Editura „CARTEA ROMÂNEASCĂ”

Alecsandri V., Poezii, ediție nouă. . . . . . 30.—

Unsere Krieger (Ostașii noștri), tradu-cere de A. Altmann. . . . . . 4.—

Die Blandusische Quelle (Fântana Blan-duziei) traducere de A. Altmann. .7.50

Anghel D., Poezii. . . . . . 28.—

Asachl Gh., Nuvele istorice. . . . . . 30.—

Bâgulescu Gh. Căpitan, Zile de energie . . . . . . 6.50

Blaga Lucian, Poemele luminii — premiala de Academia Română. . . . . . 4.—

Pietre pentru templul meu. . . . . . 4.—

Boliac Cesar, Meditații și poezii,. . . . . . 30.—

— Bolintineanu D., Călătorii vol. I. . . . . . 30.—

— Idem, vol II,. . . . . . 30.—

— Idem, proză. . . . . . 30.—

Bucuța Emanoil, Florile inimii. . . . . . 20.—

Caragiale L. I., Opere complecte. Teatru, vol. I. 25.—

Opere complecte. Teatru, vol. II. . . 25.—

Momente, Schiţe, Amintiri, vol. I. . 25.—

Nuvele, Povestiri. . . . . . 25.

Cazaban Al., Intre frac și cojoc. . . . . . 14.—

Păcatul Sfinției Sale. . . . . . 28.

Coșbuc G., Balade și idile. . . . . . 25.—

Fire de tort. . . . . . 35.

Ziarul unui pierde-vară. . . . . .20.

Cântece de vitejie. . . . . . 20.

Sacontala, traducere după Calidasa . 25.—

Războiul nostru pentru neatârnare, povestit pe înțelesul tuturor. . . . . . 25.—

Povestea unei coroane de oțel. . . . . . 25.—

Creangă Ion, Opere complecte, ed. VI.. . . . . .50.—

Dulfu P., Isprăvile lui Păcală, cu ilustrații — Premiată de Academia Română . 30.

Dumnezeu și Oamenii (Vechinl testament) în versuri, ilustrat. . . . 24.—

Isus Mântuitorul, dupâ Sfânta Scriptură cu numeroase ilustrații. . . . . 20.—

Păcală argat, comedie poporană, cu cântece . . . . . 20.—

C. SANDU-ALDEA

BUCUREŞTI

EDITURA „CARTEA ROMANEASCĂ”

PE MĂRGINEANCA

[...]

PPE MĂRGINEANCA
I

Când erà soarele ca de două sulițe pe cer, d-l Franţ veni acasă spre a luà gustarea de dimineață. El descălecă și dete calul unui argat. Apoi începú a-și bate ușor cu cravașa carâmbul cismei drepte, pc când privirea lui alunecă peste tot ce întâlnea ca peste un luciu nelămurit și fu-muriu în care se topeau formele lucrurilor încunjurătoare. Se vedea bine că în clipele acelea d-l Franţ erà cine ştie unde cu gândul.

O domnișoară năltuţă, bălaie, cu obrajii ca pierseca și cu ochii albaștri ca floarea de me-rișor, răsărì în pridvorul casei, strtgându-i în chip de bună dimineața: cu-cu! Apoi venì repede spre el și-i întinse fruntea la sărutat. Avea un șort vienez, alb ca hârtia, sub care se lămureau frumoasele ei forme de fecioară bine desvoltată, iar în păr își prinsese un trandafir. Din toată ființa ei se împrăștià acel dulce farmec al tinereţei care înveselește și înviorează tot ce-i în jurul ei.

— Ce vrei să iei astăzi ? — întrebă ea pe Franț după câteva clipe.

— Ce-o fi! — răspunse el.

— O cafeà cu lapte! — zise ea râzând.

— A, nu! Asta nu!

— O fripturică ?

— Ideia nu mi se pare de loc rea.

— Știam eu ! - zise râzând domnișoara și plecă să deă cuvenitele ordine.

Pentru a satisface curiozitatea cititorilor neràbdători, trebuie să spun imediat că dom-nișoara în chestiune nu erà altcineva decât sora lui Franț, lui Franț Müller, administra-torul moșiei Mărgineanca (proprietatea d-lui Nistor Arțăreanu), că numele ei de botez erà Mariana și că întreaga convorbire de mai sus s’a făcut în nemțește pentru simplul motiv că sora lui Franț, venită numai de câteva luni în țară, nu prea știà bine românește. Dar chiar dacă ar fi știut bine românește, eu aș pune rămășag că tot nemțește ar fi vorbit, pentru că orice popor ține mai mult la limba lui (afară bine înțeles de așa numita elită a neamului nostru).

Franț intră în chioșcul din fața casei și se așeză la o masă. Scoase un carnet și începú a însemnà ceva în el cu creionul, oprindu-se din când In când; ca un om care caută a-și aduce aminte de ceva. Iar după ce isprăvi de scris, băgă carnetul in buzunar, ieși din chioșc și începú a se plimbà prin bătătură.

De pe față n’avea mai mult ca 38—40 de ani. Erà un om înalt și cam adus de spete, cu o față lungăreață, costelivă, pârlită de soare. Ochii lui, căprui, priveau drept în ochii aceluia care vorbea cu stăpânul lor. Picioa-rele lui erau îndoite în afară ca la unii că-lăreți. Acest lucru nu prea se băgà de seamă când Franț erà îmbrăcat ca pentru oraș. Dar când luă costumul pe care-l purtà la țară (costum compus dintr’o haină de postav ver-zui, închisă până sus, dintr’o pălărioară împo-dobita cu pene de sitar, din pantaloni strânși pe pulpă și din cisme de box cu carâmbii moi) picioarele lui semănau aidoma cu cele două jumătăți ale unei paranteze. Adevărul e că d-l Franț, în calitatea sa de administrator de moșie, alergà mult, foarte mult călare, dar eu, unul, nu cred că picioarele lui se îndoi-serà din această pricină. Se înțelege că acea-sta nu răpește numeroșilor mei cititori drep-tul de a fi de altă părere. Asupra unui punct nu dau însă voie nimănui să mă combată și acela este: picioarele lui Franț, aduse ca o paranteză, nu-l împiedecau de loc să mănânce cu poftă fripturica frumos mirositoare pe care tocmai o aduceà sora lui, Mariana.

Într’adevăr omul nostru atăcă bărbătește friptura gustoasă care sfârâià încă în farfuria încălzită.

Dar n'apucă să bage de trei ori in gură și câinii se repeziră la poartă.

— Ia vezi, Ioane, cine-i acolo! — striga Franţ argatului ce-i luase calul.

Flăcăul fugì, făcând să dudue pământul sub opincile lui și după câteva clipe se în-toarse tot în fugă cu răspunsul:

— E feciorul lui moș Gheorghe Taifas din Filioara. Ci-că are să vă spuie ceva orgent.

— Ce-are să-mi spue? — întrebă Franț, ducând-încă odată la gură.

— Nu știu, că n’a vrut să-mi spuie.

Donnerwetter! — exclamă adiministra-torul. „Să vie încoace!“

Cel chemat intră în curte, pe poarta cea mare, trăgând un cal sur după el. Legă calul de un par și se înfățișă militărcște lui Franț:

— Trăiți, dom’ ministrat!

Franț Müller, nevoind să audă pe oameni zicându-i pe nume, le-a spus dela început să-i zică : domnule administrator. Și după multă caznă, țăranii au isbutit să înlocuiască vorba ceea pocită: administrator, prin aceea care lor li se păreà, dacă nu mult mai fru-moasă, în orice caz cu mult mai ușoară de spus: ministrat.

— Ce-i Bogdane?

— Ce sa fie, dom’ ministrat — răspunse omul, învârtind căciula în mâini. „Ia: rău.“

— De ce? «

— Au venit hoții la curte as'noapte.

— Hoții ?

— Da !

— Cum ? Dar moș Gheorghe nu erà la conac?

— Ba da.

— Atunci?

— Hoții l-au legat cobză, i-au pus călușul la gură și ’și-au văzut de lucru.

Donnerwetter!... Și ce au furat?

— Grâu.

— Mult?

— Nu știu.

Franţ rămase câtva timp pe gânduri, apoi își perdù privirea în gol, scoase o țigară de foi, îi rupse cu dinții căpătâiul cel ascuțit și aproape fără să știe, o aprinse. Și de-oarece solul venit cu vestea rea dela Filioara, stà acolea, în fața lui, învârtindu-și căciula în mâini, administratorul îi zise:

— Du-te. Bogdane, că viu și eu acum.

Dar omul uu se clinti din loc.

— Du-te, Bogdane! — zise Franț a doua oară, crezând că trimisul lui moș Gheorghe n'a auzit.

Bogdan însă dete din cap în semn c’a în-țeles și vorbi:

— Mai e ceva, d-le ministrat.

— Ce mai e, mă ?

— Filiorenii au intrat cu plugurile în moșia boierească.

— Așa ?

— De ! Așa !

— Pe loc să-mi pleci la Fllfoara că viu cu boieru’ acolo. M' ai înțeles ?

— Da!

— Du-te!

Omul plecă, iar Franț se cufunda în gân-duri Și fără voia lui o adiere de bucurie îi trecu prin suflet. Nu doar că s' ar fi bucurat de paguba altuia, dar îi păreà bine văzând că vorbele lui se adeveresc atât de curând. Căci atunci când boierul i-a destăinuit că vrea să ia Filioara, care se vindea prin lici-tație pentru ieșire din indiviziune, el, Franț, i-a spus hotărât să nu facă una ca asta odată cu capul. Dar d-l Arțăreanu n’a vrut să ție seama de vorbele lui. Iar după ce-a luat-o, dând pe pogon cu mult mai mult decât pre-țuiă, în loc să puie acolo un îngrijitor cum se cade: harnic și cinstit, a tocmit pe moș Gheorghe Taifas ca om al lui de încredere. Și ce a făcut moș Gheorghe? Deocamdată nu se știa nimic cu siguranță, dar multe se șop-teau pe socoteala lui. Un lucru erà însă dove-dit, în afară de orice îndoială: moș Gheorghe arsese astă iarnă toată împrejmuirea cona-cului. Și totuș d-l Arțăreanu nu putea crede acest lucru, deoarece moș Gheorghe apucase de-i spusese odată: „de-ai dracului ce sunt, mi-au furat.și gardul de nuele ca să poată intrà nesupărați în curte. „Nu i-am spus de atâtea ori, își ziceà Franț în gând „că nu face nimic la Filioara cu moș Gheorghe? Acolo trebuie un om mai tânăr, un fost vag-mistru, care să comande ca ta oștire”.

Cenușa ce se îngrămădise la capătul țigărei căzù jos și administratorul svârlì de necaz țigara. O rață se repezì spre ea, crezând că e ceva dc mâncare, dar înșelată în aștep-tările ei (și poate chiar friptă puțin la cioc de jarul de tutun) se întoarse înapoi și se îndepărtă în mers greoi, exprimându-și ne-mulțumirea printr’un măcăit răsunător. „Tre-buie să mă duc la curte și să spun boie-rului, urmă Franţ „Poate că acum se va încredința și el că nu mai merge cu moș Gheorghe la Filioara.

Zicând acestea, el se îndreptă spre poartă, pe când Mariana îi zise mâhnită:

— N’ai mâncat mai nimic !

El făcù un semn din mână și plecă.

În poartă se întâlni cu un tânăr oacheș și foarte rușinos, de statură mijlocie, cu o față , rotundă și grăsulie, cu doi ochi mari, negri, cu o mustăcioară ce abia mijea și ale cărei fire erau răsucite ca niște fire de canură.

Tânărul salută respectuos și făcù loc lui Franț. Acesta-i dete mâna, zicându-i:

— Mariana te-așteaptă!... Face progrese frumoase. În câteva luni va vorbi românește mai bine decât mine.

Tânărul se înroși până la urechi. Vrù să spuie ceva, dar nu știu ce, și de rușine se mai roși o toană. Noroc că administratorul erà grăbit și se despărțiră.

Când erà aproape de curtea boierească, Franț se pomeni cu un argat în cale :

— Vă chiamă, boieru’!

— Dă fuga de-i spune că vin îndată.

Când ajunse la poartă, boierul tocmai ieșeà din curte. Facù loc lui Franț lângă ei și-i zise: sui ! Administratorul se urcă la stânga lui Arțăreanu și vizitiul pocni din biciu. Un câine boieresc latră câtva timp a joacă în urma lor. Trăsura ieșì din sat, lăsă apoi șo-seaua și o apucă pe un drum lat, pliu de pulbere albă, in dreapta căruia, se întindeau miriști pline de sipică ’naltă, iar în stânga la-nuri de porumb prăfuit. Erà drumul ce duceà la Filioara și Franț văzù de pe aceasta că Bogdan înștiințase și pe boier.

Nistor Arțăreanu erà un om de vreo 45 de ani, de statură mijlocie, cu o față albă ca de ceară, încadrată într’o barbă neagră, creață și stufoasă pe care n’o îngrijeà de loc. Vorbeà atât de încet încât de multe ori trebuià să repete ceea ce a spus. Întreaga lui înfățișare aveà ceva deosebit și atingerile lui erau ușoare, aproape imateriale. Râdeà arareori și atunci fața lui aveà o ușoară strâmbătură de durere.

Mama lui murind când el n’aveà nici un an, micul Arțăreanu a fost lăsat pe mâna servitoarelor și a guvernantelor. Tatăl său, un vânător pasionat, lipsea cu săptămânile dc acasă. Tot ce erà naivitate, tot ce erà spontaneitate tot farmecul dulce al gingașei copilării s’au veștejit înainte de vreme la acest urmaș al unei vechi familii boierești.

Când tatăl său a închis ochii, el avea 21 ani, oștirea făcută și bacalaureatul în buzunar. A arendat moșia și s'a dus la Paris sa facă me-dicina. Dar după jumătate de an un tifos strașnic l-a cumpănit vre-o trei săptămâni între viață și moarte și i-a slăbit atât de mult memoria încât a fost nevoit să între-rupă cursurile. A început a călătorì : cu trenul, cu trăsura, cu vaporul, pe jos. A străbătut astfel o bună parte din Franța, mai toată Elveția, Valea Rinului și din ce în ce se deprindea mai bine să îndepărteze coaja înșelătoare a lucrurilor spre a privi miezul lor. A umblat din fermă ’n fermă în provincia Saxonia, prin Austria și Ungaria și însemnările lui se îngrămădeau din zi în zi tot mai inultc.

Faptul că a crescut singur, că a trăit re-tras și a călătorit mult, îl făcuse ca la vârsta de 25 de ani, să aibă o judecată mult mai bună ca a multora mai bătrâni decât el. Pe vremea aceea proprietarii începuseră a-și părăsì moșiile, preferând să trăiască la orașe o vieață mai ușoară și fără de griji. Între ei și țărani se așezà din ce în ce mai numeroasă oastea arendașilor streini. Și ’n lungile lui meditații el văzù ca într’o lumină de fulger țărănimea înșelată, asuprită, năpăstuită, ce-rând dreptate cu ciomăgit ’n mâini.

Tânărul Arțăreanu începù a muncì moșia părintească Atunci când alții fugeau dela țară, el începeà adevărata lui viață la țară. În fiecare an se duceà peste hotare spre a mai vedeà cum fac plugărie streinii și din-tr’una din aceste raite, se întoarse în țară cu Franț Müller ca administrator al Mărgi-nencii. De multe ori a mulțumit Arțăreanu lui Dumnezeu că i-a scos în cale pe Franț, căci multe lucruri bune a făcut cu el și bine s’au mai potrivit amândoi. Administratorul știà aceasta dar cu cât îl iubea mai mult stăpânul, cu atât mai dator se simțeà să muncească.

În clipele acelea Fanț își aruncà ochii spre stânga și-și zise: nu prea e de laudă porumbul !

Și de oarece proprietarul nu spusese nimic până acì, administratorul se gândi că n’ar fi rău să deschidă vorba cu el, folosindu-se de starea porumbului pe lângă care treceau.

Dar se ținù. Și bine făcù, deoarece chiar în clipa următoare d-l Arțăreanu îl întrebă:

— Ţi-a spus ceva feciorul lui Taifas ?

— Mi-a spus.

— Ei ce zici ?

— Ce-am zis întotdeauna: că nu trebuià sa luați Filioara.

— Mi se pare că ai dreptate !

— Și în orice caz, ați luat-o cu mult prea scumpă... D-voastră n’ați băgat de seamă că acela care rămăsese în concurență cu d-voastră erà un samsar ?

— Ce tot vorbești d-ta de samsari, Franț ? Dar chiar moștenitorii au venit la mine înainte de licitație și mi-au spus că n’ar vreà ca moșioara care le-a rămas dela părinți să în-căpue pe mâinile vreunuia care nu se pricepe la plugărie, dându-mi să înțeleg prin aceste cuvinte că ei ar fi fericiți să știe că am cum-părat-o eu.

— Da, da, da... Și pe de altă parte vă optin un samsar care vă urcă la cinci sute de lei pogonul. D-voastră nu vedeați ce semne vă făceam eu să nu prea vă avântați ?

— Nu vedeam pe nimeni eu atunci... Ve-deam un singur om care se luptă cu mine pentru Filioara. Și dacă aș fi știut că acela erà plugar ca și mine, l'aș fi lăsat s’o ia și i-aș fi zis: s’o stăpânești sănătos !... Dar inie mi se păreà că cel ce mă concurà, cel ce mă sfidà oarecum, erà un plăcintar îmbogățit și încetățenit (încetățenirea este oare o ur-mare a îmbogățirii ?) care vreà acum să se înroleze în numeroasa oștire a arendașilor streini, fără nici o pricepere în de-ale plu-găriei, fără nici o milă de pământul pe care-l stăpânesc vremelnic și de oamenii pe cari îi leagă la nevoe cu învoeli medievale. Numai pe acela-l vedeam eu în fata mea. Și de aceea am urcat, am urcat până am luat-o. Mi se păreà chiar că e o datorie a mea să apăr pământul nostru împotriva acelui veneticˮ.

Franţ se gândi: „tare aș vrea să știu ce ar zice el dac’ar fi să iau și eu o moșie în arendă. Nu sunt și eu un venetic ?

— La urma urmelor — continuă boierul — acuma de geaba mai răscolim noi ce-a fost. O mie de vorbe un bau nu fac azi.

Proprietarul oftă ușor și se uită pe câmp, apoi își făcù vânt cu pălăria. Depărtările erau înnecate în apa morților care păreà a se re-vărsà peste sate, peste pomi, peste vitele albe ce pășteau pe miriști, într’o necontenită tre-murare de unde. Porumburile își răsuceau fo-ile spre a se ferì de arșiță. Și de la un timp bo-ierul își lăsă capul pe piept și închise ochii. Iar Franț se luptă mult cu o tuse care-l gâdilà în gâtlej și se țineà să nu tușească spre a nu deșteptà pe propietar...

... Când ajunserà la conacul din Filioara, lumea adunată acolo se despărțì în două ta-bere spre a le face loc să treacă.

— Unde-i Taifas? — întrebă proprietarul.

— Încoace... pe prispă ! — răsnunse Bog-dan și o luă înainte spre a le arătà drumul.

Ajunși în locul unde erà Taifas, cei doi oameni se uitară mirați unul la'altul si mai nu voiau să-şi crează ochilor. Moş Gheorghe Taifas stà și acum legat burduf și aveà o căutătură de om speriat din bătaie. Erau clipe când cel legat se strângeà de durere de-ți rupeà inima. Uneori însă păreà ca un câine care e gata a se repezi pe furiș.

— Desleagă-l! — poruncì — proprietarul. „De ce nu l-ai dezlegat până acum ?“

— El nu m’a lăsat. Ziceà să-l vedeți și d-voastră.

— Bodaproste, boierule, bodaproste! — zise Taifas, ridicându-se în picioare.

Apoi vrù să sărute mâna lui Arțăreanu, dar picioarele nu-l țineau și el șovăì ca un om care e gata să cadă. Bogdan îl apucă de subțioară și-l sprijini.

— Ei, ce-i, moș Gheorghe? — întrebă pro-prietarul. „Ia spune-mi și mie cum s’a întâmplat!ˮ.

— Cum să se întâmple, boierule ?! — ră-spunse Taifas, tușind... „Odihneam ast’noapte pe prispă, când așa pe după miezul nopții aud un zgomot. Ridic puțin capul să ascult. N’am mai auzit nimic. Am lăsat capul jos. N’a trecut, gândesc eu, jumătate de ceas și iar aud o fâșâitură chiar pe lângă mine. Măi, dar asta ce-o mai fi!— îmi zic eu în gând și dau să mă scol. Cinci haidamaci voinici ră-sar atunci ca din pământ, tăbară pe mine, mă leagă precum m’ați văzut și-mi pun că-lușul la gură. I-am auzit apoi umblând pe la magazie. Abià la ziuă, venind pe aici Bog-dan mi-a luat călușul de i-am putut povestì toată pățania mea.. Aud car fi furat grâu... Dar cine-or fi fost și cât grâu vor fi furat, nu știu . ˮ

Sfârșind ce aveà de spus, Taifas căzù la pământ ca și cum i-ar fi tăiat cineva picioa-rele și de acolo, de jos gemea:

— Par’că v’a adus Dumnezeu să mă ve-deți cum m’au chinuit. Să mă vedeți și să-mi credeți !... Ah ! Dacă nu-i știu eu pe aceia cari au fost ast’noapte la grâu, să spăl cu-țitu ’n ei! ˮ

Un fior trecù prin lume. Dar în clipa următoare, un Român roșcovan, cărunt, lat în spete, își făcù loc printre oameni până ajunse în fața boierului. Și acolo se îndreptă spre moș Gheorghe Taifas și zise:

— Să ți-i spui eu, prefăcutule ! Unul e fe-ciorul tău Bogdan, altul e ginere-tău Stoian și altul e finu-tău Corcodel.

Cel năpăstuit sărì în sus ca o viperă :

— Îi auziți, boierule?... Pentru că nu l-ați pus . .ce vorbește el așà ?... Pentru că nu l-ați pus pe el aici și m’ați pus pe mine.

Apoi către cel roșcovan:

— Îți plătește d Dumnezeu, n’ai teamă, Lipane !!

Românul roşcovan care răspundeà la numele lui Costea Lipan, îşi puse mâinile în brâu, dădù din cap batjocoritor la vorbele lui Taifas şi zise lui Arţăreanu:

— Vezi, boierule, că nu ți-ai făcut bine so-coteala? D-ta ce ți-ai zis? Filiorenii sunt hoți. Trebuie să pui acolo unul și mai hoț ca ei. Și l-ai ales pe Taifas care făcuse în vreo trei rânduri pușcăria... Și vezi că tocmai el te-a furat ?!

Franț se apropie atunci de Lipan și-l prinse du mână. Dar Românul scutură din braț, scăpă din mâna lui și-i zise:

— Nu mă prinde pe mine de mână, că eu nu-s fugar. N’am fugit eu la Plevna, n’o să fug de aici... Ce vrei ?

— De unde știi d-ta că...

— Că grâul a fost furat de neamurile lui Taifas ?

— Da !

— Dela șeful de jandarmi.

O liniște grozavă se lăsă atunci ca la o comandă.

— Unde-i șeful ? — întrebă Franț.

— Unde-i șeful ? — repetă boierul.

Un moșneag zise atunci lui Arțăreanu:

— Ce vă uitați d-voastră la spusele lui Li-pan?!... Nu știți d-voastră cine e Lipan? Nu-l vedeți că-i băut ?

Costea Lipan îi tăie vorba:

— Dacă am băut, am băut banii mei, dar mințile nu mi le-am băut, moș Chiriță... De geaba mai ții parte lui Taifas, că dintr’asta nu mai scapă el.

Un freamăt de voci trecù prin mulțime şi șeful de jandarmi Ioniță Novac răsări de-odată în fața boierului, ținând de mână pe un om ca de vre-o 40 de ani, negricios la față, cu părul creț, slab ca un ogar și puțintel la statură.

— Să trăiți, boierule ! — zise el... Am des-curcat afacerea...

— Ce afacere? - întrebă Arțăreanu.

— Afacerea cu grâul furat — răspunse, jandarmul.

— Ei, ce-ai aflat? — îl întrebă nerăbdător proprietarul.

În loc să răspundă însă, șeful de jandarmi se uită la lumea din jurul lor și zise:

— Aici nu vă pot spune cum aș vrea... Vă rog să dați ordin să plece de aici oamenii ăștia.

Curios să afle cu un minut mai înainte cum stă „afacereaˮ, Arțăreanu șopti lui Franț să spuie lumii să se mai îndepărteze, dar să nu plece, fiindcă vreà să-i vorbească. Oa-menii se deteră la o parte și atunci șeful de jandarmi zise către proprietar:

— Grâul d-voastră a fost furat de feciorul, ginerele și finul lui Taifas.

— Ta-ta-ta ! — zise boierul, dând din umeri în semn de neîncredere și nemulțumire. „Cântecul ăsta îl mai cânta unul adineaori. Dar eu vreau dovezi, nu vorbe, pâri.

— Uite și dovada ! - zise Novac, arătând spre omulețul negricios pe care îl țîneà de mână. „Dumnealui le-a cumpărat grâul... Dumnealui e Jani Vlastopol, morar și ne-gustor de bucate din Filioaraˮ...

Vlastopol păreà a fi intrat în el, atât de mult se micșorase. Un tremur puternic îl făceà să-i clanțăne dinții 'n gură.

— Adevărat? — îl întrebă Arțăreanu.

— Adevărat — răspunse Grecul, lăsând capul pe piept... Ma țe stric eu, vressi ? , Ţe? Am stiuto eu că este grâu de furat?

— Nu numai ca a știut, dar toată șiretenia de el e pusă la cale — zise Novac. De mai multe ori l-am văzut pe Taifas pe la moara lui.

— A venito, more sa mațene.

— Sșșt ! — făcù jandarmul spre el. Taci, șarpe !“

„Afacerea” însă se lămuri. Novac aveà dreptate. Furtul a fost făcut de rudele lui Taifas. Spre a orbi lumea, ele au legat pe bătrân. Văzându-se prins, moș Gheorghe, mărturisì în genuchi boierului greșala fă-cută, rugându-l să nu se lege de nici unul din „băeți”, ci să-l pedepsească numai pe el, căci el i-a scos din minți.

— Să te pedepsească Dumnezeu, păcătosule ! — zise Arțăreanu, întorcându-și fața dela el. „Văd că ți-ai bătut joc de averea mea: gardul mi l-ai ars (acum credea în sfârșit și boierul că nimeni altul decât Taifas nu i-ars gardul) grâul mi-l vinzi...

— Moșia o închiriază la oameni! — adaogă jandarmul.

— Cum ? Ce vorbă-i asta ?

— Da ! Anul trecut a ’nchiriat cinci po-goane, anu’ ăsta zece.

— Așaa? -făcù boierul. De ăștia mi-ai fost Taifas?... Ia să-i faci actele de dare în ju-decată!—zise el .șefului de jandarmi. „Va să zică ţi-ai bătut joc de mine, măgarule? Dacă-i așa, las' că-ţi arăt eu... Hai, Franț !... Darˮ...

Ei scoase un portofoliu negru, căută îu-tr’ânsul și dete șefului de jandarmi o hârtie de douăzeci de lei, șoptindu-i:

— Să-l faci uitat pe păcătosul ăla 1 Auzi ? Nu vreau să facă închisoare din pricina mea.. A furat mult grâu ?

— Cinci saci !

— Lasă-l în pace.

— Am înțeles — zise jandarmul, salutând militărește.

În acest timp oamenii se apropiară, mur-murând, îndemnăndu-se unii pe alții să înceapă vorba.

— Ce-i,mă?... Ce-i cu voi? - îi întrebă Arțăreanu? V'ați pus să-mi arați moșia?

— Nu, boierule!... Vorbe de-ale lui Taifas... Dar n' avem pământ, ia !

— Ei, și vreți să vă dau eu moșia ?

— Da !

— V'o dau ! Daţi-mi cinci sute de lei pe pogon, cum am luat-o eu şi mâne chem in-ginerul sa v'o împartă.

— Apoi dacă nu puteți, n'o luați — răspunse — zise un moșneag, pe când câțiva râdeau șireți.

— Apoi dacă nu puteți, n'o luați — răspunse Arțăreanu. „Târgul supărare n’areˮ.

Și din clipa aceea boierul se întunecă la față și nu mai vrù să vorbească nimic cu oa-menii. Aceasta pentrucă râsul șiret și com-pătimitor al celor câți-va săteni pe care el îl surprinse când un moșneag îi spuneà că nu pot da cinci sute de lei pe pogon, îl răni cum nu se poate mai dureros. Acel râs bat-jocoritor voia să zică: „apoi noi nu suntem așà de proști ca tine spre a dà pe un pogon cinci sute de lei. Nouă să ne lași moșia mai ieftin că fară noi tot n’o poți lucrà... Și apoi să nu te prea pui cu noi că noi n’am avut și nu vrem să avem stăpâni în cap. Aren-dașii cari au fost pe Filioara, au plecat nu-mai cu bastonulˮ.

— Să mergem Franț — zise Arțăreanu...

— Gata boierule! Dar aici pe cine lăsăm acum până una alta ?

Arțăreanu se gândi puțin, apoi chemă pe Taifas și-i zise :

— Știi că ești în mâna mea. O vorbă să zic și intri în pușcărie cu mâinile în șolduri. Am să caut un îngrijitor pentru Filioara... Până o veni el, să nu-mi piară un căpătâi de ață. M’ai auzit ?

Moș Gheorgbe se legă cu jurământ că va păzi averea boierească mai strașnic decât pe-a lui și Arțăreanu plecă împreună cu Franț.

Pe drum acesta începù vorba:

— Cred că acum vedeți și d-voastră că nu mai merge cu de-al de moș Gheorghe la Fi-lioara. Acolo trebuie un om mai tânăr și cu-ragios, care să comande ca la oștire și să in-tre ’n cetele de Filioreni fără nici o sfială. Ați văzut cum se pândesc și se mănâncă între ei ? Ați înțeles de unde acel zel grozav pe Novac ?

— Speranța unui bacșiș.

— Și asta !... Dar altceva urmărea el : lo-cul lui Taifas.

— Ești sigur ? — întrebă proprietarul.

— Cum sunt sigur că mă chiamă Franț Müller.

— Bine a zis cine a zis: să te ferească D-zeu de oamenii din sat de adunătură. Ai văzut Mărginenii noștri, săracii ?

— Dar numai Mărginenii, boierule ? Dar cei din Vidra nu sunt și ei oameni de ’n-țeles? Dar cei din Valea Rusului? Dar cei din Fulgerătura? Dar cei din Florești? Toți sunt oameni de treabă. Numai Filiorenii sunt ti-căloși și n'au să se procopsească niciodată.

— Așa-i ! — zise Arțăreanu. „Acum văd și eu că nu mai merge cu moș Gheorghe Tai-fas. Filiorenilor le trebuie un...

— Un fost vagmistru, boierule! — completă administratorul. „Un fost vagmistru care să le comande ca la oștire. Vorba asta am scă-pat-o eu odată cătră Ioniță Novac și vedeți că ea a rodit în sufletul lui de a urmărit el cu atâta stăruință și a putut prinde doi vulpoi deodată: pe Taifas și pe Vlastopol.

— Dar Lipan ce avea de se amestecă ? — întrebă boierul.

— Lipan? Tare m-e teamă că Novac știind nemulțumirea lui Lipan de faptul că nu l-ați pus pe el îngrijitor la Filioara, să nu fi dat a ’nțelege veteranului, că dacă-l ajută în ur-mărirea lui Taifas, o să i se dea locul acestuia. Oricum ar fi, sergentul-major de jandarmi s’a arătat cu acest prilej foarte șiret și merită pe deplin cei 20 lei pe care i-ați dăruit.

— Toate bune, vorbă să fie — zise proprietarul, — dar pe cine punem la Filioara?

Franț îi recomandă încă odată:

— Acolo trebue un fost vagmistru care să comande ca la oștire.

— Bine, dar unde-l găsim pe acest fost vagmistru ?

— Par’că vorbeați d-voastră odată de un tânăr pe care vi-l recomandase d-l senator Roman.

— Bravo, Franț! Așa-i, Franț !... Să-mi aduci aminte să telegrafiez lui Roman ime-diat ce ajungem acasă... Mână, flăcău !ˮ

Făcură ocolul moșioarei spre a vedeà ce mai e pe ea, mai odihniră caii și plecară spre seară acasă.

Soarele sfinți în curând și un palat de nori se prăbuși în îlacări și sânge. O groaznică bătălie părea a se da în sfințit. Un crocodil negru ca de catran se ivì deodată aproape de ruinile ce păreau a fumegà și se oprì în marginea unei prăpăstii, privind în adâncul ei. Dar pe deasupra lui un fluviu de culoare trandafirie curgeà fin prin înălțimi, printre râpe fumurii, printre ființe fantastice și uriașe care-și schimbau înfățișareà în câteva clipe.

D-l Arțăreanu se uită multă vreme într’a-colo și când trăsura intrà în Mărgineanca, el zise cu un ușor oftat:

— Frumos e cerul, ticăloși simt oamenii

Iar peste un sfert de oră telegrafià prie-tenului său Roman să-i trimită imediat pe tânărul ce-i recomandase.

II

Trenul se opri în gara Cremenea și un stol dc codane se risipì de-alungul lui. Îmbrăcate m cămăși cu râuri și în pistelci cu fluturi, putând în cosițe care flori de crăițe, care fire de busuioc, ele alunecau ușoare pe lângă vagoane arătând călătorilor buchete de mure

— Poftiţ mure!... Uite mure!... Mure, mure de pădure!

Cuvintele acestea erau ritmate, aproape cântate.

Un tânăr subțiratec și oacheș sărì sprinten dintr’un vagon de clasa III și se perdù prin mulțimea strânsă în gară în acea zi de săr-bătoare. Ajunse lângă un stâlp îmbrăcat în carpen sălbatec și acolo se oprì rezemân-du-se în baston și uitându-se cu băgare de seamă înprejur ca și cum ar fi căutat pe cineva. O codană se împiedecă de bastonul lui și erà să cadă. El o prinse repede, cu putere, de subțioară și-i zise în glumă:

— Cât p’aci să faci o mătanie !

Ea strâmbă din buze și închise o clipă ochii de durere. Se uită apoi cu băgare de seamă la el, începù a-i zâmbi și când îi venì bine, svâcnì ca un țipar din mâna lui:

— Fi-ţi-ar bastonu’ de râs !

În acest timp trenul porni și lumea începù a se rărì. Codanele plecară chicotind. Tânărul nostru întrebă pc un trepăduș din static:

— E departe de-aici Mărgineanca ?

Se vede treaba că slujbașul întrebat nu prea erà de mult prin partea locului, căci drept răspuns începù a spune, uitându-se ’n pământ, ca un om ce vrea să-și a-ducă a-minte:

— Mărgineanca !... Mărgineanca... Mărgi-neanca. ..

— Cine ce are cu Mărgineanca ? — întrebă deodată un chirigiu bătrân care se ivì pe neașteptate lângă ei.

Cel întrebat erà bun-bucuros că scapà din încurcătură.

— Uite: dumnealui știe mai bine, — zise el arătând pe chirigiu și plecă.

— Vrei să mergi la Mărgineanca, nepoa-te ? — întrebă chirigiul.

— Da. Cât să-ți dau ?

—N’o să-mi dai marea cu sarea, la vreo cinci lei de parale.

—Numai atât? — întrebă tânărul glu-mind.

— Numa’! Da’ te zbor nu altceva. Am o că-ruță ca o teleguță și doi călușei ca doi smei.

Tânărul stătù puțin pe gânduri ca un om care-și tace socotelile și răspunse:

— Să-ți trăiască, moșule, dar eu o iau a-postolește.

— Voia la d-ta ca la Banu’ Ghica. Numai să 'nemerești.

— A ’nemerit el orbu’ Brăila.

— Dar mi-te d-ta Mărgineanca hai ? !...

Apucă pe șoseaua din dosul gării că trece chiar pc-acolo.

Tânărul mulțumi și pornì pe șoseaua ce i se arătase și care după ce cotì la stânga, tăind linia ferată, se pierdeà dreaptă și albă, ca o fâșie întinsă printre miriști dogorâte de soare. Copaci singurateci răsăreau ici-colea din întinderea lanurilor. Vite albe și cârduri de oi pășteau pe miriști, pe când copiii ce le păzeau se adunaserà cu toții în marginea șoselei și cântau, se sbenguiau, jucau, chiuiau, svârleau cu pietre, se trânteau. Cerul erà al-bastru ca sineala și pământul uscat, ars, mo-horit, crăpat.

Stoluri de prigorii se roteau pe lanuri și glasurile lor plângătoare aveau uneori răsu-netul și ritmul unor zurgălăi.

Și deodată un zăvoiu se deslușì înaintea lui. Șoseaua îl tăià deacurmezișul spre a răzbi la pod. Plopi, arini, sălcii și cătină alcătuiau un desiș de amândouă părțile ei. Nici o adiere nu înfiorà văzduhul, dar frunza plopului tre-murà ca desmierdată de un vânt nevăzut și susurul ei păreà o șoaptă ciudată, murmurul ușor și tainic al unor ființe de pe alta lume.

Ajuns la pod, drumețul nostru poposi, lun-gindu-se în iarba de pe malul apei, mare și moale ca mătasea. Se așeză cu fața ’n sus, își puse mânile pe după cap și închise ochii. Dar după câteva clipe îi deschise. Drept dea-supra lui, pe cerul albastru ca floarea de in, pluteà un noruleț alb care păreà că se topește în caldul ocean de azur al înălți-milor.

Tânărul se ridică de unde stà și se așezà sub un plop bătrân, rezemându-se de trun-chiul lui și întinzând picioarele. Scoase din buzunar o oglinjioară pe care o aburì și apoì o șterse cu im colț de batistă. Cine l-ar fi văzut, și-ar fi spus cu mirare: iată un tânăr mai cochet ca o femeie. Cum însă țipenie de om nu se simțià pe lângă el, drumețul nos-tru își examinà figura în tihnă și cu multă băgare de seamă, înclinând, întorcând de mai multeori capul.

Mulțumit de examenul făcut, cl băgă oglinda în buzunar și își aprinse o țigară.

Adevărul e că acest drumeț erà cât se poate de simpatic. Aveà un păr negru lucitor, cu reflexe argintii, doi ochi cari scăpărau sub gene lungi și moi ca plușul, o față smeadă și ovală, cu un nas bine făcut sub care ar-cuiau două mustăți frizate și o gură ale cărei buze-rumene păreau a chemà în orice clipă o sărutare.

De acest lucru erà de altfel încredințat și posesorul atributelor de mai sus, căci în cei trei ani de oștire pe care o făcuse la roșiori, multe fete au oftat și multe femei au plâns după el.

Și deodată zăvoiul începù a răsunà de cântece. Tânărul nostru tresări și puse urechea la pândă. Erau glasuri femeiești. El se sculă și pornì să treacă podul. Dar pe la jumătatea lui se oprì și privì la apa ce curgeà domoală pe sub el, licărind în bătaia soa-relui. Glasurile se auzeau din ce în ce mai lămurit și deodată se iviră la un cot al apei mai multe fete. Veneau cântând, trimițând vorbe de dor pe pânza apelor călătoare.

Tânărul nostru stătù pânî trecură lângă dânsul. Erau vreo șapte-opt codane care de bună seamă se scăldaseră de curând căci obrajii dar mai ales buzele lor erau vi-nete încă dc răcoarea apei. Și cum el se lipise de parapet spre a le face loc să treacă, una din ele îi zise:

— Vezi să nu faci și d-ta o mătanie acum!

Erà codana care se’mpedicase de bastonul lui în gara Cremenea.

Celelalte ’ncepură a râde și cu toatele iu-țiră pasul. Trecură podul și zăvoiul răsună iar de cântecul lor:

«Cât e Argeșul de mare
Haz ca Săbărelu’ n’are:
Săbărelu i mititell
S'a ’ncuibat dragostea ’n el.
Fă, fă, fă fet ţo, fă.»

.. Într’un târziu porni și drumețul nostru. Dar până să treacă podul, fu ajuns din urmă de chirigiul ce-i ceruse „cinci lei de paraleˮ. Moșul oprì și zise:

— Sui în căruță, nepoate... Vreau eu să beau un chil de vin dela d-ta. Tot prin Mărgi-neanca e și drumul meu.

Tânărul n’așteptă să fie poftit a doua oară, ci se asvârlì în căruță spunând:

— De știam că ești din Mărgineanca, te luam din gară.

— Eu nu sunt chiar din Mărgineanca. Sunt dintr’un cătun al ei. Îi zice Vidra... De unde vii, nepoate ?

— Dela București.

— Da' cum te chiamă ?

—Florea Mărgărit.

— Frumos nume ai ! Numai flori și măr-gărit — vorba cântecului... Da’ nu stai bine.. Dă-te mai la mijlocul leagănului. Așà, vezi...!

Mărgărit se uită mai cu băgare de seamă la chirigiu... Erà un om de vreo 60 de ani, bine legat, cu părul alb-colilie, puțintel adus de spate, dar rumen la faţă.

Șoseaua eși din zăvoiu, urcă puțin la deal, alergă câtva timp printre lanuri de meiu în pârgă și intră apoi într’un sat.

—Asta-i Valea Rusului ! - zise chirigiul.

Un câine mare cât un lup se năpustì dintr'o curte drept spre căruță. Chirigiul sumuța la cai și când îi veni bine, arse un biciu sdravăn câinelui care ’ncepu a chelălăì de durere. Dar nu se îndepărtă bine acela și altul se repezì furios la cai. Chirigiul îl sorcovi și pe acesta. Câtva timp merseră apoi nesupărati și Mărgărit observă puțin înfățișarea acelui sat. În dreptul fiecărei porți șanțul șoselei erà acoperit cu câte un podeț, aruncat în pripă și mărginit de amândouă părțile cu câte un parapet alcătuit din doi araci încrucișați în forma de X culcat și spoiți cu var. Casele învelite mai toate cu pae, ferestrele mici, bră-nele trase mai mult în culori albastre. În ușa primăriei, o șandrama gata-gata să se dă-râme erau: un tânăr îmbrăcat în port na-țional dar cu un surtuc nemțesc peste că-mașa înflorită și un jandarm care se uită cam lung la Mărgărit... Cete de femei strânse pe la câte-o casă, puneau țața la cale. La o răspântie erà o horă și nu departe de eu se vedeà un furnicar de băeți cari jucând și ei, cari bătând „poarcaˮ.

— Cum te chiamă, moșule ? — întrebă deo-dată Mărgărit.

— Ispas Dragomir. Da' ori ți-e ’n gând să mă scrii la sorți, de mă ’ntrebi ?

— Aș ! — zise Mărgărit, râzând — mai ai vreo doi ani până să te scrie la sorți. În-treb și eu ia așa.

— Ispas Dragomir, care bea un chil de vin ! — zise chirigiul. „Așa mă chiamă, ne-poateˮ.

— Să fii sănătos ! — zise Mărgărit.

— Și d-ta asemenea... Da’ pe cine cunoști d-ta in Mărgineanca ?

— Pe nimeni.

— Păi atunci ?... — întrebă iar Ispas, în-crețind fruntea și căscând ochii mart, pe cine cauți ?

— Pe d-l Nistor Arțăreanu.

— Pe boieru’ ?

— Chiar pe el. Îl cunoști ?

— Dar cine nu cunoaște pe boieru’nostru?!

— Uite eu nu-l cunosc de loc — zise tâ-nărul. Ce fel de om e ?

— E un om de statură mijlocie, ca' de vreo 45 de ani, cu o barbă ,ca de popă și cu doi ochi mari, cari te pătrund. Vorbește foarte puțin și încet. S’a însurat acum 10 ani, cu fata unui ghinărar: o coconită fru-moasă, subtiratecă și oacheșă, care călărește ca un Cazac și cântă ca un înger. Cu copii nu l-a miluit Dumnezeu... Uite și Mărgi-neanca noastră !

Dela depărtarea aceea satul avea o înfă-fișare din cele mai plăcute. Vreo câteva case mai înalte, mai frumoase, răsăreau dintre pomii lui. Moș Ispas se grăbì a lămuri pe drumeț asupra lor.

— Vezi biserica ?

— Da!

— Dela ea mai la stânga sc ridică o casă acoperită cu tablă roșie. Acolo stă d-l Franț!

— Cine-i d-l Franț ăsta? Vreun morar?

— Aș! Ce morar ? ! Logofătul boierului. Mâna lui dreaptă. Adecă bine ziseși d-ta că-i morar pentrucă el ferecă și desferecă toate. Ce face el, e bun făcut.

— E de mult aici Franţ al d-tale ?

— He-hei! d-ta să fit sănătos! De șaisprezece ai!... Peste drum de casa lui se vede iar o casă mai marc, mai frumoasă. O vezi?... Acolo-i școala. Boieru’ a făcut-o.

— Stă totdeauna la moșie boierul ?

— El stă neclintit. Iarna, vara: la moșie... Vezi tocmai acolo în capul satului o casă înaltă, cu un turn cu o săgeată ’n vârf ?.. Acolo-i curtea boiereascăˮ.

În acest timp intrară în sat. O femeie le eșì în cale cu căldările goale. Moș Ispas se uită încruntat la ea, trânti o înjurătură de pahonț necăjit și arse caii cu o aspră lovi-tură de biciu.

— Unde să te las: la d-l Franţ sau la curte?

— La curte.

— Hai și la curte! — zise chirigiul și su-muță la cai pe când câinii atrăgeau atenția sătenilor asupra drumețului ce venea pentru întâia oară în Mărgineanca.

Apropiindu-se de curte. Mărgărit se simți turburat deodată. Toate sforțările lui de a păreà liniștit erau zadarnice. Iar când se văzù în fața unei porți mari de stejar și când chirigiul îi spuse: „am sosit, el erà cât p’aci să-i răspundă: „hai înapoi, moș Ispasˮ. To-tuși, amintirea că în oștire a trecut prin clipe mult mai grele fără a se turburà atât de mult, îl făcù să sc coboare mai liniștit din căruța. Dete chirigiului un leu și-i zise (spre a vedeà dacă-i tremura glasul):

— Mergi sănătos, moș Ispas şi să-ți tră-iască tot sprinteni călușeii!

Apoi deschise portița din dreapta porții celei mari. Dar doi dulăi mocănești se re-peziră la el să-l sfâșie și Mărgărit o închise iute. O voce de om se auzi din curte:

— Lăbnș ! Lupu ! Niii !

Apoi se desluși duduitul unui om ce fuge și în clipa următoare un român voinic ră-sări în fața lui Mărgărit. Erà un om înalt, smolit la față, bărbos, cu luleaua ’n gură, cu privirea turbure, cu cămașa desfăcută la piept, cu mijlocul strâns într’un chimir lat de piele, împodobit cu nasturi mari, galbeni. Mărgărit îi dădù bună ziua și omul moțăi din cap fără să scoată nici o vorbă.

— Acasă-i boierul? — întrebă tânărul.

Românul scoase luleaua, scuipă printr’o strungăreață și răspunse:

— Acasă!

— Du-mă la el.

Omul îi făcù semn să se ia după dânsul. Mergeà înainte cu o strumânare în mână spre a-I apără de câini. Când ajunse în fața caselor, o femeie ieși înaintea lor si întrebă pe cel cu luleaua ’n gură.

— Ce-i, mă?

Omul făcu semn cu capul spre Mărgărit.

Dar femeia nu înțelese și întrebă iar:

— Ce-i?.... Ce-i cu dumnealui?... Vor-bește, mutule !

Drept răspuns, Românul o pișcă de țâța stângă. Femeia îi dădù peste mână, spu-nându-i:

— Iar te-ai afumat !... Pavele, când dracu . o să te lași de băutură ?... Ce vrea dumnealui, n’auzì ?

Mărgărit nu mai așteptă răspunsul omului ci zise:

— Vreau să vorbesc cu boierul.

— Să mai stați puțin că-i la masă ! - îi răspunse femeia și plecă.

Cel cu luleaua îi făcu semn cu mâna să mai aștepte și Mărgărit dădù din cap în semn c’a înțeles. Apoi se mai depărtă de casă și se uită prin curte. Aceasta erà împrejmuită cu zaplaz înalt de scânduri lămpuite și că-trănite Cam în mijlocul ei se ridicà locuința proprietarului, cu un turn ascuțit ca de castel întărit, iar pe cele trei laturi din fața ei se aflau grajdurile, pătulcle, magaziile, șoproa-nele pentru unelte și locuințele argaților cu luna. In dosul ei erà o grădină de mai bine de cinci pogoane. Din locuința boierească se puteà urmări orice mișcare din curte sau din grădină.

Curtea erà stropită și maturată, dar plină de soare. Numai în fața caselor doi nuci bătrâni așterneau o velință de umbră, găurită de soare pe alocuri. Mai la o parte un măr răsleț și sub el un grăsun, care proptindu-se pe picioarele de dinanite, îșì ridicase trupul ca un câine ce e gata să facă „slujˮ și în-tindeà gâtul în sus, închizând ochii aproape cu totul. Și nu trecù mult și un băețaș se ivì lângă el. Acesta se urcă sprinten în pom, își umplù sânul cu mere și coborî. Gră-sunul grohăì și deschise râtul. Băețașul îi svârlì un măr pe care grăsunul îl prinse' cu îndemânare și îl mâncă închizând ochii de plăcere. Dar după ce-l isprăvì, deschise ochii și iar grohăì. Băețașul îl scarpină sub fălci și se dădù cu un pas mai departe.

— Ține, Sivule !.... Ține!

Grăsunul deschise gura și el îi aruncă ah măr pe care dobitocul îl prinse cu o uimi-toare preciziune.

Mărgărit vrù să se apropie de micul ar-tist, dar în acelaș timp o pisică gonită de un câine, svâcnì pe lângă el sforăind, scuipând și se urcă repede într’un nuc, pe când câinele rămase jos, lătrând mereu la ea. Lui Mărgărit i se păreà însă că dulăul mârâe din când în când la el si de aceea nu se clinti din loc.

Vreo douăzeci de gâște albe porniră în-tr’un iureș sgomotos spre fântână, gâgâind, bătând din aripi, lăsând ici-colo câte un fulg, umplând curtea de praf Câinele uită pisica și se năpustì spre ele, spărgândn-le cârdul, răsucindu-le, gonindu-le până ce un argat alergă spre a-l prinde. Și de oarece câinele nu voià să vie, argatul începù a-i flucrà. Dar n’apucă să sfârșească bine flueratul și un curcan îi răspunse cu o trâlgăitiida de sunete, umfiându-se în pene și tremurându-și gușa împodobită de mărgeanuri roșii și al-bastre.

— Ia vino ’ncoace, tinere !

Mărgărit se ’ntoarse: în ceardacul caselor sta un domn de statură mijlocie, cu o barbă mare și neagră.

— Asta trebuie să fie d-l Arțăreanu — își zise tânărul, pornind spre el.

— Ce vrei d-ta ? — îl întrebă domnul Arțăreanu, când se mai apropie.

— Să trăiți, d-le Arțăreanu ! — zise Măr-gărit oprindu-se scurt, ca la miliție și luân-du-și pălăria din cap. Sunt trimis cu o scri-soare la d-voastră.

— Cu o scrisoare ?... Dela cine ?

— Dela d-l senator Roman — răspunse tânărul, dându-i în aceiaș timp scrisoarea.

D-l Arțăreanu rupse plicul și începù a ceti. Mărgărit îl observă cu cea mai mare băgare de seamă, dar pe fața proprietarului nu se puteà cetiì nimic.

— Trebuie să fie un om tare ascuns! — își zise Mărgărit, văzând că nu prinde nici un joc pe figura lui Arțăreanu.

Acesta isprăvì de cetit scrisoarea și chemă un argat. Apoi văzând că tânărul stă mereu îi zise:

în poziția de „drepțiˮ și cu pălăria ’n mână,

— Pune-ți pălăria 'n cap!

Şi imediat îl întrebă:

— De câți ani ești d-ta?

— De douăzeci și șase.

In acest timp argatul chemat sosi și pro-prietarul îi spuse:

— Du-te până la d-l Franț și spune-i sa vie puțin încoace!

Apoi către tânăr:

— Ai ceva acte asupra d-tale ?

— Acte? — întreabă tânărul care nu au-zise bine.

—Da.

— Am ! - răspunse Mărgărit, întinzându-i un plic mare de culoare albă.

Un glas frumos de femeie se auzi în casă și tânărul nostru luă aceasta drept un semn bun.

— Poftim înăuntru! — zise Arțăreanu... „Ai venit pe jos?’ˮ întrebă el apoi, uitându-se la hainele lui pline de praf.

— Nu: — zise Mărgărit. „Am venit cu căruța, dar.. .ˮ

Și el începù a se scuturà bine până a nu intrà în casă. Proprietarul se uită la acte, examinându-le cu multă băgare de seamă, punându-le în zare, răsucindu-le, căsnindu-se să descifreze toate iscăliturile. Din actele prezentate se vedeà că Mărgărit aveà cu adevărat 26 de ani, că făcuse patru clase primare și două clase comerciale și că se libe-rase din oștire cu gradul de sergent-major.

— D-ta ești născut la țară sau la oraș? întrebă Arțăreanu.

— La țară ! — răspunse Mărgărit.

— Seama moșiei o cunoști ?

— Cum să nu ?... Tata a fost douăzeci de ani administrator.

— Va să zică ai puteà să te ’nfigi la o moșie așa mai mică ?

— Și la una mai mare ! — zise tânărul, spre a influenţà asupra lefei.

— Dar cu oameni rău nărăviţi ! — adăogă proprietarul.

— Așa ? — întrebă tânărul, cu un surâs ciudat „Sunt rău nărăviți ?... Îmi pare bine de asta !... Tare bine... Când eram vag-mistru, numai pe caii cei mai afurisiți în-câlceam. Se frământau ei să mă scuipe, sforăiau, dar văzând că n’au încotro, mă purtau pe urmă liniștiți.

— D-ta ești un bun călăreț, precum văd.

— Nu vreau să mă laud ! — zise tânărul cu un surâs de falșă modestie, dar nu cred să fie cal pe care să nu încalec, fie el ori cât de sălbatec.

O ușă se deschise ușor și o doamnă oacheșă, sveltă, străbătù coridorul spre a trece într’altă odae. Mărgărit își aruncă o clipă ochii spre ea și o salută. Ea-i răspunse cu o grațioasă înclinare din cap și pierì ca un joc de lumină.

Și nu mult după aceea veni și Franț, care trecù deoparte cu Arțăreanu câteva minute. Proprietarul zise apoi:

— Uite ce e, tinere: te angajez ca adminis-trator pentru trupul de moșie de la Fili-oara. Îți dau 1.000 lei pe an, cal de călărie, casă și tain. Te mulțumești?

— Vă mulțumesc foarte mult, boierule ! — zise Mărgărit. „Am să muncesc din noapte până ’n noapte. Și despre oameni să n’aveți nici o grijă' îi dau eu pe brazdăˮ – adaugă el cu aceiaș surâs ciudat.

— Bine, dar să știi că eu nu vreau să-i bați.

— Am înțeles — zise tânărul. Nici la oștire nu se mai bate în ziua de azi.

— D-l Franț — zise iar Arțăreanu — care e de șaisprezece ani administrator general (această titulatură fu dată spre a impune noului venit) îți va da toate deslușirile de care ai nevoie... Așa !

— Putem pleca, boierule? — întrebă Franț.

— Da!... Ia-l cu d-ta și îndrumează-l.

Cei doi slujbași salutară în aceiaș timp și plecară. Mărgărit trecù în stânga lui Franț imediat ce eșiră din curte și porniră spre locuința administratorului general — cum îi spusese boierul. Și la cea mai mică vorbă a șefului său, el se întorceà ascul-tător și supus ca un seminarist, sorbindu-i înțelesul prin ochi, întindeà gâtul, căscà ochii și se mirà de cele ce auzià. Această atitudine respectuoasă și totuș rezervată plăcù foarte mult lui Franț și ajungând la poarta casei lui, el îl poftì la masă:

— Mâncăm ce s’o găsì.

— Vai de mine ! — zise Mărgărit frângân-du-și mâinile și înclinând puțin capu ’ntr’o parte. Vă mulțumesc foarte mult, vă sunt foarte recunoscător, dar... mi-e teamă să nu vă supăr chiar din prima zi... Voiu venì altădată.

În cele din urmă Mărgărit se lăsă îndu-plecat și intră în curte după Franț. Acesta îl prezentă Marianei cu cuvântul: „d-l Măr-gărit, ajutorul meuˮ, și tânărul găsì prilej de a numi pe Franț: „d-l inspector, adevăratul meu stăpânˮ, ceeace plăcù și administratorului și surorei sale.

După masă Franț se duse cu Mărgărit să ia cafeua la umbră în grădinița din dosul casei și acolo îi vorbì trei ciasuri în-cheiate despre Filioreni și obiceiurile lor, despre pământul Filioarei și semănăturile care ar merge mai bine pe el, despre curtea de acolo care rămăsese fără împrejmuire, despre chipul cum ar trebuì să se poarte cu oamenii: sever, dar nu brutal (cuvinte pe care el le repetă în nemțește: streng, aber nicht grob, ca spre a se face mai bine înțeles), precum și despre sergentul major de jandarmi Ioniță Novac, despre Gheorghe Taifas și Costea Lipan. Apoi își bătù câtva timp capul spre a hotărî în ce chip trebuià condusă dela „centruˮ Filioara și în cele din urmă se oprì la ideia ca Mărgărit să vie de două ori pe săptămână (Miercurea Și Duminica) la Mărgineanca spre a raportà (cuvântul i-l șoptise fostul vagmistru) și a primi instrucțiuni. Mai târziu când Mărgărit se va mai formà, va veni mai rar pentru instrucțiuni.

III

Când îi veni întâia oară la ureche, Franț nu vrù să creadă în ruptul capului. De oarece însă această veste îi fu adusă de mai mulți oameni, un fior de îndoială i se strecură în suflet și dela un timp începù a întrebà pe orice Filiorean cu care se întâlnea:

— Ei, cum merge d. Mărgărit pe acolo ?

Și dacă omul nu-i spuneà nimic despre chefurile pe care noul administrator le făcea cu sergentul major de jandarmi, atunci îl întrebă:

— Se ’mpacă el bine cu lumea de pe acolo? Ceva prieteni și-a făcut ?

Iar dacă nici așa nu puteà află ceea ce el așteptà nerăbdător, atunci întrebà de-a dreptul:

— Adevărat că Mărgărit al nostru (Franţ vroià să dea a se înțelege că și el și boierul țin la noul administrator) s’a apucat de chefuri cu Novac?

Și nu s'a găsit unul din cei întrebați să zică: nu.

Din această pricină Franț erà foarte necăjit dela o vreme încoace. Nu mai aveà tihnă la mâncare, nu mai dormeà liniștit, nu mai glumeà ca mai înainte cu Mariana, nu mai vorbeà cu oamenii, iar când mergeà călare țineà calul mai mult la pas, ca și cum i-ar fi fost teamă să-l mâie mai repede. Rătăceà conace întregi prin pădurea de stejari bătrâni care îmbrăcă opt sute de pogoane din Măr-gineanca și nu-și puteà luà gândul de la logofătul Filioarei.

Par’că auzeà pe boier spunându-i, încet și plin de amărăciune: „Vezi Franţ? Iată ce isprăvi face fostul vaginistru. .

Imaginația lui vie făceà din Mărgărit un aventurier care azi petrece, mâine va jucà la cărți, iar poimâine va fi nevoit să fure. Căci dacă n’ai alt venit decât o modestă leafă de 83 lei pe lună, jocul la cărți e cea dintâiu stațiune pe drumul pușcăriei sau al cimitirului.

Nu știa dacă trebue să spuie boierului sau nu. Dacă i-ar spune, i s'ar luà par’că o mare piatră de pe inimă. „Dar boierul nu știe oare ?“ — se întrebà el în clipa urmă-toare „Ba bine că nu !.... Au avut grijă Filiorenii să-i spuie și lui cum mi-au spus și mie... Și se vede treaba că el nu se îngri-jește prea mult de nu-mi spune nimic... Atunci de ce mă frământ eu așa ? De ce ? Dar dacă boierul n’a fost înștiințat? Nu e oare datoria mea să-i dau de știre ?ˮ

Ah ! Indoială ! Tu ai trup fără oase, de se poate răsucì în atâtea chipuri.

În prada acestor gânduri Franț se îndreptă într’o zi spre târla unde erau vacile de prăsilă cu care se fălea Nistor Arțăreanu.

Târla erà chiar în marginea pădurii, la vre-un sfert de poștă de curtea boierească. Păzită de niște dulăi cari se luptau cu lupii, dosită, departe de drumurile mai bătute, ea erà foarte arareori călcată de streini.

Aici împărățeà văcarul Pavel Gaman, pe care cititorii îl cunosc din ziua când a sosit Mărgărit la curtea din Mărgineanca.

El erà acela care ’l apărase de câini.

Un om tare tăcut acest Pavel Gaman. Privirea lui, în totdeauna turbure, înfiorà. Și Franț s’a întrebat cu teamă de multe ori dacă acest vântură-țară nu e cumva vre-un scăpat din ocnă. Din câți văcari a avut însă boierul Nistor Arțăreanu, nici unul nu i-a păzit tamaslâcul mai bine ca acest Gaman. Cu cei cari fuseserà înaintea lui, la o lună, la două pierea câte un cap de vită. Cu el, vitele erau la număr.

Avea un ciaslov mare, tipărit cu slove vechi și adeseori îl deschideà și începeà a citi cu multă trudă din el. Literile dela înce-putul rugăciunilor erau mari, roșii, împodo-bite, și acelea îl chinuiau mai mult. Uneori când soarele sta în pragul asfințitului și razele lui jucau ca niște nenumărate fire de aur, văcarù 'și lua ochii de pe ciaslov și se uită la pânza strălucitoare pe care ele o țeseau. Apoi când se apucà iar de cetit, o puzderie de lumină aurie se împrăștià pe foile groase ale ciaslovului ca niște mus-culițe sprintene ce săreau îndată ce vroia • să le fixeze cu privirea.

In ziua aceea însă Pavel Gaman nu cetea. Și după câte s’ar fi putut vedea pe fața lui, nici nu se gândea să înceapă a sloveni. Stă mai la o parte de târlă, pe un buștean, cu capu ’n mâini, cufundat în gânduri și din când in când duceà la gura o sticlă în care uu putea fi altceva decât rachiu. Franț îl zări de departe și se opri în loc spre a’l privi. Apoi se mai apropie de el și iar se opri. Nici el nu-și puteà da bine seama pentru ce vederea acelui văcar îl interesà atâta, dar rămase mult timp acolo spre a-l examinà fără să fie observat — de oarece un trunchiu gros de plop îl aco-pereà cu totul și pe el și pe cal. Și deodată văzu pe Gaman sărind în sus. El vru să pornească de unde îl observase, dar mai în aceiași clipă un om strein sosi călare la târlă într’o asurzitoare hărmălae de câini. Se hotărî deci să mai rămână acolo spre a vedeaàce caută acel străin la târlă.

Gaman ținù câinii de rău și acești păzi-tori credincioși se îndepărtară puțin de târlă, se așezară într’un cerc și se lungiră cu capetele pe picioarele de dinainte, stând la pândă.’

Franț nu puteà auzì ce vorbeau cei doi oameni, dar văzù pe cel străin înnumărând ceva în mâna pe care o ținea întinsă Gaman. Erau bani de sigur, căci Gaman îi mai numără odată. Apoi dete mâna cu cel strein și amândoi porniră spre cireadà. Ad-ministratorul vru întâiu să se ia după ci, dar se răsgândì și se mulțumì să iasă mai aproape de marginea pădurii. De acolo vedeà fără să fie văzut. Câinii însă îl sim-țiră și se năpustiră spre el. Văcarul și omul cel strein auzind câinii, se opriră în loc și unul din ei se aruncă pe cal și pornì înapoi spre pădure. Franț văzù că nu mai are timp de pierdut. Întoarse calu ’n loc și ’l să-getă ’n pinteni. Fugarul lui o rupse în curând la galop, de oarece călărețul avii norocul să găsească tocmai drumul ce duceà la șoseaua cea mare. Franț se uită de vre-o două ori înapoi dar nu văzù pe nimeni. „De sigur că se va fi întors îndărăt!ˮ — își zise el și lăsă calul mai domol. Dar când să iasă- din pădure, pe cine zărì venind călare pe marginea ei ? Pe Gaman.

El se opri în dreptul unui tufiș și stătù acolo până ce văzù că văcarul trece fără a’l observà. Apoi ieșì în marginea pădurii și se uită cu băgare de seamă în toate părțile. Gaman nu se vedeà nicăeri. Iar după câteva minute văcarul răsări de-odată la un cot al pădurii: se ’ntorceà la târlă ’n goana calului. Franț intrà iar în pădure și Gaman săgetà ca o nălucă prin dreptul lui. Când crezù că nu mai poate fi văzut, ad-ministratorul luă drumul spre curte. Cele ce simțise el, nu i se păreau lucruri curate. Proprietarul trebuià dar imediat încunoș-tințat.

— Ce mai veste-poveste, Franț? — îl în-trebă d. Arțăreanu când îl văzù.

— Și mai bună și mai rea, după cum se întâmplă.

— Ei, azi mi-aduci vre-o veste bună ?

— Nu prea.

— Zău ! — făcù boierul glumind. Dar ce s’a întâmplat ?

— Mi se pare că se petrec lucruri nu tocmai curate la târlă.

Și administratorul povestì cele ce văzuse.

— Ce-i de făcut ? — îl întrebă proprietarul.

— Eu cred că acest Gaman ar trebuì în-depărtat cât mai repede de pe aici.

— Bine, dar nu-l pot da afară până nu am vre-o dovadă înpotriva lui... Știi ce ?... Haidem acum amândoi la târlă.

— Sunt gata.

Plecară cu trăsura și după o jumătate de oră ajunserà la târlă. Gaman sărì să-i apere de câini.

Și de oarece unul din ei se repezì la cai, văcarul aruncă în el cu ghioaga, zicând:

— Când trebuie să vă dați, nici gura nu v’o aud, jartele dracului, și acum...

— Ce mai e pe-aici, Gamane? — îl întrebă Arțăreanu, coborând din trăsură.

— Toate bune, boierule !.... Sărutăm dreapta... Vitele sănătoase... frumoase.

— Câinii răi, — adăogă proprietarul.

— S’au mai lenevit ei puțin de zăduf, dar la o nevoe tot nu mă lasă.

— Vițeii mai sug ? — întrebă Arțăreanu.

— Numai zece. Ăilalți nu mai sug de vre-o săptămână.

In acest timp Franț porni spre cireadă. Câinii se repeziră la el, dar Pavel îi ținù de rău și dobitoacele credincioase se tupi-lară pe brânci, uitându-se la el cu ochii pe jumătate închiși.

— Musafiri nepoftiți cred că n’ai avut pe-aici! — zise Arțăreanu uitându-se țintă la văcar.

Acesta părù însă a nu înțelege, căci se mulțumì să dea din cap, într’un chip care nu însemnă nici afirmare nici negare- Pro-prietarul crezù că văcarul nu l’a auzit și de aceea îl întrebă a doua oară:

— Negustori de-ăia fără parale nu te-au călcat cumva până acum ?

Gaman nu răspunse deocamdată nimic, apoi scoase un sunet nearticulat ca o mor-măitură de mut și abia după câteva clipe se lumina la față și răspunse:

—Nu se pomenește ! Li-e frică să nu le pui peceata unde le-a pus popa miru'.

Spre a face pe boier să înțeleagă mai bne tâlcul vorbelor lui, văcarul ridică nă-prasnica lui bâtă, gata să traznească un vrăjmaș nevăzut.

In acest timp Franț făceà numărătoarea vitelor. Gaman se uită la el de mai multe ori cu coada ochiului. Dar vitele ieșiră la număr și boerul începù a se căi că a bănuit fără temei credința lui Gaman. Și de oarece soarele ardeà cumplit — a semn de ploaie — el vrù să plece. Dar Franț se dusese din nou printre vaci și se uità la fiecare din ele. Se vede treabă că aceasta nu prea plăceà văcarului, căci de vre-o două ori el zise lui Franț:

— Nu le mai stricà odina, logofete !... Nu le-ai înnumărat odată ?... De câte ori vrei să le înnumeri ?

Franț se făcù a n’auzi expresia înjurioasă: „logofătˮ, dar fiindcă simți că examinarea fiecărei vite în parte nu plăceà văcarului, el își încordà și mai mult băgarea de seamă, bănuind că e tocmai pe calea cea bună. După ce isprăvì de examinat toate vitele. Franț șopti boierului:

— Lipsesc două vaci din cele mai fru-moase.

Arțăreanu tresărì ca mușcat de șarpe:

— Cum se poate ?

— Uite: se poate!—șopti administratorul.

— Unde-s vacile, mă ? — se răstì proprie-tarul la văcar.

— Ce vaci ? — întrebă acesta foarte liniștit.

— Miercana și Cerboaica ! — răspunse Franț.

— In cireadă ! Unde vrei sa fie ?

— Arată-ni le și nouă.

Gaman intră ’n cireadă și după câteva minute răslețì din ea două vaci (una porumbă și alta plăvană) pe care le aduse înaintea proprietarului.

Franț se apropie de ele, se uită la fiecare cu băgare de seamă și zise:

— Astea-s vaci streine !

Arțăreanu ’ngălbenì. Văcarul rânji și în-trebă:

— Streine?

— Da!... Miercana avea coarnele cercurii și furculiță la urechea stângă. Cerboaica avea coarne iègheșe și preduceà în urechea dreaptă... Astea n’au nici un semn la urechi, una are coarne lăcii, iar cealaltă ’i ciută.

...Și pe urmă: unde-i fierul boieresc ?

Proprietarul se apropie și se uită. Nevă-zând fierul boieresc, începù a fluerà mirat de îndrăzneala văcarului. Apoi îi zise:

— Va să zică țu dai vacile mele frumoase și scumpe streinilor, și-mi aduci în cireada vite de furat ?

Văcarul nu mai zise nimic. Văzându-se prins, el îșî lăsă capul pe mâinile împreu-nate de-asupra măciucei din capătul bâtei.Păreà un urs ridicat pe picioarele de dinapoi, ţinând cu cele dinainte ciomagul ursarului. Barba lui mare și încâlcită îi acoperea aproape toata fața, iar sprânccnele-i stufoase făceau și mai mici ochii lui duși în fundul capului. Proprietarul îl observă cu băgare de seamă și se întrebà în gândul lui cum de n’a văzut el până atunci că Pavel Gaman erà plămădit din aluatul hoților ? Iși aminteà că Franț i-a arătat în câteva rânduri bă-nuelile lui cu privire la acest văcar, dar el a ’nceput să râdă:

— Ești prea bănuitor, Franț !.. D-ta nu cunoști lumea atât de bine ca mine !

Așa i-a spus și Arțăreanu acum trebue să recunoască în fața faptelor că mai bine cunoaște Franț oamenii decât el.

In cele din urmă Gaman zise:

— Boierule... să-ți spui drept... .

Și se oprì. Arțăreanu sc uită la el fără să-i spue nimic.

— Poate n’o sa mă crezi... dar așa e !

— Vorbește! — îi zise atunci proprie-tarul.

— Eu știu ce m’așteaptă — începù Gaman ridicând capul și fluturându-și pletele — dar nu mă speriu. Inchisoare am mai făcut eu în viața mea. Și să vă spun drept: nu teamă, ci silă mi-e de ea. Dar dumnealuì (acì el arătă pe Franț) e de vină că am înstreinat două vaci.

Franț simțì un fior fierbinte săgetându-l din tălpi până în creștet. Arțăreanu se uită la el, apoi la văcar pe care-l întrebă ne-răbdător:

—Cum ? De ce năpăstuești pe d. Franț ?

— Nu-l năpăstuesc de loc — urmă văcarul. Martor mi-e Dumnezeu că până acum o săptămână nu v’a pierit nimic din târlă. Mă jurasem să mă las de hoțit și să mă fac om de treabă. Îmi ziceam că dacă vă voi sluji cu credință, nu se poate să nu-mi măriți simbria.

De multe ori luam ciaslovul pe care l’am furat dela o biserică, citeam în el așa cum pot eu ceti și mai totdeauna îl închideam cu inima ușurată, mai înviorat par’că și la trup.

Un păcătos de tovarăș care se tot în-vârtește prin locurile astea, s'a abătut de câteva ori pe la mine prin puterea nopții, îndemnându-mă să hoțim împreună, dar ispita nu mi-a turburat nici de cum sufletul. Ceeace n’a izbutit să facă tovarășul meu, a făcut logofătul D-v.

Arțăreanu se uită încă odată la admini-strator, care îngălbenise.

— Ci spune odată, cum te-a ’ndemnat d-l Franț să-mi furi vacile ?

— Nu m’a ’ndemnat ei să le fur... dar dm pricina lui le-am furat.

— Ei, cum ?

Apăi să vedeți D-v. cum... Până mai acum o săptămână de zile, dumnealui venea la târlă - când veneà - pe drumul cel mare, în văzul lumii. Va să zică nu mă bănuià... De vre-o șapte-opt zile încoace logofătul D-v. dă târcoale târlei, fără să vie la ea. Vine ca un hoț prin pădure, trece pe lângă mine și se face că im mă vede, se apropie de târlă, stă pe gânduri pe la răspântii ne-știind încotro s'o apuce. Cum l’am simțit prin pădure, eu am și priceput numai decât ce vrea.

Proprietarul se uită mirat la adminis-trator. Acesta erà însă mirarea însăși în-trupată.

Gaman urmă:

— ... Logofătul mă bănuește — mi-am zis eu... Mă bănuește și stă ia pândă... Atunci a venit un vânt rău peste mine și par’că mi-a luat mințile... Va să zică logofătul crede că dacă tot dă el târcoale târlei, Ga-man tremură de frica lui și nu fură ? Hehei!...

Dar mie nu mi-e teamă de cinci ca el...

Arțăreanu luă pe Franț la o parte:

— Ce tot cântă ăsta ?

— De, boierule ! Ce să zic ? Fu nici nu m’ani gândit să dau târcoale târlei, precum crede el. Am umblat, ce-i drept, prin pă-dure zilele astea, dar numai la el nu mă gândeam. Eu eram necăjt din, pricina lui Mărgărit dela Filioara... Vă voi spune eu cc-i și cu ăla...

— Ei, ce facem cu Gaman ?

— S’aducem alt om și pe el să-l ares-tăm.

— Stai!... Am eu o idee minunata...Gamane!

Văcarul se apròpié.

— Ascultă, Gamane ! zise proprietarul... Jandarmii sunt ascunși în pădure (acì el făcù cu ochiul lui Franț, dar atât de ne-dibaciu în cât simți că și văcarul l’a văzut, ceeace îl turbură foarte mult). Un semn să ,le fac și sunt acì. Te pot rupe ’n bătăi !...Dar nu vreau să te chinuesc. Și uite ce-ți spun eu ție. Până la zi’ntâi mai sunt opt zile. Atunci îți dau drumul din slujbă și pun alt văcar în locul tău. Până atunci însă să-mi scoți pe Mercana și pe Cerboaica de unde știi.. Din pământ, din iarbă verde !... Și după ce vei plecà dela mine, să nu aflu că te-ai apropiat de târla mea, că răscolesc țara și te bag în fundul ocnei. Auzitu-m’ai?... Nici tu, nici tovarășii tăi să nu v’apropiați de târla mea.

Boierule, nu-i dați drumul că vă fură toate vacile ! — zise Franț.

— Boierule, dă-mi drumul că nici pasărea măiastră nu zboară pe deasupra târlei – zise Gaman.

— Boierule — zise iar Franț — asculta-ţi-mă pe mine: nu-i daţi drumul că rămâ-neți fără vaci.

— Bpierule — se rugă văcarul — dî-mi durmul să mai dau ochii odată cu logofătol ăsta grozavul. Să-l calc eu nițel pe șira spinării, să nu-l mai doară oasele cât o trăi.

— Il auziți, boierule? - întrebă Franț, tremurând de mânie.

Lasă-l acum ! — răspunse Arțăreanu... Ai auzit Gamane ?

— De unde să iau eu pe Mercana și pe Cerboaica?! — se jelui văcarul.

— Nu știu !... Nici nu vreau să știu !... Haide, Franț că ne plouă.

Până a nu plecà, administratorul aruncă o prjvire amenințătoare văcarului. Dar acesta se uită la el cu atâta ură, încât Franț se grăbì a ajunge pe boier și a se urcă lângă el în trăsură.

Cerul se acoperise in acest timp cu nori întunecați și o liniște ciudată înpânzise văz-duhul. Firele de iarbă stau neclintite, frun-zele copacilor păreau încremenite. Nici o păsărică nu mai zburà. Ciocârlia amuțise. Micile gângănii stau ascunse prin iarbă. Bâ-zâitul muștelor, țârâitul greerilor și lăcus-telor încetase ca la o comandă. Se păreà că orice urmă de viață se stinsese dintr’o-dată pe pământ, sub apăsarea înspăimân-tătorilor nori negri ce se apropiau par’că din ce în ce mai mult. Chiar cei doi dru-meți cari se așezară în trăsură, ședeau tă-cuți, cu răsuflările oprite, ca și cum ar fi așteptat pe cineva.

$i de-odată o uriașă literă de fulger se scrise în înălțimi ca o comandă și după câteva clipe o baterie ascunsă în nori des-chise focul cu o detunătoare salvă de tu-nuri năprasnice.

Și atunci firele de iarbă începură a tre-murà ușor, frunzele copacilor înviară și o rândunică trecu pe lângă trăsură, chiar prin fața pământului. Arțăreanu păreà că se trezește dintr’o visare, se uità încă odată la văcar, strigându-i: „ne-am înțeles, Gainane?'ˮ și porunci apoi vizitiului să mâie la curte.

Ajungând la conacul din Mărgineanca, Nistor Arțăreanu întrebă:

— Par’că vroiai să-mi spui ceva despre Mărgărit ?

— A, da? — răspunse Franț... D-v. n’ați auzit nimic dtsprc el ?

— Nu.

— Mie mi s’a spus că s’a luat de gât cu Novac.

— Ei și ?

— Și umblă tot beat.

— Nu se poate! — zise proprietarul. Astca-s scornituri de-ale lui Taifas. Vine la D-ta de două ori pe săptămână, precum i-ai spus'?

— Vine regulat și-mi raportează amă-nunțit despre lot ce a făcut dar... știu eu?!

— Tot bănuitor ai rămas, Franț. Așa te-am cunoscut, așa vei muri. De ce nu te-ai repezit până la Filioara să vezi ce e?

— Am rost.

— Și ce făceà Mărgărit ?

— De câte-ori am fost, l-am găsit pe câmp.

— Ei vezi ?... Vezi ? — zise Arțăreanu și te mai îndoești ? Nu mai fii așa, Franț. Nu mai fii așa ! Du-te de te mai liniștește.

Franț salută și plecă.

Se înseninase. Soarele coborà spre sfințit și un curcubeu frumos se lămuri de-odată drept de-asupra satului. Dar Franț nu-i văzù căci el veneà călare la pas, cu capul plecat pe piept, cufundat în gânduri. Abia când ajunse acasă, ciripirea voioasă a Marianei: der Regenbogen! îl făcu să ridice ochii la cer. Mai în aceeași clipă eși în ceardac și tânărul care predă Marianei limba română. El salută pe Franț și roși. Eleva lui îl văzù roșind și un zâmbet drăgălaș îi înflori pe buze. Profitând de faptul că Franț se în-depărtase de ei, ea îl întrebă arătând spre curcubeu:

— Ce culoare vă place mai mult, dom-nule Cosma ?

Neculai Cosma tresărì și îndreptă spre frumoasa lui elevă doi ochi scăldați în ne-mărginită fericire. In ziua aceea venise la lecție hotărît să birue marea lui sfială și să spue Marianei ce nefericit se simte când e departe de ea. De mai multe ori luase el această hotărîre, dar nici odată nu se legase atât de strașnic ca atunci. Toate pie-dicile ce i s’ar fi putut pune în cale i-au trecut prin minte și pentru fiecare din ele găsise un chip de a o înlătură. Își scrisese chiar și declarația pe care o învățase pe din afară și o repetase de câteva ori în fața oglinzii. Dar când începù lecția, frumoasa lui compoziție, se risipi ca cenușa ’n vânt și profesorul nostru răspundea alandala când îl întrebà ceva eleva. Aceasta observă că profesorul ei e cum nu se poate mai distrat și, văzând curcubeul, eșise în ceardac toc-mai când intrà Franț în curte și chemase și pe Cosma lângă ea. Iar când acesta îi auzi întrebarea, se roși până pe frunte, sc uită Ia ea câteva clipe și răspunse:

— Verdele !

— Verdele ? — întrebă Mariana, cu ochii la curcubeu. !

— Da ! — zise el, privind tot la frumosul brâu colorat.

— Culoarea speranței! - șoptì fata, fără a-și luă ochii dela curcubeu.

— Culoarea speranței ! — repetă el, cău-tând par că în culorile curcubeului ochii fe-cioarei ce-i luase mințile. A speranței în zile mai bune — adaugă el apoi.

— Cum ?... Cum ?... Ce-ai spus ? — întrebă ea, mirată.

Cosma își zise: „mare idiot mai sunt!“ și răspunse:

— A speranței care...

Cu o clipăm ai înatate îi trecuse ca ful-gerul prin minte o imagine poetică. Ne mai aducându-și-o aminte, el nu putù sfârșì fraza pe care o începuse și se uità la Mariana cu o privire care cerea iertare.

In acelaș timp Mărgărit intră călare ’n curte, își jucă puțin calul, descălecă șî legă fugarul de un pom. Apoi se apropie de ei și-i salută.

O umbră trecu pe faţa lui Cosma.

— D-l Administrator nu-i aici ? — întrebă administratorul Filioarei după câteva clipe.

— Ba da ! Trebue să fie prin grădină — răspunse Mariana. Catinco, adaugă ea, caută pe domnu' și spune-i că a venit d-l Mărgărit dela Filioara.

Mărgărit îi mulțumì, săltându-și puțin pălăria de pe cap. Apoi se uită drept în ochii ei albaștri. Cosma se roși grozav și plecă ochii ’n jos, iar după câteva clipe își luă rămas bun și se duse. Mărgărit îl săgetă cu o privire înveninată și întrebă cu oare-care batjocură:

— De ce erà atât de supărat d. Cosma?

— Supărat ? ! — zise Mariana, mirată.

— Par’c’așa mi s’a părut.

— Cred că v’ați înșelat - răspunse cu naivitate sora lui Franţ. Brüderchen! — adăugă ea apoi, zărind pe Franț— te așteaptă d. Mărgărit.

Administratorul Filioarei își săltă a doua oară pălăria de pe cap, mulțumind și plecă ochii ’n jos, rușinat par’că de atâta bună-voință. Iar în clipa următoare privirea lui întâlneà pe aceea a Marianei care-l învăluià într’un farmec nespus de dulce.

După câtva timp Franţ se văzù venind, și Mărgărit îi eșì înainte, salutându-l foarte respectuos. Franț îi răspunse la salut cu oarecare răceală și tânărul observă aceasta.

— Ce mai e pe acolo, d-le Mărgărit ? — îl întrebă după oarecare vreme Franţ-

— E bine, d-le administrator — răspunse administratorul Filioarei.

Franț tăcu. Mărgărit așteptă alte întrebări, dar văzând că șeful său n’are de gând să vorbească, îi raportă pe scurt ce făcuse în ultimele trei zile și așteptă instrucțiuni pentru zilele următoare. Franţ părea că a uitat să vorbească și administratorul Filioarei își zise în gând: „Ia seama, Mărgărit! Trebue că te-a săpat cineva pe aici. Fii cu ochii ’n patruˮ.

In cele din urmă Franț păru a se deșteptà dintr’o reverie și vru să înceapă cu el o convorbire. Dar aceasta erà foarte greoaie și tăiată de lungi intervale de tăcere, în care timp cei doi oameni se spionau din ochi.

Si deodată Mărgărit zise:

— D-le administrator, eu nu mai stau la Filioara.

Franţ tresărì și fostul vagmistru care aveà ochii ațintiți asupra lui simți un fior de bucurie diavolească și-și zise în gând: „Să te văd, Neamțule !“

— Cum ? — întrebà Franț, ca un om uluit. Cum se poate ? De ce ?

— Uite-așa ! — răspunse Mărgărit. Eu am venit la D-v. spre a munci și spre a’mi face și eu un viitor. Să mă credeți că până acum n’am dormit la Filioara, dar văd că D-v. nu sunteți mulțuinit de mine. Și eu — să nu vă supărați dacă vă vorbesc astfel — la D-v. mă uit. nu la boeru’.

Privirea ageră a lui Mărgărit se pironi din nou pe obrazul lui Franț, gata să piară ca un fulger dacă ochii administratorului s'ar îndreptà spre ea.

Dar Franț se uità în pământ ca un om muncit de gânduri potrivnice.

El își ridică apoi privirea din pământ și văzând că Mariana se apropie de ei. se în-tunecă la față și zise:

— Tu dn-te la bucătărie. Acolo-i treaba ta!

Mariana-i făcu o drăgălașă strâmbătură : din buze, ca un copil bosumflat și pornì în fugă spre bucătărie. Atunci Franț întrebă :

— Da' cine ți-a spus D-tale că eu nu sunt mulțumit de D-ta ?

Mărgărit răspunse:

— Nu mi-a spus nimeni, dar eu nu văd?

— D-ta ești sigur că n’ai făcut nimic care să mă nemulțumească? — îl întrebă Franț

Administratorul Filioarei se uită la el mirat și ca un om care n’a înțeles bine întrebarea, așteptă s’o audă încă odată spre a răspunde.

— Purtarea D-tale - zise Franț - a cam lăsat de dorit.

— Pot să știu și eu cum ? — întrebă Mărgărit foarte liniștit.

— Prea te-ai împrietenit cu Novac bună-oară.

— Aha !... Da !... Acum înțeleg !... Da ' M’am împrietenit cu Novac și am făcut chiar chefuri cu el. Dar trebuià!...

Siguranța cu care Mărgărit spusese acel „trebuàˮ făcù pe Franț să se uite mirat la el. Ce deosebit i se păreà acest Mărgărit de cel de acum trei luni ! Tânărul observă mirarea șefului său și urmă:

— Trebuià!... Am petrecut nopți întregi cu domnul Novac (și el apăsă batjocoritor pe cuvântul: domnul) pentru că știți D-v.: in vino veritas!

Acest proverb latin făcù o bună impresie asupra lui Franț care îl primi cu un zâmbet.

— A trebuit să smulg dela șeful de jan-darmi oarecare taine — urma administra-torul Filioarei — spre a puteà strunì pe oameni și mai ales pe Taifas. Și după ce am scos dela el tot ce știà împotriva acelui vulpoi bătrân, l’am asmuțat împotriva gre-cului dela care auzisem că a luat multă mită. După ce i-am făcut să se pârască bine unul pe altul, i-am împăcat și fiecare din ei mi-a mai destăinuit apoi câteva isprăvi de-ale celuilalt. In acest chip am băgat în buzunar pe Novac, pe Taifas și pe Vlastopol. Pe Lipan mi l’am luat ca epistat și Filio-renii sunt dați astăzi pe brazdă. Se vede treaba însă că acest lucru nu le vine tocmai -tocmai la socoteală și de aceea au căutat să mă sape cu fel de fel de minciuni.

Mărgărit înșiră apoi câteva din neregu-lile descoperite de el, cită nume de locuitori, preciza cifre, arăta locuri și date anumite, din care se vedeà că într’adevăr el nu dor-mise în acest timp la Filioara și că ajunsese a cunoaște mai bine ca oricine împrejură-rile de acolo.

— Dacă am greșit, făcând așa — încheie el apoi — vă rog să mă iertați. N’am știut că vă nemulțumesc.

Privirea lui păreà a complectà această din urmà frază cu cuvintele: „căci nu cre-deam ca D-ta să fii amestecat în acele afaceriˮ.

Franț înțelese pe deplin tâlcul acelei pri-viri viclene și se uită multă vreme țintă în ochii lui Mărgărit. Apoi zâmbi și zise:

— Drept să-ți spun: nu te credeam atât de ager, Mărgărit. Dar pe cât văd, D-ta ai ștofă de administrator, nu glumă... Dă mâna ’ncoace !... Așa te vreau ! Să nu te mai aud că vrei să pleci dela Filioara... Să fii totdeauna cu credință către cel ce-ți dă pâine. Auzi ?... Mariana!

Fata răsări în ceardac.

— D-l Mărgărit mănâncă acì în seara asta?.. Ce s’o găsì!...

Tânărul mulțumi foarte respectuos și caută să se scuze:

— Mi-e să nu lipsesc prea mult dela co-nacul meu.

— Bine dar de acum încolo se înserează... Ori ți-e teamă să te întorci noaptea acasă ?

— Teamă ? — întrebă Mărgărit... De cine?... Mie unul nu mi-e teamă de nimeni pe lumea asta.

— Decât de Dumnezeu’ — adaogă Franț.

Tânărul vru întâi să spuie că nici de Dumnezeu nu i-e teamă, dar uitându-se la Mariana, i se părù că ea’l întrebà din ochi- „adevărat că D-tale nu ți-e teamă de Dumnezeu ?“ și atunci repetà și el după Franț:

— Decât de Dumnezeu.

— Ei dacă e așa — zise Franț — vei stà cu noi la masă.

Mărgărit mulțumi încă odată și Mariana porni să îngrijască de masă. Fratele ei intră în chioșcul din fața casei spre a în-semnă ceva într’un caețel, iar Mărgărit se duse la cal. Luă șaua și ibânca de pe el, îi scoase frâul și le dete unui argat. Apoi îl mângâe pe ochi, îi vorbi, îl bătù ușor cu palma pe greabăn și-l adăpă. După aceea îl duse în grajd, îl legă mai la oparte, îi dete grăunțe și-i puse fân în iesle, zicându-i:

—Așa, Smeule!

Apoi se spălă pe mâini la fântână și se plimbă puțin prin grădină.

După o jumătate de ceas se așezau la masă și în acelaș timp un vânt rece începù a suflă dinspre miază-noapte, făcând să cânte plopii înalți care strejuiau poarta.

Franţ începù a povesti cele ce descoperise împreună cu d. Arțăreanu în ziua aceea și nu-și ascunse teama ce avea de Pavel Gaman, ceea ce făcu pe Mărgărit să su-râdă. Fără a se supărà câtuși de puțin de zâmbetul tânărului, Franţ îl întrebă:

— D-ta ’l cunoști ?

— Pe Gaman?... L’am văzut o singură dată.

— Când îl vei cunoaște ca mine îți va trece pofta să mai zâmbești când auzi nu-mele lui... Să te ferească D-zeu să ai a face cu un pușcăriaș ca Gaman.

— Din potrivă — răspunse Mărgărit. Eu aș vrea să sc lege de mine acest înfiorător pușcăriaș.

Zicând acestea, tânărul simți privirea Marianei fixată asupra lui, dar el nu se uită de loc la ea.

— Să te ferească D-zeu ! — repetà Franț, ascultând vuetul vântului prin pomi. Vai! Dar ce urgie e afară !

Câteva clipe cei din jurul mesei ascul-tară cu răsuflările oprite.

Frunzele veștede isbiau în fereastra ca niște picaturi răsiețe de ploaie. Crengile trosneau și o ușă dela vre-un pod scotea o scârțâitură grozavă: jumătate șuer, jumătate urlet.

— Va trebuì să mâi aici în noaptea asta!— zise Franţ.

Dar Mărgărit se împotrivi cu îndârjire:

— Imposibil — zise el. Trebuie să plec neapărat la Filioara. Neapărat. Îmi pare foarte rău că nu pot să rămân aci.

Franț văzù că ori-ce stăruință e zadar-nică. De aceea rugă pe Mariana să aibă grijă ca sa îi se aducă mai repede cafelele și eșind în pragul caselor șuerà din degete. Un argat veni în fugă și el îi porunci să pue șaua pe calul lui Mărgărit.

După două minute intrà în casă spunând:

— E un întuneric afară de-ți dai cu de-getele ’n ochi.

Mărgărit se uită la ei dând din cap și zise:

— Îmi închipui!

Apoi își aruncà ochii la sora lui care tocmai venise cu cafelele spunând:

— Nu vezi nici la doi pași afara.

Ochii tinerilor se întâlniră și se priviră mult. Ochii ei îl rugau să rămâie. Ochii lui spuneau că tocmai pentru ochii ei al-baștri pleacă.

Tânărul sorbi cafeaua liniștit, mulțumi și lui Franț și domnișoarei și-și luă rămas wit dela amândoi.

Calul îl așteptă înșăuat în bătătură, dar ei eșind dela lumină, nu-l văzură. Abia după câteva clipe, Mărgărit se apropie de el, îi prinse frâul și coama cu stânga și svârlindu-se în șa, zise; „noapte bună !ˮ, atinse calul cu pintenii și pierì ca o nălucă în întuneric.

IV

Plecând dela eleva lui în chipul pe care l’am văzut, Neculai Cozma nu se duse acasă, ci apucând pe o ulicioară, eșì la capătul satului. Erà noroiu și mergeà greu, Puținii trecători cu care se întâlneà, se uitau mirați la el, dar, ca omul cufundat în gânduri, el nici nu-i vedea. Când ajunse la poarta țarinii, jâtarul care stà în gura colibei, cu un sac în cap. se grăbi să-i des-chiză. spunând:

— Bună fu ploicicăa asta, d-le!

— Da ! Da ! — răspunse el și dădu omu-lui zece bani.

Iar când se văzù în câmp, singur — sin-gurel în câmp, se uità cu băgare de seamà prin prejur și în depărtare. Țipenie de om!

Văzduhul, spălat de ploae, învioră plă-mânii. Ciocârliile nu mai puteau de bucurie: se ridicau ciripind și de sus se prăvăleau spre pământ, scăldându-se în aerul albastru şi curat.

Florile de câmp păreau mai străluci-toare. Iar în ,depărtare, de jur împrejur, cerul se plecà blajin și sărutà pământul ce ține omenirea slabă și încrezută.

Nezărind pe nimeni, Cozma începù a vorbi singur, mai întâîu cu voce înceată, mai apoi din ce în ce maì tare.

— Mariano !... Mariane !... Mariano !... — exclamă el în cele din urmă, cu ochii plini de lacrămi și închipuindu-și că iubita lui plutește — nevăzută — alături de el. In-geraș suav !... Picătură de rouă curată !... Te iubesc !... Te iubesc !... Te iubesc !

El fixă cu privirea un fir de cicoare, — încredințat că—deocamdată—Mariana luase înfățișarea unei flori spre a-i auzì mai bine cuvintele lui înflăcărate de dragoste.

— Te iubesc, Mariano, mai mult dc cât pe Dumnezeu. Iubire ca a mea nu a fost și nu va mai fi pe acest pământ. Pentru o privire, pentru un zâmbet al tău mi-aș dà viața.

Floarea de cicoare se clătinà ușor, des-mierdată de o adiere.

— Nu mă crezi ? — întrebă el cu amă-răciune. Nu mă crezi?... Ei bine, vei vedeà!... Sângele meu nevinovat îți va dovedì că....

De oare-ce floarea de cicoare încremeni de-odată nemișcată, tânărul se oprì. Duse mana la frunte ca un om care caută a-și aduce aminte de ceva, tușì și apoi zise:

— Te-ai speriat?... Am glumit numai !

— Da’ ce faci acolo, domnule Cozma?

Tânărul tresărì și se întoarse. Erà un flăcău care se întorceà călare de la câmp.

— Ce să fac, Răducule ?! Mă uit la cicoarea asta ! Ai văzut tu vre-odată cum se închide ea când începe a coborî soarele? Ai zice că-i o ființă ce închide ochii de somn.

Flăcăul îl ascultă cu băgare de seamă, dădù din cap și plecă, zicând :

— Ce a lăsat Dumnezeu !... Dorm și flo-rile... ca oamenii !

Iar Cozma pornì mai departe, pentru că iubita lui pierise dintr’odată din firul de cicoare.

Închipuirea lui înfierbântată îi făurì fel de fel de scene în care el se arătà ca un erou de prin romane. Aci erà par'că o inun-dație care primejduià viața Marianei și el se aruncà în valurile înfuriate și o scăpà dela înnec. Aci i sc păreà că o scapà din foc năprasnic, cu prețul unor groazve ar-suri pe mâini care abia s'ait vindecat. Dar după cum gingașele flori timpurii de pomi roditori sunt nimicite de un îngheț primăvăratec, tot astfel și plăsmuirile fan-teziei lui se scuturară moarte când între ele se înfățișà figura lui Mărgărit. Cum răsări ea’n mintea lui Cozma, de ce se înfă-țișà tocmai în clipele acelea — aceasta e greu de spus. Sigur e însă că Marianei pierì ca un abur și Mărgărit se lămurì din ce în ce mai mult în mintea tânărului nostru care plecă ochii în jos ca un om vinovat, prins asupra unui fapt neiertat.

Dar această stare de abatere nu ţinù mult timp. Cozma își amintì că avea un talent deosebit pentru compoziții.

— Ha!— zise el deodată, ca un om care a descoperit o taină la care s’a gândit multă vreme... Evrika!... Inspiră-mă, Cupidon!

Zicând acestea, el sc întoarse spre sat. Ajunse acasă pe când sc înserà. Bău un pahar de lapte rece și după ce ’și aprinse lampa se pregătì de scris. Puse o peniță nouă ’n condeiu, băgă penița în gură și o ’nmuie apoi în cerneală. Așeză hârtia mai bine ’n fața lui și scrise un singur cuvânt: Inge-rașule! Stătù puțin pe gânduri și apoi îl șterse, de oarece se hotărî să-i scrie în nemțește. Scrise câteva rânduri, le cetì și le șterse, își lăsă apoi fruntea ’n palma stângă și după aceea se ridică dela masă. Se uită 'n oglindă și-și văzù fața congestionată.

„Și cu toate astea trebuie să-i scriu — își zise el în gând. Vacanța e pe sfârșite și ca mâine plec la București. Trebuie să-i scriu neapărat. Să-i scriu o scrisoare frumoasă — frumoasă care s’o facă să plângă. Și ’n drumul meu spre facultate să mă gândesc la ea ca la o zână din basmeˮ.

Ușa se deschise binișor și o femeie în-bătrânită fără vreme se ivi ca o umbră ’n prag. Ochii ei dulci se fixară întrebători în-tr’ai tânărului și buzele ei șoptiră cu sfială:

— Ce faci, Nicușor ?... Ș’acum scrii ?...

Mai lasă-l ciorilor de scris... Mă mir cum nu ti se urăște cu el... De ce te chinuești ași, băiatu’ mamei ?

Tânărul rupse hârtia și o aruncă. Mama lui îi urmărì cu grijă mișcările și îl întrebă:

— De ce rupi, mamă? Ai greșit? Așa-i ca eu te-am făcut să greșești ?

— Ba uu, mamă, dar....

El nu isprăvì, căci mama lui se apropie de el și-i puse mâna pe frunte.

Atingerea ei îi făcù bine și Cozma zâmbì ca un copil.

— Ori te doare capul, maică ? — îl în-trebă mama lui, cu grijă.

— Nu.

— De ce nu mai eși puțin prin grădină ?

— Mi se urăște.

— Să nu ți sc urască, gura mamii, să nu ți se urască în casa părintească.

Tânărul tăcù.

In acelaș timp vârtul pornì cu furie. El trânti ușile deschise, sparse geamurile ale căror cercevele nu erau prinse ’n cârlige, vuì prelung prin pomi.

Femeea își făcu cruce, zicând: „mai iartă. Doamne, vântul ăsta odată !ˮ apoi eșì gră-bită să ferească de furtună oarecare lucruri de-ale casei. Feciorul ei rămase multă vreme cu privirea fixată într’un punct al dușumelei, apoi își cuprinse cu mâinele fruntea înfier-bântată și începù a plânge ca un desnă-dăjduit.

In seara aceea nu mâncă nimic și se culcă îmbrăcat, cu gând ca peste noapte să se scoale spre a face o preumblare prin gră-dină. Dar la vârsta de 20 de ani somnul binefăcător gonește orice griji din suflet și-l odihnește pe deplin. A doua zi tânărul nos-tru erà vesel și mama lui lăcrămă de bu-curie când îl auzi cântând. Se așeză la masă și începù a scrie. Mâna-i alergà ușoară și în curând o pagină fu acoperită cu o scriere sigură, netremurată, în care cuvintele gingașe și desmierdătoare alcătuiau o muzică dulce, un cântec de leagăn pentru un vis din cele mai frumoase.

Să-l lăsăm pe acest tânăr amorezat să-și destăinuiască hârtiei mult răbdătoare dorul și chinul sufletului său, iar noi să vedem ce i se mai întâmplă lui Franț al nostru.

Ne îndrăznind să se ducă pe la târlă spre a vedeà dacă Pavel Gaman a adus vacile furate, administratorul Mărginencii abia aș-teptă să treacă zilele ce mai erau până la sfâșitul lunii, spre a ști plecat pe acela de care prinsese o ciudată frică. La capătul lunii Gaman fu înlocuit cu un Muscelean care păreà de treabă și cu frica lui Dumnezeu. Și după ce-și primì simbria, el găsi prilej să se apropie de Franț și să-i spuie:

— Mai dăm noi ochii amândoi, logofete !

Un semn să fi făcut Franț și în cinci minute Gaman ar fi fost arestat- El însă nu făcù acel semn. Se mulțumì să ridice din umeri cu nepăsare și să arunce fostului văcar o privire batjocoritoare.

La vre-o săptămână dela plecarea lui Ga-man, Franț se hotărî să calce pe Mărgărit la Filioara spre a vedeà ce apucături are tânărul.

Pentru ca acesta să nu fie vesti: însă de nimeni, Franț apucă pe un drum mai de ocol și printre nămiezi ajunse în Filioara. Se opri la o cârciumă din capul satului și legă calul de un parmac. Apoi bătù cu cotorul cravașei într’o masă și poruncì o limonada. Sorbind lichidul acela dulce și înțepător, ad-ministratorul Mărginencii intră în vorbă cu debitantul de băuturi spirtoase și prin în-trebări meșteșugite află tot ce doreà să știe despre Mărgărit.. Plătì și apoi plecă pe jos, cu calul după el. Copiii umpleau ulița cu jocurile lor felurite. Dar când treceà pe lângă ei, se opreau și scoțându-și pălăriile din cap, îl salutau respectași. Franț iubià mult copiii. De aceea le răspundeà cu o deosebită plăcere la salut, ceea ce făceà pe copii să se uite mirați imul la altul și apoi să râdă, fără să prea știe bine de ce. Ba la o râs-pârrtie se opri să vorbească puțin cu unii din ei și le puse câteva întrebări, la care cei ce învățau la școală răspunseră. El dete fiecăruia câte zece bani și pornì mai departe, pe când un copil numai cu scurta se țineà după el. Franţ îl văzu, dar nu se băgă pe el. Abia la un cot, se opri și se uită îndărăt. Copilul se oprì și el, plecă ochii ’n pământ și băgă un deget în gură. Administratorul Mărginencii plecă mai de-parte și copilul pornì și el.

— Ce-o fi având băețașul ăsta ? — se în-trebă Franț care simțì că e urmărit de el și iar se oprì.

Se întoarse spre copil și-l chemă:

— Ia vino 'ncoace, băetaș !

Cel chemat pornì spre el, dar după câți-va pași se oprì și nu mai vru să înainteze cu nici un pas. Toate stăruințele administra-torului fură zadarnice. Iar când acesta făcu un pas-doi spre el, copilul o rupse la fugă.

Franț ridică din umeri și porni mai de-parte.

Dar când ajunse ’n dreptul curții lui Taifas, cineva alunecă pe după casa acestuia și lui i se păru că cel ce se ascunse așa de re-pede erà Gaman.

Se opri în loc cu răsuflarea tăiată și mân-gâie calm pe ochi. Apoi, fără să știe cum, încalecă și o ținu într’un trap întins până la conac.

Mărgărit erà acasă și nu păreà de loc mirat de vizita șefului său. Ii păreà foarte bine chiar că „d. inspectorˮ i-a făcut această plăcută surprisă și luându-i calul, îl duse el singur la grajd unde-i dădu cele trebuitoare. Apoi se întoarse lângă Franț și de oarece nu mai erà mult până la amiazi, îl întrebă de vrea să-i facă cinstea să mă-nânce la el.

Și cum șeful răspunse afirmativ, el plecă spre a spune bucătăresei ce să pregătească pentru prânz. In acest timp Franţ făcu un ocol prin curte și se încredinţă numai de cât că Mărgărit erà cu adevărat un om căruia îi plăcea rânduiala. Când erà Taifas la acest conac, lucrurile cele mai felurite și deosebite stan claie peste grămadă, ca aduse de o apă mare. Acum fiecare lucru erà așezat la locul lui, bătăturà curată, iar în fundul curţii, împrejmuită din nou cu gard de nuiele împletite, Mărgărit își închisese și pregătise un loc pentru grădină. Casa de locuit, deși veche, erà spoită de curând și aveà o înfățișare prietenoasă. Temelia pătulului erà făcută din stâlpi de zidărie din care câțiva se fărâmaseră. El, Mărgărit, făcu din nou pe unii, repară pe alții, cârpi tabla de pe aco-periș, ridică un felinar în fața casei, pămâstì grajdul și dete întregului conac o înfățișare ademenitoare.

Administratorul Mărginencii rămase foarte mulțumit de cele ce văzù prin curte, dar voind a se încredințà, și de cinstea lui Măr-gărit, îi ceru socotelile pe care le verifică foarte amănunțit. Ele erau în desăvârșită regulă și arătau că administratorul Filioarei erà un bun gospodar: cinstit și econom.

Foarte mulțumit de cele ce constatase până aci, Franț își aprinse o țigare de foi din care începu a pufăi, plimbându-se prin fața casei. La ce se gândea el pe când se plimbà, e greu de spus, dar ceeace se vedea ușor, e că el erà cufundat cu totul în gân-duri. Despre aceasta sc încredință Mărgărit mai bine de cât toți, de oarece prânzul fiind gata, el chemă pe Franț de două ori la masă și abia după ce-l chemà a treia oară, șeful îl auzì și-l înțelese.

După amiazi urmă inspecția pe câmp. Erà vorba de a ștì dacă Mărgărit ogorâse pentru grâu 200 de pogoane. Socotind în-tinderea tarlalelor arate, Franț văzù că erau ogorîte mai bine de 250 de pogoane. Mai mult: Mărgărit îndreptase drumurile moșiei, iar pe marginile drumului principal pusese Ia săpat gropi pentru a puteà plantà copaci.

Franț nu-și' putù ascunde mulțumirea ce simțeà în urma acestei inspecții și strânse mâna subalternului său zicându-i:

Mi-ai făcut o mare plăcere, Mărgărit. Şi cred că și boierul se va bucurà când va auzì cum te-am găsit.

La hotarul moșiei se despărțiră. Mărgărit se întoarse la Filioara, Franț se îndrepta spre Mărgineanca, mulțumit peste măsură de cele ce văzuse, încântat. El lăsă calul la pas și gândul slobod. I se părea că plu-tește, că sboară, ușor ca o pană, fără nici o grijă. O toropeală dulceagă îi moleși mă-dularele, făcându-l să ațipească dm când în când. Și abia după vre-un ceas se scutură și se uită cu băgare de seamà prin prejur: calul îl scosese în șoseaua cca mare. Amin-tindu-și inspecția ce făcuse administratorului Filioarei, Franţ se surprinse gândind cu multă bunăvoință la Mărgărit.

§ Băiat frumos ! Muncitor, cu minte, priceput și cinstit. O comoară ! — își zise el în gând.

Și mai în acelaș timp figura bălaie a Ma-rianei i se desluși în suflet și el zâmbi. Apoi dădù pinteni calului, căutând a se gândi la altceva. Dar gândul care-i fulgeră prin minte se înfigeà și mai adânc în su-fletul lui, turburându-l.

— Degeaba fugi! Dcgeaba-ți bați calul! -îi zicea par’că acel gând. Nu c cal care sa mă întreacă la fugă pe mine. Eu fug mai iute decât trenul, mai iute decât vântul, mai iute decât orice și tu ești al meu de acum... Mai bine ascultă-mă... Mariana să ia pe Mărgărit. Nu se poate găsi în toată lumea o pereche mai potrivită! Și când tu nu vei mai puteà sluji, îți va luà locul Mărgărit și tu nu te vei îndepărtà nici de sora ta, nici de ținutul ăstaˮ.

Franț opri calul. Nu spre a ascultà mai bine ce-i șopteà acel gând turburător, ci pentrucă ajunsese la poala pădurii Mărgi-neanca și acolo șoseaua se despărțià în două: o parte ocolià pădurea și alergà apoi pe după ea, pe șes; alta urcà un piept de deal, tăià pădurea și duceà mai repede la Mărgineanca. Franț se gândì puțin și cârmì la stânga, intrând în pădure. Urcușul erà prea’n loc și administratorul Mărginencii descălecà, imitând astfel pe toți aceia ce aveau milă de caii lor. Șoseaua pe care apucase Franț scurtà, ce-i drept, cu mult drumul celor ce mergeau la Mărgineanca, dar dealul aceța erà atât de greu de urcat, încât când se vedeau în vârful lui, călătorii fie cu tră-sura, fie călări, opreau în totdeauna să ră-sufle vitele. Chiar cei cu piciorul se odih-neau după ce-l urcau. De oarece o astfel de împrejurare înlesnià jaful la drumul mare, la acest deal se ațineau pe vremuri hoții la pândă. Din această pricină dealul acela se numià Dealul Hoților, și prea puțini erau aceia ce apucau peste el.

Franț al nostru îl urcă repede și ajunse gâfâind în vârful lui, unde se așeză pe o buturugă spre a se odihnì.

In liniștea grozavă a pădurii își auzia sângele vâjâindu-i în tâmple... Și deodată crengile unui lăstăriș se despărțiră și din desișul lor răsări Pavel Gaman.

Franț îngălbenì și-și duse instinctiv mâna unde știà că tine revolverul. Arma lipsea. Fostul văcar stătù puțin pe loc și sc apropie apoi de el, rânjind.

— Ei, logofete?... Așa-i c’am dat ochii amândoi ?

Administratorul Mărginencii nu răspunse nimic și Gaman îl prinse de mână și scrâșnì din dinți:

— Nu vrei să vorbești cu mine, logo-fete?... Nu catadixești ?

— Măi Gama ne, ce vrei tu ?

— Ai să vezi tu acum ! — răspunse fostul văcar și-și lepădă cojocul.

Apoi luă frâul din mâna lui Franţ, legă . calul de o creangă și zise :

— Bani!

— Bani n'am! — răspunse Franț tremu-rând. Caută-mă și tot ce-i găsì, al tău să fie.

Și bietul Franț ridică brațele în sus ca an om care se lasă căutat prin buzunare.

— Ceasu’ — se răsti Gaman.

— Îl am dar dela boieru’.

— Dar din dar se face raiu ! — zise rân-jind fostul văcar. Haide că n’am vreme de pierdut.

Administratorul Mărginencii se codeà. Ga-man îi puse mâna ’n gât.

— Dă-l că fac moarte de om !

Franţ se învineți la față și scoase ciasul.

Dar n’apucă să i-l deà lui Gaman căci acesta sări ca mușcat de șarpe și când se întoarse văzù pe Mărgărit în fața lui. Acesta îi arsese o cravașă pe spinare de-l plesnise pielea și acum stà cu revolverul asupra lui zicându-i:

— Daca miști un deget, te răpun.

Ii scoase cuțitul dela brâu și zise apoi către Franț:

— Domnule Inspector, unde vreți să vi-l duc: la Filioara sau la Mărgineanca ?

Dar Franț răspunse, tremurând:

— Dă-i drumul, Mărgărit. Dă-i drumul să sc ducă unde o vedeà cu ochii. Eu îl iert.

— Dă-mi drumul, zise fostul văcar către Mărgărit.

— Mai stai nițel, cumetre ! — îi răspunse acesta. Prea te grăbești.

Zicând acestea, administratorul Filioarei băgă revolverul în toc și dădù o palmă lui Gaman. Acesta se clătină și se repezì la Mărgărit, gata să izbească.

— Îl vedeți, d-le inspector ? Vedeți pe cine iertați ? Apoi stai, măi camarade, să-ți arăt eu câte parale face sfanțu’ !

Zicând acestea, Mărgărit dădù un pumn în nasul lui Gaman de-l podidi sângele.

— Ah! câine! — sbieră fostul văcar ca o fiară și se năpustì spre Mărgărit. Dar acesta-l plesnì cu cravaşa peste ochi, apoi îl trântì cu o piedică la pământ și Franț văzù atunci o scenă grozavă. Gaman se svârcolea de dureri și Mărgărit îl călcà pe tot corpul cu cișmele sau îl apucà de păr cu amândouă mâinile și-l scuturà și-l îzbeà de pământ, întrebându-l:

— Mai vii pe aici?... Mai jefuesti oa-menii la drumul mare?

Câtva timp hoțul se văctă, dar pe urmă tăcˮ și nu mai scoase nici un gemăt, ceeace făcù pe Franț să se trezească din toropeala lui și să zică :

— Lasă-l Mărgărit, că l-ai ucis !

— Ucis tăblie un șarpe ca ăsta ! — răs-punse Mărgărit.

Şi după ce mai trase două cravașe fos-tului văcar, îl lăsă aproape mort în țărâna plină dc sânge

Cei doi administratori plecară apoi că-lări spre Mărgineanca și pe drum Mărgărit povesti lui Franț că întorcându-se la conac, a fost înștiințat de Costea Lipan că fostul văcar al boierului a pornit spre pădurea Mărginencii.

— Atunci mi-a trecut prin minte că Ga-man vă poate eșì în cale și, schimbând calul, ani pornit încoace... Dar cred cu că acum i-a trecut pofta sa mai dea pe aici.

— Așa cred și eu — răspunse Franț cu-fundat în gânduri. Dar să te păzești de Gamart.

Ajungând în marginea pădurii dinspre Mărgineanca, Mărgărit își luă ziua bună dela șeful său și se întoarse. Trecu șuerând prin pădure și când sosi la locul unde bătuse pe Gaman, acesta nu mai erà acolo.

— Unde-i Franț să vadă că n’a murit Gaman al lui ? - își zise el în gând și des-călecând, coborî Dealul Hoților.

V

Toamna erà pe sfârșite și dulcea ci me-lancolie plutea pe ulițele satului liniștit, pe întinsul lanurilor pustii. în depărtările mo-horîte.

Franț își văzuse grâul în pământ și po-rumbul în pătul. Ieșia mai puțin pe câmp, căci nu mai aveà la ce — ogoarele de toamnă fiind date pe seama lui Costea Lipan, care se ceruse să fie mutat la Mărgineanca.

Iar Mariana așteptà sosirea iernii cu o ne-răbdare copilărească. Iși cumpărase o glugă, mânuși groase și o pereche de patine. Seara se așezà la gura sobei și stăteà acolo cea-suri întregi, urmărind jocul flăcărilor, lică-rirea scânteilor și ascultând șuieratul vân-tului în horn, pe când fratele ei sorbea din paharul cu ceaiu aromat, fumà țigări de foi și făceù diferite planuri. La ce anume se gândea atunci administratorul Mărguiencei, e greu de spus, dar Mariana îl surprinse de câteva ori uitându-se la ea cu o căutătură ciudată și ispititoare.

Mărgărit venea acum foarte rar la curte, dar de când scăpase pe Franţ din mâinile lui Gainan, șeful său ţinea la el ca la co-pilul lui.

Zilele treceau repede, cu toate că nimic nu turburà monotonia lor, și într'una din ele Mariana fu chemată la curtea boierească. Deși venită de mai bine de jumătate de an în Mărgineanca, sora lui Franţ nu vor-bise până atunci cu d-na Arțăreanu. Ea plecă deci cam îngrijată la curte. Dar cum se văzù în faţa proprietăresei, se simți foarte liniștită. Erà vorba să deà ajutor „conițeiˮ la o broderie care trebuià neapărat termi-nată până la Sf. Nicolae, când boierii tre-buiau să plece în străinătate.

D-na Arțăreanu rămase încântată de lu-crul și de purtarea Marianei și-i făgădui că-i va cumpăra „cevaˮ dela Paris. Dar, când mai erà numai cinci zile până la plecare, proprietăreasa căzù la pat. Se întoarse într’o seară dela călărie cu un fior lung și ciudat, iar a doua zi abia mai puteà respirà din cauza unui junghiu ascuțit ce i se pusese între coaste. O tuse uscată începù a o chinui. Nistor Arțăreanu crezu la început că e vorba de o răceală obișnuită, dar, când văzù că temperatura trece de 39° , trimise imediat după doctor. Acesta ajunse la curte prin puterea nopții și stătù aproape un sfert de oră lângă sobă pentru a-și desgheța mâinile, luând în acest timp micul intero-gatoriu nelipsit: când s’a bolnăvit d-na Ar-țăreanu ? De ce anume se vaită ? Arc tem-peratură ? Tușește ? etc.

Se îndreptă apoi spre odaia bolnavei, ciocăni ușor în ușă și intră fără a mai așteptà răspunsul. Luă mâna bolnavei și scoase ceasul, apoi numără bătăile pulsului. Și, de oarece bolnava răsufla foarte iute, el se uità câteva clipe neclintit la ea și foarte serios. Așeză termometrul la subțioara dreaptă a bolnavei și numără aspirațiile timp de un minut: 40. Scoase după cinci minute ter-mometrul și cetì: bolnava aveà 40 de grade și două liniuțe. D-l Arțăreanu se uita cu cea mai mare băgare de seamă la doctor, dar nu îndrăznea să-l întrebe nimic. Ajută bolnavei să se ridice pentru a fi ascultată de doctor și când o așeză binișor la loc, înfățișarea ei îl izbì. Avei fața injectată, ochii sticloși și limba uscată. Obrajii îi do-goreau ca focul și nările îi tremurau. El se uită la doctor și-l întrebă șoptind:

— Ce s’aude, d-le dr.

— Raluri crepitante, — răspunse ucenicul Esculap. Aș vrea să-i văd și sputa.

— E roşcată — zise Arţăreanu. Ce să aibă, d-le dr.?

— Eu cred că are să facă o pneumonie, — zise doctorul uitându-sc iar la bolnavă, care începuse a delira.

— Ce-i de făcut ? — întrebă iar Arță-reanu, galben la față.

— Să fim liniștiți și să luptăm împotriva ei! — răspunse d-rul. Dă ordin să fie cineva gata de plecare la farmacie.

Zicând acestea d-rul scoase o fâșioară de hârtie pe care începù a scrie repede și urât doctoriile necesare. Dete apoi rețeta d-lui Arțăreanu și eși împreună cu el din odaia bolnavei. Iși aprinse o țigare și se duse în cerdac. Ceva rece, imaterial par’că simți pe obrazul drept.

— Ninge ! — își zise el și întinse brațul spre a puteà primi pe mână sărutarea celor dintâi fulgi de zăpadă din acea iarnă.

In acest timp Arțăreanu sc întoarse și curând după aceia un ropot de cal se auzi prin noapte.

— Poftim încoace, doctore ! — zise proprie-tarul. Hai să luăm câte un ceaiu. Ţi-o fi frig.

— Nu prea ! — răspunse doctorul, dar un ceaiu iau cu plăcere.

Într’un sfert de oră apa începù a fierbe în samovar și cei doi oameni se simțiră deodată mai apropiați sufletește. Arțăreanu așeză cu îngrijire serviciul pe o măsuță, aduse niște pesmeți și opărì ceaiul. Apoi se duse în odaia bolnavei spre a spune femeei ce o pazeà să aibă grijă și se în-toarse călcând în vârful picioarelor. Doc-torul își aprinse o țigare și-i oferì și lui una.

— Mulțumesc — zise proprietarul Mărgi-nencei. Nu mai fumez.

— De când? — întrebă doctorul mirat.

— De mai bine de două luni.

— Foarte bine ! Vă felicit... Atunci nu mai fumez nici eu.

Și zicând acestea, el asvârlì țigarca în foc.

Arțăreanu protestă, spunând că nu-l jenează de loc fumul de tutun și adăogând că e un prilej de a arătà ce stăpân e pe dânsul, dar doctorul nu mai aprinse altă țigare.

Ședeau acolo amândoi, sorbindu-și ceaiul în tăcere și ascultând cu auzul încordat glasul vântului ce începuse de curând a suflà cu furie dinspre Miazănoapte.

— M’apucă iarna pe-aici ! — zise doc-torul, gândindu-se că afară va fi viscolind.

— Bine că nu te-a apucat pe drum ! — răspunse proprietarul, care nu-și puteà ascunde bucuria ce simția la gândul că o iarnă grea ar face pe doctor să steà două-trei zile la Mărgineanca.

Un miorlăit de pisică îi făcù să lase de odată ceșcile pe tavă și să se uite mirați, întrebători, unul la altul. Abia după câteva clipe Arțăreanu înțelese ce erà și lămuri și pe doctor:

— Când am eșit noi mai adineaori, a eșit șj pisica și a rămas afară.

Zicând așa, el deschise ușa și o pisică inttă în odaie, încurcându-se printre picioa-rele lui, torcând, miorlăind. Iar, când el sc așeză în fotoliu, ca se aruncă pe genuchii lui unde se culcă. EI o mângâie ușor cu mâna și întrebă:

— Ce crezi, d-le dr. ?

— Despre ce ?

— Despre boala nevestei mele.

— Eu cred că nu e nici o primejdie... Ce vârstă are d-na ?

— Treizeci și cinci de ani.

— La vârsta asta pneumoniile se biruie ușor... Mai ales că d-na are inima în buiă stare, pe câte văzui. In trei-patru zile cred că boala e sfârșită și d-na va intrà în con-valescență. Aceasta, se înțelege, dacă nu se vor ivi complicații.

O tăcere de câteva minute dădù ultimu-lui cuvânt o greutate grozavă. Spre a rupe acea tăcere, Arțăreanu zise:

— Poate ești obosit, d-le dr. ?... Te reg să te odihnești.

— Drept să vă spun — zise doctoiut — sunt puțin cam obosit. Asta e a treia noapte de când mă culc la două.

— Vai de mine! — răspunse proprieta-rul... Poftim încoace, d-le dr.

Îl conduse la o odaie de musafiri, făcù lumină și zise:

— Aici... Asta e camera d-tale, Noapte bună !... Ți-ai luat oare geanta ?

— Nu.

Arțăreanu aduse el însuși geanta docto-rului, ceia ce făcù pe acesta să-și piardă și-rul vorbelor cu care voià să-i mulțumească. Apoi îi zise : „noapte bună !ˮ și plecă. Dar după câțiva pași se întoarse și-i cerù ceva de citit. Doctorul se pipăi prin buzunare; nu găsì însă nici un jurnal.

— Nu-mi trebuie jurnale ! — zise Arță-reanu. Altceva...

Doctorul căută în geantă și scoase câteva numere dintr’o revistă de specialitate. $i, pe când proprietarul plecă, el îi spuse:

— Vă rog să mă sculați imediat ce credeți că e nevoie de mine. Din sticla pe care o va aduce flăcăul ce s'a dus la farmacie, să-i dați la ceas câte o lingură.

— Am înțeles ! — zise Arțăreanu care ascultase cu cea mai mare luare-aminte și plecă.

Ajuns iîn camera bolnavei, el trimese la culcare pe femeia care veghiase până atunci. Vreme de un ceas el nu-și luă ochii de la so-ția lui. Erà în aceiași stare în care o văzuse când venise doctorul. Chinuită de sete, cereà de băut, și el îi da mereu lapte.

În spre ziuă însă, se mai liniști puțin și el ne mai putând biruì somnul, ațipì câteva minute în fotoliu. Se deșteptă cu o amar-nică bătaie de inimă și încredințat că a dor-mit câteva ceasuri. Spre a-și sperà somnul, începù a frunzări prin revistele pe care i le dăduse doctorul. Un articol îi atrase bă-garea de seamă. Erà un extras din Scri-sorile lui Pliniu cel Tânăr, și Arțăreanu cetì cele ce urmează:

„La Atena erà o casă mare, dar ne-sănătoasă și ocolită de toată lumea. În liniș-tea nopții se atiziau în ca zgomote și dacă ascultai cu mai multă băgare de seamă, auziai un zuruit de lanțuri, care, pornind de departe, se apropia din ce în ce. În cu-rînd se ivia un strigoi. Erà un bătrân foarte slab și de o murdărie răspingătoare: barba lui erà lunga, părul zbârlit. El aveà cătușe la picioare și în mâni lanțuri pe care le zu-ruia. Cei ce locuiau în această casă nu pu-teau deci închide ochii în timpul nopților triste și înspăimântătoare. Din causa acestor vegheri neîncetate ei se înbolnăviau și, de oare ce spaima creșteà, în cele din urmă bieții oameni muriau. Chiar și îm timpul zi-lei, cu toate că spectrul nu se arătà, amin-tirea lui juca înnaintea ochilor și frica erà mai tare decât ceia ce-i da naștere. Casa erà deci părăsită și ursită singurătății. Erà lăsată numai pentru spectru și cu toate acestea, proprietarul ei căutà s’o vândă, spe-rând că se va ivì cineva care neștiind ni-mic despre flagelul ei, ar dorì s’o cumpere sau s’o iea cu chirie.

Filosoful Atenodor venì la Atena și ceti tăblița. I se spuse prețul și, de oare ce acesta i sc părù prea mic, începù a bănui ceva și informându-se, află totul. Aceasta ,nu-l împiedecă însă de a închiria locuința. Din potrivă. Când se înserà, el puse să i se așeze patul în partea din față a casei (anticameră), cerù tăblițe pentru scris, un stilet și lumină. După ce a trimes pe toți ai săi în partea cea mai retrasă, el își încordă mintea, se uită țintă într’un loc și se pregăti să scrie. În acest clip, mintea lui fiind ocu-pată, nu putea fi jocul unei halucinații, nici nu putea îi cuprinsă de o teamă deșartă.

Câtva timp nimic nu turbură liniștea nop-ții. În curând însă el auzì un zgomot de fiare, un zuruit de lanțuri, dar nu ridică ochii, nu părăsi stiletul ci își întărì și mai mult curagiul. Zgomotul creștea, se apropià.

Se aude ca și cum spectrul ar fi în prag; acum ca și cum ar fi în casă.

Atenodor întoarce capul, vede și recu-noaște fantoma de care i se vorbise. Stà în picioare lângă el și păreà a-l chemà cu degetul. Filosofului îi făcù semn să aștepte un moment, apoi începù să scrie din nou. Vedenia scutură huiturile de-asupra capului lui Atenodor, care scria. Acesta întoarse a doua oară capul şi văzù încă odată acelaș spectru care-i făceà semn. Nu mai întâr-jază. Ia lumânarea și-l urmează. Spectrul mergeà încet, ca un om împovărat de lan-ţuri. Ajuns în curte, el peri dintr’o dată din ochii filosofului. Acesta puse acolo frunză şi iarbă spre a recunoaște locul unde pe-rise umbra. A doua zi sc duse la magistrați și le ceru să puie să dărâme zidul. Dărâ-mându-l, găsiră acolo oase și lanțuri. Un corp despoiat și mâncat de vreme fusese lăsat acolo neîngropat. Aceste oase fură adunate și îngropate în fața publicului, și de atunci spectrul n’a mai turburat odihna caseiˮ.

Nistor Arțăreanu nu erà fricos. Cu toate acestea cetirea acelei povestiri în împreju-rările în care se aflaà, îl făcù să rămâîe câtva timp încremenit în fotoliu, cu ochii țintă într’un loc. Când sunt speriați, oamenii fri-coși se uită în toate părțile spre a vedeà de unde vine primejdia și pe unde ar puteà scăpà de ea. Aceștia însă nu sunt mai fri-coși decât aceia cari la apropierea unei pri-mejdii rămân nemișcați, întocmai ca gân-găniiie care, călăuzite numai de instinct, se prefac moarte imediat ce le oprești în mer-sul lor anevoios prin țărână. Proprietarul Mărginencei nu erà dintre aceștia. El se cu-fundase în gânduri și abia după vre-o ju-mătate de ceas, când se întoarse argatul cu doctoriile, se ridică din fotoliu și începu a se plimbà încetinel prin odaie. La ce se gândise el oare până atunci ? Pe unde co-lindase el cu gândul ? Nu-și aminteà nimic. Se uità la sticla cu doctorii, se uità și la so-ția lui care ațipise. Ii fu milă s’o scoale și amână darea doctoriei. Un cocoș vesti zorile și altul îi urmă curând. Apoi toți cocoșii din sat începură a cântà „Deșteptareaˮ.

După vre-o jumătate de ceas lumina di-mineței trăgeà între spetezele jaluzelelor linii albastre, care se spălaciau din ce în ce până se prefăcură în linii albe. Ar-țăreanu desfăcù perdelele, trase la o parte rețeaua și ridică binișor jaluzelele: mantia de zăpadă acoperise totul și el luă aceasta drept un semn bun.

Cineva ciocăni binișor în ușă. Arțăreanu se duse într’acolo călcând numai în vârful picioarelor și deschise' ușa. In fața lui stau Franț cu sora lui.

— Ne iertați, boierule — zise administra-torul — că am venit fără a fi anunați, dar n'am văzut pe nimeni în toată casa. Toți dorm buștean.

— Obosiți, săracii ! —, răspunse proprietarul. E a treia noapte de când nu dorm. Dar ce veste Franț ?

— Sora mea — zise administratorul vă roagă să-i dați voie să steà lângă conița până se va însănătoși.

— Cum se poate ? — protestă Arțăreanu. Dar dacă e o boală molipsitoare ?

— Ori ce boală va fi, — răspunse Mariana, eu vă rog să ma lăsați să veghez lângă ea, cel pufta cât timp vă odihniți d-v.

— Suflet de înger — zise boierul. Dum-nezeu să te răsplătească !... Nevasta mea îți va mulțumi!... Poftim !... Dar să ne înțe-legem: numai până mă odihnesc eu puțin. După aceia te duci acasă.

— Da ! Da ! — răspunse fata, zâmbind și intră în odaia bolnavei.

Mai în acclaș timp pică și doctorul, care după ce văzù încă odată pe doamna Ar-țăreanu, își întări încredințarea că avea a face cu un caz de pneumonie. Franț se strecură afară cu ochii plini de lacrămi, iar doctorul hotărî pe Arțăreanu să se ducă imediat la odihnă, de oare ce lângă bol-navă rămâneà el și cu Mariana.

— Frumoasă vreme astăzi — zise doc-torul, spre a începe vorba.

— Da ! —, răspunse fata, gândindu-se că acest mod de a începe o convorbire e banal.

— Sunteți de mult în țară? — o întrebă doctorul după câteva clipe.

— De astă primăvară.

Și convorbirea lor murì. Amândoi se uitară la bolnavă. Aceasta deschisese ochii și zărind pe Mariana, îi zâmbì. Apoi o tuse dureroasă o scutură câtva timp. Doctorul îi luă temperatura și constată o scădere de jumătate de grad. Îi dădu apoi o lingură din doctoria prescrisă și-i șopti câteva cu-vinte de îmbărbătare. Iar după un sfert de ceas se duse să-și ia dejunul...

...Ziua aceia și ziua următoare nu adu-seră nici-o îmbunătățire în starea bolnavei, dar nici temperatura nu sc ridicase mai mult ca în noaptea când a sosit doctorul. În a-cincea zi de boală însă, d-na Arțăreanu se simți mult mai rău ca până atunci și so-țul ei începu a plânge pc ascuns. La fie-care cinci minute întrebă pc doctor dacă mai e vre-o speranță de scăpare.

— D-le Arțăreanu, da’ de câte ori să vă spun, pentru numele Sfântului. Nu e nici-o primejdie. Criza aceasta vestește vindecarea. E ceia ce noi, medicii, numim faza precritică.

Proprietarul Mărginencei clătina însă din cap cu neîncredere. Dar d-rul avu dreptate: a doua zi d-na Arțăreanu pomi spre bine și soțul ei dărui d-rului, în afară de un ono-rar cum se cade și doi curcani grași.

În tot timpul cat a zăcut d-na Arțăreanu, sora lui Franţ nu s’a îndepărtat de lângă patul ei. Înfruntând primejdia molipsiră, ea plutià ușoară cu o vedenie, îngrijind-o cu o bunătate îngerească.

Iar, când soția lui Arțăreanu se întremà puțn și o rugă stăruitor să se ducă acasă spre a se odihni, Mariana lăcrămă de bu-curie pentru binele ce făcuse proprieta-rul îi sărută mâinile ca unei sfinte între-bând pe soția lui:

— Cum vei răsplăti tu această binefacere?

Acei cari au făcut vre-un bine în viața lor — și pentru cinstea omenirii, eu cred că sunt dintre aceștia mult mai mulți de cum ni se pare — aceia știu că fapta bună pe care au savârșit’o e ca o baie a sufletului, o baie a cărei binefăcătoare înrâurire se simte multă vreme în urmă.

Astfel se simțeà Mariana după ce a ple-cat dela curtea boercască: ușoră, bună, limpede ca rouă la suflet. Și în această stare sufletească o găsiră sărbătorile Crăciunului.

Eu nu aș puteà spune ce anume a simțit sora lui Franț când în dimineața dinspre. Ajun cea dintâiu ceată de copii i-a strigat la fereastră, dar știu că fata — care se sculase de noapte — 'și-a umplut șorțul cu mere, cu covrigi, cu smochine, cu roșcove, cu nuci și eșind în pragul casei a ’mpărțit foarte fericită acele daruri. Și multă vreme după ce au plecat cei dintâiu vestitorì ai Ajunului, ea a rămas în prag, cu șalul pe umeri, as-cultând acea simfonie ciudată urzită din ne-număratele glasuri de copii.

A doua zi, în ziua întâia a Crăciunului, „Capraˮ a venit de a jucat „la d. Franț al nostruˮ în sunetele cimpoiului pe care Ma-riana îl vedeà și auzeà pentru întâia oară; iar seara o lumină de stea începù a tremurà la fereastră și glasuri subțirele începură a se auzì, îngânate de cântecul clopoțeilor. Și de oare-ce dăduse Dumnezeu zăpadă multă chiar de sărbători, sora lui Franţ făcea în fiecare zi plimbare cu sania. Ba într’o zi rugă pe fratele ei, care mână caii, să răstoarne sania, dorință pe care Franţ o îndeplini fără să mai aștepte a fi rugat a doua oară.

Au fost adevărate sărbători acelea, ade-vărate zile de sărbătoare.

Dar într’o noapte moinoasă de pe la sfâr-șitul lui Ianuarie, pe când ștreșinile curgeau. Franţ simțì câinii repezindu-se la poartă. Sculă un argat și-l trimise într'acolo spre a vedeà ce e. După câteva clipe auzi poarta . deschizându-se și mai în urmă o inomâic călare se oprì în faţa lui.

— Cine-i ? — întrebă el, mirat.

— Eu, domnule inspector — răspunse o voce pe care el o recunoscu imediat ca a lui Mărgărit, deși i se păruse că e foarte slabă.

— Ce-i Mărgărit ? Ce s’a întâmplat ?

— Domnule inspector — zise Mărgărit cu vocea stinsă — m’a împușcat Gaman. Să știţi că în noaptea asta vă calcă.

—Cine ?

— Ga...

Atât putù zice administratorul Filioarei și înmuindu-se ca ceara, căzù jos de pe cal. Franţ chemă oamenii de serviciu cari-l duseră într’o odaie și-l așezară într’un pat. Apoi trimise, după doctor. Și nevrând să deștepte pe Mariana spre a n’o sperià, el se căsni cu bucătăreasa — o femee tare ne-îndemânatecă — să desbrace pe cel leșinat și să-i spele rana, până la sosirea doctorului. Rana erà la piciorul stâng și cum traseră cisma din acel picior, văzură că sângele se închegase pe pantalonii cari se lipiseră de ea. Franț tăie cu foarfecele pan-talonul de jur împrejurul ei și turnă apă caldă, apoi descoperind rana, o spălă cu o soluție slabă de sublimat.

Pe când se chinuià el astfel, necăjit de ceea ce-i căzuse pe cap, ușa se deschise încet și Mariana se ivì în prag. La vede-rea lui Mărgărit, ea simțì cum îi năvălește tot sângele spre inima și se rezemă de ușor spre a nu cădeà. Erà atât de galbenă la față, că Franț se sperie. El se repezì la ea spre a o sprijini și-i spuse că nu tre-bue să se sperie, de oare-ce rana erà ușoară. Ea-l ascultà cu ochii mari de spaimă și nu putù scoate nici un cuvânt. În cele din urmă își lăsă capul pe piept și începù a plânge înfundat. Apoi își strânse șalul pc umeri și fugì.

La vre-o două ciasuri după aceasta sosì și doctorul care întărì spusele lui Franț : rana lui Mărgărit nu erà de loc primej-dioasă.

În adevăr, chiar de a doua zi adminis-tratorul Filioarei începù a se simți mai bine. Îi mai venise puțină față și piciorul rănit nu-l mai durea atât de grozav.

Ba pe seară el se ridică și cercă să meargă, sprijinindu-se de pat. Dar nu făcù nici doi pași și o durere, haină îl săgetà până la inimă. El căzù de-a curme-zișul patului și închise ochii de durere. Apoi, cu mare greutate, sc țâră până își așeză capul pe pernă și rămase întins pe pat, cu ochii închiși, cu mâinile împreu-nate pe piept ca un mort.

Ușa se deschise atunci încetișor și Ma-riana răsări în prag. Se uită la el câteva clipe și, crezându-i adormit, se apropie de căpătâiul lui și-i puse mâna pe frunte. Atin-gerea frumoasei mâini albe și catifelate facù mult bine lui Mărgărit. I se părea că visează și nu îndrăzneà să deschidă ochii.

Printr’un foarte ciudat fenomen sufletesc, rana dela picior nu-l mai durà de loc. Erà sigur că în momentele acelea ar fi putut puțin fugì, fără să simtă nimic. Intreaga lui ființă erà înnecată într’un potop de fe-ricire și ochii i se umeziră de lacrămi. Iși desprinse mâinle de pe piept și deschise ochii. Mariana se plecă de-asupra lui și-l întrebă:

—Ți-e rău, d-le Mărgărit ?

Drept răspuns el îi luă mâinile și începù a le sărutà pe rând. Amurgul învăluea ucrurile în nelămurire și Craiu nou se uità la ei pe fereastră.

Fata pleca ochii 'n joș, roșie ca bujorul dar nu-și luă mâinile din ale Iui. Și multă vreme nu scoaseră un cuvânt. Simțeau că ceea ce le legănà sufletele în clipele acelea, nu se poate spune prin vorbe. Intr’un târziu el zise:

— Binccuvâtat fie ciasul când m’a îm-pușcat Gaman.

Ea-i puse o mână pe gură și-i zise:

— De ce vorbești așa ?

— Și dacă aș aveà o dorință, ar fi să mor în momentele acestea. Sub desmierdarea a-cestor mâini frumoase (și el le sărută încă odată) moartea ar fi cea mai dulce beție.

Și iar urmă un răstimp de tăcere. Lumea nu mai existà pentru ei. Totul se prăbușise, pierise, se topise. Numai Craiu nou le su-râdeà pe fereastră și Mărgărit întinse mâna în direcția lui.

— Ce vrei ? — îl întrebă Mariana.

— Aș vrea să-l smulg de pe cer și să-l așez ca o diademă în părul bălan al înge-rului meu de pază.

Ea se plecă ușoară ca o zână și-l sărută pe frunte. Apoi pierì ca o vedenie.

VI

Boierii noștri nu se mai duseră nicăeri în acea iarnă. Arțăreanu scrià o carte privi-toare la absenteismul proprietarilor noștri: soția lui pictà, făceà muzică, brodà, citeà romane franțuzești și când erà vremea fru-moasă se plimbà câte puțin și călare.

Încet, încet primăvara biruì. Pământul se svântă, flori sfioase începură a se ivì ici colea, mugurii copacilor plesneau, ciocâr-liile risipeau în văzduh ciripituri vesele și oamenii eșiră la munca ogoarelor.

Intr’una din diminețele acelea de primă-vară, Franţ se înfățișă înaintea boierului, cu cuvintele:

— Rog pe D-vs. pentru un sfat bun la mine.

— Ce i, Franț ? — îl întrebà proprietarul.

Administratorul Mărginencii destăinuì a-tunci lui Arțăreanu că Mărgărit îi ceruse mâna Marianei și el, Franț, nu știa ce să facă.

— Dați la mine un sfat bun, boierule ! — încheie el.

— Ce sfat să-ți dau eu, Franț ? ! — zise Arțăreanu zâmbind. Tinerii se plac?

-Da!

— Crezi că au să ducă bună casă îm-preună ?

— Nu știu.

— Dar eu de unde să știu ?... Căsătoria e o loterie...

— Da !... Așa e — zise Franț, dar...

— Nici un dar, Franț. Nici un dar. Dacă crezi că Mărgărit e un om de ispravă, dă-i pe Mariana. Nu? Mai așteaptă!

— Aș vrea să vă mai rog ceva — zise administratorul.

— Spune !

— V’aș rugà să-i cununați D-vs. Ei sunt copiii mei și cu toții suntem ai D-vs.

— Bine, Franț!... O facem și pe asta, numai să fim sănătoși.

— Să trăiți, boierule ! Să trăiți — zise Franț și plecă foarte bucurat.

Arțăreanu vestì imediat pe soția lui că vor fi nuni mari. Ea primi cu bucurie a-ceastă veste pe care o și scrise câtorva prie-tene de ale ei.

Logodna se făcù în casele boierești și nunta a fost sorocită în cea dintâiu Dumi-nică de Iunie.

Încă din ajun începură a sosì la curtea boierească prietenii pe cari-i poftiseră soții Arțăreanu. Iar la ziua nunții, Franț se po-menì cu Macovei Turbatu, bețivul satului. Avea o căldare plină cu apă, pe care o vărsă în bătătură, strigând :

— Să trăești, domnule Franț !

Administratorul Mărginencii îi dădù cinci-zeci de bani pe care Macovei se grăbì să-i ducă la cârciumă pe rachiu. Inarmat cu mai mult curaj, se îndreptă spre curtea boierească, unde făcù la fel. Nemulțumit cu fran-cul căpătat dela proprietar, el se așeză la pândă, cu căldarea plină cu apă și ori de câte ori venea vre-un nuntaș, vărsa căld-area în calea lui, strigând:

«Să trăiţi,
Si nuntiți.
Să vă veseliți !
Să beți şi si mâncați
Dor pe Macovei să nu-l uitați !»

După ce-a strâns mai mul ti bani, și-a pus căldarea în cap și a pornit spre cârciumă strigând:

«Eu sunt Macovei Turbatu
Care-a speriat tot sau!»

In acest timp sosiră toți oaspeții pe car-i așteptau șotii Arțăreanu: un proprietar ve-cin cu soția, medicul plășii cu soția, far-macistul dintr’un târgușor apropiat, un pro-fesor de liceu cu soția, un locotenent de artilerie și căpitanul de jandarmi. Masa fu scurtă. Și după masă, d-na Arțăreanu se duse împreună cu celelalte doamne la casa miresei.

Elle est gentille comme tont’ — zise una din doamne, cum zărì pe mireasă.

C'est à croquer! — răspunse o alta.

Mariana se roși, de și nu înțelese ce vorbi-serà cele două doamne. Timp de două ciasuri se lăsă în mâinile lor, văpaie la față. Fie o gătiră, o împodobiră, îi așezară be-teala, îi prinseră în păr floarea de lămâiță. Iar după ce toaleta fu sfârșită, îi dădură ocol, o suciră, o învârtiră, o duseră în faţa oghinzii și la urmă o sărutară.

Când totul fu gata, se statornici ordinea de plecare la biserică și această ordine fu trimisă și la curtea boierească pentru ca domnii să ia cunoștință de ea.

Mirele plecă înainte cu d. Arțăreanu și cu d. Franț. Ceilalți nuntași veniră după ei. D-na Arțăreanu rămăsese la urmă cu Mariana. Aceasta eșì în pridvor, albă ca un înger, cu părul bălan ca spicul de orz, cu trupul mlădios ce păreà urzit din lumină. Dar când să pornească spre trăsură, se uită la mâna în care aveà alianța și văzù cu groază că inelul nu mai erà în deget. Inălbi la față și nu scoase nici un cuvânt.

— Ce-i, Mariane ? — o întrebă d-na Ar-țăreanu.

— Inelul ! — șopti ea.

— Ce-i cu el ?

— L’am pierdut ! — zise mireasa.

La rândul ei și d-na Arțăreanu îngălbenì la față.

— Nu se poate — zise ea. Trebue să fie pe jos.

O fetiță îngenuche și începù a-l căutà prin prejur. Inelul nu erà nicăeri. In cele din urmă un argat băgă de seamă că dușumelele pridvorului erau desfăcute într’un loc şi inelul ar fi putut scăpată printre scân-duri. Fără multă vorbă, flăcăul luă un to-por, scoase două scânduri și se cobori sub cerdac. Ceru o lumânare și căută vreme câteva minute. Apoi deodată strigă:

—Uite-!!

Mireasa-l puse oftând în deget, se urcă în trăsură și plecă la biserică, pe când bucătăreasa începù a clătinà din cap cu tristețe în urma ei:

— Ăsta nu-i semn bun, puica bătrânii! Nu-i semn bun!

Când intrară în biserică, murmurul vo-cilor se potoli dintr’o dată, ca la o poruncă și Marianei i se păru că o apă lină o fură, o leagănă, o adoarme. Se uită la Mărgărit și-l văzù atât de frumos că-i veneà să-l sărute în fața lumei, în biserică. Se uită apoi la Franț și-l văzù cum îi surâdeà, cu ochii plini de lacrămi de fericire. Se uită în sfârșit la preotul bătrân care începù a sluji și în cele din urmă ascultă serioasă cuvintele lui. Și deodată păli. Drept în fata ei, zărì pe Neculai Cosma care se uità la ea cu ochii mari, lucitori. Ea-i surâse ușor, dar tânărul se încruntă puțin şi eșì apoi din biserică. Iar ea se apropie fără să știe de Mărgărit al ei, îi atinse mâna și nu-și mai ridică ochii din pământ.

După slujbă toată lumea se duse la curtea boerească. Intră într’o sală mare cu un geamlâc spre apus și acolo se servi bău-turi răcoritoare.

Soarele apuneà. Trâmbe de lumină roză se țeseau printre copacii din grădină, o uriașă beteală tremurà printre crengi și privighetoarea începù a cântà. A fost atunci un moment de înfiorare. Toți tăceau cu ră-suflările oprite. Soarele aprinsese asfințitul. Munți de jar năprasnic se prăbușau, se surpau, se topeau și de-asupra lor pluteau uriașe văluri viorii, lilà, ca un fum colorat de o fantastică mașină.

Privighetoarea cântà.

Prin ferestrele deschise veneà din când în când o adiere răcoritoare cu dulce miros de fân proaspăt și din cer se lăsă pe pă-mânt tainicul farmec al amurgului umed. O barză din sat fărâmă liniștea înserării într’un semnal de toacă, o prepeliță cântă într’un lan de grâu verde și un chiot de voinic răsună cu putere. Apoi totul se cu-fundă iar în liniște.

Dar privighetoarea iar o sfărmà cu triluri vesele și oftaturi lungi de picolinâ.

Masa erà gata, dar un oaspe lipseà la apel. Erà farmacistul.

— Mi se pare că n'a fost nici la biserică ! — zise de odată șeful jandarmilor.

—Așa-i ! N’a fost - răspunseră mai mulți.

—Unde-o fi ? Nu i s’o fi întâmplat ceva ?

— Fiți liniștiți ! — zise Arțăreanu. Nu'i s'a întâmplat nimic. S’a dus să herborizeze. Cunosc eu damblaua lui.

De oarece farmacistul întârzià prea mult, Arțăreanu pofti la masă.

Lăutarii începură a cântà și conducăto-rul lor se uità cu băgare de seamă la toți cei dela masă spre a vedeà dacă le place sau nu cântecul și repede-l schimbà, dacă vedeà că lumea nu-l ascultà așà cum trebuie.

Pe la jumătatea mesei sosi și farmacistul cu un braț de flori de câmp. A fost o ve-selie generală când el se oprì uluit în fața mesei, neștiind ce să facă și mai ales când căpitanul de jandarmi (care nu-și prea ale-geà à propos-urile) se crezù dator să deà lămuriri:

— Precum cred că știți: d. farmacist e Vegetarian.

Farmacistul se roși, se încruntă, tușì, clă-tină din cap și apoi se duse într’un colț al sălii unde așeză cu multă grijă plantele adu-nate de el. Luă trei din ele și se apropie de Arțăreanu, întrebându-l încet:

— Ce-i asta ?

— Floarea spițerului! — răspunse căpi-tanul de jandarmi.

— N’ai idee de botanică, dragul meu ! — zise farmacistul.

— Sipică ! răspunse proprietarul.

— Așa? zise farmacistul. Asta-i sipica ?... Cephalaria... Cephalaria...

Transylvanica! — adaugă profesorul de liceu.

Frunzele ei le mănâncă spițerii ca sa-ladă ! zise iar căpitanul de jandarmi. Spre a învățà mai multă botanică și oare care savoir-vivre.

— Mersi ! — răspunse farmacistul, așe-zându-se lângă d. Arțăreanu.

La un semn al acestuia lăutarii începură „Șapte văi și-o vale adâncăˮ și proprieta-rul din apropiere se rezemă de speteaza scaunului, cântând și el.

— Așa, Moise ! — zise Arțăreanu, Așa, vezi !

Iar pe la sfârșitul mesei d. Arțăreanu în-chină un pahar în sănătatea mirilor, termi-nând cu cuvintele Scripturii: creșteți și vă înmulțiți, ceeace topì de rușine pe mireasă.

După masă doamna Arțăreanu se așeză la piano și începù a cântà, iar militarii și cei l’alți doi domni începură a juca la cărți. Farmacistul se retrăsese într’un colț cu Ar-țăreanu și acolo scrià grăbit într’un carnet cele ce-i spuneà proprietarul. Din când în când se opreà, se uità cu băgare de seamă la plante, da din cap și zâmbea.

Lăutarii se odihneau. Pianul tăcuse. Li-niștea nopții pătrundea în încăpere, plină de taine.

Și atunci un cântec venì până la ure-chile nuntașilor. Erà un cântec scornit pe vremea răscoalelor și toți îl ascultau cu hiare-aminte:

«Foae verde flori și foi
Tremurați astăzi, ciocoi
C’a venit vremea de-apoi:
Să’njugați cocoanele
Să v'arăţi pogoanele».

Arțăreanu sări dela locul lui și eși în curte de unde trimise un argat să vază cine a cântat. După câteva minute, argatul sc întoarse cu Macovei Turbata. Erà beat turtă și plin de sânge pe față. Luat de scurt, mărturisi că a fost pus la cale să cânte acel cântec de către d. ștudient Neculai Cozma.

Arțăreanu rămase împietrit de mirare.

— E nebun ? — zise el încet.

— Nici în toate mințile nu e acest bă-iat ! — răspunse Franț care venise lângă proprietar.

Macovei Turbatu fu trimis la primărie și petrecerea urmă înainte. Dar veselia pieri și zorii zilei despărți pe nuntași. Mirii își luară ziua bună și porniră spre Filioara.

Ce frumos erà drumul pe care mergeau mirii noștri în faptul acelei dimineți ! Duceà printre lanuri de grâu verde și pe margi-nile lui ardeau flori de mac roșu. O ciocâr-lie se țineà după ei. Lumina zilei birui. Soa-rele răsări, se înălță și picăturile de rouă Începură a scânteià. Ori unde te uitai, li-cărea un diamant. Risipite cu o dărnicie dumnezeiască, miliardele de perle străluciau pe cel mai umil fir de iarbă. Mariana opri trăsura și vru să culeagă vrc-o câți-va maci, dar se uită la pantofii ei de atlas alb, apoi Ia rouă mare de pe câmp și făcii o strâm-bătură drăgălașă de copil supărat. Mărgă-rit îi culese un buchet de maci pe care ea îi sărută, apoi porniră mai departe.

— Nu-i așa că ani putea asemănà drumul acesta cu viaţa noastră ? — zise ca după câtva timp. Faptul dimineții e începutul căs-niciei noastre și viața noastră a tuturora e un drum.

El nu răspunse nimic, ci luându-i mâna stângă, i-o sărută, apoi o ținù strâns în mâna lui.

VII

Eu n’aș puteà spune, ca alții, că doamna Arțăreanu erà o femee rea. Mai curând aș susține că aveà un suflet pe care prea pu-țini îl înțelegeau.

Fiica unui general care a murit sărac dar cinstit, ea moștenise de la acesta o înfăți-șare mândră, ca de ofițer în paradă, un trup mlădios și bine proporționat, un mers de un ritm fermecător și o voce limpede, răsunătoare, făcută par'că spre a cqmandă. De la mama ei moștenise o adâncă dra-goste de muzică, o deosebită înclinare că-tre litere și artele frumoase, o fire visătoare Și un pic de cochetărie. Avea poeții ei fa-voriţi din cari citea în fiecare seară și ade-sea-ori spunea pe de rost poezii întregi, cu o minunată pătrundere și nuanțare.

Pentru natură aveà un adevărat cult. Se extazià în faţa unei priveliști, îi plăceau modestele flori de câinp, sorbeà nopțile cu lună, stând la fereastră până mai târziu, aromită de acel tainic farmec pe care multi îl simt, prea puțini însă îl pot îuveștmântà în cuvinte.

Iubitoare pătimașă a exerciți ilor violente, ea păreà croită din stofa unei adevărate sportswoman. Din toate sporturile pe care le practicà însă ca domnișoară, nu mai iu-bià acum decât călăria.

Să nu credeți însă că doamna Arțăreanu aveà numai calități. Nu ! Ca oricine dintre noi aveà și ea scăderile ei și sufereà mai ales din lipsà unui echilibru sufletesc mai îndelungat. De multe ori viața i se păreà atât de urâtă, de monotonă, de desgustă-toare chiar, în cât gândul de a sfârși odată cu ea, i se păreà nespus de dulce. Nu după mult timp însă criza treceà și atunci nu erà ființă mai fericită și mai optimistă ca d-na Arțăreanu. Cu aceste dese schimbări de stări sufletești a avut mult de luptat Arțăreanu în cei dintâiu ani ai căsniciei. și nu odată erà aproape de divorț.

Vremea însă, care vindecă orice rană în lumea asta, care ne face să uităm pe morții cei mai scumpi, potoli puțin sbuciumul so-ției, făcù pe soț mai iertător și viața lor curgea acum ca un mare râu lin într’un șes roditor.

In dimineața aceea d-na Arțăreanu pornì cu trăsura la Filioara, spre a’și vedeà finii. O atrăgeà acolo figura dulce a Marianei pentru care simțeà o iubire ca de soră mai mare.

Când intră în casa însurățeilor, soția lui Mărgărit, care nu auzise huruitul trăsurii de oarece coseà la mașina de cusut, începù a bate’n palme de bucurie, cum fac copiii mici. Ii luă apoi repede umbrela și man-tila pe care le duse cu grijă într'o altă odaie. Şi de oarece doamna Arțăreanu vroià să steà afara, Mariana porunci să se aducă două scaune și o măsuță la umbra unui nuc și acolo se așezară amândouă.

Una bălae, alta oacheșă, amândouă fru-moase în felul lor, ele păreau două flori, prefăcute prin vre-o vrajă în două femei. Lumina soarelui le îmbăià, curgeà pe ele ca. o mantie subțire de aur. Glasurile lor lim-pezi se armoniazu cu strălucirea zilei, cu ciripirea ciocârliilor.

Acolo rămaseră până veni Mărgărit de pe câmp. La vederea doamnei Arțăreanu, el sărì de pe cal și alergă spre ea cu pălăria ’n mână. Acest gest plăcu mult nașei lui care îl așteptă cu un fermecător surâs le ducesă.

— Sărut mâinele, coniță ! — zise el când fu numai la câțiva pași de ea.

— Bună ziua, finule! — răspunse ea, în-tinzându-i mâna mică, înmânușată.

— Mare cinste și multă plăcere ne-ațì făcut. Nici nu îndrăzneam să ne gândim la așà ceva.

— Să-ți iubești nevasta mai mult, căci numai de dragul ei am venit — zise doamna Arțăreanu, veselă.

— Ordinul D-v. va fi executat — răs-punse el, uitându-se la tânăra lui soție.

Aceasta se scuză și fugì spre bucătărie.

— E frumos aici la D-v. ! — zise după câteva clipe d-na Arțăreanu.

— Ne pare bine că vă place (Mărgărit vorbeà și în numele soției lui). Nădăj-duim că...

Și se oprì, neîndrăznind să sfârșească.

— Spune !

— Nădăjduim că veți mai veni pe la noi.

— Așa mai rar, da !

— Și de ce nu mai des. coniță ?

— Mi-e teamă să nu vă plictisesc.

— Vai de noi ! — exclamă administrato-rul Filioarei. Vă place să vă bateți joc de noi ? Cu ce v’am greșit ?

— Am glumit — zise ea zâmbind și pri-virea ei rătăcì câteva clipe, fără să găsească o ţintă. Ai fi zis că e un fluture care are nevoie să cadă pe o floare. Şi, în adevăr, privirea ei se opri pe un trandafir înfocat din apropiere. Mărgărit o urmărì și înțe-lese. El se duse într’acolo, rupse floarea frumoasă și o prezentă doamnei Arțăreanu.

— Te-ai sgâriat ? — îl întrebă ea, văzând câteva picuri de sânge pe mâna lui.

— Nu ! — răspunse el, ștergându-se re-pede cu batista. Nu e nimic.

— Mersi ! — zise ea, mirosind trandafi-rul, cu ochii închiși.

Apoi și-l prinse la corsaj și se sculă. Dar când să pornească, observă că i se desle-gase șnurul de la pantoful din piciorul drept.

— Ah ! — zise ea.

— Doriți ceva, coniță ? — o întrebă Măr-gărit, îngrijat.

— Mi s’a deslegat șnurul dela pantoful drept. Ești bun să...

Ea vru să puie piciorul pc scaun, dar Mărgărit se lăsă într’o clipă pc genuchiul drept, așeză binișor piciorul ei drept, pe genuchiul lui stâng și înodă șnurul. Atin-gerea lui erà atât de ușoară și mișcarea fu atât de repede, în cât ea se mirà când el îi spuse: gata !

În acest timp se apropie și Mariana de ei, poftindu-i la masă. Porniră cu toții spre casă și intrară într’o odaie răcoroasă și în-căpătoare. Dar n’apucară să mănânce un fel de mâncare și servitoarea chemă afară pe Mărgărit. Venise un om dela arman cu vestea că s’a aprins o șiră de snopi și ad-ministratorul Filioarei plecă așa cum se gă-seà și cum putù: cu capul gol și pe de-șelate. Sărì cu calul peste șanțul împrejmui-tor și când cele două femei eșiră în pra-gul casei spre a aflà de ce întârzie Măr-gărit, ele ’l văzură gonind peste câmp în puterea calului, micșorătidu-se în depărtă-rile potopite de lumină. Doamna Arțăreanu avù atunci viziunea foarte limpede a unui cow boy și zise Marianei:

— Trebue să fie un minunat călăreț Măr-gărit al d-tale !

Tânăra femee oftă fără să vrea și răs-punse afirmativ Apoi pofti în casă pe nașa ei.

— Dar ce s’a întâmplat? — întrebă aceasta, în sfârșit.

— Ci-că s’a aprins o șiră de snopi — răspunse servitoarea care priveà și ea din bătătură cu mâna dreaptă streașină la ochi-

— Bietul Mărgărit! — zise proprietăreasa și intră în casă.

Cele două femei mâncară singure și după masă doamna Arțăreanu se așeză la pian. Par’că nu erau ale ei șirile de snopi amenin-țate de flăcările nimicitoare! Mariana se uită la ea încremenită de mirare și din când în când se pomeneà cu gândul la Mărgărit. Tot ce cântă doamna Arțăreanu, i se păreà trist ca un cânt de îngropăciune. Sufletul ei erà chinui de o neagră presimțire și de-odată i se păru că vede pe Mărgărit pierind în fla-cări

— De ce ești tristă, fata mea? - o în-trebă doamna Arțăreanu.

— Mă gândesc la Mărgărit!—mărturisì ea.

— Ţi-e teamă să nu i se întâmple ceva ?

— Da!

— Ce copilă ești !

— Mi-e teamă pentru că el își face loc unde-i primejdià mai mare. Î1 știu eu !

Şi zicând ast-fel, ea își șterse două la-crămi care i se înnodaseră sub bărbie. De ce potrivise Dumnezeu așa ? De ce să plângă ea tocmai în ziua când nașa ei venise s’o viziteze ? Ea își reținù lacrămile și se căsni să zâmbească.

Doamna Arțăreanu îi luă capu’n mâini și o sărută pe frunte, mângâind’o apoi cu blândețe pe obraji.

— Nu trebue să fii așa, copila mea ! — zise ca. Nu trebue să fii așa. Noi, femeile, nu trebue să înmuiem inimile bărbaților noștri. Să nu crezi d-ta că ei ne uită pe noi în cea mai mare primejdie.

Nu trecură două ceasuri și Mărgărit se înnapoie.

Erà vesel și Mariana i se atârnă de gât, întrebându-l :

— Ți s’a’ntâmplat ceva ? Spune !

— Nu mi s’a întâmplat nimic. Focul a fost stins. Nu e mai nici o pagubă. Aii ars niște porcoaie de pae.

Am stat până am pornit iar mașina, de aceea am întârziat atât. Vă rog să nu vă supărați.

Aceste din urmă cuvinte erau îndreptate către doamna Arțăreanu, care în loc de răspuns, îi zâmbì și-i făcù un semn de liniș-tire cu mâna. Administratorul Filioarei se strecură apoi binișor afară și cerù bucătă-resei de mâncare. În acest timp vizitiul doam-nei Arțăreanu purcà caii la trăsură. Măr-gărit îi zărì de pe fereastră, zorì cu mân-carea și când nașa lui vrù să pornească, el o întrebă dacă-i dă voie s’o însoțească o bucată de drum, mergând călare pe lângă trăsură.

— Cu cea mai mare plăcere ! — răspun-se ea.

Doamna Arțăreanu își luă rămas bun de la Mariana și se urcă în trăsură. Mărgărit încălecă și trimise cu mâna o sărutare so-ției lui. Și când trăsura svâcnì, el atinse ca-lul ușor cu pintenii și pornì în urma ei.

După ce eșiră din sat, doamna Arțăreanu îl chemă lângă ea. El sumuță la cal, veni lângă trăsură, măsură din ochi depărtarea la care trebuia să se țină pentru ca să nu i se rănească fugarul și zise:

— La ordin !

— Nici un ordin ! — răspunse ea, veselă. Să vorbim !

— Da!

— De unde ești d-ta ?

— Dela țară.

— Unde-ai învățat călăria ?

— În oștire.

— Ai fost la roșiori, nu-i așa ?

— Da !

— Și mie îmi place călăria.

— Știu !

— Vrei să facem amândoi într’o zi o pre-umblare călări ?

— La dispoziția D-vs.! — răspunse el, ple-când ochii în jos.

„E frumos bărbatul Marianei!ˮ — își zise în gând doamna Arțăreanu, observând cn băgare de seamă pe Mărgărit. Acesta se prefăceà însă că nu vede nimic și păreà foarte îngândurat, spre a se lăsà observat în tihnă. Și pentru ca ea să fie și mai în-credințată că el nici nu bănuește că e examinat, el înnumărà pe degete, ori se uită serios în depărtare, ori începeà a zâmbì ca de o aducere aminte hazlie. Și când crezù că a fost observat în deajuns, se prefăcù a se scuturà din gândurile în care erà cufundat și se uità la proprietăreasă. Aceasta își luase însă ochii dela el și se uită pe câmp.

— Cum va fi recolta anul acesta finule?

— Bună, coniță, — răspunse el, cu su-punere, simțind că întrebarea erà pusă nu „finului, ci administratorului Filioareiˮ. Să mulțumim lui Dumnezeu. N’avem ce zice. Numai prețurile de-ar fi bune.

Și de oare-ce trăsura apucă pe un dru-meac prin lanuri de porumb, ea întrebă:

— Dar porumbul cum e ?

— Frumos și el! — răspunse Mărgărit. Numai o ploicică să-i mai deà și c asigurat.

Ea se mulțumi să deà din cap în semn de aprobare și se rezemà de pernele trăsurii, luând o poză de cocoană plictisită. Mărgărit ținù atunci calul mai la o parte, apoi rămase în urmă.

„E foarte inteligent acest Mărgărit !ˮ — își zise ca în gând și își închipuì că ea e o regină, iar el un cavaler care o însoțește într’o călătorie de plăcere.

Când ajunse la hotarul Mărginencii, oprì trăsura. El se apropie de ca și își luă pă-lăria din cap, apoi descălecà. Și cum ea-i întinse mâna, el se plecă și i-o sărută res-pectuos și oarecum galant.

— Săptămâna viitoare — zise ea — vom face o preumblare călări.

— Am înțeles ! — zise el, în poziție mi-litărească. La dispoziția D-v. ori când.

Au revoir!! — și ea îi surâse, făcând ochii mici.

— Sărut mâna ! — răspunse el, înclinân-du-se adânc.

Si trăsura pornì.

Iar el rămase multă vreme acolo, apoi își răsuci o țigară, o aprinse, încălecà și se întoarse la Filioara îngândurat.

VIII

Cea dintâiu plimbare e a lor păreà că se anunță minunată. Era, o frumoasă dimi-neață dela începutul lui August, senină și răcoroasa. Ea purtà un minunat costum de amazonă care-i subțià talia și o întinereà cu câțiva ani; el aveà un costum de vâ-nătoare și cisme de lac cu pinteni. Călăreà alături de ea, la stânga, puțin mai înapoi și doamna Arțăreanu constată cu plăcere că tânărul ei cavaler se țineà la o depărtare care însemnà în acelaș timp și respect și galanterie.

Aerul răcoros al dimineții le îmbujorà obrajii și ea fredonà din când în când câte un refren de romanță.

Dulcea melancolie a începutului de toamnă plutea pe'ntindcrca câmpului. Pe miriștile ruginii începeau a’nverzi pe alocuri vetre de pir și de mohor. Stoluri mari de berze se roteau prin înălțimi. Erau sborurile prin care berzele își deprind puii pentru pleca-rea în țările calde.

— Se duc berzele ! — zise ea, privind spre cer.

— Se duc ! — răspunse el pe gânduri.

Când intrară în pădure, lăsară caii la pas și vreme de câte-va minute nu vorbiră ni-mic. Le erà atât de bine, în cât ar fi do-rit să meargă astfel cât mai mult.

— Ce frumos e pe-aici! — zise ea după oarecare vreme.

— Superb ! — răspunse el, învârtind cra-vașa între degetele mâinei drepte.

— Aș vrea să mă înalț dela pământ și să sbor cu calul — zise ea.

— Vremurile basmelor s’au dus, coniță.

— Dar fiecare din noi își poate făurì un basm al lui. Nu-i așa ?

Și fără a mai așteptà vreun răspuns, ea pornì în galop. El rămase în urmă, admi-rându-i talia elegantă, și frumoasa ei poziție pe cal, apoi pornì și el în galop.

Pădurea părù atunci a se însuflețì dintr’o dată. Pământul svârlit de copitele cailor se fărâmà printre frunzele copacilor cu un susur de ploaie, arborii fugeau înapoi, lăs-tărișul șopteă, ierburile pârâiau.

Calul doamnei Arțăreanu își pusese însă capu ’n piept și goneà orbește înainte. Toate silințele ei de a’l liniștì, erau zadarnice. Mărgărit văzù primejdia și într'o clipă fu lângă ea. Cercà să pue mâna pe frâu, dar nu putù. Atunci el trecù ca fulgerul înaintea calului speriat, își scoase picioarele din scări și sări de pe calul lui. Se repezi cu putere spre calul speriat, îl prinse de frâu și se, lăsă greu la pământ. După ce-l târì câți-va metri, calul se oprì. El îl mân-gâie și-i vorbì cu blândețe, apoi îl legă de o creangă și ajută doamnei Arțăreanu să coboare din șa. Proprietăreasa erà albă de spaima la fața și tremură varga. Iar după câteva clipe se lăsa plavie în brațele lui Mărgărit și închise ochii. Leșinase.

— Ei, Mărgărit?... Ce te faci acum, bă-iatule ? — își zise administratorul Filioarei, foarte încurcat.

Duse apoi în brațe pe doamna Arțăreanu unde i se părți umbra mai bună, o așeză binișor pe iarbă și-i puse haina lui căpătâi. Îngenunchie lângă ea și neștiind ce să facă, îi luă mâna stângă pe care începù a o bate ușor cu plama. O frecă puțin pe tâmple și în cele din urmă se apucà să-i facă vânt cu pălăria. După câteva minute ea oftă ușor, deschise o clipă ochii și apoi iar îi închise.

Erà frumoasă așà doamna Arțăreanu. Erà foarte frumoasă și Mărgărit fu ispitit de gândul de a se plecà și a-i sărută bu-zele. Neîndrăznind însă, el îi luà mâna dreaptă pe care i-o sărută prelung. Dar chiar în clipa aceea proprietăreasa deschise ochii și-l văzù. El se roși până în vârful ochilor și așteptă umil dojana pe care o merita. Doamna Arțăreanu nu-l dojeni însă. Ea îi surâse și-l întrebă :

— Te-ai rănit?

— Nu ! — răspunse el, înviorându-șe.

— Dacă scăpai supt copitele calului, pu-teai rămâne mort pe Joc.

— Nn mi-e teamă mie de cai zise Mărgărit. Ii cunosc eu pe ei... Uite-al meu cum vine spre mine-

Calul lui se apropie de el și se lăsă prins.

— Dela grea cumpănă mai scăpat, finule.

— Mi-am făcut datoria, coniță.

— Ciudat lucru — zise ea. La două cum-pene am fost până acum și din amândouă m’au scăpat finii.

— Nu ne prea lăudați așa, coniță, c'apoi începem să ne credem — zise el, zâmbind.

— Ați aveà de ce, dragii mei, ați aveà de ce.... Mult vă datorez eu D-v... Cc leafă ai, finule ?

— Aproape o sută de lei pc lună.

— Să știi c’am să stărui să ți se spo-rească leafa.

— Vă sunt foarte recunoscător, coniță — zise Mărgărit — dar eu nu pentru bani m’am aruncat înaintea calului D-v. speriat.

Ea văzù ca l’a jignit, se roși și răspunse:

— Dacă aș avea o decorație, ți-aș atârna-o eu însă-mi pe piept.

Zicând acestea, ea îi ceru mâna, se ținu de ea și se sculă în picioare. Apoi urmă:

— Ţi-aș pune-o aici în dreptul inimii.

Și ea puse degetul în locul unde ar îi vrut să prindă decorația.

— Eu cred însă că D-v. tot m'ați puteà decorà, dacă ați vreà.

— Cum? — întreabă ea, roșind.

— Dându-mi un trandafir dela piep-tul D-v.

— Galant! Ma foi, galant! N’am ce zice... Ții mult?

— Da.

— Ce va zice Mariana ?

— Se va bucurà.

Ea 'și deprinse tot buchetul și i’l prinse singură în piept, zicându-i:

— Te decorez cu ordinul Rozei !

El își scoase pălăria, se înclină în fața ei și îi sărută mâna.

Apoi îi ajută să încalece, încalecă și el și porniră la pas spre conacul din Mărgi-neanca.

Pe drum ca începu a’l întrebà ce-i fac și dacă-i mai trăesc părinții, se interesă de trecutul lui și stăruì mult asupra timpului cât a făcut oștirea: cine erà comandantul regimentului, cine comandà escadronul din care făceà el parte, ce fel de oameni erau ofițerii, cum se purtau cu solda». El îi răspundeà scurt, lămurit șî când nu-și aduceà aminte ceva, spuneà și câte-o minciună. Ea îl ascultà surâzătoare, da din cap în semn de aprobare, se uità la el uneori mirată, și-și ziceà că acest tânăr ar fi ajuns departe dacă ar fi urmat școala militară.

Dar când se apropiară de marginea pădurii, o întrebare îi fulgeră prin minte și un fior de foc îi alergă prin tot trupul: oare acest Mărgărit n’a sărutat-o cât a fost ea leșinată?

Din ce nepătrunse adâncuri ale ființei ci răsărì această groaznică întrebare? De unde veneà lumina cu care i se lămurise’n minte ? Cine puteà răspunde la ea ? Cine știaà ? Cine văzuse ?

Taină ! Taină de nepătruns !

Ar fi dat cu bucurie jumătate din viața ei spre a aflà dacă acela care călăreà lângă ea, i-a atins sau nu buzele cu sărutareà lui plină de păcat. Ea se uită la el și-l văzù foarte liniștit. Ținea mâna dreaptă în șold și se uità în depărtare. Și deodată îi veni să rază de gândurile proaste ce-i treceau prin cap. O putere tainică o atrase spre el și ea erà gata să-l întrebe:

— Spune drept, finule, m’ai sărutat sau nu?

Și cum eșiseră în marginea pădurii, ea’și mușcă buzele spre a opri întrebarea ce aveà pe ele și zise:

— La revedere, d-le Mărgărit. De acì mă duc singură. Incă odată: îți sunt recu-noscătoare toată viața.

— Sărut mâna, coniță ! — zise el, mirat de brusca schimbare ce observă la ea, dar fără să arăte nimic pe fața lui.

Ea pornì în trap domol spre conac, el ră-mase în marginea pădurii. Își desprinsese bu-chetul dela piept și aștepta ca ea să întoarcă odată capul pentru a-l vedeà când îl sărută. Ea nu se uită însă deloc înapoi și Mărgărit descăleca, trecu frâul pe cot și își aprinse o țigară.

O urmări cu privirea până pierì ca o li-belulă în strălucirea zilei de August. Și ea n’a ’ntors o singură dată capu ’napoi ! O furie năvalnică îl scutură din tălpi până în creștet, când se întrebă: de ce n’am să-rutat-o eu când stà cu ochii închiși, fără nici o putere ’n braţele mele? El se svârlì pe cal, aruncă buchetul într’un desiș și isbì cu cravașa ’n frunzele pomilor, zicându-și în gând: doamna marchiză vrea să-și bată joc de ininc! Dar Mărgărit e mai tare de cum îl crezi și te va face să plângi, frumoasă marchiză. Apoi întoarse calul în loc și se afundă în pădure, cântând:

„Câte fete ’n braţe-am strâns
Toate după mine au plâns;
Și pe line de te-oi strânge
Și tu după mine-i plânge»

Trei săptămâni nu s’au văzut de loc. In a patra săptămână ea se hotărî să se ducă la Filioara și în ziua sorocită, fără să bage de seamă, se gătì frumos. Cum ajunse la curtea din Filioara, își simți gura uscată de sete și ceru un pahar de apă. Apoi mân-gâie pe fina ei, întțebă unde e Mărgărit și nerăbdătoare să afle cu un minut mai îna-inte dacă ci i-a spus ceva despre accidentul ei dela călărie, zise:

— Ce frumoasă plimbare am făcut amândoi !

— Mi-a spus și ei că a fost admirabilă. Fără cea mai mică neplăcere.

— Tocmai - zise ca cu vioiciune, văzând că el n’a destăinuit nimic soției sale — tocmai: fără cea mai mică neplăcere. Alte ori calul meu mai sburdà, mai săreà; în ziua aceea a fost cum nu se poate mai cuminte.

— Mărgărit spuneà c’a fost ca un miel.

— Adevărat ! Ca un miel.

Ea-i mulțumeà din tot sufletul că n’a spus nimic soției lui. Ar fi fost acum atât de jenata în fața ei!

De aceea când el venì de pe câmp, d-na Arțăreanu îi strânse ușor mâna și ì se uită drept în ochi. El îi răspunse cu o strân-soare la fel și când rămaseră singuri, o întrebă, îngrijat, dacă a spus ceva lui Arță-reanu despre întâmplarea dela călărie. Nici ea nu spusese nimic. Amândoi deci tăi-nuiseră accidentul. Această tăinuire îi apro-pià însă și mai mult unul de altul.

Amândoi șimțeau acest lucru și fiecare din ei se purtà cu totul altfel. începând din acel moment: el din ce în ce mai îndrăsneț, ea din ce în ce mai rezervată.

Doamna Arțăreanu stătù mult mai puțin ca la prima vizită și la plecare nu mai întinse mâna lui Mărgărit. Iar când acesta se oferi șă o însoțească puțin călare, ea îi mulțumi cu un surâs foarte grațios, dar refuză categoric, ceeace făcù pe adminis-tratorul Filioarei să-și zică: iă scama, flă-căule ! Cocoana are toane !

Pe drum ea se gândì numai la el, căci chipul lui frumos părea a o însoți în zbor. Ajunsă acasă, se desbrăcă încet, pe gânduri, se privi in oglindă, surâzându-și și se așeză la pian. Dar Mărgărit răsări de-o-dată lângă ea, îi întorcea foile, îi șoptea cuvinte de dragoste. Ea închise pianul și luă o carte. Dar pe fiecare pagină chipul lui pluteà și mai ademenitor, iar literile începeau a juca, a se adunà, formând ghirlande din numele lui. Mărgărit! Mărgărit! Ori încotro întorcea ochii, totdcelda. Chi-nuită de această obsesiune, ea svârlì cartea și se lungì pe canapea. Dar atunci el se lăsă din tavan, se plecă asupra ei, îi prinse cu putere brațele și... ca închise ochii spic a primì sărutarea lui pătimașă. Credeà că visează și totuși erà deșteaptă, credeà că erà trează și totuși visà. O toropeală dulce o coprinse și întorcându-se pe partea dreaptă, își puse mâinile împreunate ca spre rugăciune sub obrazul drept și ațipi.

Când deschise ochii, Arțăreanu erà lângă ea.

— Viednică gospodină am eu ! — îi zise el, glumind.

Ea se sculă de pe canapea, îi înlanțuà gâtul cu brațele și-l sărută. Dar în clipa următoare simți un atât de adânc desgust de ea însăși, încât brațele-i căzură, ca para-lizate de-a lungul corpului și privirea ei rămase în pământ.

Arțăreanu o văzu, o coprinse ’n brațe și o sărută, întrebând’o:

— Ce-are Diana mea ?

El își desmierdà soția cu acest nume din mitologie, pentru că ea luă parte la mai toate vânătorile Iui.

— Nimic ‘ — îi răspunse ea și se căsnì să-i zâmbească.

Ah ! Cât ar fi vrut ea s’o truscheze el, s’o maltrateze chiar, în momentele acelea ! Sufletul ei simțind nevoia de purificare, ea doreà să fie biciuită până la sânge. Dar el o mângâie ca pe un copil răsfățat, îi în-lănțui talia și o duse cu el la plimbare prin grădină. Ea se alipeà de el ca o pisică a lintată și aducând cu meșteșug vorba de Filioara, începu a ponegri pe Mărgărit. Erà singura scăpare ce-i mai rămăsese : pone-grindu-l, se îndepărtà de el.

Toamna trecù, iarna trecù, primăvara venì. Și într’o bună dimineață doamna Arțăreanu se pomenì cu un mare buchet de tămâ-toara trimis de Mariana. Erau cele dintâiu tămâioare din primăvara aceea. Ea își în-gropà fața ’n ele, sorbind cu ochii ’nchiși suavul lor miros. Și de odată îi trecù prin minte că florile acelea i-au fost trimise după îndemnul lui Mărgărit. Da ! Erà sigura că el i-le trimisese prin Mariana. Așa dar el n'o uitase, el se gândise toată vremea la ea. Și ea în acest timp îl incondeiase cu meșteșug în faţa lui Arțăreanu, ba chiar și în fața lui Franț, cu gândul că acesta va șopti ceva Marianei și el, Mărgărit, aflând dela soția lui cum e privit, nu va mai în-drăsni să ridice pe viitor ochii asupra ei. El știa de sigur cum îl vorbise ea de rău și-i răspundea printr’un buchet de tămâ-ioară. Ea se simțea mică la suflet, rușinată de fapta ei josnică. De două ori josnică. Întâia pentru că erà sub demnitatea ei să critice pe un slujbaș conștiincios și care nu i-a greșit cu nimica, al doilea pentru că procedarea ei erà aidoma cu cea de care se folosesc femeile necinstite spre a’și orbi soții, ponegrind în fața lor amanții cu cari le necinstesc casele.

In astfel de gânduri s’a sbatut d-na Ar-țăreanu până în luna Mai. Și într'o zi no-roasă din această lună, pe când râtăceà în-gândurată prin pădure, Mărgărit îi eșì deodată înainte. Ea tresărì, dar se stăpânì. El o salută foarte respectuos și se dete la o parte ca spre a-i face loc să treacă. Pro-prietăreasa opri calul și începù a vorbì cu glas cam tremurător. Ii păreà foarte rău că n’a mai putut veni pe la Filioara din cauza timpului nefavorabil și a ocupațiunilpr, dar va venì în curând să vadă pe Mariana. El o ascultă cu atenție, părând a-i sorbi cu-vintele și ea simți un val de fierbinte căință. Ii veneà să-i spuie tot și să-i ceară iertare. Dar Mărgărit zise:

— Noi eram foarte îngrijați, văzând că ne-ați uitat cu totul și nevasta-mea credeà că v’am supărat eu cu ceva. Eu nu mă știu vinovat cu nimic. Dacă însă totuși v’am supărat, vă rog să mă iertați.

— Nu poate fi vorba de supărare, Măr-gărit — răspunse ea, nervoasă. N’am nici un motiv să fiu supărată pe D-v.

Un tunet se auzì în depărtare și doamna Arțăreanu îl ascultă până pieri cu totul din auz. Apoi întrebă:

— Oare să plouă ?

Mărgărit se uită la cer, se gândi puțin și zise:

Nu cred. Dar dacă plouă, aveți unde vă adăpostì.

— Unde ? — întrebă ea, curioasă.

— In colibă. Am făcut o colibă foarte bună în pădure.

— Vreau s’o văd și eu — zise ea.

— Poftiți!

Și ei porniră. Lăsară drumul și o luară printre copaci. Crenguțele de pe jos tros-neau, stratul de frunze foșnea și pădurea mirosea de te ’mbătà. Doamna Arțăreanu se gândeà în clipele acelea la eroinele de prin romanele celebre, asemănându-se cu ele. Dar Mărgărit zise:

— Par’c’am fi doi haiduci!

Și ea, tălmăcì în gândul ei spusele lui astfel:

— Par'c’aș fi o feniee de haiduc !

Soarele eși din nori și pădurea se lumină ca un templu. Lumina se cerneà prin frun-zișul copacilor, licăreà viorie pe pământ, cădeà ’n trâmbe printre pomi. Cucul își striga numele în depărtare și glasul lui se-mănà aidoma cu sunetul ocarinei. Mărgă-ritărel de curând înflorit răsăreà din vetre de frunze grase, verzi ca smaraldul. Pri-vighetoarei își topeau sufletul în triluri ră-sunătoare.

Erà luna florilor, luna privighetorilor.

Călăreții noștri trecură printr’o poiană minunată, a cărei iarbă ajungeà la genuchii cailor.

— Mai e mult până la colibă ? — în-trebă ea.

— Nu. In cinci minute suntem la ea.

Soarele fu iar acoperit de nori și pădu-rea se întunecă repede, ca un templu în care s'au stins luminele.

— Ce caut eu pe-aici ? — se întrebà d-na Arțăreanu, în gând. Ce caut eu prin adâncul pădurii cu un tânăr ? Ce nesocotită sunt !

— Am ajuns ! — strigă Mărgărit și descăleca.

Dar n’apucă să’și lege calul și tunetul bubuì drept de-asupra capetelor lor.

— Să plecăm, d-Ile Mărgărit ! — zise «ea. Să fugim că ne apucă ploaia.

Mărgărit se uită spre cer și zise:

— Nu mai e timp. Ploaia e pe noi.

Un fulger le luă vederile și tunetul făcu să urle pădurea. El se repezi și tăie câte-va brațe de iarbă pe care le așternu în colibă. Apoi pofti pe d-na Arțăreanu în-năuntru, iar el rămase afară.

— Vino încoace, finule, nu stă acolo.

— Imposibil! — răspunse el, foarte se-rios.

— Do ce? — întrebă ea, mirată.

— Dacă vine cineva la colibă ?

Ea nu înțelese bine la început. Abia mai pe urmă văzu că Mărgărit are dreptate și-i venea să-l sărute spre a-i mulțumi de grija ce avea de prestigiul ei. Ploaia începˮ. Ve-neau trâmbe de ape care dau glas frunzișului din pădure, care răpăiau pe pereții colibei, care aruncau văluri pe tot coprin-sul. Și el, Mărgărit, stà acolo, în gura colibei, ca o santinelă, pe când ploaia șuruià pe el, udându-l până la oase. Acesta erà omul pe care ea îl bârfise. Așa o răsplăteà el ! Intâia oară o scăpase dela moarte cu primejdia vieții lui, acum o apărà de furia ploii și de gura lumii. Ea se uità mult timp la el și văzù că stà ca o stană de patra, liniștit, tare, neclintit. Apa-i curgeà de pe mâneci, de sub pălărie, i se prelirt-gea pe față. El nu clinteà. Numai când vântul îi svârleà în față vre-un șivoiu de apă atunci închrdeà ochii.

— D-le Mărgărit! - strigă ea din lă-untrul colibei.

Glasul ei i se părù o muzică dulce și el răspunse:

— Poftiți!

— Cum se chiamă poiana prin care am trecut noi mai adineaori ?

— Nu știu — zise el. Nu cred să aiba vre-un nume.

— Să-i zicem „Poiana haiducilorˮ.

— Așa să-i zicem.

— Dumitale îți spune ceva numele ăsta ? — întrebă ea.

— Imi amintește o zână care mi-a furat mințile — răspunse el, uitându-se țintă în ochii ei.

Ea-i băù privirea dornică și-i zise:

— Ia stai puțin nemișcat!

El o ascultă și rămase neclintit, cu mâna stângă, îndoită din cot, la șale, cu mâna dreaptă sub pieptul hainei. Veștmintele lui ude i se lipiseră de corp și-i puneà formele în relief.

— Par’că ești o statue ! — îi zise ea.

Ploaia stătù. Norii se risipiră și soarele strălucì. Pe frunzele copacilor scânteiau perle orbitoare și pădurea se umplu de cântec de păsărele. Aburi calzi eșeau din pământ și o toropeală pluteà în văzduhul primenit.

— Coniță ! - zise atunci administratorul Filioarei. Coniţă, vă rog să ascultați o mare, rugăminte a mea. De mult mă țiu să v’o fac, dar n'am îndrăznit.

— Spune ! — zise ea serioasă.

— Dați-mi voie să vă sărut mâna, nu ca o slugă, ci ca un om care prețuește fru-musețea lui Dumnezeu.

Ea îi întinse mâna cu oarecare sfială și el o coprinse cu amândouă mâinile lui care ardeau.

— D-ta ai febră ! — zise ea, speriată.

— Flăcări mă ard, mă topesc, mă pră-pădesc.

Și el îi sărută mâna. Ea simți arsura bu-zelor lui și vru să-și tragă mâna înapoi. Dar el i-o țineà cu amândouă mâinile și ì se uità în ochi.

— Lasă-mă ! Ah ! Lasa-mă ! — șopti ea, simțind cum căldura lui ì se împrăștià în toate mădularele.

Dar el își voală ochii în lăcrimi și-i zise cu glas tremurător:

— Nu mă respingeți! Nu mă nenorociți. De un câine și tot ați avcă mai multă milă.

Milă !

El nemerise cuvântul care răsunà prelung în sufletul ei. Dar ea nu știa că milà cere apoi iubire și desfăcându-și brațele, îl în-lănțuì pe după gât și primi sărutarea lui de foc...

IX

Această dragoste târzie o fermecase, o ro-bise cu desăvârșire. Ne mai având nici o putere spre a luptà în potriva ei, se lăsase în voia torentului sălbatec care-i furase și inima și mintea.

Dacă el i-ar fi spus să fugă împreună, ea n’ar fi stat un moment pe gânduri; dacă i-ar fi cerut să-și ucidă bărbatul, l’ar fi ascultat. Nu se mai gândeà la soțul ei, nu se mai gândeà la Mariana, nu se mai gândeà la ni-meni, căci nimeni nu mai existà pentru ea, afară de Mărgărit.

Fericirea în care pluteà i se păreă supra-omenească și ea n’aveà decât o singură do-rință: ca această fericire să ție cât mai mult i se păreà că viața ei adevărată începeà din acel amurg de Mai, când s’a lăsat în bra-țele lui Mărgărit și râdeà de temerile care o opriseră de a i se da mai de mult. Nu puteà înțelege cum a trăit până atunci fără el, cum ar puteà trăi de aci înainte fără el. Patema care-i stăpâneà ființa o orbise în-tr’atâta, încât ea cerù lui Mărgărit să se despartă de Mariana.

El îi dădù însă un răspuns care o turbură foarte mult:

— Nu Mariana e piedica noastră cea mare. De ea ne scăpăm noi ușor. Dar cum ră-mâne cu jupânul ?

Acela care-i dădeà pâine, acela care-l cu-nunase, acela care-i sporise de curând leaga, nu mai erà pentru fostul vagmistru decât un jupân oarecare.

— Ce jupân ? — întreb ea, nedumerită.

— Arțăreanu.

— Ah ! De ce nu moare odată ! — sus-pină ea.

— Dacă trebuie să așteptăm noi până va muri de bătrânețe...

— Mai sunt și boli în lumea asta ! — zise ea.

— Bolile nu vin la oamenii bogați ci la sărăcimea care nu știe să se păzească de ele.

Ea puse ochii ’n pământ și nu mai zise nimic.

El o sfredelì însă cu o privire pătrunzătoare și zise:

— Dar nu toți oamenii mor de moarte bună.

Ea tresări, se uită la el și-l întrebă:

— Ce vrei să zici ?

— Nimic. Am vrut să te speriiu.

Dar după câteva clipe adaogă :

— Trebuie că-ți stă bine’n doliu.

— De unde știi ? — întrebă ea, curioasă.

— Îmi închipui.

— Te înșeli! — răspunse ea. Nu sunt blondă.

— Prin urmare pe Mariana mea — ei văzù că a greșit și se corectă: pe Mariana, ar prinde o bine doliul.

— Da ! zise ta repede.

— Mersi!... Nu sunt dispus ! — răspunse el, rânjind.

— Ești un rău astăzi. De ce mă necăjești așà ? — îl întrebă ea, obidită, cu vocea a-proape învăluită în lacrămi.

Drept răspuns el îi astupă gura cu o să-rutare și începù apoi a o luă cu vorba, asi-gurând-o de iubirea lui veșnică și desintere-sată, făgăduindu-i o întâlnire mai apropiată, liniștind'o ca pe un copil speriat, alintând’o ca pe o amantă răsfățată...

...Dar Mariana simți cu inima ei de fe-meie că Mărgărit nu-i mai e credincios și această bănuială îi goni somnul, îi turbură liniștea sufletească, începù a o chinuì. Lui se fereà să-i arate ceva din temerile ei, dar îi căutà prin buzunarele hainelor ce schimbă, îl urmărea în cea mai mare taină. Zadar-nică-i fu sbuciumarca! Zadarnică alergă-tura: ea nu află nimic. Dar într'o după a-miazi pe când se întorcea dela Mărgineanca obosită și abătută, ea o luă de-adreptul prin pădure pentru a scurtă drumul spre casă. Mergeà învăluită într’un nor de tristeță, as-cultând glasul păsărelor ce cântau și deodată se oprì: Mărgărit și Arțăreanca erau chiar în fața ei, lungiți în iarbă, iar caii lor legați mai la o parte.

Erà ca un om care a ajuns la marginea unei prăpăstii și care, încremenit de spaimă, nu mai are curaj nici sa se dea înapoi. Dacă ar mâi fi făcut câțiva pași, ar fi fost văzută. Ea nu îndrăznì deci să miște nicinn deget, ci stă acolo cu răsuflarea tăiată, cu gura deschisă de mfrare, cu o haină arsură prin toate măruntaele. Şi deodată el întoarse ca-pul spre locul unde erà ea ascunsă și se uita bănuitor într’acolo. Mariana se sperie de privirea lui. Aveà o privire urâtă, plină de o grozavă amenințare și ea se cutremură.

Începu a se da binișor înapoi și după câțiva pași se opri, gata să se repeadă la ei ca o leoaică rănită. Dar toată furia ei se topi din-tr’o dată și târându-se în adâncul pădurii. Mariana se prăbușì la pământ, cu un geamăt adânc. Își îngropà capu’n palme și începu a plânge înnăbușit...

Lovitura fusese atât de năprasnică încât ea tremurà din toate mădularele și repetà în plânsul ei aceleași cuvinte: atât de tânără și atât de nefericită ! Uneori stà din plâns și căutà să-și aducă aminte par’că de ele. „Atât de tânără și atât de nefericită !ˮ Odată cu aceste cuvinte o podideà iar plânsul. Nici un gând întreg nu i se închegà în minte...

...Târziu de tot, când soarele care stà să sfințească, aprindeà pădurea, ea îsi luă mâi-nile dela ochi și se uità în jurul ei. Erà acelaș minunat apus de soare ca și în ziua nunții ei, după ce s’au întors dela cununie. Aceleași trâmbe de lumină roză printre copaci, aceleași vârtejuri strălucitoare prin crengi. Numai ca nu mai erà aceeași.

În cadrul acela de măreață poezie i se deslușì în minte chipul palid al lui Arțăreanu și o pornire furtunoasă o ridică dela pământ. Să se ducă la el, să-i cadă în genuchi, ca o mucenică și să-i spuie că nevasta lui i-a luat bărbatul. Durerea o făceà egoistă. Ea uità că o astfel de destăinuire ar fi cufundat pe nașul ei într’un noian de rușine. Dar după câtva timp, începù a plânge de mila lui.

Soarele sfinți și pădurea se umplù de um-bră și de taine. Ea eşì la drum și se îndreptă spre Filioara, sfârșită de puteri, ame-țită de plâns. Dar nu după multă vreme, se întoarse și pornì spre Mărgineanca, pentru a se plânge lui Franț.

Atât aveà și ea pe lume! Un frate. Sin-gurul ei sprijin. Şi precum naufragiatul își încordează ultimele puteri spre a ajunge la farul luminos, tot astfel și ea își strângeă ultima energie spre a puteà ajunge la Frauț.

Un tropot de cal o făcù să încremenască însă pe loc. Stătù așà câteva clipe, apoi se abătù din drum și se ascunse după un tufiș. Călărețul trecù înainte și ea eșì atunci din ascunzătoarea ci, apoi ascultă cu băgare ac seamă. Ropotul calului se îndepărtà încet-încet și în cele din urmă se stinse în liniștea nopții. .

Cine să fi fost oare? — se întreba ea,muncită de o indoială. Nu va fi fost cumva Mărgărit? Nici ea nu ștà de unde-i veni acest gând, dar erà aproape sigură că el erà. Se va fi întors acasă și negăsind'o, se duceà spre Mărgineanca. Și deodată chipul lui Mărgărit i se lămuri în minte și ea nu mai simți nici o mânie în potriva lui. Dacă ar fi răsărit lângă ea, l’ar fi luat de mână și i-ar fi spus: nu fii supărat pe mine, scumpul meu ! Eu știu că tu trăești cu Arțăreanca și nu’ți fac nici o imputare.

Vinovata cea mare sunt eu care ți-a eșit în cale și ți-am zădărnicit zborul tău în-drăsneț. Eu nu mu pot asemui cu amanta ta: ea e și mai frumoasă și mai instruită și mai bogată decât mine. Dar... (aci o po-didi plânsul) să..știi că nimeni nu te-a iubit și nu te iubește ca mine. Cu tot sufletul, cu toată viața mea. Căci ce prețuește viața mea față de tine ?

Multă vreme vorbi ea așà, încet, șoptind par’că unei umbre ce stà lângă dânsa. Și în cele din urmă porni spre Filioara. Renunțase la gândul de-a mai vedea pe Franț. La ce bun ? De ce să-l mai amărască și pe el ?! Nu sufereà ea oare destul ?

Mergeà repede, ca gonită din urmă de cineva. Se împiedecà de cioate pe care nu le puteà vedeà, se poticneà de rădăcinele ce treceau de-a curmezișul drumului ca niște șerpi groși, își agățà rochia în mărăcini și din când în când dà fuga, speriată. După vre-un cias de umblet, se opri gâfâind și sdrobită de oboseală se așeză pe o buturugă în marginea drumului. Își sprijini coatele pe genuchi, obrajii în palme și deschise ochii mari în întunerec.

Voià par'că să’și aducă aminte de ceva și nu putea. Îi fulgerase prin minte un gând care se cufundase acum în negura inconș-tientului. Ea nădăjduià însă că și-l va amintì dacă se va uità mereu în pământ. I se păreà că acel gând va răsărì din țărâna rodnică și se va deschide în fața ei ca o floare din povești.

Un licuricu licări o clipă la câțiva pași de ea, speriind’o cu lumina lui fantastică, verzuie.

Ce vroia ea oare să-și amintească?

Ca soarele care răsare din vălmășaguli valurilor unei mări sbuciumate, așà răsărì din adâncul ființei ei chinuite gândul mântuitor al sinuciderii. Incet-încet, el i se lă-muri bine în minte și de atunci ultima ei dorință fù să moară în brațele lui...

... Când ajunse acasă, Mărgărit nu erà acolo. Ea nu se înșelase. El o căută pe la Mărgineanca. Descuie dulăpiorul în care țineau medicamentele și desinfectantele și luă două pastile de sublimat corosiv, pe care le înveli cu grijă într'o hârtie și le as-cunse într’un cufăr a cărei cheie o aveà ea. Apoi se desbrăcă și se culcă. îÎncuind ușa. El veni târziu, întrebă dacă s’a întors „conițaˮ și se culcă afară. Când se revărsau zorile, erà în picioare. Se duse pe câmp și abià pe la prânzul cel mic dete ochii cu soția lui.

— Unde-ai fost.aseară? — o întrebă el.

— La Mărgineanca ! — răspunse ea, li-niștită.

— La Mărgineanca ai fost eri după a-miazi. Eu te ’ntreb: unde ai fost aseară ?

— La Mărgineanca !

— Minți ! — strigă el, furios. Minți !... Ai avut întâlnire cu fostul tău profesor de românește.

— Visezi ? — îl întrebă ea, indignată.

— Nu visez de loc ! Am văzut pe Cozma eri în Mărgineanca.

— Am văzut și eu eri pe d-na Arțăreanu — zise ea, tremurând.

— Da ? — răspunse el. Nu mă interesează.

— Nu se știe.

— A ! Precum bag eu de seamă ești geloasă pe doamna Arțăreanu. Ha ! ha ! ha ! ha!... Dar nu te poți asemuì cu ea. Ce tot îmi faci fasoanele-astea.

Ea își acoperi fata cu mâinile și începù a pllânge. El nu numai că nu găsi nici un cuvânt spre a o mângâià, dar aruncându-i o căutătură înveninată, eș afară tropăind din cisme...

— Ultima ei zi de viaţă se apropià. Erà o Duminica în care fuseserà poftiți la masă la proprietarul Mărginencii și al Filioarei. Planul ei erà făcut: la cel dintâiu popas se va da jos din trăsură împreună cu el și va luà cele două pastile salvatoare. Apoi îi va spune : n’am otrăvit, Mărgărit.

În Duminica aceea porniră la Mărgi-neanca pe același drum pe care au venit Ia Filioara a doua zi după nuntă. Drumul erà prăfuit și pustiu de flori. Dar după câtvă timp îl lăsară și intrară printre po-rumburi. Și deodată zăriră trei haidamaci cari cărau cu sacii porumb de copt. Măr-gărit nu mai opri trăsura, ci sari repede spre a-i prinde, dar împiedecându-se căzù mototol, scrântindu-și piciorul drept. Hai-manalele fugiră în acest timp în porum-buri. Mărgărit se ridică de jos, strâmbân-du-și figura de durere, dar nu se puteà ţine pe piciorul drept. Vizitiul se dădù jos de pe capră și-i ajutà să se urce în trăsură. Apoi întrebă:

— Mai mergem la Mărgineanca ?

— Întoarce la Filioara ! — zise Mărgărit, tare.

Apoi încet, către Mariana :

— De câte ori plec cu tine undeva, tre-bue să mi se întâmple vre-un pocinog.

— Lasă că vei scăpà de mine ’n curând — îi răspunse ea, cu ochii plini de lacrămi, gândindu-se la sinuciderea ei apropiată.^

— Unde-i norocu-ăla ! — zise el, crezând ca-i dă a înțelege că va plecà dela el.

— Ai să vezi tu !

— Numai să nu pica întârzii.

— Nu-ți fie teamà ! Deocamdată trabuc să te văd pus iar pe picioare.

— Foarte mulțumesc. N’am nevoie de soră de caritate.

Ea pipăì pachetul cu cele două pastile și au mai zise nimic.

Iar când ajunse acasă, toate i se păreau streine.

Două săptămâni încheiate l’a îngrijit şi in tot acest timp ea n’a auzit dela el o vorbă de mulțumire. Ca un om care a fost întors din calea pe care apucase, ea începù a căută un prilej cât mai apropiat de a sfârși cu viața, de a muri în brațele lui.

El însă umblă cufundat în gânduri, ră-tăcind pe câmp cu pușca în spate. Zilele de toamnă aveau în anul acela o frumu-sețe deosebită și el plecà dela semănatul grâului pentru a se cufundà în adâncurile pădurii ce se învestmântase în purpură.

X

Nistor Arțăreanu fusese la oraș spre a lua banii pe grâul ce vânduse și acum se îtorceà la Mărgineanca lui, gândindu-se cum să întrebuințeze acei bani. Franț îi tot bătea capul să înființeze o lăptărie, ară-tându-i negru pe alb ca afacerea ar fi din cele mai bănoase. De curând se făcuse în apropiere de conac o haltă de unde ai putea trimite cu multă ușurință laptele la oraș. El, Franț, se gândise mult la această chestiune, o studiase în toate amănuntele și se pasionase pentru ea. Ar luà lapte și dela săteni,, interesându-i astfel mai mult pentru un isvor de câștig din cele mai însemnate. In cele din urmă rămăseseră înțeleși să se ducă amândoi peste hotare spre a vedeà câteva lăptarii din Ardeal și Ungaria.

Deocamdată — sa gândeà Arțăreanu să dau bietului Mărgărit o gratificație pe lângă leafă.

Ajungând la poala pădurii, el stătù puțin pc gânduri. Pe unde s’o ià ? Să ție șoseaua cu ocolurile ei, ori s’o ià de-a dreptul peste Dealul Hoților ?

— Ce zici, Ioniță ?

Vizitiul răspunse:

—S’o luăm de-a dreptul, boierule. D-v. sta ți în trăsură, eu mân caii pe jos.

—Ba nu ! Mă dau și eu jos ! — zise proprietarul și sări din trăsura.

Statură acolo până se odihniră bine că-lușeii și apoi începură a urcă dealul.

Frunzele copacilor picurau necontemt. Ele se desprindeau fără nici un sgomot. se legănau câteva clipe prin văzduh și în-groșau încet-înect velința de aur ce acoperea pământul. Soarele stà să apună.

Când ajunseră în vârful dealului, se opriră spre a răsufla.

Dar n’apucară să steà cât ai face o ți-gară și o bubuitură de pușcă făcu să urle pădurea până în adâncuri. Arțăreanu înălbi căci glonțul îi zbârnâì pe la ureche. Vizitiul sărì pe capră și puse mâna pe hățuri, de oarece caii se speriaseră. Proprietarul se svârlì în trăsură și zise: mâna ! Dar până să pornească, un alt foc fu tras. Glonțul trecù prin burduful trăsurii. Pădureà începù a trosni: cineva fugeà prin ea. Caii, mușcați de biciu, porniră în galop furtunos...

... Când ajunserà la conac și vizitiul și proprietarul erau galbeni de spaimă și a-mândoi se închinară și mulțumiră lui Dumnezeu ca le-a scăpat viața. Iar când Arță-reanu povesti soției sale cele întâmplate, ea își duse mâna la inimă și înălbind ca hârtia la față, se clătină ca un pom tăiat dela pământ. Arțăreanu o sprijini îi dădù un pahar de coniac și o așeză binișor pe dor-meză. Apoi însemnă într’un carnet:

,,Astăzi în 12 Octombrie 1910, pe la sfințitul soarelui, un nelegiuit a tras două focuri de plișcă asupra mea, în pădurea Mărginencii, în vârful Dealului Hoților. Dumnezeu a vrut să mai trăesc; gloanțele au trecut chiar pe lângă mine, fără să m’a-tingă. Binecuvântat fie numele tău, Doamne, în vecii vecilor!ˮ

Dar doamna Arțăreanu se simțià rău. Ea nu mâncà nimic în seara aceia, ci se duse de vreme în odaia ei, încuind ușa. Avei nevoie să fie singură, deși-i erà teamà...

Ea bănui că nimeni altul n’a îndreptat arma ucigătoare asupra lui Arțăreanu decât Mărgărit. Și cu cât se gâtidià mai mult la cele ce-i spusese soțul ei, cu atât se întărà în credința că el și numai el a săvârșit avel atentat.

Îi venà în minte vorbe din care se lă-murià dorința lui de a o vedeà cât mai curând văduvă și își aminti că în timpul din urmă îl văzuse de câteva ori foarte în-gândurat, înconjurat, învăluit par’că într’o taină grozavă.

El și numai el a voit să'i ucidă bărbatul.

Ea se pomenì figurându-și acea scenă și i se părù că aude o bubuitură de pușcă.

...Va să zică ea a trăit atâția ani cu Arțăreanu al ei pentru ca acum să-l îm-pușce? Căci pentru cine vroia Mărgărit să'l împușce dacă nu pentru ea?...

Pentru ca ?... Nu !... Nu pentru ea ! Pentru averea ei! Averea ei îi trebuia lui, nu ea, căci pe ea a avut’o și nu i-a fost deajuns.

Dar ce rău i-a făcut ei Arțăreanu? N'a iubit’o, ’n’a adorat-o el, n’a îngrijit'o, n'a răsfățat'o, nu i-a îndeplinit toate poftele, toate dorințele, toate capriciile?

O mânie fierbinte se ridică în sufletul ei împotriva lui Mărgărit.

— Un mizerabil ! — șopti ea. Un mi-zerabil care văzându-mă ușuratecă a ’nce-put să facă pe amorezatul spre a 'și bate joc de mine.

Acela trebuia îndepărtat cât mai în grabă dela Filioara, spre a nu'i pierde bărbatul. Dar dacă ’I va îndepărtà, nu se va lăudà oare el că i-a fost amant, nu va căutà s’o compromită prin toate mijloacele, nu va urmări mereu pe Arțăreanu ?

O ghiară puternică i se înfipse ’n ceafă și ei îi veneà să țipe de durere. Apoi un cuțit tăios îi desprindea par’că trupul de cap.

În jurul ei totul se întunecă. O tristeță nesfârșită, ucigătoare i se lăsà în suflet, cum se lasă negura în văi. Gânduri fe-lurite îi treceau în neorânduială prin minte și o voce grozavă îi strigà din când în când: ucigașo ! Lumea i se păreà atunci un furnicar murdar în care colcăe fel de fel de păcate și vârtejul ce se deschisese la picioarele ei o atrăgeà din ce în ce mai cu putere în adâncul lui.

O altă bubuitură de pușcă îi detună în urechi.

În vălmășagul sărmanelor ei gânduri rupte i se lămurì de odată în suflet chipul Ma-rianei. Stà par că alături de ea și o întrebà. de ce mi-ai luat bărbatul ? De ce te-ai purtat astfel cu mine? Asta ți-e răsplata pentru nopțile de veghe pe care le-am trecut la căpătâiul tău, pe când erai bol-navă ? ! Femre fără suflet, fără pic de ru-șine !

Ea ascultà cu ochii în pământ dojana închipuită și sufletul i se mohori și mai mult. Viața i se păreà o povară grea care o striveà și pe care n’aveà curajul s’o ducă mai de-parțe. Prea mult amar i se îngrămădise în suflet, prea multă rușine căzuse asupra ei.

Trebueà să sfârșească odată cu ca ! Să sfârșească odată și cât mai repede. Dar cum? Prin ce mijloc ? Cu spirt ? Cu chibrituri ? Prea vulgar !

Ea își aduse aminte că doctorul îi pre-scrisese odată arsenic în potriva anemiei și amintirea aceasta o făcu să tresară. Căută otrava și o găsi neatinsă. Luă puțin din ea pe vârful degetului și puse pe limbă: n’aveà nici un gust.

Doza erà îndestulătoare — aceasta o știa chiar din gura doctorului:

— V’am prescris o doză care poate ucide trei oameni de odată: 50 de centigrame. D-vs. luați zilnic însă numai cât arăt eu în rețetă.

Ea n’a luat de loc din ea, dar a început a seri cuvântul arsenic pe ce-i eșeà ’nainte. Îl scrà cu litere ca de tipar, cu gotice, cu cursive, îl înflorea cu fel de fel de ornamente. O obsedase acest cuvânt și bărba-tul ei o necăjeà mereu:

— Să știi că azi se ’ntâmplă ceva.

— De ce ? — întrebà ea.

— Pentru că până acum n’ai scris cuvântul „arsenicˮ.

Și ea se grăbeà a’l scrì. Dacă erà la masă, îl scrà cu unghia pe șervetul ei.

În cele din urmă a uitat să-l mai scrie. Dar în seara aceea își amintise acel „ticˮ și o lumină ciudată se făcu în mintea ei: ea presimțise cu mult înainte că va muri otrăvită cu arsenic.

O altă bubuitură de pușcă răsună par’că lângă ea. Apoi alta și în urmă altele. Erà asurzitor sgomotul. Ea ’și astupà urechile spre a nu le auzì. Dar vâjâitul sângelui în urechi o înfricoșă...

Cocoșii vestiră miezul nopții.

— Timpul sboară ! Trebuie să mă gră-besc — își zise ea.

Se așeză la masă și începù a seri repede, cu litere, mărunte și tremurate, care se ’ntin-deau pe alocuri din pricina lacrimilor. Cu-vintele-i veneau sub condeiu cu o ușurință ciudată. Par’c’ar fi scris sub dictarea cuivà. Isprăvi, se iscălì și citì ce scrisese:

Scumpul meu,

Mă sinucid pentru că nu mai pot trăì de rușine. Am căzut atât de jos, încât numai moartea poate spălà păcatul ce am săvâ-şit față de tine.

Am fost amanta lui Mărgărit.

Mi-am pângărit și sufletul și trupul și nu mai sunt vrednică de a trăì alături de tine.

Mor cu nădejdea că mă vei iertà.

Cu limbă de moarte te rog însă a înde-părtà de prin locurile acestea pe Mărgărit, căci cl și numai el a tras aseară asupra ta. Indepărtează pe acest om fatal ! Indepărtează-l ! Sufletul meu n'ar aveà odihnă pe lu-mea cealaltă dacă el ar mai zăbovi pe — aici.

Adio !

Puse scrisoarea în plic și scrise pe plic humele bărbatului ei. Apoi îl lipi și-l așeză pe niescioara de noapte. Desfăcù pachețelul cu otravă, îl turnă în gură și bău puţină apă spre a puteà înghiți pulberea. Des-cuie ușa, și se lungi apoi în pat cu fața în sus, cu mâinile la piept, cu ochii închiși.

Nistor Arțăreanu se sculă de dimineață a doua zi și începù a serì cu ardoare ultimul capitol al lucrării sale: „Absenteismul mari-lor noștri proprietari rurali și urmările luiˮ

După două ciasuri de muncă încordată, lăsă condeiul și începù a se plimbà. Apoi cerù cafeaua cu lapte și se duse sa dea bună dimineața soției lui.

Un miros greu îl isbi când intra in odaia ei. El se uită pe jos și văzii covorul mur-dar. Se apropie de pat și rămase cu ochii mari, mut, împietrit: nevasta lui erà moartă. Văzù scrisoarea, rupse plicul și o citi re-pede. Apoi o citi încă odată, mai încet și rămase cu hârtia ’n mână, cu gura căscată, cu ochii plini de lacrămi. Vroi să geamă, să plângă cu hohot, dar nu puteà. El deschise fereastra, văzu un argat și-ì făcu semn cu mâna să vie până sus. Apoì căzù cu fața în jos peste trupul neînsuflețit al soției lui...

... Casele, curtea, grădina se umplură în-dată de gemete, de țipete, de sgomot. Toți fugeau în toate părțile, toți plângeau, toți porunceaù. Abià într’un târziu se desluși ordinul Ini Nistor Arțăreanu:

— Să vie Franț !

Un flăcăiaș pornì în rugă și peste câteva minute administratorul Mărginencii se în-fățișă înaintea proprietarului. Se ținea să nu plângă și strâmbă fața de-ți veneà să râzi.

— Să te duci imediat la oraș să vii cu un doctor și cu procurorul.

Neamțul credincios plecă plângând acum cu hohote.

Vestea zbură ca săgeata prin satele a-propiate și ajunse la Filioara. Mariana în-mărmuri câtevà clipe la auzul ei, apoi începù a se boci. Poruncì să se pue caii la docar și plecă într’un suflet la Mărgineanca.

La capul satului se întâlnì cu Mărgărit. Au-zise și el dar nu-i venea să crează.

— Eu mă duc ! — zise ea.

— Du-te că te ajung și eu acum.

El pomi spre conac pentru a’și luă alte haine, ea se duse la Mărgineanca.

Arțăreanu se uită la ea dar n'o recunoscù. Erà atât de slabă, atât de ofilită, atât de plânsă ! Abia când ea se apropie de el și-i zise: sărut mâna, nașule! el o recunoscù și atunci îl podidi plânsul.

— S’a dus nașă-ta, fină ! S’a dus ! S'a supărat pe mine, s’a supărat pe tine, s'a supărat pe toți !

Ea nu-i putù răspunde nici un cuvânt, ci se repezì pe scări in spre odaia moartei, scoțând un țipăt sfâșietor:

— Nașă ! Nășică ! De ce te-ai supărat pe noi ?

După vre-un sfert de cias venì și Mărgărit. Când dădù cu ochii de Arțăreanu, îngălbeni. Stătù câteva clipe la îndoială: să se ducă spre el, ori să se facă nevăzut ? Dar dacă fugeà, nu mărturiseà el oare că e amestecat în sinuciderea Arțărencei? Tre-buia să’nfrunte furtuna și să rămână acolo !

Ei se stăpânì cât putù mai bine și înnaintă spre Arțăreanu. Ajuns lângă el, îi zise: „sărut mâna !ˮ și vru să se ducă după Ma-riana. Dar chiar dela prima treaptă se po-ticnì și căzù în brânci. Iar când se sculă, proprietarul îl luă de braț și-l duse în biurou.

— Ce ți-am făcut eu ? — îl întrebă el, când îl văzù înnăuntru.

— D-vs. ?

— Da, eu ! Ce ți-am făcut eu ?

— Nimic.

— Atunci de ce-ai tras cu pușca ’n mine ?

Întrebarea erà atât de neașteptată că Măr-gărit îngălbeni și vreme de câteva clipe nù fu în stare să articuleze nici cel mai mic sunet. Privirea lui fugea în toate părțile, în sfârșit el zise:

— Eu?

— Da ! Tu !

Pentru întâia oară boierul îi ziceà: tu.

— Nu-i adevărat!

— Te-am văzut eu !

— Nu...

— Șșșt!... Te-am văzut eu, auzi ? Eu te-am văzut când fugeai de pârâià pădurea.

Mărgărit tăcù aproape un minut. El erà sigur că n’a fost văzut. Dar tot atât de sigur erà că soția lui Arțăreanu nu puteà bănui pe nimeni decât pe el. Dacă deci pro-prietarul îl învinovățeà pe el de atentat, a-cesta erà semnul cel mai vădit că soția lui l’a încunoștiințat înainte de sinucidere despre legăturile ei cu el și despre aluziunile ce făcuse el în mai multe rânduri cu privire la moartea proprietarului. El vedeà lă-murit că Arțăreanu erà în curent cu totul. De aceea căută să arunce toată vina asupra răposatei și fără cea mai mică tremurătură în glas, zise:

— Am fost pus la cale de conița.

— Așà ? — întrebă Arțăreanu, descuind un sertar.

— Așà ! Da !

— Nelegiuitule ! — îi strigă proprietarul Mărginencii. Cât a fost vie, ți-ai bătut joc de ea; acum când nu se mai poate apărà, îndrăznești să-i pângărești și amintirea ? Ești o fiară, o fiară turbată ! Omenirea trebue apărată de astfel de fiare.

Zicând acestea, Nistor Arțăreanu descarcă două focuri de revolver în Mărgărit. Fostul vagmistru se prăbușì cu un gemăt, se în-tinse într’o ultimă încordare și muri.

Mariana năvălì în casă ca o furtună și la vederea cadavrului bărbatului ei se re-pezì la Arțăreanu țipând :

— Ce-ai făcut ? Ce ai făcut ?

— Ochiu pentru ochiu, dinte pentru dinte. El mi-a ucis soția, eu ți-am ucis soțul. Nu ne mai datorăm nimic.

In acest timp sosiră și cei așteptați. Ar-țăreanu încredință procurorului scrisoarea sinucisei și, arătând pe Mărgărit, zise:

— Mi-am făcut singur dreptate.

Apoi se predete procurorului.

Curtea cu juri l’a achitat in unanimitate. El se întoarse la Mărgineanca și făcù în parcul conacului un mormânt frumos pentru soția sa. După doi ani de mâhnire se stinse, plâns de satele învecinate, cărora le lăsase toată averea. Iar după moartea lui, Franț Müller și Mariana se întoarseră în patria lor.


Citation Suggestion for this Object
TextGrid Repository (2022). Romanian Novel Corpus (ELTeC-rom). Pe Mărgineanca: ELTeC Edition. Pe Mărgineanca: ELTeC Edition. European Literary Text Collection (ELTeC). ELTeC conversion. https://hdl.handle.net/21.T11991/0000-001B-D08E-8