deloc a-i făgădui postul de comisar acolo, deoarece prefectul județului Teleorman îi este cam rudă; apoi se sui într-un vagon clasa I din care după ce ieși din gară se mută în vagonul de alăturea care era de clasa a IlI-a și unde își așezase bagajul înainte de a se fi întâlnit cu agentul. Multă vreme bietul agent visă că pornește și el în clasa I spre Alexandria, numit fiind în calitate de comisar clasa a II-a! Mult timp se lăuda printre colegi de înalta protecțiune a dlui Ghiță Dudău, funcționar superior la administrația din Iași; dar în zădar; că în curând trebuia să cadă partidul și bietul agent, deși rămas în serviciu, nu mai are pe lume altă protecție decât pe dl șef de la serviciul siguranței.

Dimineața, între orele 8 și 9, eroul nostru se coborî pe peronul gării din Iași. Luând apoi o birjă cu un cal, își lăsă bagajul la un han din S-ta Vineri și după ce se mai dichisi puțin, plecă la prefectură să-și ia ordinul de numire. Acolo i se spuse că ordinul era în adevăr făcut, dar neiscălit încă de dl prefect, care se întoarce abia diseară din județ; dar ca să vie a doua zi la opt și i se va da desigur.

Iată dar douăzeci și patru de ceasuri pierdute și pe cheltuială. Ce să facă? Să viziteze orașul? Îl cunoștea îndestul.

Se hotărî dar să-și înceapă tainica însărcinare ce i-o dăduse frații de la București către frații din Iași. Îi luă dar la rând după listă și îi văzu pe toți. Unul din ei îl pofti la masă, iar seara îl duse într-o berărie înfundată, unde se adunau în taină, mai mult ca să chefuiască, dar totodată și să se sfătuias-că. Ghiță îi studie bine pe toți, află multe de la ei și dimineața, înainte de a pleca la prefectură, ticlui un raport către comitetul central, în care membrii avură prilejul a se încredința că noul lor frate mânuia tot atât de bine condeiul cât stăpânea arta vorbirii.

După ce își luă patalamaua în buzunar, în loc sa aștepte pana la patru plecarea trenului găsi mai practic să tocmească o căruță care-l duse mat întâi la Holboca, unde avea de văzut acolo pe un frate dincei însemnați pe listă. Acesta ii fusese foarte mult recomandat de la centru și cu el trebuia să reguleze amănuntele planului de luptă, fiind un fost ofițer dinarmata fran-ceză, care servise mult timp în Africa. Ba luase parte și în rezbelul franco-german, unde, dacă l-ar fi ascultat francezii, ii desființau pe nemți de pe fața pământului. Un asemenea om nu trebuia dar trecut cu vederea și se stabili chiar din ziua aceea ca la momentul dat acolo să concentreze toate forțele insurgenților veniți din satele de pe malul Prutului și, împărțindu-se în trei corpuri după sistemul lui Napoleon al III-lea, să se avânte spre inamic, in-diferent dacă l-ar găsi sau ba; destul numai să-l învingă.

De la Holboca, prin Mânzătești și Bosia, ajunse la Ungheni, unde avu norocul să găsească acolo chiar pe dl subprefect care de obicei trăia la moșia sa din apropiere și venea foarte des la gară când era liber, aceasta în diferite scopuri administrative și altele:

Subprefectul, un frumos și impunător bătrân, lung cât o zi de vară și cu musteața albă, foarte mare și stufoasă - că dor atâta păr îi mai rămăsese la dispoziție - de cum îl văzu pe Ghiță, îl luă militărește de tot după obiceiu, iar Ghiță, care fusese dăscălit din Holboca, nu se tulbură deloc, știind că șe-ful său sub o înfățișare de moș-teacă, era înzestrat cu o inimă de aur. Destul să nu-l superi, să nu-i răspunzi, să-i dai întotdeauna dreptate, încolo făceai cu el ce voiai și-l duceai de nas după pofta inimii.

— Ascultă, băiete, se răsti subprefectul la noul său secretar, răsucindu-și musteața, mi-a vorbit prefectul de tine! îi ești recomandat de vărul meu Grigore Vultureanu. Știu că ai fost o pușlama și jumătate, un ștrengar, un împușcă-n lună, care ai cutreierat Europa; dar că te-ai pocăit! Să știi că cu mine berbantlâcurile nu merg. Să-ți cauți de treabă! Auzi tu, mă? Că altfel te dau afară! Te vâr la temniță ori te fac om de treabă! Fiindcă ești țăran din plasa mea, din două una: ori te iau la dragoste, ori te ia mama dracului! Că eu iubesc poporul și mai ales țăranii din plasa mea. Auzi tu, mă sfrijitule?! St! Nicio vorbă! Cată dar să fii devotat mai întăiu dlui subprefect,... apoi dlui prefect, dacă iți poruncesc eu,... în sfârșit Guvernului și Partidului la putere! Așa fac eu mă și vezi că nimene nu mă poate clinti din loc! Ai înțeles mangafa?! Răspunde.

Deși nu fusese militar, Ghiță își luă poziția și răspunse dârz și apasat: Am înțeles să trăiți D-le Sub-prefect.

— Bine, băiete! Așa te vreau! Am să scot eu ceva din tine O să nleci la Țuțora ca sa regulezi corespondența și să mi-o trimiți până mâine se cu vătăjelul la mine acasă; apoi să te duci la Măcărești, că e aproape și deocam-dată ai sa girezi și comuna aceea; căci mangafaua de acolo am măturat-o și rămâi tu în locul ei, până ce voi găsi alta. Pe primarii tăi amândoi să mi-i ții din scurt, ai auzit? Mie nu-mi trebuie bucluc în plasa mea. Vreau să dorm liniștit, că dor de asta vă plătește comuna. Cel din Măcărești e un vulpoi, cel de la Țuțora - un bou, cătați dar de vă înțelegeți împreună. Ascultă! Am auzit că umblă fel de fel de pușlamale prin plasele celelalte, vârând min-ciuni de tot soiul în urechile oamenilor. Bineînțeles că în plasa mea nu vor îndrăzni niciodată să calce, că mă cunosc ei cine sunt și nu le ajunge nasul. Bagă însă bine de seamă! De s-o pripăși vrunul pe la tine să mi-l aduci legat cobză și dichisit frumos, ca să nu-i rămâie mai mult păr pe cap decât am eu! M-ai auzit? Să nu care cumva să aflu că o călcat vreunul în comuna ta fără ca să nu-l fi adus peschiș, că îți scot toți dinții și te trimit pe urmă să mănânci pesmeți stricați la castel. Acum pleacă... Ai ajuns?

— Ajung îndată, să trăiți, dle subprefect! răcni Ghiță făcând cât putu mai bine la stânga-mprejur. Și dând drumul pasului, ajunse îndată la căruță; iar după vro jumătate de ceas de zdruncinătură prin luncile de pe malul Pru-tului, se pomeni și la Țuțora.

Acolo dădu peste moș Iftime Gândac, primarul comunei, care la prima vedere i se păru întocmai cum îl descrisese dl subprefect, adică un adevărat bou cu chip omenesc, bun de legat la iesle. La început îi spunea cuconașule, se da supus la toate câte i le spunea Ghiță, dar nu știu cum se întâmpla că toate ieșeau numai după capul lui, iar nicicum după arătările lui Ghiță, nici după poruncile dlui subprefect. El, bietul om, îndeplinea toate poruncile cu sfințenie, doar de spunea: oare n-ar fi mai bine așa, cuconașule? Pârdalnica de întâmplare însă răsturnă toată combinația. Ghiță își schimbă părerea, ordinele se schimbau ori rămâneau în nelucrare, și treaba se făcea ori nu se făcea, așa precum o găsise mai bine, de la început, boul de primar.

Vulpoiul din Măcărești era cu totul altfel de om. Îi zicea Gheorghe Nastasache după nume, poreclit și Ciupitu, după felul obrazului. Era jumă-tate de surtucar, umblând cu botfori de târg și haine de șiac cafeniu. Fusese în vremuri camardiner la un boier mare, care îi dăruise o vie în podgoriile lașului, chiar la cotitura șoselei care duce din oraș la satul Țuțora. Acolo își avea locuința și gospodăria, venind la primărie tot așa cum venea și dl subprefect la tact, însă cu naiticeanca cu doi cai, pe când dl subprefect punea patru cai înaintași la faeton. Citea foarte bine literele latine și iscălea frumos; la scris nu prea avea obișnuință. Nu că nu știa; dar nu avea notarul lui pe care de curând guvernul îl făcuse și secretar, ca să se afirme și mai lămurit drepturile ce le avea conu Gheorghe asupra condeiului secretaru-lui său? La citit prefera literele chirilice și când avea să facă ciorna unui izvod sau să scrie vrun răvaș particularnic, apoi tot slova veche îi întrebu-inţainta. Jurnale nu citea, unde spun toate niște minciuni, iar monitorul citea secretarul, că dor de asta era plătit. Ca politică o avea pe a dlui subprefect denormă și îi mergea bine. Ținea firește cu boierii că dor îi slujise de mic copil Și de la boieri se pricopsise; da parcă și intre liberali nu se gaseau des tui boieri’ El luase primăria mai mult ca să-și faca daraverele la vie, apoi tot mai pica vro clacă de bunăvoie pe vremea culesului, a îngropatului și a des-gropatului, rămânându-i dor legatul și haragii pe seama pungii sale.

Altfel era om cu inițiativă și autoritar; puțin îi păsa de prefect, darmite de subprefect. Ce zicea el și ce era conform cu legea aceia să se facă! Legea însă era tipărită cu litere latine, așa că punea pe scriitoru său s-o citească. La țifre se pricepea, că erau tot ca cele din cărțile cu litere chirilice; așa că cu cât un articol de lege avea mai multe țifre, cu atât era mai vajnic. Art. 50, care putea să-l dea în judecată pentru refuz de serviciu, nici nu-l băga în seamă, dacă însă secretatul lui l-ar fi sculat noaptea din somn pentru îndeplinirea art. 15232 din Codul de procedură criminală, ar fi alergat la primărie cu picioarele goale fără căciulă în toiul iernei, fără a mai cerceta dacă un asemenea articol a existat vreodată! Te joci cu art. 15232!! Cinci țifre în șir! Una mai mult decât caii pe care îi înșiră dl subprefect la trăsură! Odată corespon-dența ispidiată conform legii, puțin îi păsa de ce s-ar mai fi putut întâmpla prin comună. Pentru celelalte daraveri mai mici: ca starea țivilă, ispasuri, constatări de poliție criminală sau sanitară, n-avea pe conțâlii lui? îi delega verbal și pace! Adevărat că niciunul nu știa carte, da sicritaru lui ce treabă avea decât să-i dăscălească?! Lui destul să se afle întotdeauna în conformitate cu legea;... dar și oamenii în schimb trebuiau să-i iasă la clacă de bunăvoie și nesiliți de nimene; că altfel pentru o pisică moartă aruncată peste gard, conu Gheorghe Nastasache îi amenința cu art. 15234 din legea sanitară, combinat cu art. 15232 c. pr. cr. și bieții români îngroziți fiigiau la via primarului s-o și lege, căci pe celelalte lucrări le făcuseră ei de bunăvoie!

Vorbea însă numai în pilde și cimilituri, iar glumele și păcăliturile sale erau vestite prin partea locului. Nimene nu i-ar fi putut pune deșteptăciu-nea la îndoială. Dl subprefect care era cunoscător în oameni îl botezase vulpea șireată din Măcărești, deși numai meteahna asta nu o avea pe suflet, bietul om! Toate șireteniile sale când se descopereau, erau în conformitate conformitate cu legea și ticluite de alții; adică de foștii notari și secretari comunali, care-și traseră, bine înțeles partea leului!

Pe un asemenea om, Ghiță nu întâmpină nicio greutate să-l încalice cu desăvârșire, jucandu-l după pofta inimii. Totuși se feri de a i se dezvălui în alte privinți. În scurt timp își făcu cai și căruță, vacă de lapte, își luă o căsuță pe malul Prutului și cumpără de la un contrabandist, pe te miri ce și mai nimica, un frumos armăsar sur rotat al ofițerului de obiemicide peste Prut. Rusul venise după cal, nici vorbă, zicând că i l-a furat pe la sfârșitul lui mai; dar Ghiță arătă condica á souche de bilete de vite, prin care se dovedea că armăsarul ce-l avea în grajd fusese trecut în condică tocmai prin februarie și avea o încrestătură la urechea dreaptă, coada retezată, încât nici semna-lamentele nu se potriveau cu cele arătate de rus.

Când călare, când în căruță, cutreiera satele de pe lângă Prut până departe, petrecând la cârciumi, poftit pe la nunți, ba botezase chiar un copil la Stânca Roznovanului. Avea prieteni prin Sculeni, prin Berești și prin Bosia. Spunea el multe oamenilor, dar cu măsură și mare băgare de seamă, ca să nu se compromită. Se făcea iubit de toți; deplângea sărăcia de astăzi și ne-dreptățile, arătând că ce bine ar fi să se schimbe starea asta, să se întâmple așa și așa, lăsând să se înțeleagă că sunt la București oameni care se gândesc la așa ceva și că în curând se vor întâmpla lucruri mari. Nu că știa ceva, ori cunoștea pe oamenii ăștia, dar citise și el prin gazete, care poate zic și ele minciuni; dar lui așa îi spunea inima, că de astă dată o să fie ceva. Tare o să fie greu de dânsul, căci deși el, omul guvernului, chipurile și o să fie mai primejduit ca alții, între ciocan și nicovală, cum s-ar zice. Dar mai bine s-ar lăsa de pâinea care o câștigă din greu decât să se puie împotriva norodului, căci și el e țăran băștinaș, din Vultureni, ajuns surtucar pe negânditele. Ha-ina asta care o purta de nevoie, îl strângea rău pe la coate, dar cum va putea să adune ceva, o va arunca dracului, ținându-se de coarnele plugului, după cum îi era felul și obârșia. Pe surtucari n-avea ochi să-i vază, deși era silit să li se închine, că n-avea încotro. Ei, de-ar vra D-zeu Sfântul să-l lumineze pe Regele care-i bătrân, s-asculte de Regina care e tânără și voinică! Numai să-i dea voie și el, și îndată ar încăleca pe un cal alb cum e zăpada și care varsă foc pe nări; s-ar pune în fruntea oastei și i-ar face pe surtucarii toți ferfeniță, aducându-i să-și dea pământurile norodului cu douăzeci și cinci de lei falcea, nu ca acum! Ce aș mai lepăda eu, Doamne, surtucul în ziua aceea, oftă Ghiță! Oamenii tăceau, dar se puneau pe gânduri.

Cu dl subprefect avea alt cântec. Cutreiera satele, dor ar da de vro puș-lama; dar nu era niciuna în toată plasa, că se temeau toate de subprefect. În zădar încercase bietul Ghiță din devotament pentru șeful lui, căruia era gata să-i jertfească și viața, să vorbească oamenilor așa după cum vorbesc tâlharii de socialiști. Își găsise beleaua și oamenii erau să-l alunge cu parii din garduri și cu ciomegele. Dar tot era bine să mai încerce și să știe d-lui că dacăîi va spune cineva că umblă unu cu astfel de vorbe, acesta este chiar el, care o face în chip dibaciu pentru ca să-i spioneze.

Numai în satul lui de baștină nu prea călca, deși 11 împăcase conu Gri-gore cu părinții, dar se cam temea de frații lui; unul Constantin care pana mai ieri fusese șef de garnizoană ca rezervist, și Lisandru, care 11 luase locul, fiind trecut ca sergent în rezervă. Aiștia țineau amândoi cu conu Grigore și de ar fi auzit ceva împotriva boierilor, ar fi fost în stare să-l lege și să-l ducă drept la procuror. D-apoi moș Șandu?! Se făcea ceva în sat fără voia și știrea lui? Toți țăranii țineau cu dânsul, de la primar până la jâtar, și el era omul lui conu Grigore. Dar ce importanță are un sat într-o plasă întreagă. Când se vor scula toți, se vor ridica și ei, n-or avea încotro.

Ghiță însă nu era mulțumit de lucrarea lui. Se simțea prea tânăr, prea străin, deși născut în partea locului. Apoi nici putea vorbi mai pe șleau, fiind funcționar și îmbrăcat cu surtuc. Și ar fi trebuit un om mai cu vază, cam bătrân, trăit numai în plasă, având cunoștințe și rude în fiecare sat, care să-l asculte românu, fără a se putea îndoi de dânsul. Că de!... era vorba de viață și de moarte; iar în asemenea împrejurări, cine se poate încre-de într-un băietoi venit de ieri-alaltăieri și rău văzut în satul în care s-a născut? N-avea la cine să se deschidă. De Ciupitu nici că putea fi vorba, că l-ar fi pârât îndată subprefectului. Moș Iftimi Gândac părea c-ascunde ceva șiretenie într-însul, dar de ce soiu, numai balan s-aleagă, că prea era mocnit de tot.

Într-o seară, pe când stăteau la gura sobei numai ei amândoi, bătrânul deschise vorba:

— Bine, măi Ghiță, făcu el, ia spune-mi tu mie cum se poate ca tu, fecior de om gospodar și de om cuprins, te-ai surtucărit așa de râu încât ai ajuns scârțâitoarea comunei? Altă breaslă n-ai mai găsit? De trăgeai și tu brazda curată pe ogorul lui tată-tău nu era mai bine decât așa, unde cine se scoală mai dimineață te poate da afară?

De moșule, oftă Ghiță adânc! Păcătui nu e al meu ci a ciocoiului celui bătrân din Vultureni care a murit. Conu Costache nu mi-a dat pace și m-o pus la carte.

— Nu.grai așa cu păcat măi băete. Acela nu era cio-coi ci adevărată sămânță de boer și om detreabă. Am avut multe daraven cu dânsul și-l cunosc eu bine. Ia, vezi! Nici Grigore Vultureanu, feciorul său, nu-i om rău de felul lui. Numai s-o vârâr acum îi publică ţi şi-a făcut moşia cu mâna, pe când nici de grijă n-aren unde îl jupoaie mai întâi pe dânsul!

Apoi lasă că le-am auzit eu chiar din gura lui Sandu. Răposatul, saracul, voia să te învețe plugăria cea nouă! Dacă tu te-ai dat la surtucărie a cui e vina, de!?

— Vina e a lui, moșule, că de nu mă dădea la carte, nu deschideam ochii să-mi pot da seamă de ticăloșiile boierilor! Deși sunt un copil înaintea d-tale, dar am învățat din istorie cine erau boierii și ce pătimea bietul țăran din pricina lor, înainte de a te fi născut d-ta pe lume! Apoi și d-ta vei fi apucat ceva din vremurile lor, măcar în tinerețe.

— Oi fi apucat, măi băiete, nu zic ba. Boierii erau ei cum erau, dar acum am ajuns și mai și, decât pe vremea lor! Erau și pe atunci vremuri grele și angarale multe. Dar cine n-avea plugul lui, vacă cu lapte și vro gloabă de cal? Nici codașul cel mai calic nu era lipsit măcar de atâta și când intra seara cireada în sat, parcă nu se mai isprăvea, atât era de numeroasă și de mândră! Astăzi, cei cu moșiile, dacă nu le dau în posesi pe la jidani, le caută singuri chipu, adică cum face conu Grigori, ori, fiind mai nevoiași, fac și ei ca jidanii și ne jupoaie mai rău decât vechilii; cu cât plătim noi astăzi falcea pe un an de zile, cumpărăm odată doi boi de plug și o vacă cu vițelul ei, adică patru vite! Cu cât plătim pășunatul unei părechi de boi, cumpărăm o vacă cu lapte! Oile zber de foame pe toloaca satului, unde pășteau adineoare porcii și gâștile! Ghirucrește din an în an: mai pune lefușoara d-tale, lăcustele de pe la toate ministerele care ne tăbărăsc din toate părțile și la urmă jidanul, care-ți ia pe degeaba aceea ce ai de gând să seceri peste doi ani; încât am ajuns cu toții goi-pușcă! Fruntașii se întovărășesc câte trei la un plug, înhămând și cai la prigon; iar codașii rămân îmbrăcați numai cu câte o piele de român, învălind niște oase pipernicite și care și aceasta e vândută la vrun jidan.

— Helbet, moșule, făcu Ghiță! Mult a fost puțin mai este! O să vă scăpăm noi degrabă de toate relele! Doar nu sunt numai eu pe lumea asta care mă gândesc Ia durerile poporului și la lipsurile lui! Suntem mulți de tot, care suntem gata să ne jertfim și cea de pe urmă picătură de sânge, pentru ca să vă scăpăm de lichele și de sărăcie; numai să ne veniți și voi în ajutor!

— Cum? întrebă moș Iftimie.

— Uite cum. Să ajutăm pe liberali să vie la putere și ei ne vor da votul universal.

— Dă-i dracului, măi băiete, că nu-s mai breji decât ceilalți. Câte ori au venit la putere numai de când îi știu eu... și tot nimica n-au făcut! Și ce tătar vrei să facem noi cu votul universal? Ce mâncare o mai fi și asta? Vro angara nouă, desigur, peste banii ghirului?

— Nu, moșule. O să fiți deputați cu toții, așa că alegeri n-or să mai fie și o să aveți pe fiecare zi leafa pe care o ai acum pe o lună, adica douăzeci și cinci de lei!

— Iaca, mă! făcu bătrânul pufnind de râs și clătinând șiret din cap. Adică să-mi las bucatele pe câmp, pentru ca să plec cu Grigore Vultureanu la Bu-curești, unde m-or pune de îndată în locul lui Vodă! Hai?

— Ba nicidecum. D-ta nici nu te urnești din sat, unde-ți primești și leafa. Stai numai de poruncești, iar Vodă îndeplinește ce-ai poruncit d-ta, zise Ghiță râzând și el.

— Ia mai lasă-le la pârdalnicul vorbele astea, măi ștrengarule, că dor n-am mâncat măsălar! Astea sunt iar minciuni surtucărești. Nu se mai prind de noi, măi băiete, că de vorbe suntem sătui, slavă Domnului!

— Lasă, moșule, că nici eu nu cred în vorbele astea. Dacă îmi fagăduiești însă că nu mă vei pâri la cei mari și că vei ținea taina ascunsă în d-ta, apoi ți le voi spune toate pe șleau. Dacă ți-a fi voia ne vei ajuta, de nu, să ne lași să lucrăm pentru binele nostru, așa cum ne-om pricepe.

— Nu numai că îți făgăduiesc, dar ți-o jur pe copiii mei. Ce am eu cu ceea ce faceți voi? Voi veți face, voi veți trage, vorba românului! Ce, sunt eu om care să pârăsc pe creștin?!

— Atunci ascultă cum stau lucrurile. Aveai toată dreptatea. Vorbele care ți le spuneam adinioare sunt numai niște minciuni de ale liberalilor, pe care le-au scornit ca să vie mai curând la putere. Noi facem pe proștii și ne dăm din partea lor, ca să-i înșelăm mai bine.

— Ei și ce ați înțeles dacă vă dați de partea lor? Vor veni iar la putere, se vor spori birurile cum fac astăzi ceilalți... Și cine știe de îi vor putea răsturna pe conservatori.

— Păi de răsturnat or să răstoarne ei pe conservatori, dacă îi ajutăm și noi; dar puterea n-or s-o vadă, ci va rămânea a poporului. Regele îi sătul și de liberali, și de conservatori, căci l-au mințit întotdeauna și l-au amăgit ca și pe noi. EI vrea să dea puterea în mâinele poporului, adică ale țăranilor și ale meseriașilor.

— Atunci de ce n-o dă? Nu-i el mai mare?

— Nu poate, că l-ar omorî boierii care-l încunjoară. N-are încotro: se preface ca ține cu dânșuii și va pune pe Regina în capul oastei și împreună cu poporul răsculat va zdrobi întreaga surtucărime.

— Ce spui, mă?! Regele și Regina cu voi? Și meliția?

— Și meliția toată, moșule, că doar ea a jurat Regelui credință, iar nici-cum conservatorilor sau liberalilor.

— Așa e, mă! Bine zici. Și apoi?

— Rascoala va fi în toată țara. Aici la noi, ca și în București și în toate orașele, mai întăiu vom ucide și prăda tot ce este boier sau surtucar, luân-du-le înapoi banii și averile pe care le-au făcut din munca noastră. Nu vom întreba cine-i liberal și cine-i conservator. După ce vom fi isprăvit cu lașul ii vom lua la rând pe cei de la țară și după ce le vom fi luat pământurile, apoi foc și pârjol în casele lor. Pe jidani însă ii vom jăfui numai, fără a-i omorî, ca să nu strige prea tare gazetele de peste graniță, care sunt toate cumpărate de dânșii.

— De, măi băiete! Ce să zâc și eu? Mare strășnicie o să fie și asta și mult sânge o să curgă. Și tot de creștin! Eu unul m-aș fi mulțumit să mi se dea pământ cât îmi poftește inima și să-l plătesc cinstit în fiecare an cu 25 de lei falcea, da nu ca acuma.

— Apoi tocmai asta voim și noi. În loc de votul universal, făgăduit de liberali, adică deputăția pentru toți, noi să facem lotul universal cu 25 de lei falcea cu răscumpărare în 25 de ani, iar pe urmă, fiecare să rămâie bun stăpân pe bucata lui, fără să mai plătească ceva.

— Apoi dacă nu se poate fără vărsare de sânge și Regele e cu noi, împre-ună cu oștirea, sunt și eu cu voi, măi băiete. Dar voi cine sunteți? Cum vă numiți și cât sunteți de mulți?

— Noi nu avem alt nume decât al poporului, făcu Ghiță cu ifos. Numai în București suntem peste patru sute de mii, afară de orașele și satele din toate județele. Cu toții suntem fii de țărani purtând în piept dragostea de opincă și ura neîmpăcată împotriva surtucarilor.

— Apoi dă mâna ta încoace, măi deliule, zise bătrânul cu înflăcărare, și spune-mi numai când se începe hora că al tău sunt acuma.

— Trebuie să ne pregătim cât mai în grabă, răspunse Ghiță. Semnalul poate să fie dat dintr-un ceas în altul, poate mâine, poate peste o lună, dar nu mai târziu decât în martie. Eu sunt trimes din București anume ca să răscol pe prutenii noștri de aicea, să pregătesc totul și să aștept să mi se dea de știre. Ca mine este câte unul în fiecare plasă și lucrăm cu toții deopotrivă fără ca să știm unul de altul și fără să ne cunoaștem. Așa că dacă l-ar prinde pe unul din noi sau dacă ne-ar și trăda, n-ar avea cum să arăte pe ceilalți. Ce este mai nostim e că toți suntem plătiți de guvern, care habar nu are de cele ce i se pregătesc. Ne plătesc proștii ca să-i cotonogim! Așa stau lucruri-le, moș Iftimie. De vrei să ne ajuți și d-ta, mare ți-a fi cinstea și răsplata de către popor.

— Nici ca să te mai îndoiești, băiete, că o să te ajut și cu mare spor. Pen-tru mine nu e grea treabă. Am rude și cimotii în toate satele. Unde mă vor vedea pornind, se vor lua toți după mine, chiar fie și în mijlocul focului. Nu că mă laud, dar sunt iubit și cinstit de toți. Știi că la mine vorba lesa cam cu greu din gură. Ei bine, iaca ce-ți făgăduiesc și satele pe care pot sa le ndic cu mic, cu mare: în afară de Măcărești și Țuțora, ai mei sunt Unghenn, Bosia, Cristeștii, Mânzăteștii, Stânca Pălădoaei, Bereștii, Lucenii și Stânca Rozno-vanului. Pe Vultureni să-i lăsăm în pace, că țin cu boierul din pricina lui tatâ-tău. Să-mi spui numai de mai înainte, unde anume trebuie să se adune, ca să las vorbă.

— Asta, zise Ghiță, pot să ți-o spun și acum: la Holboca, pe podișul din-spre Iași.

— Fie și la Holboca, zise Iftimie. Acuma vino până afară să-ți arăt ceva. Vezi tu colo pe zarea dealului, între Cristești și Mânzătești, acele două lungi girezi de paie?

— Le văd, moșule, răspunse Ghiță.

— Ei bine, când vei primi tu poruncă, mă duc să le aprind pe amândouă pentru ca să pot vedea flăcările de la ele în toate satele din plasă și până în două-trei ceasuri toată lumea se va găsi adunată pe podișul Holbocei, care cu ce-o avea: coase, topoare, puști de vânătoare sau pistoale. Asta ți-i pofta inimii?

— Asta, moșule, să trăiești și să-ți dea D-zeu zile să te bucuri de fericirea care îi fi dat-o celor săraci și oropsiți.

— Amin, făcu moș Iftimie, crucindu-se cu evlavie, fără a se gândi că sem-nul pe care-l facea era al marelui nedreptățit, care suferise moartea cea mai cumplită pentru a învăța pe oameni răbdarea, iertarea și dragostea, pe când el se punea în slujba răzvrătirii, a răzbunării și a urii împotriva celora de un sânge cu dânsul.

Capitolul XVIII
Răsculații la Vultureni

În sfârșit, după o iarnă din cele mai grele, sosi și primăvara anului 1907, menita a înroși cu sânge de român iarba și ghioceii ce abia începeau să por-nească de sub stratul gros de zăpadă!

O primăvară, tinereţea anului, precum te numește poetul italian! La câte veți tinere, în floare sau încununate cu fulgii albi ai puterilor trecute n-ai adus tu moartea, atunci, când sub adierile tale fermecătoare făptură întreagă ieși din giulgiul ei cel alb!

O vrednică aducătoare de nădejde, de căldură și de lumină, pe când îmboboceai crăcile pădurei și slobozeai mersul pâraielor înghețate, ce aduceai tu românilor?! îmbobocit-ai oare laolaltă și ura, în sufletele cele curate? Dezghețat-ai, cu căldura ta cea dulce, sloiul învrăjbirei dintre frați? O, nu! Pentru că ești izvor de viață, nu de moarte; de bucurie, iar nu de jale; de dragoste, iar nu de vrajbă! Toate viețuitoarele te iubesc și te așteaptă cu dor; numai ticăloasa seminție a lui Adam, care se crede mai presus de tot ce se mișcă și viețuiește în sânul tău, ajunge prin nesăbuința și trufia ei să-ți păteze frumusețea, să-ți întunece strălucirea și să-ți prihănească până și amintirea!

O mână de nebuni,... și a fost de ajuns, ca tineri, bătrâni, femei și prunci să se rostogolească în moarte! Tunurile sprijinitoare de neam împotriva duș-manilor tulburau, cu bubuitul lor, liniștea văzduhurilor tale, o, primăvară! arzând conace și colibi românești. Iar gloanțele și ghiulele izbeau numai în carne nevinovată; căci vinovat nu era niciun român, nici măcar mâna de nebuni, care stârnisă răscoala!

Și noi, și părinții noștri am fost orbiți cu toții, ca cei ce trec de-odată din întuneric în prea mare lumină; iar nemijlocita urmare a greșelilor noastre nu putea să fie alta decât cele aduse de vântul primăverii anului 1907!

Orbiți dar de lumină, să ne reîntoarcem oare, măcar o clipă, în întunericul trecutului?

Cine ar putea avea un astfel de gând?

Leacul este, dimpotrivă, a ne obișnui ochii cu lumină, ca prin razele sale să ne luminăm trecutul și să privim și viitorul în față, fără clipire! Atunci, prin dreapta și nepărtinitoarea judecată, vom pricepe multe din cele ce ni se păreau întunecoase, privindu-le în adevărata lor lumină; iar în luminoasa cale pe care ne avântăm de mai bine de o jumătate de veac, ne vom da sea-ma și vom vedea mai lămurit stâncile, prăpăstiile și primejdiile de încunju-rat, pentru a nu mai fi loviți ca în luna martie din anul grozav.

Să nu ne temem dar de lumină, s-o soarbem și s-o răspândim cât se poate mai mult, potrivind-o după firea neamului și trecutul său! Atunci, fără îndoială, în loc de a blestema vom binecuvânta cu toții primăvara din 1907, care ne-a arătat primejdii, pe care nimene nu le bănuiau, nimene pănă atunci.

Da! O spun aicea în curățenie de suflet sigur că nu voiu fi desmințit de nimene!

Unii nici nu bănuiau și alții nu-și dădeau seama de cele ce s-au pregătit o iarnă întreagă!

Nu bănuiau nimica conservatorii de la putere, deși aveau la îndămană toate ramurile ocârmuirei. Liberalii socoteau că primind în sânul lor niște elemente energice - periculoase numai atunci când sunt lăsate în voia lor, dar lesne de îndrumat pe calea binelui - își înmulțeau partizanii și astfel se apropiau de putere. Chiar căpeteniile adevărat culte și curate ale micului grupuleț, cu idei străine și nepotrivite neamului, se credeau în stare să stă-pânească pe semiculții și întunecați! de sub conducerea lor.

Conservatorii care prezidaseră expoziția jubiliară nu aveau niciun cu-vânt pentru a se retrage de la putere înainte de sfârșitul legislaturii; liberalii, dimpotrivă, voiau s-o capete cu orice preț înainte de acest termen, pentru a discredita partidul conservator; arătându-l neputincios să stea patru ani în șir la cârma țării și nu pregetară dar să dea mâna cu socialiștii, care erau bine hotărâți să primească tovărășia, dar numai cu gândul ascuns că odată ajunși la putere s-o dobândească deplină, înlăturând la timp priincios pe liberali.

Aceasta era mentalitatea politicianilor noștri de pe atunci. Nimene însă nu se gândea la cei mulți, la întunecata gloată talpa țării - cum o numim în timp de alegeri sau la nevoie - care se mișcă cu greu, dar odată pornită, poate arde, prăda și ucide! Iar oprită și zdrobită cu sila, poate împreuna în aceeași grozavă și năstrușnică ură și pe acei care au fost siliți să tragă în carne vie, și pe acei care au amăgit-o băgând-o în gura tunului!

În loc de ură de partid, căreia vă siliți a-i da firma mincinoasă de ură de clase, băgați de seamă, români, să nu stârniți ura împotriva surtucărimei. Vedeți? Țăranul a și găsit cuvântul care ne cuprinde pe toți, fără deosebire de partid sau de cultură! Noroc numai că românul nu poate să urască vreme îndelungată; încetând suferința, încetează și ura în sufletul lui cel bun!

Nimene dar nu-și da seama de primejdie: nici guvernul, nici opoziția, nici instigatorii răscoalei!

Când țăranii pin Moldova de sus începuseră a stâlci pe ovrei și a le risipi averile, toată lumea, în cap cu guvernul, crezu la o întindere a programelor de peste Prut, în țara noastră. Se luară în grabă jumătăți de măsuri, care în-totdeauna sunt cele mai primejdioase în asemenea împrejurări. Se trimise companii de optzeci de oameni, batalioane de trei sute și regimente de o mie; aceasta treptat, fără a se băga de seamă că se lovea în prestigiul armatei și că de se trimitea de la început o adevărată companie sau un batalion în-treg în primul sat răsvrătit, ar fi rămas învingător fără luptă și celelalte sate ar fi stat pe gânduri. Parchetele și polițiile căutau instigatori printre rușii potemkmiști sau studenții basarabeni!

Când Guvernul băgă de seamă că după moșiile ținute de ovrei, începeau acum a fi jefuite și acelea a unor proprietari mari și cu vază în partidul Conservator, crezu că mișcarea e pusă la cale de partidul liberal și socoti că face un act politic, retrăgându-se de la putere; lăsându-i să înăbușe în sânge, o răscoală pe care ei numai, o înscenaseră.

Până să se ia o asemenea hotărâre, ce bineînțeles nu putea fi luată dintr-o zi într-alta, răscoala se întinse cu repeziciunea fulgerului în întreaga țară, cuprinzând târgușoarele mici din Moldova, sărind de la Buhuși la Cotnar, Podul-Iloaei, Bivolari și câte altele. Apoi și Muntenia! De unde răscoalele avuseseră până atunci un caracter antesemit, deveniră agrare. În Teleorman și Vlașca se ardeau conacele și se ucideau proprietari și arendași, în Moldo-va țăranii cereau lotul universal a 25 de lei falcea.

Bieții liberali, deși nu înscenaseră nimic, pricepură de unde venea lovi-tura; primiră răspunderea și luară puterea facându-și datoria pe deplin. Și valuri de sânge nevinovat curseră atunci și se distruseră sate întregi! Capii socialiștilor îngroziți de cele săvârșite neprevăzute, dădură bineînțeles tot ajutorul pentru liniștirea unei mișcări ieșite din nesăbuința lor.

De unde să se aștepte apostolii luminii universale, ei care doreau ca tot cetățeanul să aibă voința lui în conducerea destinelor țării prin mijlocul co-legiului unic și al votului universal, de unde zic puteau să se aștepte că moș Iftimie de la Țuțora va pricepe înalta această concepție prin lotul universal a 25 lei falcea, și că va fi mai bine priceput de oameni decât d-lor?! Apoi tot ei să fie răspunzători și de bazaconiile scornite de Ghiță Dudău: deputăția universală a 25 lei leafa plătită la bătătura românului și câte altele? Vorba românească: unde dai și unde crapă!

Conu Grigore, din primele zile ale răscoalei, plecă la Iași pentru a se în-credința prin el însuși de starea lucrurilor. De acolo voia să meargă la Vul-tureni, unde avea să-și pregătească plugurile pentru arăturile de primăvară. De răscoală pe moșia lui nici nu visa; pentru că își cunoștea țăranii, oameni cuminți cu toții. Se știa iubit de dânșii și că, în caz de primejdie, ar fi fost în stare să-l apere cu viețile lor.

Trecând cu trăsura prin Șorogari, văzu o companie întreagă care staționa acolo, iar căpitanul care o comanda îl rugă să-l ia cu dânsul până la Vul-tureni, unde avea să dea niște ordine milițienilor. Bineînțeles că Vultureanu îl primi cu plăcere și pe drum căpitanul îi spuse că sergentul Alexandru Dudău îi raportase că satele de pe șesul Prutului erau foarte neliniștite și că se ducea acum să facă o inspecție și să-și adune rezerviștii și milițienii din compania lui; căci chiar acum primise ordine de mobilizare.

Cum ajunseră la curte, căpitanul și trimise după sergent care îi raportă verbal între patru ochi mai mult decât îi putuse scrie. Starea lucrurilor era cât se poate de primejdioasă.

Se vorbea de a da foc tuturor curților boierești și cea dintăi ar fi curtea lui conu Grigore, deși vulturenii sunt hotărâți să se opuie la una ca asta, și trimiseră chiar răspuns că nu numai că nu s-or duce la răzmerița, dar că să-i lese pe dânșii și pe boierul lor în pace; căci de altfel vor rupe picioarele celuia dintăi care va îndrăzni să le calce moșia sau satul.

— Cu toate acestea, să trăiți, dle căpitan, zise Lisandru, tot ar fi bine să avem ceva arme la noi, că în tot satul nu se află decât șase puști de vânătoare și două cu cremine! Cu astea, cu ciomegile și coasele, ce putem face noi un sat de oameni împotriva a unsprezece sate după cum se laudă ei c-or fi?

— Și când crezi ca să înceapă buclucul? întrebă căpitanul gânditor și ră-sucindu-și musteața.

— Cât de curând, să trăiți, dle căpitan! în noaptea asta n-aș crede, dar mâine dimineață, poate. Cică au primit știre anume când să se adune, dar când și unde n-am putut afla. Dacă v-am pomenit de ziua de mâine, e unde bețivul de Jitărescu să laudă la cârciumă: că ce o să mai chefuiască joi; și azi avem marți, dle căpitan.

— Apoi, dacă e așa, o să fie serviți d-lor după plac. Tu, măi băiete, să-ți adu-ni îndată toată suflarea de rezervist. Cu căruțele sau călări să vă duceți la magazia regimentului, să vă îmbrăcați și să vă luați armele. Vă veți întoarce la Șorogari unde se află dl locotenent cu compania. Lui o să-i raportezi cum mi-ai raportat și mie și îi vei spune că-l aștept să vie cu toată compania aici, la curte, în zori de ziuă, gata la luptă. Aici la sat și chiar oamenilor tăi vei spune că vă concentrez ca să plecăm la noapte la Podu-Iloaiei.

Aide pleacă fuga-n sat și cată să-ți asfințească soarele în Șorogari ca să vă odihniți și voi puțin înainte de a pleca încoace. Ordinele către dl locotenent și magazie ți le trimet eu îndată acasă prin un vătaf al boierului.

— Trăiți, dle căpitan, făcu Lisandru și își dădu drumu Ia vale în sat cât îl țineau picioarele, iar după o oră rezerviștii toți din Vultureni alergau în goana cailor spre căzărmile de la Copou.

Conu Grigore nici nu bănuia în ce pericol se afla și căpitanul se feri a-i vorbi despre cele ce aflase ca să nu-l neliniștească în zădar, până nu venea trupa. Atunci era hotărât să întrebuințeze la nevoie și autoritatea sa de comandant, ca să-l trimeată sub bună pază la Iași, pentru ca să nu i se poată întâmpla nimic.

Dacă în sat se zvonise despre gândurile răsculaților, printre slugile și argații de la curte nu se știa nimica. Timpul eră urât și geros, așa că oamenii își vedeau de trebile lor și se întorceau grăbiți să se încălzească la foc, spunând la snoave și povești. Cocoana Anica făcea la pasiansuri, și nu mai voia să dea în cărți, de oare ce îi tot cădea a moarte, întocmai ca în ajunul morții răposatului boer, D-zeu să-l erte! Apoi eră și rău dispusă, unde visase noaptea că-i cădeau măsălile din gură pe care de alt fel le pierduse pe toate de mult, dar tot era a rău că povestea moartea unor oameni iubiți, le și neînrudiți cu dânsa pentru că dinții cădeau cu iureri, dar fără sânge.

Pe la aprinsul lumânărilor și pe când conu Grigore sta la masă cu căpita-nul, se văzu deodată o mare lumină pe cer dinspre Cristești. Boierul trimise pe Mihalache să întrebe ce este. Acesta se întoarse îndată zicând că arde aria de la Mânzătești și că aleargă lumea într-acolo ca s-o stângă. Căpitanul încruntă din sprâncene și deveni tăcut. Conu Grigore crezându-l ostenit îl duse în iatacul lui, iar el se culcă în iatacul domniței Aglaii, care era alături și amândoi adormiră, trudiți cum erau de pe drum. Mihalache după ce strânse masa și stinse lumânările se reîntoarse în fosta camardinerie a conului Costache, devenită precum se știe odaia lui și pe care o mobilase după gustul său, atârnând de perete două pistoale turcești, un iatagan cerchezesc fără teacă și o pușcă de vânătoare cu două țevi, încărcate întotdeauna cu ali-ce de lup. Lumea din curte se liniștise demult. Doar o lumină se mai zărea în odaia cămărășiței, dar se stinse puțin mai în urmă, după ce coanei Anica îi reușise pasianțul lui Napoleon, lucru ce se întâmplă foarte rar și numai iarna; căci vara nu avea când.

Și în adevăr că bine raportase bătrânul Mihalache stăpânului său. Alerga lumea la foc; însă nu pentru a-l stânge, ci pentru a aprinde altul, menit să mistuie străvechea și mândra capitală a Țării Moldovei! Care călări câte doi pe o gloabă de cal, câte zece într-o căruță, se îndreptau cu toții spre Holboca și pe la orele 10 seara erau cu toții, pe podișul dinspre Iași, peste cinci mii de răzvrătiți sub conducerea generalisimului, care purta mândru chipiul le-giunii străine din Franța și barba în furculiță. Lângă el, primul său adjutant dl Ghiță Dudău, călare pe harmăsarul furat de la obiesniku de peste Prut, înarmat cu un revolver și un steag roș; care de altfel părea mai mult negru sub razele lunei. În stat-major mai zăreai și barba lui moș Iftimie care își spoise obrazul ca să nu fie recunoscut de autorități și călare pe o iapă bălțată pe care o lovea cu cogeamite buzdugan de o făcea să se clatine pe picioare; apoi de alde Jitărescu, Neculae Bețivul, absolventul din Păcurari și altă lume simandicoasă de același soiu.

Generalisimul se hotărî îndată să aplice planul lui Napoleon al III-lea la Solferino. Își împărți armata în trei corpuri și plecă în trei coloane spre inamic, pe care era sigur de altfel că nu-l va întâlni sau întalnindu-l chiar va trece sub ordinele sale.

Care nu-i fu mirarea, când suit cu statul său major pe un dâmb, ca orice cap de armată care se respectă și privind cu ochiana spre bariera Tătărași-lor, văzu înșirat, gata de luptă, un batalion întreg de infanterie și niște birje venite pe semne cu procurorul și alte autorități, pe care bravul general le luă de îndată drept tunuri, așa le străluceau alămurile sub razele lunii. Și să nu socotiți, mă rog, că era vorba de vrun batalion de cele de timp de pace, ci cogeamite șirag de lume ce nu-l puteai cuprinde cu ochii!

— Stați, noroade! strigă viteazul. Să nu se miște nimene. Am un plan grozav. Vedeți voi pe nenorociții ăștia? făcu el arătând armata. Peste o oră sunt toți ai noștri sau în rândurile noastre! Ori atunci,... nu mă veți mai re-vedea viu! Eu, și numai eu singur, mă voi jertfi pentru voi și cauza omenirii! Tăcere! Nu strigați, nu vă manifestați entuziasmul, să nu prindă inamicul de veste!

Și coborându-se falnic de pe cal, luă o glugă de pe spinarea unui cioban, cogeamite căciulă de oaie fumurie de la un altul, căruia îi mai împrumută și cârja, dădu ordin statului-major să-l aștepte două ore încheiate și de nu va veni până atuncea, va fi semn că l-au omorât. Iar în acest caz, Ghiță Dudău să ia comanda și să dea atacul, de îndată ca să-i răzbune moartea!

Apoi se coborî într-un șanț care în adevăr părea că duce spre armată, dar mai făcea și alte cotituri. De atunci, după cum prezisese singur viteazul, ni-mene n-a mai dat peste dânsul nici viu, dar nici mort! Să nu-l fi prins rușii peste Prut, că apa era încă înghețată?!

După ce trecură cele două ceasuri, Ghiță care ajunsese generalisim pe câmpul de onoare, trimese ceva iscoade să cerceteze ce-i cu armata. E nu-mai glumă ori are gând de harță? Se încredință însă că nu e glumă și că la ziuă o să-i atace de-a binele. Iscoadele o aflaseră aceasta de la cârciumaru de pe dâmbulețul ce se ridică în afară de barieră care ținea și el cu răsculații. Vorbise însă cu soldații și aflase că erau hotărâți să tragă și în părinții lor, dacă venea împrejurarea.

Ghiță văzând că nu mai era de stat cu mâinele în sân, înaintă călare în mijlocul mulțimei:

Fraților! striga el. Dacă vedeți că ne-a ieșit armata împotrivă, să nu vă spenați. Asta înseamnă ca cei de la București și-au schimbat planul și ca în loc de a ne desbară pentru vecie de ciocoii de la Iași și apoi să-i pisăm de la țară, după cum primisem eu porunca trebue să-i dibuim mai întâi pe moșieri pe la vizuinile lor și până ce ne vom face de petrecanie cu dânşii armata o să fie cu noi și o să ne ajute. Aida dar deocamdată să dăm buna dimineața cu conu Grigore Vultureanu, că numai bine trebuie să fi sosit aseară din București, aducând o sumă mare de bani pentru ca să-și pre-gătească munca câmpului pe toată vara. Așadar, la Vultureni, fraților, cu mine! De acolo vă duc eu și pe la ceilalți. N-aveți grijă că n-o să ne scape niciunul!

— La Vultureni! La Vultureni! strigară cu toții; dar numai vro șase-șapte sute se luară după Ghiță; ceilalți porniră să-l caute de fostul generalisim... pe la casele lor.

Bineînțeles, că statul-major urmă întreg pe noul său comandant, iar cele șase-șapte sute de soldați ai libertății erau în mare parte oameni cu diploma școlii din Păcurari. Mă prind pe ce voiți că n-ați fi găsit un singur gospodar de treabă printre dânșii. Tot unul și unul, care puteau câștiga mult, dar de pierdut n-aveau ce pierde, nici măcar năravul, care se ținea grapă de ei.

Când abia se îngâna ziua cu noaptea, ceata lui Ghiță intră în cea mai de-plină tăcere pe sub gangul de intrare în curtea lui conu Grigore. Într-o clipă surugiii, rândașii, argații, contabilul, vechilul și până și biata coana Anica fură legați burduf, fără a putea da măcar un țipet. Doar bietul Fideluș dădu un lătrat, dar căzu zdrobit de călcâiul unui răsculat. La bucătărie dădură peste dl Niță Spânul care, auzind vuiet, apucase frigarea cea de argint și le strigă:

— Haoleo, fugiți la naiba, că vă mănânc pe toți nefripți, nesărați și fără sos! N-o vedeți că taie ca briciul?

Dar și el avu soarta lui Fideluș. Cu capul despicat de un topor se răstur-nă în sunetul arămei a dragelor sale tingiri.

Lui Mihalache, care nu dormea greu niciodată, i se păru că aude zgomot neobișnuit în curte. Privind pe fereastră, își dădu îndată seama de primej-die, apucă pușca din cui și se repezi în iatacele boierești strigând:

— Fugiți prin balconul de la parc că vin răsculații să vă omoare! Au um-plut curtea! Eu mă duc să-i țin de vorbă cu astă rugină de pușcă, dar fugiți repede că mult n-o să-i pot ținea!

Se repezi în fugă spre ceardacul dinspre curte, strigând:

— Înapoi, nemernicilor, că vă stârpesc pe toți!

Și, fără a mai aștepta, dădu foc din amândouă țevile, rostogolind în țară-nă pe Jitărescu și pe Neculae Bețivul. Până să încarce, mai bine de 40 de inși tăbărâră pe scări în frunte cu Ghiță și cu moș Iftimie care, ridicând îndată grozavul buzdugan, sfărmă capul bietului bătrân rostogolindu-l fără simțire pe lespedele ceardacului!

Conu Grigore, departe de a urma sfatul lui Mihalache, aruncă halatul său pe umere, puse picioarele în papuci și, fără nicio armă, urmat de că-pitan, dezbrăcat și el, dar cu sabia goală într-o mână și cu revolverul în >cealaltă se avântă spre ceardac, unde ajunse în acea clipă în care bietul său servitor se zbătea în ghiarele morții.

— Ce vă este, copii, întrebă el măreț șifără teamă? V-ați apucat acum să omorâți bătrânii? Ce voiți de la mine?

— Uit-te ia ce voim, răcni ucigașul lui Mihalache, ridicând buzduganul pentru a doua oară. Căpitanul fu însă mai iute și îi vârî toată sabia pana în plăsele în pieptul lui moș Iftimie, care scăpă buzduganul și căzu zicând: „m-ai mâncat fript, afurisitule!” Ghiță atunci înaintând cu furie către Gri-gore Vultureanu îi strigă:

— Ții tu minte, căzătură bătrână, lovitura de picior pe care mi-ai dat-o la București? Na lovitură mai sigură! Și îi zbură creierii cu revolverul, apoi mai trase un foc în căpitan pe care-l nimeri drept în inimă!

— De acum, fraților, zbieră el pe jumătate nebun de fapta lui, luați tot ce veți găsi aicea, că al vostru e totul. Mie nu-mi trebuie nimica că m-am răzbunat destul! Ardeți și dărâmați tot ce nu veți putea lua, să nu rămâie nici piatră peste piatră.

Deodată o mână rece o apucă pe a lui. Era Mihalache, care trezit din amețeală, se târâse până la el în brânci.

— Ucigașule! spuse bătrânul cu vocea șuierătoare a celor murinzi. Asta ți-e răsplata pentru binele ce ți l-a făcut conu Costache?... și eu sunt uci-gaș!... și eu am omorât doi oameni din pricina ta, spurcatule!... că tu i-ai înnebunit și i-ai adus aicea!... o știu!... o văd! Mi-o spune inima!... Tu ești vinovat de moartea lor și de moartea noastră!... Tot sângele vărsat, pe capul tău să cadă, ștergând urmele botezului!... Eu mor,... dar mor curat că m-am ținut de jurământul ce îl făcusem stăpânului meu,... pe care mă duc să-l slujesc acum și dincolo,... cum l-am slujit aicea!... Tu,... tu o să mori și tu... n-ai grijă,... până diseară,... când va asfinți soarele,... ține minte blestemul lui Mihalache Stamati!...

Apoi deschizând ochii mari și sculându-se drept în picioare:

— Îndată! răcni bătrânul, vin îndată, Măria Ta! Vorbeam cu niște răi! Și făcând doi pași înainte ca hipnotizat, se prăvăli cu capu înainte pe scări.

Toți ramaseră îngroziți de cele ce se petrecuseră.

Dar nimene n-avu vreme să stea mult în reculegere că deodată, de sub gang, apăru o secție de infanteriști sub comanda sergentului Dudău Ale-xandru, pe când dinspre parc se auziau tropăituri și semnale de goarne.

Ce se întâmplase?

Locotenentul pornise mai devreme compania, că văzuse de departe răsculațn intrând în curtea de la Vultureni. Trimisese dar secția lui Du-dau să ație calea la poartă, alte două secții le trimise prin parc să oprească ieșirea răsculaților prin partea ceea, iar el venea în susținere cu restul companiei.

Prea târziu însă, căci nenorocirea se întâmplase și făptuitorul reușise să fugă.

În adevăr, Ghiță cum văzu pe fratele său mai mic apărând sub gang cu soldații, fugi prin sufragerie, salon și cerdac într-un desiș al parcului îna-inte ca soldații să-l fi putut zări; apoi de icolo se strecură până la locul unde își legase harmăsarul, încălecă pe el și ztură peste dealuri și câmpii spre pădurile de Ia Repedea. Dar până acolo nu-i putu ajunge bietul cal și pe când sărea un șanț din grădina Rivalet, fosta reședință de vară a lui Mihai-Vodă Sturza, bietul animal crăpă de oboseală, trântindu-l pe Ghiță în niște spini unde leșină de durere, de tulburare și poate chiar de remușcare!

În urma lui răsculații văzându-se înghesuiți între ziduri și cu toate ie-șirile tăiate, căci fiecare latură de dinafară era păzită de un îndoit rând de santinele și nu te puteai strecura prin nicio deschizătură, nici chiar pe acoperământ, căzură toți în genunchi cerând iertare și dând pe gol pe capii lor! Ziceau că au fost amăgiți pe bună-dreptate și socoteau că regele și guvernu poronciseră să se răscoale.

Se poate c-or fi avut și dreptate, căci l-am auzit pe prietenul nostru Ghiță îndrugând minciuni și mai gogonate.

Bietul locotenent mai avu de furcă și cu țăranii din Vultureni, gata să se încaiere cu trupa, pentru că nu lăsau să se răzbune asupra răsculaților care le omorâseră pe bunul lor boier.

— La moarte ucigașii și derbedeii! strigau ei. Nu v-am hotărât să nu căl-cați pe la noi? Cine sunteți voi, pârliților? Țărani sunteți voi? Gospodari? Gospodăriile voastre sunt la ocnă și la criminalul din Iași! Lasă-ne, dle ofițer, să ne facem de petrecanie cu dânșii.

— Înapoi cu toții, strigă locotenentul, că pun să vă împuște pe toți ca pe niște câini! Nu vedeți că s-au predat și sunt sub privegherea și răspunderea mea? N-aveți grijă că-i voi duce pe toți la Iași. Nu va scapa niciunul. De acum ei sunt ai legii și legea nu-i va cruța. Fiecăruia după faptă și pedeapsă. Dar voi să nu vă atingeți de niciunul că datoria mea de soldat ar fi să-i apăr împotriva voastră și nu fac ei cu toții cât viața unui gospodar cinstit.

— Așa e! Așa e! strigară vulturenii într-un glas. Dacă te legi d-ta să-i dai pe mâna judecății, ia-i d-ta pe suflet, dar de o vrea să fugă vreunul, apoi dă peste ciomegile noastre!

Când însă dădură soldații de trupul căpitanului lor pe care-l iubeau cu toții, fu o adevărată minune că nu se năpustiră cu baionetele asupra prizo-nierilor.

Capitolul XIX
Blestemat de părinți! Judecata și blestemul fraților!

Jalea era de nedescris Ia curtea din Vultureni!

Soldații își regretau căpitanul, care fusese întotdeauna bun și drept cu ei și pe care îl știau părinte de familie. Liniștiți întrucâtva și rechemați Ia simțul datoriei de către superiorii lor nu mai puțin mișcați ca dânșii, stă-teau posomorâți sub arme, cu lacrimile în ochi, privind cu ură grămada de răzvrătiți, reduși acum la neputință!

Aceștia abătuți aveau și ei ură în suflet; dar nu atât împotriva soldaților, cât a celora de către care fuseseră amăgiți. își dădeau bună-seamă acum că nici Regele, nici Regina nu doreau pieirea surtucărimii; că armata o să-i împuște ca pe niște câini turbați la cea mai mică mișcare și că în loc de pământ a 25 lei falcea or să capete numai câte 25 de ani de petrecere la tem-niță. Apoi câți dintre dânșii nu aveau ceva păcate de ascuns, care vor ieși de acum toate la lumină! Și toate belelele acestea pe capul lor, numai pentru că se luaseră după minciunile unor spurcați care i-au adus ca pe niște boi la măcelărie și la pierzanie, și care spălaseră cu toții putina, după ce-i băgaseră în belea!

Țăranii vultureni și slugile din curte blestemau pe răzvrătiți. Veniți cu mic, cu mare, bărbați, femei, copii, îl plângeau din toată inima lor curată și blândă pe sărmanul boier care plătise cu viața singura vină ce o avea în ochii lor; de a-i fi cam părăsit de la o vreme, lăsându-i pe mâini străine.

— Era bun la suflet, drept și milos, ziceau ei, ca tată-seu, D-zeu să-l ierte pe conu Costache! care o viață întreagă de om a împărtășit împreună cu noi și zilele cele bune, și cele rele, ajutându-ne la nevoi și sfatuindu-ne ca un părinte. Dacă se lua conu Grigore după pilda părintelui său și rămânea în mijlocul nostru, în loc să umble la București după menestere, nici câinii ăștia turbați și fără de lege n-ar fi îndrăznit să vie împotriva lui. Că boierul bătrân era cunoscut de oameni cale de șapte poște și iubit de toată lumea, nu numai de noi!

Apoi către prizonieri:

— Și ce-ați înțeles acuma, turbaților, că ați ridicat viața la patru creștini cinstiți? Că de ăștialalți trei nu ne este nicio milă, fiind niște talhari cum sunteți cu toții! Ce ați înțeles că ați pus pe drumuri atâta lume, fagăduin-du-i pământ? Pământ vă trebuie vouă, pârliților, care l-ați dat pe rachiu și pe acel ce l-ați avut? Iată că o să căpătați pământ destul acum când vi s-or îngropa oasele și năravul! Să dea D-zeu să vă împuște pe toți governu ca pe fiarele sălbatice. Auzi? Pământ la unia ca voi? Da când ați lucrat voi pământ vreodată? Poate de silă, în curtea temniței, cu baioneta soldatu-lui la spate! Oameni gospodari sunteți voi? Gospodarii care se luaseră ca niște proști după voi v-au părăsit, bre! astă-noapte, când și-au dat seamă cine sunteți! Și acum din pricina voastră or să-și piarză și ei zilișoarele de muncă, umblând pe la procurori. Iaca ce ați făcut, mișeilor, nu v-ar mai răbda pământul.

Coana Anica, sărmana, deși o prinsese frigurile de spaima ce o trăsese, ieși din casă desbrobodită și legată la frunte cu o basma care îi menținea pe tâmple felii crude de cartofi, bune pentru dureri de cap. Se târî cum putu până în fața cadavrului stăpânului său, dădu un țipet și căzu leșinată; apoi mai leșină o dată în fața bietului căpitan pe care nu-l văzuse decât în ajun și pentru a treia oară zărind trupul lui Mihalache, pe care nu-l băgase în seamă când se suise pe scări! Pe țigan găsi de prisos să se ducă să-l mai vadă în bucătărie, ca să nu leșine pentru a patra oară. Trei leșinuri erau prea de-ajuns în o singură zi. De câte ori leșinase coana Anica, țiganca de la spălătorie care se luase după dânsa ținând isonul bocitului din gură, iar în mâini cu mănunchi de pene de gâscă și o cutie de chibrituri, ardea câte o pană și i-o ducea la nas ca s-o trezească. Biata coana în durerea ei uitase și de moartea lui Fideluș pe care-l alăptase cu lingurița, când murise Fifița, drăguța lui mamă, lăsându-l singur și orfan pe lumea asta!

Știm că Ghiță Dudău după ce reuși să se strecoare din parc, își găsi-se armăsarul, se aruncase pe dânsul apucând peste câmpii și peste dealuri înspre pădurile de la Repedea; de asemenea, ne amintim că pământul era acoperit cu un strat gros de zăpadă. Sergentul Lisandru, venind în urma sa, așeză o sentinelă tocmai pe locul unde fusese legat armăsarul, văzu bă-ligar proaspăt, zapada frământată și urme de copite, care mergeau în linie dreaptă înspre șesul Bahluiului, se coborau într-o vale, apoi se ridicau până pe muchia unui deal la o depărtare destul de mare, luând toate drumurile de-a curmezișul. Urmele erau proaspete de tot. Cine altul decât un fugar putea s-o croiască așa de-a dreptul pe câmp, cu primejdia de a se prăbuși într-un șanț sau într-o groapă acoperită de zăpadă? Răzvrătiți! îl arătaseră pe Ghiță ca fiind capul mișcării și spuseră chiar că umbla călare pe un cal alb și purtând în mâini un steag roș. Steagul se găsise aruncat în mijlocul salonului, dar Ghiță dispăruse și tot așa și armăsarul. Nicio îndoială dar că ale lor trebuiau să fie urmele.

Lisandru nu pierdu niciun minut și în pas alergător se duse de raportă locotenentului celea ce văzuse, precum și bănuielile sale.

— Evident că sunt urmele făptașului, zise locotenentul, evident că tre-buie pus mâna pe dânsul cât mai în grabă; dar trebuie să fie departe și nu-l putem ajunge pe jos. De am avea măcar unul sau doi jandarmi călări Nu puteam prevedea cazul, că ceream vreo câțiva călărași, când trecu aseara un escadron prin Șorogari ca să se ducă Ia Stâncă.

— Trăiți, dle locotenent, făcu Lisandru, ordonați să înhame doi cai de a boierului la o căruță, dați-mi vro câțiva oameni din companie și vi-l aduc eu, viu sau mort!

— Ideia e bună, răspunse ofițerul; dar pe tine nu te pot trimite, sergent; pentru că fiind chiar frate bun cu urmăritul, ori l-ai face scăpat, ori de ciudă că ți-a dezonorat numele l-ai ucide. Și este neapărat să fie prins viu, ca în-treaga urzeală să iasă la lumină.

— Răspundem noi cu viețile noastre pentru Lisandru, răcniră vulturenii! îl știm de mic și n-ar mai avea traiu între noi dacă ar face o pacoste ca asta. Lasați-l să-și spele ponosul, care l-a adus un ticălos întregului nostru sat.

— Bine, făcu locotenentul, să fie așa precum ziceți voi. Am și eu încre-dere în d-ta, sergent, însă când îl vei prinde nu-l vei mai aduce aicea în zădar. Du-te de-a dreptul cu el și-l predă în mâna parchetului.

Vechilul puse îndată trei căruțe la dispoziția armatei, precum și cai vătă-jilor, înșeuați gata. Mama Ilinca care venise cu lumea la curte se sui pe ne-simțite într-o căruță și când vrură s-o dea jos începu să țipe că nici moartă nu se scoboară, pentru că vrea să blasteme în față pe cel ce i-a făcut neamul de rușine. Văzând moș Sandu că nu o poate îndupleca nici într-un chip, se sui și el lângă dânsa. Lisandru luase doisprezece oameni, patru călări și opt în cele două căruțe. Între ei era și soldatul rezervist Constantin Dudău.

Porniră dar pe urmele fugarului și urmărirea nu fu lungă, nici grea. În șe-sul Bahluiului întâlniră după o cărămidărie pe un țigan, pe care-l cercetară. Acesta le spuse că a văzut un om venind în goană pe un cal alb parcă dinspre Cristești, dar că a sărit gardul de la Socola unde se pare că a fi căzut cu cal cu tot După cât arătă țiganul, niciun ceas n-o fi trecut de la întâmplare.

Așa trebuia să și fie, că nu trecuse mai mult de un ceas și jumătate de la sosirea companiei în Vultureni; iar până la plecarea urmăritorului din curtea boierească, cel mult să fi trecut un ceas.

Luându-se dar tot după urme și după arătările țiganului, dădură lesne de hoitul armăsarului crăpat și la cinci pași mai departe de el, Ghiță zăcea tot în nesimțire.

După ce se încredințară că era viu, îl legară binișor, ceea ce îl făcu pe Ghiță să deschidă ochii.

— Da bună vreme, bădiță Gheorghe, îi spuse Constantin, care avea nă-ravul să glumească în împrejurările cele mai grele! Ai dormit bine în mă-racmi?

— Unde mă aflu? făcu Ghiță zăpăcit. Pentru ce m-ați legat?

— Ia! ca să n-o mai iei razna peste dealuri ca adinioare și să nu mai crăpi bunătate de cal, răspunse glumețul soldat.

— Deocamdată, făcu posomorât sergentul Lisandru, te afli într-o pădure, ca haiducii, dar mi-i teamă că de acum o să-ți duci zilele la gros, cu tâlharii, bădiță!

— Îmi este totuna! răspunse criminalul ridicând din umeri. Faceți cu mine ce voiți. De acum pot să mor, că m-am răzbunat!

— Și pentru ce te-ai răzbunat, tartarule, mâncate-ar viermii pământului?! făcu mama Ilinca înfuriată. Pentru vacile cu lapte pe care ți le-a dat boierii când erai mic? Ori pentru boii ce ți-a dăruit și pe care n-ai fost vrednic să-i înjugi nici măcar o dată? Atunci de ce nu m-ai ucis și pe mine care ți-am dat laptele meu din sân și tată-tău care ți-a dat viață? Că doar tot atâta rău ți-am făcut și noi!

— Zi, urmă moș Sandu, că boii și vacile ți le-a dăruit conu Costache, iar nu conu Grigore. Dar cine a stăruit să te lese în voia ta ca să înveți altă carte decât aceea pe care ți-o hotărâsem noi? A cui pâine ai mâncat tu atâta vreme, pe când credeai că ne-ai legat pe toți la gard, ca pe niște dobitoace? A lui conu Grigore, săracul, care tot trăgea nădejde că-ți vei reveni singur în fire! El ne-a împiedicat să te luăm din București, pe când erai încă un mucos de băiat, care, poate, între melesteul mă-tei și chelfănelile ce le-ai fi primit de la mine, te făceai om de treabă! Ce socoți tu că ne-ai înșelat vrodată cu minciunile tale, măi băiete? Crezi că nu știam că ai luat numele unui prieten al tău care murise, pentru ca să scapi de oștire, nemernicule? Ba știam și că te-ai făcut comisar pe nume străin și că, furând bani de la o comună în Dobrogea, ai fugit în lume ca să scapi de pușcărie, tâlharule! Bine, când ai primit tu la Paris scrisoarea mea, pe care tot conu Grigore îl pusese pe grămătic s-o scrie, n-ai înțeles, tâmpitule, că le știam noi toate? Dacă ne mărturiseai atunci adevărul și ne încredințam și noi că te căiești de faptele tale, știi tu ce s-ar fi întâmplat? Conu Grigore, pe care l-ai omo-rât mișelește azi-dimineață, era gata să meargă el singur la Paris, să-ți caute acolo un rost de om cinstit, până ce te-ai fi putut înapoia fără teamă în țară, unde altfel te-ar fi așteptat pușcăria! Dar chiar alaltăseară când a venit îna-dins din București pentru ca să ne împace și mi-a poruncit ca să te iert, so-coți că nu mi-a povestit câte minciuni îi ai îndrugat la București, când te-a întrebat pe unde ai umblat și ce-ai făcut? S-a prefăcut că te crede, fiindu-i milă de rușinea ta. De atunci nu mi-a mai fost dat să-l mai văd decât mort și ucis de tine, nemernicule... Of! nimic nu se poate ascunde pe lumea asta, măi Ghiță! Cât despre lumea cealaltă, nici nu face să mai vorbesc de dânsa cu un prăpădit ca tine care și-a dat sufletul dracului! Dacă ți le înșir pe șleau toate, nu este în nădejdea că te vei pocăi sau îndrepta. Nădejde nu mai poate fi pentru tine nici pe lumea asta, nici pe cealalta pe care o tăgă-duiești! Ți le spun ca să vezi cât sunt de proști acei ce se cred deșțepți tare, ca tine, și cât au fost de buni și îndelung răbdători acei pe care îi socoteai de proști! Conu Grigore și-a pierdut zilele din prea marea lui bunătate. Tu, măi băiete, deși pornit din firea mea și dintr-a mă-tei, femeie vrednică și cinstită, ai ieșit soiu rău chiar din copilărie! Blăstemul meu să te urmeze viață și la ceasul morții!

— Amin! Dreaptă ți-i vorba bărbate, zise Ilinca, și întorcându-se către Ghiță: blăstămat să fii și de mine, scorpie veninoasă, pe care am purtat-o în sân

— Blestemați-mă în voie, iubitorii mei părinți, care nu m-ați iubit nicio-dată, zise Ghiță cu nerușinare și obrăznicie; care m-ați ținut la vatra noastră numai cât timp n-ați putut face almintrilea, umplându-mă de ocări și de bătăi, pentru bietul codru de mămăligă care mi-l aruncați ca la câine! Nici nu-mi pasă de blestemul vostru, nici nu mă sparii de el! Ce puteți pricepe, sărmanilor întunecați? Cum ați putea înțelege că l-am ucis pe Gr. Vultu-reanu, pentru că mă pălmuise acum paisprezece ani la București, voi care ați fost deprinși cu sudălmile și bătăile boierești, tocmai din copilărie? De unde ați putea pricepe ce vra să zică onoarea la om? Poate doar frate-meu, Lisandru, care e militar și are oarecare cultură, deoarece a ajuns sergent.

— Adevărat ai grăit, făcu sergentul cam ironic, scumpă este onoarea la militar, precum și la tot omul cinstit. Odată onoarea patată, trebuiește sânge ca s-o poți spăla. Dar pentru ca să ai onoare de răzbunat, trebuie mai întăi ca să fii om cinstit; adică să nu furi, să nu înșeli pe nimeni. Așa ai făcut d-ta, bădiță?... Parcă nu tocmai... hai?

Și pe când bietul Ghiță plecă capul, răutăciosul de Constantin adaugă:

— Apoi vezi, d-ta, că de te-a lovit conu Grigore cu palma peste obraz ori cu vârful cizmei în altă parte - că am aflat-o și pe asta - păcatul nu era așa de mare, ca n-a putut omul să se întâlnească cu onoarea d-tale, care zburase nat, departe, încolo și demult!

— O fraților, fraților mei iubiți, oftă Ghiță cu jale, nu vorbiți așa că mă doare și stau neputincios în măinele voastre! Mai ales tu Lisandre, care ești mai luminat de cât dânșii. Ei nu mă pot pricepe, dar tu? Nu simți că sunt o victimă? Martirul unei mari idei, pentru care am vrut să-mi jertfesc tinereția, viitorul și viața?!

— Așa întrebă Constantin? Atunci de ce goneai așa de strașnic dineoare de ți-a crăpăt și calul de sub tine?

— Lasă-l, bre, în pace, făcu Lisandru! Lasă omul să-și verse focul! Nu e bine să-l iai în batjocură, că e prizonierul nostru, oricum ar fi!

— Mulțumesc, dragul meu frate! Știam, că din tot neamul nostru, tu ești mai bun și mai nobil pentru că ești mai luminat! Ascultă-mă dar cu luare aminte, înainte de a mă osândi. Nu ți-ai dat oare seama în mintea ta mai cultă că, de veacuri, cei bogați s-au unit cu toții pentru ca să ne jupoaie, folosindu-se de munca noastră? Și-au împrejmuit vetrele cu gar-duri, moșiile cu brazde și movili, iar țările cu granițe despărțind neamu-rile între ele și învrăjbindu-le una împotriva alteia, numai din lăcomie și ifosuri boierești.

Apoi au făcut legi ca să le consfințească hrăpirile și v-au luat pe voi de la vetrele voastre, de pe ogorul udat cu sudorile voastre, pentru ca să vă vărsați sângele vostru curat, să ucideți oameni de alte limbi, dar tot frați cu voi și aceasta numai ca să le apărați averile și bogățiile, fagăduindu-vă, prin popii lor, toate fericirile pe lumea cealaltă și îngrozindu-vă cu strășniciile iadului!

— Ba să mă ierți, d-ta, întrerupse sergentul foarte serios. Nu numai pentru ca să păzim averile bogaților, nici vetrele noastre, ne vărsăm noi sângele. Dar pentru a le feri de încălcările străinilor, pentru a apăra cenușa străbu-nilor, mormintele părinților, pământul neamului și onoarea patriei! Apoi, dacă pentru a-ți spăla onoarea pătată, ai găsit cu cale să ucizi pe un bătrân, ne vei da voie și nouă să ne jertfim viața pentru onoarea neamului româ-nesc, care prețuiește cel puțin cât onoarea d-tale.

— Nu numai pentru aceasta l-am ucis pe Vultureanu, căci de ar fi fost de seama mea, l-aș fi iertat ori m-aș fi răzbunat pe el în luptă dreaptă! L-am osândit pieirii, pentru că insulta ce o suferisem era batjocura care o treaptă întreagă o aruncă alteia! Era lovitura bogaților, a hrâpitorilor și a îngânfați-lor, ce o primeam în numele umiliților, a jăfuiților și muritorilor de foame! A pierit jertfa și el, dar jertfa trecutului și a prezentului, prin mâna viitorului! Ca dânsul vor pieri toate stările de azi și din sângele lor va ieși o lume nouă, un soare nou va răsări pe cer, mai strălucitor și mai cald decât acesta, revărsând lumina științei și căldura frăției în toate mințile și în toate sufle-tele! Frumoasă și dreaptă va fi lumea aceea, unde nu se vor mai ridica nici granițe, nici hotare; unde nu vor mai fi legi, fiecare om fiind însuși legea; unde toate vor fi a tuturor, unde nimeni nu va avea nimic de prisos, dar nu va duce lipsă de nimica; unde tot omul va putea culege roada acolo unde o întâlnește mai frumoasă și mai bună!

— Frumos de tot, făcu neastâmpăratul Constantin dând din cap. Și roa-da cea proastă și pipernicită s-o culeagă doar numai prostănacu care a sădit-o cu sudoarea lui pe cea bună și frumoasă! Așa e, bădiță? Bună vorbă şi asta!

— Da lasă-l, măi, în pace, se răsti Lisandru. Nu ți-am zis? Cu mine zice că grăiește. Lasă-mă dar să-i răspund tot eu. Apoi către pnsonier: Și lumea asta frumoasă și dreaptă o dorești? Pe dânsa voiai s-o pregătești din dragos-tea ta cea mare pentru noi și pentru popor? Pentru asta te-ai jertfit și ești acum ca și intrat în ocnă?

— Da, Lisandre! Pentru asta! Și nu sunt singur! Suntem mii,... sute de mii,... milioane poate, care gândim la fel! Nu numai în țara noastră mică și neînsemnată, dar în lumea întreagă! Și viitorul e al nostru. Lumea veche e zdruncinată din temelii, se clatină și în curând va răsări soarele cel nou și cu el lumea cea nouă și dreaptă! Nu vezi ce se petrece sub ochii tăi, aici aproape peste Prut?

— Acolo, bădiță, e altă vorbă! N-am grăit eu cu cei de dincolo? făcu ser-gentul. Nu-s tot de ai noștri? Se fac oamenii frați cu dracu, până să treacă puntea! Ei caută să scape de limbi străine! Dacă îi mai scarmănă pe evrei și îi vâră pe boieri în sudori cerându-le pământurile, e că unia s-au prea întrecut cu camăta și câștigurile, iar ceilalți s-au rusit al dracului și caută să rusească pe toată lumea. Cât despre pământ, năzuie și ei să-l capete mai ieftin; dar nu degeaba, cum vrei tu și cu miile tale de nesăbuiți.

Dacă acolo vă este ținta, degeaba vă este truda și osteneala. Căci, în orice țară vei umbla, tot sunt mai mulți oameni cinstiți, mai mult sau mai puțin cuprinși, muncitori și cu inime curate decât de alde voi! Și ați întrebat pe ei, ne-ai întrebat pe noi, dacă am primi și v-am lăsa să luați averea omului, pentru ca s-o împărțiți fie chiar nouă? Nouă pământ de pomană nu ne tre-buie! Câștigat prin muncă ori moștenit de la părinți, al lui este! Dacă i-l iau cu sila, sunt un hoț. Că l-ar fi furat și el de la alții? Bun! Să zicem și așa. Apoi dacă a fost el hoț, să mă fee și eu ca dânsul? Și dacă l-oi ucide sau l-oi goni dintr-ale sale, n-o sări vecinul sau vreun alt flămând să-mi dea și mie în cap? Mi-o spus-o chiar dintr-ai voștri că erați vro cinci-șase mii pe podișul de la Holboca. Toată lumea asta se luase după tine, socotind că guvernul și proprietarii, speriați de numărul vostru cel mare, vor scădea chiria pămân-tului poate și până la 25 de lei falcea ori de nu, tot vor lăsa ceva. Când a fost vorba de prădat, de ucis și de jefuit, toți gospodarii și oamenii de treabă te-au lăsat baltă și te-ai ales numai cu șase-șapte sute de bețivi și de pun-gași! Ce rău ne mai cunoașteți voi care vă lăudați că sunteți porniți din opincă! Iaca, eu am fost cu compania mai zilele trecute, prin Podu-Iloaiei și Tărgu-Frumos. Și ce crezi că am văzut acolo? Pe jidanii, care sunt de alt neam și de altă lege, bătuți măr, ce-i dreptul; dar ucis n-am văzut niciunul. Oameni gospodari și cinstiți, cu mințile întunecate de vin și de rachiu, spăr-gând prăvăliile, aruncând marfa pe uliță, dându-i chiar foc ca să ardă; dar să se atingă vreunul de dânsa? Doamne păzește! Doar numai de-alde acei pe care îi aveai astă-noapte în ceata ta! Vezi dar că, în ziua când cei mulți și de treabă ar afla scopurile voastre adevărate, vor lua cu parul cel din gard ca pe câinele turbat! Nu mai trageți degeaba nădejde că voi sunteți mulțimea. De ar fi așa, nu v-ar mai încăpea nici temnițele. De v-am lăsa și nu v-am pune botnița, poate ne-ați turba și pe noi. Dar nu se mai prinde de-acum, că vă cunoaștem și știm cât vă plătește pielea! Dacă ați fost și voi amăgiți, veniți-vă în fire; nu căutați să molipsiți lumea și să necinstiți pământul care o să vă înghită.

Da ia să venim la altă vorbă, bădiță.

Pe conu Grigore zici că l-ai omorât din răzbunare. Pe sluga lui credin-cioasă, știu că nu l-ai omorât tu. Da căpitanul nostru, un viteaz care-și văr-sase sângele pentru țară, un drept în fața lui D-zeu, care era bun ca pâinea caldă, care ne iubea pe toți ca pe cei șase copii pe care i-ai făcut orfani, mișelule! Acest vrednic militar care-și făcea datoria singur în fața a șapte sute de turbați, îți pătase și el onoarea?

— Voia să ma împuște, răspunse Ghiță.

— Ca să scape din ghiarele tale un bătrân fără arme!... Și din vro patru-zeci care erați pe ceardac - că vă cunosc și numele la toți - nu s-a găsit unul să-l reducă la neputință fără a-l omorî? Nu! Doamne ferește! Pentru că cu toții erați numai fricoși, gata la jaf și la dări de foc, și care dați lăturile când e vorba de pieile voastre spurcate. Și tata de era acolo, ai fi tras într-însul numai ca să nu te zgârie glontele căpitanului!

Să știi că din clipa în care ți-am aflat această din urmă faptă, frate nu mi-ai mai fost. Pot să fiu fratele unui ucigaș... dar al unui mișel... niciodată!! Unesc și blestemul meu cu al părinților noștri!

— Și eu, zise Constantin încruntat. Afurisit să fii și de mine!

— Și acum, reluă sergentul Lisandru sculându-se, destulă ți-a fost vor-ba! Umflați-l, băieți, și-l puneți în căruța cea de dinainte; îngrămădiți-vă într-însa și în a doua; pe cea de-a treia s-o lăsați goală. Dumneata, tată, și, măta, mămucă, să nu veniți după noi să vă vadă lumea că sunteți părinți de ucigaș. Destulă pacoste pe capul neamului nostru. Pe noi nu ne vor bănui trecătorii, pențru că suntem în uniforme... Dacă vă mai cere inima, luați-vă ramas bun de la nemernic, apoi suiți-vă în căruța cea goală și vă întoarceți la sat, pe când noi o să-l ducem pe d-lui la prefectură, după poruncă.

Nenorociți! bătrâni nu răspunseră nimic; numai aruncară amândoi câte o privire de nespusă jale și nemărginită dragoste asupra celuia pe care-l născuseră, în care puseseră atâta nădejde și pentru care făuriseră atâtea vi-suri de curată, harnică și vrednică fericire! Niciunul însă nu să mișcă din loc, întorcând capul ca să-și ascundă astfel șiroile de lacrimi care le udau obrajii. Apoi, în tăcere și cu pașii șovăind, se îndreptară spre a treia căruță, pe când celelalte două, înconjurate de cei patru soldați călări, se îndreptau în goană, prin bariera Socolei, spre palatul administrativ.

După o jumătate de oră, convoiul ajunse pe piața palatului. Prefectul și procurorul general erau însă plecați la Vultureni; așa că un procuror de serviciu luă măsurile cuvenite și pe la orele 12 din zi Ghiță Dudău își făcu intrarea solemnă în vechea școală din strada Păcurari, cum o numise Necu-lae-bețivu, care acum zăcea în curtea lui conu Grigore, așteptându-și rân-dul la autopsia medicului în cădere.

Fiindcă ordinul era dat ca Ghiță să fie pus la secret și în prevenție, ni-mene nu se gândi a-i face vro percheziție sau a-i schimba hainele, mai ales în învălmășeala care domnea atuncea, fu târât într-o celulă mică cam de vro trei metri pătrați, dar foarte înaltă în tavan, și luminată de o ferestruie prevăzută cu gratii groase de fier la care abia puteai ajunge numai suindu-te cu picioarele pe o măsuță de brad, singura care, cu un scăunaș și un pătișor de lemn, alcătuiau mobilierul celulei. Patul era prevăzut cu un mindir, o perină de paie și o cergă de învălit. Pe masă se vedea o oală știrbă, plină cu apă, iar, ascuns într-un colț - nelipsitul hârdău.

Aceasta era locuința ce înfama burghezime, în zgârcenia ei cumplită și murdară, o punea, ce e drept că fără plată, la dispoziția unui geniu de talia lui Ghiță, a unui martir al umanității, a unui sfânt, al cărui nume va fi în-scris în martirologul și calendarele lumii noui și reîntinerite, dacă lumea nouă însă va mai catadicsi să aibă martiroloage și calendare, aceste resturi ale bigotismului și ale ignoranței!

Capitolul XX
Moartea lui Cain

După ce mâncă cu lăcomie porția ce i se aduse în celulă - căci bietul om nu luase nimic în gură tocmai din ajun, adică de când plecase de la Țuțora - Ghiță se trânti pe pat și căzu de îndată într-o toropeală vecină cucină cU somnul; ochii îi ramaseră deschiși. Deşi nu prea fuma mult de obiceiu, dar acum gașmd în brâu doua pachete cu țigarete, cu care se amerindase pentru toată întâmplarea la cârciuma din Holboca, incepu să fumeze țigări peste țigări, fără multa cheltuială de chibrituri, căci aprindea țigară dHa țigară trimițând în tavan rotogoale de fum albastru.

O rază strălucitoare de soare trecea prin gratiile ferestrei până jos pe podele, alcătuind ca un stâlp de lumină ce lăsa într-un semiîntuneric albăs-triu patul și ungherele celulei; iar fumul de țigară, îndreptându-se mereu în sus spre raza luminoasă, se prefăcea într-un abur străveziu plin de mii de atome scânteietoare, care se tot jucau între ele înfățișând fel de fel de flori și îi hipnotizau vederile.

Tot privind așa, i se păru de Ia o vreme că aburul acesta se făcea tot mai des și mai întunecos pe unele locuri, pe când în altele, deși pierdea din străvezia lui, devenea mai deschis și mai luminos; așa că totul începu să închipuiască margenile unui chip omenesc, cam nedeslușit la început, dar deslușindu-se tot mai lămurit, până se arătă chipul cuconului Costache Vultureanu. Atât de bine hotărâtă și de deslușită i se păru această vedenie, încât i se părea că ar fi putut s-o atingă cu mâna.

Rămase uimit! Se știa treaz,... deschidea ochii cât putea mai mari și to-tuși avea înaintea lui ceva mult mai lămurit decât chipurile pe care i se în-tâmplase să le vadă prin vis. Se socotea prea luminat ca să creadă în stafii, care de obiceiu, gândea el, sparie numai pe proști și apar numai noaptea pe întuneric; iar niciodată ziua în amiaza mare,... ba încă și într-o rază de soare!

Totuși nu se putea tăgădui că tocmai pe conu Costache Vultureanu îl avea în față.

Mărețul boier îl privea cu o nețărmurită îndurerare: ochii săi mari de sub sprincenele stufoase și cărunte, luminați ca de o rază de pe lumea cea-laltă, se uitau la ucigașul fiului său cu atâta milă, dragoste și jale, cum tre-buie să privească de dincolo la noi sufletele drepte care ne-au iubit fiind în viață, ne așteptau cu dor și ne văd acum pierduți și depărtați pentru vecie, din pricina faptelor noastre urâte. Nu ei, ci noi atuncea suntem acei cu ade-vărat lipsiți de viață; pe când trăiesc, ne plâng și ne roagă!

Îngrozit, Ghiță mai văzu că buzele bătrânului se mișcă... Îi recunoscu și glasul și auzi că-i spune:

„Câine! Câine! Unde este fratele tău Abel?”

Cu sângele pe jumătate înghețat și cu borboane de sudori reci pe frunte, Ghiță sări în picioare... dar vedenia dispăruse.

— Ptiu, drace! făcu viteazul Dudău rușinându-se de spaima ce-o trăsese. Apoi așezându-se pe un scaun cu coatele pe masă, după ce înlătură ulcica de pe dânsa:

— Na că am ajuns și eu în doaga pustnicilor din Evul Mediu, care-l ve-deau pe D-zeu cu barba albă, ori pe Scaraoțchi cu coarne și cu limba de foc! Tiii! Dar rău mi-au mai zdruncinat creierii întâmplările de astăzi! Auzi? Eu, Ghiță Dudău, om cult și în toată firea, să am vedenii ca babele și copiii ner-voși! Ce prostie! Cum un creier, luminat și sănătos, poate născoci asemenea nesăbuinți, fără de nicio noimă, fără de niciun înțeles?

Auzi? Bietul Costache Vultureanu, să vie tocmai de la moșia lui unde-i sunt îngropate oasele, la penitenciarul de la Iași ca să-mi spuie: „Câine, Câine, unde este fratele tău Abel? Adică, cu alte cuvinte, s-o sculat din groapă ca să mă dojenească pe mine că i-am ucis cuconașul. Ha, ha, ha! Da de unde eu și cu Gr. Vultureanu - frați? Știu că mama a fost totdeauna femeie cinstită; iar când m-am născut, conu Costache era om trecut și demult nu se mai ținea de fleacuri. Atunci, ce legătură pot avea cuvin-tele acestea luate din Biblie cu faptele mele? Cât mai sunt de proști aceia care cred în cuvintele Scripturii! Uit-te ce-mi spunea bietul bătrân la Vultureni pe când eram copil, arătându-mi Biblia și Evanghelia:

„Vezi tu, măi băiete, cartea această sfântă? Mulți o citesc, dar puțini își bat capul s-o priceapă; iar din pricina asta, mulți sunt aceia care-i tăgă-duiesc adevărurile. Însă nu este într-însa un singur cuvânt, care să nu fie adevărat și oricât s-ar trudi știința sau cugetul omenesc, tot la dânsa or să ajungă, cu cât se vor apropia mai mult de adevărul desăvârșit. Tocmai când cuvintele acestor cărți apar mai nedeslușite și protivnice chiar bunu-lui-simț, atuncea cuprind într-însele mai mult adevăr, pentru că ele vorbesc numai în pilde. Totul atârnă deci de la înțelepciunea omului, ca să dezlege taina acestor pilde”.

— Auzi, nesăbuință?! Să zicem că fiind totdeauna nedeslușite și întune-coase, bine-credincioșii scot dintr-însele înțelesuri pe care nu le au și le potrivesc d-lor după împrejurări și cum le vine mai bine. Așa se vede că, în neștire, am făcut și eu mai adineoare: atât vedenia, cât și cuvintele acestea, pe care le-am învățat în nevinovata mea copilărie, erau numai niște născo-ciri ale creierului meu obosit și zdruncinat. Dovadă că la prima mișcare ce am făcut au amuțit și dispărut fără urme. Dar cum de am pus în gura lui conu Costache niște cuvinte atât de nepotrivite cu împrejurările? Prin ce întovărășire de idei tocmai cuvintele aceste biblice mi s-au ivit în gând şi nu altele?

Să vedem.

Chiar după arătările Bibliei, Cain este întruchiparea tuturor relelor por-niri: zulipsirea, furia, siluirea, omorul, căci îndeletnicirea sa de căpetenie era, pe langă lucrarea pământului, vânătoarea și luptele cu fiarele sălbatice.

Abel a cărui îndeletnicire era păstoria, unde munca cu mâinile este ne-însemnata șt lașa timp destul minții și gândirii să se desvolte-n voie - a fost întruchiparea pornirilor bune și frumoase: bunătatea, blândețea, iubirea și credința. Însemnează cea dintâi nedreptate făptuită în lume de către acela care, deși de o fire cu victima sa, n-a putut să-și desvolte îndeajuns creierul, lăsându-l să se ofilească în folosul materiei...

— Apoi, făcu Ghiță adâncindu-se tot mai mult în cugetările sale, odată ce amândoi eram frați și de aceeași fire, pare lămurit că de li s-ar fi schimbat din copilărie îndeletnicirile și felul de viață, făcând din Abel vânătorul și din Cain blândul păstor de turme, li s-ar fi schimbat firile în chip cu totul opus și poate Abel l-ar fi ucis pe Cain.

Înțelesul pildei acesteia trebuie să fie dar: că în tot omul ce se naște să-lășluiesc la început un Abel și un Cain. Ei se dezvoltă spre bine sau spre rău, după felul creșterii, îndeletnicirile și împrejurările vieții. Când dăm drumul relelor noastre porniri, când ne lăsăm în voia furiei, când făptuim nedrep-tatea și silnicia, Cainul nostru lăuntric îl ucide dar pe Abel.

Adâncă mai este și taina cugetului omenesc! Un cuget, o gândire, care ni se par răsărite în mintea noastră chiar acum, sălășluiau poate demult în noi, pregătite demult și cu încetul. Cum altfel s-ar putea tălmăci că cuvintele Bibliei, învățate de mine în copilărie, să mi se înfățișeze astăzi cu un înțeles atât de logic și de lămurit? Rostind cuvintele acestea, bătrânul boier nu mă mustra pentru că i-am ucis fiul care nu-mi era nimica și nici lui nu-i mai este nimica, fiind astăzi, amândoi, numai niște leșuri mai mult sau mai puțin putrezite. Era Abelul din mine care îl mustra pe Cain! Era conștiința care mă mustra, pentru faptele mele, pentru întreaga mea viață plină numai de răutăți și prin care Cain l-a ucis pe Abel.

Să vedem acum dacă acest Abel a ființat vrodată în mine:

— O, da, da! Am fost și eu Abel altădată! Aceasta nu o pot tăgădui. Când am început să mă luminez și să cuget, povățuit și priveghiat de aproape de către bătrânul Vultureanu, ca Abel, eram numai bunătate, blândețe și credință! Credeam în D-zeu și în Sf. Treime, în Maica Domnului cea fără de prihană și în sfinții, care au îndurat chinuri și și-au jertfit viețile pentru adevăr, lumină și dreptate! Iubeam cele sfinte din toată inimioara mea cea curată de copil și nedrept a fost tata azi-dimineață când mi-a spus că de mic eram soiu rău. Nu este adevărat! Nu eram rău pe atunci, ci dimpotrivă curat la suflet și la cuget. Îmi iubeam părinții, binefăcătorii și neamul. Visam de bucuriile raiului în care aveam să mă împreunez pentru vecie cu tot ce este bine, frumos și drept. Mă îngrozea gândul că, din pricina păcatelor ce le-aș face, aș fi lipsit pe veci de această bucurie. Ajunsesem la convingerea că, decât să înșeli sau să iai lucrul altuia, este mai bine să suferi înșelăciunea răilor și să pierzi ce este al tău cu dreptul.

Dar când am auzit profesori de liceu - ceea ce pentru mine înfățișă cul-mea luminii și a științei - zicându-mi că Raiul și Iadul sunt aicea pe pământ și că singura răsplată a binelui este conștiința binelui ce l-ai făcut, cum aș mai fi putut crede în răsplată și pedeapsa cerului și cum m-aș fi putut mul-țămi cu această răsplată de înaltă rațiune, eu un biet copil de doisprezece ori paisprezece ani!?

Când îmi vedeam camarazii mințindu-se și înșelându-se între dânșii, premiile distribuindu-se, nu după merit, ci după influență, cei mincinoși și înșelători admirați pentru deșteptăciunea lor, puteam eu oare să mai cred în bine, adevăr și dreptate, văzându-le pângărite și batjocorite în tot ceasul! Căci eram luat de prost și de nătărău de câte ori îndrăzneam să pomenesc măcar de dânsele!

Cum aș fi putut urma să-mi iubesc și să-mi cinstesc biserica, când o ve-deam, la zile mari și serbări oficiale, locaș de întâlnire sau de corvadă pen-tru cei de sus; iar în restul anului, tăgăduită, hulită și batjocorită în tot felul? Când luminătorii noștri îi tăgăduiau adevărurile. Când o făceau răspunză-toare de ignoranța ori de purtarea scandaloasă a vreunuia din membrii ei? Când nu o dată i-am auzit spunând că decât creștin ortodox îi mai bine să fie cineva budist sau musulman?

Ce dragoste și ce respect putem avea pentru țara aceasta ortodoxă, când în întrunirile publice - pe care le cercetam cu nesați - vedeam pe fruntașii neamului batjocorindu-se unii pe alții și învinuindu-se de pungași sau vân-dut străinilor? Când băgăiu de seamă că cuvintele înălțătoare de patrie și de dragoste de neam, care mă entuziasmau până în fundul sufletului, erau numai niște vorbe goale și sunătoare, în care nu credeau nici ei, de care-și băteau joc și pe care nu le întrebuințau decât ca să-și înmulțească numărul partizanilor și să-și poată astfel face trebile lor personale?!

Și astfel zilnic: în dormitor, în clasă, la recreație, la fiecare răspântie sau colț de stradă, Cain îl ucidea pe Abelul din mine.

Câine! Câine! Unde este fratele tău Abel?!

Fiind însă că tot omul are nevoie să creadă și să iubească; să-și făurească o credința, o dragoste și nâzuinți frumoase, atunci când nu se poate împăca cu acele ce ar trebui să-i fie firești, primii și eu cu tot focul tinereții ideile și crezul socialiștilor celor mai înaintați.

Dragostea de neam și de biserică dovedindu-mi-se de false și mincinoa-se visa, de dragoste universală, de patrie obștească, având în cuprinsul ei întreaga omenire!

Visai Raiul, nu dincolo de viață, ci chiar aici pe acest pământ:

Toate elementele făpturii supuse omului prin mijlocul științei; liberta-tea, egalitatea și frăția stăpânind singure lumea nouă; în care toți oamenii vor fi pe deplin liberi, deopotrivă cu toții și frați între dânșii; în care lume legile vor fi de prisos, fiecare cunoscându-și datoria și îndeplinind-o din dragoste, din convingere și nesilit de nimene; în care nu vor mai fi nici cri-me, nici rezbeluri - aceste crime în mai mare - în sfârșit, în care dreptatea fără prihană va isvorî din neprihănitele cugete!

Dar a visa... este oare de ajuns?... Aceia care hrănesc asemenea năzuințe sunt datori, chiar pentru binele omenirii, să le făptuiască cu orice preț. Pu-ținii aceștia cum și-ar putea ajunge scopul, oricât ar avea sufletul de mare, oricât de luminați ar fi și conștienți de menirea lor față de mulțimele celor obijduiți, când o mână de haini, de netrebnici și de hrăpitori stăpânesc lu-mea cu sila și prin puterea neștiinței o țin ferecată în lanțurile întunericului și nu te lasă ca să luminezi gloatele.

Se zice că doisprezece oameni din popor, însuflețiți de către un al trei-sprezecelea pe care-l luaseră drept D-zeu, fiindcă era mai luminat ca dân-șii, răsturnară lumea veche și o cuceriră numai prin puterea cuvântului... da!... Dar în câte veacuri?... Cu câți martiri?!... Câte valuri de sânge nu s-au vărsat și nu se varsă până și în zilele noastre, în numele D-zeului lor?!... Și totuși lumea tot rea a rămas, nedreaptă, fățarnică și hrăpitoare! Drep-tele și luminoasele cuvinte ale Nazarineanului au putut răsturna tronuri, capiște și sinagoage; dar mâna cea de haini a știut să renască mai aprigă și mai hrăpitoare, iar, fățarnică, și-a făcut uneltă de asuprire, de nedreptate și de întuneric tocmai din dreptele și luminoasele cuvinte ale teslarului din Nazareth.

Adevărul și Lumina nu se pot impune numai prin cuvinte, în zilele noastre, de către o minoritate luminată unor mulțimi crescute de veacuri în eresurile unui adevăr mincinos și al unei lumini falșe! Pentru a se stârpi eresurile, trebuie negreșit ca adevărul să se impuie prin silă. Vine atuncea Cain și, crezând că se pune în slujba adevărului, pentru stârpirea minciunii, își întrebuințează armele sale obișnuite, adică: zulipsirea, furia, siluirea, răutatea, crima, omorându-și chiar fratele.

Câine! Câine! Unde este fratele tău Abel!?

Dar credința această nouă, care mi-a făurit-o mintea și cugetarea mea din cele văzute, auzite, citite și judecate de mine, să fie oare întemeiată pe adevăr? Căci și eu în felul meu sunt bine-credincios, cu toate că nu cred în biserică!

Dacă mă aflu pe calea cea dreaptă, dacă celea ce am crezut până acu-ma sunt adevărate, apoi nici vorbă că oricât l-ar ucide Cain pe Abel, oricât sânge ar curge un timp, foloasele ar fi covârșitor de mari pentru omenirea viitoare, ajunsă la libertatea deplină, la deplina egalitate și la deplina frăție. Sunt dar nu numai de iertat, dar de laudă, ca martiri ai viitorului, toți aten-tatorii care caută, prin omoruri și teroare, a nimici societatea de astazi. In locul altarului, al tronului și al familiei creștine care au adus atâtea rele, nedreptăți, întuneric și suferinți, ei vor să așeze societatea viitorului pe aceste trei noi pietre de temelie, treime mult mai vădită și mai adevărată, decât era veche, pe care n-a văzut-o nimene, dar una și nedespărțită, ca și dân-sa, pentru că nu poate ființa libertatea deplină, fără deplină egalitate, nici fără frăția deplină. Odată lumea așezată pe aceste temelii sigure, ar fi ajuns la cea mai înaltă treaptă a fericirii. Și ar urma deci în liniște calea sa spre propășire, spre desăvârșit, fără a se mai teme de vreo zguduire în viitor și oricâte jertfe ar fi costat dobândirea acestui ideal, ar reieși biruința lui Abel și înfrângerea lui Cain pentru totdeauna.

Dar idealul acesta căruia m-am jertfit și împreună cu mine alte cinci vieți omenești, căzute astă-noapte, fie prin mine însumi, fie din pricina mea, să poate el concepe în deplinătatea lui? Să poate concepe în depli-nătatea ei ideea unei libertăți depline, unei depline egalități și înfrățiri depline?

Ia să le cercetez pe tustrele la rând odată că m-am încredințat că ele trei sunt una și nedespărțite:

Libertatea mea deplină n-ar aduce oare nicio vătămare libertății aproa-pelui meu? Căci atunci acesta nu s-ar mai bucura de libertatea lui deplină; iar liber-tatea, egalitatea și frăția fiind una și nedespărțite, ar dispărea prin faptul unei singure nedreptăți. Dacă mă opresc însă în deplinătatea libertății mele, fie pentru a nu vătama deplina libertate a altuia, fie din milă sau din dragoste, unde-mi este atuncea deplina mea libertate? Iar dacă voi încerca cumva să mă bucur de dânsa deplină, fără a mă gândi la aproapele meu, iarăși va veni Cain cu obicinuitele sale arme și-l va omorî pe Abel, fratele său.

Egalitatea deplină ne-o dă firea numai în fața morții. În societatea nouă, nemaifiind legi, pentru cuvântul că conștiința individului va fi singura lege, om cu om va fi deopotrivă nu numai în drepturi, dar și în datoriile sale către semenii Iul.. Dar dacă omul va mai avea și datorii către alți oameni, țnă întreb iarăși în ce va consta libertatea lui deplină?... Pentru a putea trăi țn societate trebuie să producă. Dreptul de societate nu-l putem recunoaște în societatea viitoare. Fiecare om va munci din convingere, din dragoste, nesilit de nimene și căutând să producă cât mai mult, după puterea lui de muncă și după însușirile sale firești sau intelectuale. Pentru ca egalitatea să fie deplină, va trebui ca drepturile fiecărui cetățean să fie potrivite cu pro-dusul muncii sale. Oare munca salahorului, care va căra piatră meșterului zidar, va putea fi prețăluită deopotrivă cu munca învățatului care va fi hără-zit omenirii o descoperire științifică? Dacă răsplata va fi deopotrivă pentru amândoi, unde va fi dreptatea? Iar dacă învățatul se va bucura, cât de puțin, de un drept mai mare decât al salahorului, unde va fi atuncea egalitatea?

Din ziua când vom fi desființat dreptul de proprietate, care va fi nebu-nul care să-și mai clădească o casă sau să-și sădească un pom? Cine este acela care să arunce în pământ o ghindă, dacă nu știe că se va răcori sub umbra stejarului?! în asemenea întocmiri, pe cine l-ar mai trage inima să tragă o brazdă adâncă și roditoare? Pământul fiind al tuturor și al nimănui, s-ar vlăgui în curând, nefiind cine să-l îngrijească cu drag, să-l îngrașe sau să-l economisească prin alternarea productelor. Tot așa se va întâmpla și cu pădurile, fiecare cetățean, putând a le tăia fără rost și după trebuințele sale. Și ele vor dispărea în curând; iar odată dispărute, vor săca și izvoarele, și râurile. Trândavul și leneșul se va folosi de munca și deșteptăciunea harni-cului; risipitorul și nărăvitul - de roadele strângătorului cinstit. Împărțirea pământului în loturi egale celora ce s-ar lega să-l lucreze cu milă și cu minte ar fi restabilirea proprietății, deci o lucrare nedreaptă și vremelnică, pentru că nepotriviți suntem între noi ca înțelepciune, ca putere de muncă și ca năravuri. Din nedreptate s-ar naște iar zulipsirea, ura, răzbunarea și iar Cain ar veni să-l omoare pe fratele său Abel.

Rămâne acuma înfrățirea universală. S-o cercetez și pe asta:

Că oamenii ar fi frați cu toții nu s-ar putea admite decât primind de bună obârșia pe care ne-o dă Biblia cu Adam și Eva. Această obârșie însă este pusă în zilele noastre la mare îndoială de către mulți învățați, care, în-temeiați pe descoperiri și adevăruri științifice, tind a ne înrudi mai degrabă cu maimuțele, peștii și chiar bureții. Împotriva teoriei științifice, ia să primesc deocamdată legenda Biblică:

Sunt eu oare frate cu tata, mama, nevasta, unchii și verii mei? De este așa, pentru ce s-a mai ostenit mintea omenească să stârnească denumiri deosebite pentru fiecare din aceste grade de înrudire și aceasta în toate lim-bile vorbite în lumea întreagă? Așa că chiar după Scriptură, suntem numai într-un oare grad de rudenie, iar nicicum frați între noi. Cuvântul acesta de frate arată numai comunitatea de obârșie după Biblie, comunitatea pe care știința o tăgăduiește. Ea ar mai arăta solidari-tatea și egalitatea la care dorim să ajungem și la care au tins înainte de noi și creștinii. Dar alta este solidaritatea și alta frăția - dovadă că au amândouă cuvinte și înțelesuri deosebite. Pot să fiu solidar cu cineva și să nu am pentru dânsul nicio dragoste; pe când frăția - una din cele trei temelii pe care voim să clădim societatea vii-toare - cuprinde într-însa dragostea conștientă și liberă și egalitatea depli-nă, căci una sunt și nedespărțite. Așadar, și noi, ca și creștinii, propovăduim dragostea aproapelui.

Să văd acuma cine-mi este mai aproape?

Tata, mama, nevasta și copiii sunt cei mai apropiați; apoi vin frații și surorile, unchii și mătușele, precum și copiii lor; cei de-o limbă și de-o fire cu mine, adică neamul, după cum îi zicem noi, românii, neamurile cele mai mult sau mai puțin înrudite cu al meu; și hăt, tocmai la urmă de tot, acea falnică omenire, căreia îi jertfeau toate dragostele mele cele mai curate și fi-rești, deși, după noile teorii ale științei moderne, abia dacă această omenire îmi este mai aproape decât maimuțele, peștii și bureții.

Dar atunci,... făcu Ghiță Dudău sculându-se de pe scaun și începând a umbla prin mica lui celulă. Dragostea de Patrie - pe care o respingeam ca o idolatrie - acel dor de țară, care mi-a sfâșiat inima de atâtea ori pe când eram departe și între străini, este nu numai firească, dar și urmarea logică a dragostei aproapelui și a solidarității omenești, care au și ele aceleași grade de datorii către cel mai aproape de mine.

Așadar, acea dragoste și frăție universală, pe care nu le-am găsit nicăirea decât vorbe - au doară nu țin minte ce-am pățit eu la Marsilia? Este numai o năzuință bolnăvicioasă, nefirească și nedreaptă, asemănătoare cu părinte-le care și-ar lepăda făptuirile pe drumuri, pentru a crește niște copii străini, ori cu fiul nemernic, care s-ar lepăda de mama care l-a născut, pentru a-și alege alta mai bogată sau mai mândră! Iată dar că și această dragoste și frăție universală este o nedreptate, pentru că înădușă dragostele cele firești și iar Cain vine să-l omoare pe Abel, fratele său.

Și pentru asemenea ideal mincinos și nedrept, urmă Ghiță grăbind pa-sul și învârtindu-se ca leul în cușcă, pentru asemenea închipuiri ademe-nitoare, dar mai nestatornice decât vedenia mea de adineoare, am respins dragostele cele firești, cele sfinte și dătătoare de fericiri curate? Pentru ele mi-am pătat mâinele în sângele adevăraților mei frați? Da! înțeleg! Văd acum adevăratul înțeles al acelei vedenii! Câine! Eu sunt Cain! Adevăratul Cain care și-a ucis fratele.

Câine! Câine! Unde este Abel, fratele tău!

Dar nu!... Nu se poate!... Nu sunt eu ucigașul!... Mâinele mele sunt pline de sânge; dar sângele acesta nu l-am vărsat eu, ci voi! Voi, amăgitorii mei! Am fost unelta oarbă și inconștientă, pe când voi și numai voi ați fost făp-tuitorii! Voi pe care v-am crezut mai luminați ca mine și m-ați pătruns de teoriile voastre distrugătoare. Voi care mi-ați ridicat credința cea adevărată, mângâierea cea alinătoare de suferințe, nădejdea cea dătătoare de viață și de putere sufletească!

Iată ce ați făcut din mine și din atâția alții!

Și ce ne-ați dat în schimb și mie, și sutelor de întunecați și semiculți, care v-am crezut cuvintele? Ce ne-ați dat în schimb ca să luptăm în viață? Numai ura de clase pe care nu o cunoșteam înainte de voi; îndoiala, apoi tăgada necugetată pe care ni le-ați sădit în suflet; deznădejdea, disperarea și la urmă dorința să ne atârnăm trupurile pe toate crăcile pomilor din Cismi-giu sau ale teilor de la șoseaua Kiseleff, când ne lipsește revolverul cu șase focuri, otrava sau modernul spirt denaturat!

Apoi, privind spre fereastră la razele frumosului asfințit:

— Spuneți-mi voi, apostolii umanității și ai înfrățirii universale, care alte daruri ne le-ați hărăzit, afară de acestea? Ce-i vinovat soarele că nu-l vedeți, pentru că închideți ochii, spre a-i tăgădui lumina?!

Ce-i vinovată cumpăna dreptei judecăți, că-i strâmbați voi pârghia cu minciunile voastre, rostite numai în folosul vostru, în dauna noastră și a întregii omeniri, în numele căreia mai aveți neobrăzarea să spuneți că grăiți?!

Nesocotiților! Pentru asemenea nesăbuinți primejduiți voi ființa și viito-rul țării? O! voi ce stați la adăpost și la căldură, gata să vă cocoțați cât de sus pe leșurile noastre, pentru asemenea scornituri blestemate cad oare și vor mai cădea mii de suflete înnebunite de palavrele voastre, dar nevinovate, amăgite și întărtate mișelește de către voi? Căci, am auzit-o chiar azi-di-mineață din gura fratelui meu Lisandru: „Ostașii români nu vă vor lăsa sa pătați cinstea neamului! îi cunosc pe ei! Sunt curați la suflet și-și vor face datoria, de ar trebui să tragă și asupra părinților lor!”

Nu vă fie frică însă, că gloanțele lor nu vă vor putea nimeri niciodată, de bine ce știți a vă păzi pielea, în folosul... omenirii! Cădea-vor jertfă, numai nevinovății, întunecații cei mulți și vreo câțiva nesăbuiți ca mine! Voi veți ști să vă lepădați de noi cât mai repede, să vă ștergeți și urmele cu dibăcie și din dragoste și milă pentru omenire să vă ridicați tocmai în fruntea bu-catelor! Vai însă și de voi, când vă va ajunge, ca pe mine, ceasul remușcării!

Și iată pentru cine și cui m-am jertfit! Iată pentru ce mi-am întinat și su-fletul, și mâinele în sângele unui bătrân care-mi făcuse atâta bine și al unui vrednic oștean, care apăra legea și dreptatea împotriva nesăbuinței mele!

Dar la ce-mi mai este bună astăzi remușcarea, decât a-mi mări chinurile și durerile?! La ce aș mai trăi, când toate s-au sfârșit pentru mine? Trăind, ce rost aș mai avea pe lume? Fiindcă la noi nu este pedeapsa cu moarte, mă vor băga pe viață în fundul unei ocne. Să zicem că fiind dibaciu voi ști să mă strecor și de acolo; ori purtându-mă bine vreo câțiva ani, voi avea norocul să mă grațieze. Ei și-apoi? Care-mi va fi viața? Nu tot de fost pușcăriaș? Dacă încep în sufletul meu astăzi chinurile remușcării simt că nu mai am în mine puterea adevăratei căinți și-mi va lipsi de-acum pentru totdeauna nădejdea! Și tot voi sunteți de vină! Da! Câini Eu sunt de acum Cain; dar pentru că voi l-ați ucis pe Abelul din mine!

Haide, făcu bietul Ghiță oftând din adâncul inimii, nu mai vreau, nu pot să mai trăiesc! Acum e timpul prielnic, soarele începe a se coborî și după blestemul pe care mi l-a aruncat bătrânul Mihalache, nu trebuie să asfințească soarele de astăzi, înainte ca să-mi fi luat eu pedeapsa!

Se sui pe masă, iar văzând că nu ajunge până la gratiile ferestrei, trase și scaunul după dânsul, se sui pe el și desfacând cureaua lungă cu care era încins peste brâu, o legă de gratia din mijloc, azvârlind scaunul pe pat; apoi făcând un laț la celalt capăt al curelei își trecu capul prin laț și începu a de-părta masa cu picioarele, împingând-o și pe dânsa tot spre pat ca să nu facă zgomot, de ar cădea cumva și să nu atragă băgarea de seamă a sentinelei ce se plimba prin sală.

— O, Doamne, făcu bietul desnădăjduit! Dacă este adevărat că ființezi în ceruri, dacă tu ești D-zeul dreptății, al milei și al îndurării, primește în împărăția ta pe Abelul din mine... Iar pe Cain, Doamne,... pe Cain trimite-l în fundul Ghehenii ca să se socotească cu amăgitorii săi!

Masa depărtându-se din ce în ce mai mult, tocmai pe când rostea ul-timele aceste cuvinte, Ghiță Dudău își pierdu cumpătul și rămase atârnat de curea, care răsucindu-se, îl întoarse cu fața spre fereastră; și soarele de primăvară îi trimise, poate în semn de Dumnezeiască iertare, o ultimă rază de lumină, înainte de a se da, măreț, după dealurile dinspre Galata!

Când veniră să-i aducă porția de seară, îl găsiră pe bietul Ghiță rece și neînsuflețit

Iar fiindcă nu fusese încă judecat, se dădu, după mare stăruință, voie părinților săi să-l îngroape în cimitirul din Vultureni, care se află alături cu bisericuța din vale, acea cu proptele multe și care ține minte tocmai din vremile volintirilor lui Ipsilante.

SFÂRŞIT