HAIDUCUL BOSTAN

SATUL REDIUL. — FANARIOTUL ANDONIS.

Era anul 1834,

Satul Rediul, situat în județul Covurlui și la o depărtare de un ceas de orășelul Pechea, pe vremea aceea era aproape pustiu.

Nici un român cu inima românească nu venîa să stea în acest loc. Chiar și în ziua de astăzi el un număra decât ia vre-o cincisprezece case țărănești și locuitorii din satele vecine îi dau încă vechiul nume de: „Cuibul hoților".

— Unde te duci, bade Vasile cu carul așa încărcat ?

— Uite, cumetre Gligore, merg până la Galați si vând Sst păpușoiu, căci am auzit că acum s’or fî mai ridicat prețurile.

— Bine faci, bade Vasile, dar bagă de seamă să nu care cumva să treci prin satul „Cuibul hoțiior', că pe legea sfintei cruci, nu te mai storsî înapoi.

— Ba am să trec tocmai prin si, cumetre, căci îmi este calea mai aproape șl nu voiu să merg o lună pe drum.

— D’apoi bine, ție nu ți-e frică de hoți.

— Hei, cumetre Grigore, n-ai frică. cum să nu-mi fie frici; dar tu ntt știi că acum n’a mî rămas nici picior de hoț prin satul Rediul, căci zmeul de Bostan știu a-i omorî pa tați, curățând pământul de neghina streină?

— Bostan ! Dzeu să-i ierte păcatele și să-i fie țărâna ușoară, că voinic om a mai fost!

— Voinic da, căci. așa e tot românul cu dor și milă de țara iui!

— Din acest dialog, cititorul poate înțelege mai bine frica ce au încă țăranii de satul Rediul. Maiți din ei speriați de povestirile bătrânilor, nu le vine nici acum a trece pe lângă el.

Adevărul e însă, că Redîul în ziua de astăzi nu mai este de ioc cuibul hoților de altü dată.

Ei este uo sat adevărat românesc șt cu încetul va pieri șl groaza pe care nelegiuitul strein șt ciocoiul știu si sldiasoă îotrînsul. Numai smintirea și numele lui Bostan vor rătăci vecinie pe buzele românilor din această narte !..

La anul 1834 însă, Rediul era eu totul altfel. El nu se compunea decât din casa arendașului zidiră pe vârful unui deal, la a cărui, poale un râuleț mic se perdea pe sub verdea iarbă prin dese cotituri și din câteva bordee împrăștiate ici-colea pe coasta, aeeiuiș deal.

Arendașul se nunsia Andonis, el era un fanariot cu fața urâtă și cu o inimă și mai urâtă.

Dispunând de o însemnată avere adunată încă de tatăl său, avere pe care o răpi din musca și sudoarea țăranului, nelegiuitul fanariot nu mai gsi nici o pedieă pentru săvârșirea celor m'i îngrozitoare clime.

O! dacă stâncile inegrite de vechimea timpului ar putea vorbi, ar spune mai bine lumei la câte odioase fapte n’au fost ele martore !!

Nu era călător care să treacă pe lângă acest sat fără a fi oprit de oamenii fanariotului, cari imediat îi transportau la casa stăpânului lor, unde sărmanul român era despoiat și omorît!

Nu era fată frumoasă prin satele da prin prejur, fără a fi răpită și violată de nelegiuitul Andonis !

Andonis era un om scurt și gros. El avea fața neagră și sbârcStâ ca a unui bătrân de 80 ani, de și nu număra mai mult decât 35 până la 40. Buzele roșii mari și resfrânte, caput mare și fără nici un fir de păr, ochii negri și eșiți afară, brațe scurte dar viguroase, în sfârșit era uriciunea în persoană.

Când împlini 26 de ani părinții lui muriră de o boală contagioasă, lăsând după dânșii pe acest scelerat, Andonis și pe un frate al său mai mare Vose, acesta din urmă era ceva mai blând și avea un suflet mai bun, însă această bunătate o plăti nefericitul cu prețul vieței sale.

Trei luni trecură dela moartea părinților și Andonis se însură. El luă pe o văduvă din Galați, o femee care perduse pe bărbatul ei de doui ani. Elena, astfel se numia ea, era săracă cu totul. Sa pare că e un blestem pe lume ca tocmai ființele cele mai pure, cele mai bune să sufere mai mult! Elena iubea pe bărbatul ei cu iubirea ce o soție datorește soțului său. Neavând părinți, neavând pe nimeni în lume, toată bucuria, toată fericirea Elenei era în acest bărbat. Dar vai ! abia trecu luna de miere și cu dânsa trecu din viața aceasta și bărbatul ei. Rămasă singură, ea se aprofunda în durere se îm-brScâ îa negru și hotărîndu-se ea în toată viața e$ ei nu ae mai mărite, să retrase într’una dîu afundatele strade ale Galațiului, de unde nu, eși în tîm de -doi ani. Ia intervalul acesta, ea ’și vândă una câte una tot ea avea prin casă, pentru a’și procura hrana, căci bărbatul ei nu putu aă’i las mai mult decât dorul care o consuma!

Ei bine, ce trebuia să devie acum sărmana femee? Shi mai avea pâine, nu avea casă și pe un ger cumplit se văzu nevoită a muri pe drumuri!

Să vândă ? Ce era să mai vândă, căci vânduse tot!... Să ceară de lucrat? Această încercare o fâsuga Iaci de mult, lesă întotdeauna se pomenia cu pro-puneri rușinoase din partea acelor pe cari îi ruga să o ajute...

într’o astfel de posițiune critică se afla nenorocita ființă, când iată că într’o zi întâlnește în calea’i pe fanariotul Andonis. Acesta o vede, o iubește și aflând ci e văduvă și săracă, o cere în căsătorie. Siena îi luă, căci contrariu trebue si devie o prostituata, sau să se sinucidă !

—O! cerul este care mi-l scoase, își zise ea după ce fanariotul îi făcu propunerea de a-l urma îs mie a vieței.

— Sufletul bărbatulul meu, care veghiază vecinia asupra rasa, va crede văzând că iau această pocitură a pământului, că ea nu l’am uitat și că dacă acum mi dau în brațele unui om de care și satana ar fugi, nu o fac decât de nevoie.

Ea însă se înșelă amar, căci au era de tos cerul, infernul care îi scoase înainte pe blestematul Andonis!

Tartara. — Temnița. — Fratriciderea.

Cinci ani trecură de eâad sărmana Elena îșl ducea viața eu nelegiuita! Andonls. In tot timpul ăsta ea a fost martoră celor mai teribile crime. In zadtr sa ruga de bărbatul ei să fie mai bua eu oamenii, să înseteze omorurile, să izgonească acea bandă de lupi, pe cari ii plătea pentru a se aține pe la dramuri, spre a jefui pe călătorul ce-ar trece p’acole.

Nu! Nici rugăciunile, nici lacrimile nu găsiră leac în neagra inimă a fanariotului !

El își exersa încontinuu criminaia-i misiune de călău simțind o plăcere, o mulțumire la descoperirea fiecărei noi torturi!

— Bărbate, stăpâne, zise într’o seară Elena iui Andonis, când o să încetezi de a mai vărsa sânge? Vai! o să ma omori scumpul meu Andonis eu faptele tale cele crunte ! Oh! în tine oare nu mai există inimi de om, milă de creștin?!

— N’ai frică Eleno, răspunse fanariotul eu ms ton scurt, pe tine nu te voiu omorî, căci te iubesc. Ș’apoi au ești tu fericită de când stai ta su mine! Răspunde!

— O da, iubitul meu, sunt fericită, articulă Elena tremurând de frică, dar ori cum, mă întristează atâtea omoruri comise pe fiecare zi.

— Te întristează? șiopâriă ce ești, dar calicia din timpul văduviei taie nu te întrista ! AudI poate erai mai fericită cu nătărăul tău de bărbat, ara muri fâră să-ți lase măcar o rochiei

— Mișelule !! strigi ia aceste cuvinte Elena, turbată de mânie. Închide neagra-ți gură ! Satană, ar blestema ființa al cărui nume nu ești demn! pronunțai E', bărbatul mea cel dintâlu era an înger, Adonis, pe când tu, o... tu ești un demon spurcat !

Și sărmana femee lovită în cea mai scumpă amintire începu să plângă.

La aceste cuvinte, ochii fanariotului se înroșiră ca focuț fruntea i se încreți și ca un tigru se aruncă asupra Elenei.

— Așa dar, tu ai încă gură ca să vorbești? Ei bine îți voi bfărâma capul ca unui șarpe! Și apucând-o de păr o trânti la pământ.

Lumânarea după masă aruncă o lumină tristă ia interiorul odăei, iar noaptea venise deja și un întuneric mare coprlnse fața pământului.

Elena zicea ta pământ, ea gemea adânc și ge-metele-l se amestecau cu vântul care sufla afară.

— Grație, grație, pronunța ea din când în când cu o voce stinsă. Ertare, fie-țf milă, nu mă omorî !

— Iți voia sdrobi capul ca unui șarpe, răcni a înfuriat fanariotul. Ertare de la mine nu mai poți avea ! Haide, gătește-te de moarte! și zicand aceste cuvinte trase un cuțit deia brâu. Cu mâna stângă el apucă pe femeea lui de părul care i se despletise, îi isbi capul de pământ, iar cu mâna dreaptă ridică cuțitul, spre a-l băga în inimă.

— Acum du-te la dracu după întâiul tău bărbat, mai zise fanariotul cu dinții încleștați și voi să împlânte ferul rece în plăpândul ei pept. Deodată însă geamul se sparse, lumânarea se răsturnă după masă și o piatră lovind pe Andonis în cap îl Inspiu de sânge. Durerea grozavă făcu să tremure mâna călăului, el lovi cu o turbare și mai mare; dar din fericire nimeri în brațul stâng al Elenei și cuțitul se opri eu vârful în os.

Atunci isvorî din mâna Elenei un torent de sânge care sa s mesteca în valuri spumate cu acela care țîșnla din capul lui Andonis.

— Câlăule, arai omorît, strigă Eiena dominată de durere și leșină.

La acest strigăt, ușa se deschise și un copilaș de patru ani intră înăuntru.

— Cine a omorît pe mama? întrebă el șî începu să plângă.

Acesta era copilul lui Andonis pe care îl făcu la un an după însurarea sa.

— Ah ! cine a omorît pe mama, striga el mereu si căutând-o prin întuneric se Smpedică de corpu-i și căzu peste dânsa!

Vijelia de afară se potoli, miorii cari cu un ceas mai înainte acoperiră cerul se împrăștiată și luna îvindu-se pe seninul orizont, privi prin fereastră acest teribil spectacol.

Ea văzu o femeie mai mult moartă, cu părul despletit soăldându-se într’un las da sânge; lângă dânsa zări un copii semănând unui înger, sare plângea pe corpul mâsîl ; iar mai departe pe un om mai crud ca tigrul și care ținea încă în mână cuțitul plin de sânge.

— Mii de draci, bombăni Andonis printre dinți și se apropie de fereastră spre a-și răcori fruntea și a se lega la cap cu o batistă.

Deodată însă, e1 vede pe un om care fugea ea fulgerai într’o direcție opusă și cu capul got

— Așa dar ești tu Vdseo, scumpul meu Frate, care mtel rănit. Ei bine, eu voia fi mai darnic șl te voiu omori.,

Și ca o voce infernală zicând aceste cuvinte, sceleratul Andonia își legă capul și rezemându-se cu amândouă mâineie de fereastă privi timp lung în spre direcțiunea în care fratele său fugise.

Două luni trecură de la această îngrozitoare scenă. Elena din fericire deși era dsstuî de rău rănită, nu era însă în pericol de a mari. Cât pentru Andonia ei nu avu nimic. Rana dela cap se închise și în trei asiîe era tot atât de sănătos ca și mai ’nainte.

In timpul ăsta fanariotul stetea pe un scaun în balconul din partea dreaptă a casei, eu ciubucul în gură, lăsând să iasă pe nas un fum negru, care se perdea în mii de rotogoale.

Ceasornicul din casă bătuse de 11 ori, era prin armare târziu și eu toate astea Andonls aprofundat te gânduri calcula niște planuri infernale.

Ei se gândea ia metodul prin care ar putea st moare pe fratele meu!

Ah! Vosco, până când nu-ți voi bea sângele nu mă voiu lăsa! Tu m’ai rănit la cap eu te voiu răni la inimă !

Și după aceste zise se cufundă din nou în gânduri. I se părea că vede pe fratele său In sânge, lungit la pământ, cu pieptul despicat și gândind auraai, Inima îi începu să râsă; iar buzele să zâmbească cu un surâs drăcesc.

Deodată însă se deșteptă ea dintr’un vis. El aude mai multe voci și sculându-ae repede se dă jos.

— Ce mi te sucești ea să scapi ?

— Fă înainte că te turtită sub picioare, cap de-bou ce ești, și iată cei 13 fanarioți scofâlcițî la fața, toți lingăi d’ai lui Antonis se arată în curte având în mijiocul lor un biet român mai mult mort de bătăi.

— De unde aduceți măi palicari pe acest guguman, întrebă Andonis pe oamenii ăi.

— Din drumul cei mare, răspunse unul din ei.

— Are bani, răspunse altul.

— Și se împotrivi mișelul, continuă un al treilea.

— Așa, el bine duceți-i la beciu, ordonă Andonia

— Vino încoace, zevzecule, zise Chirilis, un fanariot înalt și subțire, apucând pe român de păr șl târându-l după dânsul.

— Pentru Dumnezeu unde mă duceți, întrebă, românul

— Nici un cuvânt, porunci Chiriile pe când toți ceilalți fnarioți împreună și cu marele Andonis so țineau după nenorocitul român sa lupii gat a în' blța prad.

Ajungând în mijlocul curții, Andonis ridică un oblon de fer. Deodată un miros infernal, un mire eșînd ca din fundul iadului umplând dulcele aer al nopții făcu pe român să se tragă cu doi pași îuapoL

— Intră înăuntru, strigă fanarioțil într’o voce și tmpingându'! ÎS băgară Întî’un beciu, sau mai bina zis într’un mormânt.

Credem de prisos, iubite cititor, sâ-ți descrie en deamănuntui cum era această subterană miserabilă.

Destul că ori cu câtă băgare de seamă ai fi msre trebuia numai decât să calci sau pe cadavrele putresinde ale nenumăratelor victime, sau pe oasele mucezite, în interiorul cărora vermii își făcuse cuibul lor. Cea ce te cutremura însă mai mult era putoarea, o putoare nedescrisS, provenită din putrezîmea căr" nurilor umane !

Fioros aspect! o candelă mică lumina marea cavitate și la slabele-i raze nu vedeai alt nimic făr’ schelete deșirate, capete sdrobite de căieături și a căror guri păreau încă că rânjesc, membre deslipite de trunchiul lor și frânte în mai multe bucăți; iar în mijlocul cavității un pat mare de lemn. Tată pe scurt tot mobilierul temniței.

— Haide scoate mai iute toți banii ce ai și te închină, dacă ești creștin, zise în fine Andonis Românului.

— Vai, sărăcuțul de mine, dar nu v’am greșit nimic, pentru D-zeu, nu mă omorâți.

— Destul, înțelege, nu te boci, căci n’avem timp da stat, ci scoate mai curând banii ce ai ia tine, îl opri Chirilis.

— Iacă, sise românul scoțând din sân o pungă veche, tot ce am este în această pungă.

Andonis îi smuci punga din mână.

— Acum spune-ne ce avere ai pe acasă, întrebă unul din fanarioți, căci altminteri te omorâm,

— Nu mai am nimic afară de nevasta și doi copii, cari mă așteaptă să ie duc pâine, răspunse românul.

— Ce-l mai întrebați, zise Chirilis, trebue să-l punem ia casoă, căci almînteri nu va spun adevărul.

— Să înroșim ferul plugului și să il punem pe piept, zise un altul.

— Ba să-l jupuim, strigă un altul, căci nu vedeai mișelul cum se împotrivi ?

— Lăsați-l palicari la clraeu, întrerupse Andonis, este târziu și trebuie să ne mai odihnim puțintel.

Refcezați-i capul și să ieșim afară.

Nu apucă să termine Andonis vorba bine și fa-narioții întinseră pe român pe patul de lemn șl pe când ceilalți îl țineau de mâini și de picioare, Chirilis îi reteză capul! !

Crima era comisă în întuneric și au o știa decât cerul!!!

Sunt opt ore da dimineață, oamenii fanariotului dormîau îacă, singuri Andonis și Chirilis nu putură dormi de loc.

Unul se gândia la modul prin care ar putea omorî pe frateie său ; iar ceiait să frământa cu mintea, eum de nu a făcut vre-o șmecherie, ca să răpiaseă punga românului fără a-l simții tovarășii iui.

— In sfârșit trebue să-i omor, zise Andonis seu-lându-se din pat și îmbrăcându-se iute.

Zece minute încă și el era gata. Voi să iasă afară, când zgomotul unui suspin dureros îl opri în Ioc.

Era Elena care se făcea ci doarme, era martira care știa de crima comisă în timpul nopței și care acum prevedea moartea cumnatului ei!

— De ce suspini Eleno, întrebă Andonis.

Insă ea tăcu prefăeâdu-se că doarme.

Visează mititica, zise ei văzând-o că nu-i trează. Bine am făcut că n’am omorât-o căci de, dracu mă puse o iubesc. Dar tu Voseo, o câne, de ce trebuia să mă oprești? Cine te puse să te amesteci în facerile mele și mai cu seamă de familie?

A, nercdui, înțeleg acum, tu poate o iubești și-ți era milă să o omor, Ei bice vei muri te 5

Și zicând aceste cuvmte deschise ușa cu furia unui leu și trecu în odaia de alături.

Aci dormia fratele său.

— El doarme încă, zise Andonis încet și se apropie în vârful degetelor de patul lui îl privi câteva, minute, apoi voi să-l descopere, spre a-i băga cuțitul în piept.

Deo dată însă o voce femeiască se auzi strigând

„Voseo! scoală, călăul e la capul tău!”"

Dar Elena care privia din crăpătura ușei toate mișcările soțului său. Era Elena pe care Vosco o săpase de moarte, In această seară când răni ea piatră pe Andonig ia sap și care acum la rândul ei venea să-l scape,

La acel strigăt disperat, Voseo fie trezi și văzu deasupra sa pe fratele său în a cărui mână sticlea cuțitul tăios.

— Ce ai să faci mizerabile, zise acesta voind 4 se sceaie, însă mâna iui Andonis îi opri pe loc.

— Călăule, vrei să mă omori?

— Nu, voiu numai să-ți rănesc inima precum ta mi-ai rănit capul. Voi vedea moartea cu ochii, el știa cruzimea fratelui său și de aceea nici nu se încerca să-l roage, ca să-l erte.

— Omoară-mă dar, zice e! eu o voce fermă.

— Moartea e gata, mărturisește însă mai întăî, dacă tu iubești pe Elena, întrebă tiranul Andonis atingându-i cuțitul pe piept.

Vosco simți ferul cei rece și făcu o sforțare supranaturală, sa s scape, însă unealta omorâtoare [...] intră până în plăsele în pept străpungâudu-i inima.

Sângele țîșnea din toate părțile și stropi fața tiranului fratricid!!

Corpul începu si se abați, el căzu jos dupe pat, ochii din cap se deschideau și se închideau privind pe fratele călău !

La această vedere Andonis se sperii, i se pare eă casa e plini cu draci și ci toți se rânjesc a dânsul ! Ei îi vede, dracii se apropie mereu de dânsul, Andonis ese afară ea să scape de ei, însă afară auzi o voce ea aceea care striga pe Cain:

„Andonis, ce ai făcut pe fratele tău ?“

— Eleno1 Eleno ! strigă atunci fraticidul, însă Elena dispăruse.

Marioara.

Pe o câmpie verde și întinsă străbătută de sute de râurele, coarde de argint, cari plâng fugind pe sub verdea oarbă în mijlocul unei alee de salcâmi mirositori se află un mie bordeiaș.

Nici sat, nici casă nu se zărește în jurul Iui. Ar trebui să te urci pe vârful vre-unui din salcâmi, ca să vezi la o depărtare destui de mare satul Rediul, singurul care se poate zări.

în acest bordeiaș, aruncat în mijlocul pitoreștei naturi loeuese două femei.

Una e bătrână ca earna, părui îl este alb ca bumbacul pe când cealaltă e tânără ca primăvara și cu părul negru ca ebenul.

Marioara, astfel se numea fata, abia călcase în al 18-a an al vieței și ochii ei mari castanii se sclădau adesea în lacrămt.

— De ce plângi Marioară întrebă într’o zi bătrâna muină pe fiica ei.

— Ah piâng mamă ori de eâfce ori mă gândesc ia Bostan.

— Și de ce Marioară, când tu știi că Bostan te iubește ?

— Da, mă iubește, dacă mă iubea ar fi venit să mă vadă : dar ei nici nu se gândește la mine mamă !

— De unde știi, copilă ce ești, că Bostan nu te iubește ?

— Știu, căci nu vezi că nici eri seară nici in astă seară nu a venit pe la noi,

— O, dacă n’a venit poate că-’i încurcat cu vrie treabă, dar îndată ce-o avea vreme fii sigură Mari-rioara mea c’o veni.

— Da, mata nu vrei să crezi, mamă! că Bostan ne-a uitat! Oh, el e tânăr mămușoară, e frumos la față și e înțelept peste măsură! Nu ți-aduci aminte cum ne mai vorbra în Sâmbăta Paștiior de patimile îuî Hristos, de jidanii cari îi răstigniră, de fecioara Maria?! Chiar luna trecută n’auzfși ce frumos povestea timpuriie ceie grele aie Românilor? O, mamă e1 e vestit în Ivești pe orice fată ai întreba de Bostan ea îți va răspunde că îi știe. Ei bine, se poate mamă, ca el să fi iubit pe o aita mai frumoasă decât mine..... cu avere mamă, bogată!

La aceste din urmă cuvinte ea se opri aprofan-dându-se în niște gânduri triste, pe când două iaerimi alde se lăsară din ochii ei în lungul obrazului.

— Marioară, nu fii proastă, Bostan te iubește și nu va lua pe alta, îi zise misa.

— Dar n’ai văzut alaltăseară cât era de supărat? Chiar și Anton bagi de seamă eă nu-i în chefui lui.

Anton era un cioban tânăr, cdre venea câteodat de vizita pe Marioara.

Ei, dar fie chiar așa, ce trebue atunci să faci, întrebă bătrâna.

— Nimic mai mult decât să mă omor!

— O, copila mea, taci din gură, nu zice vorba asta 5

— Vai, mamă, îi iubesc de cinci ani și acum numai moartea m’ar putea despărți de dânsul!

N’apucă insă să termine vorba bine și ușa bordeiului deschizându se, Bostan intră înăuntru!

El avea fața albă, părul aproape blond, ochii căprii și mustața bine răsucită. Era de o statură mijlocie șl eu o privire pătrunzătoare. Pe buzele lui puțin groase citiai bunătatea, iar pe fruntea-i mare ca de cinci degete vedeai rătăcind un nor de gânduri.

— Bună seara la D-voastre, zise Bostan intrând înăuntru.

— Bună seara voinice, îi respunse bătrâna, pe-când Marioara ’i privea fix în ochi. Sărmana copilă părea că voește să citească în fața lui Bostan supărarea iui I

— Dar tu, draga mea, ce faci? tot veselă șl frumoasă, nu-î așa? întrebă Bostan.

— Da, bădică, respnnse ea. Eu voiu fi totd’auua veselă, pe cât timp te voi vedea că ești și tu vesel.

— Haide, haide, iasă vorbele astea, zise ei așezându-se pe o laviță lângă dânsa.

Ca ta jumătate ceas stătură cu toții împreună, Bostan ie spuse multe și de toate, când deodată Mărioara care până aci se vedea tristă, sa sculă iute și trecu în odăița cealaltă, căci bordeiul era despărțit în două.

— Ce ai aibă oare Marioara mamă, de e triată, întrebă Bostan pe bătrâna.

— De, nu știu singură c să-ți apun, ’i răspunse e, însă adesea o văd că plânge. .

Atunci Bostan intră după dânsa și p când Marioara ședea cu capul între mâni și plângea lângă o mică masă de lemn, el se apropie de ea și o strânse In brațe sărutânduo de vr’o zece ori.

— De ce mai mS săruți, când știi că nu mă iubeșci ?

— O Marioară, nu ți-e greu a vorbi astfel? dar Ine te-ar putea iubi mai mult ea mine?

— Da... mă iubești...

— Te iubesc Mărioară, încrede-te în vorbele mele cum te-ai încrede în Maica Precista! Bostan nu înșeală. Bostan nu minte! Tu ai fost singura femee pe care o va iubi și a iubit în viața lui I

— La aceste cuvinte, Marioara ’și ridici capul și rezimându-și brațul de umărul iul, îi zise ;

— Fi-va oare bădiță adevărate cuvintele tale:

— O, Marioară, nu fii proastă, lasă-mă să te sărut și crede eă tu ești viața mea, că fără tise eu n’ași putea trăi un singur minut! Haide, dar, apro-pie-te fii mai bun?, 1

— Ei bine, însă o singură dată, îi zise frumoasa copilă dându’i rumena ei gură, spre a i-o săruta.

— Fie și atâta, zise Bostan și apucându’i capul Intre sâni îa timp de zece minute nu’și mai deslipl de loc buzele lui de acele ale iubitei sale 1

— O, Marioară, sufletul meu, zise el încetând de a o mai săruta.

— Vai bădiță, ce înțelegi, daci mă săruți atâta, pronunți Marioara cu o voce jumătate tristă. Ah, tare bine m’ai iubi bădică mai puțin și întotd'auna dar așa: câte o dată te arăți a mă iubi prea mult, iar altă dată deloc.

— Și când nu te-am iubit Marioară?

— Uite, chiar alaltă seară, atât erai de supărat pe mine încât și Anton s’a mirat întrebându-mâ ce ai.

— Alaltă seară ' Anton ! scrâșni Bostan din dinți. Oprește-te nenorocite de a mai vorbi, că pe Dumnezeul cărui mă închin îți fărâm capul în zece.

Și tot sângele lui Bostan 'i se urcă în cap.

— Bădică dragă, dar ce ai, ce ’ți-am făcut ? întrebă Marioara speriată.

— Nimic, dar ași fi fericit dacă te-aș putea omorî

— El bine, omoară-mă, dacă a așa.

— Du-te ia dracu ! îi zise Bostan și trecu îa odaia cealaltă.

— Dumnezeule, ce are? ce ’i-am făcut? se întreba Marioara dupe ce rămase singură. Ce toane sunt a-cestea cari ’1 găsesc câte o dată ?!

Bostan era un om gelos, el iubia pe Marioara la nebunie și de aceea se temea chiar și de umbra ei. Bostan era un om bun, dar avea păcătul care turmentează pe oamenii adevărat generoși, adevărat inteligenți și cu simțiminte umane ; ei încă o dată zicem era gelos.

Mama Marioarei adormise, căci era bătrână și somnul o fura de multe ori și fără de voia ei.

Bostan văzând’o dormind deschise ușa și eși afară, spre a se duce în oraș.

— Stai murgule să încalec și să mă duci ca vântul până ia Ivești, ziae Bostan desmerdându’și calul.

în aceiași timp Marioara simți că Bostan e gata să piese și nevoind și în astă dată să se ducă tot supărat, eși după ei, spre a'i împăca.

— Mă duc, zise ea, ca să fac toate chipurile ca să-i treacă harțagul și cu aceste cuvinte eși afară.

— Bădiță dragă, tot mai ești supărat pe mine? ’t întrebă Manoara apropiindu-se de el.

— Lasă-mă în pace, îi respunse Bostan.

— Bine, bine, bădiță, dar ține minte că nici eu n’o să te las după cununie să dormi pe peptul mea după cum tu ’mi ziceai.

— Înțelege odată și lasă-mă in pace.

— Cum bădiță, vrei adică să pleci fără să mă săruți ! Nu faci rău, căci eu sunt de vină care te-am lăsat dintr’untâiu, ea să te atingi de mine!

— Da, voi pleca fără să te sărut, zise Bostan și îhcăiecă pe cal.

La această vedere ochii Marioarei se umplură de Ucrăml. Ea iubea must, căci era o iubire veche, Bostan a fost prima ființă care a aruncat în sâaiPi săgeata amorosului Cupidon și acum ca să’i uite îi era imposibil.

— Pleacă murgule, zise Bostan după ce mai stătu câteva minute într’o îndoială nedecisă.

Murgul înțelegând porunca stăpânului său sbură cu el pe câmpia întinsă lăsând pe Marioara în ușa bordeiului cu inima sdrobită.

— Du-te dragă, du-te, esclamă ea cu ochii plini de lacrimi. Până mâne poate mă voi duce și e după lumea aceasta.

Dar nu trecură bine cinei minute și iată că Bostan se întoarce înapoi. Ei vine lângă bordei, desea-Iesă și apropiindu-se de Marioara o întreabă :

— Așa dar Mariosro, vrei să te sărut?

— Fă ce știi bădică, respunse ea.

Atunci Bostan o luă in brațe, o strânse îa peptuă și o umplu cu mii de sărutări.

— Msrioară, zise după aceea Bostan, eu te iubesc tu nu lua de ioc ia seamă supărările mele ! Mâine Sâmbătă, draga mea, gătește-te deci de nuntă, cd Duminică aa hotărît să ne cununăm.

— Ah, bădică, voi fi oare atât de fericită ?!

— Insă cu învoiala care am avut’o Marioară!

— Și care anume ?

— Să mă lași Întotd’auna sS’mi plec capul pe peplu! tău.

— Bine bădică, îi zise ea, te voi lăsa, însă aici tu ss nu mai fii așa de supărăcios 1

— Ah, Marioară, ea nu sunt supărăcios, dar tu mă faci dragă, să fiu astfel.

După aceste zise, Bostan mai sărută încă odată pe Marioara ș’apoi încălecănd plecă liniștit.

Trei minute trecuse și Bostan nu s mai vedea,

— Duminică îl voi lua, zise Marioara intrând 1 bordei.

— Poimâine va fi a mea cu totul, zicea Bostan străbătând ca fulgerul verdea câmpie.

Zorile zilei se iviră și Marioara dormea încă. Ea se culcă târziu și în somnu’i avu o mulțime de visuri plăcute, căci îa toate era amestecat și bădica al ei !,..

Ghicesc că ți-a părut, stimabilul meu lector, cam curioasă purtarea lui Bostan cu Marioara, dacă însă ai fost vr’o dată așa de gelos ca și dânsul și dacă vr’o dată în viața-ți al iubit pe cineva cum Bostan a iubit pe Marioara sunt atunci, sigur că vei da destulă dreptate eroului meu.

Răpirea. — Violarea.

Trecuse nouă săptămâni din ziua in care Andonis omorîse pe fratele lui. Elena dispăruse și nimeni nu mai află despre dânsa ce s’o fi făcut. Nenorocita femee nemai putând răbda cruzimile fanariotului, a-poi fiindca’i și frică că poate o va omorî bărbatul ei pentru că deșteptase din somn pe fratele lui în dimineața, când îi băgă cuțitul în pept, plecă în testă lumea.

De atunci însă vai de acea fată pe care ar fi văzut-o Andonis și i-ar fi plăcut! Ea trebuia numai decât să devie victima scâiboasei sale pasiuni.

— Chirilis, mergem astăzi la vânat, întrebă într’una din zile Andonis pe credinciosul său.

— Dacă vrei, să mergem, respunse acesta.

— Da, E’am face rău, căci nici mie nu mi-e tocmai bine.

— ȘI ce ai Chir Andonis?

— Șofer de urît, iubitul meu.

— Apoi atunci să plecăm la vânat, zise șiretul fanariot, să plecăm, căci zău urltul o boală cam grea.

Două ceasuri în urmă Andonîs eu Chirilis se aflau in m'jlocul unei păduri. Ei rătăciră toată ziua fără a vâaa nimic și tocmai seara, târziu de tot se întorceau acasă triști.

Iată îusă ca în drumul lor ei zăresc un bordeiu.

— Ce dărâmătură e aceea Chirilis, întrebă An donis pe favoritul său.

— Na 0 dărâmătură, el este bordeiul îa sare șade Marioara, floarea câmpului!

— Marioara, floarea câmpului ? Ce fel de vorba-î asta?

— Adică ea este singura floare din această câmpie, ba chiar și din întreaga Moldovă!

— Cum e vre-o floare care, poartă numele de Marioara ?

— Nu, dar e o fată Marioara, frumoasă ca o floare.

Și acea Marioară șade în acel bordeiu ?

— Tocmai.

— O fi frumușica csa eare mi-ai adus-o alaltăieri V

— O, Andonis, nu ți-e greu să vorbești?

— Și de ce ?

— Ai dreptate, căci nu știi că Marioara e amanta iui Bostan.

— Dar cine-i acel Bostan ?

— Bostan e un voinic, care ar fi în stare pentru Marioara să se omoare !

— Și ce ne pasă nou, dacă s’ar omorî Bostan ? eu voiu sâ am pe Marioara chiar în astă seară.

— Nouă nu ne pasă, dacă s’ar omorî Bostan; dar mi-e frică să nu ne omoare ei pe noi?

— Apoi dacă ești așa de fricos Chtrilis, atunci de geaba te mai numești palicar! Eu volu pe Marioara chiar In astă seară.

— Cum o vrei, când ea chiar mâine trebue să se cunune cu Bostan ?

— Eu nu știu de asta Cfairîiis; adu-mi pe Marioara, căci îți spun drept după vorbele tale, fără s’o văd simț că o iubesc i

— Adică fără s’o vezi și ți-a căzut tronc la inimă 1 Asta nu e râu, însă ce faci că nu o s’o putem lua ?

— Ia ascultă Chiriîia, cât îți plăteam eu pentru fie-care fată frumoasă?

— Numai puțintică sumă de 100 kt

— Ei bine, pentru Marioara vei avea două.

— Pentru două sute de lei să-mi perd capul, numi cam vine chir Andonis.

In sfârșit fie 3, dar să-mi aduci pe Marloara !

— Eu unul nu m’aș fi încercat nici pentru lumea toată, ca să răpesc pe Marloara, însă pentru d-t efendi fac totul, dar să fiu și eu cel puțin resplătit pentru această periculoasă sarcină eu 500 lei.

— Fie, vei avea 500, căci sunt curios ca să văd ce fel de ipochimen este și acea Marioară. Bagă însă de seamă să mi-o aduci chiar în astă seară .

Abia isprăviră călătorii cu prețul pentru răpirea celei ce a doua zi Duminică, era să devie soția lui Bostan și iată-i ajunși acasă.

Andonis descălecând trecu în odaia sa cugetând mereu ia Marloara, iar Chîrilis intră intr’o odae, care era puțin cam isolată de casele arendașului.

Aici vedeai trântiți pe paturi vre o 12 fanarioți, care mai de care mai strâmb și mai pocit.

— Hei palicari, le zise el. sculați ea să mergem Ia bordeiul Martoarei, căci stăpânul a poruncit s’o furăm și să i-o aduceai.

— Să mergem, respunseră ei. îatr’o voce și eșirS afară,

— Acum hi nas d’o palmă și fu ureche lungă, veniți după noi cu trăsura, zise Chîrilis la doi din ai săi.

Nu trecu bine un ceas și fanarioții erau lângă bordeiul MarioareS. Nenorocita copilă se deshrăcase ea să sa culce și inima îi bâtea de bucurie gândind la iubitul ei Bostan.

— Haide noapte, fugi mai eurâad, zise ea intrând sub piapomă.

In acela? timp însă, auzi afară mai multe voci.

— Si intrăm cu toții înăuntru.

— Ba si aflăm mai întâi, daci Bostan e aici, zicea Chiriiis.

— Și ce ne pasă nouă daci o fi Bostan aici, el e unui și noi suntem unu-spre-zece.

— Așa e palicari, dar Bostan ar îi îa stare să ne omoare pe toți când ar simți, să voim să-i furăm ibovnica.

— Oe să facem atunci ? întrebară o parte din si.

— Stai să bat ia ușă, răspunse Chirilis șl d’o 8 el înăuntru, îi voiu auzi.

Dape aceia se apropie de ușa bordeiului șl bătu de două ori.

—- Cine e acolo, ss auzi întrebând o voce dulce ea a unui anger.

— Oameni buni, căutăm pe Bostan, respunse Chirilis.

— Plecați, căci el nu-i aisi, zise din nou vocea dulce a Marioarei.

Ds-odată însă ușa sboară din țîțîni și bordeiul se umplu cu 11 fansrioți.

— D-zeule, D-zeuie, esclamă Marioara perdută și-și acoperi capul cu piapoma.

— Ce cântați hoților, strigă bătrâna mumă speriata cu tutui. Nu știți să eu sunt săracă, să n’am baci? ce vreți dar de ia mne?

— Ai o fașă, îi zise Chirilis, de ne lași s’o luăm îți vom lăsa și noi vbț, iar de nu, te vom omori.

— Să nu vă apropiați de fata mea, că vă omor, răcni din nouă bătrâna.

— Fă atonei gară mai mică, zise Chirilis și apropiindu-se de Marioara să încercă a o desreli.

— Haide porumbiță, scoală, pronunță el, vino ea noi, căci avem de gând, să te ducem ia un cucoa care o să te facă fericită.

— D-zeule! vino în ajutorai meu! murmuri Marioara perdută pe când Chirilis îi arunci plapoma după dânsa.

Sărmana mumă însă, care până aci ara încremenită de frică, ia această vedere se repede ca ieoaică, apucă oala după poiițâ și isbind’o în capul fanariotului îi trăsni la pământ.

Lovitura era cruntă, căci era dată ca furia despe-rărei și hârburile oalei unse cu spurcatul creere a lui Chbriiis săriră în toate părțile.

Fanarioții înfuriațî de cutezanța mumei, văzând apoi și pe mai marele lor mort se repeziră sa tigrii -asupra ei.

— Să-i sucim gâtul sgripțuroaicei, strigau unii din ei.

— Ba să-i turtim capul, după cum ea a sdrobit pe ai lui Chirilis, pretinseră ceilalți.

— Ah mamă, esclamă Marioara plângând, hoții voesc să te omoare !!.. Sfiate Hristoase! nu-i lăsa! Ajută pe mama! scap-o din mâna ucigașilor ei!

— Băgați de seamă, zise unui din ei să nu fugă cumva fata.

— O vom păzi noi, respunseră trei fanarioți și ducându-sa la dânsa o ridicară pe brațe. Ceilalți apucară pe bătrâna.

Sărmana mamă însă, văzând că hoții ÎI iau eopiîa 'risai întriuna.

— Lăsați-mi fata, nu vă apropiați de fata mea că vă omor pe toți

— Să te vedem, ziseră ei ș! o înhățară ca lupii.

Atunci se presentă înaintea Marioarei cei mai trist spectacoL Fanarioții întiDseră pe buna mamă la pământ și punându-i capul pe bragul ușei unul din nelegiuiri îl sdrobi cu toporul f Țăndări de oase săreau în toate direcțiunile, iar corpul se sbStea mereu!!

Nenorocita flit neputând privi ia această îngrozitoare moarte a muncc-sei își întoarse capul și ieșiaă pe brațele criminalilor!

Atunci doi dÎntr'înșii o scoaseră afară și punând-o în trăsura care sosise de mult, o duseră iui Andonis.

Noaptea se ivi, ea era neagră și posomorită, căci conținea în fcînu-i două din cele mai teribile crime !...

— Dar ce doarme, mititica ? întrebă Andonis pe Verouic, fanariotul care-i presentase pe Marioara.

— Nu, e leșinată, respunse acesta,

— Mititica a avut frică, sunt sigur! O, și cât e de frumoasă , Du-te de spune lui Chirilis să îm-părțească ia toți palicarii câte o oca de vin.

— Chîrilis? Dumnezeu să-l erte stăpâne, căci Chirilis a murit.

— Murit!! nenorocitul, i’o fi omorît Bostan de care se temea așa de mult! Ah ! perdulu pe cel mai mare dintre palicari!

— Nu, stăpâne, nu l’a omorît bostan, ci l’a omorît...

— L’a omorît,... cine atunci l’a omorît?

— O bătrână, mama acestei copile.

— O bătrână a omorît pe Chirilis?! Atunci ducă-se la dracu! Tu Veronic de astă-zi îi vei ocupa locul.

— Îți mulțumesc stăpâne, zise acesta și închinându-se eși fără.

Andonis rămas singur în odae trase zăvorul la uși și se apropie de patul pe care era pusă Ma-rioara.

— Seamănă cu serafimii, zisa ei sărutâadu-S gura mică ca o floare.

Abia însă buzei ei fură atinse și Marioara se trezi din somnul serot-mortal și gândind că e Bostan care o sruta, strânse in brațe pe fanariotul Andonis zieându-i:

— Dragul meu, ah, dragul meu, ai scăpat pe mama?’. Oh! seap-o dragă și scapă-mă și pe mice.

— N’avea nici o frică puicuță, zise Andonis mirat cu total. Fiind că mă iubești, muma ta va scăpa.

Marioara ținea încă In brațe pe fanariotul Andonis în locui iui Bostan. îndată însă ce-i auzi vocea, conoscu ci e un strein și retrăgându-se înapoi îl privi eu spaimă.

— Ptiu!.... Piei drace dinaintea mea, zise fata făcându-și cruce.

— Ce mă scuipi puici, întrebă Andonis.

— Du-te pe pustie necuratuie, zise Marioara în-chinându-se mereu.

— Dar nu te mai închina degeaba, frumoaso, ci doar nu-a drac, ci sunt om ca și tine.

— Daeă ești om, apune-mi atunci unde e Bostan?

— Bostan ? Bostan a murit și în locul lui de azi înainte mi vei avea pe mine.

— Ba să mi ferească sfântul, zise Marioara dân-du-se jos din pat și îndreptându-se către ușă pe fugă.

Andonis alergă după dânsa și o ridică în brațe.

— Lasă-mă, să îți scot ochii, zise fata smucindu-se mereu.

— Dacă nu te supui de voie, te vei supune atunci e nevoie, bolborosi Andonis trântind-o pe pat.

— Cerule, In ce haine sunt îmbrăcată și exclamă Mărioara și leșină.

Ce voinic se vede fugind răiare pe întinsa câmpie?

El fuge ca gândul și âotă eu atâta dor, încât giaaiiî lui rSgtmă în depărtare!

E Bostan care sbosră la Mărioara, e Bostan care-astăzi trebue să se cunune cu ea!

El fuge, niciodată nu i e’a părut calea mai lungă

El fuge și strigă calului său:

Și murgul îndemnat mal mult de stăpânul său taie vântul ca o săgeată și sboară cu ei spre bordeiul Mărioarei.

O! călătorule, oprește-ți calea, întoarce-te înapoi și începe a plânge! îi bordeiul atât dorit tu nu vei mai găsi pe Mărioara, că vei găsi in locul ei doliul și moartea!

Oprește-te, călătorule, și uită de Marioara înainte de-a ajunge la ea!

urăște pe aceea pe care o iubiai, disprețuește pe aceea pe care o stimai, fugi de aceea la care vrei să te duci !!...

Dar Bostan fuge mereu și prin vei dea luncă cântă cu mult dor:

El cântă, cântă mult, când deodată calul se opri înaintea bordeiului.

Bostan descălecă, își legă calai de un salcâm și cu inima bătându-i în piept deschise ușa și intră înăuntru. Abia însă păși de două ori și se trase înapoi plin de spaimă.

— Ce văd! exclamă el Muma Marioarei moartă și ea nicăeri!! Ce s’a întâmplat ? Cine fost p’aici,? Ce omor, ee sânge e acesta? Marioaro! ah! unde ești ?!

Și voinicul Bostan, care în toată viața lui nu vărsase o singura lacrimă se puse acum a plânge ea un copii, lată însă că ușa se deschide și deodată apare Marioara.

Marioaro, draga mea, unde ai fost?! vino în brațele mele, Bostan te așteaptă să meargă ea să se cunune!

Și apucând-o la brațe o umplu de sărutări.

Dar Marioara alunecă din brațele iul și retrăgându-se înapoi și zise :

— Bădiță, de azi înainte eu na mai sunt a ta! Dumnezeu singur știe cum te-am iubit... El a văzut întotdeauna lacrimile mal și m’a mângâiat; acum însă mângâare nu mai pot avea!... Bădiți, gândește-te ta viațâ-ți la mine, la Marioara, care, murind, îți pronunță cu foe numele tăul...

Bădiță! te iubesc, te iubesc cum ulei o femee n-a iubit în lume și acum când mă gândesc că trebue să mă despart de tine, viața-mi se stinge înainte de a o stinge eul... A greșit, dragă, dar de vină nu sunt eu! Astă noapte m’au răpit oamenii fanariotului după moșia Rediu! M’au răpit, Iubite, din brațele taie, din brațele mamei pe care au omorît-o I... 6b I dar nu mă gândesc la mama, nu mă gândesc te nimeni, căci în ochi-mi nu văd pe nimeni afară de tine!.. Pe tine te văd, dragă, șl de tine trebue să fag1 Ah I întoarse-ți ochii bădiță, de la aceea, care nu mai e destoinică a fl privită de tine !. Bădiță, bădiță, te-am iubit, o, te-am iubit și după ce vei rămâne singur gâadește-te la Marioara, care muri iără te putea strânge în brațele ei!.. Gândește-te la aceea cars aștepta cu atâta nerăbdare, cu atâta foc, ziua cununiei noastre ! !.. Gândește-te, bădiță, ia aceea pe care o luai în brațele taie, pe sare o sărutai cu căldură și care acuma moare fără a-ți putea cel puțin da ultima sărutare! ! Rămâi deci, dragă, sănătos și de ți-am greșit vreo dată ceva, iartă mă, de te-am supărat cu cava uită, bdi'ță!... Nu uita, Insă, dragul meu, a-ți râsbuna In contra fanariotului după moșia Rediu! Ei e un om scurt și gros, urât la față, urât și la inimă ! Jură lui răsbunare, Jură că-i vei da moartea după cum el m’a omorât pe mine!!.. Sângele Marioarei tale, care te așteaptă In ceruri va striga veșnic către tine cerându-țî moartea nelegiuitului i!... Rămâi dar, dragă, singur și nu mă uita niciodată, gândește-te la toate vremurile bune sau reia îa mine... pronunță tâte odată numele meu șl,„ încă odată îți zic nu mă uita,., au mă uita, dragă l.. rămâi sănătos !!!

Bostan privia pe Marioara încremenit lăsând să-l cadă din ochi picături mari de lacrimi, pe când ea. plângea cu foc șl arunca scântei din ochii el.

Când isprăvi de vorbit scoate un euțit din sânu-î șS-l băgă tot îa pieptu-I. Atunci isbucai un vai de sânge șl căzând pe spate muri pronunțând cuvântul „bădiță".

Astfel virtuoasa Marioara imitând pe străbuna sa, Lucreția de îa Romani, spălă cu sângele ei greșala’l nevinovată I

Bostan nu mai zise un singur cuvânt. El tăcu și privi trist îa corpul încă caid al Marioarei. Când durerea este prea mare omul devine încă liniștit, ei îșl la o devisă, o țintă, un scop și realisarea acestora, îl liniștesc. Ast-fel și Bostan fără si mai verse o lacrimă, fără să mai scoată un suspin, dar palid șl per-dut se apropie de gura întredeschisă și aproape rece a Marioarei, o sărută de trei ori, apoi sculâa-du-se își făcu cruce și zise:

— Dumnezeule, ajută-mi să-mi răsbun!!!

Bostan căpitan de Haiduci.

Era anul 1835.

Bordeiul sită dată locuit d Marîoara, în seară d 11 Februarie era plin eu nouă români. Opt dintre, ei erau înalți, eu spetele mari și eu pletele lungi.

Unul numai se vedea mai mărunțel; dar în schimb avea o minte vioie și niște ochi scâateiStori.

— Voinicilor, zis© omul mărunței, în acest bordei acum un an veniam aproape îa flecare zi. El nu era ca acum pustiu ! O fată frumoasă ca o închipuire, o fată care se numi a Marioara, o fată care era să devie soția mea, mi-o răpi fanariotul Andonis din vârful celui deal, care ca un vultur ochește prăzîie sale, mi-o răpi zic voinicilor, chiar îa ajunul cununiei, din acest bordei!

De atunci ei e pustiu, pustiu ca și inima mea! De atunci buha cobitoare vine de geme pe acesta ruine și de atunci și o îăsbunare geme în inima mea!

Noi dar, noi sari ne-am hotărît a deveni haiduci, apărători ai țărei noastre, să lovim mai îatâiu în a-ceastă lepră, care împrăștie groază și doliu îe tot acest coprins.

— Să omorim pe fanariotul Andonis și pe toți oamenii iui, căpitane Bostan, strigară atunci cei opt voinici.

— Nu, fraților, să lovim mai întâi șarpele Ia cap, iar nu la coadă, căci atunci se va întoarce și ne va mușca!

— Ce vrei să zici, căpitane?

— Voiu să zic că în Galați se află un alt fanariot mult mai bogat șl tot așa de crunt ca și acesta. Ceva încă mai mult, este și rudă cu Andonis.

— Și voești să omorim întâi pe acesta ? întrebă unul din haiduci.

— Tocmai, răspunse căpitanul. Vom începe cu el și vom isprăvi cu cei din urmă strein 1 Nu zic că noi vom putea scăpa țara de această'ciumă, dar vom atinge cel puțin o parte din ea! O fraților! relele aduse de acești fanarioți ia noi sunt atât de mari și atât de multe, în cât nu se pot spune. Da un an de zile cutreier România și în timpul ăsta am putut afla destui de bine care e durerea consângenilor noștri ! Prin orașe, prin sate, pretutindeni nu vei auzi de rât bocete; nu vei vedea de cât iacrime ! De-i vei întreba care e pricina jeluirei lor, îți vor numi numai de cât pe vreun fanariot. Ah! fana-rioții sunt cari ne fură fetele, cari ne seacă averile și ne iasă in sapă de iemn, în ei deci să lovim și noi!

— Să lovim! strigară haiducii într’o voce.

— Voia începe dar după cum am zis mai întâia cu fanariotul din Galați.

— Bine căpitane, îi vom omori mai întâia pe dânsul.

— Vă mulțumesc fraților, zise căpitanul vesel, acum să mă iăsați a vă face și eu o mică rugăminte.

— Și care?

— Aceea de s-mi da voie să omor eu singur pe fanariotul din Galați.

— Bine căpitane, dar îți va fi pesta putință.

— N’aveți nici o grijă, răspunderea cade asupra mea.

— Cu toate astea, nouă ne pare iucrul cam greu.

— Pentru un căpitan de haiduci nimic nu trebue fia greu, zise omul mărunței care nu era altul de cât Bostan devenit căpitan al acestor opt viteji haiduci.

— Ei, să te vedem cum vei face, zise atunci Urdenu, un haiduc robust și cu fața arsă de soare.

— Veți vedea, zise Bostan, mâine chiar voiu pleca pentru Galați și peste șapte zile mă voiu întoarce înapoi; eșs dar Vineri să vă găsesc pe toți strânși tot in acest bordei.

— Așa va fi, răspunseră cu toții și sa despărțiră.

Bostan rămase singur în bordeiu. El se hotărise ca locuința să-i fie acolo unde cu cât-va timp mai înainta locuia frumoasa iui Marioara.

O oră trecu da la plasarea tovarășilor lui și era Încă pe gânduri.

— Ei bina, voi străbate prin ori ca mod până în odaia lui și-l voi străpunge cu cuțitul? zicea încet Bostan.

După aceea sa sculă în picioare, se apropiă de sobă, mai băgă câte-va lemne intr’insa și trecu în odăița cealaltă.

— O, Marioaro, esclamă e1 cu lăcrămi, aici te găsiam eu adesea, în această odaie na retrăgeam îa tet-d’a-una, când aveam a na spună tainele, și vor biam ore întregi dragă și tu-mi te jăiuiai că nu te iubesc și atunci eu te apucam în brațe și ta sărutam cu fac!

Oh! dragă! chiar cea din urmă seară, seară fericită ! noi am treaut’o aici!.. tu ședeai lângă această măsuță de lemn și plângeai... eu am venit încet lângă tine, te-am întrebat, ce al? Nu am nimic.’mi-ai răspuns ! O, dacă-i așa Marioaro, lasă-mă sâ te sărut, atunci tu ’mi apropiași mica ta guriță șl eu te-am umplut de sărutări!... Oh! scumpă, dragă Marioaro, de ce nu te pot și acum săruta? De ce nu te pot și acum vedea ? !.. O, dar nu, eu te văd Marioara, te văd în fie-care noapte când apari în visu-mi și-mi Ici: Ce mal fad tu dragă bădiță, ești bine, mai mă iubești? șl apoi te apropii ca să te sărut!... Te arăți iubită în visu-mi, o dată însă cu visu-mi piei și tu ! Oh ! dragă, n’ar fi mai bine să mă omor, căci se zice că moartea e un vis vecinie și atunci te voia avea vecinie lângă mine! Să mă omor dragă, căci ce-mi folosește viața fără tine, sS mă omor ca sufletu-mi să sboare în ceruri, spre a te găsi șl a trăi iarăși cu tine L.

După aceste cuvinte, Bostan își trase cuțitul de la' brâu și voi să și’i împlânte, când dă odată ’i a-runcă departe zicând:

— Nu, ce voiu să fac! Sângele Marioarel va striga vecnic spre tine, reabunare, ’mi-ai zis tu drâgă în minutul morții I Trebue deci mai întâiu să te râsbun îngerul și apoi să Su stăpân pe viața mea! Trebue mai întâiu să omor pa omorîtorii tăi și apoi să mă omor pe mine ! I...

După ce în fine mai plânse, se trânti pe pat și adormi. Dacă Par fl văzut eine-va înainte de a se eiiîca șl ia minutele acestea s’ar fl mirat mult.

De unde mai înainte era trist și palid, acum se înveselise cu totul. Uu surîs se juca pe buzele sale, e1 surîdea, și dormind, două mari lăcrimi, expresiuni fidele a unei bucurii interne, se lăsau încet in lungul obrazului său 1

Din când în când îl vedeai strîngându-și peptul cu brațele sale, din când în când închidea și deschidea gura’i pronunțând încet dar dulce numele de „Marioara“, apoi începea sâ ofteze și ofta mult și adânc...

Când veni dimineața, Bostan se trezi. Afară ningea și cerul ca și pământul era alb. El trecu în-tr’an alt bordei făcut de dânsul și în care își ținea murgul. Îndată se intră înăuntru calul său începu să necheze.

— Haide murgule, îi zise Bostan, până diseară ml duci la Galați.

După aceia îi pusă șeaua, îi scoase afară și încălecând plecă spre Galați prin mijlocul troianului.

El fugi toată ziua și seara, era pe la orele patru să alia în capitala Județului.

— ian’ascultă neică, zise Bostan intrând în ograda (curtea) fanariotului, celui d’intâiu servitor, care îi eși înainte, coconul aici este ?

— Aci, respunse el.

— Mergi atunci de-i spune, să-l așteapte ua oră, care voește să-i vorbiască ceva interesant

— Numai de cât, reapunse servitorul și suindu-se la stăpânul său îi zise:

— Cuconașule, sărut mânele, cine-va voește să vă vorbiască.

— Și cum se cheamă acel cineva? întrebă fanariotul sorbind de două ori dintr’o ceașcă cu cafea.

— Nu l’am întrebat, sărut mâna coconașule

— O fi vr’un țărănoii bre? Cum e îmbrăcat?

— E îmbrăcat bine cuconașule, poartă niște frămoși șalvari de postav.

— Va să zică e turc. Spune-i atunci să intre.

Servitorul se coborî iute jos și spuse tot Bostan care ’i aștepta,

— Cuconul vă poftește sus, efendi.

Atunci Bostan sui cele cinci . scări și ducându-se la ușa fanariotului bătu de două ori.

— Intră, se auzi vocea fanariotului.

Bostan intră și apropiindu-se de scaunul fanariotului scoase o pungă și îi zise încet:

— Am fost la Ali'pașa. El îmi dete această pungi pentru...

Și fără să termine vorba, își întoarse capul șt privi pe servitorul are aștepta ia ușă, ea și când ar fi vrut să zică: Trebue să fim singuri.

Fanariotul, înțelegând ceea ce voia să zică preschimbatul român zise servului său :

— Du-te și nu te întoarce, până nu te-oiu chema.

Servitorul eși închinându-se și lisând pe strein să deslușească cu stăpânul său asupra pungei pe care Bostan o ținea în mână și care în loc dă bani era plină cu pietre.

Căpitanul haiducilor îndată ce se văzu singur, aruncă punga îs pământ și repezindu-se asupra fanariotului îi isbi așa da tare cu pumnul în guri în cât doi din dinții săi săriră in tavan.

Fanariotul, deși i se umpluse gura de sânge, se încercă să strige. Dar Bostan trase iute cu o mână cuțitul de la brâu; iar cu cealaltă trânti pe fanariot ia pământ zicându-i:

— O vorbă de vei zice, ești mort!

— Cine ești tu, ce vrei de ia mine? murmură fanariotul încet.

— Nu vorbi tare că te omor, îi zise Bostan din nou.

— Bine, voiu vorbi încet, in cât abia să mă auzi, dar spune-mi se vrei ?

— Scoală-te încet și du-ma la casa cu bani.

Și Bostan ridică cu o mână pe fanariot de păr, iar cu cea-î’altă ii ținea cuțitul ia piept.

— încet că ’mi smulgi tot părul. îngână ei.

— Du-mă la casa cu bani, zise Bostan înfîgând vârful cuțitului în peptul fanariotului.

— Te voiu duce, pronunță el tremurând și se îndreptă spre odăița din fund. Iacă aici am toată averea mea, îi zise dupe acela fanariotul arătându-i o ladă mare de fier.

— E deschisă lada?

— Nu.

— Atunci unde ai cheia?

— în buzunar la mine.

— Scoate-o dar și deschide lada, porunci Bostan

Fanariotul văzu că nu-i de șagă, el simți feros rece intrânduri în pept și știa că de nu se va supune va muri.

— Nu-i lua pe toți! se rugă fanariotul.

— Nici un cuvânt, porunci din nou Bostan umplându-și sânul cu banii fanariotului.

— Acum pregătește-te de moarte, îi zise haiducul după ce deșertă toți banii din ladă.

— Hoțule! ajutor! răcni atunci fanariotul.

— Așa, încă strigi, să isprăvim atunci, zisa Bostan, și într-un minut îi făcu peptul ciur de lovituri.

Fanariotul căzu pe spate și muri fără a pronunța un singur cuvânt.

De odată însă cel cinci servitori ai fanariotului intrară in casă.

— Cleftule! mi-ai omorât stăpânul, strigată ei. ..

La vederea acestora căpitanul haiducilor trase două pistoale de la brâu și slobozindu-le trânti pe doi din ei ia pământ. Ceilalți cari mai remaseră voiră să se repeadă asupra haiducului, dar pistoalele fui fiind eu două focuri, mai slobozi încă odată și încă doi din el căzură ia pământ, Mai rămânea acum unul. Acesta era un flăcău tânăr, cu părul gaibsn și cu ochii albaștri. El îndată ce văzu pe 'ceilalți pateu tovarăși ai săi morți, căzu în genuchi și sa rugă de Bostan sâ nu-l omoare.

— Ia ca treabă erai ta îs arest spurcat, 11 latre bă haiducul.

— Am fost chelner, respunse tânărul blond șl frumoșii lai ochi se umplură de lacrimi.

— Dar tu ești român?

— Nu, respunse ei.

— Atunci ertare na poți avea, șl isbîndu-l cu euțitul îs frunte îi despică capul îa două.

După aceia Bostan eși afară. Noaptea venise deja și o furtună amestecată cu viscol urla înfiorător. El se dusa până ia calul său, care era legat de stâlpul da la poartă și însălecând o luă ia fugă, ast-fel că peste cinci-spre-zece minata părăsi Galațul.

Ia zadar a doua zi căută justiția să afle pe omo-râtor. El a rămas pentru tăt-d’auna necunoscut.

iu scurt, timp însă toți fanarioții începură a se îngrozi, Soi in fie-care zi sa vestea moartea cutărui sau cutărui nelegiuit fără ca să se poată afla acela oare scăpa lumea de niște asemeni lipitori otrăvitoare !

— Haide murgule, du-mă mai curând la hanul Trei Măsline, zicea Bostan calului său, care arunca valuri de noroi în urma sa. Du-mă acolo murgule, căci fi acolo am încă de lucra. D-zeu care mi-a ajutat la întâia încercare îmi va ajuta cred și la toate cele-l’alte.

Și voinicul haiduc desmerdând d'n când în când coama murgului fugar sbură cu el spre hanul trei măsline.

Hanul „La trei Măsline".

La o depărtare de două ceasuri da Galați se afla în anul narațiunei noastre un han cu firma „La Trei Măsline,"

Acest han zidit chiar lângă drumul cel msre en acoperit acum eu totul de zăpada care cădea mereu.

Proprietarul de aici era un fanariot mai mult bătrân. Femeia lui pe care o luase din Constantinopol în timp de 30 ani ii făcu 5 copil și din cari nu-i trăiră de cât o singură fată. Această grecoaică, care abia împlinise cincispre-zece ani părea că este frumusețea personificată- Ea avea un pâr lung, care îi ajungea până ia genunchi și negru ca cărbunele, ochii ei mari erau de asemeni negri și umbriți de niște gene lungi pe deasupra cărora se întindeau două arcuri de sprincene. Fruntea îi era albă ca zăpada, iar obrajii ei păreau că sunt doui trandafiri cari abia îmbobociră. Ori cine trecea pe lângă acest han șl ar fi văzut-o trebuia să treacă timp mult până să-i iasă din minte.

Nimic nu avea urît. Mânele-i mici și de o albeață mată, dinții ei albi ca laptele și tari ca oțelul, talia ei cea subțire și mlădioasă ca salcia legănată de vânturi, toată în fine era atât de bine făcută, în cât nu era om care s’o vadă și să nu stea îa ioc, spre a o privi. Nu era om. care s’o privească și să eu se gândească a fi dragul ei 1

Mai snulți fanarioți o cerură în cusătorie, dar ea ambițioasă ea toate fetele cele frumoase, nu voi să ia pe nimeni din aceștia, pentru că i se păreau cam bătrâni. Adevărul e însă, că ea iubea pe un grec tânăr cu mustața neagră și răsucită, cu buzele roșii și cu o căutătură plăcută. Ei era îa fine așa după cum îi plăcea.

Sunase acum opt ore, viscolul încetase ; era însă un frig îngrozitor și un vânt care sufla despre nord ridicând zăpada îa sus. In timpul ăsta hangiul stetea la masă împreună cu femela și cu frumoasa lui copilă.

— Ia astă gesră nu s’a oprit nici un drumeț la noi, zisa bătrânul fanariot

— Eu aș fi da părere bărbate să mai scumpim vinul și rachiul, răspunse femeia iui din ceafaltă parte a mesei.

— O, nu tată, să-l lăsăm tot cum a fost, căci și așa e destul de scump, zise copila,

— Hei jupâne, deschide-ți ușa, se auzi deodată resunând o voce.

— Cine să tie, zise fanariotul și sculându-se eșl afară.

— Aveți mâncare și băutură pentru călăreț, iar pentru cai fân și orz ? întrebă Bostan, căci nu era altul de cât el.

— Este destul, voinice.

— Și bani sunt la mine destui, căci de, jupâne, când am trecut acum o lună și n’aveam bani, n’at vrut nici să mă apropii de hanul tău șl a trebuit să dorm o noapte întreagă la mijlocul troianului.

— Apoi de, voinice, eu numai pomene nu fac.

— Nu face nimica jupâne, acum am parle și ’ți voiu plăti cinstit.

— Așa îmi pare și raie bine să te văd totdeauna cu parale. Acum mata treci în dughiană, iar până atunci eu îți vciu duce calul la grajd, și îi voiu pune dinainte o baniță cu orz.

— D’spoi tocmai mata să ’mi duci calul, nu ai destule slugi ?!

— Așa e, voinice, dar slugile sunt obosite șl dorm parcă ar fi moarte.

După acrea Bostan întră în han și nimeri drept în odaia în care ședea Sa masă hangiul,

Femeea fanariotului îndată ce se uită Ia el și iî văzu îmbrăcat țărănește, căci după ce eșl din Galați aruncă șalvarii, își întoarse ochii cu dispreț fără a-i zice un singur cuvânt

Numai frumoasa fată ÎI privi lung șl îi zise cu o voce armonioasă:

— Poftim Ja masă voinice.

Bostan abia îi mulțumi și iată că intră și hangiul

— Haide voinice, spui că îți e foame, stai doar la masă și mănâncă pâoă te vei sătura.

După aceea se întoarse spre femeea lui și îi zise In limba greacă:

— Are bani, să ne purtăm prietenoși cu el

— D'om putea să’l jumulim, îi răspunse ea.

— Vă voiu jumuli eu pe voi zise în gândul lui Bostan, care înțelegea destul de bine limba greacă.

După ce mâncară cu toții, haiducul rugă pe fanariot să’i arate odaia în care o să se culce.

— Vino, dună mine, îi zise acesta și trecând prin trei alte odăi îl dusa într’ur.a din fund și câre părea a 8 mai frumoasă de cât toate celelalte.

— Iacă, aici vei dormi voinice. Focul e făcut și în curând se va încălzi de n’o să poți să stai.

Dar Bostan îndată ce se văzu singur se aruncă asupra iui ca un tigru și îl trânti Ia pământ.

— O vorbă și ești mort, îi zise haiducul

Fanariotul de frică tremura ca varga.

— Deschide gura, porunci Bostan.

Fanariotul se supuse și des chizându-șl gura, Bostan î-o umplu cu o batistă mare.

— Acum scoală și de poți strigă ca să se deștepte slugile, îi zise ei.

Fanariotul se încerci să strige, dar nu putu s scoată un singur cuvânt

— De geaba, de geaba, te ’nerrsl, îi zise din nou haiducul, dar spune-mi 'știi tu ce am de gând ă fac?

— Nu, făcu bătrânul din cap.

— Dar cum mă chlamă?

Tot același Berna din partea bătrânului.

Ei bine 'ți voîu spune eu. Ai auzit tu vr’o dată de Bostan ?

Bătrânul făcu Iarăși semnul negațiunei.

— Atunci dacă vei auzi de aci înainte să știi că eu sunt aceia.

Fanariotul ’i privi fix.

— Tu ești ai șeapteiea asupra căruia îmi râsbun astăzi, continuă recomandatul Bostan.

După aceea ’i legă gura bine, ca să nu’i iasă batista ș'i’i trânti pe pat.

— Haide, scoate-ți ghetele, porunci căpitanul de haiduci.

Fanariotul se supuse.

După ce rămase cu picioarele goale, Bostan scoase cuțitul dela brâu zicându-i:

— O singură mișcare de vei face ți’l bag tot în inimă.

După aceea în cinci minute Bostan reteză amândouă tălpile dela picioarele fanariotului lăsând să i se vază oasele.

— Ți-am spui să stai bine cu mâinile spurcatule, zise haiducul după ce’și terminase prima operațiune.

— Dar nu’i nimic, urmă el căci asuma sosit și rândul lor.

ȘI luându’i mâna dreaptă i´o iovi așa de tare

încât cuțitul trecu sa partea cea l’laită și mâna căzu jos.

Bătrânul leșină.

— Am isprăvit cu u ani, zise Bostan.

Apoi deschise ușs merse iarăși în odaia în care șezu la masă și zise femeei fanariotului:

— Cucoană, jupânul vă chiamă să vă spue ceva.

— Numai decât, zise ea, și merse după Bostan.

Cârd intră înăuntru în odaie și văzu pe bărbatul ei în halul acela, odată voi să scoată un țipăt dar Bostan, care se aștepta îa aceasta o lovi numai decât așa de taro cu palma lui cea robustă paste gură în cât sângele începu să isvorască cu furie.

— Știu un mijloc și mai bun, zise după aceea ei, ștîu un mijloc, care amuțește îndată pe om.

Și cu cuțitul cu care a chinuit pe bărbatul ei, Bostan tăie gâtul femeei care muri la minut.

Iată prin ce fel de cruzimi Iși începe noua sa viață nenorocitul Bostan. Zic nenorocitul, căci tot ce făcea asum trebuia în urmă să le plătească prin mustrarea conștiinței sale

Bostan, pe când trăia Marioar, era un om bun, tot-d’auna ’1 vedeai râzând, tot-d’auna glumea și nu numai ora n’ar fl omorit în viața lui, dar sici chiar un puiu de găină.

Insă din ziua în care ’și văzu pe cea mai scumpă a inimii sale omorându-se, inima lui se împetri și deveni atât de crunt, încât numai omorurile cele îngrozitoare îi mai puteau bucura câte odată!..

După ce Bostan terminase cu fanariotul și soția lui, scoase din perete‘un cuiu mare de fer și’l băgă în foc. Apoi se duse iară îa odaia în care șezură la masă și aci găsi pe frumoasa fată, care aștepta cu nerăbdare pe părinții ei. [...]

O sfârâitură se auzi, un fum negru se răspândi prin casă și în Jocul acelui ohiu cegru si frumos acum rămase o gaură mare.

De sigur că fetei nu trebuia să’i facă nici un rău Ea nu era întru nimic vinovată și mai cu seamă c chiar ia prima vedere simți un fel de afecțiune pentru Bostan, de unde ’i zise când intră în casă: „Poftim ia masă, voinicuie". Dar Bostan, am mai zis. nu era om, el devenise fiară sălbatecă.

— Haide, vino după mine, zise el cu o voce cruntă copilei și apucând’o de păr o târî după dânsul.

— Oh mamă ! tată! esclamă frumoasa greacă când intră în funebra odaie.

— Da vei mai zice o singură vorbă, vei păți ceeace au pățit și părinții tăi, rosti haiducul.

Fata tăcu și începu să plângă.

Atunci Bostan se duse la sobă și scoase cu o cârpă cuiul roșu ca focul și care arunca scântei.

— Ce vrei să faci, zise copila văzându’l că se apropie de ea,

— Nici o vorbă, repetă Bostan și ridicându’l capul în sus, îi băgă înroșitul fer în ochiul cel drept !

O sfârâetură se auzi, un fum negru se răspândi prin casă șl în locul acelui ochiu negru și frumos acum rămase o bortă mare.

Fata sedase atunci un țipăt supra-uman încât răsună tot hanul și începu a fugi prin odae strigând într’una : Ah ! ah I ah!...

Bostan rămase câteva minute ca amețit, dar recăpătându’și iute sângele său cel rece deschise ușa și voi să fugi afară. Deodată însă se îatâitoi față în față cu cei -trei servitori ai hangiului, cari deșteptați de strigătele copilei alergară fiecare cu câte un topor în mână ca să vadă ce este.

Bostan îndată ca’i văzu începu să strige. Alergați,, alergați mai curând, că ne-au călcat hoții!

— Și unde sunt? întrebară ei.

— În odaia cea-l’altă răspunse el.

Servitorii fără a bo mai uita ia Bostan intrară în odaia arătată.

Atunci Bostan cși afară și mergând iute pe din dosul hanului ajunse la fereastra din odaia tortureior.

Se uită înăuntru și zări pe cei trei servitori, cari rămăseseră încremeniți înaintea unui astfel de straniu sși înfiorător spectacol.

Atunci Bostan sparse un geam și întinzând amândouă pistoalele slobozi de odată patru focuri.

Servitorii căzură câte-și-trei ia pământ vărsând pe gură valuri de sânge.

Acum am isprăvit cu voi, zise după aceea haiducul ; îmi mai rămâne să dau foc cuibului și intrând prin case dete foc la tot hanul.

După aceea se duse la grajd, încălecă pe murgul său și fluerând o luă la fugă spre bordeiul Marioarei.

Consiliul haiducilor din ziua de 14 Februarie.

Abia sosi seara de 14 Februarie și bordeiul Măritoarei se umpluse iară cu cei 9 haiduci. Ei se strânseră, căci așa le porunci Bostan eu trei zile mai înainte, atunci când se despărțiră de ei,

— Așa dar căpitane, ai putut ta singur ca să omori pe acel mare fanariot din Galați ? întrebă Urdeanu pe căpitanul său.

— Da, Urdene, l’am omorât șî nu numai pe el, dar însă șl cinci slugî ale sale, răspunse Bostan.

— Atunci o să devii înspăimântător, căpitane, ziseră ceilalți haiduci.

— Insă eu nu țintesc Ia asta, Je răspunse ei din nou.

— Dar ori ș? cum vel fi mândru, ’i zise Bujor, un alt haiduc tânăr și frumos sa un bujor, dacă vei deveni astfel.

— Nu zio ba, dar voiu fl încă și mai mândru, când vă voiu vedea și pe voi luptând cu toată inima pentru stârpirea acestei cangrene.

— Eu, unul, voiu face tot ce voiu putea, res-punse Bojor.

— VOm face tot ce ne vei porunci, strigară șl ceilalți haiduci într’o voce

— Vă mulțumesc copii și voiu avea în totdeauna credință in voi, pentru că vă știu că sunteți toți români și român de român nu se teme, și român cu român totul învinge, pronunță Bostan eu un ton entussssmat.

— Da, căpitane, dar nu cred că va fi și român cere să n’aibă credință în isbândă, îndată ce va avea de cap un român ca tine, strigară haiducii.

— Așa e voinicilor, dar unui nu poate fsce nimic, trebue să fie mai raalți și între ei, lucrul cel dintâiu, să se afle unire, căci unirea e tăria.

— Vorbă sfântă, răspunseră haiducii, uniți vom fl și noi până ia moarte.

— Acum să vă mai spun ceva copil, zise Bostan. Ași trecut voi vre odată prii pădurea cea deasă care se află chiar în drumul cum vii de ia Tecuci spre sistai Horincea ?

— Da, căpitane, respunse unul dintre haiduci, în., drumul acest întâlnești mai multe păduri,

— Este însă una mai mare și mai îndesată, cu copaci inciți a căror vârfuri slujesc de cuiburi pen-tru corbi, iar rădăcinile de vizuini pentru fiare sălbatice. In această pădure m’am gândit să ne facem și noi cuibul, zise Bostan.

— Eu ași fi de părere, zise unul din haiduci cu numele Neghină, să căutăm un loc, care să ne poală da ceva în mână.

— Cum, ceva în mână? întrebă Bujor.

— Adică pe câte cine-va, explică Neghină.

— N’avea frică voinice, î1 întrerupse Bostan. A-ceastă pădure pe care o vom numi a Corbului, e cea mai nimerită pentru noi. Ori-ce fanariot care ar vrea să meargă de ia Galați la Tecuci, sau de Sa Tecuci la Galați trebue numai de cât să treacă prin. astă pădure. Apoi pe lâpgă asta de mai multe ori pe an se fac la Tecuci bâlciuri, atunci halal de noi, multe cotite om mai toci In oasele spurcaților și multe pungi om mai deșerta în busunrele noastre.

— Dacă-i așa, asoîo să ne așezăm, strigară haiducii.

— Și de când sa ne așezăm căpitane, întrebă Urdenu.

— Chiar de mâne, răspunse acesta.

— Chiar de mâne, dar mâne o să fie zăpadă, arborii o să fie fără frunze și codrul fără soare. Noi acolo n’avena casă nici masă; unde o să ședem ? Ce o să mâncăm ? Ca puști/e și cu pletoasele nu vom face nimica, căci vom îngheța cu ele în mână!

Omul care se teme, arată că e nemernic, zise Bostan cu o voce tare: Știi tu Urdene ce va să zică haiduc? Nu, de sigur. Să-ți spun atunci eu. Intr’un cuvânt hidicul e omul care nu se teme de moarte, ei aleargă tot spre ea, însă ea fuge de ei. Haiducul năvălește unde pericolul e mai mare, dar în pericol nu poate cădea. Un haiduc, dragul meu, de nimeni sa tre-bua să se teamă, trebuia să facă însă ca toți de el să aibă frică.

— Adevăr grăește, respunseră de o dată toți cei-l’alți haiduci.

— Nici eu nu zic ba. fraților, cuvântă Urdeanu, dar cred că ori-ce om eu mintea sănătoasă trebue mai întâia să socotească ș’apoi treaba să pornească.

— Ei bine, se vrei tu ca să socotim? întrebă Bostan.

— Mai Intâlu, respunse Urdeanu, nu avem un ban nici unu din noi și s’ar putea să murim de foame în mijlocul codrului.

Atunci Bostan trecu în odaia csal’aită a bordeiului și se întoarse ținând în mână o pungă îndesată.

— Iacă bani Urdene, zise el, vino încoace să-ți dau câți vei vrea.

După aceea Bostan împărți la fiecare din ei mai mulți galbeni și punând restul în chimiru’i le zise:

— Asum voinicilor, să ne sfătuim eum trebue s punem mâna pe afurisitul Andonis, care ’ml-a omo-rît pe Marioara.

— Ce fel aă punem mâna ? să’i omorfru, să facem ca un glonț al pistolului să sa răcească în inima iui, zise unul din haiduci.

— Nu, grăi Bostan, nu voiu ca nimeni din voi să’i omoare ; ceea ce voiu este să’l am viu în mâna mea.

— Și ce ai de gâad ea să fad cu ei? întrebă Bujor.

— Pentru asta nu sunt dator sa să dau nimănui socoteală, respunse Bostan.

— Ai dreptate căpitane, dar spune-ne cum să facem ca să’i putem prinde și aduce viu pe acest nelegiuit Andonis, ziseră ceilalți haiduci.

— Trebue mai Intâlv, oopii, să afiSm bine locui șl numănu oamenilor, cari ascultă de acest spurcat fanariot Tot \odată este de trebuință să știm și timpul când t’am putea găsi singur, căci după cum era auzit eu, acest Andonis are vre-o 50 de hoțomani, și de, ca să luptăm noi opt eu ei toți ne va fi cam greu,

— D’apoi bine căpitane. îi întrerupse atunci Ur-deanu, nu mi-ai zis mai adinioarea că pentru un haiduc nimic nu trebue să fie greu?

— Da, respunse Bostan, am zis și voiu zice.

— De ce dar va fi greu ca să luptăm noi opt cu cincizeci ?

— Pentru că e peste putință ca opt să lupte cu 50, nu e însă de ioc peste putință ca opt haiduci să omoare 50 de fsnarioți, când însă haiducii ar fi haiduci; iar nu că tine piînl de fumuri în cap.

Urdeanu tăcu după ea murmură câte-va cuvinte aproape neințelese.

Bostan îl privi și deși îi înțelese mai dinainte, asum însă se convinse și mai mu-t că acest Ur-deanu e un om plin ne gelozie și că nutrește întrin-sul niște gânduri rele.

Așa dar copii, să aflăm mai întâia care-i puterea fanariotului, ca să știm și noi cuca trebue să nu purtăm-. Pentru acest sfârșit, tu Cucută vei merge împreună cu Vasile din Punteni chiar mâne dimineață, dacă-ți putea, ia curtea fanariotului și mult peste cinci zile să-mi aduceți toate deslușirile ca să știu ce trebue să fac și de cine trebue mai mult să mâ apăr. z

— Poarte bine, răspunse Cucută împreună cu Vasile de la satul Puteni. Ne vom încerca ca sa șl câte fire da păr are Andonis în barba lui, dar dacă cum-va vom zăbovi nai mult da cinci zile cred că na ne vai aice nimica căpitane?

— Apoi de, zise Urdeanu cu un glas batjocoritor, căpitanilui ti place a da porunci mari și timp scurt pentru îapiinlrea lor, parei lucrurile se fac numai așa.

— Bine Ufane, dacă tu te simți mai iscusit ca mine, vino în locul meu șl atunci poruncește tu cum vei vrea.

— E, he, când ași fi eu căpitan ași ști ce trebue sâ fac, zise Urdeanu și ochii îi sclipiră in fundul capului.

La auzul acestor cuvinte o parte din haiduci începură să ridă și se uitară ia ei cu mirare.

— Lăsați rîsul băeți și să ne vedem de treburiie noastre, ii opri Bostan. Așa dar voi Cucută și Vasiîe peste cinci ziie punct o să-mă aduceți toate deslușirile.

— Dacă vom putea le vom aduce și peste cinci zile respunseră el.

— Eu nu întreb, zise Bostan uitându-se la ei, ci poruncesc!

— Bine căpitane, atunci peste cinci zile unde te vom găsi ?

— Aici în bordeiul acesta.

— D’apoi căpitane n’ai zis că de mâne ne vom muta în pădurea Corbului, cum te vor găsi dar tot aici ? întrebă din nou Urdeanu.

— Am zis, dar acum ini-am schimbat gândul, o să ias ea să treacă iarna ș după acea ne vom retrage în pădurea Corbului,

— Hei căpitane, dar așa de curând îți tot schimbi gândul, bu știi ea cine gânduri îo dea își schimbă cici o treabă nu ajunge ea să isprăviaseâ?

— Nu-i așa Urdene, omul nu este în toate desăvârșit, și ori ce ar întreprinde este totdeauna supus a face și greșeli. Aon, ziua, chiar ceasul pot de multe ori deștepta pe om și, îndreptarea iui se probează prin înalotsrea spre ine. prin schimbarea ideilor trecute, dacă In urmi a găsit site mal bune. Oasui cu gânduri pironite, și mai, ca seamă când acele gânduri na au fost mai dinainte btao judecate arată că stă pe Ioî, e mintea lui doarme. Cu cât omul trăește, eu atât îavața mai mult, ea atât capătă cunoștințe mai largi și fle-care nouă cunoștință li formează o nouă idee, și fle-care idee noua trebue numai da cât să copleșească pe cele vechi. Si nu-ți pară deci curios, dacă am zis ă ne vom mu' a tocmai sa pritnă-vrâ ta pădurea Corbului, fiind că am băgat de aeamâ că avem destui lucru până atunci.

Urdeanu văzând să nu mai are ce aice tăcu din gură. calculând însă ta mintea-i îei de fei de gânduri.

— Pâni la primă-varâ deci fraților, continuă Bostan îadreptându-se către ceilalți haiduci, vom sta aici. Acest bordein al Marioara;fw, acest bordeiu îo care o-dată locuia ce mai frumoasă floare a Sumei, de azi înainte va fi locui de adunare al haiducilor.

— Dar nn va fi mia pentru noi toți? întrebă Vasile din Puteni.

— Noi SI vom face mare, respunse Bostan.

— Cum ? în a fol îl vom mări? întrebară ceilalți.

— Vom găuri tot pământul de dedesuptuî nostru

și vom face o borti mare în cât s aibă loo două-zeci de inși, zise Bostan. Io această odae ne vom pune armele, promisiunile, iar ia timpuri de nevoie ne va sluji de ascunzătoare. Intrarea la această odaie va fi făcută pe dedesuptul unui din aceste două paturi, astfel ca să fie ori cui cu greu a o descoperi. Ea va fi mică, așa ea doi oameni să nu se poată coborî deodată înăuntru. In ea vom pune mai multe paturi de lemn.

— Păi bine, adică noî o să lucrăm ca să facem acea gaură de șoareci, îl opri de odată Urdeanu.

— Și tacă-ți odată gura mai Urdene, îi zise Bostan întorcându-se spre t și continuă înainte:

— La unul din pereți vom face un canal care să răspundă departe tocmai la treizeci de stânjeni de bordeiu. Când vreodată ni se va Întâmpla vre o nenorocire, ne vom strecura prin acest canal și vom eși iară la câmp liber. Acest canal va fi făcut ta linie dreaptă și tocmai la punctul de eșire vom pune o scară. Tot scară vom așeza și la coborîrea în odae. Ce ziceți acum voinicilor, nu i așa că planul a bun?

— Minunat plan, strigară haiducii afară de Urdeanu.

— Acum mâine, noi ăștilalți, afară de Cucută și Vasile din Puteni, cari vor merge să spioneze pe Andonis, ne vom pune p© lucru ca până în daci zile -să fio totul gata, zise Bostan.

— Șl ce vom face noi ăști-lalți? întrebă iute Urdeanu.

— Vom săpa până vom isprăvi tot lucrul.

— Cum, noi să săpăm cu mânele? întrebă tot a-cela.

— Dar cu ce gândeai, cu picioarele ?

— Nu, însă nici noi nu suntem haiduci pentru ea să-ți săpăm în găuri.

Invidia intrase deja între haiducii lui Bostan. Acest Urdeanu care da altminteri era cel mai volnic și mai mare ia corp, ardea de dorința ca să devie el capul haiducilor. Voia cu ori ce chip să răstoarne, ha dacă ar putea chiar să omoare pe Bostan și să-i ia locul. El nu știa cât este da greu ca cine-va să comande o ceată de haiduci, că unui căpitan nu-i treime numai vigoare în brațe, ci șî tgerime de minte și, că, dacă aceasta din urmă lipsește ceata întreagă este prăpădită.

— Na-ți fie frică, măi Urdene, om de lene, nu te voiu pune pe tine ca să săpl, fiind că sm pe cine să pun.

Și întorcând-se Bostan spre haiducul Neghină, ÎI zise:

— Mâne te vei duce la Ivești, aici vei găsi vre-o două-zeci de turci sau fanarioți, spune-le că le plătești câte zece lei pe zi, ea să vie să sape Ia ua bordei. Iacă și parale, plătește-le chiar acolo ziua întâi.

— Dar dacă voii găsi, întrebă Neghină, să aduc și români ?

— Nu, nici unui, respunse Bostan.

— Dar dacă nu voii găsi numai fanarioți, și turci?

— Vei găsi destul, căci asum e iarnă și mor de fome. In Ivești au venit o mulțime da lighioni de aceștia, cari ne-avâod ce mânea prin Constmtinopoi, gândeau să se pricopsiascâ în țară noastră. Dar din fericire, pentru că erau proști și nedumeriți nu putură căpăta nici o slujbă cât de mică și de atunci stau toată ziua pe drumuri. Când este vară tot mal fac câte ceva, mai prind cate un român, li mai de-poate da baci și ast-fel trăesc câta-va zile. Când însă vina iarna vai da ei; atunci caută de lucru și nu găsesc.

—- Și ia ce treabă ie voiu zice că au să lucreze ?

— Câ au să sape un bordeiu.

— Și daca nu vor avea uneltele trebuincioase ?

— Le vei cumpăra tot tu șf unelte.

— Să ie cumpăr unelte și să ie dau și zace lei pe zi? îmi pare prea mult căpitane.

— Nu e mult, îi răspunse ei, pentru că ei sunt leneși și amtnteri n’o să vie să lucreze. Ba Încă, dacă vei vedea că nici ou sece lei nu să mulțumesc, dă-ie cinci-spre-zece și plătește îe înainte pentru două zile. Așa dar fraților acum ne-am învoit cu toții. Tu Neghină, mâne pe la 12 ceasuri vei fi aici eu lucrătorii; iar tu Bajor împreună cu Urdeanu veți merge la Pechia și veți aduce de ale mâncărei.

— Ba eu unul, căpitane, am treabă mâne șl nu mă pot duce, răspunse Urdeanu.

— Ori ce treabă vei avea, o vei lăsa-o pentru altă-dată, iar mâne trebue să îndeplinești cea ce eu îți poruncesc.

— Dasă-i așa căpitane, apoi atunci seară bună, eu nu mai fac parte dintre haiduci, căci viața haiducească, să-ți spun drept, nu-mi place.

— Bagă de seamă Urdene, că vorbești cu Bostan, iar nu cu un copil, strigă de-odată căpitanul haiducilor și se sculă în picioare.

— Știu că vorbesc cu Bostan, pronunță Urdeanu.

— Atunci vei fl haiduc până la moarte și zicând aceste vorbe ochii lui Bostan se înroșiră ea focul.

— Nici de cum, din astă seară, eu nu mai sunt haiduc.

— Ai, făcut jurământ ca în toată viață ta nu te vei lepăda de haiducie și că vei asculta in ori ce pe căpitan !

— Ei bine, acum cade jurământul, cu sita nu mă poate nimeni face ca să fiu haiduc

Atunci sa auzi de-odtă o detunătură, un fum, șl va miros de praf de pușcă umplu toată casa și Urdeanu acel om înalt și gros, cu fața arsă de soare căzu ia pământ oa un arbore, când îl tai de ia rădăcină.

Haiducii la acest spectacol se speriară cu toții și întrebară: Ce este ?

— Nimic nu este, rosti Bostan, și arătând pe Ur-deanu cu degetul, zise haiducilor săi:

— După cum dintre Apostoli trebuia să piară Iuda, tot ast-fel și dintre noi trebuia să piară Urdeanu.

Haiducii să uitară unui ia altul fără ca nimeni aă cuteze a scoate un singur cuvânt

— Acum cată ce ț’am zis să fie mâne făcute, porunci Bostan și dete drumu haiducilor, ca să se ducă pe la locurile lor.

Spionagiul.

Trecuse zece zile din acea seară de consiliu în care bietul Urdeanu, din causa nemulțumirei sale, aiuri lovit de pistolul lui Bostan. Ordînile lui au fost executate în tocmai, bordeiul se făcu ast-fel după am el rândul și oamenii cari lucrară ia dânsul fură omorîți și tegropsți sa nu cumva să spue și la alțl despre acea curioasă subterană. Nu fu însă tot așa. de ușor și pentru Cucută și Vasile din satul Puteni. De și făcură toata chipurile ca să poată afla în ea se răzima puterea lui Andonis după moșia Rediul, le fu însă peste putință sa să aducă căpitanului lor măcar cea mai misă deslușire.

— Se poate măi băeți ca in cinci zile să nu aflați nimic? întrebă Bostan pe cunoscuții noștri spioni.

— O, căpitane, respunse atunci Cucută, am vrut să ne apropiăm într’o noapte întunecoasă de casa fanariotului, ne-am furișat încet, ne-am pitulat pe lângă pământ, când de-odată zărim venind spre noi doi fanarioți, slugi d’a-ie iui Andonis, și întrebară:

— Cine este acolo?

— Noi am tăcut din gură, căci nu aveam ce res-punde. Atunci fanarioții mai ziseră încă câte-va cuvinte In limba greacă și văzând că noi tot tăcem, sloboziră două focuri. Norocirea noastră căpitane că îndată ce văzurăm să îndreaptă pistolul spre noi, ne aruncarăm ia pământ și auzirăm cum gloanțele șuerau pe de asupra noastră. In urmă....

— În urmă, îl întrerupse Bostan, ce ați făcut, ați luat-o la sănătoasa, nu e așa?

— E, căpitane, ne-ai crezut așa da mișei?

— Ce ți-a făcut atunci?

— Ne-am sculat repede și cum aveam amândoi pistoalele încărcate, le-un deșertat în peptul lor.

— Bravo voinici, ie zise Bostan. Tari de mâaăj. buni de cap.

— Atunci, continuă Cucută, văzurăm eșind dintr’o odae mică o ceată da fanarioțî și ca niște zăpâoțl începură a se uita în toate părțile. Noi văzând dk nu ne putem înpotrivi o luarâm ia fuga.

—Dar ați omorât doi din nelegluiți? întrebă că pitonul.

— Nu știm sigur.

— Cum, adică nu sunteți siguri dasă cel doi fanarioți au fus loviți?

— Cari doi ?

— Acel cari au tras în voi.

— Ha, căpitane, să le Ue da b’ne, însă cei doi nici cârc n’âu mai zis,

— Păi atunci măi Cucută poate că ești beat; de se ?iei dar că nu ești sigur ?

— Nu sunt sigur, dacă am omorît numai doi.

— Dar câți ?

— Știu și eu, ceeace știu sigur este e am văzut eu ochi-mi căzând cele două lichele, cari voiră să ne omoare, apoi când eși din casă acea ceată de fanarioți, noi slobozîrăm în grămadă și celelalte două focuri, dacă o fi căzut și din ei ceva nu știu, nici unul din noi nu a văzut, am auzit însă amândoi câteva căzători și mai multe vaste.

— Bravo! voinicilor, le zise Bostan, voi aveți inimă și iscusință adevărat haiducească.

— lată dar căpitane tot ce am putut face.

— Cum ziceți atunci băeți, că ați putea străbate la nelegiuitul fanariot?

— Vom putea căpitane, răspunse Vaslle din Puteai, dacă ne vei da însă un timp de o lună.

— Dacă ne vei da timp de o lună, atunci fii sigur căpitane că ți-l vom aduce în palmă pe mult doritul 'fanariot, zise de ceai’altă parte Cusută.

— Ei bine veți avea o lună, rosti Bostan.

— Dâ-ne asum și ceva ds cheltuială, ceruri haiducii

— Cât vă trebuie pentru o lună ? întrebă Bostan.

— Câte zece galbeni de fie-care, cred că ne-or ajunge.

Bine, iată câte 15 galbeni ca si nu aveți Mp.

Și Bostan blgâad raâsa în chimirul taltei iar scoase o mână cu galbeni și numără la fiecare câte cincisprezece.

Cucută și ca Vasile din Puteni luară banii și plecară spre casa fanariotului Andonis,

— Măi Cucută, întrebă pe dram Vasile pe tovarășul său, ce alei ta scump; fase noi acum?

— Eu zic să ne băgăm amândoi slugi la acest Andonis, și îndată ce ne va cădea un prilej bun si astupăm gara și să fugim ca ei pe epste.

— N’ar fi mai bine Cucută să dăm foc ia noapte casei în oare șade fanariotul V Atunci înspăimântat el va eși afară și în acea vlteășeaiă noi îl vom răpi și o vom șterge cu el spre bonta’.

— Nu, planul nu-i tocmai bun, că în ioc d´a răpi pe Andonis, s’ar putea întâmpla să se pomenim cu câte ta glonț în burtă și atunci, am făcut brânză destulă.

— Inapoi și apa, de unde nu sfcii, că Andoais nu ar cunoaște gându nostru și ne-am trezi că pune-pe oamenii lui să ne tae ea pe niște purcei?

— In sfârșit eu așa găsesc cu cale, căci pe lângă, că vom fura pe Andonis, vom ști și pentru tnitu' ea I facem ca să omorât și pe celelalte dihănii

— Bine Cucută, dacă tu găsești așa, așa să fie.

După aceea haiducii începură să meargă mai iute spre satul Rediu spre a intra slugi la fanariotul Andonis.

— Bine măi Cucută, sine tași Vasile dia Punteni, mie tot nu ’mi vine să mă dau singur prins la mâna călăilor.

— Măi Vasile toți oamenii din Punteni sunt nebuni ca tine, ori numai tu te-ai ales.

— Nu, frate Cucută, eu nu sunt nebun, dar mă gândesc că plănui iau nu-i tocmai nimerit.

— Apoi mai odinioară ziseși că vei face tot ce votu face și eu, acum de ce te mai schimbi?

— Ia ascultă Cucută, să fim oameni cu înțelepciune și tot lucru să-l facem cu chibzuială.

— Hei! vorbește atunci ce ai de gând să facem și nu toca ia vorba reci.

— Eu sunt de părere, fiindcă ai așa dor mare d’a te face slugă la Andonis, să te faci! eu însă rămân ca rezervă pentru orice întâmplare nu tocmai bună.

— Ce vrei să zici, măi Vasile, că nu te înțeleg.

— Voia aă zic că dacă, D-zeu ferească, al cădea în vre-o primejdie să aibă cine înștiința pe Bostan, ca să vie să te scape.

— Bine fricosule, fie și așa.

Abia terminară haiducii noștri conversațiunea și iată-i ajunși la poalele dealului. Era o seară luminoasă și un ger cumplit. Luna părea înghețată pe orizontul senin și stelele din juru-i sclipiau oglin-dindu-se pe luciul zăpezei-

— Haide Vasile, rămâi sănătos, eu urc dealul și mă duc la Andonis, ta fii pe aproape.

Și zicând aceste vorbe Cusută se despărți de tovarășul său Vasile și o luă ia fugă prin mijlocul zăpezei.

Pe o sofa turcească, picior pesta picior, ședea trântit, Andonis eu un ciubuc în gură și sorbind din când in când dîntr’o ceașcă mare de cafea. In partea lui cea dreaptă sta Veronic a ’adeplini ori poruncă.

— La ce te gândești stăpâne? intre acesta pe fanariotul Andonis, care fumând din lungul său dubi se lăsase a fi purtat de gânduri.

— Mă gândesc la nenorocita mea rudă din Galați

— La cuconașul Tricobet?

— Da.

— Și ce are cuconașul, v’o fi scris ci nu’i est â'ne.

— Nu, respunse Andonis cu melancolie.

— Atunci?

— A fost omorît, bunul meu Veronic.

— Oaiorît?! și de cine...

— De cine? când aș ști de cine...

— Cum, oamenii cârmuirei n’au găsit nici o urmă

Ș’apoi bine, stăpâne, cuconașul Tricobet ava; slugi ?

— Dacă avea ?

— N’au sărit să’l scape ?

— Au sărit și au fost și ele omorîte.

— Atunci cuconașul a fost călcat de mai mulț boți.

— Cine poate ști 1

— Dar banii s’au luat?

— Din toți banii lui Tricobet n’a rămas nimic.

— Cum au putut oare hoții deschide acea ladă mare de fer. căci eu mi-aduc aminte când m'a chemat odată ca să-mi dea niște galbeni pentru efendia voastră și a deschis acea ladă, capacul era gros d’o palmă.

— N’ar fi putut lua, dar a dat singur.

— Și de unde știți aceasta?

— Știu, pentrucă el e’a găsit iorr, ei! peptu? străpuns de mai multe lovituri de cuțit, chiar lângfe' acea iadă.

— Vai! sărmanul cueon Trieobet, ce a trebuit să pățească î esclamă Veronic eu o durere prefăcută.

— Ea ’mi dau cu gândul, respunse după câteva-minute de gândire Andonis, că n’a fost alt hoț ia nenorocitul Trkobet decât Bostan.

— Care Bostan, întrebă Veronic eu un aer ca și când ar fi vrut să-și aducă aminte.

— Bostan pe a cărui ibovnică mi-ați adus’o îa seara aceea.

— De stăpâne, așa noi ți-am adus multe ibovnica.

— Nu bre, nu te face prost, nu-ți aduci aminte de acea fetiță, care era mai frumoasă ca soarele.

— Tote fetițele pe eari noi ți le-am adus au fost frumoase.

— Atunci ești neghiob! Bre, era una care se chema Marioara și pentru care s’a omorît palicarul Chirilb.

— A, pe legea mea stăpâne că nici prin gând nu ’mi trecea, acum îmi aduc aminte. Dar aceea e istorie veche.

— Focul care arde înăbușit când isbucnește are mai rnuită putere Veronic, respunse Andonis.

— Adevărat stăpâne.

— Tu l’ai văzut pe acei câne de Bostan, cum era Veronic ?

— Era un om ca la douăzeci și cinci de ani,

— Avea barbă sau era ras ?

— Nu, avea numai mustăți șî plete lungi.

— Atunci el este.

— De unde ști țl ?

— Șt era un om nu tocmai nalt, dar robust.

— Tocmai.

— Ei bine, el este ei.

— Care el, chir Andonis ?

— El, Bostan, cânele, care mi-a omorît pe Tri-oobet.

— Cum ați aflat aceasta?

— Să-ți spun Veronic, șl fanariotul Andonis urmă: La ceasurile 5 și jumătate seara din ziua omorului eu tocmai ajunsei la Galați, căci aveam o treabă la hunul meu Tricobet. La șease ceasuri eram la caaa iui, intru înăuntru și când ce să văd? Patra dia slugi erau împușcate și chelnerul, acel frumos băiat blond, avea fruntea despicată în două. Plin de groasă, Tremurând de frică trec în odaia cealaltă, Aid era ceva și mai înfiorător. Sărmanul Tricobet, cu peptul închegat de sângele lui zăcea ia pământ. Șl zicând aceste cuvinte o lacrimă caldă alunecă pe obrazul iui Andonis.

— Atunci desigur că ați alergat la cârmuire ca sl dați de știre, chir Andonis, nu e așa? întrebă Veronic, ca să mai împrăștie din tristețea care a-eoperise fruntea stăpânului său.

— Nu, bunul meu Veronic, respunse acesta, ’mi-a fost frică.

— Frică? ce fel de frică?

— Frică ca nu cumva să gândească cârmuirea că am fost eu omorîtorul.

— Așa dar ce ați făcut ?

— Am încălecat pe cal și am plecat.

— Pentru aici desigur ?

— Vai! nu 1

— Pentru unde atunci ?

Ca să vm chiar în acea . noapte aloi slmțîam

că nu am putere. M’am gândit deci ai es afară din Galați și să rămân la vre un han.

— Și ați rămas, unde?

— Nicăeri!

— Cum aceasta ?

— Scopul meu a fost se mân noaptea la .hanul Trei Măsline, căci tu știi bine că In acest drum nici nu se săsește alt han.

— Și dece nu ați rămas?

— Pe cine ai văzut tu Veronic se mâie o coapta în mijlocul flacâri’or?

— Cum, hanul Trei Măsline luase foc?

— Nu luase, dar ’1 deduse.

— Și cine era acel păgân ?

— Tot acela care ’mi-a omorit și pe Tricobetr era Bostan

— O stăpâne, știi că mă pui în mirare! Vorbele voastre, vă spun drept, mă fac să mă cred pe lumea cealaltă,

— Când m’am apropiat de hac, continuă Andonis, visul o pară la loc de ziduri. Hangiu! începui să strig, dar nimeni u-aai răspunse. Hangiu, Emilio! începui se strig atunci din nou, ce, ați ars cu toții ? eșiți afară cât mai este timp î Tot nimeni nu-mi răspunsa, dar auziî văetându se, sau mai bine anali un ah! un ah dureros, un ah, care ’ți rupea inima! Cunoseui numai decât vocea, și mă aruncai ca un fulger înăuntrul hanului, când D-zeuie I ce am văzut?!

Și Andonis zseând aceste vorbe începu să plângă.

Pare că D-zeu singur a pus mâna lui pentru a ajuta pe Bostan în răsbunarea-i.

Andcnis omorîse pe Marioara, omorîse pe cea mai

scumpă floare a lui Bostan și acesta deși nu gândea ci ar putea vre-odată arunca un egl foc inima tiranului său, acum nimerise fără voia lui.

Andonis iubea la nebunie pe Emilia, frumoasa f a hangiului, o in bea și o ceruse ca să sa cunui cu dânsa. Ea însă îl refuză, căci de când era de ani iubea pe un altul. Atunci Andonis promise m: multe pungi cu bani părinților fetei și aceștia promise că’i vor da-o ca sila.

— Ce ați văzut chir Andonis, întrebă mirat e totul Veronic văzând pe stăpânul său plângând.

— Am văzut..... o ! ce am văzut nu pot spune

— Și de ce stăpâne?

— In acel har, scumpul meu Veronic erau toț omorîți! toți; Iar Emilia...,.

Și Andonis tăcu îneându’i lacrimile.

— Iar Emilia moartă și ea stăpâne, va'!

— Nu, nu, răspunse Andonis cu lacrimi, nu er. moartă, dar...

— Dar?

— Bostan îi scosese un orhlu !

— Vai! exclamă de odată Veronic. Și cum ai aflai că a fost Bostan ?

— Am întrebat’o șî ea ’mi-a zis că nu știe cum îl chiamă.

— Atunci ?

— ’Mi-a spus însă că era un om mijlociu cu mustăți și cu plete lungi.

— O cânele, daca-i așa îi voiu omorî eu, zise Veronic irecându-și pumnul.

— Dar ia să te întreb altceva Veronic, mi se pare că tu erai acela care te-ai luat după Marioara în dimineața când ’mi-a scăpat ca printre degete.

— Da, eu.

— Ei bine, cum de nu ai prîns’o ?

— Dacă aș fi putut aș fi prîns’o.

— Cum dacă ai fi putut, ce, ea fugea mii tare ca tine?

— Fugea stăpâne, tocmai cum fuge o căprioară când scapă de gionțui vânătorului.

— Șt n’ai ajuns'o până ia bordeiu ?

— Ba stăpâne, am ajuns ia bordeiu.

— Nu dacă ai ajuns tu, ci dacă ai ajuns’o pe ea.

— Da, stăpâne, a ajuns și ea.

— Cum văd bre Veronic, noi nu ne înțelegem, par’că am fi d’o altă limbă. Unde era Marioara când ai ajuns Ia bordeiu ?

— Era înăuntru.

— De ce n’ai intrat atunci la ea și să o întorci înapoi?

— Pentru că înăutru era și Bostan.

— Atunci să fi ornorît, mișeiule, pe acest Bostan, dar tu ai stat ca un nerod tocmai atunci când era timpul ca să pui mâna pe nelegiuitul care ’mi-a ornorît pe Trieobet.

— O stăpâne, dacă ași fi putut Pași fi cmorît, ’mi-era însă frică să nu mă omoare el pe mine.

— Atunci ești un fricos, iar nu un palicar, Voronîc.

— Palicar cu viața..

— In sfârșit fie, ce-ai făcut deci la ușă?

— Am văzut...

— Ce al văzut?

— Am văzut pe Marioara cum s’a ornorît singură, Ea a spus lui Bostan toată istoria răpirei și în urmă Pa rugat ea să te răsbune.

— Și Bostan ce a zis?

— Bostan. sărată pe Marioar' după ce se omorî, îar Se urmă cazând în genunche strigă către cer: „D-zeule 1 ajută-mi să-mi răsbun !“

— Atunci tot e! este care a făcut morțile, care a scos ochiul Emiliei, rosti Andonis fulgerând de mânie.

— Și nu numai atâta, mi-e frică însă că acest Bostan vă păzește pe voi efendi ca ogarul epurele.

— Ce vrei să zici? întrebă Anlonis cu frică.

— Voiu să zis că Bostan, dacă s’a jurat s omoare pe cine-va In lume sunteți voi efendi.

— Cum ? strigă Andonis ridicându-se după sofa, atunci să’l omorîm noi.

— Mai bine zi să fia cu băgare de seamă.

Abia isprăvi Veronfc cuvântul cei din urmă și-iată că un alt fanariot intră înăuntru ținând de mână pe haiducul Cucută.

— Acest țăran, stăpâne, zise fanariotul în limba greacă, voește să se bage slugă.

— Vai, chir Andonis, strigă de odată Veronic, nu te uiți la el? prea e sperios și mare de corp. Eu cam aș) avea frică de cămila asta.

— Nici mie nu-mi bate la ochi, răspunse Andonis trântindu-se iar pe sofa.

— Eu gândesc, chir Andonis, că acest țăran nu-i altceva de cât vr’un spion d’ai lui Bostan.

Cucută nu înțelegea grecește, dr auzind numele de Bostan se îngălbeni ca caara la față.

— Sunt perdut, zise el în gândul iui.

— Dacă-î spion să’l tăiem, rosti Andonis.

— Ori cum, ca să fim stguri trebue să’l omorim.

Cucută văzu în afârșit moartea sigură. După ochi

el înțelese cîi fanarioții aveau de gând să’l omoare.

Ce putea să facă ? deocamdată se hotărî si se su-pue unei soarte așa de fatale și crăpa de necaz că n’a ascultat sfatul tovarășului său Vasile, îndată însă îi trecu o idee prin minte.

— Cuconașuie sărut mâna, zise ei întrerupând pe Aadoais din convorbirea lui cea grecească, am veait să mă rog de mata a mă primi ca slugă și fli sigur că îți voiu fl de folos.

— Și da ce folos poți tu să ne fli ? întrebă Andanls

— De un folos mare, răspunse acesta.

— Să vedem atunci folosul și apoi vom vorbi..

— Mi se pare că D-voastră sunteți cuconașe! Andonis, întrebă Cucută arătând pe omorîtorul Mari oarei.

— Da, chiar eu.

— Atunci D-voastră sunteți trecuțl în caiaatfeii. unorților.

— Ce vorbești mlșeluie, răcni Antonia.

— Nu-i mișel acela care vl voește binele.

— Șl ce bine îmi vuești tu ?

— Acela de a vă scăpa viața.

— Cum, vorbește să te auzim, cine vrea să mă omoare î

— Asta nu vă pot spune până ce nu mi-ți făgădui o sută de lei.

— Bine, vei avea o sută de lei.

— Atunci aflați că eu sunt un spion.

— Ce fel, esclamară eâte-și-trei fanarioții mirați -mai mult de denunțarea pe care și-o făcu singur.

— Nici îatr’ua fel, eu sunt trimis de Bostan ca si vă spionez.

— Bostan esclamară din nou fanariotii-

— Da, Bostan, zise românul, m’a trimis si vă spionez, eu tocmai eram puțin bolnav, ba încă nici chiar acum nu mie tocmai bine și de aceea am rugat pe căpitanul nostru...

— Care căpitan ai vostru, ’1 întrerupse Andonis.

— Bostan, el e căpitanul nostru.

— D’apoi bine voi sunteți mai muițî ?

— Optsprezece toți.

— Și aveți ca mai mare pe Bostan ?

-Pe el.

— Bine îți mulțumesc, zise Andonis haiducului, acum spune înainte, ai rugat pe căpitanul vostru...

— L’am rugat ca să trimeată pe altui, căci l-am spus că mie mi-e rău.

— Si ei n’a vrut? întrebă Andonis.

— Ei s’a repezit ia mine și mî-a dat o palmă zicându-mi că de nu mă voiu supune voiu fi mort.

— Atunci tu ce ai făcut?

— Am plecat, căci aminteri nu puteam, dar m’am furat pe drum că-i voîu face-o și eu.

— Va să zică tu ești dintre oamenii Iui, cu un cuvânt de cei cari faceți mereu la morți? întrebă Veronic,

— Da, respunse Cucută, eu singur am omorît atâțea, că nici minte nu-i mai țin.

— Dacâ-i așa, zise Andonis, bine că ne-ai dumerit, acum noi te vom omorî. Tot e bine, azi scăpăm âe unul, mâine vom scăpa și de ceilalți.

— Puteți să mă omoiîți, căci moartea caut și eu.

— Și de ce cauți moartea, întrebă tot Andonis.

— Pentru că am făcut atâtea omoruri în cât groaza Iul D-zeu mi-a cuprins sufletul 1 Oh! dar nu sunt eu de vină, Bostan va da seama înaintea ce Bostan, el nelegiuitul este care ui'a perdut după lumea aceasta.

Si zicând aceste cuvinte începu să-și lovească peptul cu pumnii.

— Știi Veronic, zise atunci Andonis credinciosului său, știi că acest om în adevăr ne va 0 de folos?

— De, știu și eu ce să zic.

— Da, ne va fi de un mare folos.

Apoi întorcându-se către Cucută, care se lovea mereu cu pumnii in pept îi zise;

— Ia ascultă voinice, tu știi unde am pute' găsi pe Bostan?

— Ori și când în bordeiul Marioarsî.

— Ei bine, noi îți vom lăsa viața, dacă ne vei duce acolo.

— Nu, nu'mi trebue viață, eu voesc moartea,; de un an de zile alerg ca nebunii după acest Bostan, m’m luat după el fără a putea scăpa de ei De atunci am făcut mereu la omoruri și cu ce m’am folosit? Ahî chiar cei doi copii ce aveam au trebuit să moară în lipsa mea! Au murit cuconașilor, au murit de foame, iar eu părintele lor, iar eu nenorocitul trăesc încă!

Și Cucută începu să plângă cu niște lacrimi prefăcute.

— la ascultă voinicule, zise Andonis haiducului care își juca așa fie bine roiui, au i așa că tu ai vrea să-ți răsbuni în contra acestui Bostan?

— Ah, daci ași putea să-I omor, D-zeuie să nu mor până atuncea!

— Voinice, eu m’am gândit să-ți dsu ție pe toți oamenii mei și să faci cum vei ști ca să-mi aduci viu pe acest Bostan.

— O cuconașule, dar ce-o să faci cu el viu, ma' bine să-i omorîm, mai bine să scăpăm pământul de un asemenea călău.

— Nu, eu voiu să-l am viu în mână.

— Iacă tot ce pot face cuconașule Andonis, si mergem mâne pe la 12 ceasuri când Bostan doarme în bordeiu, si omorîm pe ceilalți haiduci ai săi, iar pe el, dacă vom putea să punem mâna, să-i sucim gâtul.

— Bine voinice, mâne vei porunci cum vei găsi mai cu cale la toți oamenii mai; ei sunt 23 de toți.

— O, D-zeule, dacă i’aș putea omorî!, esclamă Cucuta,

— Acum Veronic ia-l și-l du în bucătărie ca să ii se dea ceva de mâncare, căci trebue să fie flămând.

— Flămând prăpădit cuconașule, veți face o pomană, dacă îmi veți da ceva să mănânc, zise șter-gând-u-și prefăcutele sale lacrimi.

— Da, da, du-l Veronic mai curând.

Veronic luă pe Cucută de mână, î1 duse în bucătărie și după ce spuse bucătarului să-i dea ca să mănânce bine, se întoarse iar înapoi la Andonis.

— Cum îți pare Veronic acest țăran? nu-i așa că vom reuși cu ei? întrebă mârâie fanariot.

—De stăpâne, așa cred și eu că cu acest hamal care știe toate cotruțeie lui Bostan și sare poartă o așa de mare ură asupra lui vom isbuti pune mâna nu numai pe el, dar și pe ceilalți.

— Vezi atunci ca mâine la 12 să plecați spre bordeiul de care vorbia tărsoul.

— Și stăpâne, după ce vom prinde pe Bostan ce vom face cu această nălucă de om?

- Cu care nălucă, cu țărănoiul acesta

— Da.

— Ce vom face? Îl vom omorî.

— Bine, respunse Veronic, mâine la 12 ore vom merge eu toții să prindem pe Bostan. Acum, seară bună stăpâne!

— Seară bună, Veronic.

Și fanariotul eșind afară lăsă pe Andonis ca să se culce eu gândul și bucuria, că a doua si vor avea în mânele lor pe Bostan.

Prinderea fanarioților. — Rănirea lui Bostan.

Abia Cucută rămase singur în bucătărie și eși afară unde întâlni numai de cât pe Vasile din satul Punteni

— Ce ai făcut frate Cucută? Îl întrebă acesta.

— Era cât pe aci Vasile să dau pielea popei,

— Ce zici, mă?

— Zău așa!

— Și cum ai scăpat?

— Cum asn scăpat, am scăpat.

— Hai atunci mai curâad să fugim.

— Ce, ori ești nebun?

— Dar de ce, mai Cucută ?

— De, știu și eu!

— Cum știi și tu?

— Păi bine dacă zîci să fug!

— D'apoi vrei dar să dai pielea popei?

— Ba, numai asta n’aș face-o.

— Pe legea msa Cucută, că nu te îațeleg de loc..

— Ascultă măi Vasife, eu mâine viu cu toți fanar rioții la bordeiul Marloarei, spune deci lui Bostan să fie pregătit și să nu se teamă.

— Dar cum ai făcut de i-ai înșelat pe toți ?

— Cum am făcut n’am vreme acum ca să ’ți spun, tu ascultă ce ți-am zis și vezi ca mâine la 12 ceasuri de zi să fiți cu toții gata. Oamenii fanariotului Andonis sunt 23 pe când noi nu suntem de cât opt. Eu sunt de părere să-i băgăm în bordeiul de sub pământ și să-i lăsăm ca să moară de foame

— Bine, frate Cucută, voiu spune tot lui Bostan,

— Așa să-l spui, rămâi sănătos.

Și într’un minut Cucută se întoarse iar in bucătărie.

— Ce este măi Vasile, ce vii așa fuga, întrebă Bostan plia de mirare pe Vasile din satul Puteni, rare venise așa de iute de nici nu ’și mai putea lua răsuflarea.

— Nu-l nimic, răspunse acesta,

— O fi prins pe tovarășul tău, aud?

— Nu.

— Păi dar ce ai de abia îți tragi sufletul?

— A prins.,

Și de des ce ’și lua răsuflarea nu putu să termine.

— Cum ? l’a prins, măi, vorbește, ce dracu ai ?

— Nu, nu l’a prins.

— Dar.

— A prins el,

— Pe cine ?

— Pe toți

— Pe care toți?

— Pe toți fanarioții.

— Pe toii fanarioțti! exclamară haiducii într'c-voce.

— Și cum ’i-a prins? întrebă Bostan.

— I-a prins bine, mâine pe la ceasurile 12 o să vie cu toți aici ia bordeiu.

— Mi se pare măi Vasile că tu ai i nebunit.

— Nu căpitane, Cucută așa mi-a ais.

— Atunci e el nebun.

— Nebun pentru că a putut pune mâna pe fa-narioți ?.

— Atunci fii măi Vasile om de omenie șl spune-ne istoria din cap.

— Ce să vă spun că nu știu nimic.

— Atunci de ce vorbești ?

— Vorbesc căpitane fîind-că așa mi-a zis Cucută.

— Cum ’ți-a zis ?

— ’Mi-a zis să viu să ’ți spun, că mâine pe la 12r ore să fii gata ca să primești pe cei 23 oameni ai hii Andonis, și fiindcă noi opt nu vom putea lupta eu ei toți, Cucută găsi cu cale a-î închide ca pe șoareci în capcană.

— Adică să ’i băgăm in bordeiul de dedesuptul nostru ? întrebă Bostan.

— Tocmai.

— Bine Vasile, acum am înțeles. Cucută s’o făcut că trece în partea neieglulților ca să ne prindă pe noi. Brava om.

A doua zi era tocmai Duminică. Bostan se sculă, de dimineață, așeză bine scările la amândouă intrările șl scoase patul pe d’asupra găurei care cobora în subterană spre a fi văzută cu înlesnire de către fanarioți: după aceea zise haiducilor:

— Pe la 11 ceasuri voi toți voinicilor, si fiți al înăuntru, când veți auzi că au sosit fanarioții s faceți sgomot ca să vă audă, și ast-fel si se m boare și ei înăuntru, îndată ce se va cobori cel din tâiu fanariot voi să o tuliți la fuga pe canal și iufc si eșiți afară, după aceea vă voiu spune ce să faceți

— Bine căpitane răspunseră haiducii.

Când veniră ceasurile două-spre-zece, Bostan, sî urci pe un salcâm și de acolo privi în spre sate Bediul.

— Bieți, după cum v’am spus, ie zise el la hai-duel, fuga în fundul bordelului, căci spurcați! vin,

— Sunt mulți ? întrebi Neghină.

— Sunt destui, dar fugiți, ascundeți-vă, că iată-l au sosit. Eu voiu rămâne aici.

Haiducii intrară în bordeiul din fund și nu trecură bine zece minute și iată ci sosiri și fanarioții.

Cucută era în fruntea lor șl ținea In mână un iatagan turcesc, iar Andoais în urmi de tot venîa cu mâna goală.

Veronic lipsea, el rămase acasă ea să vândă niște stoguri de fân la doui mocani, promițând că îndată ce va isprăvi va veni și el ca să privească cum haiducii iui Bostan sunt prinși și măcelăriți fără de veste.

— Intrați pe aici înăuntru, zise Cucută fanarioto, îndată bordelul se umplu. Andonis însă rămase afară, ori și cum lui nu-i venia să intre înăuntru.

— A ! va să zică tu ești, exclamă Bostan încet din vârful salcâmului, tu ești acel fanariot scurt și gros, urât la față, urât și la inimă 11

— Ce trsbue a facem acum-? întrebară fanarioții pe Cucută,

— SI intrăm tn această gaură, ai n’au nimic îa dânșii, priviți armele, la stau afară.

— Sâ fugim, si fugim, sa auziră atunci din subterană mai multa voci,

— N’auzi, zic că o să fugă, întrebă unui din fanarioți.

— Să fugă? dar pa unde? altă așire nu se afli zise Cucută,

— MSI Voinica, întrebi un fanariot, nu cumva or avea puști ia dânșii.

— Nu, vi încredințez, căci aici a odaia de dormit și cu puștile n’au ce face,

— Când aș fi sigur, apoi aș intra eu mai întâi.

— Intri, zise Cucută, și n’ai habar.

— Ei fie, ia norec, și fanariotul se coborî pe scară în fundul bordeiului.

— Nu 9 nimeni înăuntru ? strigă ei plin de mirare

— Sau ascurs de frici, zise Cucută.

Atunci începură fanarioții a se coborî unui după altul și să caute în toate părțile pe haiduci,

Andonis ședea mai departe și privia prin ușa bordelului cum oamenii săi îi vor aduce îndată pe Bostan, iar acesta se uita din vârful salcâmului U ei, în tocmai precum pisica se uită la șoarece, calculând momentul când trebue si se arunce și să 1 înhațe.

Deodată însă își zăresce haiducii cari eșind din subterană prin canal se uitau la ei și prin semn 11 întrebau ce să facă Bostan 3© făcu cu mâna ca să se apropie.

— Acum te păzesce nelegiuitule, zise după aceea tare, și cum era pe vârful salcâmului, sări odată -drept în capul lui Andonis.

— Ce să facem căpitane, strigară atunci și haiducii cari veniră într'o fugă lângă Bostan.

— Faceți larmă mare, le zise acesta, și dați mereu cu puștile în fanarioți.

Haiducii se supuseră, ei începură să strige de vuia toată câmpia și dedeau cu puștile în fanarioți in cât cădeau snopuri la pământ.

— Ce este? urgia lui D-zeu, se întrebară el.

— Să eșim afară, strigă unul dintr’inșii.

Bar nu apucă să isprăviască vorba și căzu la pământ lovit de un glonț haiducesc.

— Să omoram pe Cucută, strigă un altul.

Abia termină și acesta vorba și se duse cu Cucută în gură pe lumea ceal’altă.

— Vai, trădare ! esclamară atunci mai mulți dintre fanarioți.

— Tradare, da, v’a trădat Cucută mișeilor, respirase acesta de afară, care îndată ce își văzu tovarășii, trecu în partea lor.

— Te vom omorî șl noi strigă din fundul bordeiului o altă grămadă de fanarioți și numai de cât o altă grămadă dintr’inșii căzu la pământ vărsând sânge pe gură.

Fanărioții se înspăimântară cu totul. Ei nu mai știau nici unde se află. Dacă s’ar fi luptat pept la pept cu haiducii de sigur că i-ar fi omorîfc, căci erau 22 la număr. Dar așa: o parte dintr’inșii se aflau în subterană ne-cutezând să iasă afară, ceilalți erau în bordeiu și de și slobozeau câte o pușcă focul mergea în vânt, căci haiducii nu stătură în dreptul ușei. Totul ce ar fi putut face era să iasă deodată cu toții afară șî în modul acesta tot ar fi mai scăpat cineva dintr’inșii și ar fi putut chiar să omoare și dintre haiduci pe cine-va.

Fanarioțiî însă, luați deodată fără veste se zăpăciră cu totul. Să iasS afară nu le venia, căci se șrândiau că afară trebue să fia câmpia plină numai de haiduci, de ore' ce se făcea atâta sgomot și se auziau atâtea feluri de voci. Pe lângă astea li se descărcaseră șl puștile, pe când haiducii, cari erau pregătiți cu puști, cu pistoale, cu carabine, tunau mereu și culcau mereu la pământ fanarioți. Ce trebuiau dar să facă ? E găsiră cu cale să intre cu toții in subterană.

— Să ne aruncăm în acest beciu, strigară cu toți și începură să sară unul câte unul. ’

— Pe ei măi băețl, strigă atunci Cucută, să-i o-morîm ca pe niște câini.

— Nu, îi opri Bostan, lasațî-i si intre înăuntru și ținând pe Ândonis strâns cu o mână, cu cealaltă îi cârpi o palmă în cât îi sclipiră ochii.

— De ce dai In mine? îl întrebă acesta cu umilință și cu falca roșie ca focul.

— Ascultați copii, întrebă Bostan fără a răspunde nimic lui Audonis, Juat-ați voi scara de la canal?

— Da, zise Neghină, am luat-o eu.

— Mergeți acum de luați scara și de ia bordeiu -ca să nu aibă pe unda eși nelegiuiții.

— Dar mie săracul, dați-mi drumul, căci nu sunt nimic de vină, se ruga Audonis tremurând de frică.

Bostan nu'i zise nimic și uitându-so în ochii lui, îi trânti încă o palmă în cât i se sdruncină mintea ta cap.

Haiducii intrară cu toții în bordeiu, ca să execute ordinul căpitanului pe când acesta ținea pe Audonis strâns de pept încâlziadu-l din când în când cu câte o palmă repede.

— Ia ascultă neiegiuitule, Ii zise Bostan, dup ce rimaseră singuri cunoști tu pe Marfoara?

— Nu, respunse Andonia.

— Spune drept nenorocitule, că te omor.

— Și dacă o cunosc?

— Păi așa vorbește neiegiuitule, acum spune cunoști și pe Bostan ?

— Nu.

— N’ai aurit nici odată de el?

— Nu.

— Minți păgâne, de ce ai venit atunci la bordeiul meu ?

— Am auzit, dar nu Fam văaut

— Ei bine, acum uită-te ia mine, ea să mă cunoști altă dată.

— Cum, mata ești Bostan ?

— In tocmai, după cum mătăluță ești Andonia.

— Și ce vrei deia mine?

— Nimic mai' mult decât viața.

Andonîs începu să' tremure de frică.

— Vai, zise ei plângând, în ce am greșit eu ?

— Taci, strigă Bostan la el, dSndu-i un pumn haiducesc după ceafă.

— Acum hai în bordeiu, ea să te trimit pe lumea cealaltă, spre a spune și morților ce ai pățit de la Bostan. Ah! Marioaro! Marioaro ! acesta e catuî care mi te-a omorat dragă! Pe acesta privește-l acuma, privește cum Bostan, cum dragul tău bădiță știe a te resbuna.

Și zicând aceste vorbe ochii Iui Bostan se umplură de lacrimi. Andonis tremura ca o vargă bătută de vânturi, el văzu că ori ce rugăminte, ori ce încercare era zadarnică.

Atunci Veronic se repezi ca un fulger la el și-i băgă cuțitul în piept

— Nu sta pe loc satană, răcni Bostan lui Andonis care se cam împotrivi de a intra în bordeiu.

— Ertare, murmură acesta,

— Nimic, închide neagra-ți gură.

— In numele ceruiui1

— Taci mișelule, numai numi cerul, că va cădea peste tine.

— Dacă ești dar creștin, nu mă omorî.

— Am făcut câine, o mulțime de păcate în lumea aceasta și omorîndu-te acum pe tine, cred că D-zeu mi le va erta, și Bostan smuci îacă odată pe Andonis, spre s-l băga în bordeiu,

— Dacă nu vrei să intri în bordeiu, atunci haide, fie-ți moartea aici. Am vrut să te chinuiesc mai mult, dar după cum bag de seamă o să trec timp mult cu tine și colo în capcană am și pe alții Pe ei îmi voiu răsbuna mal bine, acum mă mulțumesc ci această mână a mea ți-a putut înfige cuțitul în creștetul capului. Marioaro, uită-te din ceruri șî vezi pe omorîtorul tău.

Apoi Bostan scoase cuțitul din brâu, trânti pe Andonis in genunchi și cu o furie neexprimabilă repezi ferul, spre a ’1 înfige tot, în creștetul capului,

Deodată însă se auzi o detunătură, și Bostan căzu la pământ

Andonis văzând cu ochii acest miracol, se sculă în picioare, se uită la Bostan și-l văzu plin de sânge.

— Ce, am murit, strigă el, sau sunt viu?

Și fără a se gândi că acum este tocmai timpul a lua cuțitul din mâna iui Bostan și a i-l băga în piept, o luă ia fugă mulțămind lui Dumnezeu, deși nici odată până în momentul acesta nu-i pronunțase numele, mulțumind zic lui D-zeu pentru că i-a scăpat zilele.

Bostan era rănit greu Ia brațul drept, iar Andonis scăpat tocmai in minutul morții.

Fanariotul Veronic.

Când au plecat fanarioțli sub conducerea Iui Cucută ca să-i aducă la bordeiul Marioarei și să ie dea în palmă pe Bostan, ne aducem aminte că e-rohie rămase acasă împreună cu cei doi mocani.

— Dacă vrei cucoane, îți putem da până'a patru sprezece galbeni pe un stog de fân, zise Sandu unul dintre mocani.

— Și fiind-că ’i iarna grea, răspunse celülalt, căci altminteri stogul de fân cât de bun să fie nu se vinde mai mult de cât până la opt galbeni.

— Dați acum cincisprezece galbeni și nu vă mai scumpiți pentru o nimica, răspunse Veronic.

Astfel se tot tocmiră mocanii cu fanariotul și ma ridicând unul, mai lăsând altul, ajunseră la preț.

— Haide, scoate banii, zise Veronic.

Sandu trase din sân o pungă mare de pele și plină numai cu galbeni austriaci, plăti fânul, și după aceea băgă pungă iar înapoi.

Veronic o și ochi, doar ce putea să facă, el era unui și ei erau doi.

— Stai, își zise el în gând, eu știu să ochesc bine cu pușca.

După aceea își ceru voie de la mocani și intrând în casă luă din perete o pușcă cu două focuri.

— Sandule, strigă Veronic din balconul casei.

— Aud, răspunse acesta.

— Cazi la pământ și slobozind cocoșul puștei Sandu fu lovit în cap și muri-la minut.

Mocanul cel-I’aialt o luă la fugă, dar fanariotul îi ochii repede și gloanțele strSbătându-i spat adormiră veciaic și pe acesta.

Atunci Veronic se coborî repede din balcon duse la Sandu, îi luă punga cu bani, iar cadavi înghețat îl târî până îa beciul acela în care văzură altă dată tortura acelui biet român și care în unt a fost tăiat de Chirilis. îndată ce ridică oblonul, putoare nedescrisă umplu recele aer. Afară era îi adevăr frig, însă in acest beciu, acoperit pa dea supra cu zăpadă, domnia o căldură destul da mare,, astfel că cadavrele victimelor se descompuneau numai da cât.

Tot astfel făcu și cu al doilea mocan.

— Slavă ție drace, zisa după aceea Veronic. Făcui ce făcui și tot luaiu punga. Dacă vor veni ceilalți mocani și vor întreba de dânșii, eu le voiu răspunde că le-am vândut fânul și că mai mult nimic nu șțiu. Lasă să tot caute ei ca să găsească stârvurile.

Veronic era unul dintre cei mai depravați fana-, rioți. Pe la ai tr ei zecelea an al vârst ei sala, el se bucura de o avere destui de bună. Până atunci oh nu se gândise vreodată la România, căci în adevăr nici unul dintre greci, nici chiar faaarioții nu vsniau aici, de cât acei cari nu aveau nici un căpătâiu prin țara ior. Aceștia singuri veniau cu speranța toată mai mult în mila Domnului, care era de asemeni tot fanariot. Pe îa anul 1835 însă, în Moldova se afla Domn Mihaiî Stutza, om bun aim'nteri, dar egoist până ia temeritate și cu scop a face din toată Moldova o proprietate a sa, In timpul acesta grecii iaci tot sa bucurau de marile privilegiu, căci Domnul Moldovei nu vo:a nici odată ca românul să fie deșteptat. Chiar leguiamentui organic începu a șa aplica pe dos, lucru care plăcu mult atât Rusiei cât și Turciei...

Fanariotul Veronic zisei, înainte de a. veni în .România, pe ia anul ltsbO se afla în Constantinopol.

Într’o seară frumoasă de vară ei se plimba pe o barcă prin Bosfor. Aerul era dulce, așa precum este totdeauna ia Constantinopol. Seara pășia visătoare în carul ei de stele, pietre de aur cari ornau splendid p.egrui ei veșmânt. Era o tăcere profundă, numai vednicul murmur ai apei se auzia mereu și din când in când lopețile a vreunui luntraș. Nimic nu poște fi mai plăcut, nimic nu poate fi. mai frumos decât a te plimba o noapte, o singură noapte pe luciul Bosforului!!...

Veronic se legăna cu luntrea pe valurile murmurânde ale apei și cânta încet din gură. Fra în adevăr ceva curios ia acest fanariot, ca să-l vezi plimbându-se noaptea cu barca, El în toată viața lui nu făcuse această încercare decât de trei ori, deoarece își zicea decât a perde timpul pe apă, mai bine ar căuta alte petreceri, a căror desfrâuri să se loviască cu bestialele sale apucături.

De altminteri era un om frumos la față și avea o voce dulce și armonioasă.

De și era puțin, amețit da puterea mai multor sticle cu vin pe cari le deșertase cu câteva ceasuri mai înainte, mânuia cu toate astea așa de bine lopețile, în cât gândiși că este vreun marinar crescut pe apă.

— Păcat, își zise el, să fii pe apă și să n’ai lângă tine o-femee.

Femeile erau de ordinar obiectul pasiunilor sale! Și când acum se văzu singur pe apă cu două lopeți în mână, începu să regrete minutul în care urcat în barcă.

De odată însă lată că zărește o gondolă ci venia spre el despicând apa în două.

— Ah l dacă ar fi într’iasa și o femee, își zi Veronic,

Nu trecu mult timp și gondola se apropiă d barca fanariotului.

Atunci Veronic văzu trântită pe un covor o fată ca de 17 ani. Ea era frumoasă în cât părea că te zâna Bosforului, menită a aprinde focul în inima celor cari ar fi văzut-o. Ea se ridică în genuche, se uită în barca fanariotului, apoi lăsându-se iar pe covor, gondola dispăru.

Veronic îndată ce o văzu, voi să strige gondolierului să opriască, voi să-și apropie barca de a ei, dar nici gura lui, nici mâna lui nu avură putere. El rămase extasiat câte va minute și văzând că gondola dispăru se luă fuga dupe ea. In timp de jumătate ceas alergă Veronic cu barca în toate părțile ca să găsească, ca să ajungă pa acea fată frumoasă ca o închipuire și care ca închipuirea peri d’inaintea lui.

Toate încercările lui însă îi fură zadarnice.

— Rămâi atunci sănătos Bosfore, zise Veronic plesnind de necaz, dacă voi mai veni vre-odată ia tine, să mă’nghlți, și și-îndeptă barca spre mai.

Iată însă că zărește din nou gondoleta care legăna pe frumoasa fată,

— Acum nu-mi mai scapi, esclamă pasionatul fanariot și din trei lovituri de lopeți atinse gondola fetei.

— Cum, Almelaiur!Îi strigă Veronic la vederea ei. Fiica pașei singură în gondolă! și voi să se retragă.

Abia însă făcu câte-va retrageri înapoi și luându-și seama, își repezi din nou barca în cât lovi așa de tare gondola sa, că era pe aci s’o răstoarne.

— Allah! esclamă frumoasa turcoaică speriată.

Dar Veronic fără a mai perde timpul făcu o săritură și căzu ta picioarele turcoaicei.

— Gulfar! ajutor, strigă frumoasa Almelaiur gondolierului.

— Atunci se presentă un spectacol pe atât de înfiorător, pe cât și de ridicol.

Gulfar, cu o lopată în mână, ședea gata să trăsnească pe Veronic în cap, iar acesta scoase un cuțit, zicându-i!

— De vei da cu lopata, vei muri de cuțitul meu.

— Așe, ne jucăm cu cuțitele, răspunse turcul, a-tunci să te vedem.

Și lepădând lopata, scoase șl el un cuțit.

Frumoasă Almalaiur nedeprinsă cu asemenea scene, începu să o teza și căzu în nesimțire pe prețiosul covor de Persia.

Luna arunca dulce razele sale pe apa liniștită a Bosforului șl privia tristă la cela trei persoane din mica gondoletă. Părea că este și ea curioasă ca să vadă finitul acestui periculos joc.

Un turc și un fanariot amândoi tineri și amândoi cu cuțite în mână, puțin mai departe frumoasa Almelaiur încremenită ar fi făcut pe ori cine să creadă că sunt doui aroanți de origine și religiune diferită cari se bat pentru o fată în mij locul apei.

Veronic văzu că se află într’o posițiune critică. Ca șâ se repeadă cu cuțitul asupra turcului nu-i venea, căci avea și acesta unul In mâni. Ce trebaia dar să facă? Ei se 'aruncă într’o parte a gondolei și o sdruncină așa de tare în cât Gulfar care nu e aștepta ia aceașta ș’apoi aflându-se șl eu mintea pironită asupra modului cum să-și scape stăpâna fî să omoare pe fanariot, căzu de o dată pe spate. Atunci Veronic se repezi ca un fulger la ei și-i băgă cuțitul in pept.

— Allah i esclamă de a doua oară Almelaiur vă-zându-și pe gondolier mort. Dar Veronic se apropie de ea și luând’o în brațe o umplu de sărutări.

— Ce faci ghiaure? strigă aceasta smucindu-ss din brațele lui,

— Nimic Almelaiur, răspunse el. De și tu ești fiică de pașă, în astă noapte însă vei fi amanta mea și sculându-sa în picioare o luă iarăși în brațe,

O luptă se văzu atunci între ei amândoi. Veronic era un om înalt și robust pe când turcoaica o creatură mică și fragedă ca floare abia îmbobocita. Ea trebuia prin urmare să cedeze, căci ori-ce împotrivire -ar fi fost zadarnică. Poate că chiar s’a gândit la aceasta, căci câte-va minute stătu nedecisă lăsându-se a fi sărutată de Veronic, când deodată-ii dete un brânciu fără de veste și urcându-se pe gondolă se aruncă în Bosfor,

Un sgomot sa auzi, sute de cercuri se formară pa apă, apoi cercurile se lățiră perzându-se în departe.

Frumoasa turcoaică Aimelaiur se înecase, eamurî' conservându-și onoarea.

Tocmai acum vâză Veronic realitatea eu ochii, tocmai acum înțelese încăpâțînarea lui, când se văzu în gondală singur cu brațele întinte, având într’o parte pe sărmanul turc mort, iar în fața lui pe fru moasa Almelaiur, pe gingașa turcoaică îngropată sub valurile apei (

— Trebue să fug din aceste locuri, își zise el și Îndreptând gondola spre mal eși afară și se duse a casă.

A doua zi se și făcu nevăzut din Constantinopol; el veni în Moldova înrolându-ae printre oamenii lui Andonis, care-l făcu șeful lor după moartea precedentului său Chirilis.

— Acum m-am scăpat de mocani, am luat apoi și banii, pot deci să mă duc și eu pe la bordeiul Marioarei ca să văd ce-o fi făcut palicarii mei cu a-cel păgân de Bostan, zise Veronic luând o pușcă și îndreptându-se spre bordeiul Marioarei.

El mergea prin zăpadă și fluera o melodie a bețivilor, resuvenire veselă care nu-i revenea în minte, de cât numai In asemenea momente de bucurie.

O sută două-zeci da galbeni erau în pungă, bun chilipir pe ziua de astă-zi, zicea el din când In când desmierdându-și patul puscei.

Ast-fel merse el vreun ceas și jumătate gândind când la punga cu bani, când Ia Bostan pentru care regreta, că nu-l va găsi în viață. Dar ce-i văzu ochi,, -apropiindu-se de bordeiul Marioarei? Lui i se pare vis. Andonis, celebrul său stăpân să fie ținut și pălmuit de haiducul Bostan? Andonis, care mergea să-omoare pe Bostan să fie acum prins și gata a fi omo-rît de Bostan?? Toate aceste nu-i venea a crede, trebuia însă să ie creadă, eăci ast-fel vedea cu ochi.

— Dacă ceea ce văd o fi adevărat, atunci haiducul va părăsi lumea aceasta, zise în cele din urmă Veronic.

Bostan era încă în ușa bordeiului căsnindu-se să firească înăuntru pe fanariot, apoi văzând că nu va avea puțină trudă pentru a face aceasta, se hotărî să-i omoare afară.

Cum trebuia însă să-l împuște, când stăpânul său Andonis se afla în fața lui Bostan ? De două ori se încercă a da eu pușca în haiduc și de două ori se opri, de ore-ce vedea sigur că va omori pe connaționalul său !

Tot ce-i mai rămânea să facă, era să alerge să se lupte cu Bostan și să-și scape stăpânul, dar unde cuteza î se afla la o depărtare de două sute pași și touși era frică să nu care cum-va să’i zărească haiducul și să se ia după ei.

— A, n’am noroc chir Andonis, esclamă el în cele din urmă. Treci tu partea cea-laltă și lasă-mi pe nemernic să’i ochiesc drept în inimă.

Și după aceea-și rezemă pușca de pamânt uitându-se cu sânge rece cum Andonis se sbătea în brațele haiducului. De o dată însă iată că vede o mână cu un cuțit ridicându-se asupra capu'ui lui Andonis.

— Vai! stăpânul meu e mort, răcni Veronic și ochi mână cu pușca.

O detunătură se auzi după aceea și Bostan căzu numai de cât la pământ.

Atunci Andonis încremenit de mirare o luă ia fugă spre casa lui lăsând în urmă-i pe Bostan rănit la mână și pe toți fanarioții în puterea haiducilor. Bine c’am scăpat, zicea el și fugea de-i scă-păra picioarele.

— Stai, stăpâne, îi strigă însă o voe cunoscută. Andonis își întoarse numai capul, zări pe Veronic și fără a se opri îi zise:

— Fugi palicare, dacă nu vrei să te lovească Bostan cu cuțitul în creștetul capului! ,

— Dar stai și n’ai frică, îi răspunse acesta.

— Frică, frică... zicea Andonis fugind mereu.

— Și stai efendi, că dar am pușca în mână.

— Aruncă Veronie pușca și fugi.

— Ce dracu te-a găsit, că eu nu te știam așa de fricos și Veronie se luă după stăpânul său.

Ei fugiră până nu se mal zăria bordelul și cu toate astea Veronie nu putea să oprească în loc pe stăpânul său.

— Stai efendi, stai, că Bostan a murit, l-am Im pușeat.

La aceste cuvinte Andonis se mai trezi niței, își aduse aminte că Bostan căzu la pământ în urma unei detunături, că nu mai avea nici o putere și atunci stâtu pe loc.

— Bine efendi, se poate să ai atâta frici?1

— Ah, Veronie, era să mă omoare!

— Apoi bine efendi, nu te gândiai și la mine, sau gândeai poate că Veronie ar lăsa vreodată pe chir Andonis ea să fie în primejdie?

— Nu, contez tot-d’auna pe iubirea lui către mine, o ! Veronie, dar Bostan, acel Bastan era să mă.....

Și uitându-se înapoi, o luă Iar la fugi, ca și când l-ar fi urmărit cine-va.

— Dar stal efendi, ce dracu Iar fugi, n’ai văzut că eu am rănit pe Bostan?

— Ds, da, l-ai rănit, zise Andonis, oprindu-se din nou.

— Și ce ziceai stăpâne ci avea de gând să-ți că Bostan?

— Să mi despice capul cu cuțitul!

— Mișelul, es clamă Veronie, îi voiu omori eu și începu să-și frece pumnul

— Dar ceilalți unde sunt? întrebă tot Veronie.

— Ceilalți s’au dus pe lumea cealaltă, respunse Andonis.

— Nenorocire! spune-mi și mie stăpâne toată Istoria, căci zău sunt plin de mirare s’o aflu.

— Să fugim mai întâiu Veronie, să fugim șî a casă îți voiu spune totul!

După aceea amândoi fanarioții se puseră pe fugă unul curios ca să afle cum haiducii au putut prinde pe toți palicarii, iar cellalt vesel că a scăpat de cuțitul lui Bostan.

Torturele.

Venise primăvara. Opt dintre fanarioții prinși ca într’o capcană de haiduci, trăiau încă, iar Bostan care suferise atâta timp, din cauza rănei ce căpătase ia mână,, acum se vindecase la deplin.

— Haide căpitane, să facem ce-om face cu acești spurcați și să ne mutăm în pădurea Corbului căci destul timp pierdurăm ia această visuină, zise haiducul Bujor căpitanului Bostan.

— Bine, rosti Bostan, ne vom strămuta, însă mai întâi,..

Ce vom face mal întâi? întrebară ceilalți.

— Mai întâi vom pune ia cale pe acești fanaroți

— Cum li vom pune la cale ? întrebă tot Bujor.

— Îi vom pune bine, așa cum știu eu.

— Adică să le cioplim gâtul, căpitane, zise Neghină.

— Nu, pronunță Bostan.

— Dar ce să le facem? întrebară ceilalați.

— Asta veți vedea la urmă, te răspunse căpitanul ipS aceea se întoarse spre Cucută și îi întrebă :

— Măi Cucută, tu erai însărcinat cu acei fanarioțî, nu-i așa?

— Da, eu, răspunse acesta.

— Ei bine, ce i-ai auz't zicând ei între dânșii.

— Am auzit multe, căpitane, dar nu am înțeles nimic.

— Cum asta măi Cucută 9

— U te chiar așa; ei vorbiau grecește și eu nu înțeleg clanț.

— Și sunt mulți de tot?

— Numai opt.

— De mâncare le-ai dat în tot-d’auna?

— i-am hrănit întocmai ca pe niște porci și s’au îngrășat chiar și ca niște porci.

— Și ce le-ai dat de mâncare în tot timpul ăsta ?!

— Deosebirea e numai, că în ioc de ghindă ie dedeam pâne.

— Și ei mâncau, ai 9 E, he, ca niște lupi.

— Dar, când te întrebau, ce gând avem cu el, tu ce le spuneai 9

— Le spuneam, că căpitanul a hotărât, dacă cum-va se va vindeca de rana ce a căpătat ia mână, a le da drumul.

— Și ei ce ziceau ?

— In toate diminețele mă întrebau, cum îți merge la mână.

— Iar tu le spuneai.

— Le spuneam, tot mai bine.

— Și atunci el?

— Și atunci ei săriau în sus de bucurie.

— Nerozii, exclamă Bostan. Nu știu ei ci da si eu aș dori viața, este numai ca si ’mi pot răsbuna pe acești relegi uiți, ci daci aș mai dori si trăesc, este numai si pot pune mâna pe cânele Andonis Ah! D-zeule, cum mi-a scăpat din ghiare! nu ’1 puteam străpunge cu cuțitul, înainte ca glonțul lui Veronic si ’mi străpungă mâna ?

— Da, căpitane, mal zise Cucută, și tot acest Veronic, am aflat ei ar vrea si te dea viu în mâna lui Andonis.

— O, nenorocitul, când ar ști de ce moarte are si oioari, s’ar omorî mai d'inainte singur t

— Ia, n’auzi căpitane, cum mai strigi fanarioții, zise Neghină. Ei vor pâine, șl noi nu mai avem de cât ll de toate.

— Si te duci tu mii Neghină până la Peehia, și să aduci un căruț cu pâne, bagi tuși de seamă si nu care cum-va si vii deadreptul pe drumul cel mare.

— Nici vorbă nu-i căpitane.

— iar voi ăști-l’alți, zis Bostan către ceil’alți haiduci, duceți-vi și aduceți’mi pe unui din fanarioți.

— Cum o si ’l scoatem afară, căpitane? întrebară el.

— Veți pune scara.

— Pii atunci vor eși cu toții.

— Dar voi si păziți mă copii. Spuneți-le că Căpitanului îi este mai bine și ci vrea si erte pe fie-care zi câte unui.

— Bine căpitane, răspunseră haiducii și eșiri ou toții.

Bostan, de când se rănise, ședea într’un alt bordeiu mic, pe care îl făcură haiducii lui. Acest bor deiu era ceva mai bine acoperit și avea o sobă bună în care făceau foc, căci frigul supăra mult rana căpttanuui de haiduci.

Indată ce haiducii intrară în bordeiul cel’alt, fa-oarioții începură să strige: pâine că murim de foame,

— Vă vom da pâine, răspunse Cucută, dar mai întâi să vă spun o veste bună.

— Ce veste ? întrebară fanarioții. S’o fi îndreptat căpitanul, nu este așa?

— Tocmai, ziseră haiducii.

— Atunci dar, ne dai drumul astăzi.

— Vă dau, le zise Cucută, nu însă la toți; căpitanul a zis, la câte unul pe fiecare zi, hotărîți așa dar cine o să iasă mai întâi.

Atunci se încinse o bătae între fanariot! și o păruială, încât dacă nu i opria Cucută ar fi rămas toți fără păr și fără ochi.

— Stați bre, că nu mai dau la nimeni drumul.. După aceea puse Cucută scara și se coborî în subterană.

— Numai acela cărui voiu zice să iasă afară, ori cine altul s’ar încerca, va muri.

în adevăr fanarioții aveau cuțite, avea chiar și focuri la dânșii și ar fi putut prin urmare, ca să omoare pe Cucută când îi văzură între dânșii șl cu mâna goală. Dar nu cutezau! Ar fi omorît pe unul și ei ar fi murit toți. Din contra fanarioții se purtau bine cu Cucută; ei îi dădură toți banii ce aveau la. dânșii, ca să mijlocească ia căpitanul liberarea lor.

— Eși tu afară, zise haiducul arătând pe unui; dintre ei.

Fanariotul sui scara, lăsând pe ceilalți înăuntru. După dânsul eși și Cucută luând și scara do la subterană.

— Va să zică rămâneți sănătoși voinici și vă mulțumesc, zise fanariotul, după ce se văzu la aer liber și voi să iasă pe ușă afară.

— Ho f prietene, da mai stai, nu te grăbi așa mult, îi zise Neghină, apucându-l da mână. Trebue mai întâi să te vadă căpitanul, ca să știe cine a eșit astăzi.

Și haidnciî înconjurăadu-l îl duseră după poruncă în bordeiul în care ședea Bostan.

— Iată căpitane, ziseră haiducii, presentftnd pe fanariot. Acesta s’a ales pentru ziua de astăzi.

— Foarte bine, răspunse el, duceți-vă asum de înroșiți frigarea cea în foc.

Haiducii executară ordinul.

— Cucoane, sărut mâna, eu pot acum să plec nu-i așa? întrebă fanariotul, cam încurcat de cele ee vedea.

— A, nu prietene, il opri Bostan. Nu trebue să pleci tu, te voiu trimite au.

— Da de ce cucoane te mai ostenești, bunătatea d-voastră e prea mare.

— Nu, de loc prietene, îmi fac datoria de creștin.

— D-zeu să vă ajute cucoane.

— Amin, prietene.

— Așa dar rămâi sănătos cucoane, eu plec.

— Nu, nu, îi zise Bostan punând mâna pe eL Vei sta aici, unde vrei să te duci?

— Am de gând să mă duc tocmai la Constantinopol și de acolo la sfântul Munte, unde am să mă fac călugăr 1

— Tu călugăr ?! dar cine a mai văzut drac călugăr?

— Zău cucoane, am să plec.

— Bine, dar eu voia să te trimet ia alt loc.

— De cucoane, dacă d-voastră voiți, voia merge șl în altă parte, numai când voiu pleca?

— Uite, chiar acum.

— Și unde anume cucoane, dacă nu vă este ca supărare.

— Unde? pe lumea cealaltă, prietene.

Fanariotul făcu o săritură în sus.

— Vai de mine, vreți să mă omorîți! exclamă el.

— Taci din gură mișeluie, îi zise Bostan. Puteai tu să crezi, eă vei scăpa vre odată viu din mâna mea? O nenorocitule, vei vedea acum ce fel de moarte te așteaptă.

Apoi întorcându-se către haiduci, ie zise:

— Măi Bujor și Neghină, aduceți-mi cuțitul cel mare și trântiți pe acest spurcat la pământ.

Haiducii îi aduseră cuțitul si înti’un minut întinseră pe fanariot la pământ. Atunci Bostan îi reteză numai decât picioarele amândouă de dincolo de genuchi. Sângele începu să curgă pârae stropind fața tiranului Bostan, fanariotul mai scoase câteva țipete amestecate eu niște surde oftări și leșină!

— Măi Ntghină, adu-mi frigarea mai curând că moare neisprăvit, strigă atunci căpitanul haiducilor.

Neghină se repezi într’o fugă afară și ’i aduse frigarea care scânteia de roșie ce se făcuse. Bostan o luă cu un clește în mână și ridicând piciorul tăiat al fanariotului i-o băgă în interiorul osului. Măduva la contactul ferului ars, începu să sfârâe și să scoată fum, pe când Bostan învârtie mereu frigarea, fără a simți cea mai mică neliniște.

Fanariotul până acum leșinat, la această nouă tortură începu să ragă ca un bou și să se sbată în toate părțile.

După ce frigarea s’a răcit, Bostan o dete ca s’o înroșească iar. Cinci minute numai trecură și ea era gata. Bostan o luă și o înfipse în cellalt picior, dar fanariotul de astădată nu făcu nici o mișcare nu scoase nici un gemet; el era aproape mort

Bostan văzându-l că nu mai simte nimic, înțelese că trebue să fi murit și zise haiducilor să facă o groapă în pământ.

După ce groapa a fost săpată, luară eu toții pe sărmanul fanariot și aruncându-l înăuntru îl astupară eu pământ

Cunoaștem mai multe torturi comise de Bostan, de acest om devenit tigru, dar aceste, prin care își’ ilustrează mai mult haiducia sa, sunt cele mai teri bile. In adevăr, mult rău îi făcură fanarioții, mare foc aruncară în inima Iul, însă și dânsul crunte rlsbunări mai ciuta! f Prin crude torturi îi mai trimetea pe lumea cea-laită ! 1

Ziua a doua după prima tortură era luni. Fanarioții, cari mai rămaseră în număr de șapte, așteptau cu nerăbdare ca să vadă cina va fi norocosul, care va scăpa pentru ziua aeeasta. Sărmanii, când ar fi știut ce fei de seăpure îi așteaptă, n’ar mai fi dorit să iasă niciodată din subterana în care erau Închiși î

Cucută se arată numai de cât la ușa subteranei și aruncând scara se aruncă înăuntru.

— Pe unul din voi, răspunse el.

— Să ies eu astăzi, zise unui din ei, rugându-se da CucutS.

— Nu trebue să ’mi spui tu, că nu mă iau după gura ta; am si dau drumul cui mi-o plăcea mie.

— Bine voinicule, nu te supăra, eu numai te Întreb.

— Să nu mă întrebi, ți-am spus odată că o să scăpațî eu toții, de ee dar mă tot zăpăciți, sau voiți să nu mai dau la nimeni drumul și să vă las să muriți de foame?

— Nu voinicule, strigară atunci fanarioții și se repeziră cu pumnii la compatriotul lor.

— Haide tu, li opri Cucută, arătând pe unul și făcându-i semn să iasă sfarâ.

— Eu, Întrebă fanariotul perdut de bucurie.

— Da, tu, respunse Cueută.

Fanariotul sui numai de cât seara și eși In bordeiu. unde 11 așteptau ceilalți haiduci, ca să-l Inhațe și să-I ducă lui Bostan. Dar fanariotul îndată ce se văzu tn bordeiu și zări ușa deschisă, fără a se uita în Jurul său, se repezi afară spre a fugi.

— A! bine că mă văzui odată scăpat, zise ei tu-iind-o pe ușă.

Atunci Neghină, care se afla chiar lângă dânsul îi apucă de pept și îl oori în loc.

— Ce vrei să faci bre? 11 întrebă acesta.

— Nimic, respunse fanariotul, voiu să mă duc acasă.

— PSi ho, prietene, că mai ai Încă de lucru, nu te grăbi așa de m Ut. Întâi ai sâ te duci ia căpitanul.

— Dar ce să fac acolo?

— Ai să te duci la căpitanul, strigară haiducii și luându-l pe sus îi trecură îu bordeiul în care ședea Bostan.

— Ei copii, pe acesta ați aies pentru tîua de azi? întrebă căpitanul haiducilor.

— Da, răspunseră ei, pa acesta.

— Bun, desbrăsați-i acum cu pielea.

Haiducii făcură astfel.

— Luați-l acum și puneți-i picioarele la cap.

Bujor și cu Neghină apucară pe fanariot și într’un minut îl făcură ghem.

— Aduceți-mi euțitui, zise după ceea Bostan.

Cusuta ii dete și căpitanul h ducilor fără cea-mai mică milă îi lovi în șira spinărei.

Fanariotul făcu o sforțare, ca sâ scape și începu să strige de răsuna bordeiul, dar Bostan îl mai lovi încă odată și șira spinărei se desprinse în iocui acela-

— HoțuSe, aa’ai omorît, strigă muribunda victimă și se mai încercă încă odată ca să scape.

— Țineți-l bine mâi copii, zise Bostan ia cei doi haiduci cari țineau ghemuit pe nenorocitul fanariot.

— N’avea nici o frică căpitane, de i-ar veni și dracu în ajutor tot nu-l poate scăpa din mâinile noastre.

După aceea Bostan îi mai lovi cu cuțitul pe șira spinării, astfel că i-o tăie în vre-o cinci bucăți.

— Dați-i acum drumul băeți, zise Bostan după ce se gândi că i’a chinuit destul. Dați-i brumul, e să se chinuiască și singur.

Haiducii îi sloboziră.

Fanariotul vâzându-se scăpat din mâna haiducilor și de cuțitul lui Bostan vru să se scoale în picioare cu toată durerea ce simțea, dar unde putu 1 Abia voi să-și ridice capul și scoase un țipăt, care s’ar fi auzit ia o depărtar de un ceas. Ei își aplecă capul la picioare și căzând jos începu a se tăvăli ca un șarpe când îi fârîini capul și să strige : Mamă! mamă!..

Noaptea Bostan dormi liniștit, ei nu visă decât răsbunarea în contra inamicului său de moarte Andonls, Când zorile zilei se iviră, căpitanul haiducilor se trezi șî singur în bordeiul său se rugă în timp de o oră lui Dumnezeu, ca să-l ierte, dacă greșește, dacă se arată prea crud către semenii săi.

— O, Doamne! singur cred că voesti să pedepsești pe acești nelegiuițl. să arunci urgia ta asupra lor și că chinul ce astăzi ie fas nu este altceva de cât o voință a ta!... Și ce chin poate fi Doamne mai mare de cât chinui ce ai aruncat în peptul meu? Șl cine oare în lumea aceasta îmi va mai putea da pe Marioara ? !...

După aseste cuvinte Bostan se sculă din genunchi și aruncându-se pe patul său își acoperi capul între mâini și începu să plângă din nou.

Rugăciunea îi liniștea din când în când sufietuî, îi mângâia speranța și atunci se căia de crimele ce comitea; dar Îndată apărea în mintea lui imagina dulce șl frumoasă a iubitei sale, îi apărea surâzândă eu buzele întredeschise gata a primi sărutările amantului ei și atunci ochii îi scânteiau, inima i se împetria și setea iui cea mai mare era moartea, torturele!

Când haiducii intrară in bordeiul lui Bostan îl găsiră tot cu capul între mâini și tot plângând.

— Căpitane ee ai ? îl întrebară ei.

— Nimic voinicilor, le răspunse el.

— Dar de ce plângi.

— Ori-ce om fraților, în viața lui are și minute de durere, de lacrimi, căci nimeni nu este fericit pe acest pământ. Atât cel rău, cât și cel bun se plâng în contra soartei lor; unul caută fericirea în fără-de-legi, iar celalt într’un mormânt negru!

— Dar bine căpitane, zise unul dintre haiduci, D-ta ai în mână pe cel fără de-Iege, răsbună-țî asupra lor și te vei împăca..

— Niciodată, dragul meu, nu se va putea împăca sufletul meu ! Răsbunarea pentru mine nu e de cât o alinare a chinului grozav care mă torturează în Secaro noapte; a durerei fără sfârșit ! Voi știți am spus chiar în cea dintâiu noapte a adunărei noastre, că colo, în bordeiul cela sub care dorm ne-legiuții fanarioți, aveam o floare a Inimii, crescută ia răcoare și udată de rouă nopții! Am Iubit această floare și am jurat că o voiu purta totdeauna la sânul meu! 0 ! Dumnezeule ! de ce nu ’mi-ai ajutat ?

Și Bostan întrerupându- și vorbirea se lăsă a fi purtat de gânduri, când de odată se ridică în picioare și-și trage cuțitul dela brâu.

— Ce ai căpitane? strigară atunci haiducii.

La acest strigăt Bostan se uită ia dânșii și băgând cuțitul în teaca lui șezu iar pe pat esclamând :

— Nenorocit ce sunt!

— De ce ai scos cuțitul căpitane? întrebă din nou unul din haiduci pe căpitanul său.

— Voiam să vă omor, răspunse el.

Haiducii se retraseră înapoi; în adevăr căutătura ce le aruncă atunci când ’i întrebară ee are, era atât de pătrunzătoare încât un Cor rece trecu prin corpul tuturor.

— Și de ce voiai să ne oaaori căpitane? întrebară haiducii.

— Iacă un minut d’ar fi mai trecut și ați fi fost morți cu toții.

— De ce căpitane, întrebară din nou haiducii.

— Sunteți șeapte, eu eram unul și sunt așa de sigur că vă omoram, că vă spintecam pe toți ta mai puțin de un minut.

Haiducii se uitară unul la altul și mai făcură însă un pas înapoi.

— Căpitane, de ce, pronunțară ei.

— N’am vorbit eu eu voi?

— Da, căpitan, al vorbit aproape un ceas.

— Pe urmă ce-am făcut?

Pe urmă, nimic. Te-ai întors către D-zeu întrebând de ce nu ți-a ajutat fi al tăcut.

— O, Dumnezeule! mare-i puterea ta, poate vreodată vei învia-o și pe dânsa din mormânt șl 'mi vei da-o iar în brațele mele!

Haiducii se uitau mereu unul la altul șl mirați cu totul de strania purtare a căpitanului lor, șl de cuvintele lui aproape neințelese pentru dânșii, nu știau singuri ce să zică.

Bostan înțelegând aceasta le zise:

— Ei bine, știți fraților, de ce am voit să vă omor ?

— De unde să știm căpitane, răspunseră haiducii,

— Iată pentruce; mi s’a părut că voi sunteți fanariot i.

— Căpitane aiurezi!

—Nu, mi s’a părut că sunteți fanarioțî și că în mijlocul vostru aveați pa Marioara. Ea mă uitam ia voi ea sa vad ce aveți de gând sS faceți, iar când văzui, că voiți să fugiți cu dânsa mă sculai în picioare și privind pe Marioara care se uita tristă la mine, mă gândeam pe cine să lovesc mai îotâiu cu cuțitul. Atunci......

— Atunci? îi întrerupseră haiducii mirați.

— Atunci voi ați strigat ia mine, v5am cunoscut vocea, m’im trezit din acel somn în care căzui și uîfcându-mă la voi, recunoscui numai da cât greșala ce era să fac.

— O, căpitane, esclamară acum haiducii atinși până la suflet de durerea căpitanului iar. Când o sâ t vedem fericit?

— Fericit de aci înainte eu nu mai pot 8, dar mă voi simți ușurat atunci când îmi voi putea răsbuna asupra blestemațiior fanarioți.

După aceea îndreptându-se spre Neghină îi zise:

— Dute și-mi adu pe unul din acei închiși.

Neghină execută ordinul și pesta un sfert de oră aduse pe un fanariot de o statură mare șî gras cu toată închisoarea și neindestulares de mâncare.

— Sărut mâna cuconașule, zise fanariotul intrând înăuntru! am venit să vi mulțumesc pentru bunătatea ce ați avut de a-mi da drumul, căci zău era aproape să mor în acel beci. Sărut mâna dar cuco-nașule și Dumnezeu să vă ajute.

— Mulțumim d-tale prietene, îi răspunse. Bostan.

După acesta cuvinte fanariotul se încercă să iasă afară.

— Dar ho, prietene, îl opri căpitanul haiducilor apucându-l de păr. Unde vrei să te duci?

— Voiu să mă dus acasă cusonașule, sărut mâna

— Să te duci acasă? o nenorocitule, vei vedea acum care-ți va fi casa.

Dupe aecea spuse la doi din haiduci da trânti pe fanariot la pământ.

— Adu-mi curând cuțitul, zise sl lui Neghină.

Cuțitul i se dădue numai de cât.

Bostan stătu câte-va minute gânditor calculând a-treia tortură.

— Marioaro, uite-te acum din ceruri și vezi dacă iubitul tău știe a te resbuna.

— Cuconașule, iartă-mă, răcni fanariotul.

— Nici un cuvânt, și zise Bostan tăindu-i unul din mușchii spinărei. Sângele începu să isvoreascâ și fanariotul se sbătea ea o svârlugă în mânele haiducilor.

Bostan cu sângele său cel rece tăie și cel-l’ait mușchiu lăsând să se vază oasele !

Fanariotul gemea ca un taur rănit...

— Aduceți-mi curând doi pumni cu sare măruntă, zise Bostan.

Vasile din Puteni execută numai de cât porunca dată.

După ce căpitanul haiducilor luă sarea presără spinarea fanariotului turnând atâta sare în cât sângele încetă d’a mai curge cu furia de mai înainte. După aceea ’i tăie amândouă mâinile șl ridicându’l în picioare ’i dădu voie, ca să se ducă acasă.

Fanariotul văzându-se la aer liber, văzându-se scăpat din mâna haiducilor o rupse la fugă și fugi ca și când n’ar fi avut nimica. Cinci minute o ținu el într’o fugă continuă când bîruindu’l durerea căzu la pământ Sângele începu să curgă în cantitate mar

— 110 -mare și tocmai acum începea să siniță grozava durere.

— Ah, de-ași ajunge ia Andonis, zicea ei, ca să mor într’o casă pe un pat

El făcu o sforțare, spre a se scula, dar neavând pe ee se sprijini, nu numai că nu se putu ridica, ci îndoindu-și spinarea sângele începu să țâșnească și nenorocitul fanariot leșină.

— Cucută, zise Bostan haiducului său, du-te de vezi unde s’o fi prăbușit acel nelegiuit De ’1 vei găsi adu’l înapoi.

— Da d’o fi mort?

— Să'l aduci mort.

Peste o jumătate de ceas Cucută se întoarse cu fanariotul pe spate. El era mort

A doua zi de dimineață Bostan pregăti a patra tortură. Era Duminică, soarele răsărise pe orizontul senin, șl drăgălașele lui raze furau iute mii de să' rutări după fața fragedelor flori.

— Haide Neghină, date de-mi adu încă unul din fanarloțl! Ah ! de ce nu am putere să pui mâna pe toți fanarioțil din țară ?

— Căpitane, răspunse Neghină, este un fanariot slab și cam bolnăvicios, ’mi-e frică să nu moară, n’ar fi bine să’l aduc pe dânsul astă-zi.

— Să moară de moarte bună? zise Bostan, cum se poate, adu’l aici curând să’i arăt eu cum mor mișeii și nelegiuiții ca dânsul.

Neghină se duse la subterană și aduse căpitanului ;pe fanariot.

— De unde a scos această pocituri? întrebă Bostan pe haiduc.

— Dintr’un mormânt, răspunse fanariotul.

— Taci nelegiuituie, răcni atunci căpitanul haiducilor, ai încă cuvânt să te plângi că ai fost închis în mormânt! A, câne, gândeai că Bostan vă va lăsa să scăpați nerăsbunați ? Ei bine, să te pregătești de moarte.

Vai de mine; dar ce am greșit eu, de ce să mă omorâti? întrebă fanariotul.

— Neghină, zise Bostan, unde ai pus vergeaua de pușcă ?

— Care vergea căpitane? întrebă acesta.

— Vergeaua cea care se frânsese. Ți-am dat-o ție, ca să o strângi.

— ’Mi-aduc aminte căpitane, este în bordeiul cel-Jalh

— Focul e făcut?

— Se poate, nu se făcuse nici ziuă, când Bujor așeză cazanul cu mâncare.

— Atunci dă fuga și pune vergeaua în foc.

— Cât trebue s'o țin?

— Până se va înroși.

— Bine.

Neghină se duse numai de cât în bordeiu, luă vergeaua și o puse în foc. Zece minute o ținu și începu să schinieeze.

— Iacă căpitane, apuc’o cu cârpa că te va frige

Bostan o luă în mână.

— Acum țineți bine pe acest fanariot, ca să nu se miște.

Trei din haiduci îl apucară strângându’i între brațele lor.

— Țineți-i capul în sus.

Bujor, care venise să asiste la tortura de dimi neață îi pironi capul pa spate, spre a nu’l mai putea mișca.

Atunci Bostan băgă scânteetorul fer în urechia nefericitului fanariot, ast-fel că străpunse prin ure-chia cea-l’altă!

Un fum negru, un miros urât umplu tot bordeiul și victima fără a mai pronunța un singur cuvânt muri la minut.

— Câți fanarioți au mai rămas? întrebă Bostan a doua zi.

— Patru, răspunse Vasile din Puteni.

— Ia aduceți-mi unul din voi lespeda cea de piatră.

Neghină și cu Cucută se duseră afară și aduseră

o piatră, care cântărea la vre-o 100 ocale.

— Adu-mi acum și crăcanele.

Cucută ’i aduse numai de cât o crăcană țeapănă.

— Ia legați cu o funie această piatră, zise după aceea Bostan.

Haiducii se supuseră.

— Treceți funia prin cârlig.

— Bine, dueeți-vă acum și-mi aduceți încă unui din fanarioți.

Neghină dete o fugă și peste puțin se întoarse cu fanariotul.

— Am ales pe aceasta pentru astă zi, căpitane.

— E bun și acesta, răspunse Bostan.

— Dar ce aveți de gând să faceți, de m’ați ales pentru ziua de astăzi ? întrebă fanariotul cu un ton prefăcut, căci începu să înțeleagă, că ei pregătesc un joc crunt cu viața lui.

— A, nimic zise Bostan,

— Dar piatra asta pentru ce ați atârnat-o.

— Avem un rămășag prietene.

— Ce rămășag ?

— Eu m’am prins cu voinicii ăștia, că vei putea să ții pe piept această piatră.

Fanariotul se îngălbeni ca ceara și începu să tremure.

— Vai de mine o să mor, stânca asta e mai grea ca pământul.

— Taci din gură prietene, eu mă prind pe ori ce că, ve-i ține pietricica acesta pe piept și nici nu vei simți vreo greutate.

— Cuconașule cum văd vrei să râzi de mine.

— A, nu să mă ferească D-zeu, nu voiu de loc să râd de tine.

— Atunci dar glumești.

— Glumesc? De când sunt eu n’am glumit nici odată.

— Dați-mi dar drumul ca să mă duc acasă, căci vă spun drept, am copii și nevastă și o fi plângând acum după mine.

— O să-ți dau drumul, se poate să nu-ți dau; să-ți încerc mai întâiu pieptul.

Fanariotul văzând ce-l așteaptă căzu în genunche și începu să se roage.

— Ridicați piatra, zise Bostan la doi din haiduci.

— Bujor și Vasiie din puteri traseră de funie și piatra se ridică.

— Acum, tu Neghină și ou Cucută așezați pe prietenul nostru Ia pământ și băgați de seamă ca pieptul să-i vie tocmai sub piatră.

— Amândoi haiducii făcură după cum le porunci căpitanul lor.

— Lăsați acum băieți piatra încetinel.

— Cucută și cu Neghină deteră drumul funiei și piatra se lipi strâns de pieptul fanariotului.

— Fie-vă milă, răcni fanariotul disperat

— Hai băieți nu stați, slobozițl mereu câte niței, câte nițel.

Pieptul fanariotului începu să trosnească, piatra se lăsă mereu și vietima fără a muri deodată, striga de răsuna bordeiul.

Cinci minute dură acest chin și piatra sdrobind pieptul cu totul, fanariotul muri in urma unei dureri atât de crunte.

— Acum e gata, zise Bostan luați-l și îngropați-l

O oră în urmă fanariotul era îngropat și nimeni

nu mai vorbea de crima comisă, afară de sângele, care spălase pământul și stropise fețele celor opt haiduci.

In cinci zile cinci feluri de torturi fură alcătuite de nemilosul Bostan și cinci din fanarioți părăsiră lumea și mârșava lor viață.

Haiducii cari ia început se cam înspăimântară de atâtea cruzimi comise de căpitanul lor acum începură a se deprinde cu ele, și cine nu s’ar fi deprins eu niște asemenea măsuri luate în contra unei lepre de care trebuia să scape nenorocita Românie.

— Haide băieți, aduceți-mi și pe celălalt fanariot, zise Bostan după ce se scoală din> somn. Marioara în astă noapte era mai voiasă ea totdeauna. Râdea mereu, mă strângea mereu în brațele sale și eu o sărutam mereu. Oh, dacă zorile nu s’ar fi ivit, daci noaptea era mai lungi aș fi mai stat încă mult cu dânsa!

— Așa e căpitane, ea este mândri de amantul el, ea vede eum el știe să o răzbune, zise Bujor.

— Da, acasta e singura putere ee am, atât mai pot și eu face pentru dânsa, pronunță Bostan cu un ton melancolie.

— Neghină, zise după aceea haiducului care purta acest nume; du-te și-mi mai adu pe unu din nele giuiți.

Neghină se duse numai de cât în bordeiul celălalt puse scara și se coborî în subterană.

— Bine al venit palicarule, stigară fanarioții la vederea haiducului, cui o să dai astăzi drumul ?

Neghină puse mâna pe unul din el.

— Vino tu după mine, zise el fanariotului și urcă scara.

După ce eșiră amândoi, haiducul trase seara și apucând pe fanariot de mână, îi zise!

— Vino, căci trebue să te vază căpitanul

Fanariotul de și ar fi voit s’o rupă mai curând la’ fugă, să se ducă la Andonis și să-i spue cele întâmplate, se supuse cu toate astea, căci nu avea încotro.

— Ai dracului au mai fost tovarășii mei, zicea el în gândul lui. Vorba noastră era că ori cine ar seăpa să se dueă și să dea de știre lui Andonis ca sa ne scape mai curând din acei beciu în care eram închiși.

— Haide, intră p’aci înăuntru, ori ești chior, îi zise Neghină îmbrâncindu-l în bordei.

Fanariotul intră.

Atunci începu pentru dânsu o tortură îngrozitoare în ghiarele căreia lăsă mârșava sa viață semnalată prin atâtea crime.

După ordinul lui Bostan, patru din haiduci îl apucară de mâni și picioare și începură să-i întindă. Ei trăgeau eu o putere haiducească și membrele trosnind începeau a se deslipi! In zadar răcnia fanariotul, în zadar pomenia de frica lui D-zeu1 Haiducii nu încetau de a-l svâcni mereu. Cinci minute dură acest chin și mânele se desprinseră cu totul. Mai rămânea acum picioarele, căci ele ttind mai tari nu avură nici o deraiate din locul lor natural.

— Adu cuțitu, măi Vaslîe, zise Cucută tovarășului său.

— Ce vrei să faci ? îl întrebă Bostan.

— Să taiu peiea de care se mai țin mânele spurcatului.

— Nu e de trebuință, să-i lăsăm mânele ca să nu zisă pe urmă că noi i le-am tăiat. Te du însă Vasile de ’mi adu ciocanu cel mare.

Vasile se supuse și într’un minut îi aduse ciocanul.

Bostan îndoi genunchiul fanariotului și punând pe un haiduc a ’1 ține, îl isbi așa de tare încât rotila genunchiului crăpă în trei. El voi să loviască și în cel-l’alt genuncbiu, dar victima biruită de durere își dete sufletul.

A doua zi era Mereuri ; Bostan se sculă de dimi> neață și chemă pe toți haiducii.

— Ascultați fraților, le zise ei, primăvara a venit și soi stăm însă tot aci. Dacă esre cumva ar afla. cârmuirea de noi, dacă ar cunoaște ea omorurile noastre, nu-i așa că vom peri cu toții ?

— Dar de unde o să afla căpitane ? întrebă unul din haiduci.

— Asta e adevărat, dar ori-cum mie mi-e frică de acel Andonis. Apoi întorcându-se către haiducul Tudor îl întrebă:

— Așa dar zid că ei e tot bolnav ?

— Astă noapte i-a fost puți a mai bine, zise Tudor, un haiduc scurt și gros.

— Acum te duci tu singur la ei, uu-l așa ?

— Da, eu îndată ce am aflat că s’a îmbolnăvit, după cum mi-ai zis, m’am dus fuga ia Galați, m’am îmbrăcat ca ciocoii și când Veronic veni la Galați ca să caute un doctor eu îi eșiiu înainte. „Ce ai? l-am întrebat, după ce m’am uitat câtva timp în fața iui. „Cum ce am“, îmi zise el. „Mă erți domnule", îi răspunsei eu din nou, dar sau că ceeace văd este adevărat, sau câ mă înșel cu toată învățătura mea de doctor.

— Cum mata ești doctor? mă întrebă Veronic.

— Atâta lucru putui și eu să învăț îa viața mea îi răspunsei.

— Și ce zici că vezi ia mine?

— Nimic mai muit decât un fel de bucurie amestecată cu o neliniște mare și dacă îmi dai voie îți pot însă spune că astăzi nu mai departe ți s'a întâmplat ceva.

— Bravo, Tudore, strigi atunci Bostan, tu ești plin de înțelepciune

— Și fanariotul ce ’ți-a zis după acea? întrebă Vasile din Puteni.

— EI, urmă Tudor, stând câteva minute gânditor, după aceea îmi zise:

— Cucoane doctor, stăpânul meu e bolnav, poți veni mata, ca sS-l îndrepți?

— Cum nu, îi zisei, eu sunt tare în meseria bir.

După acea mă (uă cu dânsu și mergând ia otelul unde trăsese, ne suirăm în trăsura care era gata și ne-am dus la afurisitul Andonis.

Când ara ajuns acolo era târziu de tot; trecuse miezul nopții.

— Poftiți înainte, îmi zise Veronic și trecând printr’o sală, intrarăm într’o odăiță mică. Aici zăcea pe un pat Andonis, cânele care scăpase de cuțitul tău căpitane.

— Iată bolnavul îmi zise Veronic și începu să vorbiască cu stăpânul său grecește.

— Eu mă apropiaiu de fanariot...

— Și ce ’i-ai zis ? întrebă Neghină, întrerupăndu-l din vorbă.

— Nu ’i-am zis nimica, urmă Tudor. Știti că ea ud fost cinci ani slugă la un doctor mare din Iași.

— Da, fiindcă mi-ai spus aceasta, te-am trimis și eu, ca să faci pe doftorul, zise Bostan.

— Ei bine. continuă Tudor, făcui și eu cum făcea stăpânul meu.

— Cum făcea stăpânul tău? Întrebară toți haiducii mirați.

— Ii apuca de mână, răspunse Tudor. Dacă ați băgat de seamă, omul are o vână în partea de dedesubt a mânei. Stăpânul meu, după cum băgaiu de seamă, punea degetul pe acea vână și număra: „Ena, duo, tria.....“ după aceea scotea ceasul și se uita.

— Ei vezi, îi opri Bostan, tu nu aveai ceas pe ce să te uiți.

— Dar nici nu trebuia căpitane, căei când doctorul se uită la ceas este ca să ție minte peste câte ceasuri o să moară. Doctorul stăpânul meu, care de altminteri era un doctor prea bun, nici odată nu greșia; ori de câte ori lua mâna hoinarului, număra mereu îa numere grecești din cari nu ’mi aduc aminte de cât: „Ena, dio, trio,..“, după aceea îl vedeam că se uita Ia ceas, și se uita timp mult vezi, făcea socoteala peste câte ceasuri o să moară, apoi închidea ceasul zicând: „Hâma.

— ȘI bolnavul se îndrepta ? întrebă Cucută.

— Îndrepta ? respunse Tudor, apoi dacă ar fi fost ca să se îndrepte, nu s’ar fi mai uitat stăpânul meu Ia ceas. El trăia mult vro-o douăsprezece ceasuri încă, ș’apoi muria.

— Când am pus mâna mea pe a Iui, ce să vezi bădiță, mâna acestui fanariot svîenia de nu puteam s’o opresc. O i dacă ia toți fanarioții o fi svîcnind astfel vinele apoi halal de dânșii.

— E bolnav greu, zisei eu și începui să numerer pe românește: „Un, două, trei, patru.-" și numărat până ia zece. La ceas nu trebue să mă uit, zisei după aceea, ca să le dau nițică inimă ; am înțeles toată boala. El bine știți ce avea fraților? el ardea tocmai cum arde un cuptor când e gata să arunci pânea. Avea friguri. Știi astă vară că așa ardeam și eu, când mă prinsese frigurile. Friguri avea dar și el, eu îs apucaiu, când l'a întors în căldură șl îmi închipui, că trebue să fi avut și frig.

— Nu-i așa că mai înainte a tremurat ca varga de frig ce i-a fost? întrebai pe Veronîc.

— Da, tocmai, cucoane doftor, respunse el.

— Trebue să știți, zisei eu, că boala asta a venit dintr’o frică mare. Și dupe aceea îi apucai iar mâna.

— O! mi-e frică, parcă ar fi voit să îi omoare cine-va.

— Da, cucoane doftor, strigă atunci bolnavul m avut frică mare, niște hoți era să mă omoare. Și întorcându-se către Veronic, îi zise aste două vorbe : „Evgheiatro8!1 sare dacă na mă înșel, va să zică: Bravo doftor.

— De atunci mă duc în toate zilele și în toate nopțile de îi caut ia mână și îi mai dau câte o băutură. Nu voiam sX-i îndrept, căci așa îmi-a zis, eri insă mi s’a înfundat Iată ce nai-a zis Veronic:

— Cucoane doftor, sunt mai multe luni și stăpânul meu nu s’a mai putut îndrepta de aceste friguri îndrăcite, de aceea mâine mă duc ia Gaiați să aduc un ait doftor.

— in zadar m’am încercat cu tot felul do vorbe, ca să îl fac să mai aștepte, cu nădejde că o să se vindece, el nu voi să asculte nimic. Vezi bine, eă acum când va aduce un doftor cu pricepere, îi va scula numai de cât.

— Dar cum? întrebă Cusută cu mirare, tu ai fi putut să-l îndrepți?

Da, ori când îmi era în mână, ea să-l omor.

— Nu, zise Bostan, eu trebue sâ-l prind viu și să-mi resbun asupra iui.

După aceea se îndreptă, spre doi din haiduci și ie zise:

— Mergeți băeți și-rai aduceți pe unui din fana-rîoți.

Haiducii se duseră și îi aduse îndată pe unui din prisonieri.

— Trebue să isprăvesc curând cu el, zise Bostan și apropiindu-se de fanariot îi astupă cu amândouă mâinile gura și nasul.

Fanariotul mai întâia se înroși ca focul, plămânii i se umplură și oprindu-i-se circulația muri asfixiat.

— Acum faceți un foc mare, zise Bostan haiducilor.

Bujor și cu Neghină făcură afară un foc punând atâtea ieaine, ca când ar fi voit să frigă o turmă cu oi.

— Căpitane, zise Bpjor, focul arde mereu, ce să facem cu el ?

— Mergeți de rai aduceți și pe cel din urmi nelegiuit, zise acesta.

Fanariotul fu adus numai de cât.

—Ia trăgeți mai băeți tot jăraticul sub salcâmul asta, zise după aceea Bostan.

Haiducii făcură astfel.

Atunci Bostan legă pe fanariot cobză, de un par lung și sprijinindu-l de salcâm începu să-l învârtească deasupra jăratecului.

Abia îl învârti de trei ori și ochii fanariotului plesniră de căldura focului.

— Măi Tudore, zise Bostan, adu-mi vre o doi pumni cu ardei pisat.

Tudor îi aduse și Bostan începu a presăra pielea victimei cu ardeiu.

— Da ce strici căpitane ardeiul pe pielea acestui spurcat, lasă-l acolo că moare, întrebă Vasile din Puteni.

— Tocmai de asta fi pun ardeiu, răspunse Bostan, ea să nu moară curând.

Și căpitanul haiducilor învârtea mereu pe fanariot

d’asupra jăratecului și-l presera mereu eu ardeiu.

Jumătate de ceas dură acest chin pentru nefericitul fanariot și el muri!

Acum fraților, haideți să fugim în pădurea Corbului, zise Bostan. Aici nu mai putem sta, ș’apoi nici nu avem ee face aici. Haidem fraților, căci primăvara a venit și primăvara este vremea haiducilor. De acolo, din pădurea Corbului, noi ne vom arunca ca corbii asupra nelegluițtior și ca corbii vom rupe din carnea lor!

Andonis comandantul poterei.

După ce Veronic văzu că nu face nimic cu doctoru pe care la început îi admira așa de mult, a doua zi se duse ia Galați și aduse un doctor, care văzând boala lui Andonis, în două zile îi făcu sănătos.

O săptămână mai stătu Andonis după vindecare pe moșia Rediu, până ce se întremă bine, căci slăbise cu totul și după aceea îșt vându moșia, vându tot ce avu și se duse la Galați

Aici prin protecțiunea sa, pria aurul său, fraticidul, călăul Marioarei și al femeei sale reuși a se face comandantul poterei

Sceleratul fanariot voia în ori-ce mod să’și răsbune asupra iui Bostan; el ar fi sacrificat tot numai să-și iasă la scop.

In prima zi când luă comanda poterei ven cu două-zeci de poterași la bordeiul lui Bostan, ea să pue mână pe el și să'l aducă la Galați, Abia însă ajunse la bordei și nu găsi de cât niște ruine și două cadavre putrezite ; erau acele a celor din urmă fanarioți.

Trist și palid se întoarse Andonis din acel loc, in care era să’și lase viața, din acel loc care se spală mai în urtnă cu spurcatul sânge al consângenilor sâi.

— Acum când sunt comandatul poterei, acum când am toată puterea în mâna mea, zise ei, voiu trimite oameni pretutindeni și voiu afla numai de cât cuibul acestor hoți cari se numesc haiduci.

După ce comandantul poterii ajunse la Galați chemă numai de cât pe Veronic, locotenentul său și ’i zise.

— Veronic, pregătește-te de drum.

— Și unde am să mă duo stăpâne, întrebă fanariotul.

— Te vei duce mai întâiu prin tot ținutul acesta ca să'mi afli unde s’a așezat acel Bostan cu oamenii lui. Ia cu tine zece poterași, și mâine să-mi aduci răspunsul, căci dacă s’ar fi depărtat de locurile acestea, să știu ca să iau alte măsuri. O! mii de draci să Intre în sufletul meu, dacă nu’mi voiu răzbuna pe dânși !.. Haide Veronic, du-te, fă ce ți-am poruncit.

Veronic se supuse fără a mai răspunde nici un cuvânt, el se temea de mânia stăpânului său și în aceste minute Andonis era supărat la culme. Frati-cidul, autorul atâtor crime directe și indirecte, după ce împrăștie toată averea sa, după ce părăsi molatica viață, după ce lasă totul din lume și se înrolă în banda poterașilor, numai ca să poată prinde pe Bostan- ca să’și răsbune asupra lui, acum îl vedea aproape scăpat și nu avea altă mângâere de cât simpla speranța.

Veronic luă pe cei zece poterași și pleci, spre a descoperi ce haiduci

— Să mergem mai înlâiu la bordel, zise el tovarășilor săi. De acolo ne vom putea face planul mai bine, pentru a putea descoperi cuibul acestor hoți.

— Dsr bine chir Veronic, întrebă unul din pote-rași, stăpânul nostru a zis pe mâine să’i ducem răspunsul.

— Stăpânul nostru zice multe, când este mâniat, răspunse Veronic, eu sunt deprins cu dânsul: la noapte abia vom ajunge la bordeiu și el vrea ca mâine să’i dăm răspunsul în ce vizuina se află haiducii!

Și Veronic începu să râdă cu hohot.

— Haide copii, goniți caii continuă el, căci iată vine o ploaie furioasă și nu vom avea unde ne adăposti ; pe la orele zece să fim numai de cât îa bordeie, acolo vom putea să rămânem în astă noapte și mâine dez de dimineață vom piesa iar la drum,

Potersșii începură să dea cu picioarele în burțile cailor, cari începură să fugă de scânteia petrile sub copitele lor. Un vânt răcoros fâlfaia coamele fugarilor și răcorea frunțile călăreților, ei fug ră la o jumătate de ceas când norii, cad sa vedeau în departe să strânseră de-asupra orizontului și întunecară cerul,

— O să fim murați, fraților, zise Veronic acompaniatorilor săi.

Și abia termină vorba și picături mari de pîoae începură să cadă din distanță în dhtaoțâ, apoi se văzu o lumină urmate de o detunătură grozavă, după care imediat norii spărgâodu-se inundară pământul.

Ploaia bătea în fața poterașilor, ei fugiră cât-va luptând eu torentele furioase, care se formau pe pământ și cu torentul care cădea din cer, când caii li se opriră în loc.

In zadar se încercau poterașii ca să’t miște, să’i pue iar pe drum, în zadar si riga Veronic de rasuaa locui hi! calule blestemat, hi! gloabă mânca-te-ar lupii in zadar; caii lor nu voiră nici să se mai clintească din loc.

— Ce vom face acum, se întrebau poterașii uzi până ia piele și bestiile umane începură să tremure de frig și de ploae cu animatele patrupede.

De odată însă se auzi un tropot de cai și mai multe voci înăbușite de furtună și ploaia care cădea.

— Cine să fie acei călăreți care vin spre noi ? întrebă Veronic.

— Sunt ei, li s’au oprit caii de ploae, zicea din cea-I’altă parte unul dintre călăreți.

Tropotul se auzi bine de tot, apoi se perdu și poterașii văzură înaintea lor mai multe umbre de oameni călări.

— Hei, cine sunteți voi ? întrebă Veronic cu o voce tare. Umbrele tăcură, se auzi însă drept răspuns mal multe detunături de pușcă și o parte din poterași căzură la pământ.

— Întoarceți caii și să fugim strigă atunci Veronic.

Poterașii îl ascultară și caii speriațt de sgomotul

puștelor o tuliră la fugă spre Gilați. Umbrele se luară după dânșii gonindu-i până la oraș și slobozind mereu la focuri într’inșii.

— De ce te-ai întors Veronic înapoi? întrebă Andonis pe locotenentul său. Ce, țf-a fost frică de ploaie? Aud? sau volți să vă dau dracului? Când eu îți poruncesc trebuo să asculți de ordinul meu mișelule, căci altminteri voi pune să te omoare!

— O, stăpâne, zise Veronic, dar nu ne-arm întors noi, ci ne-au întors.

— Cum, v’a întors ploaia nencrocituie ?

— Nu, stăpâne!

— Atunci cine, frica ca să nu înopți pe drum ?

— Na, stăpâna.

— Apoi v’a luat atunei dracul pe aripa lui și v’a adus aici.

— Nu stăpâne.

— Vorbește atunci, canalie, strigă Andonis, cine v’a adus înapoi și de ce ați venit?

— Am venit ca să ne scăpăm viața, răspunse Veronic.

— Și cine voia să vă răpească viața?

— Niște umbre.

— Cum niște umbre?

— Așa; niște umbre eșiră înaintea noastră, începură să dea cu puștile și ne goniră până aici omorând șeapte dintre noi.

— Șeapte dintre voi au murit ? a! asta e înspăi mântător, esclamă Andonis.

— Da, stăpâne, zise Veronic, din 11 am rămas acum numai patru și am fi murit și noi dacă nu am fi avut cai, care să fugă ca vântul.

In urma acestei triste vești, Andonis să puse pe gânduri, el nu se putea dumeri cine ar fi fost acele umbre atât de puternice care îl omorîră poterașii oprindu-i totdeodată de a afla șl cuibul haiducilor.

— Nu cumva o fi fost tot Bostan, întrebă el după câteva minute de gândire pe locotenentul său.

— Nu-mi vine să cred stăpâne, căci n’avea de unde să știe Bostan, că noi am plecat pe drum.

— Atunei dar o fi fost draeu.

— Știu și eu stăpâne, poate, căci numai draeu are putere așa de mare.

— Bine, vei vedea însă, că eu voiu pune mâna și pe draeu și pe Boston. Mâine dimineață să plecați 25 călări și armați bine, dar băgați de seama când vă veți întoarce să-mi spuneți numai de eftt unde s’au așezat hoții. Dacă însă nici de astă dată nu-mi veți face nimic apoi să știi că veți muri cu toții.

— Vom face ce vom putea stăpâne și vom isbuti numai dacă dracul nu ne-ar eși iar înainte, zise Veronie, pronunțând cele din urmă cuvinte așe de încet, în cât Andoniș n” le putu auzi.

— Bine, acum du-te de te culcă. îl mai zise comandantul poterașilor și Veronie făcând o închinare adâncă, eși.

In timpul nopții ploaia îneetase și dimineața era un timp frumos. Soarele străiuoitor apărând pe cerul senin trimitea gingașele lui raze de primăvară pe pământul ud și pe florile, care începură pe ici-colea a se arăta în câmpiile verzi și întinse.

Andonis se sculă, Veronie se sculă de asemeni și începu să-și pregătească oamenii pentru călătoria ce avea a întreprinde.

— Când te Întorci Veronie? întrebă Andonis pe credinciosul său.

— îndată ce voiu afla cuibul hoților, respunse a-cesta.

Abia însă Veronie termină aceste din urmi cuvinte și iată că un fanariot cu mân ele legate intră î. curtea comandantului poterașilor. Ei avea nasul și urechile tăiate, iar pe corpul Iul gol se vedeau vergi vinete.

— Ce ai bre? ÎI Întrebă Andoois mirat cu totul.

— M’au omorit, zise acest' și căzu ia pământ.

— Cum, cine te-a o norît, întrebă el din nou.

— Niște hoți, respunse omul cu nasul și urechile tăiate.

— Hoți, ce hoți?

— Nu-i ști”, nu-i cunosc.

— Dar bine, ce au avut ei cu tine?

— Nimic.

— Atunci dece te'au pocit astfel?

— Ca să-mi ia banii.

— Aveai bani cu tine ?

— Ds, aveam, respunse ei mai mult mort.

— Și câți, erau inuiți?

—500 galbeni.

— Și se vede treaba că tu nu ai voit să-i dai șfe de acea ei te-au chinuit așa de mult?

— Nu, i-am dat ia minut, căci îmi era frică să nu mă omoare și după ce mi-au luat banii s’au pus pe mine cu ciomegele, m’au bătut până mi-au sdrobit toate oasele, apoi mi-au legat mânele Ia spate și tă-indu-mi nasul și urechile mi-au zis: Du-te de spune și lui Andonis ce ai pățit".

— Cum, strigă comandantul Poterei, acei hoți-știau și numele meu?

— Da, îl știau.

— Printre dânșii se găsîa și vreun grec?

— Nu, se găsia însă unul, care știa puțin grecește, el mî-a vorbit de vre-o două ori și acesta a fost care mi-a tăiat nasul și urechile.

— A, trebuie să fi fost vr’un grec, prietenul meu zise Andonis, vre-un grec care cine știe ce i-ai făcut și acum s’a resbunat.

— Nu, nu era grec, rosti cu o voce perdută fanariotul semi-mort. El avea un nume moldovenesc,, hoții ceilalți ii ziceau Bostan.

— Bostan ? strigă Andonis sărind o palmă de le-pământ.

— Bostan S exclamă și Veronic încremenit.

— Ia ascultă prietene, unde i’ai văzut? întrebă cu curiozitate Andonis.

— L’am văzut, nu l’am văzut bine zise fanariotul căci când m’au dus b >ț la dânsul, odată m’a lovit cu o ghioagă în cap ș> de atunci tot stele vedeam înaintea mea.

— Dar unde, în ce loa taau dus hți ?

— M’au dus în ... și muribundul tăcu, vorba începu să-i slăbească.

— Te-au dus în, unde. în ce loc ts-au dus ?

— Intr’o pădure, mai rosti muribundul.

— Auzi. .efendi, intr’o pădure, strigă Veronic.

— In caro pădure ? întrebă Andonis pe fanariotul aproape mort.

— Ia pădurea de lângă Tecuci, zise el cu greutate.

— Dar pe tine cine te-au prins ?

— Ei, hoțit

— Erau muiți ?

— Erau ... și fanariotul se opri și începu să-și tragă sufletul.

— Moare, răcni Andonis și ce trebuia să i întreb încă nu mi-a spus. Ia strigați măi palicari cu toții.

Atunci fanarioții cari erau afară și se uitau 1 victima muribundă începură să strige și fanariotul care peste vre-o două minute încă, era să fie mort mișcat de strigătele lor își veni iar în viață.

— Vorbește, când te-au bătut hoții? întrebă Andonis.

— Astă noapte, răspunse el.

— Cum ai venit până aici ?

— M-a adus... și fanariotul fără să-și termine vorba 9

Bostan Haiducul

snal dete de vre-o câte-va ori ochii peste cap și mari.

— Haide palicari, ia pădurea de lângă Tecuci s’au așezat hoții, să mergem acolo și si-i prindem, zise Andonis.

După aceea pregăti 50 de poterași armați bine și trimese de știre la Tecuci ea să vie și de acolo potera, spre a Înconjura pe haiduci din două părți.

O oră trecu și totul era gata. Cincizeci de poterași, călări și înarmați apucară drumul cei mare având de comandanți p Andonis și locotenentul său Veronic.

Ei mergeau la Bostan In pădurea Corbului.

Pădurea supranumită a „Corbului".

Era luna lui Maiu.

Era luna în care florile înfloresc și parfumurile cele plăcute îmbălsămează aerul.

Era luna tainelor, era luna amorului1

In pădurea pe care haiducii o numiră a Corbului, într’una din zilele acestei luni să vedea un foc mare.

Era aproape noapte, opt voinici eu spetele late și cu pepturile tari ca oțelul împrejurau fooul uitându se cu lăcomie la un miel care să învârtea de asupra jăratecului

— Mielul e gata căpitane, zise Neghină adre-sândo-se către Bostan.

— Haide copii să ne ospătăm și în urmă să dormim, zise căpitanul haiducilor tovarășilor săi.

După acea se așezară cu toții pe iarbă și mielul fu sfâșiat în bucăți.

— Ia ascultați băeți, zise Bostau în timpul mesei cum vă par vouă acești trei haiduci cari în septă-mâna asta sunt de earaulă ?

— De căpitane, respunseră haiducii, cum să ne pară, ne par a fi niște români de ispravă

— Așa zic și eu ș’apoi o să ne fie credincioși, căci mare foc au pe afurisiții de fanarioți.

— Nici nu mai încape îndoială, respunseră haiducii.

— N’ai văzut cum plângeau, când au venit oa să intre ea haiduci, zise Neghină ducând plosca eu vin la gură.

— Și de ce plângeau, căci eu nu eram aici când l-ați primit, întreba Bujor pe căpitanul său.

— Plângeau, respunse acesta, fiind că aveau de ce plânge.

— Si ce aveau?

— Ai văzut pe cel mai tânăr din ei, nu-i așa Bujor ?

— Da, de văzut i-am văzut pe toți, dar nu știu de ce plângeau.

— Ei bine iată, ce avea nefericitul român. Era însurat de o lună, el își iubia femeea așa cum un bărbat datorește să șt o iubească...

De odată însă Bostan să întrerupse, el auzi un eâatec purtat de vântul rece al serei, o melodie tremurătoare, niște cuvinte neințelese care îi isbiră urechile.

— Cine să fie care cântă așa de frumos? se întrebă Bostan și să sculă în picioare.

Atunci el văzu pe dinaintea lui trecând o femee, sau mai bine zis o fată tânără.

— Te oprește, strigă haiduul.

Pata se uită ia el ș; începu să fuvă ca o căprioară,

— Dumnezeule, scapâ-mă! esdamâ ea.

— Eu am mai văzut-o, o cunosc, zicea Bostan urmărindu-o.

Fata era ușoară și ea nu fugia, ei sbura. Bostan să ținu câtva timp dupe dânsa, apoi o perdu din ochi.

— Dumnezeule, ce nălucă fu aceasta? Eu am văzut-o undeva, glasul ei I’am mai auzit și altă dată-

După aceste cuvinte Bostan se rezemă de un arbore și dete drumul gândirei sale ca să se intoarcă, în tot trecutul său. Cinci minute stete căpitanul haiducilor astfel cu fruntea rezemată pe mână, cu ochii țintiți în pământ gândindu-se cine să fie acea femeie, acea fată, acea Închipuire pe care el o mai văzuse, o mai auzise și altă dată.

— Trebue să fie dracul, zise ei Iovindu-și fruntea cu palma, apoi să îndreptă spre locul unde lăsase pe tovarășii sei.

Haiducii să mirară mult de strania purtare a căpitanului lor întrebându-se între ei ce o fi având.

— Trebue să fie vre o ibovnică a lui, zise Neghină.

— Dar de ce atunci fugea de el ? întrebă Cucută.

— Cine știe, răspunse Vasile din Satul Puteni, o fi vre o ibovnică care l-a înșelat și acum căpitanul căuta se-și resbune.

— Poate, zise Cucută.

— Cine o fi, cine n’o fi, eu știu, că n’am putut să ascult ce a pățit acel biet om tânăr, care să însurase abis d’o lună. Căpitanul zise că o iubia mult, apoi dacă o iubia așa de mult de ce a lăsat-o și a venit să se facă haiduc, zise Bujor.

'—Nu bre, n’a lăsat-o, îl opri Tudor, ei i a luat-o,

— I-a luat-o, și cine?

— Ascuitâ atunci să țl spun eu cum a fost lucrul.

ȘI Tudor începu:

— Era o noapte ca acum, cu deosebire că cerul era ceva mai senin; noi toți stăm trântiți pe iarbă când iată că vedem venind spre noi trei eameni.. Tu iți aduci aminte, erai. spion în noaptea aceeea și noi am gândit că poate te-au omorât și acum veniau la noi cu gânduri rele: „Cine sunteți voi?" strigă atunci căpitanul , nostru : „Oameni buni, Români" respunseră ei. .

— Iată căpitanul, strigă de odată Cucută întrerupând pe Tudor din convorbirea sa.

In adevăr era Bostan, care venia trist și gânditor.

— Căpitane, ai prins căprioara ? întrebară haiducii.

— Nu fraților, respunse acesta. N’am putut nici să mă apropii de ea.

— Dar de ce ai voit s’o prinzi căpitane, întrebă din nou Vasile din Puteni.

—Singur nu știu, zise Bostan, simțiam însă că o putere nevăzută mă trăgea către dânsa, fugiam șl eând aproape să pun mâna pe ea simțiam o altă putere, care mă opria pe loc. O ! fraților această femee, această nălucire, prin cântecul ei neințeles a deșteptat în mine ceva ascuns. Eu am mai văzut-o, vocea el am mai auzit-o și altădată, cu toate astea nu pot să-mi aduc aminte cine este. Dacă ași fi prins-o, dacă ași fi mai văzut-o, poate....

Și Bostan fără a termina se acufundă iar în gânduri.

— Căpitane, zise atunci Bujor, spre a împrăștia gândurile comandantului său, stil că cu nălucirea cea de fată nu mi-ai isprăvit din ce pricină plângeau acei trei români, când au venit ca să se facă haiduci.

— Da, zise Bostan, trezindu-se ea dinfer’un vis Să-ți spun acum.

Și Bostan începu iarăși:

— Românul eel tânăr era însurat abia d’o lună, el lei iubia femela mult, ș’o iubia, căci aminterl n’ar fi plâns atâta după ea ; dar Intr’o noapte tristă șî posomorită, pe la miezul nopții...

Și d’o dată căpitanul haiducilor tăcu.

— Ce cântec era acela, începu să sică el încet, a este ea, este ea. tot noapte era și atunci 1

Haiducii rămaseră înmărmuriți.

— Ce vorbește oare ? se întrebau ei. Cine este acea „Ea'1? Ce noapte era atunci?

Haiducii gândiră deocamdată că căpitanul lor aiurează, ei însă greșiau, căci Bostan vorbia cu toate simțurile lui.

El nu avea nimfe, dar era eu toate astea conștiința, care începuse să’l mustreze.

Atacul din pădure.

Bostan era încă transportat de gânduri, când trei oameni călări se vedeau venind fuga spre el.

— Iată vine caraula, strigară haiducii. Ce o fi pățit de dau așa fuga ?

La aceste cuvinte căpitanul se trezi din somnul gândirei, se sculă în picioare și întrebă:

— Unde e caraula?

— lat-o, răspunseră haiducii Călăreții sosiră.

— Ce veste băeți? îi întrebă Bostan.

— Rea veste căpitane, răspunseră cei trei haiduci întrți abia de patru zile în corpul acestor opt voinici.

— Dar ce este? întrebă din nou căpitanul.

— Să vezi, începu să zisă unul dintre cei trai care serveau de caraulă. Noi, după cum ne-ai învățat, ne tot plimbam pe lângă ograda acelui nelegiuit de fanariot. Eram eu și eu Stan a lui Nicolae, pe Cârstea îl lăsarăm afară din Galați cu caii. Iată că odată vedem unul din fanarioți înalt și nu tocmai urât că eșia afară și poruncește la zece oameni ca să se gătească de drum, căci vor merge la bordeiul Marioarei, ca de acolo să afle unde s’a dus Bostan, Ei vorbiau grecește și eu cunosc puțin această limbă. Așa dar, când am auzit cele zise de acel fanariot, care trebue de sigur să fie mai mare, tăcui numai de cât planul să ne ducem câte-și trei la acel bor-deiu și pe la miezul nopții, când ne va veni bine să ne repezim asupra lor și să-i omorâm. Așa și făcurăm, Ne-am dus numai de cât de găsirăm pe Cârete?, și ineăteearm câte trei pe cai și plecarăm pe drumul cel mare. Iată însă că pe la ceasurile nouă începe o ploaie spăimântâtoare; apa curgea cu cofa pe noi și caii stitură pe loc, căci p’oaia bltea din față. Ce era atunci de făcut? Să stăm pe loc, eram în primejdie de oarece dedeau fanarioții peste noi; să mergem înainte nu puteam, nu voiau caii să mai meargă.

— Ce ați făcut așa dar? întrebă Bostan.

— Ne-am întors Înapoi, ca să ne întâlnim în față cu fanarioții și să ne luptăm. Ca zece minute să fi mai mers noi și iată că vedem pe nelegiuți strânși grămadă în mijlocul drumului și îndemnându-și mereu caii, ca meargă. SS nu scoatem nici o vorbă, zisei tovarășilor mei, ca să dăm mereu cu pușca în ei. Atunci slobozirătn odată câte-și trai puștile îa grămada care abia se zărea de întuneric și ploae. O, dar ce să vezi atunci badeo, fanarioții cSrtniîâ caii înapoi și începură să fugă. Noi i-am gonit până îa Galați deșertând și focurile celorlalte două puști, apoi începurăm și eu revolverele. Erau 11 cu toții și din unsprezece nu s’au întors la comandantul lor decât patru poterașî, ceilalți toți au fost omorâți de noi.

— Bravo haiduci, ia zise Bostan vesel. Dacă vă este foame stați acum de mâncați, iacă luați bucata cea da miel.

— O căpitane, răspunse atenei Cârstea, nu e timp de stat nici de mâncat

— Și de ce nu e timp? întrebă Bostan.

— Fiindcă potera ce înconjoară, răspunse ei.

— Potera! care poteră ? întrebă din nou Bostan.

— Și nu numai una ci doua, zise Stan al lui Nicolae.

— Două potere vin asupra noastră, cum să poate î esdamS Bostan.

— Da căpitane, zise Cârstea, una vine cu Andonis, iar cealaltă vine dela Tecuci.

Să fugim, ziseră atunci haiducii.

— O, dar n'avetn timp, pe oriunde am căuta să eșim ne vom întâlni eu potera.

— Ce vom face dar? se întrebau haiducii.

— Acum, răspunse caraula, orice pregătire ne va fi zadarnică. Tot ce ne mai rămâne este să murim.

— Nu, strigă Bostan, nu trebue să murim noi, cî..

Bostan nu termină și pădurea răsună de un trosnet de pușcă.

— Ne-am pierdut, exclamară haiducii.

— Tăceți din gură, zise Bostan, și-și aplecă urechea la pământ,

— O altă detunătură se auzi din nou.

— E potera de la Galați, pronunță Bostan.

— Să fugim atonci pe drumul care duce la Tecuci zise Neghină.

Dar haiducul nu termină bine vorba și pădurea resună încă de o detunătură.

— E potera de la Tecuciu, zise Bostan,

— Acum suntem morți, strigară haiducii deodată.

Bostan sa sculă în picioare șî să uită ia cer nu

ca să sa roage, si ca să-l examineze.

— Băieți, nu aveți frică, le zise el, încă câte-va minute șî cerul o sl fie acoperit cu nori.

— Ce face cu asta căpitane, răspunse Cucută, nouă nu ne e frică de cer, ei de poterași.

— Sunteți mișei, răcni atunci Bostan, In zadar gândiam că aveți în voi inimă de român. N’am jurat oare că ia ori ce primejdie vom muri cu toții fără a ne plânge? De ce dar acum vă vâ’tați ca femeile că aveți frică de pot'rași.

— Ai dreptate căpitane, răspunse haiducii atinși, de cuvintele căpitanului lor. Dacă așa ne-a fost scrisul vom muri fără să ne pară rău de viață.

— Nu, copii, îl opri Bostan, noi vom muri dar vom omorî pe poterași.

Haiducii se uitară țintă la el.

— Cum? întrebară ei.

Și cuvintele lor se pierdură în sgoamtul detunăturilor venite din două părți ale păduri.

— Poterașii au sosit, strigă caraula.

— Iată că a început să și plouă, zise Bostan.

Un zâmbet sarcastic tresa la aceste cuvinte pe buzele tuturor haiducilor

Bostan îi înțelesese și le zise:

— Cine este căpitanul vostru?

— Tu, căpitane, răspunseră haiducii intr’o voce

— Sunteți atunci datori să ascultați de porunca mea?

— Suntem căpitane.

— Ascultați atunci. Suntem ou toți unsprezece nu-i așa?

— Tocmai.

— Șeapte din voi urcațl-vă în vârful arborilor.

Șeapte din haidud fueură ast-fel.

—- Aveți îucărcături destule?

— Până la 50 de focuri.

— Bun. Acum tu Cârstea du-te de leagă caii de vre-un copac și vino curând.

— Cârstea execută numai de cât ordinai căpitanului său.

— Voi ăștelalți aveți destule încărcături de pușcă V

— Tolbele ne sunt pline, căpitane.

— Măi bieți, strigă atunci Bostan ia cei din vâr' ful arborilor.

— Ce este, răspunseră ei.

— Când vor veni poterașii vom începe mai întâi noi să dăm în ei. Când veți vedea că focurile noastre sunt isprăvite, atunci să începeți voi. Ați auzit ?

— Da, căpitane.

— Ați auzit și voi îștealanțl ce am zis?

— Am auzit, căpitane.

După aceste cuvinte Bostan aranjă pe doi din haiduci într’o parte a pădurei și el cu celalt haiduc trecu în cea-laltă parte.

Nori groși se strânseră pe deasupra cerului, pământul se întunecă și o ploaie măruntă începu să cadă.

Vre-o zece minute mai trecură și potera care venea dela Galați sub comanda lui Andonis și Veronic se arătă.

— Unde s’or fi ascuns, întrebă Andonis surâzând. A! s’au ascuns mișeii, ca să scape, dar degeaba.

— S’au ascuns desigur, respunse Veronic, car a era lângă el în nrma poterașiior.

Atunci d’odată se pomeniră cu două focuri dela spate și mai mulți poterași căzură la pământ.

— înapoi palicari, strigă Andonis și dați eu puș-tele să nu mai remâe nici un hoț.

Poterașii se întoarseră în spre partea de unde veni atacul, dar la minut alte două detunături se auziră și încă o parte din poterași căzură la pământ.

— Intoarceți-vă înainte, strigă Andonis.

Nu apucă însă să termine vorba și șeapte focuri căzură asupra lor din vârful copacilor.

— Bre ! ce este asta, esclamă comandantul poterei.

Dați eu puștile în pomi, căci acolo s’au pitit.

Poterașii ridicară puștile, când deodată alte patru focuri îi isbiră din patru părți.

Ploaia începu să cază cu furie și trăsnetele se a-mestecau cu detunăturile puștilor. Trupa cealaltă de poterași, auzind sgomotul puștilor gândiră că sunt haiducii și venind iute spre locul acela începu să dea în trupa astălantă. Atunci se încăeră o luptă adevărat ridiculă. Poterașii dădeau în poterași ni' micindu-se unii pe alții, apoi pe lângă asta se mai amestecau și focurile a unsprezece haiduci cari lo viau în amândouă părțile.

Andonis înmărmurit de această stranie întâmplare o luă ia fuga prin pădure, ra să-și scape viața. El merse câtva și împedecâodu-se de o buturuga căzu la pământ.

— Atât mai bine zise el tremurând încă de frică, voi românea aici până Ia ziuă.

Bostan după ce văzu, cum poterașii se omorau destul de bine între dânșii, băgă' două degete în guri tovarășii lui se strânseră lângă ei.

— Ce este căpitane, întrebară aceștia.

— Acum ajunge, haidem să fugim, respunse ei.

Bostan și cu haiduci o luară încet spre fundul pădurei veseli, că ei un-spre-zece oameni au putut : nimici două poteri așa de mari.

Deodată însă Boston se împiedecă de ceva.

— Ce să fie aici, zise el și puse mâna.

— Măi băeți, e un om, strigă căpitanul, trebue să fie vreun fanariot, ia luați-i d’aci.

Haiducii numai de cât îi luară pe spate și plecară cu el.

Andonis era acum perdut!

Ploaia mai dură încă vre o jumătate de ceas și norii împrăștiindu-se, cerul se însenină din nou. Tocmai acum se înțeleseră poterașii între dânșii văzându-și neghiobia lor. Resultatul luptei era trist pentru ei, căci din trupa care veniseră de la Tecuci rămaseră puțini de tot și aceștia erau plini de răni. Din trupa pusă sub comanda iui Andonis muriră 37 între care era și sceleratul Veronic.

Îndată ce cerul se însenină, ia lumina lunei, Boston zări plin de mirare că omul găsit, omul pe care

haiducii îl duceau pe spate nu era alt cineva, decât aiutfc doritul său Andonis.

— Stați, strigă atunci căpitanul haiducilor. A-ceata e nelegiuitul Andonis și voiu chiar în astă noapte să-mi săvârșesc răzbunarea.

Haiducii se opriră și Bostan apucând pe fanariot cu amândouă oiâuile de gât îl strânse așa de tare, în cât era cât pa Ici să-l omoare.

— Faceți' mi voinicilor o groapă, zise el haiducilor săi.

— Dar cu ce s’o facem căpitane, întrebară ei.

— Cu ce-ți putea, cu cuțitele dela brâu, nu-mi trebue să fie adâncă.

— Cel zece haiduci se puseră pe lucru și în două. ceasuri groapa era gata.

— Haide nelegiuitule, acum totul s’a isorăvit cu tine, zise Bostan lui Andonis.

Fanariotul tremura ea varza bătută de vânturi necutezând să scoată un singur cuvânt

— E gata groapa? băeți întrebă Boston.

— Gata căpitane, răspunseră ei.

Atunci căpitanul haiducilor legă mânele și picioarele fanariotului, apoi îi trânti în groapă.

— Ce faceți, tăeți-mă, împușcați-mă mai bine și nu mă îngropați de viu, strigă fanariotul din fundul groapei.

— Turnați pământul, porunci Bostan.

Cinci minute trecură și groapa era astupată.

Bostan fu răsbunat, iar Andonis cu o moarte așa de grozavă plăti nenumăratele sale crime!..

Bostan mustrat de conștiință.

Trei ani în urmă căpitanul haiducilor de altădată, devenise asum pustnic. El losuia într’o peșteră din Carpați făcând toată ziua la mătănii și nutrindu-se cu rădăcini de arbori.

Bostan voinicul de altă dată. Bostan omul cel frumos și inteligent s’a făcut aio, pustnic. El era încă tânăr, dar fața i se sbârcise și barba îi crescu lungă.

Nu era zi, nu era noapte, ca să nu-l auzi jălindu-se amar. El plângea întotdeauna spunând stâncilor și paserilor răpitoare păcatele sale I

Adesea cădea în genunchi, ridica mânele către cer și se ruga ore întregi ca cerul să 1 erte! -

Ai văzut, singur iubitul meu lector sau lectriță, cât de blând, cât de bun era Bostan înainte de a perde pe Marioara. Vesel și surâzător, totdeauna dispus la petreceri; iată pe Bostan înainte de moartea amantei iui, trist și crunt, răsbunător neimpăcat și setos de viețe umane; iată pe Bostan in urmă.

În tot timpul haiduciei sale el comise nenumărate crime și multe din ele le făcea mai mult din setea de a omorî.

Din noaptea însă în care îngropă de viu pe An-donis, el încetă de a mai comite morți, De atunci lăsă și haiducie și codru și veni de se făcu pustnic.

Vocea blândă și dulce a Marioarei, vocea scumpei lui amante, vocea floarei crescută pe câmpia satului Eediul, vocea acelei care apuse lui Bostan în minutul siouciderei sale: „Bădiță nu mă uita și răsbună-mă odată, acum o auzi din nou zicându-i: „Destul bădiță, destul !”H.

Astfel petrecea Bostan viața-i dureroasă plângând încontinuu si rugând cerul încontinuu na să-l ierte.

Intr’o dimineață își făcea obișnuita lui rugăciune. El era In genuche, cu capul rezemat de o stâncă rece și se fânguia amar. De-odată insă aude un cântec, o melodie tremurătoare, care se legăna pe aripele dulcilor zefiri.

— E nălucirea din pădure, e glasul ce am auzit când eram cu tovarășii mei, zise pusnicul sculân-du-se în picioare și o suvenire tristă îi trecu prin minte.

Femeea care cânta se apropie de pusnis și eu o voce blândă zise :

— In numele lui D-zeu, dă-mi puțină pâne căc mi-e foame!

Această femee tânără, cu picioarele desculțe și cu hainele praf pe dânsa, păstra încă trăsurile unei frumuseți răpitoare.

O milă nespusă i se făcu lui Bostan, eâad auzi că i cere puțină pâne și n’are de unde să-i dea.

— N’am fata mea, îi z’se el, dar ia spune-mi cine oști și ce cauți pe aici ?

— Eu mă numesc Emilia, respunse cântăreața câmpurilor. Acum câțiva ani eram o fată tânără și frumoasă. Părinții mei mă iubau mult, ei nu aveau alt copil afară de mine. Eu îi iubeam de asemeni, dar mai cu deosebire iubiam pe logodnicul meu. Oh! e-ram logodită pusnice !

Apoi ștergându-se cu mâna două mari lacremi continuă:

— intr’o seară eram la masă eu și cu părinții mei și pe rând mâneam auzim o voce. Tata ese a-fară șl în urmă intră înăuntru cu un voinic. Mie îmi păru a fi un om bun, căci așa îl arăta fața !-

Ah! D-zeule, decg n’sm murit atunci, de ce am mai trăit, ca să fiu streină și si străbat vecinie munții și codrii!... Ei bine pusnice acei strein dupe ce a o-morît, pe tata și pe mama, pe mina care niciodată n’>m făcut nimenui nici un rău, cu un cui înroșit îmi groasa un ochiu !

Și nenorocita călătoare zicând aceste cuvinte a~ ribă cu mâna-i arsă de soare și crăpată de ger o-chiul ei cel drept

Bostan auzind aceste din urmă cuvinte căzu cu capul de stâncă, iar fata plângând începu iarăși să fugă și dispăru.

Moartea lui Bostan.

Aproape jumătate de zi rămase căpitanul haiducilor de altă dată, într’o letargie complectă și ar fi stat încă mult, dacă nu i s’ar fi părut că o voce tainică li strigă zicându-i: „Scoală bădiță, scoală!"

Bostan se trezi atunsi ea dintr’un vis, se uită în jurul său și mergând la fiecare stâncă, singurele tovarășe ale unei vieți de trei ani, le sărută luându-și adio, căci prevedea singur că din locul la care se ducea nu se va mai întoarce niciodată. Dupe acea plecă.

Două zile merse e1 mereu, două zile și două nopți fugi într’una și când câteodată voia să se odihnească, o putere, o voce nevăzută ca și jidovului rătăcitorii striga înapoia sa : „Mergi, mergi!“ și haiducul de odinioară pusnicul de acum merse două zile în plin și tocmai a treia zi, seara de tot se opri pe niște dărâmături din mijlocul unei alee de salcâmi.

— O, bordei, zise Bostan plângând, tu ești acela care odată adăposteai pe Marioara, peoarea vieței mele! De ce te-ai dărâmat acum? O bordeiule, 5 ani sânt de când stăpâna ta n’a mai intrat în tine, și de atuncea tu ai rămas pustiu !

Și Bostan zicând aceste cuvinte leșină pe rămășițele tristelor ruine.

Seara era frumoasă, un vânt ușor sufla dulce și răcoros !

O privighetoare care cânta în toate serile, veni și de astă dată de se așeză pe vârful unui salcâm și începu să cânte.

Ba cântă mult îndreptându-și privirile spre casele în care odată locuia Andonis ! Ea cântă și cântecul ei cei dulce și armonios deșteptă pe Bostan.

— Ce pasăre măiastră cântă așa de frumos, unde mă aflu eu ? întrebă Bostan sculându-se în picioare.

— A ! sunt la bordeiul Marioarei, zise el. Colo pe vârful salcâmului cântă privighetoarea și dedesupt la rădăcina lui e înpropat dorul inimei mele.

Și Bostan mergând la mormântul Marioarei căzu in genuchi și începu să plângă și să zică :

— Scoală Marioaro ! scoală draga mea ! Bostan a venit să te vază ! scoală, nu-l lăsa să moară înainte de a te vedea I... Scoală iubita inimei mele, scoală să intrăm iar în bordeiul în care te întâlneam odată, în care te sărutam cu foc, în care tu îmi spuneai focul tău !.....Scoală iubită, scoală, căci de cinci ani nu te-am văzut, de cinci ani umblu rătăcind în fot locui, eăutându-te pretutindeni și negăsindu-te nîcăeri... Scoală Marioară și dă-mi ca altădată fața ta frumoasă ca să o sărut, mijlocul tău subțire, ca să-I strâng, sânul tău, fraged, ca să-mi reazăm capul !... O, dragă tu mă iubiși, mi-ai spus-o de atâtea ori, de ea dar m’ai părăsit ? Cu ce te-a supărat bădiță al tău, care acuma plânge după tine, după umbra ta ?... O, nu, Marioaro ! eartă-mă, eu sunt greșit, căci te-am făcut de atâtea ori ca să plângi, căci credeam dragă că nu mă iubeai, oh ! și cât eram de înșelat!...... Dar scoală Marioaro ! scoală să te mai vadă odată bădiță al tău, căci șl el te-a iubit și te iubește încă ! Marioaro ! Marioaro ! deschide cel puțin mormântul ca să dorm vecinie lângă tine, după o despărțire de cinci ani ! !.... deschide Marioaro ! primește-mă lângă tine și acolo să te întreb iarăși dacă mă iubești și să aud iarăși gura-ți zi-cându-mi: da, te iubesc!! te iubesc bădiță ! ! ! ... Scoală Marioaro ! căci de când mai lăsat eu n’am simțit bucurie, n’am mai văzut zi bună! O Marioaro, scoală să zidim bordeiul care s’a dărâmat, să intrăm în el și să fim iar amândoi cum eram odată !.... Scoală Marioaro ! să te văd, căci viața mă lasă și nu te-oiu mai vedea!! Ah ; Marioară ! Mari...

Și Bostan nemai putând vorbi căzu cu fața pe pământul sub care dormea iubita lui și ca și dânsa adormi și el.

Privighetoarea cântă toată noaptea, iar a doua zi dimineața niște călători trecând pe acolo găsiră un cadavru.

Era Bostan haiducul, Bostan pustnicul care muri.

Dupe el nu rămase de cât numele lui și acele dărâmături de bordei, care vor vorbi secolilor despre trecerea lui Bostan prin lume.