I.
La voevodul Bogdan, vine un oaspe neașteptat.

Era sara, pe la sfârșitul lunii Februar 1348. In sala cea mare a castelului sau, mai bine zis, a casei întărite dela Cuhnia, în comitatul Maramureșului se primbla cu pas încet, adâncit îngânduri, un om de- statură neobișnuit de naltă.

Pletele lui bălai, lungi dar rari, amestecate pe ici și colea cu fire albe, aratau că ajunseseîn ceiace, pe drept sau mai degrabă pe nedrept, s’a obișnuit a se numi floarea vrâstei,adică că se afla între patruzeci și cincizeci, de ani.

Fruntea îi era lată, ochii cenușii, răci, pătrunzători, cu pleoapele lungi și încrețite, nașul lung, drept și ascuțit la vârf. O păreche de muște ți bălai, subțiri dar lungi, lasate în jos, acopereau gura marc cu buzele ‘drepte; fălcile erau dezvoltate și bărbia lată. Toată înfățoșarea lui

arata o fire puternică, înzestrată cu o voință fier și cu o iscusință ce lesne putea să se preschimbe in vicleșug, puse în slujba unei nunțiputernice.

îmbrăcămintea îi era alcătuită dintr un doi-man de postav albastru cu șireturi galbene, scurt și strâns pe trup și din cioreci roșii. Pe deasupra, purta o jupană sau manta de atlaz roșu cumâneci largi, venind numai pănă la coate, având blană de samur la guler și la mâneci șistrânsă la cingătoare cu o curea lată de vr’odouă degete, bătută cu flori de argint și lacare, atârna, în partea dreaptă, un junghier cumâner de fildeș. Era încălțat cu ciubote galbene care se suiau pănă sub genunchi.

Trupul lui de urieș, rămăsese sprinten, iar mersul hotărît și mândru arata omul încrezătorîn sine și deprins a porunci. Acest barbat era Bogdan, Voevodul Românilor din Maramureș.

El era urmașul unui neam vechiu pe care Ungurii îl găsise în stăpânirea mai multor cnezate întinse Și care era înrudit cu neamurile cele mai de samă din țările locuite de Români. Cucerirea ungurească, pe lânga că știrbise în chip simțitor stăpânirea cnejiilor în folosul noilor veniți, îl făcuse să se scoboare din starea de cuceritori și mulțimea Românilor cuceriți. Cu vremea însă, o parte din acești cneji, unii prin purtarea lor vitejască în războae, alții prin însușirile aratate în slujba crăiei ungurești,izbutiră să-și întemeieze stări care, dacă nu erau strălucite, și nu-i puneau pe aceiași treaptă cu nobilimea ungurească, erau totuși statornice și folositoare. Cea mai înaltă la care puteau să năzuiască era acea de voevod al Românilor unui comitat. Acest diregător judeca,în vreme de pace, toate pricinile ce se iscau între cneji și săteni, era însărcinat de fișpan,de Voevodul Transilvaniei sau de palatinul Ungariei, uneori chiar de craiu, să facă cercetările trebuitoare în pricinile care priveau pe Români sau să iee parte la acele izvorând din certuri între Români și Unguri. Pentru aceste slujbe primea anumite dări. In vreme de războiu,voevodul era însărcinat cu adunarea și povățuirea oștenilor români. Erau comitate în care erau mai mulți voevozi, în deobște însă era numai unul și în vremea în care se petreceau faptele al căror șir alcătuește povestirea noastră,Bogdan dela Cuhnia era singurul, voevod românîn Maramureș. Stăpânirile lui erau foarte întinse, cuprinzând pe lângă Cuhnia, și satele Iodu, Bocicâcel, Vișău de sus, Vișău de jos, Moiseiu, Siliștea de sus, Siliștea de jos și Borșia, adică tot colțul Maramureșului cuprins între comitatul de astăzi al Bistriței și Bucovina.Veniturile acestor sate împreună cu foloasele aduse de slujba de voevod, la care fusese ridicat încă din vremea craiului Carol Robert, îi alcătuiau cea mai frumoasă avere din coomitat; în această privință nu se putea măsura cu el nici unul din nemeșii localnici. Pe lângă,starea lui materială, faptele războinice săvârșite de el atât în crăia trecută cât și în războiul purtat în anul 1344 Voevodul Transilvaniei cu Tatarii în Moldova, apoi cu prilejul cruciadei lui Lajos, în anul următor în potriva Litvanilor; îl puse în vază mare atât printre Români cât și printre Unguri.

Bogdan stăpânea satele lui în puterea dreptului românesc, adică: ele nu erau stăpâniri desăvârșite ca acele ale nemeșilor ungurești, cnezate. Pământul era privit ca fiind al craiuluiși țaranii români locuind pe el îl aveau în folosință din tată în fiu. Cneazul se bucura dodijme și de diferite dări la care erau supuși locuitorii: gloabe, drepturi de judecată, venituri din crâșme, din mori, și din pământuri nelocuite. El era însă supus la dări cătră cleru catolic și cătră visteria crăiască, sarcini de care erau scutiți nemeșii și nu lua nici o parte la ocârmuirea țării.

Mulți cneji, ademeniți de aceste scutitri, întrase în rândurile nobilimii, lepădându-se de credință și de neam. Dobândirea unor asămenea foloase ar fi fost un lucru prea lesnicios pentru Bogdan și în multe rânduri i se propusese să apuce pe aceiași cale, dar el răspunsese totdeauna că nu voește să cumpere foloase și drepturi, oricât de folositoare ar putea ele să fie,cu prețul părăsirii credinții în care trăise părinții și că nefiindu-i rușine de neamul dincare s’a născut, nu se leapădă de el. Această nepăsare față de niște foloase atât de râvnite de obiceiu, mărise într’adevăr trecerea și vazalui Bogdan printre Români dar, totodată, nemulțămise pe Unguri. Se stârnise împotriva lui bănuiala că această purtare era menită a-i mări vaza în ochii Românilor și a înlesni strângerea lor împrejurul lui pentru scopuri potrivnice coroanei. Fusese chiar vorbă de a-l înlocui prin alt voevod, prin Ion, fiul lui Tuga,nepot de frate al lui Bogdan și care, prin stareși fire, se arata a fi mai puțin primejdios; dar la urmă nu se făcuse nimica. Mulți dintre nemeși și chiar dintre magnați îi datorau bani cucare se împrumutase pentru a putea duce traiul luxuos adus în Ungaria de craii angevini, și ei nefiind în stare să-i înapoieze, nu îndrăzneausă o rupă cu dânsul, Pe de altă parte, el îndeplinea slujba ce i se încredințase în chip vrednic și priceput. Dacă ocrotea, în marginea puterilor sale, pe Români împotriva samovolniciiior ungurești, nu-i cruța de câte ori se făceau vinovați de vr’o abatere dela legi. Purtarea lui față de stăpânire părea cu totul neprihănită, încât nu dădea dușmanilor prilej sa-și sprijine bănuielile pe nici un fapt vădit. Vom vedea însă, în curând, care erau scopurile ce le urmărea in taină.

Odaia unde se afla Bogdan în sara în care începe povestirea noastră era, precum am spus mai sus, sala cea mare a casei; într'însa se primeau oaspeții, într’însa se dădeau mesele, în-tr’însa se judecau pricinile. Această încăpere lungă străbătea clădirea dintr’un capăt pănă încelalalt. Păreții cei mai scurți, care dădeau afară, aveau câte două ferești alcătuite dintr’omulțime de geamuri mici, legate între ele prin cercuri de plumb. Cu toate că sala se afla la rândul de sus, pe din afară de ferești erau zăbrele groase încrucișate. In ceilalți păreți erau câte trei uși de stejar, într’un singur canat și împodobite cu cuie de fier. Podeala era de scânduri late de brad, iar grinzile și scândurile tavanului, netencuite, fusese înegrite de fum și de vreme. Încălzirea se făcea prin două sobe mari, cu vetre, așazate față în fată aproape de ușile din mijloc, și având înfățoșarea sobelor țărănești de astăzi în fiecare din ele ardea câte un trunchiu întreg de fag. Îmbrăcămintea odăii era alcătuită dintr-o masă mare dealungul păreților se vedeau lavițe de lemn, două mese mici rotunde și un număr mare de scăuieșe cu trei picioare. Toate erau de lemn de stejar sapat, iar săpăturile datorite unui meșter de pe loc. Lângă fiecare sobă erau așazate câte două scaune mai mari, având,speteze cu flori de alamă și perine de catifea roșie umplute cu lână. Pe spetezele tuturor scaunelor și pe dulapuri era sâpată stema voevodului: un buzdugan și un junghier încrucișateîn mijlocul scutului.

Intr’un unghiu al sălei se vedea o icoană mare a Maicii Domnului, înaintea căreia ardeao candelă de argint. Toți păreții erau acoperițicu unelte de războiu și de vânat de toate feliurile: sulițe, țăpi,paloșe, baltage, buzdugane,ghioage,măciuci,și junghiere de toate chipurile și de toate mărimele, arcuri, tolbe cu săgeți,coifuri, scuturi de fier, de lemn și de piele,toate prinse în cuie. Faptul că nu vedeai pe ele niciun fir de colb și că erau unse cu îngrijire,doveda că nu erau menite a sluji numai de podoabă ci că se așteptau dela ele slujbe bune la nevoie. Masa și lavițele erau acoperite cu scorțuri de lână; dinaintea sobelor și sub masă pieide urși și de lupi acoperau podelile. In două sfeșnice mari, de lemn boit, de chipul acelor ce se văd astăzi în bisericile dela țară, înaltede un stat de om, ardeau câte două lumânări,de său care, deși groase cât brațul, cu greu ar fi putut lumina sala fără ajutorul focului din vetre.

Bogdan fu trezit din gânduri prin intrarea unei slugi care îl înștiință că, la poartă, s'a oprit un străin îmbrăcat în zale, care cere să fie adus înaintea lui. Voevodul, crezând, că este vr’un trimes de ai fișpanului, poronci să-l aducă. In curând s’auziră deschizându-se mai multe uși grele și în sală intră un barbat sprinten, de statură naltă, având pe cap coiful rotund obișnuit de Unguri, cu săgeata alcătuind nazalul ridicată în sus și purtând, peste un dolman verde, o cămeșă de zale care se scobora pănă aproape de genunchi. Ciorecii de postavroșu intrau, de asupra pulpelor, în ciubote galbene, la călcăii cărora luciau pinteni de aur.

Când îl văzu, Bogdan care îl aștepta în picioare, cu spinarea întoarsă cătră focul unei sobe bătând în plin asupra feței străinului, izbuti numai pe jumătate să înăbușască un strigăt de mirare.

- Ștefan Stroici! Se poate? strigă voevodul întinzând brațele spre străin. - Se prea poate, vere, răspunse străinul și amândoi se îmbrățișară cu căldură. - Dar eu te știam pornit la Napole cu craiul, zise Bogdan, n ai pornit? Te-ai întors de pe drum? Ți le voiu spune toate, răspunse Ștefan, dar dă-mi voie să lepăd întâiu armele și zaua.

Zaua Și armele fură scoase de pe călător și i se aduse, pe o tabla de alamă, o cina alcătuită, căci se aflau în săptămâna albă, aproape numai din brânzeturi. Tablaua fu pusă pe o masă rotundă care se așăză lângă foc și Ștefan, după ce zise o scurtă rugăciune, luă loc la dânsa; iar Bogdan se așăză în cealaltă parte a mesei,privind pe oaspele lui care mânca în tăcere.

Fața lui Ștefan era plăcută la privit: cu trăsături frumoase, luminată de doi ochi căprii1 mari și vioi, în care se cetea o fire deschisă și vitează; pletele lui castanii erau lungi, barba scurtă o purta cam ascuțită. Fața galbănă și privirea întunecată a tânărului erau un lucru de mierare pentru voevod. Îndată ce cina, în vremea căreia se schimbase numai câteva cuvinte fără însămnătate, fu isprăvită, Bogdan nerăbdător,făcu un semn și slugile, luând cu ele tablaua,ieșiră.

— Acuma; zise el, cred că mă vei pune îu cunoștință pricinii întoarcerei tale neașteptateși a supărării ce se vede scrisă pe fața ta.

— Ce zici supărare, strigă Ștefan sărind de pe scaun, cu glasul schimbat, n’am părăsit oastea: am fost izgonit dintr’însa ca cel de pe urmă lefegiu fiindcă, în fața unei batjocuri ce nu oputea suferi nici om de neam nici oștean deplin, am tras paloșul în apararea cinstei mele terfelite și am dat pedeapsa cuvenită acelui care îndrăznise să-și facă râs de mine.

Și tânărul, căruia îi tremura tot trupul, căzu iar pe scaun apoi, sprijinind coatele pe masă,își acoperi fața cu mânile și începu să plângă cu hohot.

Bogdan ramase încremenit atât la auzul vestii neașteptate cât și la vederea durerii de care era cuprins Ștefan.

II
Pentruce Ștefan Stroici părăsise oastea craiului Lajos.

După câtăva tăcere, băgând de samă că Ștefan s’a mai liniștit, voevodul zise:

— Spune-mi cum s’au întâmplat aceste lucruri care îmi par de necrezut. Cum de nu te-a ocrotit craiul pentru care ai făcut atâtea jertfe?

— Iartă, Bogdane, slăbăciunea ce ți-o arăt, zise Ștefan ridicând capul. Simțirile pe care le stăpânesc de două luni în sfârșit m’au învins. Iți voiu spune tot, căci pentru atâta venit-am întins la tine.

Precum știi, în toamna trecută am plecat la oastea craiului care mergea la Napole, să răsbune moartea fratelui său Andrei, ucis cu știrea dacă nu din poronca soției sale, crăiesei Ioana.

Duceam cu mine cincizeci de suliți, toți Români din satele mele, strânși, înarmați și ținuți cu cheltuiala mea. Mi-am adus adesa aminte cum tu mă certai, zicându-mi că rău fac de-mi risipesc averea adunată de părinți pentru slujba craiului unui neam dela care al nostru nu poate aștepta decât asuprire și batjocură și amar m’am căit că nu ți-am ascultat sfaturile. Ca o răsplătire a jertfelor ce le tăcusem pănă atunci, nu mai slujam ca altă dată sub banderiul fișpanului de Maramureș ci aveam steagul meu și făceam parte din banderial a însuși craiului, alăturea cu cetele cu cânilor. In vremea cât am străbătut Ungaria,munții Stiriei și țările Italiei, am putut să mi dau samă că atât magnații cât și nemeșii de rând mă priveau cu ochi răi. Dacă unii erau suparăți prin faptul că un Român se găsește pus pe aceiași treaptă cu ei, având steagul lui și primind, ca și ei, poronci numai dela craiu, apoi ceilalți, care slujau sub banderiul fișpapanilor, se simțiau și mai amărâți văzând că acel Român se bucură de o vază la care ei nicinu se puteau gândi. Supărările nu-mi lipsiră dela început: mie mi se dădeau gazdele cele mai răle, eu eram însărcinat cu slujbele cele mai neplăcute, mi se făceau tot feliul de greutăți pentru hrana oamenilor și a cailor; de câteori locuitorii se jăluiau de vre-un jaf făcut de oșteni, se învinovățau Românii mei. Mult sânge rău făcutu-mi-au aceste năcazuri zilnice și la grea încercare fost-au pusă răbdarea mea. Dar le rabdam pe toate: dormeam fără adapost pe pământul gol, îndeplineam toate însărcinările câte mi se dădeau, sufeream de foame și de sete, plăteam toate merindele mai scump și privegheam cu cea mai mare grijă purtarea slujitorilor, în nădejdea că, odata în fața dușmanului. vom ști, prin vrednicia noastră, oștenească, să silim pe Unguri a ne privi cum trebuesc priviți frați de arme viteji.

In ziua de 23 Decembrie trecut, aflând craiul care se afla la Aquileia, că Ludovic de Tarent, al doilea soț al crăiesei Ioana, se pregătea să apere trecerea Volturnului, poronci lui Neculai Cajetani, grofului de Fundi, să iee trei mii de Italieni și trei mii de călăreți din cetele curții și să asvârle pe dușman dincolo de Capua. Aflându-mă față, mă rugaiu ca și steagul meu să facă parte din curtenii ce erau să meargă cu Cajetani și, spre mâhnirea Ungurilor, cererea mea fu încuviințată.

A doua zi, în ajunul Crăciunului, plecarăm de cu noapte și ajungând în revărsatul zorilor pe malul Volturnului, zărirăm pe dușman așteptându-ne dincolo de apă. Cajetani puse la mijloc Nemții și italienii îmbrăcați numai în fier, împărți călărimea ungurească la aripi și porunci să trecem îndată râul și să năvălim asupra Napolitanilor, apoi intră el cel dintăiu, în apă.

Oastea întreagă se luă după dânsul și, cu toate că arcașii și prăștiașii dușmanilor aruncau asupra noastră o ploaie de săgeți și de pietre, ajunserăm răpede la celalalt mal și ne răpezirăm cu sulițele întinse asupra potrivnicilor. Ceata mea fusese așazată la capătul aripei stângi, alăturea era un steag al lui Paul Fejervary, sub poronca fiului său Gyula. Dincolo de apă, găsisem în fața mea numai câțiva călăreți care, cum ne văzură pe mal, dădură dosul iară cu mă luaiu la goană după dânșii. Văzând insă că sunt puțini și că numai eu greu îi voiu putea ajunge, mă întorc îndărăt, la pas, pentru a lasa caii să răsufle. Când ajung iar aproape de râu, dau cu ochii de steagul lui Fejervarycare, încă cu vr’o trei, năvălesc asupra unui deal ce se afla în marginea dela vale a șesului pe care mă întorceam și de pe care deal, ascunși in niște vii, un stol de arcași împroșcau pe Unguri cu săgeți. Navala călăreților, la deal, prin vii, era o curată nebunie și în curând fiind răspinși, ei se întorc în râsipă, având printre dânșii o mulțime de cai fără călăreți. Dar, în loc de a se cuminți, îi vedem tocmindu-se pentru o nouă navală. Prevăzând că șl de astădată nu vor putea face nici o ispravă, descalec oamenii, lăsând numai vr’o câțiva pentru paza cailor și încep a sui dealul pe jos, spre a lua pe dușman în coastă. Dealul, deși răpede, fiind mic ajunserăm în vârful lui tocmai când Jilăreții noștri o luau pentru a doua oară la fugă fără a fi putut macar intra în vii, dar lăsând marginea lor samanată cu morți și cu răniți. Noi, însă, fără a mai dodăi, ne răpezim asupra arcașilor, erau niște Genovezi, și intrăm într’înșii cu paloșele zmulte.

Ei nu aveau nici o putere pentru a se apara de paloșe, căci arcurile nu li mai puteau fi de folos, navala noastră fiindu-li fără veste și noi amestecați cu ei. Într’o clipală, peste cincizeci zaceau morți sau răniți la pământ iar ceilalți,aruncând armele, căzuse în genunchi și cereau să le cruțăm viața. Uitându-mă atunci împrejur, zăresc de pe deal Napolitanii retrăgându-se în grabă pe toată întinderea bătăiei și banderiile noastre înfipte pe locurile ce, mai dinioarea, erau în puterea dușmanilor. Atunci apuc steagul meu din mâna stegarului și îl înfig în pământ. Călăreții care pornise în risipă cu Fejervary ajunsese în fuga lor pănă la apă unde oprindu-se, se tocmiră din nou. Se văzură căpeteniile sfătuindu-se, apoi Fejervary, urmat de ai lu, apucă spre mine în treapădul cailor. Ajuns la marginea viilor și neputând străbate printr nsele grămadă călări, o ie la deal urmat numai de stegar și de vre o zece oameni, înaintând foarte greu printre vițe. Slujitorii mei abie isprăvise să lege manile Genovezilor, temându-se să li lese mișcările slobode, căci numărul lor era încă de trei ori mai mare decât al nostru, când iată că ajunge și Fejervary la mine.

— Să trăiască craiul, îi zic eu, mila Domnului, izbânda este a Măriei Sale.

Fără a răspunde un cuvânt, el ie banderiul în mână, trântește pe al meu jos cu piciorul și îl înfige pe al său în pământ.

Fapta era așa de neașteptată și fusese îndeplinită atât de iute încât nu avuiu vreme să-1 opresc.

— Ce faci, nemernicule, ai înebunit? strig punând mâna pe paloș.

— Nu este aici locul pentru cârpa murdară a cânelui de Olah, răcnește atunci Ungurul șiscoate paloșul, ci pentru banderiul magnatului maghiar și dacă Olahul nu-i mulțămit, sânt gata să-i taiu și urechile.

Paloșul meu eși din teacă și, nebun de mânie, printr’o lovitură puternică, făcuiu să-i sară arma din mână apoi, prin două tăieturi în cruce,îi însemnaiu obrazul pentru toată viața.

Ungurul, greu rănit și chiorît de sângele care-i curgea din frunte, căzu jos cu un țipet de durere. Slujitorii lui, făcând atunci o mișcare pentru a se arunca asupra mea, ai mei îmi săriră în ajutor și Ungurii, văzându-se în număr mic, puseră iar paloșele în teaca. Eu zmulseiu din pământ banderiul lui Fejervary și aruncându-1 în lături, ridicaiu iarăși pe al meu. Chiar atunci se auziră trâmbițile sunând adunarea și toată oastea noastră se văzu clătindu-se în treapădul cailor spre locul unde fâlfâia banderiul lui Cajetani.

Ungurii ridicară dela pământ pe stăpânul lor ramas aproape fără cunoștință și unul dintr’înșii luându-1 pe cal, se îndreptară spre tovarășii care văzuse întâmplarea dar, din pricina răpegiunii cu care se petrecuse, abie avusese vreme să descalece și să se pue în mișcare spre noi.

Trâmbițele necontenind a suna, îmi strânseiu oamenii și prinșii și ne scoborîrăm spre cai pe drumul cel mai drept. Incălecarăm cu toțiiși împingând înaintea noastră pe Genovezi, silindu-i să grăbească pasul pe cât li era cu putință, ne îndreptarăm spre locul unde era strânsă oastea, încunjurând dealul pe care se afla via unde se petrecuse lupta. Ajungând la cotitură văzurăm înaintea noastră oamenii lui Fejervary; ei nefiind ca noi împiedecați de prinși, se împreunară cu grosul oastei mult înaintea noastră.

Când ajunserăm, găsirăm pe Cajetani încunjurat de mai mulți Unguri de samă care, cum mă văzură, începură să strige, aruncându-mi ocări și amerințări. Nu putea să încapă îndoială că cele întâmplate între mine și Fejervaryii erau cunoscute. Făcându-mă că nu aud ame-rințările lor, mă apropii de Cajetanii și îi dau samă de lupta ce o purtasem fără însă a vorbi despre cearta cu Fejervary.

— Fiindcă ai numărul cel mai mare de prinși, îmi zise groful, vei mai lua pe acei ce-iavem cu noi și, împreună cu cincizeci de oameni de ai căpitanului Verner, te vei duce la Măria Sa craiul, la Aquileia, și îi vei spune de izbânda noastră. Vei mai adăugi că mergem înainte spre Capua, unde nădăjduim să intrăm pe la prânz.

Înțelegând că această însărcinare mi se dădea în scop de a mă departa de prietenii lui Fejervary, spre a nu da loc la certe care ar fi putut să îngreuieze mersul oastei, deși nu mă simțeam vinovat cu nimica și găsam că mi s’ar fi cuvenit o slujbă mai cinsteșă, m’am supus în tăcere. Cajetani, lăsându-mi toți prinșii, cu cincizeci de lefegii nemți, apucă drumul spre Capua iar noi pornirăm îndărăt spre Aquileia. Cam pe la jumatatea calei, mergând încet din pricina prinșilor, furăm ajunși și în trecuți de Gabor Apor și Mihai Csaki, amândoi rude de aproape cu Fejervary. Privirile pline de ură ce-mi aruncară în treacăt și graba cu care părăsiau o oaste ce trebuia să între într’un oraș bogat și vestit, îmi dădeau destul de lămurita înțălege că se întorceau atat de grabnic numai spre ă mă pârî craiului.

Abie ajuns la Aquileia, îmi iesă înainte armașul cel mare al curții și, zicându-mi că are poroncă dela Măria Sa craiul să ma pue la opreală, mă duce la închisoare unde stau trei zile sub paza cea mai aspră. Dar nu eram prea îngrijit de soarta mea căci, deși mă așteptam ca bătrânul Fejervary să întrebuințeze toată trecerea lui la curte pentru a răsbuna mândria neamului său smerită de mine și ca magnații,aproape toți rude sau prieteni cu dânsul, să i dee ajutor ca să mă piardă, totuși mă bizuiam pe dreptatea lui Lajos. Nu puteam să cred că craiul pentru slujba căruia cheltuisem o parte însamnată din avere, pentru care îmi varsasem sângele de două ori și care trecea drept cavaler deplin, să mă poată macar ține de rău fiindcă pedepsisem cutezanța acelui ce îndrăznise să terfelească sămnul la umbra căruia trăiau și muriau, de sute de ani, barbați fără vină și oșteni fără frică, și pentru ferirea căruia de orice necinste eram dator să-mi dau oricând viața. Eram încredințat că pârile și ura Ungurilor nu vor găsi nici o trecere la el, căci nu uitasem sprijinul ce mi-l dăduse înaintea Vilăului, când am fost făcut cavaler. Erai acolo și-și aduci aminte cum, după ce numai cu câțiva oameni, Români maramureșeni de ai noștri,răspinsesem navala făcută în mijlocul nopții,de cnejii litvani Olgard și Keistut asupra taberei și, deși greu rănit, cucerisem steagul lor, craiul Boemiei care se oștise (cu noi, a tras spadași și lovindu-mă de trei ori peste umăr, m’a făcut cavaler.

Ți-aduci aminte de supararea Ungurilor și cum a douazi alergară la Lajos pentru a-i cere să hotărască că craiul Boemiei greșise, căci nu putea să știe că, nefiind papistaș și nefăcând parte din nobilimea maghiară, nu sânt vrednic să fiu cavaler. Lajos atunci li-a răspuns că cavaleria nu se poate lua înapoi și că cinstea ce mi s’a făcut fusese plătită cu sângele meu. Mă bizuiam în sfârșit pe faptul că, purtând pintenii de aur, trebuia înainte de toate să fiu judecat de cavaleri și că nu va fi unul care să găsașcă rea o faptă ce-mi era poroncită de toate legile cavalerești... Dar mă înșalam amar!

A patra zi, de dimineață, intră în închisoare armașul și-mi cetește o carte iscălită de tot sfatul coroanei, prin care se zicea că:

De oarece cneazul român Ștefan Stroici avusese îndrăzneala să rănească pe nobilul Gyula Fejervary și să arunce la pământ banderiul zisului nobil, uitând deosebirea ce este între el și un asemenea nobil precum și supunerea ce-i datorește deși pedeapsa ce s’ar cuveni lui Stroici pentru o asămene fapta nu poate fi decât moartea, totuși craiul în mila sa, îi dăruiește viața. Hotărăște însă, ca de îndată și sub pază, să fie dus la portul de mare cel mai apropiet, iar de acolo Ia Fiume, unde va fi slobozit; steagul lui va fi desființat si slujitorii ce-l urmau vor face de acum înainte parte din ceata lui Fejervary.

Totodată armașul mă vesti că steagul meu fusese ars cu un ceas înainte în fața oștenilor mei și a oamenilor lui Fejervary, că craiul cu oastea pornise la Capua și urma ca eu să plec la Ancona, sub paza a șase slujitori nemți din straja curții.

Ești oștean, te tragi dintr’un neam tot atât de vechiu cași al meu; ești prin urmare în stare să-ți închipui ce am simțit la auzul acestei hotărâri crude și nedrepte, văzând mai ales neputința în care mă aflam! De atunci durerea, mânia, și dorul de răsbunare mi-au fost soții nedespărțite macar o clipă în lunga mea cale. Am venit întins la tine, ruda mea și veihiul prieten căruia m’a încredințat părintele meu în ceasul morții. Viața mea este zdrobită, viitorul de oștean ce l’am visat din copilărie nimicit, averea pe jumătate dusă, rămân de râsul Ungurilor.

III.
In care se vorbește de facerea unei țări.

— La vrâsta ta, dacă viața pare zdrobită, cu înlesnire se poate începe alta, răspunse Bogdan răce și arătându-se nemișcat. Cu adâncă măhnire ascultatu-ți-am povestirea. Da, nedreptatea ce ți s’a făcut este crudă și strigătoare. Ți s’a sfaramat viitorul de oștean al craiului care se părea că-ți surâde atâta! Eu te prevestisem. Iți spusesem că zadarnice sunt jertfele și silințele tale, că atâta cât vei rămânea Român, vei găsi la Unguri numai ură și dispreț. La noi, sau rămâi Român și atunci trebuie să te mulțămești cu un viitor fără fală dar liniștit sau, dacă visezi vr’o soarta mai mânndră, trebuie să te lepezi de neamul și de credința părinților și să-ți prefaci inima în inimă ungurească. Eu nu m’am lepadat nici de lege nicide neam, dar m’am mulțămit să fiu voevodul Românilor din comitatul Maramureșului, adică mai mare peste cei asupriți și supus poroncilor magnaților. Tu, iarăș ți-ai pastrat legea și neamul, dar ai visat visuri mari, acuma le vezi sfârșitul. Insă n’ai pierdut nimica, ești tânăr. Averea îți este încurcată, dar nu pierdută; dacă te vei retrage la țară și-ți vei restrânge cheltuelile, o poți îndrepta în câțiva ani; deocamdată îți pot veni în ajutor cu oricât ți-ar trebui. Apoi vom căuta o fată cu stare și în liniștea unei căsnicii ffericite, vei uita cu încetul neajunsurile ce au dat peste tine...

— Nu vorbi de căsătorie, îl întrerupse Ștefan, acest cuvânt deșteaptă în mine amintirea miresei frumoasă și iubită pe care mi-au râpit-o Tatarii acum patru ani; sânt destul de bătut dede Dumnezău acuma din curând, pentru ca să nu mai atingi o rană ce este departe de a fi închisă! Deci tu găsești cu cale să fiu menit,de azi înainte, a duce viața obicinuită de obștia cnejilor noștri. Să n’am altă grijă și alt scop decât vânarea banului, să găsesc în prăsila turmelor de vite, în judecarea pricinilor dintre săteni, în strângerea veniturilor mele și a Gărilor stăpânirii uitarea visurilor tinereții și dorului de răsbunare care mă arde. Fiind născut din părinți români, din neam falnic care a stăpânit odată lumea întreagă, trebuie oare să uit o ocară ca aceia ce mi s-a făcut și să nu mă mai pot gândi la vr'un viitor mai falnic?

Tânărul care rostise aceste cuvinte fiind stăpânit de o puternică mișcare, se sculase de pe scaun, Bogdan se ridică și el în picioare apoi, punân mâna pe brațul lui Ștefan și strângându-l cu putere îi zise:

- Iartă-mă, Ștefane! Am vrut numai să te încerc. Da, durerea ta este durerea mea. Batjocura ce ți s’a făcut ție mă arde și pe mine,ea este făcută neamului meu întreg. Sânt gata să te ajut, să ieu parte la răsbunarea ce ai degând s’o iei. Spune-mi numai ce vrei să faci.

Vreu, zise Ștefan, să-mi vând ocinile pentru oricât voiu putea prinde pe ele spre a putea aduna împrejurul meu o ceată de oșteni români cât se poate de număroasă. Apoi să mă duc cu ei și să intru în slujba vr’unui craiu dușman al Ungurilor. Mila Domnului, voiu avea de unde să aleg, căci numărul neprietenilor lor întrece cu mult pe acel al prietenilor.

Bogdan scutură capul; un zâmbet îi trecu pe buze.

— Eu îți pot face parte, zise el, la altă răsbunare mai mare și mai aleasă. Iți pot da prilej să deschizi în inima trufiei ungurești o rană ce va rămânea deschisă pe vecie! Urmează-mă și îți vei răsbuna ocara chiemând la viață nouă un neam în amorțire și făcându-i o țară!

— O! sânt gata să te urmez, te fac stăpân pe viața și pe averea mea!

— Ascultă!

Bogdan se așăză pe scaun făcând sămn lui Ștefan să-și reia locul, apoi urmă:

— Ești Român și cunoști starea nesuferită a neamului nostru: lăcomia și trufia Ungurilor leștii, mari și mici, tineri și bătrâni, cu toții amsimțit povara lor. Suferințele noastre nu sunt de astăzi nici de ieri, ele au început de veacuri! Era o vreme în care se părea că trufia asupritorilor s’a mai muiet, ca în inimile lor intrase o simțire mai blândă, că mintea lor greoaie în sfârșit pricepuse primejdia de a-și vedea casa plină de dușmani. Craii lor începuse a ocroti popoarele de altă limbă și de altă credință peste care domneau. Se putea nădăjdui cu vremea o împăcare ce se va face și că fiecare neam, oricare i-ar fi credința și limba, va putea să le păstreze neatinse, să nu mai fie un norod de stăpâni peste noroade de robii! Zadarnică nădejde, închipuire deșartă!

Dela urcarea pe tron a craiului Carol Robert, vedem starea noastră înrăutățindu-se din zi în zi. Cneazul,ori cât de vechiu i-ar fi neamul, este pus mai jos decât cel de pe urmă venetic care, prin slugărnicie, prin lingușire sau prin bani, a stors craiului o bucată de piele cu slove latinești pe ea. El nu este privit ca om întreg, căci înaintea judecății mărturia unui nemeș prețuește cât acea a patru cneji. El plătește biruri ca cel de pe urmă mișăl; iar nemeșul care nu le plătește ie parte la adunarea ținutului și la adunarea țării, pe când cneazul nici nu poate visa să-și facă glasul auzit în sfatul care, adesa, hotărăște asupra banului și a sângelui său.

Vezi un neam de curând așezat în țară, Nemții, bucurându-se de aceleași drepturi ca și Ungurii, putând visa orice viitor fără însă a se lepădă de neamul lor, luând parte la toate sfaturile, pe când noi, băștinașii acestui pământ,suntem priviți ca o turmă de robi. Și luăm parte la toate sarcinile, vărsăm sângele nostru șiroaie în slujba craiului, plătim dările cele mai nedrepte! Apoi chiar, ca culme a nedreptății, pe când nemeșul este scutit de orice dare cătră biserica lui catolică, noi pravoslavnicii suntem siliți să dăm dijmă unor preuți cari nu se roagă pentru noi și sunt dușmanii cei mai neîmpacați ai credinții noastre.

Dar dacă jalnică este starea cnejilor, ce să mai zic despre acea a nenorociților din popor. Încărcat cu dări grele cătră craiu, cătră preuțimea papistașă, cătră stăpânul satului ce, adesa, este un Ungur care nu-i pricepe nevoile, nu-i înțălege limba și care caută să stoarcă dintr’însul tot ce este de stors, țăranul român nu este privit ca om, mărturia lui n’are nici un temeiu, uciderea lui se pedepsește numai cu o gloabă bănească. Mulți din cnejii noștri în vremile din urmă, mai slabi de înger decât părinții lor, s’au lasat a fi ademeniți de pofta unei soarte mai strălucite, mai falnice,s- au lepadat de legea și de neamul lor, s-au făcut Unguri și papistași în schimbul unei privilii crăiești. Pilda a fost molipsitoare și pe zi ce merge vedem pe acei mai bogați, pe acei mai de samă, pe acei ce ar trebui să rămâie în veci stâlpii neclătiți ai neamului, părăsind părinții din care s’au născut, pe cei de un sânge și de o lege pentru a se îneca în valurile nobilimii ungurești, înmulțind numărul acelor ce asupresc pe frații lor de ieri.

Astfeliu fără îndoială, va veni o vreme, poate nu prea depărtată, în care numai țaranul va rămânea Român, singur, sarac, neînvațat, nepuputincios, părăsit de ocrotitorii săi firești. Astăzi o nouă primejdie ne amerință, craiul voiește să ni iee și credința. Poronci strașnice au sosit pentru ca preuții noștri care vor muri, să nu mai fie înlocuiți prin alții tot pravoslavnici, dar prin preuți uniți veniți din Țara Leșească. Se atinge astfeliu pavăza noastră cea de pe urmă. Precum vezi, nu se cruță nimica pentru desființarea neamului nostru și dacă vom mai sta în nepăsare și în amorțire, va veni în curând ziua în care acest neam nu va mai fi în ființă.

- Și crezi că a sosit ceasul în care trebue să ne răsculăm și să cădem asupra Ungurilor cu fier și cu pojar? întrerupse Ștefan.

- Pe cine vrei să răscoli aici, răspunse Bogdan, pe niște cneji fără de inimă, pe niște țărani fără arme? Țara geme de cetăți ale craiului, ale episcopilor și ale nemeșilor. La izbuhnirea răscoalei, Ungurii ar găsi în ele un adăpost teafăr și, închiși în zidiurile lor, ar aștepta în liniște sosirea oștilor crăiești care ar face din noi fărâmi. Nu, alta este ținta mea, și Bogdan se ridică în picioare. Peste munți,zise el arătând spre răsărit, este o țară frumoasă ca raiul și dulce ca mierea, o țară străbătută de ape, mărginită de Dunăre și de mare, cu cămpiile cele mai mănoase, cu pădurile cele mai tari, plină de bogății de tot feliul, o țară plină de oameni, și de ce oameni! De Români ca și noi, dar încercați și oțeliți în lupte necontenite cu păgânii, deprinși a-și ara ogorul și a-și păzi turmele cu măciuca la brâu și cu arcul în spinare, ageri, sprinteni, neobosiți, un popor de zmei; și această țară este fără de stăpân!

— Cum, fără de stăpân, întrerupse Ștefan; în Moldova domnește moșul nostru Sas, sub ascutarea crăiei ungurești; peste Siret țara este stăpânită de Bârlădeni și de Ieșeni, iar peste Prut sunt Codrenii dela Chigheciu, apoi Hotinenii, Orheienii și Lăpușnenii, toți de sine stătători.

— Tocmai fiindcă fiecare din aceste țărișoare este stăpână pe ea, zic eu că întregimea lor este fără de stăpân, răspunse Bogdan. Acel ce va izbuti să pue mâna pe Moldova, alungând pe nemernicul Sas, și să întrunească subascultarea lui puterile răslețe ale Românilor dela Tutova, dela Prut și dela Nistru, ar el va fi în stare să ție piept craiului unguresc când el se va încerca să recucerească Moldova. El va fi pus temelia unei domnii ce cu vremea este menită a fi crăie, unde Românii din această parte a munților vor găsi pururea ajutor, care va fi razămul firesc al neamului nostru obijduit și de unde... cine știe? poate că va porni odată mișcarea menită a sfarama lanțurile Românimei asuprite, curățind de Unguri hotarul locuit de ea.

— Te-am înțeles, strigă Ștefan voios, vrei să faci peste munții noștri ceiace au făcut Basarabii, dela Făgăraș, vrei să întemeiezi o nouă domnie românească.

- Vreu să fac mai mult, răspunse Bogaan. Basarabii au înființat o domnie românească, fără a îndrăzni să se lepede de stăpânirea Ungurului: ei au mai împodobit coroana craiului cu o floare nouă. Eu, vreu să întemeiez o domnie de sine stătătoare, al cărui sâmbure va fi o floare ce o voiu smulge din coroana lui Lajos: Moldova.

- Și eu, zise Ștefan, plecând genunchiul dinaintea voevodului, cel dintâiu supus al acestei domnii, îți jur credință nestrămutată și orbească ascultare, cerându-ți însă ca, în lupta ce se începe, locul cel mai primejdios să fie de drept al meu.

— Lupta va fi grea și lungă zise Bogdan, ridicându-l, primejdii vor fi multe și mari iar cererea ți-o pot îndeplini îndată; dar șăzi căci avem multe de vorbit.

Gândul de a întemeia o domnie românească peste munți s’a născut în mine cu prilejul războiului care l-am purtat acolo cu Tatarii, când i-a învins pe Siret voevodul Lațe, războia la care ai luat parte, în care ai fost atât de grav rănit și în urma căruia ai avut nenorocirea să pierzi pe logodnica ta, răpită de Tatari. De atunci mi-am urmărit țelul cu stăruință și astăzi am deplină încredere că anul viitor va vedea izbutirea mea, deși mai sunt greutăți mari de învins. Sas, voevodul Moldovei, este cu drept cuvânt urât și disprețuit de obștia cnejilor șia locuitorilor Moldovei. Lacom de avere, el seacă, fără cruțare, toate izvoarele de bogăție ale țării, punând dări peste dări; la dânsul judecățile nu sunt decât un mijloc de înavuțire,dreptatea fiind a aceluia ce aduce poclonul cel mai de preț. Adesa el a râpit averi sub cuvintele cele mai ușuratece.

Văzând ura ce o au Moldovenii pentru el și tâmându-se de izbuhnirea ei, s’a dat cu totul în brațele Ungurilor. Slugarnic și lingușitor cătră ei, li împlinește poftele, ce zic, le gâcește, căci până acuma a mărit de trei ori, dela sine, și fără ca ei să fi cerut, birul ce-l dă țara craiului. El nu este un domnitor roman ci un diregător unguresc.

Ajuns azi la adânci bătrânețe, domnia o lasă de fapt în grija fiului său Balc și a fraților după mamă ai acestuia: Drag, Dragomir, Costea, Tatar și Ștefan. Balc este barbat iscusit la sfaturi și ager în războaie dar mai lacom încă decât tată-său, crud și desfrânat la culme; a făcut de râs o mulțime de fete și de neveste, stârnind astfeliu un noian de nemulțumiri. De mult l-ar fi ucis Moldovenii dacă nu s’ar păzi zi și noapte, fiind totdeauna încunjurat de o ceată de lefegii unguri,, gata să sfâșie pe oricine s’ar apropie de el. Frații lui sunt departe de a avea aceiași iscusință și aceiași agerime, dar nu se lasă mai prejos de el în ce privește lăcomia și desfrâul. Nemulțămirea este la culme, cea mai mică scânteie va ajunge pentru a aprinde pojarul care va nimici casa lui Sas, iar Moldovenii vor râdica voios în locul lui pe acel dela care vor auzi glasul de deșteptare. Măsurile mele sunt luate, când voiu voi Moldova va fi a mea

Locuitorii micilor țări de peste Prut: Hotinenii, Orheienii, șiLăpușnenii se găsesc fără spriijin în fața necontenitelor prădări ale Tătarilor de peste Nistru. Craiul leșesc Cazimir a vrut să-i facă cu sila să primească ocrotirea lui, dar ei, ferindu-se de el fiindcă este papistaș, când a venit cu oastea ca să-i supuie, i-au stat bărbătește împotrivă și l-au pus pe fugă.

Însă ei ar primi bucuros stăpânirea unui voevod de aceiași lege și de aceiași limbă care, închegând în mâna lui puterile lor răslete șiîntrunindu-le cu acele ale Moldovei, ar fi înstare să pue Tătarilor o stavilă puternică. Mi-am făcut printre fruntașii lor mulți prieteni și cărțile ce le-am primit în zilele din urmă mă încredințează că sunt gata să-mi dee ajutor pentru cucerirea Moldovei.

Neamul voinic și ager al Codrenilor dela Chigheciu, ocrotit atât de tăria locurilor pe care trăiește cât și de minunata sa vitejie, a știut pănă astăzi să răspingă toate năvălirile tătârăști, urmărind pe păgâni pănă în țara lor. Mă temeam ca ei ferindu-se de orice legătură care ar putea macar să samene a supunere, să stee de o parte și să nu mă pot folosi de brațele lor voinice; dar după cât aflu grija nea era zadarnică. Inmulțindu-se din zi în zi, ei nu mai încap în Codrul lor; turmele de vite le pasc sub pază în câmpiile ce se întind pănă la Dunăre, dar nu pot așaza sate în acele locuri deschise, căci veșnic ar fi amenințați să le vadă pustiite de Tatari. Au înțăles că dacă vitejia ar ajunge pentru a apara satele așazațe pe râpele Chigheciului, spre a se putea lăți pe șes și a duce acolo un traiu câtuși de puțin teafăr,nu ajung puterile lor și că trebuie să se alipească de alții. Intrase chiar in vorbă cu Basarab, care și-a întins în anii din urmă stăpânirea în părțile de jos ale Dunărei, nădăjduesc însă să împiedec orice alcătuire între ei și domnul muntenesc și să-i câștig pentru mine.

Dar greutatea cea mai mare am avur-o și o mai am cu Bârlădenii, după Moldoveni neamul cel mai însamnat la număr din câte sunt între munți și Nistru, iar în privința bogăției și a agerimii în războaie întrecând chiar pe Moldoveni. De câtăva vreme s’a încercat, pe de o parte Basarab și pe de alta Sas, să-i ademenească la închinare, făgăduind să li lese obiceiurile și datinile neatinse, ocârmuindu-se ei singuri și pe viitor fiindu-li domnul căruia se vor închina numai căpitan al oștirilor și neavândci a-i da alt ajutor decât acel de oaste la vremede războiu, jurându-ii în schimb ocrotire de Tatari și de alți dușmani.

Bârlădenii, parte plugari și gospodari de vite, parte negustori, deși au nacazuri necontenint din pricina vecinătății Tătarilor care, necontenit năvălind la ei, li răâesc turmele, îi silesc să se închidă în oraș, ucid sau robesc negustori străini pe care li întâlnesc pe drumuri, totuși până acuma, s au ferit de a se pleca cătră vr unul din ei. Dar, de când Ungurii bătură pe Tătari, au legat prieteșug mare cu dânșii. Am temeiuri pentru a crede că unii din fruntașii târgului lucrează printre ceilalți pentru ca să se închine craiului Lajos, ca fiind mai tare. Ei nădăjduesc ca, prin această închinare, să izbutească a dobândi micșorări de vamă atât pentru mărfurile lor cât și pentru acele ce trec pela ei, venind dela Țarigrad spre țările din apus,sau din acele țări spre Țarigrad. După cât știu acesta este sfatul târgoveților în mâna cărora stă astăzi puterea căci ei, ce nu au alt Dumnezeu decât banul, ar face, prin o asămene tocmală, din țara lor trecătoarea, bâlciul unde s’ar întâlni mărfurile din răsărit cu acele din apus. Alipirea Bârlădenilor cătră Unguri ar fi pentru năzuințele mele un glas de moarte căci,dacă Bârlădenii ar veni în ajutorul lui Sas, puterile lor întrunite m’ar putea învinge sau cel puțin ar prelungi lupta pănă la sosirea oștilor ungurești și împreună cu ele m’ar zdrobi. Dar eu cred că am ac și de cojocul negustorilor!

Precum îți spuseiu, puterea în Tutova este în mâna lor, diregătoriile se împart între dânșii, iar cnejii ce altă dată erau fruntașii și stăpânii țării, cu locuitorii satelor, sărăciți și unii și alții de năvălirile Tatarilor, înămoliți în datorii cătră negustori, nu mai însamnă aproape nimic. Prea puțini dintr’înșii ramași cu stare sunt primiți la sfaturi, unde glasurile li sunt înecate de mulțimea celor din târg. Acei cneji deși sărăci, sunt oameni de neam, mai toți oșteni vestiți care au slujit în oștile împăratului dela Tarigrad, în acele leșești sau ungurești. Trăiesc la țară în mijlocul sătenilor care, în mare parte, i-au urmat în războaie și, împărtășind nevoile și primejdiile vieții lor, au mare trecere la ei. 0 parte din acești cneji, văzându-se nesocotiți și smeriți de negustorime, sunt adâncn emulțumiți și gata să se unească cu acel ce le va da prilej să moaie fudulia târgoveților și să câștige iar vaza lor de odinioară.

M’am folosit de această stare de lucruri și am câștigat pentru scopurile mele pe cei mai însamnați din ei, venind chiar cu bani în ajutorul celor mai strâmtorați și scăpându-i din ghiarele lacome ale negustorilor. Cu cel mai vestit dintr’înșii, cu Toma Alimoș, am legat prietenie în vremea războiului cu Tatarii; el este astăzi acel ce lucrează acolo în numele meu. Am toată încrederea în înțălepciunea și în credința lui, dar sarcina îi este grea, căci negustorii sunt puternici, parte din cneji tot mai țin cu dânșii, alții stau la îndoială. Împlinirea scopurilor mele atârnă dela izbânda lui Toma Alimoș asupra târgoveților. Dacă vor fi Bârlădeniicu mine Moldova este a mea și puterile tuturor Românilor de peste munți întrunite. Multe oștile lui Lajos, dar mulți sunt sunt dușmanii ce și i-a făcut trufia ungurească; de jur împrejurul crăiei lor nu vezi decât neprieteni, numai Leșii țin cu ei. Împrejurările vin în ajutorul nostru; războiul napolitan ține pe craiu, și îl va ține încă multă vreme departe de noi cu floarea puterilor Iui. Vrăjbile cu Venețianii sunt departe de a fi sfârșite și în curând războiul va izbuhni din nou în Dalmația. Sârbii de abie învinși se scoală din nou, în țarul Dușan se râdică un potrivnic vajnic care silește pe Lajos să ție la graniță oști număroase; Boemia și Austria așteaptă numai ceasul potrivit pentru a-și răsbuna ocările din trecut. Vom avea de luptat numai cu o parte din oștirile lui și, dacă izbutesc să încheg în mânile mele toate puterile românești pănă la Nistru, nu mă tem să mă pun cu el, chiar dacă nu ar mai avea să se ferească și de alții: tari sunt codrii Moldovei și vânjoaSe brațele Românilor!

— Și ce parte ai de gând să-mi dai în această lucrare, întrebă Ștefan. Când crezi căi vei putea să mă întrebuințezi?

— O parte aleasă, grea și primejdioasă, răspunse Bogdan. Pănă acum am lucrat. peste munți prin doi oameni din care unul este Toma Alimoș, celalalt un călugăr, Isaia. Cel dintăiu trebuie să-ți fie cunoscut și ție din războiul cu Tatarii, el lucrează pentru mine la Bârlad.

— Da, îl cunosc, dar prea puțin, știi că abie se întrunise oștile noastre cu Bârlădenii și s a dat bătălia in care am fost atât de greu rănit.

- Cel de al doilea, urmă Bogdan, călugă Isaia, este inima întregii mișcări ce se pregătește în Moldova și peste Prut. Intr un trup sârbed, sub rasa-i sărăcăcioasă de călugăr s ascunde o inimă de leu și o voință de oțel, stăpânite de o minte aleasă, ajutate de o învățătură mare și însuflețite de o nemărginită iubire de neam. A ți-l zugrăvi mai bine ar fi lucru greu și muncă zadarnică, căci în curând îl vei cunoaște și’l vei putea judeca. Amândoi mă înștiințează ca este de neaparată trebuință sau să vin eu însumi sau să trimăt în Moldova pe un om de încredere, spre a face cu ei și cu căpeteniile prietene mie cele de pe urmă pregătiri. Este mai ales trebuință de un oștean priceput în trebile războiului, care să poată povățui oastea Moldovenilor răsculați pănă la sosirea mea sau pănă la acea a lui Toma Alimoș. Dacă ași merge însumi, lipsa mea de aici ar deștepta bănuielile Ungurilor; aflarea mea în Moldova, unde sânt cunoscut, ar pune pe Sas pe urma scopurilor mele și a-și da astfeliu prilej dușmanilor să împiedece împlinirea lor luând din vreme măsuri de aparare.

Sosirea ta îmi este deci binevenită, căci aflarea ta peste munți nu va putea deștepta nicio bănuială, te știu ager și destoinic în trebile războinice. Vei merge cu cărți dela mine întins la călugărul Isaia, la sihăstria lui pe lângă cetatea Neamțului...

— Când trebue să plec?

— Cât mai curând, chiar mâni dacă nu ești din cale afară ostenit.

— Pănă acum am fost prea scârbit pentru a simți truda, acuma sânt nerăbdător să dau și eu ajutorul meu la falnica lucrare ce o începi; voiu pleca mâne.

— Bine, te voi pune chiar în astă noapte în cunoștința amărunțită a tocmelilor ce au urmat între mine și Românii de dincolo. Mâni cărțile și deplinele puteri ce ți le dau spre ate pune în stare să faci legături în numele meu, vor fi gata de dimineață și vei putea pleca.

IV.
Un popas de cărăuși sub Perchiu.

Acei din cetitorii mei care au fost la Târgul Ocnei își aduc negreșit aminte de Perchiu, dealul din fața Oneștilor, dincolo de Trotuș, și de stâncile de pe coasta de amiază-zi a acestui deal care par spânzurate în aer și gata să se prăbușască în capul călătorului silit să treacă sub ele.

Acum cinci sute cinci zeci de ani ca și astăzi, drumul la Târgul Trotușului și la Ocnă trecea sub poalele Perchiului și miile de cărăuși care aduceau sarea în oate unghiurile țării dintre Nistru și Carpați făceau acolo, când drumul era bun, popasul de amiază, iar când era desfundat de ploi, acel de noapte.

In sara în care se petreceau cele povestite de noi în capitolul din urmă, o urieeșă tabără de cărăuși plecase în revărsatul zorilor dela gura Ocnei, unde fusese oprită vreme de două săptămâni din pricina unui desgheț neașteptat, urmat de ploi.

Ei ajunsese sub Perciun pe la asfințitul soarelui, după ce năcăjise ziua întreagă în noroiul cleios de pe șesul Trotușului, în care roțile intrară până la butuc. Boii fusese desjugați și sloboziți în lunca care acoperea pe atunci malurile râului, iar oamenii, uzi până la cămeșă, căci spre sară începuse să bureze, aprinseră focurile și începură pregătirea cinei. Dacă, pentru țaranul nostru de astăzi, aceste pregătiri sunt de o mare ușurință, ele pe atunci erau și mai lesnicioase, căci păpușoiul fiind necunoscut, fiecare avea cu dânsul pane sau malaiu și, deoarece cărăușii noștri se aflau în săptămâna albă, udătura era alcătuită din brânză , din ceapă crudă, din bureți uscați sau din câteva măsline. Cina isprăvită, cei mai osteniți, învăluiți in cojoace și cu căciula trasă peste ochi, se lungiră pe lângă focuri, ceilalți se puseră la vorbă, vorbind despre treburile lor sau ascultând poveștile celor buni de gură.

Tabăra era alcătuită din oameni veniți din toate țările care mai târziu s’au topit în domnia Moldovei. Intr’însa se vedeau Moldoveni de pe Moldovă și Bistriță, Ciangăi de pe Siret, Bârlădeni de pe Tutovă și Berheciu, Codreni dela Chigheciu, Ieșeni, Hotineni, Orheieni și Lăpușneni. Locuitorii aceluiaș sat alcătuiau, împrejurul aceluiaș foc, câte o ceată deosebită.Cam pe la mijlocul otacului, împrejurulunui foc voinic, erau adunați vr’o douăzeci de Codreni imbracați cu chebe roșii sau albastre,cu bonde și nadragi de aba albastră cusute cu flori roșii sau galbene și încalțați cu ciubote lungi având turetci suflecate sub genunchi. Toți tineri și veseli, o duceau într’o șagă și într’un râs; trei ploști mari se plimbau necontenit de la unul la altul și, după ce se isprăvise cina unul din ei, un flăcău oacheș de vr’o douăzecide ani, nalt și spătos, scoase dintr’o căruță olăută și începu să cânte. Cu încetul tinerii de pe la alte focuri se adunase, alcătuind împrejurul cântărețului, care nu se mai ostenea, un cerc din tot tineretul otacului.

Alăturea, lângă alt foc, mai mic, șădeau vr’o zece Moldoveni din satul Cristești de pe Moldova, aproape toți oameni făcuți, și ascultau vorbele unui bătrân cu barbă și plete albe, dar încă rumăn la față și voinic.

— Nu, băieți, zicea bătrânul, nu m’ați înțales: nu am vrut să zic că-i bine de noi și că Românul are astăzi o soartă de care trebuie să fie mulțămit și să aștepte pentru a se jăluica să i se iee și cenușa din vatră. Văd ți eu ca și voi toate nevoile ce sunt pe capul nostru, nedreptățile și jafurile ce le suferim, dar mi s’o urât de plângerile care le aud de ani de zile. Barba mea din neagră ce era s’o făcut sură de când aud că Sas mănâncă țara, că cnejii și juzii jăfuiesc pe săteni, că birurile și jafurile nu mai sunt de suferit și că Românul samănă malaiu și crește vite, nu pentru dobânda lui dar pentru folosul domnului și a judelui sau a Ungurilor. Sunt ani de când îi aud văietându-se că se iau trei dijme în loc de una, că dreptate pentru,cel slab nu este și că n’o mai ramas nevastă sau fată frumoasă care să nu fi fost necinstită de fiii lui Sas. Se vede că tot nu ne-o răzbit încă destul, că mare din cale afară fiind răbdarea Românului, cuțitul nu o ajuns încă la os. Nu ajunge că ne aduce la sapa de lemn, nu ajunge că ni ie bucățica din gura copiilor, nu ajunge că-și bat joc de nevestele și de fetele noastre, se vede că tot ar mai trebui să ni facă ceva ca să strigăm în sfârșit: destul! Căci de ni s ar părea ca ajunge, nu ne-am mai jălui ca muierile și am apuca pe o cale care să ne poată duce la scapare. Vedeți bine că jalbele și nemulțămirilc noastre nu spărie pe Vodă, nu-l fac să-și schimbe calea și Dumnezeu știe dacă le cunoaște. Nu este zi în care numele lui Sas să nu fie blastamat: iarna la șăzătoare, dumineca la crâșmă, pe drumul mare la fiecare popas,n'auzi pe Român decât jăluindu-se și ocărând stăpânirea. Iar Vodă lasă țara să se plângă în tihnă și o mănâncă pe zi ce merge mai mult,doar știe că Românul latră dar nu mușcă.

— Dar ce vrei să facem, pe ce cale să apucăm, moș Marine? întrerupse unul din oameni.

— Ce să facem și cum să facem, Andrei, nu-i aici locul s’o spunem. Înainte de toate trebuie să ni dăm samă că cu vaietele și cu plânsetele nu putem ajunge la nimica. Câtă vreme Sas și diregătorii lui vor vedea că față cu fără de legile lor noi plângem, dar ne supunem, ei vor urma înainte cu ele; faptele lor în loc de a se mai astâmpara vor crește din ce în ce: vedeți că nevoile și greutățile noastre sporesc din zi în zi.

— Așa este, dăjdiile se înmulțesc în fiecare zi, zise alt cărăuș. Acum patru ani dădeam a doua dijmă pentru ca să plătească Vodă birul țării cătră Tatari; Tatarii sunt goniți peste Nistru și noi, nu numai că tot mai dăm acea dijmă, dar s’o mai adăugit încă una sub cuvânt că trebuie să plătim cheltuielile făcute de Vodă cu oștile ungurești și care ne-au ajutat ca să alungăm pe păgâni.

- Și ai să le vezi urcându-se și dintr atâta, Stoiene, întâmpină Marin. Cu plangerile noastre și cu rabdarea noastră avem s’ajungem să luăm noi una din rodul pământului și al muncei noastre și să dăm nouă stăpânirei.

— Și juzii din zi în zi se fac mai lacomi, zise alt Român care pănă atunci nu vorbise; din trei zile de clacă câte era obiceiu să se facă judelui pană mai an, se cer astăzi șăse și șăpte. Ș’apoi judecățile lor, ce feliuri de judecăți sunt! Fără poclon nu te primește nici să-i vorbești; dacă i-ai dat poclon iar acel cu care te judeci i-o dat altul mai mare, ori câtă dreptate ai avea tot te dă ramas.

— Ș’apoi cum vrei să fie altfeliu, Ioane? zise Marin. Ungurii ca să scoată bani mulți din țară, il lasă pe Sas să jupuiască cât poate și cât vrea, iar Sas ca să găsască unelte care să-l ajute în jafurile lui, lasă pe juzi și pe ceilalți diregători să jupoaie pe Român după placul lor,și noi, cei din sus, nu suntem cei mai de plâns.

Ați auzit la ocnă, ce ne spuneau bieții oameni de pe aici. Ei sunt amestecați cu Ungurii și preuții papistași sunt tari și mari la dânșii. Pe lângă că plătesc toate dăjdiile care ne apasă pe noi, mai dau încă o dijmă, a patra, unui vlădică unguresc care nici nu șăde pe la noi. Dajdia este strânsă de popii și protopopii lui, și ei își mai fac și râs de Români. Ați auzit ce ni spunea omul cel care l’am lasat în satul prin care trecurăm pe la toacă, Pleșeștii? Cum avea el două fete, pentru păcatul lor frumoase,cum o trimes protopopul papistaș din Târgul-Trotușului să le râdice cu deasila sub cuvânt că satul este închinat bisericii lui și are dreptul să le iee ca slugi, și le-o trimes pe urmă înapoi după ce le necinstise. V’au spus oamenii cum prigonesc papistașii pe preuții noștri și cum vor să întoarcă pe Români dela legea lor. cu deasila. Sas este voevod și peste văile de aici dar, în loc să apere pe bieții oameni care sunt de o credință cu dânsul, el ține cu papistașii.Preuții lor mare trecere au la el, și mulți zic că Vodă gândește cu vremea să se lepede de legea noastră și să se facă și el papistaș,ca să fie și mai bine văzut de Unguri. Atuncia ține-te și vei vedea prigonire!

Uitați-vă, iaca oameni fericiți, urmă moșneagul arătând cu mâna la focul de alăturea, împrejurul căruia șădeau Codrenii și unde veselia, mulțămita cuprinsului ploștelor și a cântecelor, se făcuse din ce în ce mai mare și mai sgomotoasă. Ei n’au nici stăpâni străini, nici voevod lacom pe capul lor; cnejii aleg dintre ei câte doi căpitani pentru a-i duce la războiu când încearcă Tătarii sau alții să-i calce și pentru ca să-i judece în vreme de pace, iar cnejii sunt drepți cu oamenii și, fiind pe vecie stăpâni, nu se lăcomesc să-i sărăcească spre a se îmbogăți ei cât mai curând. Pricep ca dacă ar face una ca asta ar rămânea pe urmă copiii lor fără venit. Și apoi nici Codrenii cei de rând nu sunt oameni să se lese să fie nedreptățiți de cineva. La dânșii n’ar putea vr’un cneaz să iee ceea ce nu este de drept al lui și mai ales nu ar îndrăzni fiii unui căpitan să necinstească casele oamenilor, chiar a celor mai sărăci. Se vede că numai noi suntem mai răbdători și mai blajini.

— Zău, nu te înțeleg, moș Marine, zise din nou Andrei, la început ni-ai zis că te-ai săturat de plânsetele oamenilor și că ai vrea să-i vezi lăsându-se de ele pentru a apuca calea care să ne ducă la scăpare. Și tot tu de un ceas ne înșiri întreg pomelnicul nevoilor noastre fără ani arata vr’o cale de mântuire!

- Am vrut să vă arăt, răspunse bătrânul, că vă plângeți de un veac de om, de o sumedenie de nevoi care, într adevăr, ne apasă pe toți dar că vă mărginiți numai la plângeri. Din păcate deși nevoile nu mai sunt dc suferit nu vă gândiți la ce este făcut pentru a le înlătura. Eu vă zic lămurit vouă, oameni din satul meu precum și tuturor acelor care vorbim aceiași limbă, împărtășim aceiași credință și zăcem sub același jug de nevoi: conteniți cu plânsetele și luați cu toții hotărârea bărbătească de a le pune capăt. Viața care o duceți este prea ticăloasă pentru ca să puneți vr’un preț pe ea; fiți deci gata s’o jertfiți pentru a întemeia copiilor voștri un viitor mai bun, care să fie într’adevăr o viață omenească.

— Prin urmare dai a înțălege că trebuie să ne sculăm asupra lui Vodă și a Ungurilor? Dar ce putere avem noi să stăm împotriva lor? zise Stoian.

— S’ar găsi mijloace dacă am fi hotărîți cu toții să jertfim și viața și puțina avere ce ni-o mai ramas pentru mântuirea noastră și a copiilor noștri. Mulțimea ar fi cu noi, căci ea este nemulțămită, Vodă are cetăți și oșteni dar ar cădea cetățile și ar fi biruiți oștenii dacă fiecare din noi ar fi hotărît să nu părăsască lupta decât mort sau biruitor. Mai multă putere dă credința că lupți pentru dreptate și că mântuirea o poți găsi numai în urma izbânzii, decât cetăți și lefegii.

— Păunașul Codrilor doară nu are nici cetăți nici cei mulți lefegii și-și râde de Sas, de juzi și de Crijații dela Neamțu, zise Ion. Iaca un prieten adevarat al nevoieșilor! Oamenii lui Sas și Ungurii spun că-i lotru și s’o pus preț pe capul lui. Dar mai mari lotri sunt Sas și juzii care jăfuesc pe cel slab și sarac.

Păunașul Codrilor lovește numai pe cei tari și puternici, pe Sas, pe Unguri și pe diregătorii lacomi și jacași, lacomi și jacași. Pe oamemi sărăci totdeauna i-o ajutat.

— Așa este, zise Andrei, am un cumatru în satul Costișa, pe Bistriță, om bătrân și scăpătat. Ii murise boii în toamna trecuta, tocmaicând era să-și cunune fata căreia îi făgăduisecă-i dă boii de zestre. Părinții mirelui voiau acuma să strice logodna fiindcă nici flăcăul nu prea avea stare. Era năcăjit de tot bietul Român, când iacă, într’o bună dimineață, sculându-se și ieșind pe prispă, vede în bătătură o păreche de juncani frumoși de-ți alunecau ochii pe dânșii. Unul din ei purta o talancă spânzurata de gât, iar celalalt o tăbliță de lemn cu slove pe dânsa. Omul, socotind că sunt vite pripășite sau de furai, se duce cu ele la popa ca sa vadă ce însamnă slovele. Iar popa după ce le cetește, îi spune că stă scris pe tăbliță ca Păunașul Codrilor dăruește lui Vasile a Cucului, așa să numește cumătrul meu,o păreche de juncani pentru ca să nu-i rămâe fata nemăritată. Am văzut juncanii cu ochii mei și pot spune că nu găsești adesea vite asa de frumoase.

- Faptele cele bune ale Pălmașului Codrilor nu se mai pot număra, spuse Stoian. Oamenii din Budești, de pe Cracău, pornise în vara trecută să facă din nou biserica din sat arsă de Tatari, acum patru ani. Când era clădirea gata, s’au trezit că nu au cu ce s’o îmbrace și tocmai atunci cade o pacoste mare peste ei: se găsește pe hotarul satului un Neamț dela Cetate, mort. Aflând Crijații, vin cu putere în sat și cât pe ce eră să-i dea pâirjol, numai cu greu i-au îmbunat oamenii plătindu-li o gloabă cumplită, rămânând lipiți pănmântului și datori pe toată viața unor negustori din Piatra. Rămâneau fără biserică de n-ar fi trimes Păunașul Codrilor, printr-un necunoscut, popii, bani destui ca să îmbrace biserica cum n’ar fi fost în stare s o îmbrace oamenii niciodată. Au adus treizeci și șase de preuți și de diaconi ca s’o sfințască și tot li-au mai ramas bani ca să plătească gloaba aproape întreagă.

— Dar câte fete sarace n’o măritat, pe câți nenorociți care nu aveau cu ce să-și plătească gloabele nu i-o scapat dela închisoare? Rău o făcut Păunașul Codrilor numai lui Vodă și Ungurilor, juzilor și cnejilor vânduți lor! Auzit-ați de Micu cneazul dela Bahna? El sărăcise pe niște femei văduve luându-li stupii din prisacă și vitișoarele din bătătură, sub cuvânt că i-ar fi ramas niște datorii dela soții lor. Păunașul Codrilor i-o trimes răspuns printr’un cioban că de nu dă avutul lor femeilor înapoi pănă in trei zile, are să-l facă să se căiască. Cneazul, drept răspuns, o pus să țintuiască pe cioban de o ureche, în fața crâșmei,și o scos toți oamenii ca să străjuiască zi și noapte împrejurul hotarului. Dar, tocmai la trei zile, într’o dimineață, s’o găsit cneazul țintuit de acelaș copac la care țintuise pe cioban, dar de amândouă, urechile. Iar cireada,de vite ai Micului pierise peste noapte și cneazul n’o putut să pue mâna pe dânsa pănă când n’o dat vădanelor înapoi îndoit cât li răpise.

— Iaca aproape anul de când o năvălit la Pângărați asupra lui Dragomir, fiul vitreg al lui Vodă, când ducea peste munți birul țării și i l-o luat, rănindu-l și fugărindu-i oștenii. Pe capul lui este pus preț mare de Vodă și de Unguri și nu numai că nu-i prins, dar pe zice merge auzim de vr’o ispravă nouă. Oarecine să fie el moș Marine?

- Nu știu cine-i Păunașul Codrilor, Neculai, nici de unde vine; știu numai că-i Român verde, răspunse scurt unchieșul.

Acuma au pus și Bârlădenii preț pe capul lui, urmă Neculai.

-Da pentru ce? întrebară ceilalți. El de Români nu se leagă afară de acei vânduți lui Sas și Ungurilor. Ce legătură au Bârlădenii cu dânșii?

- Sunt Bârlădeni și Bârladeni, tfspunse moș Marin. Cei din oraș nu se potrivesc cu cei de la țară; cnejii și Românii din sate n’au nici în clin nici în mânecă cu Vodă și cu Ungurii, dar cu târgoveții stă treaba altfeliu. Știți că în vara trecută Păunașul Codrilor o pus pe la toate vămile niște tăbliți, pe care stă scris că de acum înainte, orice negustor străin intră sau iesă din țara Moldovei are să-i plăteascăși lui aceiași vamă ce o plătește lui Vodă. Nu s’o putut afla cine o pus tăblițile, ele s’au găsit pe la toate vămile în aceiași dimineață, bătute de o prăjină înfiptă în pământ; însă,de atunci, n’o fost în stare nici un negustor străin să treacă prin țară fără a plăti vamă Păunașului.

Li ieșea înainte, el sau tovarăși de ai lui și, dacă nu dădeau vama cerută de bunăvoie, erau siliți s’o dee îndoită, de nevoie. Cum trebuie să știți, dela Țarigrad intră pe Dunăre o mulțime de mărfuri străine și altele merg, din Țara Ungurească și din Țara Leșască la Țarigrad, tot prin Dunăre. Bârlădenii cumpără din aceste mărfuri pentru a le desface la dânșii și la noi. Luând Păunașul Codrilor încă o vamă peste acea luată de Bârlădeni și de Sas, pe lângă că mărfurile se scumpesc din pricina asta, apoi negustorii străini se feresc de a mai trece pe aici și preoupeția Bârlădenilor tânjește. De aceia, târgoveții fiind de o bucatăde vreme tari și mari în țara Bârlădenilor, vor cu orice preț să scape de Păunașul Codrilor, și au juruit o mulțime de bani, două sute de zloți, aceluia care îl va da prins sau lor sau lui Sas. Dar socot că nu se va găsi nici un Român în stare să facă o faptă așa de mișăleasca.

— Dar oare văzutu-l-au vr’odată cineva? întrebă din nou Neculai.

— Cred că stă prin codri, răspunse Marin, iar tovarășii lui sunt câteodată mulți altă dată puțini, după împrejurări. Când o luat birul țării din mânile lui Dragomir, se zice că ar fi avut cu el optzeci de oameni, altădată o ieșit înaintea negustorilor numai cu trei sau patru inși, uneori chiar singur.

— Dar oare l’o văzut vr’odată cineva? Ce feliu de om este el? Unii zic că-i tânăr, alții că-i bătrân. Unii îl fac frumos ca soarele, alții spun că-i mai urât decât dracul, ziseră mai mulți deodată.

— Nu l am văzut niciodată, răspunse Marin, dacă-l voiu întâlni cândva, vă voiu spune și vouă cum este la față și la trup.

V.
Oaspele cărăușilor Codreni.

Tocmai atunci, cântecele și gălăgia ce oi făcea tineretul adunat împrejurul focului Codrenilor, încetând deodată, moș Marin și tovarășii lui făcură mișcarea firească omului când încetează un zgomot cu care se deprinsese.

Uitându-se în acea parte, văzură că tăcerea era datorită sosirii înaintea acelui foc a doi călăreți.

— Dorim bună sară și sanatate, rosti un glas puternic.

— Mulțămim ție și-ți dorim și noi asămene, răspunseră Codrenii într’un glas.

— Am văzut focul vostru de departe și am venit pentru a vă ruga să ni dați voie să ni mai uscam hainele ude de ploaie, urmă străinul.

— Sunteți bine veniți, răspunse unul din Codreni, care părea mai de samă, un tânăr de vr’o douăzeci și cinci de ani, nalt și mlădios,cu ochi vioi și cu musteața castanie răsucită, în sus, cu plăcere vă facem loc la foc și la ploscă, și întinse spre drumeț o ploscă urieșă de lemn putând cuprinde vr’o două vedre.

Străinul care vorbise descăleca, se apropie și pășind în spre Codrean, îi luă plosca din mână zicând:

— Mulțămim pentru amândouă și să fie cu bine, apoi ducând plosca la gură, trase o dușcă zdravănă.

— Bun vin prietene, zise el dându-i plosca înapoi, bosioc, fac ramașag că-i alela Odobești și o trecut de patru ani.

- Ai gâcit nene, răspunse Codreanul râzând, se vede că ești cunoscător și deprins cu vinațuri ibune. Dar, par’că erați doi, și luând iar în mână plosca, o întinse celuilalt călător care descălecase și el și ținea caii de frâu.

Lumina focului bătea acuma în plin asupra călătorului care vorbise și cărăușii ramaseră uimiți de statura și de frumuseța feței lui. Sub fruntea largă, cuprinsă între plete lungi castanii, luceau doi ochi negri, mari, plini de viață, și de foc; nasul era drept, de chip frumos, cu nările mișcătoare, mustețile ceva mai deschise decât părul și răsucite în sus, lasau să se vadă gura mândră și rumănă.

Purta îmbrăcămintea unui mocan cuprins: căciulă mare neagră, țuguietă; peste cămeșa de pânză de in, un pieptar de piele de oae cusut cu flori negre și roșii, pe deasupra pieptarului, o bondă de suman. Era încins cu un chimir lat de piele neagră, bătut cu flori tot de piele; ițarii de lână intrau în ciubote de iuft rusesc care se suiau pănă la genunchi. Peste chimir se vedea o curea de care era atârnat un paloș lung, cu mânerul de os. Nu se putea da mai mult de douăzeci și patru pănă la douăzeci și dacă fața arata o fire voinică, statura lui de urieș, umerile late, brațele largi și mâninile frumoase dar mari, făceau dintr însul o icoană a puterii. Acel ce-l însoțea era un mocan de statură mijlocie și de făptură îndesată; părea cu vr’o zece ani mai în vrâstă decât tovarășul lui și, cu toate că purta îmbrăcăminte de aceiași croială, era lesne de gâcit din înfățoșarea lui față de cel dintăiu că unul era stăpân iar celalalt slugă.

Caii străinilor atrăsese dela întăia vedere bagarea de samă a Codrenilor atât de iubitori și de cunoscători de cai frumoși. Cel de pe care descălecase întâiul străin era un armasar sur rotat, celalalt o iapă neagră: capul mic cu ochi blânzi dar vioi, gâtul vânjos, coama deasă, părul luciu și picioarele vânjoase ale calului arăbesc, se unea la ei cu pieptul lat, și sapa puternică a dextrierilor încălecați de cavalerii îmbracați în fier din apusul Europei. De oblâncul fiecărei șăle era atârnată, în partea stângă, de o curea, o ghioagă nestrăjuită, iar dinapoi, de fiecare poclad, era legat un arc în tocul lui de piele și o tolbă de săgeți.

—Frumoși cai mai aveți nene, zise Codreanul care li întinsese plosca cu vin, și care nu-și putea lua ochii de pe ei, deși sânt încă departe de bătrânețe, prin multe țări oștit-am și mulți cai văzut-am, dar numai un singur loc știu unde să se crească acest soiu.

— Trebuie să-l cunoști bine, răspunse străinul, ei vin chiar dela voi căci, după port, văd că sunteți Codreni dela Chigheciu. Mi i-o trimes un fruntaș al vostru care îmi este prieten bun. Trebuie să cunoașteți pe Gheorghiță al Șalgăi?

— Cum nu, răspunseră Codrenii într’un glas și cu o mierare voioasă pe fața lor, el o fost ales în toamna trecută Căpitan de Codru și este cneazul nostru.

—Atunci, adăugi acel care părea mai mare printre ei, trebuie să fii Mihu, tovarășul lui Gheorghiță în oștile leșești, fratele lui de cruce,despre care vorbește într’una. Ești omul care n’are păreche în mânuirea paloșului și a suliței arcașul care nu știe ce vra să zică a da greș, ești Mihu cel grozav care rupe potcoava cea mai groasă în două, numai cu câte două degete dela fiecare mână. Mă bucur că te cunosc! Eu mă numesc Toma Făgău, sânt din satul lui Gheorghiță și omul lui. Dar înainte de a te odihni, hai să mai cinstim odată în sanatatea căpitanului nostru și a fratelui său de cruce, și-i întinse plosca din nou.

/ Mihu, luând-o răspunse:

— Să trăiască Gheorghiță, căpitanul vostru și fratele meu de cruce, să trăiți și voi, Codreni voinici și Români verzi!

După ce bău, plosca trecu iar din mână în mână, iar Mihu așăzându-se lângă foc, alaturi de Toma, începu să întrebe de Gheorghiță, cum îi merge și ce i s’a mai întâmplat de când s’a despărțit de el.

Dacă oamenii dimprejurul lui Moș Marin s’ar fi uitat la el în clipa în care Mihu, descălecând, se apropiese de foc, ei ar fi văzut că moșneagul tresare ușor și că o mierare mare se oglindește pe toate trăsăturile lui. Dar aveau și ei ochii ațintiți asupra străinului, și bătrânul își alcătuise iar, aproape îndată, o față nepăsătoare deși nu pierdea nimica din ce se petrecea și se zicea alăturea. Focul Cristeștenilor fiind aproape stâns, moșneagul trimese pe unul din tovarăși să aducă câteva lemne din luncă. Apoi, zicând că începe a-i fi frig, se duse și el să se mai încalzască la focul Codrenilor care dădea sămne de viață lungă căci ei, după ce aprinsese un plop întreg, mai făcuse alături o stivă de uscături spre a’l hrăni necontenit. Marin se așăză drept în fața lui Mihu și începu să-și încălzască,când o mână când cealaltă, când un picior când celalalt, părând cu totul nepăsător la cele ce se petreceau și șe ziceau împrejurul lui. Mihu, vorbind cu Toma, dădu cu ochii de moșneag și fără a da nici un sămn de mierare, ținu ochii ațintiți asupra lui, așteptând să arunce și Marin o privire spre el și, când acesta, închipul cel mai firesc, se uită la dânsul, Mihu îi făcu cu ochiul un sămn neînțăles pentru ceilalți la care bătrânul răspunse în acelaș feliu.

- Când veneam spre voi, zise Mihu Codrenilor, se auzea un cântec frumos oare de ce a fi amuțit cântărețul? par’că văd o flaută în mâna flăcăului celui oacheș.

- Văru-meu Filip, este un cântăreț vestit la noi, zise Toma. El este în stare să cânte trei zile și trei nopți dearândul, fără a răguși și fără a zice de două ori acelaș cântec.

— îmi plac și mie cântecele, zise Mihu, și de oarece m’ați primit atât de bine și m’ați bucurat cu vești bune dela prietenul meu cel mai drag, dacă nu vă este cu supărare, v’ași cere lauta și v’ași cânta și eu ceva.

— Ni va fi cu mulțămire, răspunseră voios Codrenii și, dându-i-se lauta, Mihu, cu un glas puternic dar cald, începu să cânte.

El zise mai întăiu un cântec de iubire, dulce și plin de dor, apoi un cântec vitejesc care însufleți adunarea. Cerură cu toții să i mai cânte odată, dar Mihu li zise că are altul care poate li va plăcea și mai bine.

Și începu să zică durerea unei mame, încă tânără și frumoasă, care se plânge fiului ei că un străin lacom și varvar a batut-o, a pradat-o a batjocurit-o și și-a făcut râs de ea.

Flăcăul care este voinic și începe a învârti paloșul, întreabă, nebun de mânie, care este numele acelui neom, pentru ca nu cumva să treacă noaptea fără ca acea rușine să fie răsbunată.

Mama răspunde că el este prea tare și prea mare pentru ca un copil să’l poată învinge.

Flăcăul zice ce mânie cumplită simte pentru ocara făcută ei, ființii celei mai frumoase, celei mai duioase, celei mai sfinte din lume, mânie care îi dă inimă de leu și putere de zmău care-l vor duce la biruință, oricât de mare și de tare ar fi potrivnicul lui, înfruntă zece morți dar nu mai rămâne nici un ceas nerăsbunat.

Atunci mama îi zice că ea nu a fost batjocurită de nimeni, dar că o mamă mai mare, mai frumoasă, mai dulce și întru toate sfântă, mama țară, este zilnic pradată, batjocurită și pângărită de un voevod lacom, plătit de dușmani străini.

Dacă mama pentru o ocară făcută ei a dat fiului său inimă de leu și putere de zmău, apoi nemărginit mai mare trebuie să fie mânia ce o simte pentru ocara făcută zilnic mamei țări; inima trebuie să-i fie cât zece inimi de leu și puterea cât puterile întrunite a zece zmei.

Flăcăul cade în genunchi înaintea ei și-i fiindcă l-a deșteptat din amorțiarea în care trăise până atunci și jură că pleacă fără întârziere să lupte împotriva acelor care-și fac râs de țară, ca să-i răpue. Când Mihu tăcu, izbuhniră din toate părțile strigăte însuflețite de mulțămire care păreau că nu mai au sfârșit. După ce se făcu puțină liniște, Mihu zise:

— Ne vom mai vedea și altădata și atunci vă voiu cânta și partea a doua a cântecului: lupta și biruința flăcăului căci poate va da Dumnezeu ca pănă atunci el să iasă biruitor.

— Amin! Să dee Dumnezeu! Așa să fie! se auzi din toate părțile și în ochii tuturor celor de față să cetea acuma dorul de voinicie și de răsbunare.

Apoi Mihu, după ce zise un nou cântec ele iubire, dădu lauta lui Filip rugându-l să-i mai arăte și el cum se cântă în Codru.

Noaptea era înaintată când Mihu făcu iar sămn din ochiu lui moș Marin care nu-și schimbase locul. Atunci bătrânul sculându-se, se întoarse iar la tovarășii lui care aprinsese focul din nou și strânsese destule uscături pentru a-l face să ție pănă la ziua; dar în loc să se culce, el li zise ci merge în luncă să vadă dacă străjării își caută de datorie. Strecurându-se printre cară și printre focurile aproape stâhse, își luă drumul spre apă, dar, când ajunse la marginea otacului, cânii spre stânga și ajunse la drum, îl urmă pe 0 depărtare devro șută de stânjăni, apoi, dând peste o bucată mare de stâncă în marginea drumului, se tupi lângă ea.

Mihu, puțin după plecarea lui Marin, se sculă zicând lui Toma:

— Hainele mi s’au uscat bine și caii s’au odihnit, calea mea fiind încă lungă sânt silit să mă despart de voi. Vă mulțămesc pentru prietenia ce mi-ați aratat-o și te rog să spui lui Gheorghiță că nădăjduesc să mă întâlnesc cu el în curând1. Am niște turme de oi pe valea Chinezei, trebuie să văd cum au iernat și ce-mi fac ciobanii; cu acel prilej mă voiu răpezi și pănă la Codru.

După ce Codrenii îl siliră să mai aducă încă odată plosca la gură, Mihu își luă ramas bun dela toți, strânse cu căldură mâna lui Toma apoi, încălecând el și cu tovarășul lui, apucară pe drum la vale.

Când ajunseră în dreptul stâncii lângă care era tupit moș Marin, se auziră trei șuerături ușoare. Mihu opri calul. Bătrânul se apropie de el.

— Dorim sanatate, Căpitane, zise el încet.

— Bucuros de întâlnire moș Marine, răspunse Mihu. Ai vr’o veste pentru mine?

- De o săptămână și mai bine te caută Părintele și Petrea Cărăbuș prin oameni trimeși în toate părțile; focurile de vestire ard în fiecare noapte pe vârfurile munților șinimene nuștie unde te afli.

— Am fost înștiințat, răspunse Mihu, că pe la trecerea Oituzului au să intre niște negustori ducând marfă din Lipsea și din Brașov la Țarigrad. După cât mi se apunea ei trebuiau să între numai decât în țară și, crezând că voiu zăbăvi numai o zi sau două, n’am mai dat de veste nici Părintelui nici lui Petrea. Dar negustorii au plecat numai azi din Brețcu unde au stat zece zile din pricina ploilor, I-am vămuit fără nici o împotrivire din partea lor și acuma mă întorceam în sus. Nu mă mier că nu s’au văzut focurile, căci munții sunt ascunși de neguri. Oare știi de ce mă caută?

— După câte am putut înțălege Sas trimete iar bani peste munți. De astădată merg cu ei doi feciori domnești: Dragomir și Ștefan.Pe lângă un steag întreg de oșteni de ai lui Vodă, se strâng și oamenii din satele supuse cetății Părintele și cu Petrea au luat toate măgurile pentru a aduna un număr îndestulător de oameni de ai noștri, dar fără de tine nu prea am nădejde de izbândă.

Nu știi când trebuie să plece?

- Dragomir și cu Ștefan trebuie să fi ajuns la Neamțu și nu știu cât vor popăsi acolo. S ar putea să plece chiar mâni cu oamenii, dar eu cred că tot ce are să fie nevoie de o zi pentru a aduna oamenii de prin sate. Oricum, cel târziu poimâni trebuie să plece, așa că dacă vrei să fii de față n ai nici o clipă de pierdut, grăbește.

— Caii ni sunt odihniți, zise Miuh, și mâni de amiază voiu fi la Neamțu; de vor fi plecat ai noștri îi voiu întâlni pe drum.

— La toate răspântiile vei găsi veste dela Părinte înștiințându-te despre mersul lor.

— Oare Nemții dela Cetate întovărășesc și ei pe oamenii domnești? mai întrebă Mihu.

— Crijatul cel bătrân care-i mai mare peste cetate o plecat de vr’o zece zile peste munți cu nevasta lui, luând cu sine vr’o cincisprezece Nemți, așa că n’au mai ramas acolo decât Crijatul cel tânăr cu vr’o zece, doisprezece oșteni și nu cred să poată lasa cetatea pustie.

— Lupta va fi deci numai cu lefegiii lui Vodă, căci oamenii de strânsură nu ni vor sta împotrivă; îndată ce vor năvăli ai noștri, vor rupe-o de fugă, zise Mihu.

— Dacă vor ști că ești de față, cu bună samă nu vor fi nebuni să-și pue viața în primejdie pentru Sas și să se opue ție. Mulți din ei chiar poate că ți-ar da ajutor, căci ai făcut o mulțime de bunătăți prin satele acele și printr’însele avem mulți oameni pregătiți pentru lucrarea cea mare.

— In tabăra asta, zise Mihu, arătând spre otac, sund adunați oameni cam din toate părțile țării și de peste Siret și Prut, luatu-te-ai în vorbă cu dânșii de departe ca să afli cum în vorbă despre ce gândesc ei și dacă avem sorți să avem cu noi obștia pentru împlinirea scopurilor noastre?

— Din toți Moldovenii cu care am vorbit n’am găsit nici măcar unul care să nu fie sătul de câte le îndură și să nu urască pe Sas. Sânt încredințat că chiar mâni, dacă ar vrea Părintele, s’ar scula țara ca un singur om asupra lui Vodă.

— Poate că de acuma nu va mai trece mult și va sosi ceasul în care vom da-o pe față. Dar, rămâi sănătos, moș Marine, căci trebuie să mă grăbesc dacă este să joc și eu în horă.

— Să ne vedem cu bine, Căpitane, răspunse moșneagul.

Călăreții se făcură în curând nevăzuți, luând drumul pe Tazlău în sus, iar moș Marin apucă spre luncă.

VI.
In care făcem cunoștința unui Neamț foarte îndrăgostit.

Aproape de vârful Capotei, în mijlocul unei poieni din Ciortolom, pe drumul ce duce dela Borzești, pe Trotuș, la Răcăciuni, pe Siret, se vedea, în vremea în care se petreceau întâmplările care le povestesc, un rateș mare de piatră acoperit cu șândilă.

Clădirea era îndoit de lungă cât era lată.

Una din fețele mai lungi privea spre Trotuș, cealaltă înspre Siret. La capătul dela deal, în păretele despre apus, era o poartă mare de stejar, în două tanaturi, prin care intrai într’un feliu de sală mergând pănă la jumatatea clădirii. Poarta era destul de largă pentru a lașa să intre carele mocănești cele mai largi, înhămate cu patru cai buziș. In stânga sălii se vedeau ușile și ferestuicele a douăsprezece chilioare menite a adăposti pe călători, iar în dreapta ușile odăii care slujea de crâșmă, acele a altor patru odăi și a culmei. In capătul sălii, la dreapta, era un grajd cu stănoage și corlăți, iar în stânga un loc slobod sub acoperământ, unde se adăposteau trăsurile. In păretele care privea înspre Siret, din jumătate de stănjăn în jumătate de stânjăn, se vedeau deschizături înguste,numai de două degete și lungi de o palmă în chip de metereze. Tot astfeliu de deschizături se vedeau în dreapta și în stânga porții de intrare precum și în păretele dela vale, în fața acelei porți. Păretele despre miazăzi, cu privirea înspre Trotuș, avea șapte deschizături: o ușă și șăsă ferești. Două deschizături mari, fără giamuri, fără cercevele și o ușă erau ale crâșmei, iar patru ferești mai mici luminau fiecare câte o odaie. Ușa crâșmei era alcătuită din blăni de stejar, groase de un lat de mână, legate pe dinăuntru cu șini puternice de fier, încrucișate și prinse de lemn prin numeroase piroane. In partea dreaptă a acestei uși se vedeaun oblonaș mișcător în balamale. In loc de ferești, precum am spus-o, erau două deschizături ce se puteau închide sau deschide după voie, ridicând și scoborând niște obloane grele de stejar, întărite cu fier și legate de ușorul de jos prin balamale groase, în care Se vedea asămene câte un oblonaș mișcător. Celelalte ferești, toate, aveau geamuri mici, rotunde, și erau aparate pe dinafară prin zăbrele de fier, groase și încrucișate.

Două zile după cele povestite in capitolul din urmă, pe la toacă, se aflau în crâșmă doi inși. Unul era un barbat nalt și spătos, cu părul și barba bălai, cu ochii albaștri, cu trăsături regulate și chiar frumoase, a cărui îmbrăcăminte era aceea purtată atunci în toată Europa de lefegiii nemți, cunoscuți în țara lor sub numirea de landesknechle, .pe care Franceza au schimbat-o mai târziu în lansquenels.

Peste o haină scurtă de piele galbănă, purta cămeșă de zale, strânsă la cingătoare printr’o curea dela care, în partea dreaptă, spânzura un junghier. Dela altă curea, mai lată trecând peste umărul drept și prinsă sub brâu, atârna o spadă dreaptă, lungă și lată, cu mânerul în chip de cruce, menită a fi mânuită cu amândouă mâinile.

Nădragii erau de piele galbănă, cu franjuri tot de piele la genunchi, acoperind în parte turetcile ciubotelor care se suiau pănă de asupra pulpelor. Coiful de oțel rotund, cu o pană de vultur și mănușile de piele îmbrăcate cu plătoșele subțiri de fier, erau puse pe masa lângă care el se așazase pe un scăuieș cu trei picioare. La părete era razamată o suliță cu coadă de lemn, lungă și scobită la mijloc, purtând sub fier o flamură neagră și argintie. Prin ușa deschisă se vedea, legat de căpăstru, la un stâlp în fața crâșmei, un cal sur, mare și puternic cu frâul scos, care mânca voios ovăsul cuprins într’o traistă atârnată de capul lui. Sub șea,o zale deasă acoperea spinarea, coastele și deșerturile calului; gâtul și pieptul îi erau acoperite de platoșe de fier și la pământ, lângă frâu, se vedea frunteiul, tot de fier, ce-i fusese scos pentru a-l lasa să mănânce în tihnă.

A doua ființă care se afla în crâșma, din dosul tejghelei, cu coatele razamate pe ea, era o femeie care arata a fi cam de douăzeci și cinci de ani și de o frumuseță neobiciinuită. Părul bogat, balan, bătea în roșu, fruntea scurtă era lată și albă ca zapada; ochii mari, ,verzi, presarăți cu aur, subt niște sprincene mai închise decât părul, erau plini de viață. Chipul nasului era fără prihană, gura gingașă, cu buzele deschise, pline, roșii ca cireșile coapte, descoperea niște dinți mici, strălucind de albeață. Pielița întregii feți era străvezie, albă și rumână. Gâtul alb și mlădios, linia umerilor fără greș, pieptul bogat. Din mânecile largi ale cămeșii, ieșeau brațele albe, purtând niște mâni mari dar strâmte, cu degete lungi dar subțiri, ale căror albeață dovedea că frumoasa femeie le privea ca o podoabă menita a fi purure ascutită, nu numai de munca câmpului, dar chiar și de multe lucrări ale gospodăriei casnice. Purta o cămeșă de pânză de in albă, cu mânecile largi și, deasupra, o bontă de postav alb, cusută cu flori roșii, peste o fustă albă, o fotăde lână albastră cu dungi roșii, lăsând, pe partea stângă, să se vadă fusta și strânsă la cingătoare de o bată roșie și albastră.

Parul îi era strâns într’o basma de matasă roșie ce-i acoperea toată partea de dinapoi acapului și a cărei capete îi cădeau pe spete. Ostașul vorbea femeie râzând. Iți pot împlini lesne dorințași pot spune: nu și acuma.

Ostașul vorbea și, din când în când, întrerupea vorba pentru a sorbi din ulcica cu vin pusă dinaintea lui.

Da, zicea el și dună vorbă se cunoaștea a fi Neamț, tu tot mă porți cu vorba. De un an eu viu pe aici în fiecare lună și te rog să te înduri de mine, iar tu tot răspunzi că încă nu ești hotărâyă, că trebuie să mai aștept.

-Ți-ar fi părut poate mai bine ca din capul locului să răspund nu, întrerupse frumoasa femeie râzând. Își pot împlini lesne dorința și pot spune nu și acuma.

— Tot îți bați joc de mine, răspunse Neamțul. Știi cât te iubesc și tu numai mă năcăjești. Nu mă iubești deloc, numai râzi de mine. Ah! și îmi ești atât de dragă; de când te-am văzut numai la tine gândesc.

— Ia ascultă, Hans, zise ea, eu nici nu te-am rugat să mă iubești, nici nu ți-am făgăduit că te-oiu iubi. Când mi-ai spus că vrei să mă iei de nevastă, ți-am răspuns că nu pot să mă hotărăsc așa, cu una, cu două, să-mi leg soarta și să mă duc după un barbat de alt neam și de altă lege. Văzând, însă, cât de mult ții la mine și că ești un barbat frumos și un oștean voinic,ți-am spus să-mi dai vreme să mă mai gândesc și să mă deprind cu gândul de a-ți fi nevastă. De atunci m’am tot gândit și ceia ce mi se părea altădată cu neputință, mi se pare astăzi lucru mult mai firesc și mai puțin greu. Mai aibi puțintică răbdare și, deși nu-ți pot făgădui numai decât, totuși îți zic că ai sorți mari să-ți fiu soție. Dacă pui pe mine prețul care zici că-l pui, nu-i mare lucru să mai aștepți câteva luni.

Ah, Vidro, nu câteva luni, dar și câțiva ani ași aștepta bucuros dacă ași fi încredințat că odată vei fi a mea. Dar singură spui că nu poți să făgăduești numai decât, vra să zică tot este primejdie să nu-mi fie împlinita dorința. Gândește câtă grijă am eu departe de tine, când te știu aici, la o crâșmă pe drumul mare, unde vin feliu de feliu de oameni și ești așa de inimoasă încât nu te poate vedea nici un barbat fără ca să te poftească.

_ Și crezi poate că eu sânt femeie să mă uit la toți drumeții câți trec pe aici, întâmpina Vidra ridicându-se în picioare și lăsând astfeliu să se vadă falnica ei statură cu mijlocul subțireși mlădios. Crezi poate că acea pe care vrei s’o iei de soție este femeie să mulțămească poftele călătorilor pentru a-și spori precupeția,urmă ea cu glas răstit,cu sprincenile încrețite și cu ochii scânteietori. Iți bați joc de mine fiindcă sânt o femeie singură...

— Nu, Vidro, nu, răspunse Neamțul îngrijit de supararea ei și îmblânzindu-și glasul, nu înțălegi, ești prea iute. Eu cred că ești curată ca un înger, dar trece pe aici multă lume, pe mine nu mă iubești și poate să-ți placă vr’unul din ei si atunci vei uita pe bietul Hans, și vei merge după acela care poate va fi mai frumos și mai bogat decât Hans! Eu de asta mă tem și, zicând aceste cuvinte cu jale, Neamțul ridică iar ulcica cu vin la gură, dar zadarnic o răsturnă, nu mai era nici o picătură într’însa.

Vidra luă atunci în mânăn un ulcior mare ce se găsea lângă dânsa, și ridicând oblonul din mijlocul tejghelii, merse Ia masa unde șădea Hans și umplu din nou ulcica Neamțului. Apoi punând ulciorul iar la loc, ramase în picioare lângă tejghe.

— Lucrul despre care vorbești, zise ea, s’o întâmplat odată, dar sunt mulți sorți că n’are să se mai întâmple de acum înainte. Nu mai sânt eu femeie să mă îndrăgostesc în cel dintăiu făt-frumos ce-mi va ieși înainte. Destule năcazuri tras-am cu bărbatul meu care o murit. El era tânăr, frumos și bogat, dar din tinereța,frumuseța și bogățiile lui făcea partea cea mai mare altora, nu mie, care mă prăpădeam după dânsul. Când o murit, ucis din pricina unei femei, m’o lasat saracă pe drumuri și, de nu mă lua la dânsa mătușa Sanda, nu știu unde ajungeam. Mie îmi trebuie un bărbat statornic și cuminte, lângă care să pot trăi liniștită. Pănă astăzi din câți m’au pățit, tu ești cel cătră care mă trage inima și mintea mai tare.

— Dragă Vidră, zise Hans, fii încredințată că voiu face tot pentru ca să fii fericită. Jurcă, de când ochii mei te-au văzut pentru întăiaoară, de atunci nu mai m’am gândit la altă femeie și cât voiu trăi nu va fi alta pentru mine. Dar, îndură-te de mine, nu mai pot suferi asămene traiu, necontenit tremur ca nu cumva să te pierd. Ași aștepta cât de mult dacă cel puțin nu ai trăi într’o crâșma. Mută-te la Trotuș sau la Bacău sau la Piatră și voiu fi liniștit. Dacă ți-i milă de Hans, te rog, mută-te de aici.

Vidra scutură capul.

— Nu pot să părăsesc pe mătușa care mi-o făcut atâta bine, mai ales acuma când este slabă și bolnavă. Ș’apoi ce-aș face eu singură într’un oraș? Acolo primejdia de care te temi ar fi cu mult mai mare, căci m ar vedea lume mai aleasă. Aici, într’adevăr, trec mulți, dar știi bine că eu nu mă port prin crâșmă și stau mai totdeauna în odaia mea. Numai când vine vr’un prieten vechiu, mă mai arăt; avem slugicare poartă grija crâșmei Trebuie deocamdată să ai răbdare...

— Pănă când? întrerupise Hans suparat.

— Deocamdată, răspunse Vidra, așteaptă pănă la toamnă, îți făgăduiesc că atunci îți voiu dă un răspuns hotărâtor.

— Și la toamnă vei fi nevasta mea? întrebă Hans voios, sculându-se de pe scaun și apropiindu-te de Vidra.

- La toamnă îți voiu da un răspuns hotărîtor și cred, zise ea plecând ochii în jos, că voiu zice da.

Hans, care se afla acum lângă dânsa, nu-și mai putu stăpâni bucuria și făcu o mișcare pentru a o săruta, dar ea sprintenă ca o șopârlă, lunecă din brațele lui. Când Neamțul înherbântat se luă după ea și întinse din nou brațele ca s’o cuprindă, mâna albă a Vidrei se ridică în sus pentru a cădea, cu o putere de necrezut la o femeie, asupra fălcii îndrăgostitului prea grăbit. Lovitura fu atât de puternică încât Hans, cât de zdravăn era el, șovăi pe picioare și, ca să nu cadă, fu silit să se apuce cu mâna de tejghea. Apoi rămase amețit, cu urechile țiuind și cu toate stelele, câte sunt în cer într’o noapte de vară senină și fără lună, trecându-i dinaintea ochilor. Când își mai reveni în fire văzu pe Vidra la câțiva pași, dreaptă și nemișcată, cu ochii; scânteind, cu nările, mișcând și buzele deschise într’un surâs răutăcios, care lăsa să se vadă dinții mici și ascuțiți încleștați, iar mâna ei ținea un cuțit. Dar privirea ce i-o aruncă Hansera atât de rușinată și atât de păcătoasă, încât înfățoșarea ei hotărâtă și chiar sălbatecă se schimbă îndată și, băgând cuțitul în sân, zise Neamțului, liniștit și cu un zâmbet:

. — Dacă ai poftă să mai capeți una și apoi să nu mă mai vezi cât vei trăi, poți să te mai încerci.

— Iartă-mă, Vidro, zise Hans rușinat, bucuria m’a înebunit și nu m’am putut stăpâni.Dacă vrei, eu pănă la toamnă nu mai vin aici,numai mă tem să-mi pierd capul cu totul dacă nu te-oi vedea atâta vreme.

— Nu-ți cer așa de mult, răspunse Vidra cu totul domolită, poți să vii de câte ori vrei dar să știi că dacă te vei mai obrăznici vreodată, totul se sfârșește între noi. Acuma pune-te jos și-ți isprăvește vinul, căci calea-i lungă pâna la Bacău; nu mai ai mult de stat, și tânăra femeie se așăză pe o laviță lângă masa la care Hans își reluă locul.

— Ia spune-mi ce s’o mai întâmplat pe la Cetate.

— Cavalerul nostru cel bătrân o plecat acuma zece zile în Țara Nemțască. El o luat pe soția lui cu dânsul, dar ea merge numai până la Udvarhely și trebuie să se întoarcă mâni sau poimâni.

— Și cine o ramas acuma mai mare peste Cetate? întrebă Vidra.

— Este cavalerul cel tânăr, Ulrich, și eu stau sub poroncile lui.

— Dar am uitat la câți oameni poroncești? Avem douăzeci și cinci de Nemți, dar acuma o ramas numai zece, căci ceilalți au plecat cu Cavalerul Albrecht și se întorc cu jupâneasa.

— Cum, întrebă Vidra cu o mierare voioasă, care nu ar fi putut să scape unei minți mai agere decât aceea a lui Hans, numai zece Nemți sunt în Cetate.

- Ba mai sunt țăranii din satele de sub ascultarea Cetății.

— Dar când rămân așa de puțini Nemți în Cetate, se mai trimăt ei cu slujbe pe din afară?

— Nu se mai trimete pe nimene afară, căci cu zece oameni de abie putem păzi Cetatea. Numai pe mine m’au trimes la protopopul nostru dela Trotuș cu cărți, fiindcă Cavalerii au încredere în mine. Dar Nemții câți au ramas nu pot ieși din Cetate, căci în țarani Cavalerii nu prea au nădejde.

— Dar pe Păunașul Codrilor, tot nu l’ați putut prinde? Aud că n’o contenit cu hoțiile.

— Nu-mi vorbi de Păunașul Codrilor. De doi ani umblăm tot anul după dânsul fără a putea pune mâna pe el. Par’că este lucru vrăjit. Când îl căutăm în sus el este în jos, când îl căutăm în jos, el este în sus. Se vede că știe mai bine decât noi unde avem să-l căutăm.

— Poate că a fi cumpărat pe unul din voi, zise Vidra râzând. Dar aveți de gând să umblați după dânsul și în vara asta?

— Îndată ce se va întoarce Cavalerul Albrecht, ani să plec cu zece Nemți și cu un căpitan al Voevodului, cu treizeci de slujitori, pentru paza drumului mare între Suceava și Smirodava. Acolo pradă Păunașul Codrilor pe negustorii care trec prin țară și avem mare nădejde să punem în sfârșit mâna pe el.

— Dar știți macar cum este el la față și la trup, tânăr, bătrân, frumos, urât?

- Da, știm bine că-i om gros și spătos, cu păr și cu barba roșie și trecut de cincizeci de ani. Eu să-l văd îndată l ași cunoaște.

- Dacă știți, așa de bine cum este, apoi nu mai poate să mai scape, trebuie să puneți mâna pe el. Dar, Hans, când vei fi în urmărirea lui, cred că te vei mai răpezi și pe aici, căci înainte de a mă hotărî, dacă te ieu sau nu, vreu să te cunosc mai bine. Și apoi cine știe? Pe aici trece lume din toate părțile, și multe s’aud, poate să afli dela trecători vr’o știre care să-ți ajute mult în căutarea Păunașului.

— Știi, zise Hans, măgulit și încântat de cuvintele Vidrei, că mă răpăd, la tine de câte ori pot scăa. Câteodată Cavalerii au vrut să rimată pe alt slujitor cu cărți la Trotuș, dar totdeauna am cerut să fiu trimes eu și am făcut de multe ori ocoale de patru zile, cu dus și cu întors, pe ger sau pe ploaie, numai ca să te văd un ceas. Nu trebuie să te îndoiești că am să vin de câte ori voiu putea găsi prilej. Dar de acuma trebuie să plec, căci altfeliu nu voiu putea fi în Bacău astă noapte.

Și Hans, golind ulcica, se sculă de pe scaun, ieși afară, scoase traista cu grăunțe din capul calului, o strânse într unul din rafturile dela șea și puse frâul. Apoi intră iar în crâșmă, își așăză coiful pe cap, puse mănușile, luă sulița și apropiindu-se de Vidra îi zise:

— Vidro, eu plec și 'doresc să te văd iar în curând. Pănă atuncî mai gândește-te la bietul Hans din când în când. Deschide-ți inima la iubirea lui și hotărăște-te să-l faci fericit. Și acum dă-mi mâna să ți-o sărut înainte de plecare.

Vidra îi întinse, par’că ar fi fost o crăiasă, mâna pe care Neamțul îndrăgostit își lipi buzele cu evlavie, îi dori cale bună și întoarcere grabnică, urmându-l cu ochii după ce încălecă pănă ce se făcu nevăzut în dosul rateșului. Dar atunci un zâmbet de dispreț se văzu pe buzeleei, zâmbet însoțit de cuvintele:

-Ce prost!

VII.
In care facem cunoștința unui popă sătul de popie.

Vidra era să reintre în crâșmă când zări, venind despre valea Tăzlăului, în umbletul cel mare, un preut calare pe un cal murg.

Ea ramase pe loc, și preutul nu oprise încă bine calul când îl întrebă răpede, cu glasul tremurând:

— Ce s’o întâmplat? Cum îi este?

- S’o întâmplat ca totdeauna, răspunse preutul descălecând și încredintându-se că sunt singuri, i-am pus pe fugă și am luat banii.

— Dar el, nu-i rănit?

— Nu știi că viața lui este vrăjită și că nu se atinge de el nici paloșul, nici sulița, nici săgeata? Ii teafăr și în curând trebuie să fie aici.

Vidra răsuflă lung.

Noul venit era un preut de vr’o treizeci și cinci de ani, de statură mijlocie, dar spătos. Pletele și barba ii erau negre ca pana corbului, fața rumănă, cu sprincene stufoase și ochii negri, cu nasul mare și gros; s’ar fi putut numi frumoasă de n'ar fi fost stricată de o gură mare cu buze groase și vinete.

— Chiamă pe cineva să-mi adăpe calul și poroncește să mi se dee un ulcior de vin vechiu că nu mai pot de sete.

Vidra, reintrând în crâșmă, deschise ușa ce dădea in sala dinăuntru și chiemă pe un argat și pe o slujnică care veniră indată.

Ea poronci celui dintăiu să îngrijască de calul părintelui, iar celei de a doua să scoată din pivniță un ulcior de vin vechiu.

După ce se aduse vinul, preutul se puse pe scaunul pe care șăzuse Hans și, turnând din ulcior în ulcică, dădu îndată pe gât tot cuprinsul ei.

— Bun vin, zise el, pocnind din limbă și umplând ulcica pentru a doua oară.

— Dar spune-mi cum s’au petrecut lucrurile și dacă lupta o fost grea, întrebă Vidra care nu-și putea stăpâni nerăbdarea.

— Cum s’o întâmplat? Știi că Părintele Isaia trimisese în toate părțile să caute pe Căpitan care nu se găsea nicăiurea. Văzând că banii pleacă dela Neamțu la Piatra și că nu s’aude nici o veste dela Căpitan, Părintele poroncește lui Petrea Cărăbuș să adune câți oameni va putea la Buhalnița, în Strâmtoare, și să năvălească asupra feciorilor domnești, Dragomir și Ștefan, când vor trece pe acolo. Dar, pe de altă parte, trimete pe Matei Ursu cu vr’o treizeci de oameni să prăde casele unor sfetnici de ai lui Vodă pe Șomuz, cu poroncă s’o iee dela gura Șomuzului în sus, făcând larmă mare că el este Păunașul Codrilor și purtând pene de păun la căciulă. Dragomir și Ștefan, pierzând o zi în Piatra în desfătări, după obiceiul lor, li-o și venit veste că Păunașul Codrilor pradă pe Șomuz, căci Părintele s’îngrijise ca vestea să se răspândească cât mai răpede. Auzind ei deasta s’au bucurat tare și au plecat fără grijă după amiază. Dar,cu o zi înainte de plecarea lor, iaca că sosește și Căpitanul la noi care eram mai bine de doua sute, în codru, la Buhalnița. Știind că au de gând să facă cel dintăiu popas de noapte la Pângărați, ne-am așazat in strâmtoare, sub Vârful Bisericii, la Buhalnița, unde am stat ascunși ieri noapte și ieri pănă aproape de prânz. Feciorii lui Vodă plecase din Piatra fără de grijă căci, precum ți-am spus,credeau pe Păunaș în altă parte. Aveau cu ei două steaguri, vr’o sută cincizeci de slujitori ai Curții și ca două sute de oameni de strânsură din satele ce ascultă de Cetate.

Înainte mergeau vr’o cincisprezece slujitori, în urma lor vr’o sută de oameni de strânsură, apoi un steag de slujitori cu căruțele cu banii și cu pieile cele scumpe, după ei rămășița strânsurii și, la coadă, al doilea steag de slujitori. Noi eram așazați de amândouă părțile drumului, supuși după stânci și copaci. Căpitanul o lasat slujitorii care mergeau înainte să treacă de noi și apoi o dat semn din corn să începem navala. Într’o clipă arcașii noștri, trăgători aIeși, unul și unul, au dat jos pe slujitorii care mergeau în cap și am năvălit cu toții strigând: Iaca Păunașul Codrilor! Iaca Păunașul Codrilor! Oamenii de strânsură îndată au dat dosul, băgând o neorânduială cumplită în steagul cel întâiu de slujitori. Aceștia, amestecați fiind cu ei în învălmășala aceia, nu știau cum să se apere și, cu toate că unii din ei s au luptat vitejește, după puțină vreme au parcurs în risipă lăsându-ne stăpâni pe cară. Țăranii venind după cară fugise și ei și dăduse peste al doilea steag de slujitori care, voind să vie mai curând în ajutorul tovarășilor lor, au început să taie în țarani, iar aceștia se aparau și căutau să treacă cu sila prin slujitori. Ajungând peste ei și celelalte două cete în risipă, era o îngrămădeală și o amestecătură cumplită, așa că, îndată ce î-am ajuns, au luat-o cu toții la fugă, ucigându-se unul pe altul pentru a ieși mai de grabă din strâmtoare. Dragomir și Ștefan au scapat cu mare nevoie. Pe cel dintăiu era cât pe ce să-l ajungă Căpitanul și o putut scapa numai fiindcă văzând primejdia stăpânu-său, un slujitor s’oaruncat cu paloșul asupra Păunașului, plătind apoi cu viața îndrăzneala lui. Banii s’au împărțit pe loc, iar pieile și partea Căpitanului s’au trimes, cu zece oameni aleși și cu Paisie,la tainițile lor.

— Și Mihu vine astăzi?

— Pănă la noapte trebuie să cadă nesmintit. Ar fi sosit de mult de nu s’ar fi dus cu Petrea Cărăbuș pănă la Bacău, nu știu pentru ce. Dar ulcioru-i gol, fă bine și pune să-mi mai scoată încă unul că nu mi-am putut încă astâmpără setea.

Vidra chiemă din nou pe slujnică care aduse alt ulcior cu vin și’l puse pe masă lângă preut.Acesta umplu ulcică după ulcică și le deșertăuna după alta, privind în tăcere pe Vidra care șădea pe laviță și părea adâncită în gânduri. Se vedea în ochii lui că avea ceva de zis dar că-i venea greu să înceapă vorba. In sfârșit pe sămne că vinul îi deslegă limba căci, după ce tuși, zise:

- Jupâneasă Vidră tare te văd gânditoare și ași face ramașag că știu la ce gândești.

— Mi se pare că dacă ai gâci, asta n’ar vra să zică că ești nazdravan.

— N’am zis că știu la cine gândești, dar la ce gândești. Că gândul îți este nedespărțit de Căpitan o știu mai mulți, nu numai eu dar eu gâcesc de ce ești măhnită când gândești la el.

— Te înșăli, mi se întâmplă adesa să fiu îngrijită, știind viața primejdioasă care o duce,dar n am pentru ce să fiu măhnită.

— Ba vrei acuma să mă înșăli pe mine; fericită ai fi dacă nu ai avea altă grijă decât primejdiile zilnice care-l amenință. Anul trecut primejdiile erau aceleași, dar ochii tăi erau mai veseli. Nu te temi de un rău ce s’ar putea întâmpla trupului lui, să piardă în luptă un ochiu, sau un picior, sau chiar viața, te temi sa nu pierzi inima lui.

- Ce vrei să spui? Nu te înțăleg.

- Te-ai răsbuna, nu-i așa? zise preutul. Și în cugetul tău îți zici că de o bucată de vreme s-au înmulțit trebile Căpitanului din cale afară și o prins a uita drumul Ciortolomului nostru. Așa-i că am gâcit?

— N’ai gâcit nimica, strigă Vidra cu ciudă, îți spun că nu înțăleg ce zici.

— Vezi, ciuda cu care îmi răspunzi dovedește că am dreptate și că am pus degetul pe rană. Da, Căpitanul nostru mult drum calcă și multe gazde are. In țara noastră se găsesc multe femei frumoase și nu este nici fată nici nevastă care să nu se uite cu drag la el și căreia să nu-i umple ochii.

— Dacă știi, ceva, te rog spune-mi zise Vidra, nacazul făcând-o să-și piardă cumpătul.

— Ha! vezi că am dreptate și că singură acuma ai dat de gol focul care te arde. Nu știu mult, dar tot știu ceva. Știu că gazda Căpitanului la Bacău este la sora lui Petrea Cărăbuș, care-i văduvă și vestită de frumoasă. De o bucată de vreme multe trebi mai are Căpitanul la Bacău, șăde acolo cu săptămânile.

— Dacă știi, ceva, te rog spune-mi, zise asta... zise Vidra, cu dinții încleștați.

— Te-ai răsbuna, nu-i așa? zise preutul. Și mie, jupâneasă Vidră, adăugi el uitându-se țintă la dânsa, mi se pare că ai și început să te răsbuni.

— Ce vrei să zici?

— Când am ieșit în poiană mai dinioarea, am văzut de departe plecând de aici un Neamț frumos dela Cetate. Tu erai în ușă și'i doreai călătorie bună; de o bucată de vreme des îl mai întâlnesc pe aici.

— Și îți închipui ca eu mă uit la acel păcătos de lefegiu nemțesc, strigă Vidra mânioasă, sculându-se de pe laviță. El este un prost care, de aproape doi ani, și-o pierdut mințile după mine și vrea să mă iee de nevastă. Iar eu sufăr venirea lui aici și ascult prostiile lui numai fiindcă el nu știe să-și stăpânească limba și-mi spune toate alcătuirile ce se fac la Cetate asupra lui Mihu. De câte primejdii nu l-am înștiințat în urma vorbelor Neamțului!

— Doamne, jupâneasă Vidră, frumoasă mai ești când te mânii, zise preutul liniștit; eu n’am vrut să te supăr. Știindu-te o femeie părăsită de acel ce îl iubești, singură în pustietatea asta unde nu vezi decât cărăuși și pe ici și colea câte un drumeț mai de samă, văzând pe un oștean voinic și frumos învârtindu-se împrejura-ți, mi-am zis și eu că ar fi lucru fires dacă l’ai fi ales ca să-ți mângâie durerea.

- Și drept astfeliu de femeie mă iei, strigă Vidra și mai mânioasă, cu ochii scânteind și tremurând. Crezi că m’ași răzbuna de necredința acelui ce mi-o fost și-mi este încă mai drag decât orice în lume. Crezi că i-ași da cuvânt să mă disprețuiască, că ași îndreptăți oareșicum viclenia lui, dovedind că sânt nevrednică, de credință:, fiind în stare să mă dau după cel dintăiu venetic rătăcit pe aici nu știu de unde.

— Da nu te supără și mai ales nu striga așa de tare, că au să te audă slugile și jupâneasa Sanda, zise preutul. Am avut și eu o bănuială nedreaptă, iartă-mă căci văd acuma că nu avea niciun temeiu. Nu-ți poți închipui cât mă bucur văzând că am fost înșalat. Dar, te rog, șăzi, că am să-ți spun lucruri ce se cade să fie spuse în tihnă și în liniște. Jupâneasă Vidră, urmă el după ce tânăra femeie se puse iar pe laviță, că ești părăsită și înșalată nu mai încape îndoială. Eu cred că se cade ca, în loc să dai Căpitanului vreme să te părăsască cu desăvârșire, bătându-și joc de tine, s’o iei înainte și să te lepezi de eh Mă bucur că nu vrei să te dai după un venetic fără căpătăiu ca Neamțul despre care vorbeam, dar singură nu poți rămânea. Trebuie să-ți alegi un bărbat statornic care să-ți fie un sprijin pentru viitor. Ascultă-mă. Eu de popie m’am săturat de mult și acuma am început a fi sătul și de lotrie. Văd bine că treaba s’îngroașă: Căpitanul s’o făcut din zi în zi mai cutezător. Astăzi putem zice că poartă războiu deschis cu Vodă și, în curând, trebuie să i se înfunde. Mâni, poimâni va fi prins, mulți din noi cu dânsul și ne vom sfârși viața la spânzurătoare sau pe roată. Eu copii n’am, preuteasa mi-o murit de mult, sânt hotărît să părăsesc biserica și poporul, să-mi rad barba, să-mi taiu pletele și să plec. Am strâns o grămăgioară bună de bani și mă voiu așaza în Hotin sau la Orheiu, unde nimene nu cunoaște pe popa Stoian din Patrașcani și acolo, cu cât am, mă voiu apuca de negustorie. Eu te iubesc de demult. Lasă pe Căpitan să se drăgostească cu Stanca, sora lui Cărăbuș, pănă când l’or prinde oamenii lui Vodă, lasă pe părintele Isaia să viseze și să pue la cale lucruri mari care niciodată nu se vor putea împlini și vină cu mine; îți jur că te voiu lua de nevastă. Bănișori trebuie să ai mulți și tu; adăugându-i la câți am eu, vom putea să ne apucăm de negustorie mare și să trăim în liniște și în bielșug. Astăzi trăiești într’o crâșmă în pădure și ești ibovnica unui căpitan de haiduci căruii s o urât de tine, căci se iubește cu altele. Mâni, poimâni te va lasa pe drumuri să îmbătrânești în sărăcie, dacă nu te vor sluți cumva vr’odată judecătorii, ca partașă și tăinuitoare de fapte haiducești De mă vei asculta,vei trăi în oraș, într’o casă frumoasă, vei fi nevasta negustorului Stoian, cinstită de toată lumea. Iaca ce aveam de spus acuma îti aștept răspunsul.

-Și eu cu greu m'am silit să-ți ascult vorbele. Mișălule! Te-am înțăles! Ai bârfit pe Mihu pentru a mă departa de el, crezând că-ți voiu cădea în ghiare. Poftești banii ce presupui că-iam, nu mă poftești pe mine. Spui că vrei să mă iei de soție crezând că nu știu că un răspopă nu se poate cununa, ca să mă poți astfeliu ademeni să te urmez. Dar află că găsesc mai cinsteș să rămân ibovnica chiar înșalată a lui Mihu, sluga, roaba lui decât nevasta unui mișăl viclean și lacom ca tine, chiar de n’ar fi răspopit. Piei de dinaintea ochilor mei! Și să știi, că îndată ce va veni Mihu, îi voiu aduce la cunoștință vorbele ce mi le-ai zis.

— Când m’am hotărît să-ți vorbesc, zise Stoian rece și nemișcat, știam că nu mă vei crede deodată și că nu vei primi îndată să vii după mine. Dar eu sânt răbdător de feliul meu. Cu vremea vei vedea că toate câte ți le-am spus sunt adevarate și că-ți sânt voitor de bine. Cine va trăi va vedea. Dar nu sânt un copil. Am prevăzut că, orbită de patimă, ai putea avea de gând să spui lui Mihu cele ce ți le-am zis. Să știi că, de vei face una ca asta, a doua zi oamenii lui Vodă vor afla toate adăposturile Păunașului Codrilor și numele tovarășilor lui de căpetenie. Să mai știi că în zadar s’ar încerca să mă împiedece să vorbesc, luându-mi viața, căci toate câte le-ași putea grăi le-am scris într’o carte încredințată unui prieten și el, îndată ce ar afla că mi s’o întâmplat ceva sau chiar că m’am făcut nevăzut de mai multe zile,va pune-o în mâna diregătorilor. Prin urinare, dacă vei vorbi, știi la ce te poți aștepta.

Vidra nu avu timp să răspundă, căci intrară atunci în crâșmă mai mulți călători care, în cursul acestei convorbiri, trăsese la rateș și fu silită să iasă spre a chiema slugile. Aceste, la venirea lor, fură urmate de o femeie în vrâstă, purtând îmbrăcămintea unei țarance avute de la munte, care întrebă pe călători despre trebuințile lor. Iar preutul, după ce goli ulciorul cu vin și plăti prețul slujnicei care luase loc la tejghe, se apropie de bătrână și, după ce-i lăudă vinul își luă ziuă bună și plecă. Rateșul cu încetul începu a se umplea de oameni, cei mulți cărăuși venind dinspre Bacău cu deșertul spre a încarca sare dela ocnă, alții venind dela ocnă cu sare sau cherestea spre Bacău.

Vidra se dusese în odaia ei, a doua după crâșmă, a cărei ușă dădea în sala de mijloc. Dintăiu era stăpânită numai de mânia și disprețul ce stârnise într’însa, vorbele preotului;cu încetul însă, amintindu-și toate amăruntele convorbim lor, vorba despre desele și lungile absenți ale iubitului ei, precum și tragerea lui în gazdă la o femeie al cărei renume de frumuseță venise până la ea venise pănă la ea, simți deșteptându-se din nou într’nsa înțepăturile năcazului ce o chinuia de atâta vreme. Zadarnic căuta să se încredințeze că Stoian mințise pentru a o face mai plecată cătră dorințele lui, faptul că Mihu dădea din ce în ce mai rar pe la dânsa era prea adevarat și, deși se încerca să creadă că legăturile lui cu sora lui Cărăbuș, cu frumoasa Stanca Floareș, erau numai o iscodire a preutului, o înspăimântau, deoarece știa că Stoian fiind una din căpeteniile cetei, cunoștea aproape toate tainele lui Mihu și putea să-l piardă oricând. Se întreba dacă trebuie sau nu să pue pe iuibtul ei în cunoștința celor întâmplate între Stoian și ea. Ințălegea că vorbele preutului erau o dovadă că nu mai era vrednic de nici o încredere, că se prea putea ca el sa vândă pe Mihu fără ca acesta să facă vr’o faptă dușmănească împotriva lui și că, prin urmare, era de neapărată trebuință ca el să fie înștiințat de apucăturile viclene ale lui Stoian pentru a lua măsuri de aparare. Dar, cunoscând iuțala și îndrăznealalui Mihu, se temea ca nu cumva el, prin vr’o faptă necugetată, să nu-și pricinuiască singur pieirea. Ii părea acuma rău că nu se stăpânise și nu se prefăcuse față de preut, lăsându-l să creadă că deși vorbele lui au mierat-o, totuși ea nu se poate încă hotărî, cerându-i vreme pentru a se mai gândi la ele.

VIII.
Cine era Mihu

Vidra fiind astfeliu chinuită, când de bănuiala că Mihu o părăsește, când de grija pentru viața lui, nu bagase de samă ca noaptea căzuse pănă ce intră o slujnică purtând o lumânare in mâna, care îi zise:

— O sosit jupânu Mihu.

— Unde-i? întrebă Vidra, sărind de pe scaun și putând de abie vorbi, de tare ce-i bătea inima.

— Chiar acuma o intrat în odaie la jupâneasa Sanda cu un om care l’o ajuns tocmai când descăleca.

Vidra, fără a mai asculta cele de pe urmă, vorbe ale slujnicii, ieși răpede în sală și intră în odaia de alături, care se găsea între a ei și crâșma. Când intră, zări în fața ușei, stând în picioare, pe mocanul ce-1 văzurăm la o tacul cărăușilor de sub Perchiu și care, precum a gâcit cetitorul de mult fără îndoială, era una și aceiași ființă cu ibovnicul frumoasei Vidra și cu Păunașul Codrilor. Mihu părea cuprinsde o mare mânie, căci sprincenile îi erau încrețite și privirea cruntă. Vidra era să se arunce în brațele lui, dar se opri pe loc văzând că în odaie mai era un om care stătea în fața lui Mihu. Era un țaran mic la trup și uscăcios, cu pletele și mustețile negre, purtând îmbrăcămintea purtată și astăzi de țaranii dela munte,dar cu capul legat, rupt, plin de noroiu și de sânge, și părând copleșit de osteneală.

Când Mihu dădu cu ochii de Vidra, fruntea i se mai însenină și făcu o mișcare ca să se mai apropie de ea dar, stăpânindu-se îndată, îi făcu numai cu capul un sămn ușor și se întoarse din nou cătră țaran zicându-i cu glasul răstit:

— Vorbește!

— Iaca cum s’o întâmplat, Căpitane, zise atunci Românul. Știi că prada s’încărcase pe patru cai și că eram rânduiți, fratele Paisie și eu, cu șase oameni din Bălțătești și patru din Cracaoani, s’o ducem la părintele Isaia, care trebuia să ne aștepte sub Horaița. Am plecat pe însarate. Noaptea era întunecoasă și, când am ajuns sub dealul Simenului, o început a ploua și mergeam încet printre stânci și dărâmături, caii căzând într’una. Cu mare greujne am suit pănă la curmătura delâ care te scobori în Cracau și, când am ajuns cu toții învârf, ne-am pus jos ca să răsuflăm puțin. Deodată se năpustesc asupra noastră, de după niște stânci, o ceată de oameni. Eu de abie apucasem să pun mâna pe ghioagă când am primit o lovitură cumplită în cap și am căzut jos leșinat.Cât voiu fi stat așa nu știu, dar când mi-am venit în fire, făcând o mișcare, am auzit glasul lui Paisie care întreba cum îmi este. Eram încă amețit, nu i-am putut răspunde deocamdată și numai după ce mi-o dat să beu ceva vin dintr’o ploscă, mi-am dat sama despre ce s o întâmplat și l’am întrebat cum o scapat.

El mi-o spus că acei care au năvălit asupra noastră erau lanoș Ungureanul cu haraminii lui și că el, când s’au ivit, aflându-se la o parte și văzând că Ungurii simt mulți și că n-aveau ce le face, o smuls de pe un cal care păștea lângă el doi desagi cu bani și o scapat cu ei în râpa de sub noi. Acolo, ascunzându-se în țihlă, o auzit vaietele oamenilor noștri măcelăriți de Unguri apoi, după ce au contenit acele vaiete, chiotele de bucurie ale hoților când au dat de pradă și plecarea lor. După ce s’au depărtat, Paisie, îngropând desagii cu bani în tufiș, s’o suit iar în deal unde o găsit trei Unguri și pe ai noștri (toți zăcând la pământ, morți,iar pe mine suflând. După ce mi-am venit în fire bine, ne-am sfătuit ce să facem și ne-am hotărît ca el să meargă să dee de știre Părintelui, iar eu, să mă duc la dascălul Gheorghe dm Roznov, să-i spun întâmplarea pentru ca el să te înștiințeze.

Am ajuns în Roznov pe la prânzul cel mic, iar dascălul Gheorghe fiind rănit din lupta de ieri și neavând alt om de nădejde sub mână, mi-o dat un cal și m’o trimes, tot pe mine aici, să-ți spun pățania noastră.

Țaranul încetând să vorbească, Mihu al cărui frunte se întunecase din ce în ce mai mult în vremea acestei povestiri, stătu câtva în tăcere cu ochii îndreptați spre pământ apoi, rădicând capul, zise cu un glas surd care tremura de mânie:

— Dacă aveați grijă să trimeteți înainte pe vr’o doi, trei inși pentru cercetarea drumului, nu se întâmpla una ca asta și nu eram acuma cu toții de râsul hoțomanului de Ianoș. Să știi că voiu afla dela Paisie cum s’au petrecut lucrurile, și că de te voiu găsi vinovat cu ceva, îți vei plăti vina cu viața.

Era să urmeze, dar ușa se deschise și mocanul pe care l’am văzut însoțind pe Mihu în tabăra cărăușilor, vârî capul în odaie.

— Cu voia ta, am să-ți spun ceva, Căpitane.

Mihu s’întoarse iar cătră țaran și-i zise:

- Du-te de mănâncă și de te odihnește, vom mai vorbi mâni.

După ieșirea Românului, Mihu făcu sămn mocanului să vorbească:

— Pe vârful Benei se văd cinci focuri așazate, într’un șir; cel din capătul dela deal îi mai mare; în dreapta și în stânga celui dela mijloc se văd două focuri mai mici.

- Ha, zise Mihu și fața i se înveseli: Paisie o dat de ei. Onea, oamenii trimeși de mine cu prada s’au lasat să fie loviți fără veste de Ianoș Ungurul, hoțul cel vajnic și crud care pune copiii în țapă sub ochii mamelor. Ianoș i-o ucis pe toți afară de Paisie și de țaranul pe care l’ai văzut aici și li-o luat toată prada. Dar se vede că Paisie s’o pus pa urma lor și știe unde sânt, căci cele cinci focuri în șir, cu cel din capătul dela deal mai mare, însamnă că este treabă la dealul Simonului, iar cele două mai mici dela mijloc sunt iscălitura lui Paisie; știu acuma de unde trebuie să aducem tovarășii. Încalecă îndată. Du-te în fuga mare mare în vârful Benei și spune-i lui Apostol Găburici să aprindă numaidecât cinci focuri în cerc; unul să vie drept spre miazănoapte și să fiemai mare decât celelalte patru, iar în mijlocul cercului alte patru în cruce, și toate să ardă pănă în ziuă. Stăi, adause el văzând, că Onea se întorcea spre ușă, Fulger și cu Vijelia sunt osteniți, ei vor rămânea aici ca să se odihnească. Când vor fi două ceasuri pănă în ziuă, vei pune șalele pe Tunet și pe Trăsnet și vom pleca.

Onea ieși.

- Cum, zise Vidra, apropiindu-se de Mihu, de abie ai sosit și iar pleci?

- Vidro, draga mea, zise el luând-o, în brațe și sărutând-o de mai multe ori, ai auzit știrile ce mi s’au adus și ai văzut ce însămnează răspunsul care mi-1 trimete Paisie. Știi că nu pentru întăia oară Ianoș îndrăznește să se atingă de mine și de oamenii mei; dacă ași îngădui ca îndrăzneala lui să rămâie nepedepsită, apoi rău s’ar știrbi renumele de strășnicie al Păunașului Codrilor, renume care o avut o parte atât de mare în izbândele noastre. Mi-o scapat Ianoș odată, nu-mi va scapa a doua oară.

— De trei săptămâni nu te-am mai văzut și acuma iar pleci pentru nu știu câtă vreme, zise Vidra măhnită.

— Vidro, de mult tânjesc după tine; acuma trei zile veneam de pe Oituz aici plin de dorul tău, cu gândul să petrec câtăva vreme cu tine când, la Onești, am primit veste că Părintele mă căuta peste tot locul și că Sas iar trimete bani din țară peste munți. Nu puteam pierde macar o clipală. Călătorind toată noaptea de abie am putut ajunge la vreme spre a face pregătirile trebuitoare pentru lupta ce s’o dat ieri. Astănoapte am petrecut-o iar pe cal, căci trebuia ca numaidecât, înainte de ziuă, să fiu în Bacău.

— Se vede că treaba ce o aveai în Bacău era vajnică și grabnică de tot, zise Vidra uitându-se în ochii lui.

— Foarte grabnică, răspunse Mihu, căci un tovarăș de ai noștri, cunoscut de noi ca nu tocmai tare de ânger, o fost cunoscut de un Ciangău care, aducând niște marfă din Galați la Bacău, era față când ai noștri au oprit pe negustori în drum și i-au silit să plătească vama hotărîtă de mine. Șoltuzul o închis pe tovarășul nostru și era vorba să-l chinuiască pănă când va spune cine o mai fost cu el, unde șăd tovarășii și căpeteniile lui. Noroc că o aflat numaidecât Petrea Cărăbuș și, ajungând noi astănoapte în Bacău, prin bani am cumpărat pe păzitorul temniții, care l-o făcut pe Român scapat.

— Și ce-ai făcut la Bacău atâta vremie, căci ai ajuns aici foarte târziu și calea-i numai de vr’o patru ceasuri?

— Eram cumplit de ostenit după două nopți petrecute pe cal și m’am odihnit puțin.

- Dulce o mai trebuit să fie acea odihnă și greu o trebuit să-ți vie să părăsești o gazdă atât de plăcută.

— Vidro, zise Mihu uitându-se la rândul lui, drept în ochii ei, nu te înțăleg, ce vrei să spui?

~ Vreu să spun că de o bucată de vreme rar te vedem pe aici și scurte sunt șăderile tale; iar cu cât vii mai rar la noi, aud că cu atât mergi mai des pe la Bacău și zăbăvești mai mult acolo. Și eu bănuiesc că pricina care o făcut sa ne urăști pe noi și să îndrăgești Bacăul este sora lui Cărăbuș, Stanca Floareș, la care aud că tragi în gazdă.

— Și tu crezi că pentru dânsa eu pe tine te dau uitării? întrebă Mihu. Oare cine ți-o vârît prostia asta în cap?

— Chiar de nu mi-ar fi zis nimene nimica, răceala ta de astă toamnă încoace ar fi ajuns ca să-mi deștepte bănuielile, zise Vidra nemaiputându-și opri lacrimile. De mult presupuneam că inima ta s’o depărtat de mine, că altă femeie este stăpână pe ea, dar acuma oameni care știu mi-au spus că trebile ce zici ca te tot țin departe de mine, sunt numai niște minciuni și că-ți petreci vremea la Bacău lângă Stanca cea frumoasă.

— Vidro, răspunse Mihu punând o mână pe umărul ei, rău faci că te potrivești la bârfelile unor oameni pe care nu-i cunosc, dar care nu pot să nu ni fie dușmani și mie și ție. Mă cunoști de aproape trei ani și minciună din gura mea încă nu ai auzit: îți jur că de când cunosc pe Stanca lui Floareș n’am schimbat cu ea nici zece cuvinte și că nici nu știu cum îi sunt ochii. Am fost la Bacău numai pentru neaparate trebuinți și nici odată pe mai mult decât câteva ceasuri. Dar spune-mi cine te-o umplut de minciuni?

— Poate n’a fi Stanca, zise Vidra fără a răspunde la întrebarea lui, dar atunci trebuie să fie alta!

— Și de ce oare trebuie numai decât să fie alta? întrebă Mihu.

— Nu mai ești cu mine Mihu cel de odinioară, este ceva schimbat în tine și inima-mi zice că nu mă mai iubești.

— Te înșală inima, zise Mihu, așăzându-se pe scaun lângă ea și îmbrățoșând-o, bănuelile tale sunt fără temeiu. In vremea din urmă am tot fost pe drumuri pentru că lucrarea cea mare care o înjghebat-o Părintele se apropie de ceasul în care se va începe lupta hotărâtoare și pregătirile pentru izbânda ei au cerut dela mine multă muncă și mult zdruncin. Dar fii liniștită, nu ai de ce să te temi, inima mea: tot a ta este, într’însa nu se ascunde chipul unei alte femei, eu tot pe tine te iubesc.

- Poate, răspunse Vidra, dar nu ca altă dată.

- Ba tot atâta, zise Mihu sărutându-i ochii. Dar adause el râzând, mi se pare că tu începi a mă iubi mai puțin, căci iacătă-mă aici de mai bine de un ceas și nici nu te-ai îngrijit să afli de sânt flămând sau nu. - Iartă-mă că m am gândit numai la durerea mea, zise Vidra sculându-se și zicându-și în sine, xă altădată Mihu și-ar fi adus aminte de foame numai după ceasuri de desmierdări și nesfârșite cuvinte de dragoste, părăsi odaia cu un lung suspin.

In curând veni femeia în vrâsta care o văzurăm în crâșmă îngrijindu-se de trebuințele călătorilor, urmată de o slujnică, aducând cu ele șervete, străchini și linguri d!e lemn. Mihuse închină la dânsa numind-o: mătușă Sandă, și întrebând-o de sanatatea ei, iar ea îi răspunse numindul: nepoate.

Se aduse mâncarea și Mihu se puse la masă, dar deși mânca cu poftă, era ușor de văzut că gândurile îi erau aiurea. După ce isprăvi, se închină iarăși dinaintea bătrânei luându-și noapte bună, o vesti că pleacă înainte de ziuă, apoi, ieșind afară, trecu pe dinaintea odăei Vidrei și intră alăturea, încuind ușa după el cu zăvorul. O lumânare de său, pusă într’un sfeșnic de lemn așazat pe o masă mică de brad, lumina odaia; lângă sfeșnic, pe masă, se aflau armele lui Mihu: ghioaga, arcul și tolba cu săgeți, căci cu paloșul rămăsese încins. Lângă ușă, în partea dreaptă, era un pat de lemn cu saltea, acoperit cu un macat de piei de lup ce ajungea pănă la pământ, iar deasupra așternutul era făcut. La masă erau două scaune de lemn alb și, din stânga ușii, o ladă de Brașov. In păretele despre odaia Vidrei se vedeao ușă; păreții erau văruiți, podelile de jos și și pardosala de sus erau de brad. Mihu merse drept la colțul dintre fereastă și odaia Vidrei,unde ardea o candelă dinaintea unei icoane și, îngenunchind1, apăsa cu mâna pe capătul unei podele. Două scânduri se râdicară îndată, descoperind o bortă în care putea s’încapă un om. Mihu răzămă scândurile rădicate de părete, apoi mergând la ladă, o deschise cu o cheie ce o luă din chimir și scoase dintr’însa o frânghie lungă cu noduri, având la un capăt un belciug de fier. închise iar lada cu îngrijire, apoi îngenunchind din nou lângă bortă, prinse belciugul într’o verigă ce se afla sub scândura dela marginea bortei Pe urmă, stângând lumânarea, bătu ușor în ușa Vidrei. Ușa se deschise îndată și tânăra femeie apăru pe prag cu o lumânare în mână.

Părul despletit îi atârna pe spate în șuvițe de foc; scosese borida și fota: cămeșa de in subțire lasa să se vadă, în toată strălucirea lor, brațul și sânul de marmoră; fusta scurtă lasa descoperită albeața de zapadă a picioarelor goale și a gleznelor. Era atât de frumoasă încât Mihu ramase nemișcat privind-o.

- Frumoasă mai ești! zise el în sfârșit. Apoi intrând în odaie și cuprinzând-o în brațe adause:

- Frumoasă cum nu mai este alta!

Vidra ascunse capul în sânul lui fără a răspunde.

— Vidro, urmă Mihu, r[dicându-i încet capul și silind-o să se uite în ochii lui, Vidro, alungă gândurile cele negre și bănuielile zadarnice. Viața care o ducem este numai primejdii. Mâni, ce zic, peste un ceas, poate să ne întâmpine un sfârșit strașnic. Noi, numai din când în când avem parte de o clipă de liniște și de fericire; nu mai tulbura o asămene clipă cu închipuiri dureroase și cu îngrijiri deșerte. Vidro, nu ne-am văzut de trei săptămâni, uite, brațele mele cer să te strângă, pieptului meu ii este dor de căldura sânului tău, buzele mele sunt flămânde de sărutarea buzelor tale. Miezul nopții s’apropie și când va răsări luceafărul de ziuă, el trebuie să mă găsască calare; ni rămâne un ceas pentru dragoste și două pentru somn.

— Ah, Mihule, răspunse Vidra, o presimțire îmi spune că acest ceas de fericire are să fie cel de pe urmă al dragostei noastre și ași dori să mor acuma în brațele tale, razamată pe pieptul tău, cu buzele tale pe buzele mele.

IX.
Ștefan Stroici întâlnește pe o jupâneasă puțin prietenoasă.

Precum fusese hotărît, Ștefan Stroici plecă din Cuhnia spre Moldova în dimineața după sfătuirea lui cu Bogdan. Era însoțit de o slugă care se afla de patru ani la dânsul și care îl urmase în Italia, Anton Guercy, un Francez.

Anton părăsise Franța de tânăr cu un nobil din Burgundia care se afla în slujba împăratului nemțesc. Stăpânul său căzând într o bătălie, Anton trecu în slujbă unui cavaler al tagmei Purtătorilor de Spadă și luă parte cu dânsul la mai multe războaie împotriva Leșilor, a Litvanilor și a Rușilor. Acest cavaler găsinau-și și el sfârșitul pe câmpul de războiu, Anton căzu în robia unui cneaz român care ținea un steag de călăreți români pentru slujba craiului leșesc. Mai pe urmă cneazul,ajuns la bătrânețe, se retrase din slujba leșască și se întoarse la locul lui urmat de Anton,care petrecu în Moldova ani îndelungați. In cursul unei călătorii ce o făcu la Dunăre pentru trebile stăpânului, o mare nenorocire lovi pe bătrânul cneaz, nenorocire în urma căreia îșî pierdu și viața și averea. Sluga credincioasă, când se întoarse, găsi casa râsipită și averea toată luată în stăpânire de voevodul Moldovei. Sătenii îl sfătuiră să se depărteze cât mai curând de pe acele locuri,căci toți oamenii de încredere ai cneazului fusese măcelăriți și era în primejdie să aibă și el parte de aceiași soartă.

Anton urmă sfatul ce i se dădea și, trecând munții în Maramureș, intră în slujba lui Ștefan Stroici.

El era un barbat de statură mijlocie și uscăcios, purta părul scurt și mustețile lungi. Fata lui, dubită de soare și de vijelii, era luminată de doi ochi cenușii mici, dar vioi și pătrunzători. Deși se apropia acuma de șasăzeci de ani era încă sprinten și puternic. Călăreț îndrăzneț, iscusința lui în mânuirea paloșului și a suliții uimise pe toți tovarășii săi de războiu. Era viteaz, bun la inimă, lipsit de vicleșug și credincios celui al cărui pâne o mânca. Cam uitase limba părinților lui, dar vorbea foarte bine nemțește, leșește și românește, iar acuma începea a rupe și ungurește.

In dimineața zilei a treia după plecarea lor din Cuhnia, Ștefan care luase drumul cel mai lung, prin Udvarhely, ajunse la granița Moldovei și, pe la prânzul cel mare, se opri la o crâșmă pentru a odihni caii. Dinaintea crâșmei, șaptesprezece cai, legați de niște țăruși bătuți în pământ, mâncau grăunțe din traistele atârnate de capetele lor. Șălele și frâele întinse pe pământ alăturea de cai precum și cincisprezece suliți lungi, înfipte în pământ, a fi fost destulă dovadă că acești cai erau oștenești, chiar de nu s’ar fi văzut, în crâșmă și pe prispa ei, bând și mâncând, o ceată de Nemți, cu coiful pe cap, acoperiți cu zale și purtând spezi lungi și Late care le spânzurau subsuoară.

Ștefan, lăsând pe Anton: sa scoată șalele de pe cai și să le dee grăunțe, se duse în crâșmă unde crâșmarul, un Sas nalt, cu părul balan și cu fața spână, îmbrăcat in haine strâmte nemțești, varsa vin în oalele ostașilor. Aceștia văzând înfățoșarea hotărîtă și oștenească a lui Ștefan, armele lui scumpe și mai ales pintenii de aur ce-i zăngăneau la călcăie, se închinară la el, purtând totodată mana la coif, iar cei ce șădeau jos se sculară drepți. Ștefan le răspunse plecând puțin capul, apoi întrebă pe crâșniar nemțește, dacă are vr’o odaie în care s’ar putea odihni câtva.

— O singură odaie am, răspunse crâșmarul, și într’însa se află acuma, întorcându-se dela Udvarhely, soția cavalerului de Wolkenstein, dela Cetatea Neamțului, cu o slujnică. Acești oșteni, adause el arătând pe oștenii Nemți, o însoțesc.

— Atunci, răspunse Ștefan, mă voiu odihni și eu aici cum voiu putea și, așăzându-se pe un scaun, poronci crâșmarului să aducă vin pentru el și pentru sluga lui.

In fundul crâșmei șădeau, pe aceiaș laviță, împărțind o masă ușoară, doi țarani români care,când intră Ștefan, vorbeau cu câțiva nemți ce se strânsese împrejurul lor. Unul din aceștia, reluând vorba întreruptă, întrebă pe țîrani:

- Credeți voi oare că Păunașul Codrilor să umble tot pe aici?

— Cine poate să știe unde se află Păunașul Codrilor, răspunse unul din Români. Astăzi îl întâlnești pe Șomuz, mâni pe Trotuș, poimâni pe Bistriță, parcă-i o nălucă. Spun oamenii care au fost față la lupta de alaltaeri că avea vr’o trei sute de oameni cu dânsul și astăzi s’ar crede că au intrat în pământ, sau că s’au stâns în văzduh. Pe toată valea Bistriței întâlnești numai oameni pașnici, și mâni poate să auzim de vr’o nouă faptă a lui, spre Suceava sau spre hotarul Țării Muntenești.

— Spui că erau trei sute? mai întrebă Neamțul îngrijit. -

— Cel puțin așa am auzit noi, răspunse Românul. Slujitori de ai lui Vodă și strânsură din sate erau ca la patru sute de oameni și peste cincizeci au ramas mor ți; singur am văzut cum i-au îngropat eri niște oameni cu popa din Pângărați.

— Pentru noi, n’avem teamă, zise alt Neamț, căci meseria noastră este războiul și Păunașul Codrilor n’ar putea lua dela noi decât lovituri. Dar avem grijă fiindcă ni este încredințată stăpâna noastră. ,

— Nici o grijă să n’aveți pentru dânsa din partea Păunașului, zise atunci celalalt Român, care tăcuse pănă atunci, el nu se leagă de femei și mai ales de una ca jupâneasa voastră care-i vestită pentru bunatatea și binefacerile ei Păunașul Codrilor ar apara-o chiar, la nevoie, de orice dușman. Dar acuma nu umblă numai el prin codri și nu iesă numai el la drumul mare; să vă ferească Dumnezău de vro întâlnire cu Ianoș și cu haraminii lui.

— Cum? Iar s’o ivit pe aici? întrebară mai mulți Nemți. De an vară nu se mai auzea de el.

— Sunt trei zile de când s’o ivit din nou la Pipirig și o pradat pe un preut dintr’o cătuna depărtată. Umbla vorba că preutul are niște bani ascunși și atâta l-au chinuit pănă ce și-o dat sufletul și după moarte au început să chinuească pe preuteasă. Au legat-o de un stâlp,în curte și i-au aprins foc sub tălpi, apoi văzând că tot nu spune unde sunt ascunși banii,și cum era să spue când ei sărăcii n’aveau bani, au tras doi copii în țapă sub ochii mamei. Știți că tot'așa o mai făcut și altădată. Dacă ar da el peste voi, rău aveți s’o duceți, nefiind în număr pentru a vă pune cu dânsul, căci are împrejurul lui o ceată de cincizeci de hoțomani. Mai ales că are ciudă pe voi, de când în primăvara trecută, i-ați ucis o mulțime de tovarăși și era cât pe ce să-l prindeți. Apoi când de o femeie frumoasă n’o scapă din mână pănă când nu-și mulțămește pofta asupra ei și stăpâna vă este mândră de tot. Eu v’ași sfătui să părăsiți gândul 'de a merge Ia Cetate dea-dreptul, prin codri, ci mai bine să încunjurați frumos pe Bistriță și să rămâneți astă noapte în Piatra.

O fată tânără, balaie, cu ochii albaștri deschiși, purtând o rochie de lână albastră cu pieptarul lung, cu mânecile largi pănă la cot și înguste dela cot în jos, intră atunci spărietă în crâșmă, zicând că stăpânei i-a venit rău deodată, că se năcăjăște cu dânsa fără a o putea aduce în cunoștință și ceru să i se aducă răpede o cofă cu apă. Mai mulți Nemți săriră numaidecât căutând o cofă, iar soția crâșmarului,o Săsoaică naltă, albă și grasă, ieșind din bucătărie, alergă cu tânăra spre odaia unde se afla stăpâna ei.

— Se vede că stăpâna voastră nu este deprinsă cu călăria și că truda drumului a fost prea mare pentru ea, zise Ștefan aceluia din Nemți care se vedea că este peste ceilalți.

— Pănă aici părea mai puțin obosită decăt noi și era foarte veselă, răspunse Neamțul, mă duc la ușă să văd ce este.

S’întoarse după puțină vreme zicând că i-a spus slujnica că doamna, la sosire, era bine și veselă dar că, apropiindu-se de fereastă, dăduse deodată un țipet și căzuse jos leșinată; acuma începea să-și revie în fire și credea că se vor putea pune pe drum în curând. Ștefan atunci îl întrebă dacă n’ar fi mai bine să urmeze sfatul dat de țaran, de a merge la Cetate prin Piatra, în loc de a tăie deadreptul prin munți.

— Și eu cred că sfatul este bun, zise Neamțul, și l’aș urma bucuros, dar cavalerul nostru mi-a poroncit să mă întorc pe acelaș drum pe care am venit, adică prin codri și nu îndrăznesc să-i calc poronca, afară numai dacă stăpâna ar hotărî altfel. Dar dacă cavalerul i-a fi spus, ca și mie, să meargă deadreptul prin codri, nu este nimică în stare s’o hotărască să facă în alt chip.

Cavalerul trebuie să-i fie foarte drag sau să fie cumplit de aspru, zise Ștefan surâzând.

— Cavalerul nostru este barbat de șasezeci de ani trecuți și orice dorință a soției lui este o poroncă pentru împlinirea căreia, atât el cât și noi, ne-am da cu fericire viața. Dar ea are numai o singură dorință: acea de a face bine lumii întregi și de a-și mulțămi soțul în toate. In lucrurile cele mici ca și în acele mari nu iesă din cuvântul lui, macar că știe că orice face ea este sfânt pentru el.

- Și de mult o are de soție? Cum de și-a părăsit ea țara și neamurile pentru a-l urma în această țară depărtată și plină de primejdii?

S'au căsătorit dc vr’o doi ani, dar ea este Româncă.

— Româncă, întrebă Ștefan, de unde?

Când Neamțul era să răspundă, slujnica cea balaie ieși pe prispă și-i spuse că stăpâna simțindu-se acuma bine voiește să plece.

Neamțul lăsând pe Ștefan, își strânse îndată tovarășii, cu toții începură să pue șălele pecai, iar Stroici pdronci și el lui Anton să facă pregătirile de plecare. După ce totul fu gata,oșteanul care vorbise cu Ștefan se duse la ușa odăii în care se afla stăpână-sa și, după ce bătu într’însa, intră. Când ieși de acolo, fața lui arata o mare îngriijre și, oprindu-se în fața lui Ștefan, îi zise:

— Vezi că am avut dreptate! Doamna noastră vrea să meargă deadreptul, prin codri; în zadar m’am încercat s’o fac să-și schimbe hotârârea, n’a fost chip.

Tot atunci ea se arătă pe prispă urmată de tânăra slujnică. Era o femeie de statură mijlocie; rochia de postav verde închis lipjită pe dînsa, cu poala lungă, făcea să reiasă trupul ei mlădios. Capul îi era acoperit cu o glugă de matasă cenușie scoborându-se pe umeri, cu canaf de fir atârnat din dos și cu ceapraz de aur împrejur, însă din față nu se putea vedea nimica căci era îmbrobodită într’un văl negru și foarte des.

Ștefan se închină la ea purtând mâna la coif, apoi zise oșteanului:

—Du-te și spune doamnei că cavalerul Ștefan Stroici îi trimite închinăciuni plecate și o roagă, de oarece merge și el spre Neamțu, să-i dee voie să fie și el de pază lângă dansa pănă acolo.

Neamțul apropiindu-se de prispă se grăbi să pue pe stăpâna lui în cunoștința celor vorbite de Ștefan, iar ea, după o scurtă îndoială,răspunse, însă cu un glas atât de slab încât acei care, ca Stroici, erau mai departe, nu putură s’audă răspunsul. Oșteanul i-1 aduse și spre marea mierare a tuturor, acest răspuns suna astfel:

— Dama de Wolkenstein mulțămește cavalerului Stroici, atât pentru închinăciunile trimese cât și pentru însoțirea la care zice că este gata; paza ce i-o dat-o soțul ei fiind îndestulătoare, este hotărîtă să-și urmeze calea însoțită numai de oștenii ce sunt cu dânsa și roagă pe Cavaler să nu se ostenească întru nimica pentru slujba ei.

Foarte mierat și chiar jicnit de acest răspuns. neașteptat și potrivnic obiceiurilor cavalerești de atunci, Ștefan se închină din nou la damă,la care închinăciune ea răspunse plecând ușor capul.

Nemții aduseră Ia prispă două iepe albe, având pe ele șale bărbătești, însă cu speteze de piele din dos și, dinainte, cu răzămători pentru genunchi, care porneau dela oblânc și sese scoborau pănă jos. Deși șălele femeiești cu furci începuse a fi întrebuințate în Italia și în Franța, ele erau încă necunoscute în Germania si cu atât mai puțin în țările răsăritene. Dama și slujnica ei încălecară deci bărbătește și Nemții, suindu-se și ei pe cai, se depărtară cu toții în treapăd. Ștefan îi urmă o bucată devreme cu ochiul apoi, încălecând și el, apucă cu Anton pe urma lor, potrivindu-și mersul după mersul lor și ținând între el și ei o depărtare de vr’o două bătăi de arc. La o cotitură câmiră spre stânga, părăsind drumul mare de pe vale și începură a sui la pas colnicele dealurilor care despart valea Bistriței de aceaa Neamțului. Suișul fiind greu și cărările strâmte, încurcate cu copaci căzuți, hogașuri și stânci, mergeau foarte încet și soarele era jos,când ajunseră la culmea munților sub care șerpuește Neamțul. Aici era o poiană mare carese întindea pe coasta dealului, cu un șipot de apă rece și limpede care curgea în capătul dela vale. Caii fiind însetați și foarte obosiți, atât de suiș cât și de povara oștenilor, toți oameni mari, grei și acoperiți cu zale, se făcu popas, șălele fură scoase și caii duși la apă. Ștefan lungit pe pământ, razamat pe un cot la o departare oareșicare de locul unde descălecase soția cavalerului, urma cu un ochiu nepăsător mișcările Nemților care, după ce adapase caii,li puneau traistele cu grăunțe în cap. Deodată văzu venind spre el și oprindu-i-se în față, pe oșteanul cu care stătuse de vorbă la crâșmă.

— Domnule Cavaler, zise el, mă iartă dacă îți tulbur odihna, dar de astă dimineața am o presimțire, o neliniște care mă face să cred că ne pândește o nenorocire. La multe războaie luat-am parte, multe primejdii înfruntat-am și de multe ori uitatu-m’am în ochii morții,dar niciodată n’am simțit ceiace simt astăzi. Nu pot împărtăși temerile mele tovarășilor mei,căci mă tem să li moiu inima. Avem să fim loviți,o simt. Dacă am avea de dat lupta în câmp deschis nu m’ași prea îngriji, căci oamenii care-i am cu mine sunt toți oșteni aleși și încercați, în stare să înfrunte un număr împătrit de dușmani. Dar de acuma, intrăm într’o vale strâmtă, unde nu pot merge doi călăreți alături și feliude feliu de piedeci au să ne despartă unul de altul. Nu mă tem pentru mine sau pentru tovarăși, dar pentru sarcina ce ni este încredințață. Te rog, nu avea inimă rea pentru o toană de femeie, toană cu totul neobicinuită la stăpâna noastră1, și la pornire nu te ține atât dedeparte de noi. Brațul dumitale și acel al slujgii ce te însoțește ni pot fi de mare folos; ași dori să rămâneți cât mai în apropiere. Apoi, adause el, dacă mi-se va întâmpla să cad, îți încredințez dumitale paza stăpânei și povățuirea peste oamenii mei. Ești oștean deplin, asta se vede de departe și vei ști să dobândești ascultare defa ei fără ca să li vorebsc eu mai înainte.

— Datoria mea de cavaler este să-ți împlinesc dorința, răspunse Ștefan mișcat de conștiința ce o punea oșteanul în îndeplinirea datoriei. Mă voiu ținea lângă voi în vremea mersului și în luptă, dacă luptă va fi, veți vedea că nu sânt leneș și că mi-se cuvin pintenii de aur ce-i port. Apoi dacă, ferească Dumnezeu,ți s’ar întâmpla vr’o nenorocire, fii încredințat că nu voiu cruța nimica pentru ca stăpâna voastră să ajungă teafără la Cetate.

— Iți mulțămesc, zise Neamțul care acuma părea mai liniștit, nu mă așteptam la mai puțin din partea dumitale. Numele meu este Conrad Miiller și, dacă voiu avea norocul să scăp astănoapte, se va găsi poate prilej să te ajut la rândul meu.

— Cum astă noapte? Eu credeam că înainte de noapte vom fi în Neamțu?

— Dacă nu se va întâmpla nimica și dacă nu vom găsi prea mulți butuci în curmezișul drumului, vom ajunge pe la miezul nopții, dar mai curând nu, și Conrad mulțămindu-i din nou se îndreptă spre ai lui.

îndată ce caii isprăviră grăunțele, șîlile fură puse și se dădu sămnalul de pornire. Ștefan care pusese pe Anton in cunoștința celor vorbite cu Conrad, se ținu acuma în apropiere de Nemți.

Dacă suișul fusese greu, calatorii noștri găsiră scoborișul și mai anevoios. Caii lunecau necontenit pe podea ângustă urmată de ei, în care ploile din zilele trecute sapase adevarate răpi, și o mulțime de copaci zăceau răsturnați în curmeziș, așa că oștenii toți descălecase și câte doi inși duceau de frâu caii femeilor. Când ajunse în pârău, înoptase bine. Iar acolo drumul mergea chiar prin albia îngustă, cu maluri nalteși călătorii erau siliți să meargă unml după altul, iar caii lunecau într’una pe bolovani. Ștefan se folosise de noapte pentru a scurta depărtarea dintre dânsul și doamna de Wolkenstein, ne mai despărțindu-i acuma decât slujnica și vr’o doi Nemți.

X.
Român și Ungur.

Călătorii noștri mergeau în tăcere, de aproape un ceas, în matca pârăului rând, deodată, din dreapta și din stânga, izbuhniră chiote sălbatece și, de după copaci, o droaie deoameni năvăli asupra lor cu baltage, cu măciuciși cu ghioage. Ștefan care desprinsese baltagul aninat de șea, simți calul căzând sub dânsul și se văzu față în față cu o umbră urieșă care ridica măciuca asupra-i, dar spada lui Anton intră sub subsuoara hoțului și-i scăpă zilele.

— Mulțămesc, Antoane, strigă el sărind în picioare de pe calul mort.

Învârtind baltagul și lovind în dreapta și în stânga se răpezi înspre femei. Ajunse lângă ele, călcând peste trupuri de oameni și de cai,când auzi glasul lui Conrard strigând:

— Dumnezeu să-mi fie milostiv! Domnule Cavaler, scapă pe stăpâna.

Un hoț se aruncă înaintea lui Ștefan, dar o lovitură de baltag în frunte îl culcă jos. Se afla acuma lângă damă care se găsea încă calare,când simți o durere în coasta dreaptă și, aproape totodată, primi în cap o groaznică lovitură de măciucă care îl doborî la pământ fără cunoștință.

Nemții se aparau cu cea mai desăvârșită vitejie, dar câte trei și câte patru hoți se năpusteau asupra fiecăruia din ei, caii spărieți nu puteau fi mânuiți cu înlesnire în strâmtoare, lunecau pe bolovani și cădeau turtind călăreții sub ei; sulițele și spezele lungi cucare erau înarmați oștenii li erau de puțin folos față cu baltagele, cu măciucile și cu paloșele scurte ale potrivnicilor. După o luptăînvierșunată toți oștenii zăceau la pământ, morțisau răniți și dama de Wolkenstein, legată pecalul ei, se afla în putdrea hoților.

Ianoș era un hoțoman înalt și spătos: capul lui cu țeastă groasă și frunte îngustă, ochii negri și mici, nasul scurt și gros, buzele umflate, acoperite de o păreche de musteți negre, groase și lungi, ale căror capete treceau dincolo de urechi, brațele lungi peste măsură,cu mâni cât niște lopeți, îi dădeau o înfățoșare de fiară. Luând în mână o făclie de coajă de mesteacăn, făcută de hoți pentru a li înlesnicăutarea armelor și a lucrurilor de preț ramase asupra oștenilor căzuți, el se apropie de tânăra femeie, iar ea, îngrozită la vederea acestui neom, întoarse capul.

- No, zise lanoș dând făclia în mâna unui hoț și întorcându-i capul cu deasila, tu ține diestul de scump pe minie ca eu să văd fața ta, și neputându-i-o vedea din pricina vălului cu care era îmbrobodită, i-l zmulse fără cruțare.. Dar văzând frumuseța strălucită a feței ce o descoperise, hoțomanul ramase câtva fără a putea vorbi.

Șl ÎȘi veni în fire, scump doo zeci ie vitieji pentru un femei, dar acuma la mînie nu pare reu. Eu învăță la tinie dragostie unguresc și când învațat binie, dam napoi la borbat dacă platiești binie pentru învațat.

Apoi, cu un râs sălbatec, îi întorse spetele lăsând-o pe jumătate moartă de spaimă.

Hoții aduseră căpitanului lor un cal negru, mare și frumos și, după ce el încălecă, toată ceata porni urmând drumul în jos.

După un mers de vr’o jumătate de ceas prin albia pârăului, valea lărgindu-se, intrară într’o poiană lungă și îngustă, iar când ajunseră în mijlocul acestei poieni, deodată se auzi un glas puternic care striga:

— Stați!

Când Ianoș și cu Ungurii, uimiți, se uitară împrejurul lor, văzură că din toate părțile îi încunjură o mulțime de oameni înarmați care se părea că au ieșit de subt pământ. Iar din pădure venea înaintea lor un călăreț de o statură de urieș, cu trei pene lungi de păun la căciulă și a cărui față, dela ochi în jos, era acoperită cu un văl negru. Oprind calul, călărețul mai strigă:

— Lepadați armele!

Ungurii se mai uitară împrejurul lor pentru a vedea încă odată pe unde ar putea să scăpe dar, de jur împrejur, se vedea la lumina lunii care răsărea atunci, un îndoit lanț de oameni cu arcurile întinse.

- Lepadați armele, mai strigă încă odată călărețul cu un glas poroncitor.

- Și cine ești tu, ca să ne poroncești noua? întrebă Ianoș.

- Sânt Păunașul Codrilor, răspunse călărețul care nu era altul decât Mihu. Voi, cutezătorilor, ați îndrăznit să vânați pe pământurile mele. Și n’ați vânat ca niște voinici, dar ca niște mișăi atingându-vă de femei și de prunci, bizuindu-vă să vă puneți cu bărbații numai când ați fost cinci la unul.

— Dar tu astăzi viteaz ești când ai adunat zece oameni la unul de ai mei?

— Am venit să pedepsesc niște lotri mișăi, nu ca să mă lupt cu niște barbați viteji! Încă odată: lepadați armele.

— Nu vom lepădă armele după poronca unui mișăl; dar vom muri cu răscumpărare, zise Ianoș. Sunteți zece la unul și vă temeți să vă apropieți de noi!

-Ianoș, zise Mihu, dacă într’adevăr ai poftă de luptă dreaptă, sânt gata să mă măsor singur cu tine ca să se vadă care din noi este mai barbat.

— Și dacă tovarășii tăi vor vedea că-i greu de tine, ei îți vor veni în ajutor și mă vor omorî mișelește, pe la spate, zise Ianoș.

- Pentru tovarășii tăi nu-ți pot da nici o nădejde, răspunse Mihu, dar în cât te privește, de mă vei dovedi, vei pleca teafăr de aici și spre mai mare credință vom ieși amândoi din cerc.

— Primesc, răspunse Ungurul.

— Dați-vă în lături și lâsați-l să treacă, strigă Mihu, întorcându-se cătră acei care închideau cercul la drum; orice s’ar întâmpla între noi, nu vă mișcați, dar urmați a păzi pe ceilalți hoți cu arcurile întinse.

Cercul se deschise și Ianoș ieși dintr’însul urmat de Mihu.

— lanoș, zise el, să mergem la o depărtare pănă la care să nu poată ajunge săgeata.

Când ajunseră aproape de capătul dela deal al poienii, Mihu zise:

— Aici să ne oprim.

Ș’amândoi se opriră.

— Cum vrei să ne luptăm, întrebă Mihu, călari sau pe jos? Cu paloșul sau cu ghioaga? _

— Călări și cu ghioaga, răspunse Ungurul.

— Fie după voința ta, zise Mihu. Să mergem fiecare pănă la marginea pădurii, tu din sus și eu din jos, ș’apoi să ne răpezim unul la altul;

— Fie, zise Ianoș.

Amândoi se despărțiră și, când ajunseră la marginea poienii, fiecare din ei întoarse calul, apoi punând mâna pe ghioagă, se răpezi asupra celuilalt. La drum se întâlniră, se ridicară în scări și ghioagele grele zburară în văzduh învârtindu-se deasupra capetelor potrivnicilor dar, deodată, chinga dela șaua Iui Ianoș se rupse și el căzu greu la pământ.

— Rău sămn Ianoș, zise Mihu stăpâmn-du-și calul și plecând ghioaga în jos.

Ungurul sări în picioare strigând:

— Eu știu să mă lupt și pe jos.

— Ba nu, rășpunse Mihu, am spus că lupta va fi dreaptă și dreaptă trebuie să fie, și sărind de pe cal adâuse:

— Să ne luptam pe jos cu paloșul.

— Bine, zise Ungurul, paloșul îmi este prieten, și aruncând ghioaga scoase paloșul.

Mihu trase și el pe al lui și amândouă se încrucișară zăngănind și aruncând scânteie, dar după câteva lovituri zadarnice din partea lui Ianoș, fierul lui Mihu atinse cu putere pe acel al Ungurului, dealungul, dela vârf spre mâner, smulgându-i-l din mână și făcându-l să sară deparțe. Mihu se răpezi și puse piciorul pe paloșul căzut la pământ:

- Acuma, Ianoș, n’ai ce spune, n’ai știut să-ți ții prietenul în mână, viața ta este în puterea mea.

— Vină de o ie, răspunse Ianoș hotărît.

- Voiu veni și voiu lua-o, fii pe pace, ziseMihu, dar voiu veni bărbătește, fără nici o armă, pentru a mă lupta cu tine voinicește, numai cu brațele, și aruncând paloșul, înaintă asupra lui cu pas liniștit.

Ungurul îl aștepta nemișcat, iar când nu mai ramase decât o palmă de loc între ei, scoase cu iuțala fulgerului un cuțit din brâu și se aruncă asupra lui Mihu. Dar oricât de iute fusese mișcarea lui, Mihu o văzuse și era pregătit: cu mâna stângă apucă brațul drept al Ungurului, iar cu cea dreaptă îi cuprinse gâtul strângându-l cu putere.

— Ha, câne! Eu îți dăruiesc de două ori viața și tu umbli cu vicleșug; dar acuma îți vei lua pedeapsa.

Ianoș făcu o opinteală desnădăjduită, dar în zadar, cu brațul drept nu putea face nici o mișcare căci era strâns ca într’un clește de fier, iar acel stâng încerca în zadar să desprindă mâna dreaptă, a lui Mihu care-i strângea gâtul tot mai tare.

— Ai dus o viață mișălească, vei muri ca un mișăl, zise Păunașul Codrilor și, dând ozmuncitură puternică, ciolanele Ungurului se auziră pocnind, apoi trupul lui fără viață căzu la pământ.

Tovarășii lui Mihu care priveau lupta, căci acuma se vedea ca ziua, dădură un strigăt de bucurie, iar Ungurii căzură în genunchi.

Mihu se încredința că Ianoș nu mai dă niciun samn de viață, apoi încălecând, intră în cercul alcătuit de Români.

— Legați pe acești mișăi, poronci el, iar dacă unii dintr’înșii s ar împotrivi, trageți cu arcurile în ei ca în niște câni.

Dar Ungurii, cu totul încremeniți de spaimă, n’aveau nici un gând de împotrivire și în scurt timp fură legați de mâni și de picioare.

— Căpitane, zise unul din Români, iaca o femeie legată pe un cal și care pare a fi moartă.

— Deslegați-o răpede și dați-o jos cu îngrijire.

Adunându-se mai mulți pentru a o deslega și a o întinde pe pământ, unul din ei zise deodată:

— Ii jupâneasă dela Cetate!

— Nu se poate, zise altul.

Ba da, ea este, Jupâneasa Maria, o cunosc, zise un al treilea.

Mihu descălecand, se apropie de locul unde zăcea nenorocita femee și îngenunchind lângă dânsa puse urechea pe pieptul ei.

Nu-i moartă, trăește, zise el, trebuie să fi leșinat, de spaimă. Aduceți răpede puțină apă. Oare cum să fi căzut ea în mânile lui Ianoș. O știam peste munți cu soțul ei?

Unul din Unguri care știa bine românește spuse atunci cum năvălise ei asupra oștenilor, sub paza cărora ea călătorea și cum o răpise după ce omorîse pe toți Nemții.

Se aduse apă într’un corn și Mihu stropi fața tinerei femei care deschise ochii, se ridică răzămându-se pe un cot, aruncă împrejurul ei o privire mierată apoi, văzându-se încunjurată de o mulțime de oameni înarmați, își aduse aminte de nenorocirea ei și își ascunse ochiicu mâna.

— Nu te teme, Jupâneasă, zise atunci Mihu care rămăsese în genunchi lângă dânsa, te afli între prieteni și nu ai de ce să te temi.

— Dar, îngână ea, hoții...

— Hoții sunt legați în puterea noastră și în curând vor lua pedeapsa ce li se cuvine, precum a și luat-o căpitanul lor.

Maria privea cu uimire și cu frică pe Mihu a cărui față îmbrobodită, precum și lungile pene de păun înfipte în căciulă îi dădeau o înfățoșare grozavă și o nelinișteau.

— Jupâneasă, zise el pricepând simțirile care o tulburau, fii în tihnă; fața mea este acoperită, dar inima îmi este deschisă și curată când îți spun că toți câți ne aflăm aici iți suntem prieteni. Cunoaștem cu toții bunatatea sufletului tău, despre care aveam ca dovezi nenumărate binefaceri și cu toții suntem gata să te slujim pe cât va fi în puterea noastră. Când vei fi mai liniștită ni vei povesti prin ice împrejurări ai căzut in mâhile hoțului sângeros...

Dar ea, aducându-și atunci aminte de întâmplarea fioroasă în urma căreia fusese răpită, sări deodată în picioare strigând:

— Ștefan!... oștenii!. O, dacă cum spui, în piepturile noastre bate o inimă miloasă, nu vă pierdeți vremea cu mine aici. Mie îmi este bine acuma, dar în pădure zac o mulțime deoameni viteji care și-au pus viața pentru mine. Poate că printre dânșii să mai fie unii vii, nu-i lasați să piară cu zile, iar dacă sunteți creștini nu îngăduiți ca trupurile lor să rămâe prada fiarelor. Dar ce zic, voiu veni și eu, voiu merge în fruntea voastră!

Mihu se sfătui răpede cu vr’o doi din tovarășii lui.

— Jupâneasă, îți voiu împlini dorința și te voiu urma. Acei care zac în pădure sunt de alt neam și de altă credință decât noi, ni s’au aratat dușmani neîmpacați, de multeori găsitu-ne-am față în față cu ei în luptă nemiloasă, dar nu va fi zis că Păunașul Codrilor o lasat oșteni viteji, chiar dușmanii lui, să piară în codri și să putrezască fără mormânt. Suntem gata să plecăm.

Dar jupâneasa auzind că acel care-i vorbește este Păunașul Codrilor, haiducul vestit desprecare umblau atâtea vorbe, ea fiind soția unuia din acei care îi erau dușmani de moarte și de doi ani îl urmăreau zi și noapte, ramase încremenită.

- Ești Pălmașul Codrilor, zise ea încet, ești... și glasul i se opri tremurând.

— Da, Jupâneasă, sunt Păunașul Codrilor, acel pe care soțul tău îl vânează ca pe o fiâră; sânt omul cel îndrăzneț care nu se sfiește să poarte războiu cu Sas și cu Ungurii, acel pe capul căruia s’o pus preț, pe care-l numiți lotru, dar peste toate sunt ocrotitorul celor slabi și prietenul celor buni și drepți.

—Multe auzit-am despre tine, zise Maria după, o clipă de tăcere, multe pâri și multe laude; pănă acuma nu știam ce să cred, dar acuma îmi aduc aminte că pârile veneau dela ceimari și tari, iar laudele dela acei mici și slabi. De astăzi înainte știu ce să cred.

— Și știu că vei crede numai ce este drept, răspunse Mihu, căci plecarea ta este de a asculta pe acei mici și slabi. Dar noaptea trece și ziua nu trebuie să-mi găsască tovarășii adunați. Cincizeci de oameni vor veni cu mine, treizeci vor rămânea aici cu Petrea Cărăbuș pentru paza Ungurilor. Ceilalți să se împrăștie.

Se aduseră caii; Mihu ajută pe Maria să încalece și plecară. Păunașul Codrilor și cu ceilalți tovarăși mergeau pe jos, având pe Maria în mijlocul lor, iar Onea urma, ducând de frâu calul lui Mihu.

Inaintau răpede și în curând ajunseră la locul pe care se dăduse lupta. Precum am aratat mai sus, acei care însoțeau pe soția cavalerului, fusese siliți de strâmtoarea albiei pârăului în care era drumul să meargă cate unul. Din această împrejurare și, cu toate că în vremea luptei oștenii, pe cât li fu cu putință, se apropiese unul de altul, trupurile lor erau îm-prăștiete pe o depărtare, destul de mare. Cele dintâi peste care dădură erau acele a trei Nemți și patru Unguri zăcând aproape gramadă.

Maria sărise îndată de pe cal și urmărea cu un tremur a trupului întreg mișcările Românilor care trăsese la o parte trupurile Nemților și căutau la dânsele semne de viață, dar în zadar: erau reci și înțăpenite de moarte. Ceva mai departe, în altă gramadă zăcea un Neamț cu capul aproape despărțit de trup, iar sub el doi Unguri. Ridicându-se trupul oșteanului, se auzi un gemăt și dându-se acele ale hoților la o parte, Maria recunoscu pe Conrad într’un lac de sânge. Bietul oștean avea un junghier înfipt în piept care după ce trecuse printre verigile zălei, străpunsese haina de piele groasă. Fu ridicat și întins cu îngrijire pe pământu uscat, iar jalnica căutare urma mai departe. După Conrad se găsiră încă doi Nemți dar aceștia morți. Mișcarea de care era cuprinsă Maria creștea din ce în ce, când se dădu peste o adevarată movilă de trupuri, acoperind pe jumătate un cal alb care se mai zbatea din când în când. Se scoase din gramadă un Neamț cu capul zdrobit și, la lumina faclelor, se zări trupul lui Ștefan, cu fața galbănă și plină de sânge; Maria căzu în genunchi lângă el.

— Pacat dc voinic, frumos este, zise unul din Români. Nu pare a fi Neamț.

— Trebuie să-l cunoști, Jupâneasă, întrebă Mihu, cine-i?

— Nu... da, îngână Maria, tot trupul fiindu-i scuturat de un tremur cumplit, este un... o rudă a mea... un cneaz... din Maramureș... dar oare nu mai este nici o nădejde?

— Puțină, zise clătinând din cap Mihu care îngenunchiese și el și pipăia trupul rănitului,dar mort încă nu-i, este încă cald. Apropieți faclele, poronci el scoțând un cuțit din brâu. Apoi descleștându-i dinții cu degetul, îi ținu puțin cuțitul dinaintea buzelor și pe urmă îl apropie răpede de facle.

— Suflă, strigă voios, vedeți, cuțitul este asudat! Dar, să vedem unde-i rănit!

Se scoase coiful din capul lui Ștefan și dintr’însul ieși un șivoiu de sânge.

— Capul este spart, zise Mihu, dar coiful o amurțit lovitura căci numai aici, și arătă partea stângă a frunții, simt ciolanul rupt; dacă ar fi numai atâta n’ar fi mare lucru. Ha! urmă el pipăind pieptul, aici stă treaba mai rău,și arătă în partea dreaptă o bortă. Grozavă lovitură de țapă o primit el aici, vedeți că zaoa cât era ea de bună, este ruptă. Dacă rana nu va fi adâncă tare, poate să scăpe, sânge văd că nu-i mai curge. Ridicați-l cu îngrijire și puneți-1 pe mușchiul de lângă tulpina ceia de brad: Jupâneasa spune că-i Român.

Ștefan fu lungit pe mușchiu și Maria se puse în genunchi lângă el, iar Mihu cu tovarășii urmară cercetarea celorlalte trupuri. Găsiră pe Anton zăcând fără cunoștință lângă un cal ucis, cu brațul rupt dar fără altă rană și, tocmai la urmă, pe un Neamț, turtit în pârău sub calul lui mort, dar altfeliu nevatamat și care își recâștigă cunoștința îndată ce calul fu scos de pe el. Ceilalți oșteni erau înțăpeniți de moarte,iar Ungurii, câți se mai găsiiră suflând, primiră lovitura de milă fără ca să se mai cerceteze dacă aveau sorți de viață sau nu.

Mihu poronci oamenilor să facă în grabă trei tărgi acoperite cu cetină pentru ridicarea răniților și se întoarse la Maria pe care o găsi nemișcată lângă Ștefan.

- Jupâneasă, zise el, am luat măsuri pentru ca răniții să fie duși de oamenii mei,- pe tărgi, până la Humulești, iar pentru paza trupurilor celor uciși vor rămânea doi inși care se vor depărta numai când vor vedea apropiindu-se acei ce vor fi trimeși dela Cetate pentru ridicarea morților.

— Iți mulțămesc, răspunse Maria, fii încredințat că nu voiu uita niciodată binele ce mi l’ai făcut mie și bieților răniți. Dar... mă tem că ruda mea să nu-și dee sufletul pe drum, multe ceasuri au să treacă pănă i se vor putea lega rănile.

— Am legat multe răni în viața mea, răspunse Mihu, și dacă vrei să-mi dai ajutor, îl pot lega eu deocamdată, dar să ne grăbim că ne rnai rămân numai patru ceasuri de noapte și-i departe de aici pănă la Humulești.

— O! sânt gata, spune-mi numai ce trebuie să fac.

— Deocamdată să-i ridici capul și să-l ții ridicat pănă ce-l voiu spala și lega. Onea, adâuse el, adu-mi scama și pânza de legat din rafturi.

Capul fu spalat și legat cu o fâșie de pânză, apoi Mihu răzămă pe Ștefan de brad, spuseMăriei să-l ție și, scoțându-i zaoa și dolmanul, deschise cămeșa, îi desvăli pieptul și descoperi rana. Borta era lată, două coaste rupte și rana, după cât își putu da socoteală Mihu, adâncă. Maria spărietă îl întrebă:

— Crezi că va putea trăi?

— De va avea zile va trăi, răspunse Mihu, am văzut oameni cu borte mai mari în piept îndreptându-se, dar multă îngriijre are să-i trebuiască..

Rana fu spalată, umplută cu scamă și tot pieptul înfașat într’o legătură strânsă.

Targele gătindu-se, se așazară răniții pe ele apoi, punându-se câte doi oameni la fiecare targă, apucară cu toții drumul la vale, Maria unnând calare targa pe care era întins Ștefan.

XI.
Dreptatea Păunașului.

Ei străbătuse jumătate din calea ducând pănă la poiana unde rămăsese Cărăbuș când, la ocotitură a drumului; auziră înaintea lor un țipet și zăriră o umbră care fugea printre copaci.

— O nălucă! zise un Român.

— Ferește-ne, Doamne de lucru necurat! zise altul crucindu-se.

— Mama pădurii! strigă un al treilea.

— Nu vă este rușine! strigă Mihu. Drac, nălucă sau mama pădurii, după dânsa și mi-o prindeți!

Vro câțiva oameni se răpeziră după umbră și în curând se întoarseră aducând ceva între dânșii.

— Ce era? întrebă Mihu.

- O femeie, Căpitane.

— Ce femeie?

- Neculai Pârvu spune că-i slujnica Jupănesei dela Cetate.

— Hertha, strigă atunci Maria, Hertha trăește?

La auzul glasului stăpânei, fata scăpă din manile țăranilor, alergă la Maria pe care o recunoscu de departe la lumina faclelor și se aruncă pe ea cuprinzându-i mijlocul cu amândouă brațele.

— Ah! milostivă doamnă, milostivă doamnă, zicea ea nemțește, plângând și râzând totodată, ce noapte înfiorătoare, ah! Dumnezeule!

— Hertha, sarmană Hertha, răspunse Maria desmierdându-i fața, eu te credeam moartă! Cum de ai scapat din mâna hoților?

— Ah! milostivă doamnă, milostivă doamnă, zicea ea necontenit, credeam că nu vă voiu mai vedea și că am să mor singură în codri.

— Jupâneasă, zise atunci Mihu, noaptea trece și fata poate spune ce are de spus mergând, să ne urmăm drumul.

Porniră din nou și Hertha, razamată de șaua Măriei, îi povesti cum, în clipa în care năvălise hoții, simțind că calul cade sub dânsa, sărise în lături; mâna grea a unui hoț se abătuse pe umărul ei când văzu, învârtindu-i-se deasupra capului, umbra unei spezi și mâna care o apucase lunecă de pe dânsa. Simțindu-se slobodă, o luă la fugă la deal, prin codru, fără a ști unde merge și închipuindu-și că aude hoții urmărind-o. Nu-și putea da samă câtă vreme fugise astfeliu; simțindu-se obosită și ne mai auzind nici un sgomot, se pusese jos și se odihnise catva. înțelegând că tot suindu-se la deal, s’ar depărta de drumul care duce la Cetate, după ce se simți odihnită, începu să se scoboare spre pârău și ajunsese la drum când auzi gură și văzu mișcându-se umbrele acelora care însoțeau pe Mihu și pe Maria. Crezând că iar a dat peste hoți, spaima o făcuse să scăpe un țipet și începuse a fugi, dar se împiedecase de o buturugă și căzuse, iar oamenii care o urmăreau pusese mâna pe ea. Socotea că ajunsese ceasul ei cel de pe urmă, când auzi glasul cunoscut al stăpânei.

Când Hertha își isprăvea povestirea, ajungeau la poiana în care îi aștepta Petrea Cărăbuș cu Ungurii legați.

Aici, Jupâneasă, zise Mihu, trebuie să ne despărțim. Două zeci de oameni de ai mei te vor însoți cu răniții pănă la Humulești, iar acolo ești cunoscută și vei găsi cu cine să-i duci la Cetate. Iți doresc să-i vezi în curând sănătoși, dar am să-ți fac o rugăminte.

- O spune! zise Maria. Iți este împlinită dacă împlinirea ei eSte în puterea mea.

— Slujnica ta și oșteanul care o scapat teafăr au văzut fețele tovarășilor mei; se poate întâmpla ca, în curând să se întâlnească cu ei, și mult rău ar putea să aibă dacă s’ar afla că stau în legătură cu mine. Cer, prin urmare,ca să întrebuințezi toată trecerea ce o ai pentru ca ei, dacă vor întâlni vr’odată pe unul din acei care i-au văzut astă noapte aici, să se facă că nu-l știu.

— Iți făgăduesc că vor rămânea necunoscuți; slujnica mea și oșteanul care o scapat atât de minunat sunt oameni cinstiți și buni creștini. Spre liniștea ta îi voiu face să jure, aici, în fața tuturor, că oriunde-i vor întâlni, nu-i vor cunoaște, și scoțând din sân o cruce neagră, având pe ea chipul Mântuitorului răstignit, chiemă pe Hertha și pe oștean și-l făcu să rostească jurământul cerut.

— Să știți, li mai zise Maria, că dacă vă călcați jurământul, mă faceți și pe mine sperjură, căci iaca: jur și eu pe această cruce că nici eu nici voi nu vom cunoaște sau da de gol vr’odată pe unul din acei care ne-au scapat din mâna hoților Așa să-mi ajute Dumnezeu! Și blastamată să fiu dacă eu sau unul din voi ni vom calea jurământul.

Oșteanul și Hertha căzură în genunchi înaintea Măriei și se legară din nou cătră dânsa că vor ținea cu sfințenie jurământul lor.

Oamenii care trebuiau să meargă cu Maria fiind gata de plecare, ea înainte de a încăleca s’apropie dc Mihu și-i zise:

— înainte de a ne despărți îți mai mulțămesc încă odată pentru binele ce ni-l ai făcut. Iți voiu rămânea recunoscătoare în veci și te las având credința că, cu drept cuvânt, te numești ocrotitorul celor slabi și prietenul celor buni, și-i întinse mâna.

Mihu, îi luă mâna, pe care plecându-se, o atinse cu buzele și zise:

— Cuvintele tale au plătit de zece ori ajutorul ce ți l-am putut da; Rămâi sănătoasă, Dumnezeu să-ți dee fericirea care ți se cuvineși să-ți răsplătească binele care îl sămeni împrejuru-ți.

Vom laaa acuma pe Maria să plece cu răniții spre Neamțu, sub paza tovarășilor Păunașului Codrilor și vom rămânea deocamdată cu el.

Îndată ce însoțitorii Măriei se depărtară în pădure, Mihu întrebă pe Petrea Cărăbuș:

— Gata sunt ștreangurile?

— Gata, Căpitane.

— Luați pe hoți și-i spânzurați fiecare de câte un copac din marginea dela deal a pădurii, iar trupul lui Ianoș aninați-l de mărul cel din mijlocul poienii.

Zadarnic căzură Ungurii în genunchi și se rugară să fie lasați cu viața, poroncă Păunașului fu îndeplinită fără milă și în curând se clătinau, bătute de vânt, treizeci și două de trupuri înțăpenițe.

— Acuma, zise Mihu care în decursul acestei fioroase lucrări stătuse de o parte, este răsbunată ocara făcută de Ianoș Păunașului Codrilor, și țara s’o mântuit de aceste ființi cu chipul de om, dar cu inima de fiară. Vă mulțămesc că v’ați adunat atât de răpede și în număr atât de mare: puteți de acuma să vă împrăștieți pe la casele voastre.

— Căpitane, zise Petrea Cărăbuș, om mărunțel și sprinten, cu o față plăcută și deschisă, înveselită de doi ochi mari, negri și sclipitori, ai făcut astăzi o faptă dreaptă, dar îți mai rămâne una de îndeplinit.

— Ce este? întrebă Mihu.

— Andrușca și cu Timofei să vie aicil strigă Petrea.

Doi oameni, unul nalt și zdravăn, celalalt mărunțel și slab, amândoi balani și bărboși, cu ochii suri mici, cu nasul turtit și cu gura mare, purtând căciuli de vidră și, sub cojoacele de oaie, cămeși roșii peste nadragi negri vârâți în ciubote de iuft, se apropieră de Mihu și de Cărăbuș.

— Faceți cerc împrejurul lor, mai poronci Petrea.

Iar, după ce cercul fu făcut, zise lui Mihu. Căpitane, cu parere de rău te înștiințez că acești doi străini primiți în mijlocul nostru nu s’au îndurat să se lese de năravurile lor. Mi s’o jăluit Dumitru a Stancăi din Grumăzești că, ieri noapte, au intrat doi talhari in ograda tătâne-său care trăește în marginea satului, om de peste optzeci de ani, și i-au furat dintr’o căsoaie un ulcior cu miere, cinci ocă de ceară și trei gâște. Auzind sgomot, unchieșul o ieșit afară cu baba și o vrut să intre în căsoaie, dar tâlharii i-au răsturnat luând-o la fugă și, până să sosască vecinii treziți de țipetele bătrânilor, s’au făcut nevăzuți. Dar unchieșul îi văzuse și, după cum mi i-o zugrăvit fiul său, am bănuit că trebuie să fi fost Rușii. Căutându-i am găsit miere asupra lor și, luându-i din scurt, singuri au mărturisit faptul.

Ați auzit? întrebă Mihu pe vinovați cu fruntea încrețită și cu glasul aspru. Ce aveți de zis pentru apararea voastră? Știți cum pedepsesc eu pe talhari!

- Iertare, Căpitane, strigară Rușii căzând în genunchi, adevarat că am furat, dar nu li-am făcut bătrânilor nici un rău și fâră de voința noastră i-am răsturnat fugind. lartă-ne că nu vom mai face.

-V am mai iertat, zise Mihu; știți cu câtă nevoie v’am scăpat anul trecut când erau să vă spânzure Hotinenii pentru un furt de cai. V’ați jurat atunci mie că nu sânteți vinovați, iar eu v’am ajutat să fugiți și v’am primit între tovarășii mei cu tocmală să fiți oameni de treabă. De atunci v’am prins cu un furt la Bacău pentru care v’am pedepsit. Acuma am să vă spânzur alături de Unguri.

— Fie-ți milă de noi, strigară nenorociții; lasă-ni viața; avem cu ce despăgubi pe unchieș, dăm tot, dar îndură-te de noi.

— Lasă-li viața, Căpitane, zise Petrea la urechea lui Mihu, ni-au fost de mare ajutor. Au o mulțime de meșteșuguri, străbat peste tot locul și ni aduc vești de mare folos.

— Nu li voiu lua viața, zise Mihu tare, dar nu vreți să-i mai număr printre oamenii mei. Trebuie să se știe că Păunașul Codrilor nu are de a face cu tâlharii; oamenii lui sunt oșteni, nu hoți. Vă dăruesc viața, zise el cătră Ruși, dar să știți că nu mai faceți parte din tovarășii mei; dacă veți îndrăzni să vă aratați la adunările noastre, vă spânzur de cel dintăiu copac. Petrea! Ii vei sili să plătească unchieșului de trei ori cât făceau lucrurile furate; apoi vei pune să le tragă, aici, înainte de plecare, câte două sute de nuiele.

Poronca Păunașului Codrilor fu împlinită fără zabavă și când Mihu calare, urmat de Onea, ieșea din poiană și intra în pădure, îndreptându-se spre miază-zi, codrii răsunau de vaietele celor doi Ruși care-și primeau pedeapsa.

XII.
In care Ștefan își regăsește logodnica.

Clădită în veacul al treisprezecelea de Cavalerii Nemți ai Sântei Marii de la Ierusalim, pe un deal care stăpânește atât valea Ozanei cât și șesul Topoliței, Cetatea Neamțului a văzut desfășurându-se, în vreme de cinci veacuri, șirul faptelor care alcătuesc trecutul Moldovei.

In zidiurile ei au trecut pe rând, Cruciații îmbracați în zale, veniți din locuri depărtate pentru a înfrunta năvălirile păgânilor, Bogdan descălecătorul Moldovei, Petru Mușat, întemeietorul domniei, Alexandru-Cel-Bun, întâiul legiuitor al țării, Marele Ștefan, acel domn prea mare pentru o țară mică, Petru Rareș, vrednicul fiu al eroului, crudul Lăpușneanu, Movileștii și Sobieski, eroul polon.

Ele au văzut nașterea Moldovei, au privit-o în floare și, înainte de a fi sfaramate, au fost marturi ai decăderii de care fusese cuprinsă. Nu li-a fost dat să vadă, întregi, renașterea și noua pornire spre fală a neamului românesc.

Unde sunt ele oare astăzi, căci pe locul Cetății au ramas numai temelii și crâmpeie de ziduri?

Fost-au ele oare răpite de Români pentru a fi păstrate în casele lor ca odoare scumpe, pe lângă icoanele familiei, sau macar strânse ca amintire a trecutului țării? Nu, din ele sunt făcute aproape toate casele Jidovilor din Târgul Neamțului. Pietrele cari au privit tot trecutul nostru, care, în zilele de grea cumpănă, au adăpostit cinstea și averea țării, lespezii dela capelă pe care au îngenunchiet atât urieșii întemeietori ai țării, acei ce au croit-o înfruntând pe cel mai puternic rege al Europei, cât și voinicii dela Războieni când se pregăteausă moară pentru cruce și țară, acele pietre și acei lespezi privesc astăzi, părăsindu-se și îmbogățindu-se, uricioasa și lacoma omidă care roade sânul nenorocitei Moldove. Această nepăsare pentru trecut va rămânea o pată veșnică asupra neamurilor care au trăit dela 1830 încoace.

In vremea în care se petreceau faptele alcătuind povestirea noastră, rămășițile de astăzi erau o falnică cetate încredințată de craiul Ungariei vitejiei Cavalerilor Albrecht de Wolkenstein și Ulrich de Lindenberg, amândoi urmași ai unor neamuri vestite din Germania de Miază-zi. Straja cetății, precum auzirăm din gura lui Hans, se alcătuia din douăzeci și cinci de lefegii nemți și din Românii satelor vecine,închinate Cetății, care făceau strajă cu schimbul si a căror număr era mai mare sau mai mic după trebuință.

Veniturile satelor închinate erau ale Cavalerilor, ele se alcătuiau din gloabe, din dijma pământului, din desetina stupilor, din goștina porcilor, din deosebite dări în bani și în fructeprecum și din venitul crâșmelor și din acel al morilor.

Cavalerii judecau pricinile pentru moarte de om și pentru tâlhărie, iar pricinile mai mici se cercetau fiecare, în sat, de judele pus de cruciați, care era însărcinat și cu strângerea dărilor. Cavalerii erau însă ținuți să plătească din acele venituri lefile slujitorilor și să întâmpine cheltuielile pentru hrana cailor și pentru ținerea Cetății în stare bună.

Sătenii, pe lângă dări, mai erau datori să facă cu schimbul de strajă, atât în lăuntru Cetății cât și pe din afară, să lucreze un număr de zile pe an la meremeturi și să îndeplinească oareșicare slujbe casnice.

Cavalerii nu erau puși sub ascultarea Voevodului Moldovei, dar erau datori să-i dee ajutor pentru păstrarea bunei liniști și pentru toatee craiului, fiind însă ținut și voevodula aceleaȘi îndatoriri cătră dânșii.

Cetatea era alcătuită, pe atunci, dintr’o clădire în patru muchii ceva mai lungă decât lată, cu o curte la mijloc; cu două rânduri pe toate laturile și avea, la fiecare colț, cate un turn pătrat cu trei rânduri; podul mișcător și poarta se aflau în partea despre răsărit. Rândurile de jos și de sus ale părții despre miază-zi, careprivește spre Ozana, slujau de locuință Cavalerului Albrecht de Wolkenstein care era castelan al cetății. Celalalt cavaler locuia în încăperile din rândul de sus al laturii despre răsărit, iar în rândul de jos al acestei laturi se aflau cancelaria, locuința capelanului și sala de judecată. In rândul de sus al laturei despre apus erau capela și încăperi pentru oșteni, iar în rândul de jos închisoarea și un cerdac cu stâlpi, în care se adăposteau caii în vreme de împresurare și unde, vara, în vreme liniștita, dormeau sătenii de strajă. In rândul de sus al laturii despre miază noapte erau mai multe odăi pentru oșteni, iar în cel de jos bucătăriile și mai multe hambare. Toate laturile cuprindeau câte un singur șir de odăi, ale căror uși dădeau într’o sală îngustă având în fiecare capăt câte o scară.

Lemnăria ușilor într’un singur canat și a fereștilor era de stejar; podelile de jos și de sus, de brad. Toate fereștile aveau geamuri mici, rotunde, întrunite prin cercuri de plumb și zăbrele groase de fier. Laturea despre miazăzi, deasupra râpei, nu era aparată nici prin șanțul nici prin zidul ce încunjurau celelalte lături. In partea despre Crivăț, între șanț și zid, se afla un loc slobod, sădit cu pomi, iar în colțul despre apus al acestei curți, lipite de zid, erau grajdiurile pentru cai și pentru vite precum și mai multe hambare.

Odaia din rândul de mijloc al turnului, care se afla între locuințele celor doi cavaleri, era încăperea în care se găzduiau străinii de samă.

Această odaie avea o fereastă privind spre Ozana și două uși. Pe păreți și pe uși erau întinse scoarțe frumoase de lână; un pat de stejar sapat, cu baldachinul razamat pe patru stâlpi suciți, un jilț mare, trei scaune de stejar suciți, un jilț mare, trei scaune de stejar cu spetezele sapate și o masă alcătuiau îmbrăcămintea ei.

Două săptămâni după întâmplările povestite mai sus, târziu după miezul nopții, se găseau în acea odaie, luminată de o făclie de ceară, împrejurul patului în care zăcea Ștefan Stroici, cu capul legat și cu pieptul înfășat, patru inși.

In genunchi, lângă capul patului, se afla Maria care, de când îl adusese la Cetate, nu părăsise pe rănit nici zi nici noapte; lângă dânsa se ținea în picioare credincioasa Hertha. De cealaltă parte a patului, cu mâna pe pulsul bolnavului ședea un călugăr minorit cu părul și barba albă, iar la picioarele patului, cu coatele razamate pe el, sta un bărbat tânăr și voinic, cu părul și mustețile bălăi, cu fața deschisă și plăcută, îmbrăcat în hainele strâmte obișnuite în apusul Europei.

Rănitul avea ochii deschiși și din buzele lui ieșeau cuvinte fără șir.

— Dați de tot... Tatarii... Maria... nu vă lăsați... iată Ungurul nemernic... izbânda va fi a noastră...

— Părinte Anselm, zise nemțește Maria spărietă către călugăr, nici odată n’o aiurat ca astăzi, oare nu i se apropie sfârșitul?

— Eu cred, fiica mea, răspunse liniștit călugărul, că se apropie, un sfârșit care este acel al bolii, iar nu acel de care te temi. Oricum, în cursul acestei nopți are să i se aleagă, fierbințeala cumplită și pulsul acesta nu mai pot țin emult. Dar să-i mai dăm să bee din leacul ce i l’am pregătit, nădăjduesc că-l va mai liniști.

Maria, cu cea mai mare îngrijire, ridică capul lui Ștefan cu o mână, îi descleștă dinții cu cealaltă, iar Hertha îi vărsă în gură câteva linguriți din cuprinsul unei cești, apoi capul rănitului fu așazat din nou pe perină. Buzele i se mișcară iar, dar pentru a alcătui cuvinte fără înțeles. După o clipă de liniște călugărul zise încet:

- Pulsul s’a mai domolit, a închis ochii.

Și Maria uitându-se la Ștefan văzu că, în-tradevăr, închisese ochii.

— S’ar părea că doarme, zise ea.

Călugărul făcu un semn cu capul apoi, după oareșicare așteptare, lăsând mana bolnavului, se plecă și apropie urechea de gura lui:

— Doarme, zise el, aud cum trage sufletul, pulsul este acuma aproape liniștit. Apoi sculându-se zise Măriei.

— După cât mă pricep primejdia a trecut; din somnul de acuma se va trezi răcorit și, cu o îngrijire bună, în câteva săptămâni va fi pe picioare. Prin urmare, poți să mergi să te odihnești: trebuie să fii zdrobită de osteneală căci de două săptămâni nu te-ai culcat. Cavalerul Ulrich și cu mine vom rămânea pe lângă rănit.

- Da, milostivă Doamnă, zise cavalerul, mergi de te odihnește, căci mă tem să nu te îmbolnăvești și dumneta de atâta trudă. Poți să fii încredințată că părintele Anselm și cu mine nu ne vom departa de lângă bolnav.

- Nu, răspunse Maria, nu mă voi resimți dacă nu voiu dormi încă câteva ceasuri; îndată ce va capata cunoștința vă făgăduesc că mă voiu retrage, dându-vă de știre: pănă atunci rămân și vă rog pe amândoi să mergeți să luați puțină odihnă.

Văzând că stăruințile lor ar fi zadarnice, părintele Anselm și cu cavalerul ieșiră, iar Maria se așăză pe scaunul părăsit de capelan, făcu semn Herthei să șadă pe perina pe care stătuse în genunchi și tinerele femei ramaseră singure lângă Ștefan care urma să doarmă liniștit.

Ceasurile treceau, fata învinsă de oboseală adormise și ea, cu capul pe muchia patului, Maria însă rămăsese nemișcată, cu ochii ațintiți asupra rănitului. De vr’o două ori îi puseseușor dosul mânii pe obraz și văzuse cu bucuriecă fierbințeala ce pănă atunci crescuse necontenit din zi în zi, făcuse loc unei ușoare sudori. Era aproape de revărsatul zorilor când Ștefan făcu deodată o mișcare și deschise ochii.

Maria se sculă de pe scaun și se aplecă asupra lui. Zărindu-i fața, rănitul deschise ochii mari și făcu o încercare zadarnică pentru a se ridica în pat.

— Mario, zise el... visez?

Maria, galbănă ca ceara, nu răspunse.

— Mario, zise Ștefan cu glasul slab și încercându-se din nou să se rădice, Mario! nu, nu visez... sânt treaz.... răspunde-mi Mario.... tu ești sau umbra ta?

— Eu sânt Ștefane răspunse Maria spărietă de mișcarea de care îl vedea cuprins, eu sânt... Maria.

— Tu... Maria... logodnica mea... trăești., te-am găsit? Unde mă aflu? și facand o încercare desnădăjduită, izbuti să se rădice pe un cot, dar numai pentru o clipă, căci junghiurile care le simți la cap și în coastă îl siliră sa se lese iarăși pe spete.

— Da Ștefane, da, zise Maria punându-i binișor mâna pe umăr pentru a-1 liniști, eu sânt Maria, logodnica ta; trăesc și tu te afli printre prieteni. Ai fost foarte bolnav, dar acuma, cu voia lui Dumnezeu, ai să te faci bine, dar te rog, nu vorbi că ești încă slab și vorba te ostenește.

— Mario, urmă Ștefan și mâna lui căută în mâna ei, Mario, te-am găsit, și de acuma nu te mai las.

— Ștefan, te rog, dacă... dacă mă mai iubești, nu mai vorbi, nu te mișca așa, că iar are să-ți fie rău.

- Te iubesc, o da, te iubesc, dar tu, tot mă iubești? Dă-mi mâna.

- Maria, ca să-l liniștească îi dădu mâna și simți cum degetele lui Ștefan se încercau să i-o strângă.

— Mano, tu tot mă iubești, nu-i așa? Răspunde, te rog răspunde!

- Da, Ștefane, da, răspunse biata femeie care își pierdea cumpătul cu totul, dar liniștește-te, te rog.

— Spune-mi ca imă iubești și că nu mă vei mai părăsi, mai zise el.

— Nu, nu te voiu mai părăsi, dacă vei șădea binișor și nu vei mai vorbi, altfeliu ieu mâna mea din mâna ta și mă duc.

— O nu, nu te duce, se rugă rănitul cu glasul stâns, lasă-mi mâna, dar spune-mi încă o dată că tu ești, Maria, logodnica mea și nu umbra ta, nu o nălucă amăgitoare, spune-mi că mă iubești.

— Da Ștefane, eu sânt Maria, eu, logodnica ta și te... te... te iubesc, zise Maria zăpăcită, dar te rog nu vorbi!

Rănitul ostenit de opintelile ce le făcuse tăcu, numai degetele lui strânseră mai tare mâna iubitei; închise ochii și în curând adormi din nou.

Maria, atunci, trezi pe Hertha care dormea dusă și o trimese să roage pe părintele Anselm să vie ca s’o înlocuiască. Călugărul veni îndată însoțit de un tânăr îmbrăcat în haina obicinuită de ucenicii minorităților ordinului sfântului Francisc. Maria se apropie de Anselm și-i zisehoțărîtă:

— Am să-ți spun lucruri de cea mai mare însamnatate, și care nu rabdă întârziere, te rog, sa mă urmezi în odaia mea; fratele Anibrosie și cu Hertha vor sta cu bolnavul care doarme liniștit, și de va fi trebuință vor veni să ni dee de știre.

Călugărul se închină în tăcere, fără a părea prea mierat de cererea tinerei femei și, după ce spusese câteva cuvinte lui Ambrosie, ieși după dânsa. De oarece partea cea mai însamnată a convorbirii ce o avu Anselm cu soția castelanului de Neamțu se va cunoaște din cele ceau să urmeze, spre a nu mai osteni pe cetitor, nu-i vom mai urma în odaia Măriei și vom începe iar șirul povestirii noastre la întoarcerea călugărului în odaia rănitului, aproape două ceasuri după ce ieșișe cu Maria.

— Doarme liniștit, răspunse Ambrosie la întrebarea ce-i puse Anselm.

— Sămn bun, răspunse acesta, cred ca după somn racorirea și cunoștința vor fi depline, iar încât privește slăbăciunea, cu o căutare îngrijită și hrană bună o vom învinge cu ușurință. Dar nu mai am nevoie de voi aici: Hertha du-te de ajută pe stăpână-ta să se desbrace și să se pue în patul care o așteaptă de două săptămâni. Tu, Ambrosie, poți merge să-ți vezi de trebi. Spune Cavalerului Ulrich că departee a avea nevoie de el, m’ar îndatori dacă deocamdată nar veni, căci ceiace trebuie mai presus de toate este liniște; când voiu fi ostenit il voiu chiema.

Anselm dar ramase singur cu Ștefan care își urma somnul și era aproape de amiază când auzindu-1 mișcând și întorcându-se spre el, minoritul văzu că este treaz și caută pe cineva cu ochii. Zărind pe călugăr, rănitul întrebă:

— Unde mă aflu?

— Te afli teafăr într’o casă de prieteni, răspunse Anselm care vorbea bine românește, și nădăjduiesc că acuma ești afară de orice primejdie. Mai aibi puțintică răbdare și în curând te vei putea scula.

— Dar, zise Ștefan, mi s’a părut că lângă patul meu era astă noapte o femeie care se numea Maria, visat-am sau nu?

— Daca vrei să vorbești de Maria soția Cavalerului Albrecht de Wolkenstein, castelanul acestei cetăți, răspunse călugărul după oareșicare îndoială, atunci n’ai visat căci, de când te-a adus aici rănit și pănă în astă dimineață, ea nu te-a părăsit nici zi nici noapte și faptul că ai scapat cu viață îl datorești mai ales îngrijirilor ei. Altă Mărie nu s’a apropiet de patul în care zaci și nici nu este în Cetate.

— Iar voiu fi visat, zise Ștefan cu un lung suspin, dar, adause el după o tăcere, capul îmi este slab, sânt amețit și nu înțăleg, nu-mi aduc aminte cum am venit aici.

— Le vei afla toate la urmă, răspunse minoritul, dar acuma ești încă prea slab, vorba te slăbește și mai tare; după două, trei zile le vei înțălege toate. Deocamdată voiu chiema pe ucenicul meu ca să-mi ajute să-ți primenesc legăturile și pe urmă vom căuta să-ți dăm ceva mâncare pentru ca sa începi a-ți caștiga iar puterile.

Rănile fură spalate și legate din nou cu ajutorul lui Ambrosie și Ștefan luă cu o plăcere vădită o ceașcă de zama și două degetede vin vechiu.

— Mă prind că ai mai vrea, zise Anselm zâmbind, dar pentru întăia oară ajunge. Mai spre sară ți se va mai aduce; acuma închide ochii și caută să dormi.

Ștefan era atât de slab încât nici nu încercă să mai scoată un cuvânt; închise ochii și adormi îndată.

Ramase în aceiași stare două zile și două nopți; se trezea numai pentru a-și vedea legăturile primenite și pentru a mânca. Părintele Anselm, Cavalerul Ulrich și Ambrosie, îl păzeau pe rând.

In dimineața zilei a treia se întărise bine și înfățoșarea rănilor era cât se poate de mulțumitoare; mânca cu poftă și goli cu totul paharul de vin ce i se adusese.

- Bun vraciu mai este tinereța, zise părintele Anselm care-l privea cu plăcere. Mulțămește. lui Dumnezeu, fiule, pentru firea puternică cu care, te-a înzestrat; mulți răniți căutat-am în viața mea, dar nu-mi aduc aminte să fi văzut vreunul în stare mai desnădăjduită decât aceia în care te aflai când te-au adus aici.

— Mulțămesc lui Dumnezeu dar mulțămesc, și celor care m’au căutat atât de bine, răspunse Ștefan.

El acuma prinsese puteri și’și aducea bine aminte de întâmplările în urma cărora fusese rănit.

— Dar, adause el, aveam cu mine o slugă credincioasă la care țin foarte mult, trebuie să cred că a fost mai puțin norocoasă decât mine,căci altfeliu ași fi văzut-o pănă acuma.

— Sluga îți trăește, răspunse Anselm, dar și el este în pat cu brațul drept frânt; viațanu-i este deloc în primejdie și cred chiar că brațul i se va îndrepta cu totul, dar la vrâsta lui firea nu mai lucrează ca în tinerețe, și vor trece câteva săptămâni, dacă nu câteva luni pănă ce va putea să-l întrebuințeze.

— Dar acuma, spune-mi te rog, Părinte, ce s’a întâmplat după ce am căzut rănit și cum s’a isprăvit lupta.

Părintele povesti atunci, spre marea mierare a lui Ștefan, nimicirea oștenilor nemți, răpirea Măriei de cătră Ianoș, întâlnirea lor cu Păunașul Codrilor, învingerea lui Ianoș și aducerea răniților la Cetate.

XIII.
In care Ștefan Stroici află lucruri de samă pentru el.

După ce puse mai multe întrebări asupra Păunașului Codrilor, Ștefan zise deodată:

— Mi s’a zis de cătră un oștean de aici, în dimineața zilei în care am fost rănit, că soția Cavalerului de Wolkenstein este Româncă. In vremea războiului cu Tatarii, acuma patru ani, am avut prilej să cunosc pe cei mai mulți din cnejii de aici. A cui fată este ea oare?

— Destul vorbit-ai pentru astăzi, fiule, zise Anselm fără a răspunde acestei întrebări. Acuma este vreme să dormi.

Tocmai atunci intră și Cavalerul Ulrich în odaie și călugărul, sculându-se, îi zise.

— Bolnavul nostru merge răpede spre bine, dar s’a făcut din cale-afară vorbăreț. Numaidecât trebuie să doarmă acuma. De aceia fii bun, domnule Cavaler, de nu te lua în vorbă cu el, iar dacă ar vrea numaidecât să vorbească, să nu răspunzi la întrebările lui.

- Fii pe pace, Părinte, răspunse Cavalerul râzând, sânt oștean și știu să împlinesc orbește poroncile celor mai mari.

Părintele ieși, iar Ștefan, vrând nevrând, fu silit să tacă și, de urât, s’adoarmă. Trecură alte două zile în timpul cărora puterile rănitului crescură văzând cu ochii, rana dela cap era aproape tămăduită, iar starea acelei dela coastă se îmbunătățise mult. Părintele Anselm, după ce îi legă rănile, spuse lui Ambrosie să iasă, se așăză pe scaun lângă pat și începu să vorbească nemțește cu glasul lui încet și blând:

— Mare este mulțămirea mea, fiule, că te văd în sfârșit ieșit din orice primejdie și îndreptându-te răpede spre o însănătoșire deplină. Cred că ași face rău dacă ași mai întârzie să-ți împărtășesc niște vești ce știu că au să-ți tulbure rău atât inima cât și mintea. Datoria mea de preut și de prieten al casei în care ne aflăm este însă să vorbesc. N’am făcut-o pănă acuma căci, în slăbăciunea în care te aflai, orice zguduire ți-ar fi putut primejdui zilele, dar astăzi, când ți-ai recâștigat puterile în mare parte, nu mai pot tăcea, căci aș pune în primejdie numele, liniștea, și viitorul unei ființi ce trebuie să ni fie scumpă la amândoi.

Ștefan se uită la el cu mierare.

— In noaptea în care ți-ai recâștigat cunoștința n’ai visat....

— O, Doamne— strigă Ștefan, Maria trăește!

— Da, zise călugărul, Maria trăește...

— Oh! zise Ștefan, de ce m’ai amăgit? O asămenea veste mi-ar fi grăbit îndreptarea!

— Știam, răspunse dămol minoritul, că vestea cum că acea pe care n’ai încetat s’o iubești trăiește ar face mult pentru a-ți grăbi îndreptarea, dar mă temeam că întregirea aces-vești să nu te dee din nou pradă fierbințelii și aiurării. Nu te-am amăgit, căci Maria pe careai plâns-o pănă astăzi ca moartă este Maria soția Cavalerului Albrecht de...

— Dumnezeule, strigă Ștefan, am găsit-o numai pentru a o pierde încă odată.

— Întâlnirea voastră este fără îndoială o nenorocire, urmă Anselm, căci are să se redeștepte, poate mai vie, durerea de odinioară, făcându-te să înduri pentru o a doua oară chinurile ce fusese alinate de vreme.

— Dar ea, cum de și-a calcat jurămintele cătră mine, cum de m’a uitat și s’a învoit să fie a altuia?

— Nu-ți face pacat învinovățind-o, nu știi cât a suferit și prin câte a trecut!

Dar mi-a jurat că niciodată nu va fi a altuia, este o femeie fără credință!

- Nu știi cum o îndreptățești prin aceste bănuieli. Te rog aibi puțină rabdare și lasă-mă să te pun în cunoștința împrejurărilor care au silit-o să iee pe Cavalerul Albrecht de soț.

Văzând că Ștefan, amețit de această știre cumplită tăcea, călugărul urmă:

— Ti-aduci aminte că te aflai la tatăl Mariei, la cneazul Orsat, la Orsătești, pe Tutova, când se auzi că Tatarii au năvălit în Țara Leșască și că de acolo se îndreaptă spre Țara Ungurească. Ți-ai părăsit pe loc logodnica, schimbând cu dânsa jurăminte de veșnică credință și iubire și te-ai întors_ în grabă, ajungând în Maramureș odată cu păgânii, luând parte la luptele ce s’au dat împotriva lor și în care au fost învinși. I-ai urmărit cu oastea Voevodului Lațe peste munți și ai luat parte la bătălia hotărîtoare ce s’a dat pe malurile Siretiului. Păgânii au fost zdrobiți cu desăvârșire dardumneta ai fost lasat greu rănit, ca mort, pe câmpul de bătălie. Tatarii învinși s’au împărțit în mai multe drâmbe, unii apucând în sus, alții în jos, pe Siret și Bârlad, pustiind tot în calea lor.

In oastea voevodului era și Cavalerul Albrecht de Wolkenstein, castelanul acestei cetăți, cu câțiva oșteni Nemți și cu oameni de strânsură din satele închinate. El, îndată după bătălie, se puse cu vr’o cincizeci de călăreți în urmărirea dușmanilor, pe Bârlad. Era de mult prieten cu tatăl Măriei și când, sara, ajunsela porțile Bârladului, auzi că o parte din Tatari apucase pe Tutovă, în sus. Cuprins de o.presimțire rea, cu toată osteneala oamenilor și a cailor, se puse iar pe urma lor. Satele dealungul văii erau arse și o mulțime de trupuri sluțite de ale nenorociților locuitori zăceau pe drumuri.

In revărsatul zorilor era în Orsătești și, pe locul unde fusese satul, găsea niște grămezi de dărâmături aprinse, casa cneazului în flăcări,trupul lui și acele ale slugilor împrăștiete prin curte. Un om scapat prin minune de urgia păgânilor, văzând oșteni creștini, ieși din ascunzătoare și povesti cum Tatarii năvălise fără de veste în ziua din urmă, după căderea nopții, măcelărise barbați, femei și copii, dând pe urmă foc satului. Cneazul care abie avusese vreme să se închidă în casă, încercase în zadar să se apere; Tatarii pătrunsese înăuntru, ucisese pe cneaz și pe slugile ce-l încunjurau și răpise pe frumoasa sa fiică Maria. După desăvârșirea acestei lucrări de nimicire trecuse, peste dealuri, în valea Similei. Albrecht după o scurtă odihnă, se puse iar în urmărirea lor, străbătee valea Similei pănă la guraei, trecu apa Bârladului și-i urmări în valea Chinezei; tocmai peste Prut îi ajunse. Păgânii, mai mulți decât creștinii, se pregătiră de luptă, dar Cavalerul, văzând micul număr al tovarășilor săi, se opri pe loc și trimese Tătarilor pe unul de ai lor care rătăcise și fusese prins de creștini, cu însărcinaresa ducă vorbă precum că el nu are de gând sa-i supere, dacă ei primesc să înapoieze, teafara, pe fața cneazului Orsat, în schimbul unei răscumpărări bănești. Tatarul s’întoarse cu răspuns din partea mârzacului că fata, fiind de o frumuseță minunată, este menită să fie dusă hanului, dar dacă Cavalerul primește să-i numere o mie de zloți, el este gata să i-o lese. Cavalerul fu silit să consimtă și se hotărî ca Tatarii să ducă pe Maria dincolo de Nistru și acolo să aștepte cu dânsa opt zile sosirea banilor. Un oștean credincios al lui Albrecht fu trimes să însoțască fata spre a o păzi de orice necuviință, iar Tatarii, din partea lor, au trimes creștinilor, ca zălog, pe fratele mârzacului și Cavalerul s’a întors îndată la Bârlad. Cinstea lui era bine cunoscută de târgoveți, dar numai cu greu a izbutit să adune banii și, pornind din nou, a ajuns la Nistru unde Tatarii au primit banii și au predat în mânile lui numaidecât, pe Maria teafără, dar adânc zdruncinată atât de osteneală cât și de întâmplările grozave la care fusese față.

Albrecht o duse la Bârlad în casa unui negustor prieten lui și acolo biata fată a fost înștiințată, de oameni care te cunoșteau și se întorceau dela războiu, că ai căzut pe câmpul de bataie. și că au văzut cu ochii cum te duceau la groapă.

— Și numai prin minune n’am fost îngropat, întrerupse Ștefan. Numărul morților era atât de mare încât nu se mai dovedia cu săpatul gropilor și nevenindu-mi încă rândul, vărul meu, Bogdan, puse vracii să-mi mai cerceteze trupul, iar aceștia mai găsiră încă sămne de viață în mine.

— Aceste se întâmplară, pe sămne, după plecarea Bârlădenilor, așa că ei aduseră Măriei numai știre despre moartea dumitale, urmă călugărul. Pe când biata fată, care acuma pierdu-se tot ce-i era drag pe lume, se lupta cu jalea-i cumplită, Cavalerul Albrecht se îngrijia ca cuvântul ce-l dăduse negustorilor să fie ținut. Satul Orsătești fiind pustiit de oameni, turmele cneazului fiind pierite și casa lui arsă,nu-i mai rămânea Măriei nici o avere, el trebuia acuma să despăgubească pe negustorii care-1 împrumutase cu banii răscumpărării, din mijloacele lui și era departe de a fi om bogat. S'întoarse aici lăsând pe Maria în sama negustorului la care se afla, strânse puținii bani ce putu să-i adune și trimese cărți fraților lui, în Țara Nemțască, cerându-li să vândă micile ocini ce le avea acolo și să-i trimată de sârg prețul ce-1 vor putea dobândi. Când, după cinci luni de așteptare, credinciosul trimes cu cărțile se întoarse, îi aduse de abie cinci sute de zloți, căci numai atâta se putuse prin de pe ocini. Cavalerul, se duse la Bârlad și plăti șase sute de sloți din datorie, iar patru sute se tocmi să-i plătească în patru ani, din veniturile lui de castelan al cetății noastre.

Dar negustorul la care se afla Maria și soția lui murise și fata era amerințată să rămâie pe drumuri, căci neamuri nu avea. Atunci Cavalerul, atât pentru a-i putea da un adăpost teafăr și cinsteș cât și împins de simțirile deșteptate într’însul de frumuseța și de bunătatea Măriei, o rugă să-l primească de soț. Ce era să facă biata fată? Era singură în lume, fără părinți, fără avere și te știa mort. Știa că Albrecht își jertfise tot avutul și se osândise la mai mulți ani de lipsă pentru a o mântui de soarta cumplită ce i se pregătea. Avea acuma prilej să răsplătească binele ce i se făcuse jertfindu-și, la rândul ei, frumuseța și tinerețele pentru a mângâie și a lumina bătrânețile binefăcătorului ei. După ce îl puse în deplină cunoștință a logodnei și a iubirii voastre nevinovate, primi să-i fie soție, cerându-i numai să n’o silească să se lepede de legea în care se născuse. Trei ani au trecut acuma de când bătrânul meu prieten și-a adus tânăra nevastă în această cetate și de atunci nici cel mai mic nour n’a venit să tulbure cerul senin al căsniciei lor. Ea, înțelegând și prețuind mărinimia și simțirile alese ce deosebesc pe soțul ei, își devărsă la rândul său comorile sufletului pentru a-i înveseli și a-i înfrumuseța viața. Și, pe lângă dânsul, noi toți câți trăim împrejuru-i, tot poporul care locuiește pe această vale, toți acei ce o cunosc, se încălzesc la razele acestei bunătăți. Nu este pe împrejur durere care să nu o aline, fericire la care să nu fi luat parte. Deși mijloacele lor sunt din cele mai restrânse, ea găsește chip să vie în ajutorul tuturor nevoieșilor și totdeauna e senină și voioasa. Pentru Albrecht orice dorință a ei este o poroncă, orice zice sau face este sfânt, dar ea nu știe ce este o toană femeiușcă și când cere, cere numai pentru alții.

îmi pare rău că sânt silit să-ți măresc durerea arătându-ți ce ai pierdut într’însa, dar împlinesc acuma o datorie sfântă care cere să nu te cruț. Deși, fiind preut de altă lege, nu-i sânt duhovnic, ea a văzut în mine, dela început, un prieten și nu mi-a ascuns nimica din cugetele ei curate. Știu deci cât de mare și,câtd e curată a fost, iubirea voastră. Nemărginit de mare a fost durerea Măriei când a aflat căte pierduse și numai cu încetul, vremea, acel vraciu al tuturor durerilor, a putut s’o aline și s o amorțească, rămânându-i o amintire tot atât de jalnică cât de dulce. Te las să judeci ce cumplită sguduitură a primit biata Maria când, deodată, prin fereasta odăii în care se afla, te-a zărit urcându-te pe prispa crâșmei unde întâmplarea a voit ca amândoi sa faceți popas. Acuma vei înțălege atât leșinul de care afost cuprinsă cât și pricina pentru care nu a primit însoțirea dumitale. Când te-a adus nici, mi-a spus îndată tot și, cu toate că o rugasem să se ție deoparte, ea știind că niciodată îngrijirea ce o pot da unui bolnav niște bărbați nu poate înlocui pe acea a unei femei, mai cu samă in starea de primejdie în care te aflai, te-a căutat zi și noapte: trebuie să mărturisesc că datorești viața acestei îngrijiri neadormite. Când, recâștigându-ți simțirile, ai cunoscut-o, ca îndată ce te-a văzut adormit și liniștit, m’a chiemat și mi-a cerut s’o sfătuiesc și să-i arăt purtarea ce de acuma trebuia s’o aibă față de dumneta. In urma sfaturilor mele și văzându-te afară de orice primejdie, s’a hotărît ca deocamdată să nu ți se mai arăte, însărcinându-mă pe mine să te pun în cunoștința durerosului adevăr, îndată ce nu va mai fi de temut ca starea să ți se înrăutățească în urma unei asămenea vești.

— Și n’am s’o mai pot vedea niciodată? întrebă Ștefan desnădăjduit.

— Ba, ai s’o vezi, răspunse Anselm, căci rănile te vor mai ține la noi șase săptămâni cel puțin, și s’ar da loc la bănuieli nedrepte dacă stăpâna casei ar sta atâta vreme la o parte, fără a vedea pe un cavaler ce-i este oaspe în urma rănilor primite în apărarea ei. Dacă, de câteva zile nu s’a mai aratat, pricina esțe că am crezut de cuviință ca, înainte s’o vezi, să fii pus în cunoștința faptelor îndeplinite. Mă temeam că dacă ai recunoaște-o fiind și alții de față, să nu se poată da un înțăles rău cuvintelor nesocotite ce ți-ar fi putut ieși din gură și să nu sufere mai pe urmă numele ei.

— Și când putea-voiu s’o văd? întrebă Ștefan cu nerăbdare.

— In toate zilele, răspunse Anselm, dar, a-dause el, uitându-se drept la dânsul, numai față cu alții. Insamnă-ți bine că nu mai trebuie s’o privești altfeliu decât ca pe o prietenă, ca pe o rudă. Nu hrăni vr’o nădejde vinovată, Mariae este hotărîtă să-și păstreze credința cătră soț. Sânt încredințat că avem în fața noastră un cavaler plin de cinste și că nu te vei încerca s’o întorci dela calea datoriei; încercarea ar fi zadarnică și ar putea numai să tulbure liniștea viitorului ei. Dacă o iubești cum se cuvine să fie iubită, trebuie ca cinstea ei și bunul ei nume să-ți fie mai scumpe decât orice în lume.

- Dar ei, întrebă Ștefan, nu i-a mai ramas nimic din dragostea ce a avut-o odată pentru mine?

— Ea, înainte de toate, este roaba datoriei, răspunse călugărul, și datoria poroncindu-i să nu cunoască altă dragoste decât acea a soțului, știu bine că va izgoni din inima ei, fără milă, orice altă simțire. Te rog, dacă ții la numele ei, să nu scăpi piciun cuvânt ce ar putea să dee a înțălege altora că o cunoști de mai de mult. Dar văd că ești foarte tulburat și că-ți trebuie acuma odihnă numaidecât. Te las să te liniștești și voiu trimete pe Ambrosie ca să stee cu dumneta, și cu aceste cuvinte, Anselm ieși,lăsând pe Ștefan în prada unui iad întreg dechinuri.

A doua zi, după amiază, Cavalerul Ulrich sc afla la bolnav și pentru a-1 scoate din mâhnirea în care îl vedea cufundat, îi povestea niște fapte războinice, când Anselm se arătă la ușă și zise lui Ștefan:

— Stăpâna noastră, care te-a căutat cu atâta îngrijire pe când erai fără cunoștință, dorește să se încredințeze prin sine de calea ce-ai făcut-o spre bine și să-ți arăte recunoștința ei pentru vitejia cu care ai aparat-o.

Și călugărul dându-se la o parte, Maria intră în odaie.

Era alba ca varul și cuprinsă de un tremur ce de abie îl putea stăpâni, dar frumuseța îi era uimitoare.

Nici naltă, nici mică, era de o făptură fără greș dela creștet pănă la picioarele mici și înguste. Părul bogat era auriu, ochii negri, mari, luminoși și plini de bunătate, genele lungi și sprincenile bogate, negre, și ele, sub o frunte alba și senină; nasul era drept, gura mică. Purta o rochie de lână albă, cu corsajul lung și cu mânecile largi, intre umăr și cot, strânse pe braț dela cot în jos; împrejurul mijlocului mlădios purta un colan de fir. Inaintă încet înspre patul lui Ștefan care se schimbase și el la față și o privea înmărmurit.

— Îmi pare bine că văd pe apărătorul meu apropiindu-se răpede de însănătoșire, zise ea nemțește, și glasu-i cam surd tremura. Pot în sfârșit să-i aduc mulțămirile mele pentru cavalereasca-i purtare, și întinse mâna lui Ștefan.

Dar Ștefan era atât de tulburat, încât numai după o bucată de vreme se gândi să iee mâna întinsă și s’o sărute, fără a putea scoate niciun cuvânt Maria se așăză pe un scaun lângă patul bolnavului: ar fi vrut să vorbească dar cuvintele nu-i ieșeau din gură. Ștefan, în sfârșit, își reveni în fire.

— Mie mi se cade, milostivă doamnă, zise el, să-ți mulțămesc pentru îngrijirea cu care m’ai căutat și căreia, o știu dela părintele Anselm, îi datoresc viața; eu trebuie să-ți rămân veșnic recunoscător.

Vorbele lor urmară, mărginindu-se de o parte și de alta la cuvinte de curtenie, dar cât de departe erau mințile vorbitorilor de vorbele ce le rosteau buzele lor! Ele călătoriau departe, spre un colnic de deal la fundul Tutoyei, unde doi tineri nepăsători schimbau, odinioară, sub umbra unui stejar bătrân, jurăminte de veșnică iubire și nevinovate dezmierdări!

După un cias, Maria se sculă și luându-și ziua buna dela Ștefan, ieși din odaie vestindu-l că, de acum înainte, va veni să-1 vadă în fiecare zi.

Se ținu de cuvânt: în fiecare zi, după amiază, venea în odaia lui pe când se aflau într’însa Cavalerul Ulrich și Părintele Anselm și lua loc lângă patul rănitului, dar vorbele ce le schimbau erau aproape aceleași, curtene dar reci. Și Ștefan se întreba adesa dacă bucuria de a o vedea și de a privi fața ei dulce și frumoasă, nu era covârșită prin mâhnirea pricinuită de neasamanarea ce o făcea între amintirile de odinioară și desnădăjduirea de azi.

Cavalerul Ulrich și Părintele Anselm își dădeau toată silința ca să scurteze pentru rănit lungimea zilei. Anselm, mai ales, izbutea adesa să depărteze gândurile care-l chinuiau, povestindu-i întâmplările vieții sale. Ștefan și cu Ulrich ascultau ceasuri întregi poveștirile despre luptele la care luase parte și despre călătoriile, ce le făcuse în țări depărtate căci, în tinerețe, călugărul, urmașul unui neam mare din Saxonia, fusese un cavaler frumos, vestit prin vitejia lui, și părăsise lumea in urma unei dragoste nenorocite.

XIV.
Maria este hotărîtă să rămâie credincioasă soțului ei.

Ștefan într’o dimineață, avu bucuria să vadă pe Anton intrând în odaia lui. Bătrânul oștean, destul de uscăcios din fire, rămăsese acuma numai cu pielea și cu ciolanele; el purta brațul într’o legătură atârnată de gât.

Mare-i fu bucuria când își văzu stăpânul atât de aproape de însănătoșire. Începu îndată să-i povestească toate câte le auzise despre Păunașul Codrilor, atât dela oștenii Cetății câtși dela țaranii care veneau la strajă.

Deodată Ștefan se bătu pe frunte și, sculându-se din pat, zise cu glasul schimbat.

— Dă-mi răpede hainele.

Anton, crezând că Ștefan voiește să se scoale, începu să-l sfătuească să șadă liniștit fiind încă prea slab pentru a ieși din pat.

— Adă-mi numai decât hainele și nu mai pierde vorbele în zadar, îi strigă cu mânie Ștefan foarte agitat, nu vreu să mă scol, dar îmi trebuiesc hainele numai decât: aleargă și le cere.

Bietul Anton, văzând că ele nu sunt în odaie, ieși pe cât de iute îl ierta slăbăciunea și se întoarse în curând, urmat de o slugă care aducea în brațe hainele patate de sânge, scoase de pe rănit la sosirea lui în cetate. Ștefan puse îndată mâna pe dolman și întorcându-l pe fața din întru, începu să pipăe căptușala din partea stângă a pieptului, dar în zadar: căptușala era tăietă în mai multe locuri și într’însa nu se afla nimica.

— Antoane, zise Ștefan și desnădăjduirea era întipărită pe fața lui, îmi lipsesc niște cărți al căror cuprins poate fi primejdios pentru o lune întreagă; ele mi-au fost încredințate de vărul meu, Bogdan dela Cuhnia, spre a le aduce aici, unor prieteni de ai săi! Știi că la pornirea noastră le-ai cusut în căptușala dolmanului și acuma le-am căutat și ele nu mai sunt acolo. Cercetează dacă nu cumva le-a găsit cineva când m’au adus aici, dar fără a spune ce sunt și de unde sunt.

Anton ieși iar și, după ce zăbăvi câtva, se întoarse cu Părintele Anselm și cu Cavalerul Ulrioh care-i spuseră că cărțile nu sunt nicăiure și că își aduc bine aminte cum, când au desbracat pe Ștefan pentru a-l pune în pat, căptușala dolmanului era ruptă, căci ei căutase cu deamlăruntul toate hainele lui, pentru a găsi și a pune la o parte lucrurile de preț ce s’ar găsi în ele. In haină nu se aflase nimica, dar oșteanul care fusese găsit zăcând sub cal primise dela tovarășii Păunașului Codrilor, împreună cu toate lucrurile Nemților, o pungă de piele, cu bani, pe care era cusută stema cavalerului român, luate toate dela Ungurii lui Ianoș.

— Se vede, adause minoritul, că hoții, după ce au ucis pe oșteni, v’au căutat pe toți și dând de cărțile cusute în căptușala hainei ce o purtai, le-au scos crezând că poate ar fi lucruride preț apoi, văzând că sunt niște hârtii, ce nu le pot fi de nici un folos, le-au lepadat în codru.

Ștefan era foarte suparat de pierderea cărților, căci pe lângă că cuprindeau lucruri de cea mai mare greutate, ce-i erau cunoscute numai în parte, ele mai alcătuiau și puterile lui pe lângă prietenii lui Bogdan în Moldova.

Apoi, deși împărtășa credința lui Anselm încât privea soarta lor, totuși se temea ca, prin o întâmplare oareșicare, să nu fi căzut în manile lui Sas sau în acele ale oamenilor lui și știa cât de primejdios era cuprinsul lor. Ii trebuiau acuma alte cărți, dar nu știa prin cine să dee de veste lui Bogdan, căci Anton nu putea să încalece încă vreme îndelungată și nu era chip să ceara Cavalerului Ulrich vr’un credincios spre a-l trimete la Cuhnia. Căci, pe o parte se temea să nu deștepte astfeliu bănuieli, iar pe de alta, cavalerii dela Neamțu, fiind oamenii craiului unguresc, îi venea greu să-i facă pe dânșii, după ce îl primise în casă și-l îngiijise, să lucreze pe neștiute împotriva datoriei lor. La urma urmelor văzu că o singura cale îi este deschisă, ca îndată ce se va îndrepta, să se întoarcă singur la Cuhnia, spre a pune pe Bogdan în cunoștința celor întâmplate și a lua dela el alt rând de cărți.

De Paști Ștefan, care se sculase din pat de câteva zile, fu în sfârșit în stare să iasă din odaie și să iee parte la masă împreună cu Maria, cu Cavalerul Ulrich și cu Părintele Anselm.

Prilejurile de a se găsi împreună cu Maria deveniră mai dese, dar ea nu ieșea de loc din răceala ce i-o aratase la întăia lor întâlnire, ferindu-se mai ales de a rămânea singură cu el. Ștefan simțea că dragostea lui pentru ea crește din zi în zi și purtarea Măriei cătră el, în loc de a-l liniști și de a-l răci, îi stârnea patima mai tare. Puterile i se întorsese acumacu totul, rănile îi erau tămăduite, vedea apropiindu-se răpede ceasul plecării și nu vroia să părăsască Cetatea fără a fi vorbit cu Maria singură. Căuta prilejul fără a-l găsi când, într’o sară, aflându-se cu toții la masa, Părintele Anselm și cu cavalerul Ulrich fura înștiințați că ajutorul vlădicăi catolic de Milcov,de care atârnau toate parohiile de pe Trotuș, se afla în Piatra și, în urma unor întâmplări neprevăzute, neputând veni la Cetate unde era așteptat, îi ruga să se răpadă cât mai curând la el, având a se întreține cu ei despre trebi grabnice. Părintele și cu cavalerul porniră de sârg, spre marea bucurie a lui Ștefan care înțălese că se ivea în sfârșit prilejul căutat de el de atâta vreme. La plecarea călătorilor, se afla în curtea din lăuntru a Cetății, împreună cu Maria venită acolo pentru a-și lua ziua bună dela ei. Când ea voi să s’întoarcă înspre casă, Ștefan, închinându-se, îi zise nemțește în auzul tuturor oștenilor ce erau de fața.

— Înaintea mesei spuneai, milostivă Doamnă că ai suferit de căldura zilei de astăzi și că, pentru a te răcori vrei să petreci câteva ceasuri afară, sub copacii de lângă poarta Cetății.Ți-ași părea oare prea îndrăzneț dacă te-ași ruga să-mi dai voie să te însoțesc?

Maria ramase o clipă nehotărîtă și Ștefan înțălese că căuta un cuvânt pentru a nu se afla singură cu el dar, la urmă, se vede că se răsgândi, căci zise:

- Cu plăcere, domnule Cavaler, Hertha adă-mi mantelul și vină și tu.

Ștefan, pricepând că ea voiește ca Hertha să-i însoțască, își mușcă buzele și amândoi, ieșind pe poartă, trecură peste podul mișcător și se îndreptară spre un brad urieș aflat la jumătate de cale între pod și zidiul încunjurător, împrejurul căruia era o laviță pe care se așazară. Crengile bradului se lasau în jos împrejurul laviței, ascunzându-i vederii oștenilor care stăteau în poartă, soarele asfințise și noaptea cădea răpede.

întâmplarea veni în ajutorul lui Ștefan, căci, Hertha zăbăvind în casă, el se folosi de această împrejurare pentru a zice Măriei:

— Mario, de când am aflat că tu mai ești pe lume, mintea și inima mi-au fost stăpânite de un singur gând, de o singură dorință: să rămân singur cu tine numai un ceas, ca să-ți pot zice cel puțin o parte din câte fierb în mine. Mario, dacă într’adevăr m’ai iubit odată, îndură-te de mine, îndură-te de iadul de care am parte și hărăzește-mi acuma un singur ceas. Nu ai pentru ce să te ferești de mine; iată fata vine, te rog, trimete-o înapoi.

Fără a-i răspunde, Maria zise liniștit Herthei, care se apropia de ei:

— Uitasem că n’ai șăzut la masă, du-te de mănâncă.

După ce fata se depărtă, Maria ridică ochii ei cei limpezi spre Ștefan și zise cu glasul ei cam surd, dar dulce și plin de un farmec nespus pentru el:

— Sânt gata să te ascult.

— Crud a fost ceasul în care, de abie indreptat de rănile ce le primisem, am fost zdrobit de vestea cumplită că ai fost răpită de Tătari și de multe ori blastamat-am soarta care a hotărît să scap ca prin minune de moarte, numai pentru a auzi îngrozitorul sfârșit al visurilor mele de fericire. Ai fost întăia, singura mea dragoste, toate visurile mele de viitor falnic și strălucit, de nemărginită fericire casnică, erau legate de tine. Și când toate greutățile erau învinse, când nimica nu mă mai despărța de tine, aud ca o soartă mai cumplită decât moartea te-a smuls din viața mea. Știrea mi se dăduse cu amănunțimi de cătră oameni vrednici de încredere și rănile mă ținuse pe coastă vreme prea îndelungată pentru ca să fi putut nădăjdui că scaparea ta este încă cu putință. De nespus fost-au chinurile ce le-am îndurat atunci, când ziua și noaptea, îmi închipuiam suferințile tale în mijlocul păgânilor sălbătici, când, o Doamne, te vedeam învis pângărită de dânșii!

Vremea cu încetul depărtă acele vedenii înfioiătoare, însă fără a-mi alina durerea, fără a-mi stinge dorul. Dar se vede că măsura suferințelor ce mi-au fost ursite era încă departe de a fi plină, căci acuma, când pentru adoua oară m’am trezit în urma unei lupte între viață și moarte, primesc o nouă și cumplită lovitură, aflu că ai scapat de pângărirea păgânilor, dar... că ești soția altuia. Și acuma am ajuns să blastăm soarta care n’a vrut ca fierul ce m a lovit să intre mai adânc pentru ca să cad mort la picioarele tale.

— Nu blastama, zise Maria spărietă de patima și de desnădăjduirea cu care Ștefan vorbise, nu blastama! Voința cerească hotărăște fiecăruia din noi măsura bucuriilor și a durerilor de care trebuie să aibă parte pe pământ, iar noi putem numai să ne închinăm înaintea ei și să-i cerem să ni dee puterea trebuitoare pentru a purta cu vrednicie povara lor. Crezi poate că durerea mea a fost mică când, de abie scapată de o soartă înfiorătoare, după ce-mi văzusem părintele măcelărit sub ochii mei, am primit vestea grozavă că tu nu mai ești și că sânt lipsită de cel de pe urmă spriijn ce-mi rămânea pe pământ, pe care intemeiasem, în visurile tinereții, fericirea întregii mele vieți? Crezi că inima nu mi s’o rupt când m’am hotărît să fiu soția altuia? Crezi că durerea și dorul meu se stânsese când, deodată, te-am văzut înaintea ochilor mei, în dimineața zilei în care ai fost rănit? Crezi că de atunci am mai avut o clipă de liniște și că mici sunt durerile care-mi sfâșie inima?

— Mario, strigă Ștefan, luând mana ei în mâna lui și strângînd-o cu putere, te aud și nu-mi vine să cred cuvintele tale, Mario, înțeles-am oare bine? Tu tot mă iubești?

— Da, zise Maria cu hotărâre, da, Ștefane, te iubesc; iubirea care-ai deșteptat-o în mine va pieri numai atunci când voiu pieri și eu.

— O Doamne, zise Ștefan, de acuma uitat-am toate durerile și toate chinurile; visurile de odinioară sunt aproape de împlinire! Mario, mai zi-mi încă odată că nu mă înșăl, că în adevăr mă iubești, că mă vei iubi totdeauna, și ducând mâna albă și gingașă a iubitei la buze, o acoperi cu sărutări fierbinți.

— Da, te iubesc, zise Maria, încercându-se în zadar să-și tragă mâna înapoi, și te voi iubi totdeauna, dar nu da cuvintelor mele un înțăles ce nu-l pot avea, te iubesc dar sânt legături care ne despart pe vecie!

— Și ar fi oare cu putință un asămenca lucru? strigă Ștefan. S’ar putea oare ca doua ființi care se iubesc cum ne iubim să-și vadă zdrobită toată fericirea, toată viața, din pricina că, în urma unor vești amăgitoare, crezândcă nu mai sânt, te-ai legat cătră altul pe care nu-l iubeai? Dar oare care legătură este mai tare, acea cătră soțul tău, făcută când erai prada unei amăgiri și silită de împrejurări sau cea dintăiu, cătră mine, făcută după îndemnul inimii, pe când nimica nu-ți silea voința și nicio amăgire nu-ți rătăcea mintea? Uitat-ai oare jurământul ce mi l’ai făcut acuma patru ani, într’o noapte de primăvară, senină ca și asta, că vei fi a mea pentru viața întreagă și îți aduci numai aminte de cel ce ți s’a stors în-tr’un ceas de amăgire?

Maria întoarse spre dânsul fața-i acoperită de lacrimi și zise:

— Mi-am calcat jurământul cătră tine din pricina împrejurărilor cumplite ce ți sunt cunoscute. Încredințată că nu mai trăești, m’am legat cătră altul și preuți de amândouă credințele au cerut binecuvântarea dumnezeiască pentru această legătură. Oricât de mari ar fi chinurile ce ași avea să le îndur de acum înainte, oricât de mare este iubirea ce o am cătră tine, voiu păstră neatinsă credința jurată soțului meu.

— Dar de ce să jertfești fericirea întregii tale vieți când chiar legea noastră nu oprește desfacerea unei căsătorii nenorocite. De acum înainte, nimica nu ne mai poate despărți!

— Ne despărțește pentru totdeauna faptul ca sânt soția altuia. Albrecht pentru a mă scoate din robia Tătarilor și-o jertfit averea întreagă. Această jertfă o făcut-o atunci când nici nu se gândea să mă iee de soție, știind că sânt logodită cu altul, ci împins numai de prietenia ce o avut-o pentru tata și de mărinimia firii lui. Micile ocini ce le-o avut în Țara Nemțasca le-o vândut pentru a plăti prețul răscumpărării mele și puținul venit ce-l trage din slujbă o amanetat pe ani spre a întregi acea răscumpărare; pentru mine o ramas sarac la bătrânețe. Eu eram singură, fără de nici un sprijin pe lume, dela el numai auzit-am cuvinte de mângâiere și de nădejde! Mi-o cerut să-l ieu de soț numai după ce s’o încredințat că nu am nici o rudă, nici un neam la care ași putea să găsesc adăpost. Și atunci, departe de a întrebuința vr’un meșteșug pentru a mă ademeni, mi-o tras el singur bagarea de samă asupra deosebirii de vrâstă între noi, asupra sărăciei lui și asupra vieții singuratece ce m’aștepta aici. De voia mea mi-am legat soarta de dânsul, mulțămită să-i răsplătesc o parte din binele ce mi-l făcuse. De atunci bunatatea și iubirea lui n’au slăbit cu nimica, singurul țel ce-1 are în viață estedc a mă vedea fericită, de a împlini orice dorință ași avea, de a-mi înveseli viața: el trăește numai pentru mine. Din partea mea, fac tot ce-mi este în putință pentru a-i mângâie bătrânețile și a-i dovedi că nu sânt nevrednică de jertfele ce le-o făcut. Și ai voi ca astăzi, uitând acele jertfe, uițând jurămintele făcute în fața altarului, să-i zdrobesc rămășița de viață,căci necredința sau părăsirea din parte-mi ar însamna moartea pentru el.

Dar nu te gândești și la mine, răspunse Ștefan, nu ți-e milă de chinurile mele, vrei să mă osândești să le îndur o viață întreagă!

— Judec durerea ta după durerea mea, zise Maria, și mâna ei strânse ușor mâna lui Ștefan, dar ești tânăr și ai o viață întreagă pentrua mă uita și ați găsi fericirea în altă parte.

— Dar dacă nu te-am uitat pănă acumaa, când te credeam pierdută, cum gândești că te voiu uita de acuma înainte după ce te-am găsit și când știu că ești pe lume... Mai multă durere ai pentru un soț ce nu-l poți iubi, ce este de altă lege, de alt neam, decât pentru acel pe care ți-1 aleseși odinioară ca să-ți fie tovarăș pe viață, care este de aceiași lege și de aceiași limbă cu tine, și care te iubește și pe care zici singură că-1 iubești?

— Cu vremea durerea ți s’ar fi alinat și stâns, ori s’ar fi stâns aproape dacă întâmplarea nu ne-ar fi adus iarăși față în față. Dar îmi aduci aminte că soțul meu este în adevar străin, de altă lege, de altă limbă; deci am cătră neamul meu datoria sfântă să nu-l fac de ocară, să nu-i dau prilej să se căiască, că o luat o Româncă de soție și că i-o încredințat cinstea și fericirea lui. Nu trebuie să dorești ca eu să fac neamul nostru de rușine în fața străinului.

— Văd, zise Ștefan desnădăjduit, că te gâ-dești la toți și la toate, numai la mine nu.

— Ba mă gândesc și la tine, răspunse Maria, mai mult dtecât te gândești tu singur. Mă gândesc că ești cavaler, ca porți pinteni deaur, că pe pavăza ta se afla sapate niște semne ce de veacuri au urmat numai calea cinstei și, astăzi, tu voești să momești soția altui cavaler al cărui pâne și sare ai mâncat-o! Și, dacă te-ași asculta, ai fi în primejdie să vezi adunându-se la judecată, cavaleri din toată creștinătatea pentru ca să te osândească la sfaramarea pavezii și a pintenilor de aur ca fiind un nevrednic și un viclean.

— Dar se poate oare numi momeală faptul de a lua înapoi bunul meu cel mai scump, ce-mi fusese râpit? Ș’apoi ce ni pasă nouă de judecata lumii, când lumea pentru noi se mărginește la tine și la mine. Ah, Mario, nu te gândi la mine, dar gândește-te la tine. De ce să-ți jertfești tinerețele in brațele unui bătrân pentru care poți avea cel mult recunoștință fiască? Nu ești sătulă, nu ești destul de amărâtă pană acum' de cuvintele lui de iubire ce te lasă răce, de desmierdările lui, de care inimii tale trebuie să-i fie groază? O, știu că ele sunt pentru tine o pedeapsă, un chin nemărginit de mare. Nu te gândești cât de dulce ar fi viața lângă acel ce te iubește, pe care tu îl iubești, a cărui cuvinte de iubire ar găsi răsunet în inima ta, ar face-o să tresare și să salte de bucurie, de a cărui dezmierdări te-ai împărtăși cu fericire, și Ștefan încunjură cu brațul mijlocul tinerii femei al cărui trup întreg fu sguduit de un fior.

N ai dreptul să dai cu piciorul în fericire, urmă el, ce ni pasă de judecata altora când este vorba să ni câștigăm raiul care ni-a fost râpit, și nemai putându-se stăpâni, Ștefan o strânse cu patimă la piept și-i acoperi fața cu sărutări.

Dar Maria, cu o putere pe care nu i-o presupunea, se smulse din brațele lui și făcu un pas spre poartă. Ștefan, sculându-se, se răpezi ca s’o oprească:

— Ștefan Stroici, zise ea oprindu-se, cu glasul tremurând dar cu fața hotărîră, iar îți aduc aminte că ești cavaler și că mă faci să mă căiesc de încrederea ce ți-am aratat-o!

Ștefan, rușinat, ramase mut.

— Rămâi cu bine, zise ea cu glasul îmblâzit, după o clipa de tăcere. Astăzi ne-am văzut pentru cea din urma oară, dar de departe ca și de aproape voiu dori fericirea ta și mă voiu ruga pentru tine. Uită-mă!

Și cu aceste cuvinte Maria se îndreptă răpede spre poarta Cetății, urmată cu ochii de Ștefan care, în jalea și în desnădăjduirea lui, nu mai găsea nici un cuvânt.

XV.
Ștefan Stroici în fața Părintelui Isaia.

A doua zi, Ștefan de abie se îmbrăcase după o noapte fără somn, când o slugă intrând în odaie, îi spuse că a sosit un călugăr care cere să fie adus înaintea lui.

— Să vie, zise Ștefan mierat.

In curând intră în odaie un tânăr călugăr, de statura mijlocie, cu plete lungi castanii și cu barba rară.

El se închină adânc înaintea cavalerului nostru.

— Buna dimineață, Părinte, zise Ștefan, spune-mi, te rog, cine ești, de unde vii și cu ce te pot sluji.

— Nu sânt încă părinte ci numai un frate neînsamnat, ucenic la ieromonahul Isaia.

La auzul numelui de Isaia, Ștefan se înroși, căci acest nume îi amintea însărcinarea ce-i fusese dată de Bogdan și cărțile pierdute. Se simțea vinovat văzând cât de stăpânit fusese cu gândiri străine de această însărcinare.

— Și ce dorește de la mine ieromonahul Isaia? întrebă el.

— Părintele Isaia mi-o spus: mergi frate Paisie la Cetatea Neamțului, unde se află rănit cneazul român de peste munți Ștefan Stroici. Cere să fii adus față cu el și-i spune din partea mea: Binecuvântare duhovnicească și sanatate! Voința lui Dumnezeu o făcut ca cele pierdute să nimerească în mânile spre care erau trimese. Am aflat că, cu voia Atotputernicului, rănile cneazului sunt lecuite și, dacă îi va fi cu voie s asculte motivele de mulțămire ce, ca bun creștin, este dator s’aducă Domnului pentru minunata sa scapare prin glasul unui preut de legea cea adevarată, sânt gata să le zic, dacă va binevoi să-și dee osteneală să vie pănă la sihăstria mea.

Ințălesul ascuns în aceste cuvinte nu fu pierdut pentru Ștefan; el își mușcă buzele și răspunse :

— Mulțămesc Părintelui pentru bunăvoința lui și pentru grija ce o poartă sănătății mele sufletești; mă voiu grăbi să merg chiar astăzi la Cuvioșia sa, numai de voiu afla unde se află sihăstria lui.

— Părintele m’o însărcinat să te duc pănă la el.

Deși Maria îi hotărîse că nu o va mai vedea, Ștefan nu pierduse nădejdea că va găsi în acea zi, cea de pe urmă în care erau să fie singuri, Anselm și cu Cavalerul Ulrich trebuind să se întoarcă spre sară, o clipă spre a face o nouă încercare pe lângă iubita lui. El răspunse călugărului.

--Nu știu dacă voiu putea merge pănă după amiază și nu ași voi să te fac s aștepți.

— Părintele mi-o spus să mă supun cu totul poroncilor tale și să-ți aștept voia pentru plecare.

— Atunci, zise Ștefan, te voiu înștiința îndată ce voiu fi gata de plecare.

Veștile ce le primise acum Ștefan dela călugărul necunoscut cătră care îl trimesese Bogdan, redeșteptase într’însul simțul datoriei și a marei răspunderi însușite de el când primise însărcinarea voevodului. întâlnirea lui neașteptată cu aceea pe care o credea pierdută cu desăvârșire, precum am văzut, îi redeșteptase patima întreagă și această patimă în zilele de pe urmă câștigase într’atâta stăpânire asupra întregii lui ființi, încât lucrarea măreață începută de Bogdan, și a cărei izbândă atârnaîn mare parte dela izbutirea călătoriei lui, fusese aproape uitată. Cuvintele călugărului îi dădeau a înțălege că întâmplarea adusese cărțile voevodului tocmai în mânile aceluia care trebuia să le primească.

Deși simția în urma acestei vești o bucurie și o ușurare mare, totuși cugetul îl mustra pentru ușurința cu care se deprinsese cu faptul pierderii lor. Simția că cinstea și datoria îi cereau să-și jertfească toată vremea și toate puterile pentru izbutirea unei pricini ce era nu numai acea a lui Bogdan și a lui, dar a unui neam întreg. Ele îi mai poronceau să părăsască Cetatea fără cea mai mică întârziere. Simțirile lui cavalerești asămene îl mustrau, căci nu'și putea ascunde că, deși nu răsplătise căutarea și ospatarea ce o primise la Cetate printr o faptă osândită de toate legile cinstei, aceasta nu se datora voinții lui. Pe de altă parte dragostea ce o simția pentru Maria, cu toată hotărârea aratată de dânsa de a nu-și calea datoriile cătră soțul de care o legase împrejurările,cu toate mustrările lui de cuget, îl împingeau să nu părăsască Cetatea fără o de pe urmă și hotărâtoare întâlnire. Hrănind încă în fundul inimii nădejdea că iubirea ei cătră dânsul, iubire netăgăduită de ea, tot va învinge la urmă în inima ei, știind că Maria era totdeauna sculată și îmbrăcată de dimineață, trimese s’o roage să-1 primească, zicând că are să-i împărtășască lucruri de samă și nesuferind întârziere.

Spre marea lui supărare, Hertha îi aduse răspuns că milostiva doamnă se află cam bolnavă și nu-și va putea părăsi odaia câteva zile.

Ințălese atunci că Maria fugea de o nouă întâlnire și nacazul îi crescu. Ieși din Cetate și se primbla prin livadă chinuit de gândurile cele mai potrivnice. In sfârșit se hotărî săm eargă să vadă și pe călugăr; trimese să chieme pe Paisie și intrebându-l dacă poate mergepe jos pănă la sihăstrie, fratele îi răspunse că ea se află numai la vr’o patru bătăi de arc de Cetate.

Ieșiră împreună pe poartă, încunjurară zidul ei de împrejmuire și scoborându-se în pârăul care curge sub poala de miază-zi a dealuiui, apucară dealungul lui la deal. După un mers de un sfert de ceas, apucară pe o scursură îngustă la dreapta și se găsiră în curând înaintea unei porți grele de stejar legată cu fier.

Alături cu ușa se vedea, în pământ, o deschizătură mică, cu zăbrele de fier, închisă cu un oblon gros de stejar, care în clipa sosirii lor era ridicat în sus.

Paisie se opri și bătu de două ori în ușă. Aceasta se deschise îndată și Ștefan, urmând pe ucenic, intră într’o peșteră luminată prin deschizătura de lângă ușă. Păreții netezi și bolta bine alcătuită nu-și datorau ființa unei întâmplări ci mânii omului. Chipul peșterii era aproape rotund, în păreți se vedeau trei uși într’un canat: îmbrăcămintea se alcătuia din-trun pat de scânduri acoperit cu o rogojină, având la căpătăiu o cerga și o perină, patru scaune cu câte trei picioare, fără speteze, o masă de brad în patru muchii și un mic dulap, de scânduri. La părete, în fața patului, era un iconostas cu mai multe icoane, iar înaintea lor ardea o candelă de alamă galbănă.

In mijlocul peșterii sta în picioare un călugăr, mic la stat și uscăcios. Pletele rari și barba cam ascuțită erau sure, fruntea de sub potcapul ros era naltă și sprincenile stufoase. Ochii erau negri, mari, de toată frumuseța și, când privirea lor se opri asupra cavalerului, el se simți pătruns pănă în fundul inimii. Nasul era drept cu nările mișcătoare, fălcile puternice, gura mare cu buzele strânse, bărbia puternică. Deși haina îi era din cele mai calice și statura mică avea o înfățoșare impunătoare.

Ștefan scoase de pe cap căciulița de catifea verde împodobită cu paria de vultur și, apropiindu-se de călugăr, se închină și-i sărută mâna, iar Paisie ieși prin una din uși.

— Bine ai venit, zise călugărul cu un glas puternic și cald, nepotrivit cu trupu-i sărbed, te aștept de mult.

— Am auzit, părinte, răspunse Ștefan, că cărțile ce-mi erau încredințate pentru Cuvioșia Ta și-mi fusese răpite de tâlhari, printr’o întâmplare fericită, au nimerit în mânile Cuvioșiei Tale.

— Noi, creștinii, numim o asămene întâmplare milă și prevedere dumnezeiască, răspunse călugărul. Cărțile au nimerit la mine încă din ziua aducerii tale la Cetate și, auzind că de o bucată de vreme te afli sănătos, am trimes pe ucenicul meu să-ți vestească sosirea lor, ca nu cumva să te pui în zdruncin spre a dobândi altele și spre a te mântui de grija cumplită ce trebuia s’o resimți, temându-te ca aceste scrisori să nu fi căzut în mâni dușmănești.

Ștefan se înroși, căci cuvintele călugărului descopereau mustrarea pentru ușurința cu care se deprinsese cu faptul perderii scrisorilor.

— Așteptam numai îndreptarea mea deplină pentru a mă întoarce la Cuhnia și a pune pe vărul meu în cunoștința nenorocirii ce mi s’o întâmplat, zise Ștefan după o tăcere. Dar, urmă el, ai avut bunatatea să-mi propui să zici, însuși Cuvioșia Ta, molitvele de mulțămire ce, ca bun creștin, sânt dator să le aduc lui Dumnezeu pentru minunata mea scapare de moarte: sânt recunoscător Cuvioșiei Tale și gata să le ascult.

Un zâmbet ușor încreți buzele călugărului:

— Slujbele mele preutești sunt la îndămâna oricărui creștin, mare sau mic, bogat sau sarac;cu atât mai mult sânt gata să mă rog Domnului pentru ruda Voevodului Bogdan și să aduc cerului mulțămiri fierbinți pentru că ți-o pastrat zilele. Dar nu știu dacă trebuie mai întăiu să-i mulțămim pentru primejdia trupească din care ai ieșit sau să-i aducem rugăciuni pentru ca să te mântuie de acea sufletească în care ai căzut.

Nu te înțeleg, Părinte, răspunse Ștefan înroșindu-se, căci înțălesese prea bine.

Eu mă tem că nu vrei să mă înțălegi, zise călugărul răce.

— Nu cred că am dat pănă acum Cuvioșiei Tale dreptul să te îndoiești de cuvântul meu, zise Ștefan încrețind sprincenile.

— Eu cred, răspunse călugărul nemișcat, uitându-se țintă în ochii tânărului și silindu-l prin puterea privirii să-i întoarcă spre pământ, că am tot dreptul să stau la îndoială asupra acelui ce l-o ales Bogdan, spre a-i ținea locul într’o lucrare dela izbânda căreia atârnă soarta unui neam întreg.

La auzul acestor cuvinte rostite cu un glas disprețuitor, întâia mișcare a lui Ștefan fu dea căuta mânerul paloșului și de a răspunde în chip răstit, dar înfățoșarea călugărului, privirea lui liniștită și stăpâitoare îl făcură să rămâie nemișcat și-i pironi limba în gură.

— Da, urmă bătrânul cu mai multă putere și stând nemișcat pe loc, credeam că un cunoscător de oameni ca Bogdan, care știe să pue pe fiecare la locul ce i se cuvine, ni-ar fi trimes aici pe un om vrednic de falnica lucrare ce o urmărim, pe un barbat cu inima stăpânită numai de iubirea de neam și de dorul de a-l desrobi, iar nu pe un făt-frumos oareșicare, gata să uite tot pentru o poftă nelegiuită de femeia altuia.

— Părinte, răspunse atunci Ștefan liniștit dar hotărît, uitându-se la rândul lui drept in ochii călugărului, haina ce o porți mă împiedecă să dau vorbelor Cuvioșiei Tale răspunsul ce l’ași da altuia. Dar mă nedreptățești. Vina mea dacă vină este, nu-i atât de mare cum ți-o închipui: am fost numai un om. încât privește cărțile lui Bogdan, pierderea lor a fost pricinuită de întâmplări ce nu le putea prevede nimeni și știi că eram în neputință de a face ceva pentru aflarea lor. Dar, mă învinuești că ași fi uitat însărcinarea ce mi-a încredințat-o Bogdan și că ași fi pus în primejdie izbânda lucrării care trebuie să ni fie tuturora mai scumpă decât orice pe lume și, că ași fi uitat-o împins de o poftă nelegiuită pentru femeia altuia. Nu vreu ca această bănuială să apese asupra mea și cer să asculți dela mine, fie ca duhovnic fie ca namestnic al lui Bogdan pe locurile aceste, povestirea împrejurărilor care au făcut ca purtarea mea să poată stârni bănueli în mintea Cuvioșiei Tale.

Călugărul făcu lui Ștefan sămn să iee loc pe un scaun și, așăzându-se pe altul în fața lui,îi zise:

— Vorbește, te ascult!

Ștefan povesti logodna lui cu Maria, rătăcirea în care îi adusese pe amândoi împrejurările, făcându-l pe el s’o creadă în puterea Tătarilor pe când ea era încredințată de moartea lui. Povesti căsătoria Măriei cu cavalerul de Wolkenstein, viața lui în cei patru ani de pe urmă, nedreptatea craiului Lajos cătră dânsul, mergerea la Cuhnia și convorbirea cu Bogdan, însărcinarea ce i-o încredințase acesta, povesti întâlnirea cu Maria, lupta cu hoții și aducerea lui la Cetate, povesti în sfârșit cum se găsise față în față cu iubita și toate câte se petrecuse între ei.[

— Ca duhovnic, urmă el, ești dator să-mi dai iertare de pacate, dar această iertare nu-mi ajunge, îti cer să vorbești acuma ca namestnic al lui Bogdan și să te rostești, fiind în deplină cunoștință a împrejurărilor, dacă purtarea mea este într’adevăr acea a unui nevrednic de încrederea ce a pus-o Bogdan într’însul.

— Purtarea ta, zise Isaia îmblânzit prin mărturisirea tânărului, nu este neprihănită nici ca creștin nici ca partaș la o lucrare măreață. Ca creștin ești vinovat, căci ai voit să momești soția legiuită a altuia și numai credinții ei cătră soț și datorie se mulțămește faptul că ai ramas pe marginea pierzaniei. Ca trimes al lui Bogdan, însărcinat cu ducerea unor cărți de văjnicia celor ce-ți fusese încredințate, a căror cădere în mâni răle putea să pricinuiască, nu numai moartea celor mai aprigi susțiitori ai lucrării noastre, dar chiar și nimicirea ei, ești și mai vinovat. Fiind dată însamnatatea acelor cărți, erai dator să le ferești de orice întâmplare, urmând șleahul cel mare, iar nu să apuci de-a curmezișul prin codri, uitând grija lor pentru o deșertăciune cum este însoțirea unei femei ce nici nu o cunoșteai. Insă uitate fie păcatele trecutului, întăia părte a însărcinării ce ți-o dat-o Bogdan, aducerea cărților în manile mele, o fost îndeplinită, căci întâmplarea sau mai degrabă voința lui Dumnezeu, o îndreptat greșala făcută de ușurința ta. Dar înainte de a începe îndeplinirea celor ce rămân de făcut, vreu să știu dacă de acum înainte ești hotărît să jertfești pentru izbânda lor orice altă patimă, orice altă nădejde.

— Am hrănit în zilele din urmă, răspunse Ștefan, o nădejde ce o numești nelegiuită. Acea dela voința căreia atârna îndeplinirea ei nu mi-a lasat nici o îndoială că această nădejde este deșartă și că trebuie s’o îngrop pentru o vecie! Nu mai este deci nici o pricină care ar putea să mă facă să șovăiesc în calea apucată și nu-mi mai rămâne altă patimă și alt scop decât dezrobirea neamului nostru și răsbunarea nelegiuirilor ale căror pradă acest neam este de veacuri.

— Am pierdut din pricina... rănilor tale, zise călugărul, săptămâni menite în gândul meu să fie întrebuințate la muncă rodnică. Astăzi nu mai avem nici macar o clipă de pierdut. Ne vom pune îndată pe lucru și mâni trebuie să plecăm. Cred că vindecarea îți este destul de înaintată pentru ca să poți călători?

Gândul de a părăsi Cetatea și a se departa de Maria ar fi părut lui Ștefan nesuferit cu o zi înainte, stăpânit cum era de iubirea lui,dar atât hotărîrea Măriei cât și cuvintele călugărului zdrobise în el orice nădejde de a-și vedea dragostea încununată de izbândă. Pe de altă parte simțirile cavalerești i se deșteptase și ele nu-i îngăduiau să mai rămâie oaspele unor oameni care, prin starea lor, erau dușmanii pricinii îmbrățoșate de dânsul și în fața cărora putea să se găsască în curând cu paloșul în mână.

— Acei ce m’au îngriijt cred că încă o săptămână de liniște mi-ar putea fi de mare folos, dar mă simt chiar astăzi destul de tare pentru a te însoți. Numai nu știu dacă pănă mâni voiu putea găsi un cal, căci atât al meu cât și acel al slugii mele au fost uciși în lupta cu hoții.

—- Mă însărcinez să-ți găsesc pănă mani un cal de care ar putea rămânea mulțămit orice oștean, răspunse călugărul. Bogdan îmi scrie ca deși el te-o pus în cunoștința lucrurilor, totuș nu o putut să intre în amărunțimi, întăiu pentru că i-o lipsit vremea ș’apoi fiindcă chiar el nu le cunoaște toate. Urmează deci că fără a mai întârzia, să-ți împărtășesc acele ce sunt de neaparată trebuință. Dar avem multe de vorbit și nu te vei putea întoarce la Cetate pana de sară; vei fi deci silit să te mulțămești cu masa ce ți-o va putea da un biet călugăr.

— Sânt oștean, și deprins să mă mulțămesc cu cât găsesc, răspunse Ștefan.

— Dar este nevoie să-ți câștigi răpede puterile. Din fericire un nepot al meu, pe care-l aștept din ceas în ceas, vânător și pascar vestit, mi-o trimes o căprioară și câteva hârzoabe de păstrăvi afumați. Două ploște mari cu vin vechiu de Nicorești însoțeau acele merinde și astăzi sânt în stare să fac cinste oaspelui meu.

XVI.
Părintele Isaia arată lui Ștefan Stroici chipul în care a lucrat.

Tocmai atunci intră ucenicul Paisie aducând, pe o tabla de lemn, o ploscă, două ulcele de lut, și un colac cald.

Pănă ce va sosi ceasul prânzului și nepotu-meu, zise călugărul, putem să stăm de vorbă. O ulcică de pelin vechiu și o bucată de colac proaspăt îți va da putere și rabdare.

Apoi, umplând amândouă ulcelile:

— In sanatatea-ți sufletească și trupească și în izbanda lucrării noastre, zise el ciocnind cu Ștefan.

După ieșirea ucenicului, călugărul începu să arăte lui Ștefan starea în care se aflau atât Moldova cât și țările megieșe, apoi îi destăinui în chip amărunțit alcătuirea întregii mișcări.

— Făcusem cunoștința lui Bogdan, zise el, cu prilejul războiului purtat de Lațe cu Tătarii, în Moldova; faima vitejiilor voevodului ajunsese de mult pănă la noi și în curând mi-am putut da samă de însușirile strălucite cu care era împodobită mintea lui.

Faptul că inima fiecăruia din noi era stăpânită de aceiași mândrie de neam; de același dor de a-l desrobi și de a lucra la mărirea lui ne apropie răpede, făcând să nască între noi o temeinică prietenie. După încetarea războiului l-am urmat la Cuhnia unde am petrecut împreună mai multe săptămâni și atunci, în urma unor lungi și amărunțite chibzuinți, am hotărât să ne punem la lucru spre a răsturna pe Sas, a întruni într’o singură oblăduire pe toți Românii din această parte a munților, spre a rădica pe Bogdan în scaunul unei domnii noui.

La întoarcerea mea în țară, mi-am început lucrarea întăiu în popor; doi ani de zile dearândul am mers din sat în sat, am auzit plângerile lui și am căutat să deștept în el dorința de mântuire. Haina ce o port departa de mine orice bănuială și-mi dădea prilejuri pentru a putea pătrunde în fundul inimii sătenilor. Când vorbeam cu obștia,îmi măsurăm cuvintele cu îngrijire, astfeliu că chiar dacă erau auzite de oamenii lui Sas, puteau să fie luate numai drept cuvinte de mângâiere sufletească.

In sfaturile cu ei nu puteam atinge partea cea mai înaltă a scopurilor mele: desrobirea neamului de sub domnia străină și întemeierea unei mari domnii românești; ei n’ar fi înțăles o asămenea cugetare, s’ar fi spăriet de ea și s ar fi depărtat de mine. Poporul nostru este îndrăzneț, el disprețuește viața, căci viața pentru dânsul este aproape numai amărăciuni. Fiind nepăsător de moarte, căci primejdiile de tot feliul în mijlocul cărora trăește l’au deprins cu dânsa din copilărie, o înfruntă cu ușurință pentru cel mai mic câștig, adesa chiar numai dintr’un dor de vitejie. Lefegiii români furnică în oștile stăpânitorilor străini și pretutindeni se aduc numai laude strălucitei lor vitejii. Dar, despărțiți de veacuri în oblăduiri mici, vecinie supuși domniei străine, s’au deprins cu dânsa: gândul că neamul lor este mare la număr, că daca el și-ar întruni puterile, ar putea să fie de sine stătător, mândria de el, dorul de mările și de fala lui li este străin, puțini sunt acei în stare să-l priceapă. Dacă Sas ar fi fost un stăpânitor drept și vrednic, poporul ar fi fost mulțămit de el și n’ași fi putut găsi nici o pârghie pentru a-l ridica, n’aș fi putut avea nici o înrâurire asupra lui. Dar lăcomia, jafurile și nedreptățile voevodului sunt simțite de toți, ticăloșia ocârmuirii lui o stârnit în toate sufletele ură și dor de mântuire.

Vorbeam deci cu poporul de nevoile lui zilnice, mulțămindu-mă să hrănesc în inima lui simțirile de împotrivire ce le vedeam. Când găseam însă vr’un om mai deștept, mai hotărit, în care dorul de răsbunare pentru nedreptățile suferite vorbea mai cu putere, atunci mă sileam să deștept într’însul voința de a-și tălmăci simțirile prin fapte. Când îl vedeam bine pregătit, îi descopeream o parte din scopurile mele și îl legam prin jurământ strașnic la neobosită părtășie în munca mea pentru desrobirea obștească, la supunere oarbă cătră mine. Il însărcinam să lucreze necontenit printre ceilalți săteni, hrănind cu cea mai mare râvnă focul nemulțumirii ce fierbea într’înșii și să ațâțe în inimile lor dorința de a se împotrivi jafurilor și nedreptăților stăpânirii. Mai era însărcinat să aleagă prin satele învecinate oameni hotărîți ca el, de a cărora credință îmi era răspunzător, și pe car o îipunea pe urmă in legătură cu mine.

Astăzi puține sunt satele unde să nu am mai mulți asămeni credincioși. Cea mai mare parte din ei știu numai că țelul ce-l urmărim este răsturnarea lui Vodă și punerea pe scaun a unui stăpânitor drept, vrednic și cu durere de popor. Dar câțiva din ei, mai deștepți, mai vrednici de credință știu că țintim mult mai departe și că ostenelile noastre sunt menite a întemeia, sub domnia lui Bogdan, o țară mare, cuprinzând într’însa toate oblăduirile române dintre munți și Nistru.

Ei sunt oameni de frunte, ale căror minți vioaie au priceput îndată mărimea acestei cugetări și în ale căror inimi calde s’o trezit iubirea de neam; ei sunt astăzi ajutorii mei cei mai neobosiți, sfetnicii mei cei mai de credința. Dar lucrarea mea nu s’o mărginit numai ia popor, ea s’o întins și asupra boierimii: Sas o nedreptățit fără cruțare pe acei cnezi și juzi ce n’au voit să se facă unelte supuse ale patimilor lui; multe case au fost necinstite și batjocurile de nevrednicii săi fii. Credincioșii mei din popor mă puneau în cunoștința trecutului și a împrejurărilor fiecărui nemplțămit; mi-era lesne în urmă, intrând deadreptul în vorbă cu ei, să-mi dau samă despre acei care erau vrednici dc încredere. Aveam de a face cu oameni de neam vestit, cei mulți din ei erau oșteni care-ș făcuse un nume falnic prin războaie; firile lor mandre și dârze erau cuprinse de un dor nemărginit de răsbunare pentru nedreptățile și ocările suferite: munca mea printre dânșii o fost ușoară. Cu toții cunoșteau pe Bogdan al cărui renume de oștean viteaz și de cârmuitor drept și vrednic străbătuse de mult pănă la ei; primiră cu bucurie să lucreze cu mine la înlocuirea lui Sas printr’însul. Toată greutateaera de a-i întruni, de a stânge vrăjbile și neînțelegerile dintre ei și de a îndrepta pornirea lor pe calea cea dreaptă. Cu încetul am învins această greutate și am avut fericirea să văd dușmani neîmpacați dându-și mâna spre a lucra de acum împreună la mântuirea obștească. Pentru cei mai mulți din ei această lucrare nu este decât un mijloc de răsbunare, unii o știu, ieu parte la ea împinși mai cu samă de nădejdea să se imbogățască cu prilejul unei domnii noi sau prin dobânda ce li va ieși din războaiele ce le vom purta; alții, în sfârșit, s au unit cu noi din pricina dorului de vitejie firesc în inima fiecărui oștean. Puțini sunt acei cu suflete alese, în care arde același dor ce arde în noi și sunt gata să jertfească tot, pentru mântuirea și mărirea neamului lor. Dar acestea erau puterile ce s’au putut aduna pentru purtarea luptei care are să ne ducă la izbândă, din ele trebuia tras tot folosul putincios.

Rămânea acuma un pas greu de făcut: era trebuință de un povățuitor, de un cap al întregii mișcări care, întrunind în mâna lui toate puteterile, să le îndrepte cu dibăcie spre țel.

Mă temeam ca alegerea acestui povățuitor să nu dee loc la certe, căci printre cneji erau mulți care prin stare, prin faimă războinică și prin alte însușiri erau în drept să râvnească la această sarcină pe cât de cinsteșă pe atât de împovărătoare. Spre mierarea mea însă, când i-am adunat la o sfătuire tainică, ei cu toții au hotărît, într’un glas: că deoarece toată această mișcare fiind pornită dela mine și eu bucurându-mă de toată încrederea lui Bogdan, se cuvenea ca, și de acum înainte, să fiu tot eu povățuitorul lor, făgăduindu-mi supunere și ascultare. Nu m’am mulțămit cu această alegere, i-am întrunit pentru a doua oară, în număr mai mare, li-am zis că sânt gata să las locul de căpetenie altuia mai vrednic, mulțămindu-mă a i fi sfetnic, dar ei au hotărît din nou că acest loc mi se cuvine numai mie și cu toții mi-au făcut jurământ de oarbă supunere.

Întinsesem cercul silințelor mele peste hotarele Moldovei și făcusem legături de prietenie cu fruntașii țărilor românești de pe Siret și Prut, chiar înainte de a întruni în mânile mele toate firile mișcării. Izbutisem să găsesc printre fruntașii lor oameni care au înțăles foloasele unei lucrări obștești; mi se făcură făgăduinți că mișcarea împotriva lui Sas va fi sprijinită de megieșii români ai Moldovei.

Am adus pe cei mai de samă din ei aici, i-am adunat la un loc cu căpeteniile tovarășilor mei din Moldova în mai multe întruniri și i-am făcut să priceapă folosul ce l’ar trage cu toții închiegând în aceiași mână puterile lor răzlețe, puteri mici câtă vreme fiecare din ele lucra la o parte, dar vajnice odată strânse împreună. Când m au întrebat care ar putea să fie mâna destul de puternică și de dibace pentru a putea ține închiegate aceste puteri, li-amm numit pe voevodul Bogdan din Maramureș, pe care-l rădicam întăiu la scaunul Moldovei, iar pe urmă îl făceam domn al tuturor Românilor dintre munți și Nistru. Nici unul nu se ridică împotriva acestui cuvânt, dar cu toții se legară să lucreze în țările lor pentru a lăți faima numelui lui Bogdan.

S’au ținut de cuvânt: astăzi acest nume răsună pretutindeni între Siret și Nistru și Bogdan este privit de Românii de pe acele locuri ca cel mai falnic fiu al neamului romanesc, ca mântuitorul și ocrotitorul firesc al acelui neam. De atunci am pășit răpede spre ceasul hotărîtor, acel ceas nu poate întârzia: mișcarea este pregătită în toate amărunțimile ei și am cerut lui Bogdan să vie el însuși sau să-mi trimată un credincios cu care să putem hotărî ziua încare va izbuhni.

înainte însă de a putea lua o asemenea hotărîre, spre o mai bună închezășluire a izbânzii noastre, trebuie ca împreună cu tine să adunăm căpeteniile tovarășilor noștri de luptă, atât pe acele din boierime cât și pe acele din popor.

Așteptam cu mare nerăbdare să te văd însănătoșit, căci în acel sfat trebuie ca tu, rudă și sol al lui Bogdan, să iei în numele lui oareșicare îndatoriri menite a avea o înrâurire puternică asupra mișcării noastre.

Știi că pământul, la noi, este ăl neamului și că locuitorii, ca și Românii de peste munți, sunt stăpâni pe el. In satele stând, în puterea unor drepturi strămoșești, sub ascultarea cnejilor, sătenii lor se bucură de roada pământului lucrat de ei, de fânațe și de pășuni, iar cneazul ie numai dijma, mai bucurându-se de veniturile crâșmelor, a morilor, a heleșteielor și a altora. In satele unde juzii sunt numiți de stăpânire, dijma se strânge de ei pe sama lui Vodă, iar ei, pentru osteneala lor, se folosesc de parte din venitul domnesc.

Pe de altă parte, pe lângă dijma legiuită luată din vechime, Sas mai ie acuma alte două dijme, atat dela locuitorii satelor domnești cât și dela acei ai satelor cnejești; nemulțumind intr acest chip atât pe cneji cât și pe sătenii de rând. Nădejdea că venind Bogdanin locul lui Sas, aceste neajunsuri se vor îndrepta. nu m’o ajutat puțin în lucrarea mea și eu n am stat la îndoială ca să li fac făgăduinți în această privință. Acuma socot că dacă aceste făgăduinți ar fi reînoite în chip lămuritde credinciosul lui Bogdan, ele nu ar putea decât să facă pe tovarășii noștri să lucreze cu o râvnă mai deosebită și mai aprinsă.

Iar în ziua în care va izbuhni mișcarea, lățirea vestei foloaselor făgăduite de Bogdan va mări în chip simțitor numărul nostru. Pentru a mulțumi pe țarani va trebui deci să te legi, în numele voevodului că, din ziua în care el se va urca pe scaunul domniei, nu se va lua dela locuitori mai mult decât o singură dijmă pe an din roada pământurilor muncite de ei și că numărul zilelor de clacă va fi același ca în trecut.

Spre a atrage cu desăvârșire pe cneji, va trebui să li făgăduiești că noul stăpânitor li va întări în chipul cel mai desăvârșit, prin privilii, liniștea și veșnica stăpânire a veniturilor satelor stăpânite de ei, atât lor cât și urmașilor lor, iar pentru a atrage pe juzi, mai număroși decât cnejii și bucurându-se în cea mai mare parte de o mare trecere în satele lor, va trebui să te legi că noul voevodi va răsplăti slujbele acelor care vor ținea cu el, hărăzindu-li pe vecie lor și urmașilor lor atât veniturile de care se bucură astăzi cât și acele ce le ie acuma stăpânirea, asămănându-i cu totul cu cnejii. Cred că va fi bine să te legi prin jurământ că aceste făgăduinți vor fi împlinite cu sfințenie.

Am luat deci toate măsurile pentru ca, peste trei zile, cnejii și juzii cei mai de seamă și un număr de săteni fruntași să s’adune la casa cneazului Baloș din Poiana. Această adunare nu va putea da loc la bănuieli deoarece în ziua Sfinților Imparați Constantin și Ileana, cneazul Baloș, al cărui singură fată se numește Ileana, are obiceiu să adune la dânsul cu acel prilej, în fiecare an, pe prietenii și cunoscuții lui.

De-acolo vom porni la Ieși și peste Prut spre a încheie, în numele lui Bogdan, legături și cu tovarășii noștri de pe acele locuri, care au și ei nevoi și dorinți ce ți le voiu arăta pe drum. Ne vom întoarce pe la Bârlad unde vom hotărî cu Toma Alimoș ziua în care va trebui să aruncăm vălul. Puterile noastre nu sunt de disprețuit. După socotelile mele Moldova singură ni va putea da, din întâia zi, opt mii de oameni pedestri și șase mii de călăreți. Cu această putere ni va fi ușor să închidem pe Sas în Suceava. Ieșănii și Hotinenii s’au legat să ni aduca cate doua inii de călăreți și câte o mie pedestrime, Orheienii și Lăpușnenii vor veni în ajutorul nostru cu cinci mii de călăreți și o mie de arcași vestiți, iar Gheorghiță a Salgăi, unul din căpitanii Codrului, ni va aduce patru mii de călăreți, astfeliu că cel mult o lună după izbuhnirea răscoalei vom avea la îndămână o oaste cuprinzând nouă-spre-zece-mii de călăreți și unsprezece mii de pedestrime, cu care vom aștepta sosirea lui Bogdan și a Maramureșenilor lui.

Cât privește Cetatea Neamțului, cel mai tare din toate adăposturile lui Sas, ea va fi în mâna noastră chiar din ceasul în care se va da sămnul luptei, precum îți voi dovedi-o chiar azi șiclin capul locului vom dobândi astfeliu un loc de mare tărie, pe care ne vom putea razama la orice întâmplare, și unde ne-am putea adăposti după vr’o neizbândă vremelnică.

Și care sunt puterile ce Sas ni le poate pune împotrivă? Miezul puterii lui este alcătuit din o mie de slujitori unguri și sași care stau în Suceava, și din alte câteva sute împrăștiete prin celelalte orașe; acești de pe urmă vor fi măcelăriți sau prinși de poporul răsculat, iar cnejii și juzii prieteni lui, chiar dacă ar fi urmați de toți oamenii din satele lor, nu sunt în stare să adune mai mult de șase mii de oameni, pe. jumătate călăreți și pe jumătate pedeștri, adică toată puterea lui nu va putea alcătui nici o treime din puterea noastră.

— Dar Bârlădenii? întrebă Ștefan. Nu te bizui pe ajutorul lor?

— La Bârlad, cu toate ostenelile noastre, cu tot ajutorul ce ni-l dă Toma Alimoș, am dat peste greutăți mari. Toată puterea țării este în mâna fruntașilor târgului și ei se află în legături strânse cu Sas. Pănă acuma am putut câștiga numai pe vr’o câțiva din ei. Șoltuzul și pârgarii sunt atât de aplecați spre Sas și mai ales spre Basarab, încât nici nu am încercat să ne lipim de ei.

Toma Alimoș are o vază mare în țara lor și, la chiemarea lui, sânt încredințat că vor răspunde o parte însamnată din cneji și din săteni; după socotelile noastre ar putea aduna împrejurul lui patru mii de călăreți și tot ațâți oameni pedeștri. Dar deocamdată va fi silit să-i întrebuințeze pentru a se lupta în țara lui cu puterile ce vor fi adunate de târgoveți și nu se va putea uni cu noi înainte de a-i fi învins.Oricum, tot ni ajută mult prin faptul că-i împiedecă să mărească numărul dușmanilor noștri.

Acuma îmi mai rămâne să-ți mai destăinuesc o parte însamnată, poate chiar cea mai însamnată din toată chibzuiala mea.

Într’o lucrare ca a noastră, multe se pot dobândi prinre-o minte înțăleaptă și ageră, printr-o inimă tare și prin brațe puternice, dar puterea minții, a inimii și a brațelor se înzecește când, cu dânsa, se unește puterea banului.Cu banul se dobândesc brațe vânjoase și arme pentru acele brațe, prin banul bine întrebuințat în ajutoare date la ceasul potrivit se vine în ajutorul prietenilor strâmtorați, slabi de înger, împiedecându-se astfeliu trecerea lor în partea potrivnicului; prin bani se pătrunde pănă în sfaturile lui și se ajunge la cunoștința tainelor lui celor mai ascunse; cu bani în sfârșit se țin oștirile, se întregesc din nou șirile lor împuținate, se înlocuesc armele tocite sau pierdute.

Văzându-mă ajuns în capul unei ocârmuiri tainice, lucrând împotriva ocârmuirii nemernice a lui Sas, m’am gândit să am și eu slujitorii mei în fața slujitorilor lui, visteria mea în fața visteriei lui. Dar cu deosebire că această visterie nu trebuie să se umple din avutul câștigat prin sudoarea celui sarac, prin jaf și prin înșălăciune, ci prin bir pus străinului și prin dijmuirea cât de mare, luată dela jefuitorii norodului, chibzuite astfeliu ca macar o parte din jaf să poată fi întrebuințată de mine pentru mântuirea lui. Ai auzit vorbindu-se de Păunașul Codrilor și de isprăvile lui, îi datorești faptul că te găsești în viață. Află că Păunașul Codrilor nu este nici un lotru obișnuit, nici un haiduc stăpânit ele setea prăzii sau de vr’un dor nebun de voinicie. Cetașii lui nu sunt niște lotri și el este căpitanul care poroncește slujitorilor mei. Ei alcătuesc floarea oștirii mele și, în ziua în care se vor sfarama lanțurile Moldovei, ei vor lupta în fruntea tuturora.

XVII.
Ștefan Stroici face cunoștință cu Mihu.

Ștefan rămăsese mut de surprindere:

— Văd în ochii tăi nu numai mierare la auzul acestor vești neașteptate, dar și scârbă. Fiind oștean deprins a te lupta cu dușmanul în fața lumii, în luptă voinicească dar cinstită, te temi să nu te vezi silit să primești, ca tovarăși de luptă, voinici de codru care lovesc într’ascuns sau chiar de dinapoi și luptă nu pentru cinste ci pentru pradă.

Liniștește-te! Nici unul din cavalerii rătăcitori despre care vei fi auzit povestindu-se de cântăreții din apus sau la șăzători, împrejurul focului otacelor, n’o purtat vr’odată la șold spadă mai neprihănită decât paloșul căpitanului meu. El o ieșit din teacă numai în apararea celui slab și nedreptățit, a răutății și a răului, în luptă dreaptă de viteaz, față în față și ochi în ochi, el n’o intrat în teacă decât cu cinste.

Oștenii mei sunt împărțiți în toate satele Moldovei, dela hotarul leșesc pană la cel muntenesc, dela munți pană la Șiret: ud jurământ de oarba și neaparată supunere îi leagă cătră mine și cătră căpitanul ce l’am pus în fruntea lor. De câte ori mi se aduce vestea unui jaf, unei nedreptăți făptuită de oamenii lui Sas, prin focuri aprinse pe dealurile cele mai înalte ale țării, înșirate după împrejurare, când în-trun chip când într’altul, putând astfeliu înlocui vorba sau slova scrisă, se chiamă la un loc dat un număr de oameni sub poronca căpitanului sau a unui namestnic al lui. In curând nedreptatea este îndreptată său pedepsită, dobânda luată pe nedrept înapoietă păgubașului, iar făptuitorul globit. O treime din gloabă este împărțită la oameni, două treimi, partea căpitanului, se varsă în visteriea noastră. De două ori pănă acuma izbutit-am să punem mânape birul țării trimes de Sas peste munți. De anul trecut am pus bir pe negustorii străini ce trec prin țara. Ni plătesc aceiași vamă ce o plătesc lui Sas și, pănă astăzi, cu toate străduirile lui Vodă, încă nici un negustor n o izbutit să iasă din țară nevămuit de noi. Lucrul nu s o făcut fără de veste ci pe față; s’au pus la toate granițile tăbliți arătând cât era să se plăteascăde fiecare și pentru orice soiu de marfă. Cu banii adunați am alinat suferinți, am ajutat oameni sărăci, ni-am făcut prieteni credincioși, am pătruns pănă în sfaturile lui Sas, am adunat arme pentru ceasul luptei și ni mai rămân grămezi de aur și de argint pentru purtarea războiului de mântuire. Mergi de cutreieră țara,oprește-te atât prin curțile cnejilor cât și prin bordeiele sărăcimii, abate-te chiar și prin casele acelor ce țin cu Vodă: sânt încredințat că nicăiurea nu ți se va putea dovedi macar o faptămigălească a Păunașului, o picătură de sânge nevinovat varsat de el, o cruzime zadarnică săvârșită, un capăt de ață luat pe nedrept de oamenii lui, fără ca fapta să nu fi fost pedepsită de dânsul de sârg și cu cea mai neînduplecată strășnicie! Tot norodul sarac s’închină astăzi în numele lui, toți îl binecuvintează.

Cetele de hoți care jupuiau țara mai înainte au fost stânse de el și drumețul pacinic poate astăzi să doarmă cu desagii de bani și fără arme pe drumul mare, dar folosul cel mai de preț ce l’am dobândit este poate încrederea poporului în puterea lui, văzând cum, prin tărie de înger, se poate înfrunta și învinge stăpânirea.

Da, Păunașul Codrilor este un oștean viteaz și drept. Dacă în luptă își ascunde fața sub un văl negru, n’o face de teamă, dar în urma poroncii mele. Acel văl nu-i este de folos împotriva armelor dușmanilor ci este menit a-l feri de tradare și a îngreuia pentru oamenii stăpânirii urmărirea și aflarea lui.

— Și cine este oare acel voinic, întrebă Ștefan, asupra căruia cuvintele călugărului făceau o puternică întipărire.

— El este... un nepot al meu, fiul unei rude a mele, ramas la naștere orfan de tată și de mamă și pe care l’am crescut. Se trage din neam vechiu și vestit, dar iaca că sosește și, călugărul sculându-se de pe scaun, merse de deschise ușa.

Mihu îmbrăcat mocănește intră în peșteră.

Luându-și din cap pălăria de pâslă neagră, sărută mâna călugărului care-l sărută pe frunte și, după ce închise ușa cu îngriijre, îl luă de mână și îl aduse înaintea lui Ștefan, zicând:

— Nepotul meu, Mihu, apoi adăugă: Păunașul Codrilor.

Mihu tresări și se uită mierat la moșul său, dar acesta îi zise:

— Cneazul Ștefan Stroici, căruia i-ai scapat viața, este trimesul lui Bogdan în părțile noastre cu deplină putere să încheie orice legătură și să lucreze în numele lui împreună cunoi la desrobirea obșteasca; pentru el n avem taine.

Ștefan câștigat cu desăvârșire de înfățoșașarea frumoasă, deschisă și voinicească a lui Mihu, îi întinse mâna pe care acesta o strânse cu putere.

— Sânt fericit că pot întâlni pe acel căruia îi datoresc viața, zise el.

— O datorești mai ales unei ființi mult mai dulce decât mine, răspunse Mihu, dar sânt fericit că întâmplarea m’o pus în stare să fiu de ajutor trimesului voevodului Bogdan.

După ce mai schimbară câteva cuvinte de curtenie, Mihu începu să dee samă călugărului despre diferite însărcinări ce primise dela el și în curând Paisie aduse masa.

Călugărul bea și mânca puțin, dar Ștefan și cu Mihu făcură cinste atât păstrăvilor și butului de căprioară cât și vinului de Nicorești,cu o poftă de tânăr ieșit din boală și de calător flămând.

- Spune-mi te rog, Părinte, întrebă Ștefan, cum au nimerit cărțile lui Bogdan în mânile tale.

— Foarte ușor, zise călugărul. Toate lucrurile găsite la Unguri s’au strâns de oamenii lui Mihu, între ele s’au aflat cărțile și mi s’au adus a doua zi, tocmai când voiam să trimăt pe Mihu la Cuhnia.

După ce se sculară dela masă, Isaia îndreptându-se spre una din ușile din fund, făcu semn lui Mihu și lui Ștefan să-1 urmeze: ei îl urmară în tăcere. Dincolo de ușă peștera se îngusta și bolta ei se scobora treptat. In curând se găsiră la gura unei chioarce în care cu greu puteau păși doi oameni unul lângă altul, iar urieșul Mihu era silit să ție capul plecat. După un mers de un sfert de oră călugărul, oprindu-se scăpară și aprinse un capăt de lumânare: ajunsese în capătul chioarcei.

— Acest drum sub pământ, zise el, este datorit muncii, aproape neîntrerupte a ucenicului meu în vreme de trei ani. El o fost cunoscut pănă azi numai lui, mie și lui Mihu. Șase palme de pământ ne despart de altul, în curmezișul lui, care duce din oraș la cetate. Acesta este cunoscut numai de cei doi cavaleri dela Cetate,de preutul papistaș și de un Sas credincios, în a cărui casă din oraș se află gura lui. Gura cealaltă este în fântâna Cetății, la zece stânjăni sub pământ. Un ceas de muncă ajunge pentru a doborî bucata de pământ care desparte aceste două drumuri. Printr’însele putem năvăli în Cetate oricând; iar douăzeci sau treizecide Nemți ce o păzesc, nu ni-ar putea face decât puțină împotrivire. Nu vorbesc de oamenii din satele închinate care se aduc de pază în fiecare,zi; ei departe de a se opune nouă ni-ar veni în ajutor. Vezi că am avut dreptate când ți-am zis că Cetatea Neamțului va fi a noastră chiar din ceasul în care va izbuhni răscoala.

— Și oare ce întâmplare fericită țe-a pus în cunoștința acestui drum sub pământ, întrebă Ștefan după ce se întoarseră în peșteră.

—Ființa lui mi-o fost descoperită acum trei ani ac cătră o slugă a Sasului, în a cărui casă se află gura chioarcei, când acea slugă era în ceasul morții. El făcuse această descoperire din întâmplare, numai cu câteva zile înainte de a fi atins de boală, căutând o tainiță pentru a ascunde niște lucruri furate dela stăpân. Iar eu, înțelegând tot folosul ce-l putem trage de aici, pentru a mă încredința mai bine, am vârât vremelnic pe un credincios slugă la acel Sas și el, într’o noapte, o izbutit să meargă prin acel drum sub pământ, dela casa Sasului până la Cetate, întorcându-se teafăr înapoi și putând, prin ajutorul a două răsuflători, să însamne pe unde trece drumul.

Păruitele Isaia mai începu să ceară din nou, lui Mihu, samă despre osăbite însărcinări ce-i dăduse, întrerumpându-se din când în când pentru a pune pe Ștefan în cunoștința mai multor amărunte privind lucrarea lor.

Soarele era aproape de asfințit când Stroici părăsi peștera spre a se întoarce la Cetate; plecarea lor fusese hotărîtă pentru a doua zi de dimineață.

Când Ștefan ajunse Ia Cetate, Părintele Anselm și cu Cavalerul Urlich sosise. Ei auziră cu mierare hotărârea luată de paspele lor și se încercară în zadar să-l înduplece să mai ștee vr o câteva zile, arătându-i temerile ce aveau\ ca rănile lui, încă, rău vindecate, să nu se deschidă din nou în cursul călătoriei. Ștefan limulțămi pentru prietenia ce-i o aratau; dar ramase neschimbat în hotărîrea lui.

Insă văzându-se din nou cuprins de un dor nebun de a mai vedea odată pe Maria, rugă pe Părintele Anselm să-i spue că pleacă în zori de ziuă și dorește s’o vadă în acea sară, spre a-și lua ziua bună dela dânsa și a-i mulțămi pentru toate bunătățile ei.

După o zabavă destul de lungă minoritul se întoarse cu Maria. Fața ei era mai albă decât de obiceiu.

— Am auzit că ne părăsești, zise ca, și lui Ștefan i se păru că glasul ei atât de dulce tremură, și mi-o părut rău, căci mă tem ca osteneala drumului să-ți facă rău. Trebuie oare numai decât să pleci?

— Fii încredințată, doamnă, răspunse Ștefan, că numai temeiuri din cele mai vajnice pot să mă facă să părăsesc mai curând decât credeam această casă, unde am fost primit cu atâta bunătate și unde am petrecut ceasuri ce nu le voiu uita niciodată.

Apoi, după ce îi mulțămi de îngrijire și ospatare, își luă ziua bună dela dansa.

Nu-și putea sătura ochii privind-o cât vorbea cu ea, iar când luă mâna ei întinsă și se plecă s’o sărute, i se păru că este pe cate de a părăsi lumina zilei și a se cufunda în întunerec.

— Rămâi sănătos! Să te ajute Dumnezeu!

Cu aceste cuvinte Maria părăsi odaia.

A doua zi Ștefan, după ce îmbrățoșă pe Părintele Anselm și pe Cavalerul Urlich, încălecă pe murgul voinic ce i-l trimisese Părintele Isaia prin Onea. Ochii lui se îndreptară înspre fereasta Măriei; i se păru că, pentru o clipă, perdeaua este ridicată într’o parte și că doi ochi de nespusă dulceață îndreaptă razele lor spre dânsul.

XVIII.
Părintele Isaia povestește ce a făcut la Țarigrad și la Roma.

Isaia și cu Mihu așteptau pe Ștefan în marginea dela deal a orașului. Cu dânșii erau Onea și încă două slugi voinice.

Ei apucară pe Ozana în jos. La prânzul cel mic trebuiau să ajungă în Cristești unde erau să se oprească câteva ceasuri, căci Părintele și Mihu, își dăduse întâlnire cu Petrea Cărăbuș la casa lui moș Marin. Lipsa lor din Moldova având să fie prelungită, era de neaparată trebuință ca ei să se sfătuiască cu dânsul, ca unul ce era să înlocuiască în acel răstimp pe căpitan în povățuirea cetașilor lor.

Când ajunseră la casa moșneagului, acesta lipsea de două zile, și baba, ramasă singură, era foarte îngrijită, căci unchieșul îi spusese la plecare că se va întoarce a doua zi, de dimineață, și acuma, după douăzeci și patru de ceasuri de așteptare, nu primise încă nici o veste dela el.

Călătorii, fiind hotărîți de mai înainte să se oprească în Cristești pănă după amiază, nu se îngrijiră de feliu de neființa prelungită a moșneagului. Ei mângâieră pe babă zicându-i că Moș Marin este om prea cuminte pentru ca să se fi vârît în vr’o primejdie, dar că el se va fi întârziet la casa vr’o unui prieten și trebuie să sosască dintr’un ceas într’altul.

Bătrâna, fiind înștiințată însă de cu noapte de sosirea oaspeților, li pregătise prânzul.

Văzând că ceasurile sunt înaintate, iar nici Petrea Cărăbuș nici Marin nu se arată, calatorii se puseră la masă și făcură cinste borșului de puiu și plăcintelor de brânză, pregătite de gospodină.

După masă se apucară de vorbă și Ștefan, mierat de înțălepciunea și de învățătura carere ieșeau din toate cuvintele călugărului, îl întrebă:

—lartă-mă, Părinte, dacă îți pun această întrebare, dar tare aș dori să știu unde ți-ai însușit o învățătură din nenorocire atât de neobicinuită la preuții și călugării noștri?

— învățătura mea, răspunse călugărul, este foarte mică față de acea a multor mireni și preuți din apus. De mic copil mi-o plăcut să învăț și am avut norocul să-mi pot astâmpăra setea de carte la cel mai mare izvor de învățătură ce-l are creștinătatea.

— Ai fost la Kiov? mai întrebă Ștefan.

— Am fost la Kiov și la Țarigrad, dar învățătura ce o poți culege în aceste două orașe este mică pe lângă acea de care poți avea parte la Roma.

— Ai fost la Roma? strigă Ștefan uimit, o! dacă nu-ți este cu supărare, povestește-ni prin ce împrejurări ai ajuns tocmai acolo.

— Precum v’am spus, zise călugărul după oareșicare tăcere, de mic mi-o plăcut cartea. Tatăl meu, urmașul scapatat al unor cneji vestiți, era preut. Văzând pe de o parte setea meade carte și pe de alta slăbiciunea trupului meu, mă pregătise din capul locului pentru tagma bisericească. Ramas de tânăr orfan de tată și de mamă, eram hotărît să-i urmez dorințele. Mă pregăteam să mă duc la Halici pentru a dobândi hirotonia de diacon dela vlădica din acel oraș, cu gândul de a mă întoarce îndată spre a mă așaza în satul în care mă născusem.

O... nenorocire, zdrobindu-mi toate visurile și făcând ca priveliștea locurilor pe care trăisem și care pănă atunci îmi păruse un raiu, să se schimbe pentru mine în lacaș de chin și de durere nespusă, le-am părăsit pentru totdeauna și, în loc de a merge la Halici, m’am îndrepta spre Kiov cu hotărâre de a mă călugări. La Kiov am intrat în mănăstirea Lavrei celei mici, unde, după o ucenecie de un an, m’am făcut ieromonah.

Tocmai atunci mitropolitul Mihail al Kievului se silea s’aducă o apropiere între biserica dela Răsărit și acea dela Apus. Încercările lui, bine văzute de unii din călugări, găsau înalții o împotrivire învierșunată. Mă aflam printre cei dintâi, căci dela început mă încredințasem ca desbinarea din biserica creștină puteasă fie numai spre paguba întregii creștinătăți. Mi se părea că deosebirile de păreri asupra înțălesului tainelor erau mai ales roada încăpățânării unora și a nemăsuratelor pofte de putere a altora.

Sfaturile noastre în mănăstire erau mai ales asupra acestor mari întrebări; ele adesa se schimbau în sfezi aprinse. Setos de a pătrunde la adevăr, cetisem nu numai toate cărțile aflate în mănăstirea noastră, dar și cele împrăștiete prin celelalte biserici și mănăstiri din Kiov.

Cu cât ceteam mai mult cu atâta mi se tulbura mintea mai tare. Adevărul însă, cel atat de dorit, rămânea tot atât de depărtat de mine, îndoiala în loc de a se micșora creștea.

Nu înțelegeam acuma cum fruntașii bisericii creștine puteau să se sfâșie cu atâta turbare asupra înțălesului întunecat al unor cuvinte ale căror tălmăcire, sau într’un chip, sau într’altul, nu putea s’aducă nici o umbră de tulburare miezului binefăcătoarei și mântuitoarei învățături a lui Hristos.

Cărțile noastre erau, aproape toate, cărți grecești sau tălmăciri rusești a scrisurilor părinților bisericii din Țarigrad și din țările grecești. învățasem grecește spre a le putea ceti în limba lor și a mă putea încredința, prin mine însumi, de adevăratul înțăles al cuvintelor. Crezând că voiu găsi la Țarigrad și cărți mai multe și dascali mai luminați, trei ani după sosirea mea în Kiov, m’am folosit de mergerea în orașul împărătesc a unui arhiereu rusesc pentru a-l însoți.

In Țarigrad am găsit într’adevăr o nemărginită comoară de cărți și de dăscăli, ale căror dibăcie în mânuirea cuvântului și a condeiului mă umpleau de mierare. Dar, ca și la Kiov, toate vorbele, toate cuvintele lor purtau numai asupra înțălesului unor cuvinte. Deși ceteam cu sârguință toate scrisurile grecești și ascultam cu cea mai deosebită bagare de samă cuvintele fruntașilor bisericii, lumina tot nu se făcea în mintea mea. Iar priveliștea ce mi-o arata clerul grecesc îmi umplu în curând inima de scârbă. Acest cler era fără de samă mai învățat decât acel rusesc, dar lăcomia, desfrâul și vicleșugul îl rodeau pănă la măduvă.

Poporul în mijlocul căruia trăiam era plin de înțălepciune vioaie, învățat, priceput la toate, dar stricat cu desăvârșire, mișăl și neputincios. Mă mieră faptul că ei, Grecii, vorbind numai grecește, își ziceau Romani când, în tot Țarigradul, nu găseai nimica viu sămănând a Roman, numai lucrările urieșe făcute de dânșii și lasate de Greci să se dărâme și să se prăbusască sub povara veacurilor. Vorbeau necontenit de Roma; cuvintele lor, însă, erau, numai cuvinte de ură și de hulă. Mi se păru în curând că acea ură și acea hulă ascundeau numai o teamă nespusă de puterea Romei și o ciudă cum o resimte adesa o ființă slabă când se gândește la alta, falnică și puternică.

După o șădere de doi ani în Țarigrad, simțindu-mă mai nedumerit, mai setos de a ști decât în ceasul sosirii mele, am plecat la Roma.

Îndată ce am pus piciorul într însă mi-am dat samă că intru, nu numai în altă biserică dar chiar în altă lume. In locul anarhiei din biserica răsăriteană, unde fiecare patriarh dă poporului său o îndreptare deosebită, unde patimile fiecăruia din ei sfâșie biserica în orice ceas, la Roma un singur poroncitor ține în manile lui frâele întregului sobor. Când acel unul poroncește toți s’închină, ascultă și tac.

Aici am găsit o învățătură cu mult mai înaltă, cu mult mai temeinică și o nemărginită comoară de cărți. M’am pus pe lucru cu însuflețire: toată ziua și o bună parte din noapte mi se trecea cetind sau ascultând învățătura dascălilor. Erau tagme întregi de călugări a căror menire era numai știința. Învațau în tot cursul vieții fără a obosi vr’odată. Fruntașii erau cei mai învațați dintr’înșii, care-și împărțeau celorlalți știința prin graiu și prin scris. Toată viața era jertfită pentru fala și mărirea bisericii, fără ca vr’unul să aibă în vedere un folos pentru sine.

Dar în scurt timp eram în stare să mă încredințez că acești adevarați ucenici ai lui Hristos alcătuiau numai o parte nemărginit de mică față cu obștia preuțimii papistașe și că, afară de acea pătură subțire, ea este supusă acelorași patimi care necinstesc pe acea din Răsărit: lăcomia, vicleșugul, desfrâul. Aceste apucături însă se dădeau pe față numai încât privea purtarea lor în lume, dar nu aveau nici o înrâurire asupra treburilor bisericii în de obște, căci aici poroncile Papei erau pretutindeni urmate cu o supunere oarbă, cu ascultare desăvârșită.

Frumoase erau cuvintele cărților și a dascalilor din Roma, totuși nu au fost în stare să-mi curme nedumerirea. Atâția ani petrecuți în căutarea adevărului au întărit numai în mine credința ce o capatasem dela început că biserica creștină, ruptă în două, se ceartă asupra unor cuvinte seci, asupra unor lucruri de care Hristos nu o vorbit niciodată. Și în această vreme,ea lasa cu totul în părăsire nemuritoarele lui povețe, de un înțăles atât de ușor. Am ajuns chiar, la urmă, să fiu încredințat că tălmăcirea dată de cătră catolici acelor cuvinte a părinților bisericii, din care isvorâse cearta, este mai încurcată și mai grea de înțăles pentru mintea omenească decât acea dată de biserica Răsăritului. Râvna de a pătrunde adevărul care trăise în mine pănă atunci, începu să slăbească, căci pierdusem orice nădejde să pot odată pătrunde pănă la acel adevăr. Dar setea de a învața crescu; numai ea se îndreptă pe alt drum.

Dela sosirea mea în Roma rămăsesem uimit de rămășițile urieșelor clădiri ale Romanilor, ele făcuse o puternică întipărire asupra inimii și a minții mele. Le cercetam necontenit; rămâneam ceasuri întregi privindu-le, pironit în fața lor de o putere ce nu mi-o puteam tălmăci.

Părăsind cu încetul cărțile bisericești și cuvântările din amvon, am început să răsfoesc izvoarele vechilor scriitori latini ale căror limbă o știam bine. Am început să cetesc isprăvile acelui popor urieș, pornit dintr o așazare de bejănari, care întemeind întăiu un oraș și-a croit pe urmă un petec de țară apoi, cu încetul. a supus Italia întreagă și, în cursul vremurilor, o cucerit lumea toată, făcând-o să trăiască fericită și înfloritoare sub legile lui.

In curând mi-am dat samă că pârghiile cu ajutorul cărora Romanii izbutise să ajungă dela așa micime la atâta mărime, fusese mândria și mărimea nemărginită de neam, supunerea oarbă la lege și jertfirea fără preget a fiecaruia pentru binele obștiei.

Și nu mă puteam împiedeca să fac o asamanare între împărăția vechei Rome și puterea Romei papistașe de astăzi. Roma veche domnise asupra lumii prin puterea armelor, pusese sub jug mai toate popoarele, iar craii acelora care nu fusese de tot supuse se închinau la cuvintele venite dela orașul cel vestit și se grăbeau să îndeplinească poroncile primite dela el. Când, la un asămenea craiu sosea vr’o solie, vr’un legat cum se zicea pe atunci, dela Roma, acel craiu îl primea cu fruntea plecată și îl așaza în dreapta lui. Astfeliu, astăzi, când merge un legat al Papei la vr’un craiu creștin, craiul își pleacă fruntea înaintea solului Romei și se închină la cererile lui. S au văzut crai și chiar imparați, oamenig roaznici, trufași, puternici, care îndrăznise să înfrunte pe Papa, să nu vree să asculte poroncile sale, chiar să pornească cu oaste asupra lui. Dar toți acești cutezători, fără deosebire,s’au văzut siliți să-i ceară iertare, în genunchi, desculți și cu capul acoperit de cenușă. Și eu vedeam în această Romă nouă, atât de puternică și ea, deși de o putere deosebită de acea a Romei vechi, urmașa, moștenitoarea ei firească. Vedeam în acel oraș un lăcaș ursit de pronia dumnezeiască să fie pururea scaunul puterii celei mai de căpetenie pe pământ! Mijloacelecare adusese pe Roma veche la stăpânirea lumii toate prin puterea armelor, supunerea la legi, ascultarea oarbă cătră cei mai mari, jertfirea fiecăruia pentru binele obștesc, erau mijloacele întrebuințate și astăzi de Roma nouă pentru lățirea și întinderea stăpânirii Papei asupra întregii lumi catolice, nu prin arme ci prin cuvânt.

Zece ani cercetat-am izvoadele vechi latinești, zece ani hrănitu-m’am cu amintirile Poporului Craiu. Am învațat pe de rost șirul minunatelor fapte războinice împlinite de brațele Romanilor. Mi-am întipărit în ochi chipul lucrărilor mărețe cu care au împodobit scaunul lor. Am căutat să mă pătrund de înțălesul legiuirilor înțălepte ieșite din mințile lor.

Un fior îmi scutura tot trupul, dela creștet pănă la talpă, când îmi ziceam că acei Romani, acei stăpâni ai lumii erau strămoșii noștri: cănoi sântem carne din carnea lor, sânge din sângele lor, moștenitorii adevarați ai Poporului Craiu. Apoi îndată mă apuca o nemărginită jale când gândeam la starea de înjosire în care zăceau urmașii stăpânilor lumii. Nu mai era clipă de odihnă în care aceste simțiri să nu-mi stăpânească și să nu-mi tulbure adânc inima și mintea. In mine domneau acum, atotputernice, iubirea și mândria de neam. Ele nu mă lasau să dorm noaptea în pace, nu mă îngăduiau să cetesc ziua în tihnă, înțăpându-mi necontenit inima cu gândul robiei rușinoase în care zace neamul din care am ieșit.

Atunci s’o născut în mine dorul de a-mi jertfi puterea, mintea, inima și viața pentru desrobirea și viața lui. Visasem odată să fiu un însamnat apostol, propovăduind pacea și unirea între biserici. Acuma eram stăpânit de dorul de a fi un apostol al neamului. S’o deșteptat în mine, o crescut și s’o înfipt în sufletul meu credința nestrămutată că neamul românesc străbate astăzi numai un șir de încercări însă, cu vremea, el este menit să iasă învingător dintr’însele și să se îndrepte cu pași răpezi spre falnica cale ce i-o fost trasă de strămoșii lui.

Această lucrare nu poate fi îndeplinită de o singură viață de om sau chiar într’un singur veac, de dânsa vor avea parte veacuri multe și rânduri nenumărate de vieți omenești. Eu nu mă simt vrednic să mulțămesc îndestul Domnului fiindcă m’a ales pe mine, nevrednicul, pentru a fi înainte mergătorul, întâiul propovăduitor al unei lucrări atât de falnice.

Mâna Atotputernicului o călăuzit pașii mei dela început. De scurtă vreme mă întorsesem în țară când am avut norocul să fac cunoștința lui Bogdan. Găsisem miezul împrejurul căruia era să înceapă lucrarea de deșteptare visată de mine în fața rămășițelor orașului vecinie. Țelul vieței mele îmi sta acuma lămurit înaintea ochilor. Intăiu închegarea puterilor române dintre munți, Nistru și Mare, într’un singur mănunchiu purtat de o mână puternică și pricepută, apoi, întărirea acestor puteri adunate.

M’ași simți fericit să văd întăia parte a acestei lucrări împlinită: voi, tinerilor, veți lucra pentru împlinirea părții a doua, celor ce se vor ivi pe viitor, urmașilor voștri, li vor cădea alte sarcini. Vor fi pentru acest neam zile de miere amestecate fără îndoiala cu zile amare dar, în sufletul meu, nestrămutată rămâne credința că, la urmă, el din toate încercările va ieși biruitor!

XIX.
Un călător greu de vămuit.

Cuvintele Părintelui Isaia erau atât de adânc simțite și atât de însuflețite încât ele făceau pe Ștefan și pe Mihu să simtă la auzul lor că li trece un fior dealungul spinării. Și ei aveau despre Romani numai științi foarte nelămurite. Deși erau departe de a putea înțălege simțirile care stăpâneau pe călugăr, totuși acesta știuse să stârnească într’nșii dorul de a ști mai mult și începură a-i pune feliu de feliu de întrebări asupra Romei și a Romanilor vechi și noi, la care Părintele răspundea cu o vădită plăcere.

In jacest chip ceasurile treceau, soarele era acuma jos și nu se arata nici Petrea Cărăbuș nici moș Marin.

Părintele și cu Mihu începură a bănui că poate să se fi ivit împrejurări făcând trebuitoare vr’o lovire din partea cetei lor. Această bănuială câștigă mai multă putere când, pe la toacă, văzură intrând! în curte două femei care începură să întrebe pe baba lui moș Marin dacă nu arc vr’o veste dela unchieș. Ele erau îngrijite, căci bărbații lor plecase odată cu dânsul, lăsând vorbă căor zăbăvi numai pănă a douazi.

Mihu ar fi dorit macar să afle încotro apucase ei spre a trimete pe Onea să-i urmărească pe la credincioșii din satele vecine, dar femeile nu-i puteau da nici o lămurire în această privință.

Ii mai liniștea însă faptul că în cele două nopți de mai nainte nu se văzuse nici un foc pe dealuri, ceea ce era o dovadă că dacă Cărăbuș, în cursul călătoriei ce o făcea la Suceava, pentru trebi de ale sale, găsise prilej nemerit pentru o lovire, această lovire nu putea să fie decât fără samă. Dar pe de altă parte întârzierea pusă de Cărăbuș la întâlnirea cu Părintele și cu Căpitanul, întâlnire despre care fusese vestit la vreme, nu putea să fie pusă decât pe sama unor temeiuri vajnice.

Noaptea venise acuma și Părintele, spre marea lui supărare, se hotărîse să rămâe peste noapte la Cristești, când un pas greoiu se auzi pe prispă, ușa se deschise și moș Marin intrăîn casă.

Unchieșul era galbăn la față, fără pălărie, cu hainele rupte și plin de sânge. La Vederea Părintelui și a Căpitanului rămase la ușă.

— De unde vii Marine, ce s’o întâmplat, întrebă călugărul nerăbdător și îngrijit, văzându-l în asemene stare.

Moș Marin, fără a răspunde, căzu pe lavița de lângă ușă cu un oftat greu.

\ — Ce este? ești rănit? s’o întâmplat vr’o nenorocire? mai întrebă Părintele.

Moșneagul se sculă de pe laviță, dar nu putu să se ție pe picioare și căzu din nou pe dânsa.

— lartă-mă, Părinte, dar nu pot sta în picioare din pricina unei lovituri de paloș ce am primit-o deasupra genunchiului. In fierbințeala cea dintăiu am putut veni pănă aici, dar numai eu știu cum. Acuma simt că mi se înțăpenește piciorul... mă simt slab de tot, și glasul i se muie.

Mihu și cu Părintele să răpeziră la dânsul, îl ridicară în brațe și-l întinseră pe pat. Baba și Onea fură chiemați, Marin fu desbracat: atunci se văzu că pe lângă mai multe tăeturi peumere și pe brațe, el primise, deasupra genunchiului drept, o lovitură de paloș adâncă șilungă care străbătuse prin came pănă la os. Rănile fură spalate și legate cu îngrijire, apoii se dădu moșneagului o oală cu vin.

Simțindu-se mai în putere, Marin spuse babei și lui Onea să iasă apoi, făcând sămn călugărului și lui Mihu, să se așăze lângă dânsul, iși începu povestirea.

— Alaltăieri, pe la amiază, un om din Oniceni mi-o adus vestea că Petrea Cărăbuș mă așteaptă în pădure, sub dealul Crucii, cu câți oameni voiu putea aduna. Am dat îndată de știre celor doi tovarăși ce-î avem aici apoi, plecând cu dânșii, am adunat în drum pe acei din alte cătune. Am strâns astfeliu zece inși și ne-am întâlnit cu Cărăbuș la locul hotărît, pe la asfințitul soarelui.

El mi-o povestit atunci că, pe când se învoi cea dela Suceava, i s’o dat de știre pe drum ca niște negustori din Cetatea Albă, venind cu blani și alte mărfuri din Țara Leșască, trecuse granița Moldovei. Ieșindu-li înainte Gheorghe Mânicuță cu șase oameni de ai noștri și cerându-li, în numele Păunașului, să plătească drepturile de vamă hotărîte de el, acei negustori s’au pus pe pricini și au sărit la ei. S’o încins o luptă în care o căzut Mânicuță cu încă unul de ai noștri, iar ceilalți cinci de abie au putut să scăpe din manile potrivnicilor.

Intâlnindu-se doi dintre dânșii cu Cărăbuș, i-au spus împrejurarea. Povesteau cu groază cănegustorii sunt numai trei, cu zece argați caremână caii de calare, dar că, împreună cu ei, seaflă un voinic cărunt, mai înalt și mai spătosdvcât Căpitanul, amarnic, ca un zmău. Ziceaucă de mâna acelui voinic o căzut Mânicuță șicelalalt tovarăș al lor, iar ei amândoi fuseserăniți tot de dânsul.

Cărăbuș avea și el cu dânsul zece oameni Și după ce ne-am sfătuit împreună, am hotărît să-i așteptăm în locul în care ne aflam. Pe acolo era și drumul, căci noi credeam că vor urma să vie pe valea Moldovei. Socoteam că vor sosi a doua zi, adică ieri, de dimineață. Insă ei nesosind pănă la prânz, Cărăbuș o trimes pe unul din tovarăși, calare, pentru ca să cercetezedacă nu-și vor fi cumva schimbat drumul.

Omul s’o întors pe la toacă, aducându-ni veste că negustorii cu pricina, după ce popă-sise toată ziua la Bogdănești, au lasat valea Moldovei și au apucat peste dealuri pentru a da în valea Siretiului.

Cum am auzit această veste am și pornit și, mergând toată noaptea, i-am ajuns de dimineață mai jos de Lespezi. Cărăbuș s’o ferit să-i lovească în loc deschis dar, urmărindu-i de departe, când i-am văzut că intră în pădurea de sub dealul Ruginii, am făcut un încunjur ca să li eșim înainte.

Erau de toate zece cară mari, înhămate cu câte șase cai. Lângă ele mergeau patru călăreți printre care se deosebea de departe, căci îi întrecea cu umorile și cu capul, voinicul despre care ni se povestise.

Câte opt din noi s’au înșirat din fiecare parte a drumului, iar Petrea cu mine și cu alți patru li-am eșit înainte și, la un sămn dat, cu toții ne-am răpezit asupra lor strigându-li să stee în numele Păunașului Codrilor.

Au oprit carăle pe loc, dar argații care mânau caii de călare au sărit îndată jos și, cu paloșele in mână, s’au aruncat asupra celor din noi care li veneau împotrivă. Iar voinicul celuri, urmat de ceilalți trei călăreți, au năvălit asupra noastră fără a zice macar un cuvânt. Multe lupte văzut-am, Căpitane, mulți viteji de toate neamurile cunoscut-am și de multe ori găsitu-m’am în fața unui paloș ascuțit purtat de un braț voinic, dar niciodată nu mi-o fost dat să văd paloș mânuit cu puterea și cu iuțala cu care era învârtit paloșul acelui voinic.

Petrea Cărăbuș nu-i copil și puțini au fost acei ce au ramas în viață după ce au încrucișat paloșul cu el, dar de astădată își găsise stăpânul. Voinicul se răpezi întăiu la dânsul și, în-tr’o clipă, am văzut pe tovarășul noștru zăcând la pământ cu pieptul străpuns.

— Cum? întrerupse Mihu, galbăn de mânie, Petrea Cărăbuș este ucis?

— Știu numai că l’am lasat zăcând într’un lac de sânge în mijlocul drumului. Doi de ai noștri care erau mai aproape s au aruncat vitejește asupra urieșului, dar el, prin două lovituri cumplite, i-o întins lăți, cu capetele spintecate. Vreu să mă arunc și eu atunci asupralui cu ghioaga, dar doi din călăreții care-l intovărășau mă grămădesc între dânșii și încep a mă pisa cu paloșele. M’am aparat cât am putut. Izbutisem să trântesc jos pe unu din ei și era să curm zilele celuilalt când cel căzut, ridicându-se în picioare, îmi trage deasupra genunchiului o lovitură cumplită care mă doboară la pământ. Potrivnicii mă lasă și se rapăd spre cară.

Eu mă scol și, uitându-mă împrejur, văd pe cei patru oameni care stătuse în drum cu Cărăbuș și cu mine zăcând morți iar, împrejurul carălor, o învălmășală mare. Urieșul cu toți tovarășii lui grămădise pe trei de ai noștri în mijlocul lor și-i măcelăreau rău. Ne mai văzând pe alți de ai noștri în picioare, am înțăles că au fost uciși sau puși pe fugă și văzând că numai este nimica de făcut, am intrat în pădure și, cu mare greu, am venit acasă, iar la intrarea în sat, m’am întâlnit cu Ion Neagu care se întorcea și el rănit. Era dintre acei care năvălise asupra argaților și mi-o spus că acei oameni numai argați nu puteau să fie ci oșteni deplini, foarte viteji și iscusiți în mânuirea armelor.

Unchieșul ostenit tăcu. Mihu ieși afară și se auziglasul lui poroncind lui Onea să-i pue șaua pe cal. Când se întoarse, călugărul care rămăsese gânditor, îl întrebă:

— Ce ai de gând să faci?

— Mă duc pe urma lor. Voiu ști eu să răsbun moartea lui Petrea și să-i silesc să plătească o vamă împătrită.

— Dar așa, șingur?

Știi bine că de multe ori am eșit singur înaintea negustorilor și că i-am vămuit în totdeauna fără ca ei macar să îndrăznească să mi se opue.

Călugărul clătină din cap.

— Știu, dar după câte am auzit, mi se pare că de astădată avem aface cu oameni pregătiți la o aparare învierșunată și duși de un ostaș de frunte.

— Dacă om lașa această ocară nerăsbunată, am pierde rodul celor de pe urmă trei ani de muncă și de primejdie. Știi bine că puterea noastră se datorește mai cu samă faptului, că pănă acuma n’am fost încă învinși niciodată, întemeindu-se astfel credința că nu putem fi biruiți, și că este zadarnic a ni sta împotrivă. De astăzi înainte această credință ar fi știrbită și ar merge tot micșorându-se, dacă ocara n’ar fi spalată. Potrivnicii noștri s’ar îmbarbata și îndrăzneala lor ar crește văzând că putem fi biruiți De acum înainte s’ar slăbi credința în atotputernicia Păunașului, însuși tovarășii noștri ar pierde încrederea într’înșii și la împrejurare n’ar mai arata aceiași îndrăzneală

— Așa este, răspunse călugărul liniștit. Sânt și eu de părere că aceasta înfrângere nu trebuiește lasată nerăzbunată cu nici un preț. Dar nu te gândești că dacă s’ar întâmpla să fii învins în lupta ce vrei s’o dai singur împotriva atâtor potrivnici voinici, faima că nsuși Păunașul Codrilor o fost în sfârșit biruit, lățindu-se în țară, ni-ar face și mai mult rău decât neizbânda unui namestnic al său.

— Dar atunci ce este de făcut? întrebă Mihu.

— Acești negustori mai au încă de străbătut un drum destul de lung pănă la ieșirea lor din țară. Avem vreme pănă atunci să adunăm destui oameni pentru a zădărnici orice împotrivire. Sămnele de foc se pot aprinde chiar în astă noapte și mâni, cel târziu poimâni, acei cutezători își vor primi pedeapsa lor.

Mihu nu răspunse, dar fruntea-i încrețită și ochii încruntați aratau destul că, deși recunoștea dreptatea vorbelor călugărului, vitejia lui nerăbdătoare cu greu se îndura să se supue lor.

— Dar unde să adunăm oamenii? întrebă el, în sfârșit, după o lungă tăcere.

— Negustorii mergând la Cetatea Albă, pot alege unul din cele trei drumuri următoare. Să ție tot valea Siretului, în jos, pănă la Dunăre, sau părăsind-o la Cozmești, să apuce drumul prin Tecuciu, Bârlad și valea Chinezei sau, în sfârșit dela Smirodava pot cârni spre stânga,trecând Siretul, iar de acolo să apuce spre Dunăre. Oricare din aceste drumuri ar alege, pe la Smirodava trebuie să treacă negreșit. Cred deci, că locul cel mai nemerit pentru a-i opri ar fi între Stețcani și Smirodava, pe lunca Siretiului, înainte de mâni sară negustorii nu pot să fie în Smirodova, popasul de noapte trebuie să-l facă în lunca Siretiului. Iar noi aprinzând focurile de pe acuma, putem aduna până mâni dimineață peste o sută de oameni de nădejde, față de care, oricât de voinici ar putea fi argații negustorilor și oșteanul care-i poartă, tot nu vor avea cum să ni stee împotrivă.

— Ai dreptate, zise Mihu, așa trebuie să facem. Dar pe mine mă ustură rău la inima faptul că nu sânt slobod, singur și fără a pierde o clipă, să răsbun moartea unui tovarăș credincios ca Petrea Cărăbuș. Dar, fie cum va fi, nu putem să lăsăm trupul lui în prada fiarelor. Vom trimete pe O nea să aprindă focuri în vârful Moțcăi, iar eu mă voiu duce dea dreptulla locul în care s’o dat lupta. In drum mă voiu opri la preutul din Pașcani, care este de ai noștri, îl voiu lua cu mine și vom astruca în luncă, creștinește, atât trupul lui Petrea cât și a celorlalți tovarăși căzuți.

— Nu vei merge singur, zise Ștefan, cu voia Părintelui, te voiu însoți și eu.

— Dar, de ce să rămân eu singur aici, zise

călugărul. Vin și eu.

Pregătirile de plecare fură făcute îndată și după ce moș Marin li desluși în hip amărunțit locul unde zăceau tovarășii or, își luară ziua bună și plecară.

Îndată ce ieșiră din sat, Onea se despărți de dânșii pentru a merge să aprindă focuri în vârful dealului Moțca, ridicătura cea mai înaltă din toată vecinătatea, după ce primi dela Mihu povățuire pentru numărul focurilor ce aveau să fie aprinse și chipul în care trebuiau așazate. Ceilalți urmară drumul spre Pașcani unde ajunseră pe la zece ceasuri din noapte, trăgând deadreptul la casa preutului. Descălecară și Mihu, după trei șuerături, bătu de patru ori ușor la ușă, apoi mai dădu un șuer lung. Ușa se deschise îndată și călătorii intrară în casă.

În tindă fură întâmpinați de preut, un om nalt și voinic, de vr’o patruzeci de ani, cu barba și pletele negre, care ținea o opaiță în mână. Departe de a arata vr’o mierare la vederea Căpitanului și a călugărului, îi primi cu cuvintelede:

— Bine ați venit! Vă așteptam.

Și-i duse în odaia din dreapta tindei, unde se vedeau dormind pe un pat, trei copii ai preutului, iar preuteasa, o femeie tânără și frumoasă, isprăvea să-și prindă fota.

Părintele Isaia, mierat, zise oaspelui său:

— Și de unde știai că avem să sosim?

— Eram încredințat că Căpitanul nu va întârzie să vie să răzbune pățania lui Petrea Cărăbuș, răspunse preutul.

- Bietul Petrea! zise Părintele Isaia. Noi am venit să te luăm ca să ni ajuți să-1 astrucăm creștinește, dar poate că nu ne-ai așteptat pentru..,.

— A-l îngropa? întrerupse preutul. Ferească Dumnezeu; doară datoria mea nu este să îngrop oameni vii.

— Cum? întrebară călugărul, Mihu și Ștefan într’un glas, Petrea trăește?

— Noi nădăjduim că va mai trăi ani îndelungați și că va face încă multe vitejii, răspunse preutul zâmbind.

— Dar ni s’o spus de cătră unul de ai noștri, om de toată încrederea, care o luat parte la luptă și abie o scapat dintr’însa rânit, că l-o lasat zăcând în drum, străpuns de o lovitură de paloș.

— O văzut moartea de-aproape, răspunse preutul, dar întâmplarea i-o scapat zilele. Rana nu-i este primejdioasă de loc. O împunsătură de paloș i-o străpuns partea stângă a pieptului, dar chiar la margine, și dacă o căzut jos,, pricina o fost puterea cumplită cu care o fost dată lovitura. Paloșul o intrat pănă la mâner și două coaste sunt zdrobite de lovitura mânerului. Omul care i-o dat-o trebuie să aibă o putere de urieș.

- Dar unde se află acuma Petrea?

- Aici la mine, în odaia cea mare unde doarme. De aceia v’am adus aici, lucru pentru care vă rog să mă iertați.

— Dar cunoștința și-o are?

— Deplină.

— Dar din oamenii ce erau cu dânsul o mai scapat vr’o unul.

— Eu am fost vestit de întâmplare de însuși negustorii cu care s’o întâmplat harța, când au trecut pe aici. Ei mi-au povestit că, fiind opriți în drum de niște hoți, i-au ucis pe toți afară de doi cari au fugit și alți doi ce-i duc legați de un car. Acei negustori s’au oprit aici numai puțin și au purces înainte, spre Smirotiava. Cu ei era un boier bătrân, având înfățoșară de viteaz mare și trup de urieș, iar argații lor purtau paloșe la brâu și samanau mai mult a ostași încercați decât a argați. Cum au plecat, am luat cu mine trei oameni credincioși și m’am dus pe drumul Lespezilor, prin luncă, pănă ce am dat de locul unde zăceau ai noștri, sub dealul Ruginii, și privirea era destul de jalnică.

Am găsit șapte-spre-zece trupuri, toate răci și ințăpenite. Le-am sapat răpede o groapă în care i-am astrucat pe toți, după ce am făcut prohodul pe scurt și în grabă. Când era să ne întorceam am auzit un cal nechezând și căutându-l și dând de el, am cunoscut roibul lui Petrea Cărăbuș. Era priponit într’un ochiu de poiană și lângă dânsul zăcea Petrea. El, după plecarea negustorilor, își venise în fire și se târîse cum putuse până la locul în care lasase calul iar ajuns acolo, îl apucase leșinul din nou. I-am legat rana cum am putut, apoi l’am suit pe cal și sprijinindu-l din fiecare parte, l’am adus aici de vr’o trei ceasuri. L’am culcat, i-am spalat rana încrcdințându-mă că nu este primejdioasă și i-am legat-o bine. Omul și-o venit în fire, o cerut puțină mâncare și ni-o povestit toată întâmplarea. Acuma doarme liniștit de vr’un ceas. Să n’aveți nici o grijă pentru el, căci cel mult peste zece zile va fi pe deplin îndreptat.

— Pe la ce vreme trecut-au negustorii pe aici și unde crezi că vor fi popăsit astă noapte? întrebă călugărul.

— Au plecat pe la toacă și, după cât spuneau, aveau de gând să facă popasul de noapte în Muncel, în luncă.

— Oare, după ce au fost loviți de două ori, nu se vor fi abătut ei dela drumul mare pentru a face popasul de noapte intr’un sat? mai întrebă Părintele.

— Nu, răspunse preutul, încă oameni așa de îndrăzneți n’am văzut. Voinicul cel bătrân, despre care v’am vorbit, zicea in gura mareea numai de un lucru ii pare rău Și anume că Păunașul Codrilor nu li-o ieșit singur înainte. Dar o adăugit că tot mai are nădejde că pănă va ieși din țară, îl va duce păcătul să încerce să-l oprească, dându-i astfeliu prilej să spânzure leșul lotrului de un copac la cea dintăiu răspântie, iar urechile tăiete are de gând să le țintuiască de o tăbliță ce o va pune la vama Bârladului, pentru a arata negustorilor că, de acum înainte, pot merge înainte în pace după trebile lor.

— Am să-i împlinesc dorința mai curând de cât crede, strigă atunci deodată Mihu care, nebun de mânie, să răpezi pe ușă afară. Părintele Isaia îl urmă în grabă, dar fără a ținea samă de cuvintele lui, Mihu își deslegă calul, se aruncă pe dânsul dându-i pinteni, sări cuel peste poarta ogrăzii preutului și se făcu nevăzut în întunerec, gonind spre Smirodova.

— Mare rău poate ieși din vorbele tale nesocotite, zise Isaia preutului când se întoarse în odaie, ajută-ni cel puțin să micșorăm primejdia.

— Sânt gata, zise preutul. Știi că sânt din suflet al vostru, n’am crezut că...

— Destule vorbe, îl întrerupse Isaia. Care este numărul oamenilor de încredere pe care ne putem bizui in acest sat?

— De toți sunt șase.

— Răpede-te calare pe la dânșii, scoală-i din somn, silește-i să încalece numai decât și grăbește cu ei, în fuga cailor, pe urma Căpitanului. Eu merg înainte să dee Dumnezeu să nu ajung prea târziu.

Preutul se grăbi să iasă.

— Nu vii cu mine, Jupâne Ștefane? întrebă călugărul pc Stroici care se uita și asculta în tăcere.

XX.
Tatăl și fiul.

In Ștefan Stroici se petrecea o luptă grea. Plecase dela Cetate hotârît să uite tot spre a se arata vrednic de încrederea lui Bogdan. Pe drum, cuvintele călugărului îi umpluse inima de râvnă și de însuflețire pentru lucrarea începută de el. Dar, dela sosirea lui moș Marin, tovărășia cu niște oamenni care ieșau la drum înaintea negustorilor pașnici spre a le cere niște dări ce numai voința lor le făcuse legiuite, jicnea adânc simțirile lui cavalerești. Deși încredințat că călugărul nu-i mințise când îi spuse că aceste dări nu erau luate de Păunașul Codrilor pentu dobânda lui ci pentru a mări mijloacele menite să înlesnească desrobirea neamului, totuși i se părea necinsteș pentru un cavaler și înjositor pentru pricina susținută de ei ca să lucreze în taină, dând lumii prilej să-i privească ca niște lotri. In inima lui nu putea să simtă decât aplecare pentru voinicul care aparase atât de vitejește pe negustori și-și zicea că tot astfeliu ar fi urmat și el de s ar fi aflat în locul lui.

Dar, pe de altă parte, nu putea să uite că era dc datoria lui să stee pe lângă acei cătră care îl trimesese Bogdan și, pe lângă că datora lui Mihu faptul că se afla în viață, se simțea atras de firea deschisă și vitează pănă la nebunie a acestuia. La întrebarea lui Isaia, Stroici răspunse deci fără a mai sta la îndoială:

— Sânt gata să te urmez oriunde.

Trecură prin sat în treapădul cel mare. Dar, după ce lasară după ei cele de pe urmă case, Isaia zise lui Ștefan:

— Am o presimțire rea, mă tem de o mare nenorocire! Să ne grăbim cât vom putea și, cu aceste cuvinte, dădu pinteni calului și o luă la goană, urmat deaproape de Ștefan și de cele două slugi.

Caii fiind de soiu, tineri și iuți, zburau ca vântul prin lunca Siretiului prin care trecea drumul mare spre Smirodava. Calea era pustie; din când în când norii groși care acopereau luna se răreau spre a se îndesa din nou în curând; în acele răstimpuri de lumină, călăreții noștri păreau niște năluci.

După o goană de vr’o trei sferturi de ceas, zăriră, în dreapta drumului, o lumină, și în curând se încredințară că ea vine dela un foc mare de otac iar, când se apropieră de ea, auziră zăngănit de arme și glasuri pline de mânie.

Părintele oprindu-și calul sări jos și alergă cât îl duceau picioarele spre locul de unde venea zgomotul, iar Ștefan care descălecase și el, se luă după dânsul cu paloșul în mână.

— Ha câne, zicea un glas puternic dar răgușit de mânie, tu crezi că te poți juca cu mine cum te joci cu slujitorii lui Vodă? Am să te învăț eu cum se poartă paloșul!

Ochii călugărului, deprinși cu întunericul, putură atunci să vadă pe Mihu stând față în fața cu un om de statură tot atât de înaltă ca și a lui, dar neasamanat mai spătos.

Paloșele lor încrucișate se despărțeau unul de altul numai spre a da niște lovituri pornite cu iuțala fulgerului, dar care totdeauna întâlneau fierul potrivnicului, iar din cumplitele lor ciocniri ieșea o ploaie de scânteie.

Tocmai atunci Mihu dădea o lovitură grozavă, fulgerătoare, la grumazul potrivnicului, dar paloșul acestuia îi întâlni fierul, îl înlătură cu putere și, dus de o mână care parea de oțel, i-ar fi străpuns fără îndoială pieptul dacă Păunașul Codrilor n’ar fi făcut o săritură înapoi.

- Era bine dată, strigă străinul, dar o cunoșteam de mult și ți-am aratat ce răspuns i se cuvine. Acuma să vedem de vei ști tu răspunsul ce se cade sa se dee la întrebarea ce ți-o voiu face și înaintă din nou asupra lui Mihu.

Tocmai atunci luna ieșea de sub nourul gros care o ascundea și, la lumina ei, călugărul văzu fața și chipul acelui care se lupta cu Păunașul Codrilor. Era o față frumoasă de voinic bătrân, cu ochii de vultur, cu părul cărunt și cu lungi musteți albite de vreme.

Haina îi era alcătuită dintr’un dolman de postav albastru, peste care purta o cămeșă de zale fără mâneci, strânsă de trup printr’o cingătoare de piele neagră, cusută cu flori de aur, dela care atârna teaca de oțel a paloșului. iar peste zale avea un conteș ușor de postav albastru, împodobit cu șireturi negre, cu mâneci largi deschise, care dela coate, atârnau drept în jos și era deschis la piept. Nădragii de postav albastru, asemenea împodobiți cu șiret negru, erau vârîți în ciubote de iuft roșu cu turetcile suflecate care se suiau pănă la genunchi. Pe cap purta o pălărie de pâslă neagră cu fundul nalt, împodobit cu ciapraz de fir și cu pană de vultur.

La vederea străinului un țipet ieși din pieptul lui Isaia și, fără a ține samă de paloșe, el se aruncă între cei doi potrivnici.

In numele Mântuitorului, stați! strigă el.

Mihu recunoscând glasul călugărului, făcu un pas înapoi.

- In lături, răcni străinul care în întunerec nu avusese timp să bage îndată de samă haina noului venit.

Tot odată, de pe împrejurul lor, ieșiră mai mulți oameni cu paloșe goale în mână.

Dar Isaia, scoțând răpede din sân o cruce cu chipul Mântuitorului răstignit pe dânsa, o întinse spre bătrân, zicând totodată cu un glas poroncitor:

— Toma Alimoș! Dacă crezi în acest sămn și dacă nu-ți este teamă de blăstămul ceriului, oprește-te!

Străinul, auzindu-se strigat pe nume, văzând crucea și băgând în sfârșit de samă haina călugărească, lăsă vârful paloșului în jos, iar oamenii înarmați care-i înconjurase, se opriră pe loc.

— Și cine ești, tu, Părinte, care iei apararea unui lotru de pe drumul mare și vrei să-l scăpi de pedeapsa ce i se cuvine?

— Un smerit rugător al lui Dumnezeu, răspunse călugărul, Isaia, ieremonah dela Neamțu.

La auzul acestui nume, mierarea cea mai vie se zugrăvi pe fața lui Toma Alimoș. Înfățoșară semeață a oșteanului se schimbă ca prin farmec și, închinându-se înaintea călugărului, zise:

— Mă bucur că fac în sfârșit, cunoștința unui om pe care de mult donam să-l cunosc și stau cu totul la poroncile Cuvioșiei Tale.

— Atunci, zise călugărul, dă-mi voie, nu să-ți dau o poroncă ci să-ți fac o rugăminte: pune paloșul în teacă și spune tovarășilor să-ți urmeze și ei pilda.

Toma puse îndată fierul în teacă, ceia ce făcură atât tovarășii lui cât și Mihu.

— Acuma, zise Părintele, te rog să vii cu mine la oareșicare depărtare, căci am să-ți fac o destăinuire care este menită numai pentru tine.

— Sânt gata răspunse Alimoș, dar n ași voi ca în vremea în care vom vorbi împreună să-mi scape puiul de uliu care o avut cutezanța să mă trezască. din somn și, mărturisind singur că este căpitan de lotri, o îndrăznit să mă chieme la luptă.

In Mihu, din clipa în care Părintele rostise numele potrivnicului său, se făcuse o schimbare desăvârșită. Toată mânia, tot dorul de a răsbuna atât pe tovarășii săi uciși cât și știrbirea renumelui său, căzuse. Ele făcuse loc mierării amestecată cu mândrie și cu un soiu de spaimă, dacă acea simțire putea să aibă ființă in inima lui Mihu, văzând că încrucișase fierul cu acel oștean ale cărui vitejii, cântate de o lume întreagă, samanau cu minunile din povești și care totodată, era unul din sprijinii cei mai puternici ai neamului românesc. Se simțea atras cătră el de un farmec netălmăcit și nu-și putea sătura ochii privind la acea înfățoșare în care cinstea, frumuseța, puterea și bărbăția se întreceau una pe alta. Simția că intre dânșii lupta de acum înainte era cu neputința.

Când auzi ieșind din gura lui Alimoș cuvintele batjocuritoare1 pentru el, iuțimea firii îl făcu să s’înroșască și s’apuce mânerul paloșului dar, stapânindu-se îndată, zise închinându-se înaintea viteazului că în curând va fi și un prieten al tău, se grăbi să răspundă călugărul, iar încât privește pePăunașul Codrilor, îți dau chezășie că nu seJva mișca din locul său pănă ce nu te vei întoarce.

— Fii pe pace Jupâne, cinstea de a mai încrucișa paloșul cu Toma Alimoș este destul de mare pentru mine; ca să aștept cu nerăbdare pană ce vei binevoi să mă cinstești din nou, dacă vei crede că este cu cale.

— Puiul de uliu are gură de aur și știe să se poarte ca un curtean, răspunse Alimoș, care la rândul său nu se putea împiedeca să privească cu plăcere înfățoșarea frumoasă și voinică a tânărului său potrivnic - pacat numai că și-a ales o meserie atât de scârboasă. Voiu primi chezășia părintelui, dar cine-i celalat, strigă el, deodată, zărind pe Ștefan care rămăsese până atunci nebăgat în seamă.

- Este un prieten al nostru și nu mă îndoiesc că în curând va fi și un prieten al tău, se grăbi să răspundă călugărul, iar încât privește pe Păunașul Codrilor, îți dau chezăție că nu se va mișca din locul său până ce nu te vei întoarce.

Toma Alimoș, după ce zise câteva cuvinte la urechia unuia din tovarășii săi, se întoarse cătră călugăr și spuindu-i că este gata să-l urmeze, amândoi se depărtară. Iar Mihu se așăză jos lângă foc, Stroici luă loc lângă dânsul și tovarășii lui Alimoș se așazară și ei la oareșicare depărtare de tineri. In dosul lui Mihu și al lui Ștefan erau slugile cu caii.

Când călugărul se văzu la o depărtare de cinci-spre-zece stânjăni de foc, se opri, și ui-tândiise împreujrul lui, văzu la lumina lunii,care acuma ieșise cu desăvârșire de sub nouri,un plop trântit la pământ. Merse de se puse pe el și făcu sămn lui Toma să iee loc lângă dânsul.

Isaia ramase câtăva vreme fără a vorbi. Parca sub stăpânirea unei mișcări adânci și trupul îi era scuturat de un tremur. După ce se reculese câtva, începu să vorbească.

— De trei ani de când lucrăm împreună, nu ni-o fost dat să dăm ochi unul cu altul. Hotărîri vajnice au fost luate de noi fără ca să ne fi consfătuit altfeliu decât prin ajutorul unor credincioși. Doream să te văd, doream să vorbesc cu tine, însă îți mărturisesc că nu mă gândeam la această întâlnire fără o teamă ascunsă.

— Dar pentru ce, întrebă Toma Alimoș mierat, nu înțăleg...

— Ai să înțălegi în curând. îmi dai voie să-ți fac o povestire din cele mai jalnice? Te rog ascultă-mă cu rabdare.

Sunt douăzeci și cinci de ani de când trăia sat, în jos de Bârlad, un tânăr, orfan și de mamă. El se scobora din neam fără a fi bogat nu era lipsit de mijloace. Bunul său fusese cneaz peste satul întreg și avusese patru copii, dar tânărul despre care vorbesc fiind singur la părinți, rămăsese stăpân pe a patra parte din sat.

Tatăl său fusese preut și el. Fiind slab de trup și de fire pașnică, învățase carte de tânăr, căci se pregătea să intre și el în tagma preuțască învățătura și-o primise într’un sat megieș, dela un preut prieten cu tată-sau, în casa căruia fusese luat după moartea părinților.

Acel preut avea o fată frumoasă, bună și blândă. Trăind lângă dânsa, văzând-o în fiecare ceas, tânărul se văzu cuprins de o dragoste nebună. Ea, din partea ei, își închipuia că îl iubia. Tatăl fetei se învoi cu bucurie la căsătoria lor. Se hotărî ca tânărul să meargă la Halici spre a dobândi treapta de diacon și apoi să se întoarcă spre a se căsători. Dar preutul, tatăl fetei, muri fără de veste și judecăți neașteptate cu neamurile întârzieră plecarea tânărului la Halici.

Tocmai atunci sosi în vecinătate, la un sat al său, un boier bogat, tânăr încă dar vestitatât prin faima unor vitejii nemaipomenite, săvârșite în războaie cu feliude feliu de neamuri,cât și prin frumuseța strălucită a chipului său. Fata preutului, logodnica tânărului despre care am vorbit și acest voinic, se văzură din întâmplare. El fu cuprins de pofta ei, iar ea uită totul pentru dânsul. Și cum era să nu uite pe logodnicul ei, pe tânărul sârbed, urât, sfiicios, neînsamnat și să nu i se fi umplut ochii la vederea voinicului vestit, îndrăzneț, frumos ca unsoare, puternic ca un zmău, ale cărui fapte minunate erau povestite în sările de iarnă, pe la șăzători. Logodnicul fu uitat, iubirea lui, curată ca rugăciunea, fu disprețuită și fata căzu pradă cu sufletul și cu trupul, patimii voinicului.

Aici glasul călugărului care, de o bucată de vreme, se făcea din ce în ce mai răgușit, se opricu totul, iar Alimoș a cărui bagare de samă creștea mereu, îl întrebă cu un tremur în glasul său:

— Cum se numea fata?

Dar călugărul, fără a răspunde, urmă:

— Bietul tânăr, înștiințat de nenorocirea lui prin șoaptele și șăgile oamenilor, nici nu se gândi să intre în luptă cu voinicul. Știa de mai înainte că nu va putea să iasă decât cu rușine și cu mai multă durere dintr’însa. Indura în tăcere chinurile cele mai grozave. După trei luni de dragoste un războiu neprevăzut despărți pevoinic de iubita lui. Lumea începu să răsune iar de minunile săvârșite de el, dar lunile trecură și fata, care avea să fie mamă, nu mai primia nici o veste dela iubitul ei. Logodnicul părăsit își mântuise judecățile în acest răstimp și era gata să plece la Halici. In ajunul plecării însă, împins de un dor nebun, merse in satul vecin cu gândul ca macar să-și sature ochii și să-și amărască inima încă odată cu privirea acelei ce fusese și era încă pentru dânsul ființa cea mai scumpă de pe lume.

Era noapte, o noapte senină și luminoasă de vară. Trecând pe dinaintea grădinii fetei, mușcat de dorul de a mai revedea locul unde petrecuse odinioară ceasuri atât de fericite, sări peste gard.

Deabie făcusem câțiva pași când m am gasit deodată în fața ei. Am ramas încremenit privind-o: era atât de schimbată! Zărindu-mă,de mierare și de spaimă era să cadă daca nu m’aș fi grăbit s’o cuprind in brațe. Am ramas astfeliu o clipă, fără a putea scoate macar o vorbă când, deodată, auzim gardul trosnind și dinaintea noastră apare voinicul iubit de Ancuța...

— Ancuța, Strigă Toma Alimoș ridicându-se înpicioare, galbăn și cuprins de o tulburare cumplită, o, atunci ești Niță Hâncu!

— Taci și ascultă pană la sfârșit, zise călugărul și, cu o putere uimitoare într’o ființă atât de sârbedă, îl sili să se așăze din nou lângă el. Apoi urmă:

— Ancuța se zmulse din brațele mele și, cu un strigat de bucurie nebună, voi să s’arunce pe pieptul lui, dar el, dând-o la o parte, grămădi asupră-i cuvinte de mânie și de ocară, numind-o muiere fără credință și lipsită de rușine. Ea, cuprinsă de spaimă, nu avu glas să se apere,iar când eu am deschis gura spre a mărturisi nevinovăția Ancuței, el o scos paloșul și s’o năpustit asupra mea. Nu m’am mișcat din loc, așteptând lovitura, dar, când paloșul era să se scoboare asupra capului meu, se vede că el și-o schimbat gândul și nu m’o găsit vrednic de răiușul paloșului, căci m’o lovit în față cu mânerul, întinzându-mă la pământ fără cunoștință.

Când, după o bucată de vreme, mi-am venit în cunoștință, am auzit un vaier lângă mine: Ancuța se trudea în durerile facerii. Târându-mă amețit pănă la casă, am chiemat-o pe mama ei și pe femeile din vecinătate.

Dar toate îngrijirile au fost zadarnice, Ancuța o murit în acea noapte, dând naștere unui prunc, iar cel din urmă cuvânt ce l-o rostit o fost numele acelui pentru iubirea căruia jertfise și cinste și viață.

Călugărul tăcu. Toma Alimoș care numai cu greu își putuse pănă atunci stăpâni mișcarea, se sculă în picioare și cu un glas răgușit, zise:

— Jură-mi că Ancuța era nevinovată și că ea nu-și calcase credința cătră mine.

Călugărul se sculă și el; o privire de dispreț, un fulger ieși din ochii lui.

— Ai cunoscut pe Ancuța, ai fost iubit de dânsa și cutezi să te îndoiești de curățenia sufletului ei? zise el cu mânie. O, cât, de nevrednic fost-ai de iubirea ei! Ascultă! Pe haina ce o port, pe cruce, pe nădejdea ce o pun în ispășirea sufletului meu de pacate, pe credința ce o am în mântuirea neamului nostru: îți jur că Ancuța te-o iubit numai pe tine și că ți-o fost credincioasă pănă la cea din urmă a ei suflare.

Toma Alimoș, cuprins de o nemărginită mâhnire și de o adâncă remușcare ramase în tăcere.

Dar călugărul urmă:

- Și această ființă care trăia numai pentru care de dragul tău jertfise cinstea ei de fecioară, ai părăsit-o fără cuget după ce ți-ai săturat pofta de frumuseța ei!

— O nu, strigă Toma Alimoș, am fost vinovat când m’am îndoit de credința, ei dar, pănă atunci nici nu-mi trecuse prin gând s’o părăsesc. Silit să mă despart de ea pentru a mă duce la oaste, am avut nenorocirea să cad în rooia dușmanilor și, când prin minune am scapat, am venit intins la dânsa, neodihnindu-mă nici zi nici noapte, arzând de dorul s’o revăd. Când am ajuns te-am văzut sărind peste gard; când te-am urmat și am găsit’o în brațele tale, am crezut-o vinovată. Dar mă jur, pe cinstea mea, pe paloșul meu, pe numele nepatat purtat de strămoșii mei, că venisem nerăbdător și hotărît să fac dintr’însa, chiar a doua zi, soția legiuită a vieții mele.

Călugărul la rândul lui asculta în tăcere, uimit.

După oareși care tăcere, Toma întrebă:

— Dar pruncul ce s’o făcut? Trăiește?

— Trăiește, răspunse călugărul.

— Trăiește! strigă bucuros Toma Alimoș. Unde-i? Cine-i?

— Este vrednicul fiu al părintelui său, este voinicul cu care te luptai adinioarea, când v’am despărțit.

Toma Alimoș' rămase ca amețit, apoi, sculându-se în picioare zise, cu glasul răgușit de mânie:

— Un lotrul Jiul lui Toma Alimoș și a îngerului care se numea Ancuța, un lotru ce iesă la drumul mare! Ah! mare caznă mi se cuvenea,dar aceasta, calugăre, este prea mare! Răsbunarea ce ai luat-o pentru răul ce ți Fam putut face întrece ori ce măsură și scoțând paloșul îl ridică cu mânie deasupra capului lui Isaia.

Dar acesta nici nu se mișcă din loc uitându-se țintă în faja uriașului turbat. Ochii lui Toma întâlnind această privire liniștită și pătrunzătoare, fură supuși, ca farmacați de dânsa. Mâna lui scăpă paloșul amerințător și ramase în fața călugărului nemișcat și fără voință.

— Mi-ai sfășiet inima în bucăți, urmă Isaia cu un glas liniștit, ai zdrobit fericirea tinereții mele,ai învăluit viața mea întreagă în durere și în jale. Ași fi fost în drept să mă răsbun asupra ta și poate că, de mi-ar fi fost atunci cu putință, m’ași fi răsbunat. Dar cum crezi, nenorocitule, că m’ași fi răsbunat asupra copilului Ancuței, cum crezi că ași fi dus pe calea pieirii și a necinstei fruptul ieșit dintr’însa, sângele ei? Nu, să nu-ți fie rușine de fiul tău, orice păruite s’ar putea făli cu asemene fecior.

— Un lotru! întrerupse Alimoș cu amărăciune. ;

— Un oștean! răspunse Isaia cu mândrie. Un oștean viteaz, cu braț de fier, cu minte aleasă și ageră, cu inimă mare, curată, cinstită! Toma Alimoș, fiul tău nu este ce samănă, el nu este căpitan de haiduci ci căpitan de oaste!

O oaste care iesă la drumul mare și se luptă pentru dobândă.

— Oaste care luptă pentru aceiași lucrare pentru care ai jurat și tu să-ți jertfești viața. Nu în folosul lui o pus Păunașul Codrilor vamă pe mărfurile ce intră în țară ci în folosul visteriei norodului român. Banii strinși de el și de ai săi se strecoară prin mânile lui, fără ca cea mai mică parte săi rămâie într’însele. Ei sunt păstrați de mine spre a alcătui comoara prin ajutorul căreia voiu putea duce la sfârșit bun lupta cu asupritorii noștri.

Fața lui Toma Alimoș se înseninase, el privea acuma pe călugăr cu mierare.

— Lotru Mihu! urmă Isaia, dar el face războiu numai lui Sas și celor vânduți acestuia, puternicilor nedrepți și lacomi, dar este prietenul tuturor celor slabi și asupriți. Auzit-ai oare că acel pe care tu îl numești lotru să fi luat ceva de la sarac sau de la cel bogat și drept, sau să se fi făcut vro dată vinovat de cruzime?

— Nu, răspunse Alimoș, poporul îl vorbește numai în bine.

— Crezi oare că puțină trudă am avut pană ce am înduplecat pe fiul tău să primească însărcinarea ce i-am dat-o? De ai ști cât de nesuferit îi părea gândul de a trece drept lotru în ochii lumei? Numai după ce i-am aratat primirea acestei însărcinări ca fiind o jertfă ce el trebuia numai decât s o aducă neamului său în suferință, o primit-o.

— Destul, zise Toma, te cred și tc-am înțăles. Acuma pricep îndrăzneala și vitejia aratată de el față de mine, venind singur să înfrunte atâția dușmani. Ele nu erau datorite setei de pradă ci izvorau din simțul care împinge pe orice căpitan de oaste să răsbune fără întârziere moartea sau neizbânda oștenilor lui,să nu lese cu nici un preț ca faima lui de oștean nebiruit să sufere vr’o știrbite.

— Da, răspunse Isaia, ai priceput. Oștean, căpitan de oști, ocârmuitor de oameni, ai priceput pe Mihu, căci în locul lui, ai fi făcut ca și dânsul.

— Toma, urmă el după o tăcere, am plătit cu ani de durere și de suferință faptul că odată mi-ai încrucișăt calea. Întâlnirea noastră o pricinuit moartea ființii dulci și blândepe care am iubit-o amândoi. Au trecut de atunci douăzeci și cinci de ani. Dacă amintirea ei jalnică și sfântă, mireasmă depărtată a tinereții noastre, trăește și va trăi totdeaunaîn inima acelui ce se numea, odată Niță Hâncu; dacă sufletul lui o hrănit vreme îndelungată simțul de ură neîmpăcată pentru tine, astăzi te încredințez că ele nu mai au ființă. Dar și astăzi, când Toma Alimoș întâlnește, pe călugărul Isaia, prin o uimitoare asamanare, și astăzi ca acum douăzeci și cinci de ani, au inimile lor stăpânite de o nemărginită și pătimașă iubire pentru aceiași ființă, frumoasă, sfântă și, de astădată, pe veci nepieritoare.

Toma se uita mierat, nepricepând înțălesul cuvintelor călugărului.

Acesta urmă:

— Iubirea nemărginită și pătimașă care ne stăpânește astăzi pe amândoi este iubirea pentru neamul din care am ieșit. Știu că în sânultău arde pentru dânsul aceiași flacără mare și puternică care arde și în pieptul meu. Știu că dorul de a-l trezi din amorțire, de a-l desrobi, de a l pune pe cale să urmeze menirea măreață la care este chiemat prin nașterea sa strălucită, domnește stăpână pe tine ca și pe mine. Dar, dacă iubirea hrănită altădată îninimile noastre ne-o despărțit pentru un sfert de veac și o adus jale și durere în viața noastră, cea de astăzi ne leagă, ne unește, ne silește să mergem mână în mână și inimă în inimă spre scopul râvnit. Iar Dumnezeul Atotputernic să binecuvinteze întâlnirea noastră de astăzi, să facă ca roadele acestei întâlniri să fie izbânda și mântuirea obștească.

Și zicând aceste cuvinte, Isaia întinse mâna lui Toma.

— Amin, răspunse voinicul strângând acea mână.

În această clipă se auzi în apropiere strigătul huhurezului, iar Alimoș întorcându-se spre partea de unde pornea acel strigăt, zise:

-Să nu fie acest strigăt vr’un sămn rău?

— Nu, răspunse călugărul zâmbind, el poate să fie un sămn rău numai când este dat de ființile cu pene al căror graiu îl alcătuește. De astădată el este numai un sămn prin care niște tovarăși ai noștri ne înștiințează că se află în apropiere.

La auzul cuvântului: tovarăși, Alimoș, fără voință, făcu o mișcare pentru a căuta mânerul paloșului. Călugărul, însă urmă, făcându-se că nu a văzut această mișcare:

— Cred că vei slobozi pe cei doi oameni pe care-i duceți legați cu voi căci...

— Nu numai că-i voiu slobozi, răspunse Alimoș, dar voiu face ca vama pusă de Păunașul Codrilor să fie plătită întreit. Nu eu voiu fi pricina micșorării renumelui său atât de folositor pricinii noastre. Negustorii care mă însoțesc sunt nepoții unui vechiu prieten și tovarăș de războaie, negustor genovez așazat deani în Cetatea Albă. M’am legat cătră dânsul ca mărfurile adtee de el la Liov și Gdansk să ajungă la Dunăre fără a plăti nici o vamă Păunașului Codrilor și fără ca să fie silit să ceara, în acest scop, un steag de slujitori dela Sas, ceiace l-ar fi ținut, poate, și mai scump.. Alegându-mi zece oameni din satele mele, vechi oșteni încărunțiți în războaie, i-am dus la granița leșască și, când au sosit carăle, i-am pus să le mâe în locul argaților tocmiți. Mă voiu ținea de cuvânt cătră vechiul meu prieten, căci vama va fi plătită din punga mea și renumele Păunașului Codrilor, în loc de a se știrbi, va crește când se va ști că pănă și Toma Alimoș o fost silit s[ i se supue.

Părintele Isaia voi să se scoale spre a se îndrepta spre foc, dar Toma îl reținu:

— Spune-mi, zise el, bănuiește el oare ceva despre nașterea lui?

— Nimica, răspunse călugărul. Crede că este un far tat, nepot mie.

— In curând va vedea că are un tată gata să-l recunoască și să-l înstărească, răspunse Toma.

— Deocamdată însă nici un cuvânt, zise călugărul hotărît. Ne vom sfătui împreună și vom chibzui chipul în care i se va face această destăinuire. Iți voiu arata temeiurile care le am pentru a cere această amânare. Dar acuma să mergem.

Se îndreptară spre foc și Toma Alimoș, apropiindu-se de Mihu care, la sosirea lor, se ridicase în piciodre, îi zise:

— ]n urma celor ce mi li-o povestit părintele sânt gata, voinice, să mă supun cererilor tale. Găsesc aceste cereri drepte și reunosc că rău am făcut opunându-mă să plătesc vama cerută de oamenii tăi. Voiu plăti-o nu odată ci de trei ori, ca gloabă pentru îndărătnicia mea, iar pe voinicii opriți de noi, îi voiu slobozi pe loc. Și, drept dovadă că nu păstrez inimă rea, iaca dreapta mea care cere să strângă pe a ta.

Mihu puse voios mâna lui în dreapta puternică a vestitului oștean și amândoi își dădură o strângere voinicească.

Și acuma, adause Toma Alimoș urmând să-i ție mâna, deoarece ne-am făcut prieteni,te rog spune-mi dela cine oare învațat-ai lovitura ce mi-ai dat-o la urmă? Era cât pe ce să nu-i pot înjgheba apararea, destul de răpede. Noroc numai că o cunoșteam și-i știam leacul de mult.

-— Am învațat-o împreună cu multe altele dela un fruntaș genovez din Cetatea Albă, oștean vestit, meșter în mânuirea spezei și a suliții, pe lângă care am copilărit.

- Și care este numele acelui Genovez? mai întreba Toma.

— Andrei Landi, răspunse Mihu.

— Landi! strigă Toma în culmea surprinderii.

— Landi! strigară voios cei trei negustori.

Isaia și Mihu ramaseră surprinși de mierarea aratată de dânșii.

— Dar marfa din aceste cară este a Iui Landi, zise Toma Alimoș. El este un vechiu și neprețuit prieten al meu și moșul acestor trei tineri. Iar tu fără îndoială ești micul Mihu, despre care Landi mi-o vorbit de atâtea ori și care îi fusese încredințat, spre a-1 crește și a-l învăță de moșul său, călugărul, când acesta o plecat la Roma. Din deosebite întâmplări n am fost la Landi în toată vremea cât ai petrecut-o la el, căci altfeliu ne-am fi cunoscut și noi demult. Nu mă mier că la școala lui Andrei ai deprins atât de bine meșteșugul armelor. Pe lângă dânsul nu puteai decât să te faci oștean deplin și viteaz, om de inimă și cărturar bun, și Toma Alimoș scutură din nou mâna lui Mihu.

Apoi, la rândul lor, nepoții lui Landi veniră să strângă mâna Păunașului, pe care îl lasase copil când ei plecase din Cetatea Albă, la învățătură, la Genova și îl găseau acuma barbat.

După ce făcu cunoștința lui Ștefan Stroici, despre care auzise cu patru ani înainte, cu prilejul războiului cu Tatarii, Toma Alimoș poronci să se deslege cei doi oameni ai Păunașului care erau legați la cară. Ei primiră dela voinic un dar însamnat, iar călugărul îi trimese acasă, cu poroncă să spue părintelui Ignat să se întoarcă și el la Pașcani și să-i trimată de sâig, la otacul unde se aflau, pe Onea care trebuia să se abată pe la preut încă de cunoapte.

Genovezii poronciră să se aducă din cară mâncări alese și vin vechiu grecesc și sicilian. Mihu, Stroici și cu dânșii nepoții lui Landi după ce mancară și băură cu toată pofta tinerețelor, stătură la vorbă glumind și râzând pănă aproape de ziuă.

Călugărul și cu Toma Alimoș, după o scurtă gustare, se retraseră la o parte și avură împreună o lungă și amănunțită sfătuite în urma căreia se hotărî ca, dela Smirodava, negustorii cu cărăle să purceadă a doua zi pe Bârlad, cu un om al Păunașului, iar Toma să însoțască pe călugăr și pe tovarășii săi în mergerea lor la cneazul Baloș, la Poiana.

Onea sosi înainte de ziuă și Mihu îl trimese să iee măsurile trebuitoare pentru ca oamenii ce trebuiau să se adune în urma sămnelor făcute sa fie cât mai curând întorși spre vetrele lor.

Ceilalți urmară drumul împreună pănă în dreptul cetății Smirodava. De aici Genovezii apucară spre Bârlad iar ceilalți, trecând Siretul, cârniră în dreapta și, pe la amiază, ajunseră în dealul Muncelului, deasupra Poienii.

XXI.
Pentruce Mihu uitase drumul Cîortoiomului.

Satul Poiana se afla pe locul unde este așazât astăzi satul Bălușeștii din ținutul Romanului. Era foarte mare, cuprinzând peste patru sute de case și se afla atunci, întreg, sub stăpânirea cneazului Baloș.

Fusese aici, pănă în vremurile din urmă, două sate sau cum se zicea atunci, două judecii deosebite, așazate unul lângă altul, sub numire de Poiana. Dar cneazul Baloș, luând în căsătorie pe Tudora, singura fiică a cneazului vecin Danciul, întrunise amândouă judeciile sub stăpânirea lui. Jupâneasa Tudora murise acum de câțiva ani, în urma jălii cumplite ce-i pricinuise moartea singurului ei fiu, Tudor, ucis la un ospăț de Balc, fiul voevodului Moldovei, al cărui tovarăș de petrecere era. Curtenii și cei vânduți lui Sas ziceau că se luase la ceartă fiind beți amândoi, că nu se știa cel ce a dat lovitura dintăiu și că mare a fost supararea lui Balc când s’a trezit și și-a dat samă de cumplita lui faptă. Cei mulți însă ziceau că dacă Tudor era într’adevăr beat la acel ospăț, Balc era cu totul treaz și că înadins îmbatase pe tovarășul lui, îi căutase gâlceavă și-l lovise de moarte, spre a putea râpi și petrece în tihna cu o fată frumoasă, dar din părinți de rând cu care se iubea Tudor.

„ Cneazul Baloș care pănă la uciderea fiului sau, era bine văzut de Vodă și mergea des pe la curte, prinsese de atunci, precum era de altmintrelea firesc, o ură neîmpăcată pe toată casa domnească. Curtea lui se făcuse locul de întâlnire al tuturor nemulțămiților. Era de ajunsca cineva să vorbească rău de Vodă și de feciorii săi pentru a fi îmbrățoșat și dăruit de dânsul. Date fiind pornirile lui Sas, este de crezut că alt cneaz ar fi plătit cu capul o dușmănie atât de fățișă cătră domnie. Mulți se mierau de rabdarea lui Vodă și o puneau pesama remușcării ce o simțea Balc în urma uciderii lui Tudor. Pricina acestei îngăduieli era însă cu totul alta. Baloș avea o soră care fusese vestită pentru frumusețea ei și era căsătorită cu fratele lui Andrei Lațc, voevodul Ardealulului. Sas și Balc erau oameni mult prea cuminți pentru a nu fi foarte îngăduitori cu un om atât de bine înrudit.

Pe de altă parte, Părintele Isaia și Bogdan, erau, și ei, mult prea ageri pentru a nu se folosi de această nepedepsire a dușmăniei aratată de Baloș domniei. El fusese unul din cei dintăiu câștigați. Iubirea de neam și de țară erau departe de a fi simțirile care predomneau îninima cneazului. Ea era stăpânită întreagă de fudulie, de zgârcenie și de un dor nebun de răsbunare. Dar aceste patimi pentriu barbați priacepuți în mânuirea oamenilor, ca Bogdan și Isaia, erau niște pârghii neprețuite.

Făgăduiră cneazului că după izbânda și așazarea lui Bogdan în scaun, dregătoria de frunte în sfatul noului domn va fi a sa pe viață, împreună cu venitul a jumătate din satele stăpânite de casa lui Sas. Ei știau să mărească pestesamă, față cu Baloș, ajutorul care îl putea da cneazul în răsturnarea voevodului celui urât și îl lăsau să creadă că acea răsturnare va fi mai ales datorită ajutorului lui și că, fără de el, ei nu s’ar fi putut macar gândi la dânsa.

Prin aceste mijloace Baloș, fără să-și dee samă, se făcuse o unealtă ascultătoare de mare + preț în mânile lui Isaia.

Cu prilejul întrunirii care avea sa se ție la Poiana, la cneazul Baloș, călugărul trebuia să aducă înaintea căpeteniilor mișcării pe trimesul lui Bogdan. Iar Stroici avea să lămurească acelor căpetenii care sunt măsurile ce vărul său se îndatorește să le iee după așazarea sa în scaun pentru stârpirea asupritoarelor obiceiuri și a împilătoarelor așăzări datorite nemernicului Sas. La această întrunire era, mai cu samă, să se caute chipul pentru a ajunge la o hotărâre spre a curma neînțălegerile ivite între săteni și cneji în privința drepturilor unora și a datoriilor celorlalți.

Părintele Isaia punea cel mai mare preț pe ajungerea unei înțălegeri în această privință înainte de izbuhnirea răscoalei, încredințat fiind că cnejii și sătenii vor lupta cu atât mai bine cu cat vor fi mai înțăleși între ei și mai mulțămiți de drepturile și îndatoririle unuia cătră celalalt. Acuma, in drum spre Poiana, punea pe Stroici in cunoștința tuturor amănuntelor și se bucura, văzând cât de ușor mintea lui deschisă știa să aleagă îndată calea cea mai dreaptă și cea mai folositoare.\

Satul Poiana era așazat atunci, întocmai cum este așazat astăzi satul Bălușeștii, pe botul de deal numit Cătăneasca între Valea Cătănească despre răsărit și Valea Mănăstirească despre apus, amândouă vărsânduse în pârăul Tabăra care curge despre miazăzi. Acest sat a fost fără îndoială descălecat de un oștean priceput în alegerea locurilor tari, căci este aparat despre Răsărit, Apus și Miazăzi de trei pârae cu maluri râpoase care se prelungesc pănă la Culmea Deelor, aparată despre miazănoapte de niște ponoare cumplite. Iar drumul îngust care ducea dela Smirodava prin Culmea Muncelului la Culmea Deelor era foarte ușor de aparat. Casa cneazului Baloș, cu biserica, se aflau în capătul de Miazănoapte a satului, într’o curte încunjurată de ziduri înalte și așazată în mijlocul unei livezi. Casa, foarte încăpătoare, era zidită din bolovani: cei patru păreți fiind toți de aceiași lungime, clădirea avea chipul unui patrat. Temelia era destul de înaltă și, de jur împrejur, casa era încunjurată de un cerdac larg de un stânjăn și jumătate, cu privaz de lespezi de piatră înalt de patru palme și stâlpi tot de piatră, ciopliți în patru muchii.

La fiecare părete se vedeau patru ferești care ar fi părut înguste astăzi, dar care, pentru acea vreme, erau neobicinuit de mari și cuprindeau o mulțime de giamuri mici, prinse în cercevele de plumb și aparate pe dinafară cu zăbrele groase de fier. In mijlocul fiecărui părete se vedea câte o ușă grea de stejar într’un singur canat, îmbrăcată cu fier, întărită cu drugi încrucișăți, tot de fier, și prinși de ușă prin puternice și număroase piroane. Ușile fiind așazate față în față, dela una la alta duceă câte o sală îngustă, astfeliu că casa era împărțită în patru despărțituri.

De mai multe zile se făceau pregătiri pentru primirea nenumaraților oaspeți poftiți de cneaz sub cuvântul prăznuirii zilei fiicei sale, Ileana. De două săptămâni Ileana, căreia îi era încrecredințată ducerea întregii gospodării a casei lui Baloș, lucra la pregătirile trebuitoare. Și acele pregătiri nu erau o șagă, căci cneazul o vestise că numai din boierime se vor aduna în casa lui, în ziua Sfinților împărați, peste osută de oaspeți, fără a mai vorbi de slugile lor și de prostimea care trebuia să se strângă din toate părțile. Toată această lume trebuia să fie adăpostită și hrănită într’un chip care să fie vrednic de bogăția și de numele lui Baloș. Căci cneazul era mai fudul decât era zgârcit și-i plăcea să facă să strălucească bogăția și puterea lui.

Pregătirile fusese făcute astfeliu încât, când Ileana se trezi în dimineața zilei Sfinților Constantin și Ileana, ea era încredințată că faima casei cneazului nu va putea decât să crească în urma praznicului ce avea să se dee în acea zi.

Oaspeții, care începuse să sosască din ajun, urmară necontenit în vremea dimineții, iar curtea, la prânzul cel mare, era înțesată de țărănime venită nu numai din toate satele de pe împrejur, dar din toată Moldova și chiar din fundul Vrancei.

După cele de pe urmă puneri la cale, Ileana se duse în odaia ei și începu să se îmbrace sprea fi gata pentru masa ce avea să se dee îndată după sosirea călugărului Isaia, sihastrul dela Cetatea Neamțului, care era așteptat împreuna cu alt boier de samă și pentru adăpostirea cărora se pregătise odaia cea mai bine îmbrăcată. Oamenii ziceau că cneazul Baloș are multe comori, dar că una din ele face cât toate celelalte împreună și aceasta este fiica lui, frumoasa și blânda Ileana. Ea era de statură înaltă și mlădioasă. Părul bogat, negru ca pana corbului, când era despletit o acoperea ca o mantie de matasă neagră: atâta era de lung încât calca pe el. Sprincenile lungi erau negre și ele, iar ochii de un albastru închis, mari și lucitori; privirea lor era plină de o nespusă dulceață. Fruntea era lată, nasul drept, nici prea lung nici prea scurt, gura mică cu buze pline și rumene, chipul obrajilor și a bărbiei fără greș. Gâtul era alb ca zapada, rotund dar gingaș, pieptul plin, brațele rotunde de o albeață uimitoare, iar mânile și picioarele niște adevarate minuni.

Dar Ileana nu era înzestrată numai cu frumuseța feței și a trupului, ea mai era vestită prin împrejurimi pentru bunatatea ei. Nu era nenorocire care să-i ajungă la știre fără ca ea să iee îndată măsuri pentru alinarea ei. Numai ea știa să învingă zgârcenia cneazului și să găsască mijloace pentru a face bine la toți. Pe lângă că era frumoasă și bună, Ileana mai era deșteaptă și harnică; chipul în care ducea gospodăria Poienei era vestit în țară.

O fată atât de vestită prin naștere, însușiri, frumuseță și bogăție, nu putea să nu aibă număroși pețitori. Mare era numărul acelor care nazuise la mâna ei, dar cneazul răspunsese tuturora că fiica lui încă nu voiește să se căsătorească. Cneazul era bucuros să mai păstreze pe lângă el atât fata care-i înveselea casa cât și zestrea însamnată ce ar fi trebuit să i-o dee,dar răspunsul era într’adevăr acel dat de Ileana căci bătrânul nu-i ascunsese nici una din cererile ce i se făcuse. Ileana răspunsese totdeauna că se simte foarte fericită în casa lui și nu este deloc nerăbdătoare s’o părăsească. Nici unul din tinerii cneji care, atrași de faima ei, se abătuse pe la Poiana nu știuse să-și întipărească amintirea în gândul sau în inima ei: ea îi privise pe toți cu cea mai desăvârșită nepăsare.

De vr’o câteva luni însă, slugile casei și număroasele fete din sat care veneau, pe rând, să dee ajutorul lor la lucrările gospodăriei, bagase de samă că fiica cneazului se cam schimbase. Li se părea că cneghina punea mai puțină inimă la trebile casnice, că privegherea ei numai era așa de ageră ca mai înainte, că ea, a cărei mâni pănă atunci le văzuse veșnic în mișcare, rămânea acuma adesa ceasuri întregi nemișcată, gânditoare, cu fusul în m n raucu toții de părere că această schimbare era datorită spaimei resimțită de Ileana în urma unei întâmplări de care avusese parte la începutul toamnei trecute.

In ziua de Sânta Măria mică, Ileana mersese cu cneazul la Smirodava, unde era zi de târg, spre a cumpăra mai multe lucruri trebuitoare casei. Aici, în urma unor vești primite, cneazul se văzu silit să plece numai decât la Bacău și să trimâtă pe Ileana la Poiana sub paza vatamanului său, Țintă și a șase argați voinici.

După plecarea stăpânu-său, Țintă mai pierdu trei ceasuri cu vânzarea unui cârd de juncani, când, în sfârșit plecară, începuse să înopteze.

Ileana, împreună cu o tânără slujnică, se afla într’un car mare, tras de patru boi frumoși. Ea șădea pe perini moi de lână, așazate pe o scoarță sub care era așternut fân. Înaintea carului mergeau, călări, doi flăcăi zdraveni, cu paloșe la brâu și măciuci atârnate la oblâncul șălii; după car, asămenea calare, venea, Țintă, purtând și el paloș și ghioagă năstrujită. Inurmă veneau, pe jos, trei argați, purtând baltage lungi și grele, iar al șaselea argat, fără altă armă decât o secure în brâu, mâna boii.

Străbătuse jumătate de cale; drumul era pustiu, iar noaptea fără lună și cerul cam întunecat. Ileana șădea razamată a lene pe perine, slujnica adormise chiar bine. Cei doi flăcăi care mergeau înainte se cam depărtase de car și-și povesteau isbânzile lor pe lângă fetele din sat. Țintă, care, cu prilejul târgurilor ce le făcuse în cursul zilei, fusese silit să cinsteacă de nenumărate ori cu cumpărătorii și cu vânzătorii, avea capul igreu și ațipise pe cal, iar cei trei argați din urmă veneau a lene, unul după celalalt, sprijinindu-se fiecare pe baltag. S auzea scârțâitul roților, iar omul dela boi rupea și el din când în când tăcerea printr’o pocnitură de biciu și un: ța-ho! răgușit. Drumul mergea acuma la vale printr’o țihlă deasă.

Deodată, din țihlă, din dreapta și din stânga, se răpeziră asupra carului vr’o douăzeci de umbre. Omul dela boi fu lovit peste cap; cu ciomagul și trântit la pământ, Țintă dat jos de pe cal și ținut cu putere de brațe vânjoase. Cei doi călăreți auzind zgomot, întoarseră caii și se îndreptară în treapăd spre car, dar alte umbre ieșiră din țihliș, se răpeziră asupra lor, îi dădură jos de pe cai și-i amețiră cu lovituri de mânere de paloșe înainte ca ei să fi avut vreme să scoată pe ale lor din teacă; de aceiași soartă avură parte și argații care urmau carul.

Ileana care rămăsese mută de surprindere și de spaimă, mai venindu-și în fire, scoase un țipet:

— Săriți! Hoții! Ajutor!

Dar îndată se simți trântita pe perine, o mână grea apăsă pe gura ei și un glas rosti cuvintele:

— Taci de-ți este dragă viața. .

Dar ea înfipse dinții în mana care-i strivea buzele, cu atâta putere, încât străinul dădu un vaiet de durere și fu silit să sloboadă gura fetei care strigă încă odată, din toate puterile:

— Săriți, oameni bunii! Hoții!

Gura îi fu închisă din nou cu mai multă putere, auzi câteva cuvinte rostite cu mânie într’o limbă străină și se găsi în neputință de a face cea mai mică mișcare,

Necunoscuții erau pe cale s’întoarcă carul, când se auzi tropotul mai multor cai venind dela vale, în fugă. Carul nu era încă întors când se zări umbra urieșă a unui călăreț și se auzi un glas puternic strigând:

— Cine strigă după ajutor?

Ileana n’avea chip să răspundă, căci pe gura ei apasa cu putere o mână învălită într’o mănușă de fier, dar argatul care mânase boii se trezise din amețala pricinuită de loviturile primite; el strigă:

— Hoții vreu să răpească pe fata cneazului Baloș. Săriți oameni buni!

— Ha, răspunse călărețul care s’apropiese acuma de tot, iar avem a face cu nemernicii de feciori domnești. Pe dânșii, Petre!

La o poroncă dată într’o limbă străină de acel care ținea pe Ileana, oamenii lui s’aruncară înaintea nouilor veniți.

Aceștia erau numai cinci, dar chipul în care începură a mânui paloșele dovedea că erau oameni pentru care lupta era un obiceiu. Mai ales acel care vorbise părea a fi dracul în carne și oase: de câte ori se scobora paloșul lui, cădea câte un dușman la pământ.

Acei care le stăteau împotrivă erau vr’o două-zeci, iar alți doisprezece rămăsese împrejurul carului, îl întorsese cu greu în spre Smirodava, în drumul îngust și pornise la deal. Scârțâitul roților fu auzit de călăreți.

— Mișăii pleacă cu fata, strigă atunci cătră tovarășii lui Mihu, căci el era acel pe care întâmplarea îl aducea în ajutorul Ilenei, dați, dați de tot, băieți, să ne curățim' mai răpede deacești ticăloși și să mergem s’o scăpăm.

Petrea Cărăbuș și ceilalți trei învârtiră paloșele cu atâta hărnicie, încât în curând acei din potrivnicii lor care mai rămăsese în viață o rupseră de fugă și se făcură nevăzuți în țihlă.

Fără a pierde vreme, Mihu și cu ai lui se răpeziră după car. Il găsiră, cu boi cu tot, la o depărtare de vr’o sută de stănjăni de locul unde se luptase, dar nu era nimene nici într’însul nici pe împrejur.

— Au fugit mișăii cu fata în țihlă, zise Petrea.

Onea se dădu jos de pe cal, scăpără răpede și, aprinzând o făclie, se plecă jos și începu să caute urmele fugarilor.

- Uitați-vă, zise el deodată rădicând capul, pe aici au intrat în desime! Iaca ce-o pierdut, fata, și cu degetul el arătă, în marginea țihlei,o mică ciubotă roșie.

Dar înainte ca ceilalți să fi putut zice ceva, se auzi la o mică depărtare, în țihlă, un sgomot mare deasupra căruia răsună de trei ori strigătul cucuveicii.

Fețele lui Mihu și ale tovarășilor se înveseliră.

— N’au avut noroc, zise Onea cu râsul său tăcut, au fugit de noi și-au dat peste moș Marin cu ai lui.

Sgomotul în țihlă încetase, Petrea atunci făcu și el să răsune de trei ori strigătul cucuveicii, iar din țihlă i se răspunse prin chiote voioase.

— I-au răpus, zise Petrea, ia să vedem dacă fata o scapat teafără, și intrând cu toții în țihlă merseră într’însa ca vr’o sută și cincizeci de stănjăni, apoi dădură într’o poieniță în care văzură mai multe facle aprinse și, împrejurul lor, o gramadă de oameni.

— Unde-i fata? întrebă Mihu îndată ce s-apropie de ei.

— Aici, răspunse voios glasul lui moș Marin.

Și Mihu apropiindu-se, văzu, la lumina faclelor, pe Ileana stând razamată de trunchiul unui ulm bătrân, galbănă ca ceara și cu ochii plini de spaimă. El ramase mut la vederea frumusețu ei, iar după ce-și veni în fire îi zise închinându-se.

— Fii fără frică cneghină, ești printre prieteni și vei fi dusă la casa ta.

Ochii Ilenei dând de fața lui Mihu, spaima dintr inșii dispăru și privirea lor se opri cu o mierare plăcută asupra înfățoșării frumoase și bărbătești a tânărului. Dar, vrând să-i mulțămască, nu putu să rostească decât cuvintele:

— Mulțămesc... o... mulțămesc....

— Dar cine sunt mișăii care au cutezat să răpească o fată de cneaz? întrebă Mihu pe moș Marin.

— Cine să fie? Un hotnog dela Smirodava cu o ceată de slujitori unguri.

— Unde sunt ei?

— Aici, legați cot la cot, vrei să-i vezi?

— Da, răspunse Mihu, și scoțând din brâu un zăbranic negru în care se vedeau două borte, și-l puse pe obraz, înodând capetele la ceafă.

— Du-mă la ei, spuse el moșneagului.

Moșneagul; făcând sămn la doi oameni care țineau câte o făclie, îl duse într’un ungher al poieniței, unde găsi câțiva oameni de ai lui păzind vr’o doisprezece slujitori, legați de mâni și de picioare și razamați de tufe.

— Care-i hotnogul? întrebă Mihu

- Eu sânt hotnogul, zise unul dintr inșii.

— Ești Ungur?

— Ba nu, sânt Român, tatăl meu este cneazul Peletucul, dela Peletuci lângă Bacău.

— Cu atâta mai rău, răspunse Mihu. De ce ai râpit pe fata cneazului Baloș?

— Fiindcă așa mi s’o poroncit.

— De cătră cine?

— De cătră acel care are drept să-mi poroncească: Ștefan.

— Feciorul vitreg al lui Sas?

— De ai fi Român adevărat și oștean cinstit, n’ai fi îndeplinit o asămene poruncă, zise Mihu. Apoi, întorcându-se cătră moș Marin îi zise:

— Moș Marine, eu plec ca să duc pe cneghină pănă la casa tătână-său, tu, cu oamenii tăi îți vei urma drumul înainte, acolo unde trebuie să mergi, eu înainte de ziuă voiu fi iar printre voi. Dar până a nu pleca îmi vei întinde pe acești mișăi la pământ și le vei trage câte trei sute de nuiele: să nu fie în stare să s’întoarcă la Smirodava decât pe brânci! Ai înțăles?

— Da, Căpitane, înțăleg răspunse moș Marin, dar hotnogului ce să-i fac?

— Să-i tragi cincizeci de nuiele mai mult decât celorlalți și să fie trase cu mai multă putere.

— Ai milă, Căpitane, strigă hotnogul, bagă de samă că sânt Român și fiu de boier.

Cu atâta mai mare rușine pentru tine ai spurcat prin mârșava-ți faptă și numele de Român și acel de boier. Dar dacă rușinea nuielelor îți pare prea mare, poți să fii spânzurat. Moș Marine, îl vei lăsă să aleagă între nuiele și spânzurătoare.

Apoi Mihu, fără a mai aștepta răspunsul hotnogului, plecă iar spre locul unde lasase pe Ileana, scoase zăbranicul care-i acoperea fața, se apropie de ea și-i spuse:

— Cneghină, este vreme să plecăm, vom merge pe jos pănă la carul care așteaptă în drum și te voiu însoți eu singur pănă la curtea cneazului.

Când ajunseră în drum, găsiră împrejurul carului atât pe Țintă cât și pe argații cu slujnica Ilenei. Deși erau amețiți de loviturile primite, își revenise cu toții în fire, afară de fata din casă care, de atunci, ramase cam smintita. Dar, din slujitorii care stătuse împotriva lui Mihu, și a tovarășilor lui, șase erau morți, iar șapte zăceau greu răniți în drum. Mihu, împreună cu Petrea și ceilalți trei tovarăși ai lui care venise călări, însoți pe Ileana până la poarta cneazului.

Pe drum el îi spuse că fusese răpită de Ștefan, unul din fiii vitregi ai Im Vodă, pârcă al cetății Smirodava, vestit pentru desfrânarea lui. Fata se cutremură la gândul primejdiei din care scapase.

— De ce, zise ca când ajunseră in sat, nu vrei să stai la noi, pană la sosirea tatălui meu; el vine desară și ar fi fericit să-ți mulțămească singur pentru scaparea mea.

— O datorie sfântă mă chiamă în altă parte, răspunse Mihu, apoi, venindu-ți în ajutor, n’am făcut decât ceia ce ar fi făcut în locul meu orice creștin și orice oștean vrednic de acest nume. Cneazul nu-mi datorește nici o mulțămire.

Ajunsese acuma la poarta curții. «

— Cel puțin, zise Ileana, spune-mi numele tău ca să pot la rândul meu să-l spun tatei.

Mihu stătu pe gânduri.

— Numele meu, cneghină, obicinuit nu-l spun, dar ție nu ți-1 voiu ascunde.

Se plecă pe cal până la urechia ei și-i șopti:

— Sânt Păunașul Codrilor!

Apoi adause cu glas tare:

Rămâi sănătoasă cneghină, sânt mulțămit că te-am putut îndatori. Fii încredințată că nu te voiu uita niciodată!

Și, dând pinteni calului, se depărtă răpede, urmat de tovarășii săi înspre obârșiile Bârlăzelului, unde dăduse întâlnire lui moș Marin. Aici trebuiau s’aștepte trecerea unor negustori care duceau marfă bogată dela Chilia în Țara Leșasca, marfă ce avea de gând s-o vămuiască.

Dar, de atunci, icoana Ilenei ramase vie în mintea lui, iar acea a Vidrei se ștergea din zi în zi mai mult.

Ileana rămăsese încremenită la auzul numelui aceluia care-i scapase cinstea. Știa cine era Păunașul Codrilor, căci nu era copil în țară care să nu fi auzit despre dânsul. Crescuse la țară, în mijlocul poporului pentru care Păunașul Codrilor era ca un al doilea Hristos. Fiică al unui dușman învierșunat al domnului, nu hrănise niciodată decât simțiri binevoitoare pentru dânsul. In ochii ei ei fusese totdeauna un viteaz de frunte care se lupta pentru pricina cea sfântă și dreaptă; faptul că datorea acum pastrarea cinstei Păunașului Codrilor, departe de a-i fi neplăcut, o măgulea.

Când cneazul, la întoarcerea lui, auzi întâmplarea, izbuhni în ocări cumplite împotriva mișailor de feciori domnești; ura lui pentru casa lui Sas se făcu mai mare. Pe de altă parte nu găsea cuvinte destule pentru a lăuda și a slăvi pe Păunașul Codrilor; jura că, dacă ar ști unde să-l găsască, i-ar dărui jumătate din averea lui.

Aceste cuvinte de laudă pentru Păunașul Codrilor, rostite de cneaz erau ascutate de Ileana cu o adevarată lăcomie, simțea, auzindu-le, o bucurie nespusă. Chipul frumos și vitejesc al mântuitorului ei, astfeliu cum se arătase dinaintea ochilor ei uimiți, în poienița din pădure, erau acuma necontenit în fața lor, făcând-o să rămâie ceasuri nemișcată, cu fusul sau cu suveica în mână.

Nu este deci lucru de micrare daca Ileana, pieptănându-și alene părul bogat în dimineața zilei Sfinților Constantin și Ileana, să fi avut înaintea ochilor chipul lui Mihu și să se fi gândit că toate pregătirile făcute în acea zi, pentru dânsa nu puteau s’o facă cum ar fi dorit-o, căci el nu avea să fie printre oaspeți.

XXII.
Ce s’a întâmplat Ia Poiana în ziua Sfinfilo Imparați Constantin și Ileana.

O fată din casă intrând în odaie trezi pe Ileana din visuri, dându-i de știre că Părintele Isaia sosise cu alți boieri de samă și că cneazul întrebase de dânsa.

Scuturându-și amorțala, cneghina se grăbi să s’îmbrace. Puse o cămeșă de borungic cusută la piept și la mâneci cu flori de matasă roșie și presărată peste tot cu puișori de aur; peste cămeșă o bondiță albastră fără mâneci, cusută cu flori albe și roșii amestecate cu fir, o fotă grea, țcsută din matasă albastră, ,cu dungi roșii și altele mai înguste de fir de aur.

Mijlocul îi era strâns de o bată lată, țesută asămenea din matasă albastră, cu dungi roșii amestecate cu altele de fir. Pe partea de dinapoi a capului puse o basma de matasă roșie, cusută pe la mărgini cu fir, a cărei capete îi atârnau pe spete. In picioare purta ciuboțele de iuft roșu, având mici călcăie ferecate cu argint.

Când ieși din odaia ei, Ileana se îndreptă spre cerdacul din fața porții celei mari a curții, unde cneazul, împreună cu oaspeții lui cei mai însamnați, făceau cerc împrejurul Părintelui Isaia.

Străbătând rândurile boierilor, cneghina merse drept la călugăr, pe care-l cunoștea de mult și, plecându-se, îi sărută mâna. Părintele Isaia o binecuvânta, o sărută pe frunte și-i zise cât de fericit se simte că a putut veni de ziua ei să-i ureze ani mulți și fericiți, dar văzu că fata se îngălbenește și se clatină pe picioare.

— Ce ai? întrebă el mierat, cuprinzându-i mijlocul cu brațul ca să nu cadă.

Iar cneazul să răpezi și el către fiică sa.

— Nimica, mulțămesc, răspunse Ileana venindu-și în fire, o slăbăciune neașteptată, dar mi-o trecut.

Slăbăciunea îi era pricinuită de vederea neașteptată a lui Mihu care se ținea în dosul celorlalți oaspeți, iar al cărui cap se ridica deasupra tuturor celorlalte. Era galbăn, și el, deși așteptase acea zi mai multe săptămâni cu nespusă nerăbdare, cu nemărginit dor, dar și cu mare teamă. Iar când ochii lor se întâlniră și când ceti în ochii fetei bucuria de care era cuprinsă, i se păru că o rază de fericire luminoasă înveselește cerul; când o văzu șovăind pe picioare, cu greu izubti să se stăpânească și să nu se răpadă la dânsa pentru a o sprijini.

Ileana își încordă toată voința și putu să răspundă în chipul cerut de obiceiurile vremii, urărilor rostite de Toma Alimoș și de Ștefan Stroici, pe care nu-i văzuse niciodată pănă a-tunci. La grea cumpănă fu pusă când Mihu se apropie de ea și-i făcu aceleași urări.

Printre boierimea adunată la Poiana nu se afla nici o singură jupâneasă sau fată de cneaz; erau numai barbați. Ii fu deci ușor Ilenei să se retragă la o parte spre a se liniști puțin pănă la vremea mesei.

Boierii se despărțiră prin cerdacuri și odăi, alcătuind cercuri deosebite împrejurul Părintelui Isaia, a lui Toma Alimoș și a lui Ștefan Stroici.

In curte domnia veselia cea mai mare: peste două mii de țarani erau adunați împrejurul unei mulțimi de mese acoperite cu mâncări gustoase, iar între mese se vedeau buți desfundate din care vinul se scotea cu cofele. Din toate părțile se ciocneau ulcelile și se cinstea in sanatatea cneghinei Ileana și a cneazului.

In curând boierii fură poftiți la masa pusă in livadă, la umbra unor nuci urieși, unde găsiră pe Ileana care-i aștepta. In capul mesei fu pus Părintele Isaia, între el și Baloș luă loc Toma Alimoș, în Stânga călugărului Ileana, iar lângă dânsa Stroici. Mesenii șădeau pe lungi lavițe de lemn, peste care erau așazate perini de lână. Slujba era făcută de nenumărate slugi în haine țărănești: ițari, cămeșă albă ca zăpada, brâu roș, chimir de piele cusut cu flori și ciubote.

Masa era alcătuită din borș de pasăre, din păstrăvi și alți pești fierți și afumați, din mulțime de tocături, din fierturi de pasere și de carne, cu ciuperci și verdețuri, din fripturi de tot soiul de păsări și de vânat, precum și din feliurite prăjituri dulci, făcute bineînțăles cu miere.

Ceștile de argint care înlocuiau paharele se umpleau de slugi necontenit, nu numai cu vinuri vechi din vinațurile cele mai renumite dințara, dar și cu vinațuri grecești aduse cu mare cheltuială dela Țarigrad. Singurii din meseni care nu mâncau și nu beau cu poftă erau ea Și Mihu. El șădea de aceiași parte a mesei ca Toma Alimoș, numai mult mai jos, cu tineretul, putea prin urmare să vadă pe Ileana și Ileana putea să-l vadă pe dânsul. El se uita numai mai rar spre dansa, iar ea nu îndrăznea să-i arunce câte o privire decât pe furiș. Fata se simțea cu totul amețită, i se părea că se află în mijlocul unui vis și izbutea numai cu greu să răspundă la întrebările ce i le puneau Părintele Isaia și Stroici. Când se aduse cea de pe urmă prăjitură și putu prin urmare să se scoale, lăsând pe ceilalți meseni să petreacă înainte, i se păru că iesă dintr’o caznă nesuferită.

Soarele era jos de tot când cneazul Baloș, cu oaspeții lui, părăsiră masa și se îndreptară înspre poarta curții, înaintea căreia flăcăii și fetele din satele învecinate întinsese o horă urieșă.

Spre a nu știrbi renumele pivniței cneazului, trebuie să lămuresc că nu toți boierii care luase parte la ospăț întovărășau pe Baloș și pe călugăr; mulți dintr’înșii se sculară dela masă numai pentru a se lungi pe iarbă și a trage câte un somn, iar unii din acei care urmară pe gazda lor, numai cu oareșicare greutate se țineau pe picioare și mergeau drepți.

Când se opriră lângă horă, fură îndată încunjurați de oamenii mai așazați și mai în vrâstă care nu lua parte la joc. Vaza de care se bucura Părintele Isaia era bătătoare la ochi; care de care se îndesa spre a se apropie de el, a-i săruta mâna și a primi binecuvântarea lui. Iar călugărul avea pentru fiecare câte o vorbă bună și, din întrebările ce le punea era vederat că cunoștea pe mulți din ei.

Cnejii cei mai în vrâstă, urmând pilda lui se lasară și ei în vorbă cu țaranii pe care îi cunoșteau, iar cei mai tineri, atrași de vioiciunea horei în mijlocul căreia cântau douăzeci și patru de lăutari și de cobzari, intrară și ei în joc, având bineînțăles grijă să iee loc pe lângă fetele cele mai frumoase.

Frumoasă zi, Părinte zise cătră Isaia un țaran cu plete și musteți albe, nalt, încă sprinten, cu o față frumoasă în care luceau niște ochi vioi. Frumoasă zi și, mai ales, arătând în spre horă, frumoasă frăție.

— Frumoasă frăție, adevarat, moș Șarbane, așa trebuie să fie totdeauna. Doară suntem cu toții, boieri și țarani, frați din acelaș neam,țara asta ni este tuturor mamă și slăvim pe acelaș Dumnezeu!

— Să te audă Dumnezeu, Părinte, așa să fie, cel puțin de astăzi înainte, că până acuma o fost altfeliu, răspunse țaranul uitându-se drept în ochii călugărului.

Acesta uitându-se împreujrul lui, văzu o mulțime de țarani cu privirile ațintite pe dânsul.

- Dacă n’o fost așa, răspunse el lui Șarban, se vede că au greșit și unii și alții, datoria noastră este să lucrăm din toate puterile ca, cel puțin de acuma înainte, frăția să domnească între cei mari și cei mici.

Tocmai atunci Toma Alimoș cu alt cneaz, trecând, spre horă pentru a o privi mai bine, țaranii care stăteau împrejurul călugărului se dădură în lături și Isaia se folosi de acest prilej pentru a șopti lui Șarban.

— Nici un cuvânt mai mult acuma. Vom avea cum să ne sfătuim și să ne lămurim la noapte, apoi zicând aceste cuvinte, călugărul se depărtă de Șarban spre a intra în vorbă cu alt țaran.

Soarele asfințise acuma și cete de țarani începură a ieși pe poartă, dar jocul ținu până după înoptat. Boierii se retrăsese în cerdac unde petreceau glumind sau ascultând poveștile celor mai bătrâni sau mai limbuți.

îndată după ce cei de pe urmă țarani părăsiră ograda, poarta cea mare fu închisă și cheia ei adusă cneazului de către Țintă.

— Oprit-ai pe toți acei pe care ți i am însamnat? întrebă cneazul.

— Pe toți și încă vr’o câțiva peste dânșii, răspunse vatairianul.

Cneazul se uita mierat la dânsul.

— Mai mulți din oamenii noștri cei mai de credință mi-au cerut să opresc prieteni de ai lor, pentru care s’au pus ei chizăși.

— Care sunt aceia? întrebă călugărul cu glasul îngrijit.

- Preutul Matei Țifrea din Dofteana pe Irotuș, Andrei Țițiriga din Helegiu, Stan Balțatul din Dumbrăveni și Năstasă Lenea din Ruginești.

Toți sunt buni, zise călugărul și putem avea toată încrederea într’înșii, numai cel depe urmă este cam prost. Cel feliu de oameni oare oprit-au el sub chizășia lui.

— Pe un sar al lui, un țaran din Vrancea și pe un preut tot de acolo, din satul Neruja.

— Foarte bine, acuma îmi aduc aminte, zise călugărul a cărui față se însenină. Năstasă Lenea se lăudase, mai de mult că are neamuri în Vrancea și că printr’înșii are să ni aducă în ajutor o ceată de Vrânceni voinici.

— Nu socotiți, părinte și jupâne Baloș, zise atunci unul din cnejii de față, că ar fi bine să începem voroava la care ne-ați chiemat. Unii din noi șăd departe de aici și, spre ajunge mâni sară acasă, vor trebui să plece înainte de ziuă.

— Dacă doriți și dacă este cu voia Părintelui, putem începe îndată, zise Baloș.

— N’am de făcut nici o împotrivire, zise Părintele.

-Atunci zise Baloș cătră Țintă, pregătește precum ți-am poroncit, du pe țarani și vină de ni dă știre.

Țintă plecă.

După cât văd, voiți ca țaranii să iee parte și la acest sfat atât de însamnat prin urmările ce trebuie să aibă? zise, întorcându-se cătră călugăr, unul din cneji, un barbat nalt și uscăcios, cu lungi musteți negre lasate în jos.

— Tocmai fiindcă urmările sfatului nostru au să fie grele și se vor răsfrânge asupra poporului întreg, trebuie ca la el să fie de față barbați din toate treptele, răspunse Părintele Isaia.

— Și ce lumină poate ieși din sfatul ținut cu mojicii? Ce ajutor poate să dee boierilor mintea lor mărginită? Cu toată supunerea datorită Părintelui, mi se pare că dacă-i chiemăm acuma la sfat cu noi, stârnim numai niște pofte care cu greu se vor putea mulțămi după izbândă! zise acelaș cneaz.

— Așa este! ziseră mai mulți din cnejii de față.

— Dacă mojicii se vor crede sămenii noștri ei nu vor voi să asculte de povățuirea noastră în luptă, mai adaogă cneazul care vorbise.

Părintele Isaia, liniștit și răce, răspunse:

— Lupta care avem s’o dăm are să fie lungă și crudă. Spre a ieși dintr’însa biruitori avem nevoie de toate puterile neamului românesc. Ni trebuiesc mai cu samă oșteni mulți, brațe vânjoase care să se lupte, și să înfrunte zilnic truda, foamea, setea, durerea și moartea fără a primi simbrie. Eu acele brațe multe și vânjoase nu le pot căuta și găsi decât în poporul de jos. Pentru ca să învingem trebuie ca oștenii noștri să aibă necontenit înaintea ochilor un țel măreț, care să-i însuflețască și să-i facă a-și păstră inimile oțelite chiar după un șir de înfrângeri, a nu se îngrozi nici la gândul că dușmanul li-ar putea arde coliba, pustii ogorul, nimici tot avutul, robi nevasta și copiii. Dar pentru a-i însufleți astfeliu acest scop trebuie să fie într’ădevăr mare: să dee fiecăruia credința că se luptă pentru a fi în veci la adăpostul împilării și a nedreptății, să fie în veci ferit de necinste și de batjocură. Pentru a-l face să intre în luptă pătruns de această mântuitoare credință, trebuie ca de la început să nepurtăm cu dânsul, nu precum ne-am purta cu o turmă de robi ci precum ne-am purta cu frați mai mici și mai tineri. Cu cât îi veți cinsti mai mult cu atâta va pieri mai curând din ei orice bănuială împotriva voastră și, în ceasul nevoii, veți avea oșteni mai ascultători și mai pregătiți să înfrunte primejdia. Vom învinge întăiu pe Sas și, pe urmă, pe craiul Lajos, nu cu turme de robi ci cu frați de arme! Vă întreb pe toți care sunteți adunați aici, cnejii și juzii fruntași ai țării, care v’ați trăit viața în mijlocul poporului nostru, oare de câte ori l’ați luat cu binișorul, de câte ori ați vorbit cinstei și omeniei lui, datu-va el de greș chiar în împrejurările cele mai grele și când nu avea nimica de câștigat?

— Nu, nu, niciodată, se auzi din toate părțile.

— Apoi, urmă Pătrintele, dacă el nu v’o dat greș in împrejurări grele, când nu avea de așteptat nici un folos, închipuiți-vă cum va ști să vă urmeze, să lupte și să biruiască când va avea totul de câștigat?

— Ai dreptate Părinte! Vom face cum ne sfătuești Să mergem să ne sfătuim cu poporul! răspunseră cnejii.

Tocmai atunci sosi și Țintă care spuse lui Baloș că totul este gata și că oamenii așteaptă.

— Să mergem! zise cneazul și, luând pe Părintele Isaia de braț, se îndreptă spre livadă; toți îl urmară.

Ajunseră în curând la gura unei hrubi unde stăteau două slugi cu fanare, care intrară în gârliciu și merserâ înaintea lor spre a li lumina calea. Scoborîră vr’o douăzeci de scări, apoi urmară un feliu de sală îngustă, la capătul căreia cârniră în stânga și se găsiră într’o hrubă largă și naltă, luminată de vr’o treizeci de făclii de ceară. Aici se aflau adunați ca o sută de țarani care la vederea Părintelui, sedescoperiră și se închinară.

- Bine v am găsit oameni buni! zise Părintele.

— Să trăiești! răspunseră țaranii.

Erau aproape toți oameni făcuți și, după îmbrăcăminte, fruntași în satele lor. Printre ei se vedeau și câțiva preuți. Țărănimea la venirea boierilor se grămădi în fundul hrubei, intrarea fiind cuprinsă de cneji.

— Oameni buni, zise Părintele cu glas tare, am rugat pe prietenul nostru, cneazul Baloș, să vă oprească astă noapte la dânsul pentru ca să ne putem sfătui încă odată cu toții impreună, căci ceasul luptei s’apropie cu răpăgiune. La sfatul nostru ie parte de astădată și trimesul acelui care este menit de noi să fie domn stăpânitor. Cneazul Ștefan Stroici, adause el luând pe tânăr de mână, vărul Voevodului Bogdan, este însărcinat de el să-i țîe locul pană ce va sosi, să se chibzuiască cu căpeteniile noastre asupra măsurilor ce vor trebui luate pentru a închizășlui izbânda și să facă, în numele lui Bogdan, cu boierimea și cu pporul țării, orice legătură vor socoti de trebuință.

- Boieri dumneavoastră și oameni buni, zise Stroici, sânt mândru de cinstea ce mi-o făcut-o vărul meu, Voevodul Bogdan, când mi-o încredințat sarcina măreață de a-l înlocui, păna la sosirea lui, printre acei care l-au ales povațuitor și căpitan al lor în mândra năzuință de a croi neamului nostru o soartă vrednică de el. Voiu face tot ce-mi va sta în neputință pentru a ma arata vrednic de cinstea ce mi-a făcut-o Bogdan și vrednic de a fi pentru o bucată de vreme, căpitanul vostru. Vă rog pe toți, boieri și locuitori ai satelor, să mă ajutați în îndeplinirea grelei sarcini ce mi s’a încredințat. Lupta noastră va fi grea căci, după ce vom doborî pe Sas, va trebui să ținem piept puterii ungurești. Numai prin ajutorul tuturor, numai dacă vom fi pătrunși cu toții de acelaș dor, numai prin frăția cea mai strânsă între boieri și popor putea-vom vedea încercările noastre încununate de izbândă, pute-vom izbuti să croim pentru acest popor o țară, care să fie numai alui și unde cel mic ca și cel mare să aibă deopotrivă parte la sfânta dreptate.

Infățoșarea bărbătească a lui Ștefan, fața lui deschisă, însuflețirea cu care rosti aceste cuvinte îi cuceriră, bunăvoința tuturor celor ce erau de față.

Din toate părțile se auziră strigăte:

— Să trăești!

— Bine ai vorbit!

— Te-om ajuta!

— Să ai încredere în noi!

— Nu te-om lasa!

— Să trăiască Bogdan și namestnicul lui!

Când adunarea se mai liniști un om ieși din rândurile țăranilor, în locul ramas slobod între ei și boieri. Era acel pe care am auzit pe Părintele Isaia numindu-l Șarban.

- Cu voia dumneavoastră, Cuvioase Părinte și cinstiți boieri, aș dori să grăiesc și eu ceva.

—Cum nu, zise Părintele Isaia, spune ce ai de zis, te-ascultăm, Șarbane.

- Cuvioase Părinte, boieri dumneavoastră! Frumos o vorbit cneazul de peste munți și mare dreptate are: numai dacă între noi va domni unire și frăție putem să nădăjduim că vom izbuti. Frumos o vorbit cneazul când -ni-o spus că, prin lupta care suntem gata s’o începem, avem să ni croim o țară care să fie numai a noastră și unde cel mai mic ca și cel mai mare să aibă deopotrivă parte de sfânta dreptate. Sânt om de șaizeci de ani trecuți, sânt gospodarul cel mai de frunte din satul meu, din Ghindăoani, am turme de cai, de vite și de oi, am sute de stupi. Dumnezeu mi-or dat nouă feciori, toți în viață, toți mai nalți decât mine, șapte sunt însurați și cu copii, și tusșapte sunt fruntași în satul nostru. Totuși, pentru a ajunge să ni croim o țară ca aceea de care o vorbit cneazul de peste munți, sânt bucuros să jertfesc rămășița mea din viață, să pierd averea mea întreagă, să văd băieții căzând unul după altul sub paloșul sau sub sulița dușmanului, căci va rămânea nădejdea că cel puțin nepoții mei vor fi oameni, că vor putea trăi în tihnă ca oameni deplini; că vor fi feriți de jaf, de siluire, de batjocură, căci nici străin nici diregător nedrept nici stăpân lacom nu se vor putea atinge de avutul sau de cinstea lor. Și ca mine, Cuvioase Părinte și boieri dumneavoastră, simte întreg norodul acestei țări.

Nu este unul din noi, care să nu jertfească cu bucurie și viață și avere pentru a pregăti copiilor sau nepoților o soartă mai omenească decât acea de astăzi. Și nu se vor lupta ca viteji, se vor lupta ca zmei. Căci, să nu vă fie cu supărare boieri, grea este astăzi soarta țăranului. Împilările și siluirile domnești vă sunt cunoscute: grele sunt birurile puse de domnie și noi nu plătim numai cât este hotărît de domnie, dar plătim cât vra să ni iee diregătorul. Dreptatea este numai pentru acel care are cu ce s-o cumpere; țaranul este privit ca o vita, celd e pe urmă diregător se crede în drept să-și bată joc de dânsul și de cinstea casei lui. Dar mai sunt și alte împilări și alte nedreptăți, boieri dumneavoastră, de care nu voiți să știți căci, iertați-mă dacă grăiesc ca un țaran prost, acele împilări se fac de oamenii dumneavoastră. Legea și obiceiul pământului acestuia au fost ca cneazul să iee a zecea parte din toate roadele pământului și fieștecare locuitor să-i facă trei zile de dacă, pe an. Insă oamenii dumneavoastră leu dijma în așa chip încât adesa partea stăpânului copleșește partea omului, iar cele trei zile de clacă pe an, nu știu prin ce minune, au ajuns împătrite. Să mai vorbesc de altele? Locuitorul nu poate să macine decât la moara stăpânului, așa a fost de când lumea, dar stăpânul trebuie să-l vămuiască drept, luându-i un miertic din zece: oamenii dumneavoastră ieu trei. Dar judecățile strâmbe, dar samavolniciile, să mai vorbesc de ele?

Vedeți, boieri dumneavoastră, că mare este deosebirea între starea în care ne aflăm și ceac are ni-o juruiește cneazul de peste munți, dacă vom izbuti prin mintea și vitejia dumneavoastră, prin puterea brațelor noastre; să gonim pe Sas și pe puii lui de lup din țară și să înfruntăm puterea ungurească. Proști am fi noi, țaranii,dacă am sta măcar o clipă la gânduri pentru a jertfi o viață atât de amară spre a pregăti copiilor noștri un viitor atât de strălucit! Numai, boieri dumneavoastră, să nu vă suparăți, dar mulți dintre noi se tem că vor lupta și vom birui dar că, după luptă și izbândă, numai cei mai mari se vor folosi, iar pentru prostime tot rău are să fie. Și mă tem că o asemene bănuială stăpânind multe inimi, ele nu vor mai avea toată tăria trebuitoare pentru a purta lupta cu destulă vitejie, pentru ca să îndure nevoile și durerile nedespărțite de dânsa cu destulă îndârjire. Și când inima se moaie, știți dumneavoastră că nici brațele nu mai au putere. Tare mă tem de această bănuială blastamată și fiindcă dorul de a-mi vedea neamul slăvit și ducând un traiu cinstit mă arde și-mi pătrunde inima, tare vă rog, Cuvioase Părinte,și cinstiți boieri, să faceți dumneavoastră ce veți ști pentru ca să piară bănuiala și să știe Românul că binele lui și al copiilor lui; atârnă numai dela oțelirea inimii lui, dela vârtutea brațelor lui și că mișăl ar fi acela care ar cruța inima sau brațul. Am zis!

Din gramada țăranilor se auziră strigăte de:

— Așa este!

— Bine o vorbit!

— Faceți să piară bănuială dintre noi.

— Fără încredințare Că soarta ni va fi cu totul schimbată nu putem face ca poporul să intre în luptă cu toată inima și cu tot sufletul, zise un preut bătrân.

Cneazul cu mustețile negre și groase, pe care l’am văzut nemulțămit de sfătuirea cu țaranii, Radomir de lângă Bacău, ieși din rândurile boierimii și ceru dela călugăr încuviințare să vorbească.

Părintele consimțind, Radomir, într’o lungă cuvântare, învinovăți pe țarani că vor să se folosească de nevoia în care se găsește neamul și țara pentru a dobândi foloase noui pentru dânșii și a știrbi drepturile și veniturile cnejilor. El vesteji cu cuvintele cele mai tari o asămene precupețire a unui ajutor ce nu era decât o datorie sfântă cătră mama obștească: țara.

Cuvântarea lui Radomir fu primită de o parte din cneji cu sămne de mulțămire, țaranii tăcură dar din rândurile lor, ieși iarăși Șarban din Ghindăoani.

— Greșit este cneazul când zice că țaranii vor să se folosească de nevoia neamului spre a dobândi foloase noui pentru ei și spre a știrbi și a împuțina veniturile boierești. Țaranii nu cer nici un folos nou, nu vor să știrbească nici un drept, ei cer numai să se folosască nesuparăți de drepturile de care, în puterea obiceiului pământului, s’au folosit moșii și strămoșii lor. Ei nu vor să se atingă de nici unul din drepturile și din veniturile de care s’au folosit moșii și strămoșii boierilor, în puterea aceluiași obiceiu al pământului, dar vor ca obiceiurile noui, ca dările și îndatoririle noui puse de unii din cneji asupra țăranilor numai din voința lor și cu samovolnicie, dări și îndatoriri care fac din viața țăranului un chip și o nevoie,, să piară cu desăvârșire.

— Așa este! strigară țaranii. Poporul cere numai drepturile care au fost ale sale din veci.

— Voiți ca cnejii să nu mai fie stăpâni pe pământul lor, strigă Radomir.

— Să am iertare, jupâne, zise atunci preutul cel bătrân care mai vorbise, dar pământul nu este al cnejilor, pământul este al neamului care-l locuește. Neamul întreg l-o luat în stăpânire, neamul întreg l-o aparat cu sângele lui. Norodul o descălecat sate și orașe, norodul o făcut curături; nimene n’o împărțit cnejilor pământul stăpânit de neam. Dar fiindcă neamul avea trebuință de judecători în vreme de pace și de povățuitori în vreme de războiu, sau ales cei mai buni de neam, cei mai vrednici și li s’o încredințat, lor și scoborîtorilor lor, puterea de a judeca și de a povățui pe ceilalți. Iar în schimb, spre a răsplăti osteneala lor, li s’au datdreptul de a lua a zecea din tot rodul pământului, acel de a ținea moară și crâșmă, acel de a globi pe vinovați și s’au îndatorit toți Românii să lucreze cneazului câte trei zile de clacă pe an. Știți bine că așa este, căci în această țară nu stăpânește nici un cneaz pământ pustiu, nelocuit, iar satele cu pământul locuit împrejurul lor se numesc și astăzi judecii.

— Așa este, strigară toți țaranii și chiar mulți din cneji, mai ales din acei mai bătrâni.

— Boieri dumneavoastră, zise iar Șarban; n’o avut dreptate cneazul Radomir când o învinovățit pe popor că, folosindu-se de nevoia neamului, precupețește ajutorul său. Poporul nu precupețește nimica, nu vă cere nimică. Dar noi, fruntașii satelor, noi cărora Cuviosul Părinte ni-o făcut cinstea să ni destăinuiască scopul lucrării sale, noi în sânul cărora o știut să deștepte mândria și iubirea de neam, noi care trăim cu poporul, auzim plângerile lui, știm gândurile lui, datori suntem să vă grăim adevărul. Și acest adevăr este că, dacă nu se va face o legătură mare, prin care să se închezăsluiască poporului drepturile lui cele vechi și stârpirea obiceiurilor noui și răle, poporul va merge la luptă pentru izgonirea lui Sas, dar nu va pune în această luptă însuflețirea și îndârjirea fără de care nu vom putea avea sorți de izbândă. Apoi nu uitați un lucru: cea mai mare parte din cneji este din partea noastră,de unde știți că Sas, ca să-și răzbune pe ei și ca să capete oșteni, nu faceți mult mai mult decât să-i juruiți?

Cuvioșia Ta ești povățuitorul nostru, căpetenia noastră, acel care o pus la cale această lucrare măreață. Dela Cuvioșia Ta așteptăm lumină.

— N’am vorbit pană acuma, răspunse călugărul, fiindcă am vrut ca fiecare să-și spue părerea neînrâurit de nimeni. Bănuiala și lipsad e încredere care domnește între boieri și popor alcătuește o primejdie mare, grozavă pentru izbânda piricinii noastre. Are dreptate Șarban din Ghiridăoani când zice că poporul va lupta cu îndoită inimă când va ști că izbândava pune pe copiii săi la adăpostul tuturor rălelor nesuferite de care este bântuit astăzi, și trebuie să mărturisesc că poporul rabdă pe lângă rălele și fără de legile venind dela domnie și altele.Nu toți cnejii se poartă cu dreptate; sunt printre dânșii și oameni lacomi și

Sânt de părere ca chiar în astă noapte să se facă între cneji și fruntașii satelor care sunt de față aici o mare legătură prin jurământ pe evanghelie sa se lege că, îndată după gonirea lui Sas, să nu mai ceara locuitorilor din judeciile lor niciodată, în veci, vr’o dare sau vr’o îndatorire peste cele obicinuite din vechiu. Iar fruntașii satelor să se îndatorească a păzi cu sfințenie îndatoririle la care au fost supuși bătrânii lor cătră cneazul sub a cărui ascultare se aflau. Și spre mai mare credință, această legătură să fie întărită de cătră namestnicul viitorului și mult doritului nostru stăpânitor. Cneazul Stroici să jure în numele lui Bogdăn că va face să se păzască cu strășnicie această legătură dintre cnejii și poporul acestei țări și că va pedepsi cu asprime pe oricine, cneaz sau țaran, s’ar abate dela îndatoririle legăturii făcută astăzi.

— Așa să fiel strigară țaranii.

Boierii se sfătuiră câtva între dânșii, apoi cneazul Liteanu zise cu glas tare:

— Suntem gata să urmăm sfatul Părintelui, să facem jurământul cerut de Cuvioșia Sa și să-l ținem cu sfințenie.

— Dar, zise Radomir, are oare cneazul Stroici putere să iee asemene îndatorire în nume e lui Bogdan? Văzut-au cineva puterile lui?

— Eu am văzut puterile lui, zise Parintele, scoțând un pergament de care era atârnată printr’un găitan de mătasă, o pecete de ceară; iată-le, să vi le cetesc.

Și, în mijlocul unei adânci tăceri, Părintele Isaia începu să tălmăcească pe românește cartea slavonă prin care Bogdan, printre altele, împuternicea pe Stroici să iee în numele lui, împreună cu Părintele Isaia, orice îndatorire ar crede de cuviință, încredințând că îndatoririle luate de Stroici și făgăduințele făcute de el vor avea aceiași putere ca acele făcute de însuși Voevodul.

După ce Isaia isprăvi tălmăcirea cărții, el spuse câteva cuvinte la ureche lui Țintă. Acesta ieși pănă în gura hrubei, pentru a veni îndată înapoi, însoțit de preutul din Poiana cu crucea și cu evanghelia în mână. Iar după dânsul două slugi aduceau o masă.

Era de înțăles că Isaia, dacă nu pusese însuși la cale, prevăzuse cele ce aveau să se întâmple la această întrunire.

Preutul așăză evangehila și crucea pe masă, unde se mai așazară și două făclii de ceară.Apoi Părintele Isaia chiema pe rând pe fiecare din cneji, îi dădea crucea într’o mână, îl punea să pue cealaltă pe evanghelie și rostea cu glas tare și răspicat cuvintele jurământului prin care cneazul se lega ca, îndată după izgonirea lui Sas, să nu mai ceară locuitorilor din județu lui decât dările și îndatoririle statornicite de obiceiul strămoșesc și să-i judece cu dreptate. Cneazul rostea fiecare din cuvintele zise de călugăr apoi, sărutând evanghelia și crucea zicea: Așa să-mi ajute Dumnezeu, proclet să fiu de-mi voiu călca jurământul! După ce acest jurământ fu făcut de toți boierii, Părintele Isaia chiemă pe țarani, iarăși pe rând,și-i făcu să jure în același chip, că se vor supune cu desăvârșire tuturor dărilor și îndatoririlor statornicite de vechiul obiceiu al țării și datorite cneazului în judecia căruia se aflau. Fiecare mai jură credință și ascultare cneazului său. După cel de pe urmă țaran. Stroici luă crucea într’o mână, puse cealaltă pe evanghelie și, cu glasul mișcat dar puternic, rosti la rândul sau următorul jurământ:

— In numele Voevodului Bogdan, din poronca și cu voia lui, jur pe sfânta cruce și pe Dumnezeu că dacă Voevodul Bogdan, cu mila celui Atâtputernic, se va învrednici să apuce și să ție oblăduirea acestei țări, el va priveghea cu strășnicie ca cnejii acestui pământ să nu ceară dela locuitorii judeciilor lor alte dări și alte îndatoriri decât acele statornicite de veacuri de obiceiul pământului, va priveghea ca ei să judece pe locuitori cu dreptate și va înfrâna și pedepsi cu asprime orice calcare a acestei legături. Asemene, jur că dacă Voevodul Bogdan va ajunge la oblăduirea acestei țări, el va priveghea ca locuitorii satelor cnezești să împlinească cu sfințenie îndatoririle cătră cneji statornicite de obiceiul strămoșesc al pământului, că va pedepsi cu strășnicie pe acei ce se vor împotrivi și-i va sili să fie credincioși și ascultători cătră cneji. Așa să ajute Dumnezeu Voevodului Bogdan. Proclet să fie dacă va călca acest jurământ!

Apoi sărută crucea și evanghelia. Atunci Părintele Isaia zise:

— Dumnezeu Atotputernicul, martor al jurământului ce l-ați făcut, să binecuvinteze pe acei ce-1 vor ținea cu sfințenie, să pedepsască pe acei care vor cuteza să-l calce.

Apoi zise către țarani:

— Sunteți mulțămiți, oameni buni? Pierit-au în sfârșit bănuiala din voi?

Șarban răspunse pentru tovarășii lui:

— Suntem mulțămiți, Cuvioase Părinte, și cinstiți boieri. Să trăițți, căci astă noapte ați făcut o faptă mare care umple de bucurie un norod întreg. Ați făcut să piară cu desăvârșire dihonia dintre noi. Noi, fruntașii satelor, vă încredințăm pe cinstea noastră că nu vă veți căi de fapta pe care ați făcut-o. Veți vedea în curând, la luptă și la nevoie, cum știm să răsplătim dreptatea care ni se face. Da-ți-ni ragaz pănă atunci!

Apoi plecând genunchiul înaintea Părintelui, ii sărută mâna zicând:

— Să trăești, Părinte, ceia ce ai făcut astăzi nu vor uita strănepoții noștri nici peste o mie de ani.

Toți țaranii urmară pilda lui Șarban și veniră pe rând să sărute mâna lui Isaia.

Acei care aduceau tovarăși noi pe chezășia lor, îi numeau Părintelui, arătându-i satul dincare era noul venit.

Când veni rândul lui Năstasă Lenea din Ruginești, el după ce sărută mâna lui Isaia, îi, zise arătându-i pe un țaran tânăr, nalt și voinic și pe un preut tânăr ce se țineau de el:

— Iaca, părinte, vărul meu, Nistor Mircea, din satul Neruja, cu cumnatul său, preutul Dănilă, tot de acolo. Ei sunt ai noștri cu trup și suflet și s’apucă să ni aducă ajutor, la cea dintăiu cerere, trei sute de munteni voinici, toți arcași de frunte.

— Și nu se tem ei să atragă asupra lor mânia lui Basarab dacă, fără de voia lui, vor veni în ajutorul nostru? întrebă Părintele uitându-se lung la nouii veniți cu ochii lui adânci și pătrunzători.

— Vrancea nu este robită lui Basarab, zise preutul Dănilă cu un glas răgușit cu desăvârșire, după ce sărută mâna călugărului, ea se ocârmuește singură, plătindu-i numai bir și dânidu-i ajutor la războiu. Dar Vrâncenii se fălesc că simt Români între Români. Acolo unde se face vr’o lucrare românească ei cer, ca un drept sfânt, să aibă partea lor la lucru. Puțin le pasă dacă fapta lor place sau nu place lui Basarab.

— Glasu-ți este foarte răgușit, fiule, zise Părintele Isaia privindu-l cu mulțămire, totuși, frumoase și românești sunt cuvintele ce le rostești.

— Părintele o răcit rău pe drum, zise atunci tovarășul preutului, Nistor Mircea, dar inima lui este totdeauna caldă. Așteptăm cu toții cu nerăbdare sămnul de a intra în luptă.

Părintele Isaia mai puse străinilor câteva întrebări și ei răspunzând într’un chip care-l mulțămi pe deplin, orice bănuială că crierii cam greoi ai lui Năstasă Lenea ar fi putut să-l facă să aducă la întrunire tovarăși nevrednici de credință pieri din mintea lui Isaia.

Scopul de căpetenie ce-l avea în vedere Părintele Isaia într’această întrunire era curmarea neînțelegerilor dintre cneji și săteni și încetarea nedreptăților și a samovolniciilor de care se tânguiau acei de pe urmă. Precum am văzut acest scop, fusese atins. Apoi folosindu-se de faptul că atâția fruntași erau adunați în fața împuternicitului lui Bogdan, el li propusesă facă cu toții, înaintea lui Stroici, jurământ de credință cătră Domnul ales de ei. Acest juramânt fu făcut de fiecare în parte, adunarea întreagă izbuhnind necontenit în strigăte de:

— Să trăiască!

După săvârșirea jurămintelor, Părintele Isaia se mai sfătui cu cei de față asupra mai multor amărunțimi. Se hotărî, între altele, chipul în care era să i se aducă la cunoștința întâmplările cele mai de samă în vremea călătoriei lui.

Apoi adunarea se sparse, cei mai mulți din cneji și din țarani plecară de-a dreptul la casele lor, numai puțini ramaseră la Bălusești peste noapte.

Părintele Isaia cu tovarășii lui plecară în zori de ziuă, căci călugărul era așteptat la Ieși. Este de crezut că Mihu nu împărtășea graba călugărului și că ar mai fi zăbăvit bucuros la Poiana spre a-și mângâie ochii cu privirea lenei.

Se vede că cneghina, din partea ei, credea ca șăderea Părintelui Isaia la tatăl-șău avea să fie mai lungă, căci un nour acoperi frumoasa ei față când, la sculare, află că Părintele cu ai săi plecase. Slugile casei văzură cu mierare ca de astă dată, cu toate silințele ce și le dadeau, nu erau în stare să mulțămească pe stăpâna lor, obicinuit atât de răbdătoare și de blândă.

XXIII.
Floarea Lăpușnei.

Pe malul înalt al unei scursuri a Lăpușnei se afla așazat, pe acea vreme, satul Vișineștii, descălecat, cu un veac înainte, de cneazul Vișin, un viteaz vestit al cărui nume era încă viu în mintea Lăpușnenilor.

Cele trei sute și mai bine de case care alcătuiau satul erau, aproape toate, încunjurate de livezi și de vii întinse, întinzându-se, unele, pănă la poalele codrilor mărginași. Printre gardurile așazărilor șerpuiau o mulțime de drumuri iar, prin mijlocul satului, trecea șleavul ducând dela Lăpușna la Chigheciu.

într’o sară senină a începutului lui Iulie, adică vr’o șase săptămâni după întrunirea dela cneazul Baloș, vr’o două ceasuri după ștânsul lumânărilor în sat, un călăreț venea în goana calului dinspre Chigheciu.

Călărețul era tânăr, înalt, de făptură puternică deși sprintenă. Pletele lungi care-i cădeau pe umere erau de un castaniu închis, în ochii albaștri închiși, aproape negri, mari și sclipitori, scânteia îndrăzneala; nasul era drept mustetiile balane și răsucite lasau descoperit chipul frumos al gurii.

Pe cap, purta o pălărie de pâslă neagra, cu fundul ridicat și drept, a cărei margini late și răsucite erau împodobite cu fir.

Îmbrăcămintea îi era alcătuită dintr’un mintean cu mâneci albastru închis, cusut peste tot cu flori roșii și gablene și având două rânduri de mâneci unul strâmt inchieiet deasupra mânilor, celalalt larg și spânzurând în jos dela umere. O cingătoare de piele roșie, împodobita cu cuie și cu flori de argint, strângea nădragii largi de aba albastră, cusuți cu flori ca și minteanul și vârîți, sub genunchi, în ciubote de iuft roșu cu turetcile suflecate.

Calul era un armasar murg: capul îi era mic, coama lungă și deasă, pieptul și sapa late și puternice, iar picioarele subțiri și vânioase cu copite mici.

Scaunul țîlii, de fildeș, sapat, acoperit cu o perină de iuft roșu, era așazat pe o arșea de postav roșu, împodobită, de jur împrejur cu ceapraz lat de fir de aur, iar popii, văpețala și frâul de piele rpșie erau acoperiți cu cuie și flori de fir.

Nu se vedea asupra lui altă armă decât, la șoldul stâng, un paloș atârnat de o curea prinsă sub chimir și trecând, sub mintean, pe umărul drept.

Călărețul când se văzu aproape de cele de întăi case, cârni la stânga, pe carare, schimbând goana calului în umblet.

Incunjurând astfeliu aproape tot satul, ajunse în curând la piciorul unei mici ridicături de pământ, sădită cu vie și cu pomi și împrejmuită cu un gard de nuiele care făcea o cotitură pe loc.

Aproape de cotitură călărețul descălecă, legă calul de o răchită la marginea cărării, cu un pas răpede dar ușor și fără a face zgomot, încunjură colțul gardului având grijă să se ție în umbra lui și, de oarece acest gard nu era înalt, să se plece ca să nu i se poată zări capul peste streșina alcătuită din vreascuri de vie. Când ajunse lângă doi nuci crescuți unul lângă altul, ca de gemeni și lipiți de gard, auzi tușind ușor și, oprindu-se, văzu între cei doi copaci, trecând peste gardul care aici era stricat, capul și umerile unei fete. Tânărul se opri privind-o în tăcere. Intr’adevăr, era bună de privit Florica Vișin, stăpână pe a treia parte a satului Vișineștii, strănepoată de frate și moștenitoare, atât a lui Dragan Vișin cât și a Părintelui Ioasaf Vișin, starețul schitului dela Măgură, deasupra Ocnelor, stăpâni și ei amândoi peste câte o treime din a treia parte din Vișinești.

Dar nu era bună de privit numai fiindcă era bogată cecace, cum toată lumea știe, nu strică nici odată unei fete ci, mai aies, fiindcă era de o frumuseță vestită pe amândouă malurile Prutului și primise chiar porecla de Floarea Lăpușnei. Zău, Gheorghiță a Șalgăi, căci călărețul nostru nu era altul decât tânărul și viteazul Căpitan de Codru, avea cu ce să-și desmierde ochii privind-o.

Inchipuiți-vă un cap mic, așazat pe un gât alb, rotund, gingaș, dar plin; o frunte albă ca zăpada, lungi sprincene castanii și gene aproape negre, sub care luceau doi luceferi căprii, bătând în vânăt, sclipitori, veseli, șăgalnici și veșnic în mișcare. Buzele gurii gingașe, pline și rumene, deschise într’un surâs, lasau să se vadă niște mici mărgăritare. In mijlociii bărbiei drăgălașe se vedea o gropiță, alte două pe obraji, iar urechile erau două minuni mici, răsucite și rumene. Din toate trăsăturile, nasul singur poate că nu era fără greș căci după ce pornea și mergea câtva în chip neprihănit, spre capăt se cam ridica în sus și totuși, acest nas departe de a strica câtuși de puțin frumuseța feții, mai mărea poate farmecul ei. De pe acest cap se scobora, despletit, pe umeri și pe spete, un potop de păr balan auriu care, la lumina lunii, semăna a fi o mantie de aur topit.

- Oare, mi-ai cerut să vin să te întâlnesc la gard numai pentru ca să holbești ochii la mine, zise ea, izbuhnind într’un râs limpedeși argintiu când văzu că Gheorghiță rămâne nemișcat privind-o.

— Ești așa de frumoasă..., începu el.

— O știu de mult, îl întrerupse ea începând să râdă din nou. Atât tu cât și alții mi-ați spus de mii de ori această noutate pe care eu o cunoșteam de când eram copilă.

— Atâta bucurie ai să-mi spui după ce nu te am mai văzut de trei lungi săptămâni? zise Gheorghiță, venind la gard și sprijinidu-și coatele pe vreascuri, în fața ei.

— Dar vroiai poate să rămân și eu cu ochii cascați la tine? zise fata urmând să râdă. Zău că mie nu mi-au părut cele trei săptămâni din urmă mai lungi decât altele.

— Cred, răspunse Gheorghiță oftând. Intre noi este o deosebire: eu te iubesc la nebunie și ție nu-ți pasă de mine de feliu, dar de feliu.

— De nu mi-ar păsa așa de feliu, de feliu, ce ași căuta eu aici în puterea nopții? Dacă ar afla mătușa una ca asta ar fi rău de mine.

— Cât îți pasă de mine, îți pasă și de alții: de Constantin Bibire din Lăpușna, de Ioniță Soare din Comești, de Șarban Flamură dela Turia, de Gavril Gherman dela Ghermănești și chiar de cneazul cel de peste Prut, de Târziul, care-i trecut de patruzeci de ani, pântecos și cu ochii încrucișați! zise Gheorghiță cu amărăciune.

- Nu vorbi rău de Târziul, zise fata el nu mai este tânăr, tinerel, nici subțire, nici frumușel dar este barbat de samă, viteaz in războiu, cuminte la sfaturi. Bârlădenii au știut ce fac când l-au pus pe voevod peste oștirile lor!

— Dar eu, zise Gheorghiță cu un amestec de ciudă și de mândrie, n’am așteptat să-mi fie părul cărunt pentru a-mi face un nume în războaie. Abie împlinisem douăzeci și patrude ani în toamna trecută când Codrenii, alți oameni decât soponarii din Bârlad, mai cunoscători în de-ale războiului, m’au ales chiar pe câmpul de luptă, Căpitan de Codru în locul viteazului Grigorașcu, căzut sub paloșele tă-târăști!

— Dar vorbitu-te-am de rău? zise fata. Spus-am vr’odată că nu ești viteaz?

— Nu, zise Gheorghiță, dar este un an de când știi că te iubesc peste tot, că gândesc numai la tine, că trăesc numai pentru a-ți câștiga dragostea. In nenumărate rânduri spusu-ți-am iubirea mea și rugatu-te-am să-mi fii soție. Am trimes pe mama să te ceară dela moșu-tău și mătușa-ta, iar răspunsul a fost că să mai aștept, că vei vedea, că nu te poți încă hotărî!

- Florico, adause el, luând mâna fetei în mâna lui, fie-ți milă de mine, dă-mi un răspuns hotărât. Sau împlinește-mi dorul cel mai scump sau spune-mi să părăsesc orice nădejde, să-mi ieu lumea în cap, să mă duc din nou în țări străine, să caut în războaie moartea sau uitarea chinurilor. Nu mă mai chinui, Florico, că-i păcat!

Fata tăcea.

— Să nu-ți fie teamă să-mi încredințezi soarta ta, urmă tânărul. Vei fi fericită cu mine; vei fi stăpână, eu îți voiu fi rob și rob voios! Florico, spune că mă primești de soț! Codrul întreg ți se va închina; vei fi crăiasa lui, și Gheorghiță, ducând mâna gingașă a fetei la gură, o acoperi cu sărutări fierbinți.

Florica urmând să tacă, el zise din nou:

— Răspunde-mi, Florico!

Iar buzele lui lacome începură să se suie de la mână în sus, spre încheietura cotului.

— Căpitane Gheorghiță, zise atunci fata, desprinzându-și mâna din mânile lui, înainte de a-ți răspunde doresc să-ți fac o întrebare.

— Întreabă, voiu răspunde.

— Zici că dacă mă vei lua de soție voiu fi crăiasa Codrului, dar atunci cum rămâne cu maică-ta, cu jupâneasa Șalga?

— Cum să rămâie, zise Căpitanul, ea va rămâne mama mea și soacra ta.

— Vezi, zise Florica, jupâneasa Șalga de douăzeci și mai bine de ani este deprinsă să stăpânească, nu numai satele de pe ocinile ei și a răposatului Căpitan Voicu, dar să vadă că Codrul întreg se pleacă la poroncile ei. Nu-i vorbă, ea este o femeie fără samăn prin mintea și vitejia ei. Dar uite că eu sunt o iință știurliubatecă, mintea îmi este slabă, vitejii nici nu-mi trece prin cap să fac, însă dacă mă voi hotărî la pasul care mi-l ceri, nu vreu să mă închin nimărui, nu vreu ca să fie nimene mai mare decât mine în casa mea, nu vreu să-mi poruncească nimene. Impăcase-va jupâneasa Șalga cu gândul să șadă altă stăpână în casa în care o poroncit o viață întreagă?

— Teama de asprimea mamei este pricina pentru care te fereai să-mi răspunzi pănă acum? întrebă Gheorghiță punând din nou stăpânire pe o mână a Floricăi.

— Dacă nu-i singura pricină, este cu bună samă una din cele mai vajnice.

— Poți atunci să o înlăturezi cu totul, zise Gheorghiță voios și începând din nou să-și primble buzele pe mâna iubitei. Mama o stăpânit și stăpânește casa tătână-meu câtă vreme am fost neînsurat, ea este însă hotărâtă, îndată ce-mi voiu fi găsit soție, să se mute de o parte, în vr unul din satele sale. Nu mai ai nimică de zis, trebuie să mă iei.

-O mai încet, răspunse Florica încercând, dar nu tocmai cu dinadinsul să-și desprindă iar mâna. Cu jupâneasa Șalga în casă însă n'ași fi primit nici odată să-ți fiu soție, căci eu nu vreu stăpână peste mine.

— Prin urmare, zici da?

— O încă nu, zise Florica, n’am nici o grabă dar, adause ea, poate să zic odată da.

— Când?

— Peste puțin, poate spre toamnă, să mă mai gândesc puțin.

— Și eu să mai trăesc în nedumerirea asta încă câteva luni1 strigă Gheorghiță cu desnădăjduire. Să mai trăiesc atâta vreme cu teama de a te pierde nedespărțită de mine! Să-mi fie race la inimă de câte ori voiu auzi că Bibire sau Flamură sau Gherman sau Tărziul sau cine mai știe care altul, o fost pe aici. Nu! Nu! Florico, nu mai pot rabda! Simt că-mi va lipsi rabdarea! Pe cel dintăiu care voiu auzi că s’o apropiet de tine îl voiu răpune! Mai cu samă Bibire, dacă se va mai arata pe aici, va face cunoștință cu paloșul meu!

— Bibire este pururea bucuros de asămenea cunoștință! rosti atunci un glas puternic în apropiere și, din partea opusă acelei din care venise Gheorghiță, ieși din umbra gardului un oștean tânăr și voinic, cu pletele și mustețile negre, îmbrăcat cu haine de același chip ca acelea ale Codreanului, numai de coloare roșie și care, când zări pe Gheorghiță, scoase din teacă lungul paloș ce-i atârna în partea stângă.

Gheorghiță, fără a pierde timp, trase pe al său și se aruncă cu furie asupra potrivnicului: paloșele, încrucișându-se, începură a zăngăni și a fulgera.

Florica, care încremenise la vederea lui Bibire, își frângea mâinile.

-Maică prea curată! Au să se ucidă din pricină nebuniei mele! strigă ea.

Și văzând că lovitură urmează după lovitură, se sui răpede pe gard, sări jos și se aruncă între dânșii strigând:

— M’ați ucis!

Potrivnicii înspăimântați scapară paloșele din mână și căzură în genunchi lângă dânsa, unul în dreapta și celalalt în stânga ei.

Florica, în nemișcare; sta întinsă pe iarbă, brațul stâng întins lângă trup, cel drept strâns la sân, iar pe pieptul cămeșii erau pete de sânge. O crezură străpunsă de paloșele lor.

— Am ucis-o! strigă Gheorghiță.

- Din pricina ta, mișălule, i se trage moartea strigă Bibire.

- Ba tu ești de pricină, nemernicule, răspunse Gheorghiță nebun de mânie, ridicându-se iar în picioare cu paloșul în mână, pildă care fu răpede urmată de celalalt.

Lupta era să înceapă din nou, mai învierșunată, când Florica, rămasă nemișcată între ei, ridică capul și zise cu un glas rugător:

- Fie-vă milă de mine și dați-mi ceva apă. Paloșele ridicate se lasară din nou în jos și amândoi dușmanii se răpeziră la fântâna care se găsea la câțiva pași departe de ei. Bibire, care ajunse cel dintăiu, puse mâna pe ciutură, o împinse răpede în fundul fântânii și o scoase plină cu apă. Dar Gheorghiță o apucară de îndată ce ieși deasupra ghizdeilor, umplu iute cu apă fundul pălăriei și alergă la Florica.

Cu o voioasă surprindere o văzură în picioare. Din brațul drept, pe care îl ținea îndreptat în jos, cădeau câteva picături de sânge. Din întreaga ei înfățoșare se vedea că rănile primite nu puteau să fie decât ușoare.

’ Fără a zice un cuvânt, fata luă în mâna stângă apă din pălăria ce i-o întindea Gheorghiță și-și spălă brațul drept patat de sânge. La a doua stropire brațul își recâștigase albeața întreagă, numai pe fața din întru se vedea o tăietură ca o ață roșie și lungă de o șchioapă.

Tot în tăcere, luă o basma din brâu, o așază pe rană, o învârti de două ori împrejurul brațului, o strânse, se uită la amândoi potrivnicii care erau cu ochii ațintiți asupra ei, văzu pe Gheorghiță cu pălăria plină de apă în mână și zise lui Bibire:

— Inoadă!

Pe când Bibire înoda basmaua cu îngrijirea unei mame infășându-și copilul, Gheorghiță varsa cu ciudă apa ramasă în pălărie.

Când basmaua fu inodată, Florica, dandu-se puțin înapoi, zise cătră tineri cu un glas hotărit, uitându-se când la unul când la altul.

- Căpitane Gheorghiță și Căpitane Constantine, aveți amândoi nume de viteji mari și astăzi puterile voastre întrunite erau cât pe ce să ucidă pe o biată fată a cărei singură vină este că vă place la amândoi. Amândoi vă jurați că mă iubiți la nebunie, amândoi m’ați cerut de soție și iubirea voastră nu o fost în stare să vă oprească paloșele când m’am aruncat intre voi ca să nu vă mai sfășieți. Pănă acuma v’am ascultat deopotrivă, atât pe unul cât și pe celalalt, însă nu m’am putut hotărî pentru niciunul. Nu-mi place Căpitanul Gheorghiță mai mult decât Căpitanul Constantin, nu-mi place Căpitanul Constantin mai mult decât Căpitanul Gheorghiță. Cum stau lucrurile astăzi mi s-ar părea că fac o nedreptate alegându-mi pe unuld intre vor de soț. Zice-veți că sânt nesimțitoare. Poate, dar așa sânt, nu mă pot preface: în cumpănă mmu mele nu atârnă unul din voi mai mult decât celalalt. Dar ca să vorbesc drept, trebuie să mărturisesc că fiecare din voi îmi place mai bine decât alții, care și ei zic că li sunt dragă și mă cer de nevastă. Sânt plecată să-mi aleg soțul între voi doi, lăsând pe celalalt deoparte. Dar pe care să-l aleg. Amândoi sunteți tineri, amândoi viteji, amândoi cu vază, amândoi de neam, amândoi bogați, amândoi cu fețe plăcute! M’am hotărit să aleg pe cel mai vrednic. Soț îmi va fi acel din voi care, înainte de doi ani, va fi trimes sa mă pețască vornicel purtând, drept năframă, la suliță, steag dușmănesc cucerit de mână lui in bătălie. Dar să nu osteniți în zadar vornicel cu steag de căpitan creștin sau păgân, căci eu mă voiu închina numai înaintea unui steag de voevod creștin sau de mârzac tătărăsc. Iar pănă atunci, nici unul din voi să nu cuteze să se a-propie de mine sau să dee ochi cu mine, că din clipa în care îl voiu zări, va fi pierdut orice nădejde să mă poată câștiga, chiar de ar face în urmă minuni de vitejie. Și încă un lucru să-l știți: de voiu afla că ați ridicat brațul unul asupra altuia, sau chiar că v’ați gâlcevit, jur pe această cruce, și scoase din sân o cruce de aur atârnată de gâtul ei, jur precum cât voiu trăi nu voi mai schimba o vorbă cu vr’unul din voi. Și acuma veți pleca fără a mai rosti o vorbă, tu Căpitane Constantine, spre Lăpușna,tu Căpitane Gheorghiță, spre Chigheciu. Nu, nu, nu vreu să aud nimică, cel care va rosti macar un cuvânt jur că va fi ca și mort pentru mine. Mergeți, fiecare spre casa lui; eu nu mă mișc de aici, pănă ce nu veți fi plecat, ascultați..., se aud glasuri prin vie, slugile mă caută, să nu vă găsască aici în puterea nopții. Într-adevăr, se auziau glasuri în departare..

Tinerii, cu totul fărmăcați de această stranie ființă, cu toată patima care fierbea in-tr’înșii, se plecară înaintea ei și se îndreptară înspre locurile unde lasase caii.

Florica ramase nemișcată pe loc pănă ce îi auzi departându-se călări, fiecare spre locul său.

— Nebuni sunt ei, zise ea atunci plecând, spre gard, dar mi se pare că mai nebună sunt eu. Doamne sfinte! Ce nenorocire era să se întâmple!

Gheorghiță care își ținuse calul la umblet câtă vreme se afla pe carare, îi dădu drumul la fugă nebună îndată ce se văzu ajuns la drumul mare. Această goană se potrivia cu simțirile care clocotiau într’însul.

Gheorghiță iubia pe Florica Vișin de mai bine de un an și, precum am văzut, o ceruse de soție, dar fata amânase luarea unei hotărâri. Știa din capul locului că ea era pețită și de alți tineri cu vză și cu avere, în curând își dădu seama că pe fiecare zi se ivea câte un nou pețitor. Acest fapt, departe de a zăci iubirea lui, o stârnea și mai tare, dar cu iubirea creșteau și înțăpăturile. Ele devenise însă de nesuferit de vr’o două luni, de când se întorsese dela Țarigrad, din slujba împărătească, cu o ceată de Lăpușneni, Constantin Bibire, Fiul unuia din fruntașii Bâcului, numele noului venit, tânăr și frumos, era însoțit de renume mare de viteaz. Cum văzuse pe Florica se îndrăgostise într’însa și lui Gheorghiță i se păru că ea era departe de a-l privi cu răceală. Bănuielile lui crescând din zi în zi, șe hotărîse să ceară Floricăi întâlnirea despre care am dat samă mai sus, cu hotărîre de a limpezi starea lucrurilor.

Cele întâmplate ar fi trebuit să-1 bucure, căci ele vădeau că, dacă Florica nu era îndrăgostită într’însul, nu era îndrăgostită nici în Bibire nici în altul și li pusese amândorura, pentru a o câștiga, aceiași îndatorire.

Dar în inima lui, ca în acea a oricărui îndrăgostit, tot mai trăia pănă atunci nădejdea că poate este iubit și că, în curând, Florica va fi a sa. Acuma, după cele petrecute în acea noapte, asămene nădejde trebuia să piară. Il mai jicnea dureros faptul că Bibire era pus de Florica pe aceiași treaptă cu dânsul, lucru ce pe un îndrăgostit îl ustură totdeauna cu deosebire.

XXIV.
Un sol care cade din copac.

Un glas puternic care-i strigă să stee trezi pe Gheorghiță din gânduri. Tânărul căpitan domoli mersul calului, strânse dârlogii și, cu mâna dreaptă pe mânerul paloșului, întrebă:

— Cine îmi aține calea?

- Oameni buni, răspunse același glas.

- Niște călători rătăciți, adause altul.

Atunci la câțiva pași înaintea lui, la piciorul unui mic pripor văzu, la lumina lunii, stând pe loc în drumul care șerpuia între tufe,o ceată de oameni și de cai, Gheorghiță se opri și el.

— Cine sunțeți, de unde veniți și unde mergeți? întrebă el.

— Eu sânt Toma Alimoș despre care trebuie să fi auzit, dacă ești de pe aceste locuri, zise călătorul al cărui glas se auzise întăiu. Vin dela Orheiu cu niște prieteni ai mei. Am luat-o deadreptul, în curmezișul văilor. De la un loc am pierdut cararea, am rătăcit ceasuri prin codru și nu știu dacă acest drum, în care ajunsesem tocmai când te-am auzit venind, duce la satul Gradișțea, pe Galbăna, la Gheorghiță a Salgăi, care-i Căpitan de Codru

Gheorghiță, sărind jos de pe cal, se indreptă cătră Toma Alimoș care descălecase și el în mijlocul drumului, își scoase pălăria și, închinându-se, îi zise:

— Jupân Toma Alimoș, mare este bucuria mea fiindu-mi dat să văd, în sfârșit, pe acel despre ale cărui vitejii am tot auzit cu mierare de când eram mic copil. Drumul pe care va aflați duce întins la Grădiștea și eu sânt Gheorghiță a Șalgăi, Căpitan de Codru și, sluga ta.

— Norocul ne-o slujit dar bine rătăcindu-ne prin codri! Mă bucur că fac cunoștința unui tânăr oștean ale cărui începuturi îndreptățesc părerea că în curând ne va lăsa pe noi, bătrânii, cu mult în urmă, răspunse Toma Alimoș care se apropie de Gheorghiță și-i strânse mâna.

— Dar pe mine, mă mai cunoști? zise un glas lângă Gheorghiță.

Când acesta se întoarse, el dădu un strigăt.

— Mihu!

Și amândoi prietenii se îmbrățoșară lung. S’apropiese acuma și Părintele Isaia cu Stroici. Gheorghiță nu văzuse niciodată pe călugăr dar, prin credincioși de ai lui, intrase în legăturicu el și era câștigat, trup și suflet, pentru mișcarea pregătită de dânsul.

îndată ce îl zări în Tovărășia lui Toma Alimoș și a lui Mihu, pricepu cine este și merse să-i sărute mâna, numindu-l: Apostol al neamului.

Când Părintele ii spuse cine este Stroici, Gheorghiță își aduse îndată aminte de dânsul. Fusese și el cu oștile leșești la împresurarea Vilăului, unde văzuse pe cneazul maramureșan și cunoștea vitejasca lui purtare în navala de noapte, încercată asupra taberei creștine de cătră Keistut și Olgerd.

— Oare mult mai este de aici pănă la Grădiște? întrebă Părintele Isaia.

— In fuga mare ai ajunge în doua ceasuri, zise Gheorghiță. Cu mersul obișnuit de drumni vor trebui patru dacă nu cinci.

Călătorii se uitară unul la altul.

— Caii noștri sunt osteniți cu desăvârșire, zise Toma. Suntem pe drum încă de ieri noapte: de abie popăsit-am de amiază trei ceasuri. Cred că ar trebui să li dăm puțină odihnă, macar pană in ziuă.

macar pănă în ziuă.

Cu toții se învoiră cu propunerea lui Toma și după ce Gheorghiță li arătă că în capătul priporului se află o poiană cu iarbă bună, se hotărâră să popasească într’însa.

Caii fură deșăuați și priponiți în poiană, călătorii se puseră jos, la piciorul unui carpăn gros și stufos, iar slugile strânseră uscături și aprinseră răpede un foc mare.

Părintele Isaia începu să povestească lui Gheorghiță cele puse la cale în călătoria lor. Pretutindeni pe unde umblase până atunci: la Iași, la Hotin, la Orheiu, fusese primiți și îmbrățoșați cu cea mai mare dragoste. Pretutindeni găsise pe fruntașii Românilor gata să dee tot ajutorul lor mișcării pusă la cale de Isaia și menită să închege țărișoarele lor raslețe într’o domnie puternică, în stare să-i ferească de năvălirile Tătarilor și de încercările celorlalți dușmani din afară. Atât fruntașii Ieșenilor cât și acei ai Hotinenilor și ai Orheienilor se legase prin jurământ față de ei, să li vie în ajutor cu oști, îndată ce Părintele va fi dat sămnul răscoalei împotriva lui Sas. Se hotărîse atât numele căpitanilor care erau să cârmuiască aceste oști cât și locurile prin care aveau să intre în Moldova.

— Acuma, adause Părintele Isaia, veneam la Chigheciu ca să vedem ce ajutor avem de așteptat dela vitejii Codreni.

— Fii încredințat, Părinte, că toate puterile Codrului sunt, chiar de pe acum, la poroncile Cuvioșiei Tale, zise Gheorghiță. Poroncește și peste trei zile vor trece Prutul șase mii de călăreți și două mii de arcași pe jos. Ei îți cer numai un lucru: să pui veșnic în frunte, în locul unde primejdia va fi mai mare.

— Nu m’am îndoit niciodată de Codru, zise călugărul: vom avea de pus la cale numai amărunțimile. Cu prilejul șăderii noastre în Codru, avem de gând să ne răpezim și la vecinii și prietenii voștri: Lăpușnenii. Deși mai puțini la număr decât voi, ei sunt viteji de samă și ajutorul lor nu este de lepadat. Am printre ei un prieten vechiu care lucrează pentru mine; în cărțile lui îmi dă cea mai bună nădejde. Trebuie să cunoști pe Marin Bibire. O fost căpitan vestit în vremea lui: astăzi este om în vrâstă. In locul lui s’o ales Căpitan fiul său, Constantin, iar bătrânul și-o pastrat printre Lăpușneni vaza întreagă.

Fruntea lui Gheorghiță șe încreți la auzul numelui de Bibire și, cu glasul silit, zise:

— Da, îl cunosc.

- De ei am tot atât de puțină grijâ ca și de voi și îmi este grabă să merg la Bârlad, urmă Părintele.

- Acolo vom avea negreșit de furcă cu păcătoșii de târgoveți, întrerupse Toma Alimoș. Dar ne-om pune pe atâta ca să izbutim și, cu voia lui Dumnezeu, fiindu-ni curat cugetul și scopul sfânt, vom izbuti. Trebuie să știi dacă este adevărată vestea care ne-o ajuns în Orheiu, acum trei zile și ne-o îngrijit atâta.

- Vestea despre sosirea soliei dela Alexandru Basarab?

- Ai gâcit-o, zise Părintele. Oare adevărat să fie? O sosit în Bârlad?

- Știu că acuma două săptămâni era fierbere mare în Bârlad unde se aflase de venirea unei solii dela Basarab. Se făceau pregătiri pentru găzduirea solilor în casa din târg a cneazului Târziul, noul voevod ales de Bârlădeni și căpetenia potrivnicilor noștri. Se zicea chiar că Basarab trimesese acea solie în urma unor cărți primite dela Târziul și dela ai săi. Dar, în zilele din urmă, am aflat că solia lui Basarab o lasat Bârladul de o parte și o apucat dealungul Dunării, spre Cetatea Albă unde au treabă cu Genovezii, și numai la întoarcere se va abate pe la Bârlad.

— Mai bine ar fi fost pentru noi dacă n’ar fi trimes Basarab nici o solie la Bârlad dar, dacă o trimes-o, ni este de folos să mai zăbăvească, ca să avem vreme să lucrăm înainte de sosirea ei, zise Părintele. Dar, ești încredințat că este cum ți s’o spus și că solul o plecat spre Cetatea Albă?

— Nu pot avea cea mai mică îndoială.

Gheorgihță nu sfârșise bine aceste cuvinte, când tresăriră cu toții la auzul unui glas care zicea:

— Greșiți sunteți, boiari, solul lui Basarab acilea este. Cu voia Alui dă Sus va merge la orașiul Bârlad împreună cu domniile voastre și, prin ajutorul său, ieși-veți biruitori.

Și, înainte ca călătorii noștri să-și fi putut aduna mințile, în crengile carpânului, sub care se aflau se auzi un foșnet și, înaintea lor, căzu în picioare, o ființă minunată, lungă cât o prăjină, cu cap de om împodobit cu plete negre, deasupra unui trup acoperit cu păr lung, de un roș de sânge, la care nu se vedea nici mâni nici picioare.

Date fiind închipuirile acelei vremi, alți oameni decât acei ce se aflau adunați aici, la vederea unei asămenea arătări, ar fi rupt-o de fugă încredințați că se găsesc în fața celui necurat. Și călătorii noștri săriră în picioare, dar nu pentru a fugi ci pentru a pune mâna pe acea ființă. Într’o clipă mânile de oțel ale lui Mihu și ale lui Gheorghiță se abătuse pe dânsa, ținând-o strânsă ca într’un clește și puind-o în neputință să facă vr’o mișcare.

— Ii de carne și de oase, zise Mihu, simt umărul lui subt mâna mea.

— Aoleo! Dar cum să nu fiu dă carne și dă oase nenișiorule! zise ființa necunoscută care nu dăduse nici cel mai mic sămn de opunere sânt doară creștin ca și voi, sânt boiar ca și voi. Faceți bine și nu mă strângeti asia dă tare că-mi fărimați osișioarele. Lăsați-mă slobod căci nu am urmă dă armă pe mine. N aveți să vă temeți, sînt singur, pe când sunteți mulți.

Gheorghiță desprinse mâna stângă care strângea un braț al necunoscutului și începu să-l pipăie. Atunci se văzu ceeace ei luase la început drept păr roș, era o sarică roșie cu care eră învălit trupul gol al străinului.

Mihu și Gheorghiță îi dădură drumul, dar ramaseră unul în dreapta și celalalt în stângalui, temându-se ca nu cumva să fugă.

—Cine ești tu? mai întrebă Toma Alimoș.

— Cine sânt? Sânt Jupân Părvu Nedeianu, solul trimis La Cetatea Albă și la Bârlad dă Alexandru Basarab, domnul Țării Rumănești.

Toți cei de față pufniră de râs.

— Frumos își mai îmbracă Basarab solii, zise Gheorghiță.

— Nu-mi dați crezare fiind că mă vedeți gol, zise pretinsul sol. Ce să fac dacă m’au prădatără Tatarii pă drum și mi-au omorâtăi slugile? Dar, adaose el, am cu ce împrăștija orice bănuială, ați putea avea. Văd cu voi pă un Cuvios Părinte, el trebuie să știe carte.

Și, zicând aceste cuvinte, scoase de sub sarică un săculteț de matasă ce-i atârna de gât printr’un găitan, desprinse găitanul, s’apropie de Părintele Isaia, îi sărută mâna cu evlavie și-i dădu săcultețul.

— Iată cărțile ce le trimite milostivul meu stăpân, Marele Voevod Alexandru BasarabDomnul Țării Rumânești, căpitanilor dă la Cetatea- Albă și fruntașilor Bârladului, poftindu-i să se încrează în toate câte le voiu grăi din partea Măriei Sale, eu Pârvu Nedeianu.

Suntără și poroncile lui cătră namestnicul județelor dân cale mea.

Părintele Isaia deschise săculețul și, scoțând dintr’însul mai multe pergamente, s apropie de foc pentru a le ceti.

Pe când călugărul cetea, tovarășii ta se uitau la pretinsul sol, al cărui față era acuma bine luminată de flacăra focului hrănit cu ingrijire de Onea și de celelalte slugi.

Munteanul era un om de vr’o treizeci de ani, de o statură întrecând bine pe acea mijlocie și, după, cât lașa să vadă sarica întredeschisă, de făptura sprintenă.

Pielea, atât pe față cât și pe trup, era foarte smolită. Obrazul era cam lungăreț, nasul subțire și coroetec, gura măre dar de chip, frumos; ochii foarte mari, negri, sclipitori de o vioiciune neobișnuită. Pletele erau negre, lungi șidese; barba tot neagră, cam ascuțită și puțin creață. După ce isprăvi cetirea cărților, Părintele Isaia se uită lung la Muntean, apoi le ceti a doua oară, dela început pănă la sfârșit.

- Și tu ești Pârvu Nedeianu, solul domnului Țării Românești? întrebă el în sfârșit.

- Da, răspunse Munteanul, eu sânt Pârvu Nedeianu, solul lui Alexandru Basarab.

- Dacă ești într adevăr, și părintele Isaia apăsă pe acest din urmă cuvânt, solul lui Alexandru Basarab, trebui să cunoști împrejurările care au făcut pe voevod săi te trimată în solie la Bârlad1. Fă bine de ni le împărtășește și ni povestește în urma căror întâmplări ai ajuns gol, în crăcii acestui copac.

— Da, Părinte, vă voiu povesti totul, numai înainte de a vi le spune, rogu-vă, dați-mi ceva mâncare, căci dă trei zile n’am pus macar nicio fărămitură cât dă mică în gură. Apoi vă voiu da nu numai lămuririle care mi le cereți dar și altele ce nu mi le cereți, însă care vor fi dă folos pentru a arunca dăparte orice bănuială dântre noi. Dar dați-mi să îmbuc ceva, căci mă cuprinde leșinul.

Părintele făcu un semn lui Onea care, aducând îndată un desag plin, scoase dintr’însul o pâne, bujăniță de cerb, brânză de oi, fălii de slănină și întinse aceste merinde, împreună cu o ploscă, pe iarbă, la picioarele Munteanului.

Acesta se aruncă asupra lor cu o lăcomie nespusă, care dovedia cu prisosință că nu mințise spunând că de trei zile postea.

Călătorii se pusese și ei jos, alcătuind o jumătate de cerc împrejurul străinului și priveau în tăcere, minunându-se de răpegiunea cu care merindele dispăreau în gura lui.

Toma Alimoș, care se afla lângă Părintele Isaia. îi șopti la ureche:

— Nu samănă a boier!

Iar părintele îi șopti Ia rândul său:

- Nu samănă a sol, dar cărțile îi sunt în cea mai deplină orinduială. In ele se cere căpitanilor dela Cetatea albă și fruntașilor Bârladului să dee deplină încredere la toate catele va grăi credinciosul boier a lui Basarab, Pârvu Nedeianu. Nu poate încăpea îndoială că cărțile sunt adevarate.

— Să nu le fi furat.

— Poate, voiu vedea. Dacă într’adevăr este solul și credinciosul lui Basarab, trebuie sacunoască multe împrejurări necunoscute obștiei, dar care eu le știu. După cum va răspunde întrebărilor mele, voiu vedea cu cine am a face.

Munteanul care acuma isprăvise merindele, daduse navală la ploscă, o dusese la gură și se părea că a ramas lipită de buzele lui. Noroc că nu era plină, căci altfeliu nu s’ar fi despărțit treaz de dânsa. Incredințându-se că n a mai ramas în ea, nici o picătură, o puse în sfârșit jos, se ridică în picioare, făcu sămnul crucii, apoi se așăză iar pe iarbă și zise călugărului:

- Crez, Părinte, că dorința Cuvioșiei Tale este să auzi din gura mea, nu numai chipul cum m au lovitără și m au prădatără hoții dă Tătari, dar mai cu seamă, scopul soliei încredințată mie de Basarab. Dacă am gâcit bine gândul Cuvioșiei tale, apoi te rog să binevoiești a-mi spune dacă pociu vorbi dăschis, atât înaintea boiarilor care ne înconjură cât și înaintea ăstor oameni, și arătă cu mâna spre slugi. Printre lucrurile ce am să ți le destăinuiesc sunt taine ale căror răspândire poate să pună în primedjie, nu numai viața noastră și acea a altora mai sus puși dăcât noi, dar pot primejdui chiar ființa unor noroade.

— Poți vorbi deschis înaintea acestor boieri, zise călugărul, nu am taine pentru ei.

XXV.
Pățaniile unui sol.

După ce tuși de mai multe ori, Munteanul începu:

— Cuvioase Părinte și cinstiți boiaril Să nu credeți că mi-a scăpat dân vedere bănuiala vădită cu care m’ați primitără. Nu pociu tăgădui că o asemenea bănuială este firească și ar fi împărtășită dă orice om cuminte,, văzând că sare dân pom un om gol, învelit numai într’o sarică roșie și strigă că este solul lui Alexandru, Domnul Țării Rumânești. Cu toate cărțile ce le va fi având la el, un om în asemenea împrejurări nu poate dăcât să fie bănuit, mai ales când, ca mine, nu este încă ajuns la vrâsta la care se aleg obicinuit solii. Să nu credeți deci că o asemenea bănuiaă ar putea să mă supere sau chiar să mă mire. Vă mai spun că am cu ce s o împrăștii.

Mă numesc Pârvu Nedeianu care, și el, se trage dân neamul Basarabilor și a Sandei, o vară primară cu Domnul. Taica, Dumnezeu să-l ierte, a crescut cu Vodă: pănă la moartea lui a trăit la Curte, având loc dă frunte atât la oști cât și la sfaturi. Pă mine m’a botezat chiar însuși Basarab; dă mic copil m’a luat la Curte, crescându-mă cu feciorii lui, cu Vlaicu și cu Radu.

Nu-mi răsărise încă bine barba și eram căpitan păste o sută de călăreți olteni, viteji aleși, unul și unul, cu care făcuiu pârjol printre Bulgari când ne-am războitără cu ei, acum câțiva ani. Mi-a ramas semn cinsteș dân războiul ăla, priviți!

Dând sarica la o parte, el se întoarse pentru ca focul să bată în plin asupra lui și arătă, sub țâța dreaptă, adânc sapat pe pielea smolită, sămnul unei cumplite lovituri de suliță.

- D’atunci, urnă el, n’a fost războiu în care să nu fi luat parte, și nu mai sânt în stare să număr dușmanii ce au căzut sub paloșul sau sulița mea. Dar am știut să ajut pă Basarab nu numai prin puterea ăstui braț, dar și prin agerimea ăstor creieri, și, zicând aceste cuvinte se bătu pe frunte. M a trimis în solie la Țarul Bulgarilor, la Craiul Sârbilor, la Voevodul Ardealului, în împrejurări grele, în vremuri dă cumpănă, când un cuvânt prea mult putea să aducă peire, când trebuia să ghicești însemnarea unui zimbet, a unei încruntări dă sprânceană, și chiar adesea, a unei tăceri prelungite. Niciodată nu m’am întors fără a fi izbutit și a nu fi depășit nădejdea pusă dă Vodă în mine. Iată pentru ce sânt nelipsit dăla sfaturile lui și pentru ce Vodă nu are taină pentrumine.

Dar să încetez a vă mai vorbi dă mine, căci ați putea crede că sânt om lăudăros, și să vă spuiu în ce împrejurări și în ce scopuri m’a trimis Basarab la Bârlad.

Cuvioase Părinte și cinstiți boiari! Mai bine dăcât mie vă este știut că toată Rumânimea care locuiește în țeara care se află între munții ăi mari, Nistru și Mare se află în cea mai cumplită fierbere.«

Călătorii noștri se uitară unul la altul.

— Împilările și fărădelegile lui Sas, Voevodul Moldovei, plecarea lui oarbă la toate poruncile Ungurilor au stâmitără în Moldova nemulțumirile ale mai cumplite, poporul stă gata să se răscoale. Celelalte țări: Bârladul, Hotinul, Iașul, Orheiul, Lăpușna, Codru, trăiesc cu groaza pustiirilor tătărăști, puterile lor răslețe putând cu greu să se apere dă păgâni. Pă dă altă parte, Craiul Laios, cu floarea puterii ungurești a plecat tocmai la Napoli pentru ca să răsbune moartea frăține-său și să cucerească crăiia aia.

Alexandru Basarab care are știință dă toate câte se petrec în țările vecine cu a păste care domnește, a urmărit dala început, cu osibită băgare dă seamă, mișcarea Rumânimii d’acilea. Știut trebuie să vă fie că el, dă mult, umblă pă lângă Bârlădeni pentru ca ei să se închine lui, îndatorindu-se din parte-i a-i apăra dă Tătari și dă orice alt dușman. N’a izbutitără pentru că Bârlădenii erau neuniți și nu se înțelegeau între dânșii. A intrat în vorbă și cu Codrenii, dar n’a izubtit fiind că vitejii dă Codreni sau crezutără în stare să se apere singuri dă Tătari, fără a-și mai da stăpân.

Tot îmi zicea Basarab: Pârvule, fătul meu, cum stau lucrurile pă Siret și pă Prut, i-ar ajunge unui bărbat îndrăzneț să aibă numai puțin noroc, pentru a face dân atâtea țărișoare mici și slabe o țeară mare și cu putere. Ce păcat ca nu se ivește un asemenea bărbat sau că nu pociu eu să prind picior în Bârlad sau în Codru.

In iama trecută ne veniră însă vești dăspre alcătuirea, în munții Moldovei, a unui fel dă frăție pentru alungarea lui Sas și dăsrobirea țării dă sub ascultarea Ungurilor. In curând mai sosiră altele, zicând că frăția aia se întinde păste hotarele Moldovei, prin Bârlad, prin Codru, prin Lăpușna, până la Orheiu, până la Iași, până la Hotin. S’a mai aflatară dăspre ivirea unui voinic poreclit Păunașiul Codrilor, care purta și poartă războiu cu Sas și cu ai lui și ia vamă dăla negustorii care intră și iesă dân țeara Moldovei și dăspre care am bănuitără, Basarab și cu mine, că trebuie să fie în legătură cu frăția care voiește să dăsrobească Moldova. Dar iată că, acum o lună, ne vine veste că căpetenia, sufletul întregii mișcări, este un călugăr care lucrează pentru un cneaz vestit dân Maramureș: Bogdan dă la Cuhnia!

La auzul acestor cuvinte Toma Alimoș, Mihu, Ștefan și Gheorghiță cu greu se putură împiedeca să sară de pe locurile lor. Iar Părintele Isaia zise Munteanului, cu glas liniștit:

— De unde ați aflat această veste; de unde știți că este adevarată?

— Dă unde am aflat-o, răspunse Munteanul cu oareși care mândrie, dă la iscoadele noastre. Nu este domn să aibă iscoade ca alea care slujesc lui Basarab. Se vâră oriunde, află până și ce gândește omul. Adăvărat că și darnic stăpân e Alexandru Vodă: știe să prețuiască și sa răsplătească slujbele făcute, ți-e drag să-l slujești!

Știm că vestea este adăvărată, urmă el, căci ăl care a adus-o a auzit cu urechile lui pă fruntașii Moldovei, la un cneaz Baloș, dân satul Poiana, jurând ascultare unui boiar dă păste munți anume trimis dă Bogdan în Moldova. Dar mai bine dăcât mine, știi Cuvioșia Ta că grăiesc adăvărul, căci le văzură toate ochii Cuvioșiei Tale și le puse la cale toate mintea Cuvioșiei Tale.

— Crezi? întrebă călugărul uimit.

— Părinte, câte le spuseiu pănă acuma, le știam d’acasă, cu ajutorul lor am înțeles, după vorbele ce le auzii cât am stat ascuns în ăst carpin, că călugărul dăspre care ne se spusese că este in capul mișcării dă dăsrobire a Moldovei nu este altul dăcât Cuvioșia Ta! Oare, după câte vă ziseiu până acum, vă mai îndoiți că sânt Pârvu Nedeianu, solul lui Alexandru Basarab?

— Nu, răspunse Părintele Isaia uimit, aproape îngrozit, văzând că tainele lucrării sale erau cunoscute pănă în amărunțimile lor într’o țară străină. Nu mă mai îndoiesc.

Iar Toma Alimoș adause:

— Intre noi o fost un trădător!

— Trădător nu, răspunse Pârvu liniștit dar o iscoadă dășteaptă, plătită dă noi. Dar să vă arat cum ajunseiu acilea. Basarab aflând amănunțimile ce vi le spuseiu, după ce rămase singur cu mine, îmi zise:

— Pârvule fătul meu, veștile ce le auzirăm mă silesc să iau fără întârziere o hotărire în privința mișcării ce este pă cale d’a izbuhniîn Moldova și a cărei izbândă îmi pare mai presus dă îndoială, dat fiind potopul dă ură cea stârnit nemernicul dă Sas. El va fi alungat și cu bună seamă că nu-i voiu da eu nici un sprijin. Dar Ungurii nu vor putea să-l lase și Voevodul Ardealului va veni cu buna seamă în ajutorul lui. Dă oarece însă oștile ungurești ăle mari se află cu craiul la Napoli, iar altele pă granițele Sârbiei, nu va fi în stare Voevodu Ardealului să răpună pă Rumânii dă la Siret și Prut, mai ales da vor fi toți strânși împrejurul ăluiași steag. Ași putea să mă folosesc dă această tulburare și să pun mâna pă Bârlad. Dar punând mâna pă Bârlad, ași micșiora mult sorții dă izbândă a Rumânilor și ași ușiura pă ai Ungurilor, care s’ar arăta în urmă mai trufași dăcât sunt azi. Apoi, înainte dă toate, sânt Rumân, și doresc izbânda Rumânimei. Dacă Bogdan va izbuti să întemeieze o nouă domnie rumânească între munți și Nistru, o astfel dă domnie numai dă folos ne poate fi și dă sprijin mare la întâmplare dă războiu cu Ungurii sau cu alte neamuri. Trebuie deci să dau lui Bogdan mână de ajutor. Dacă nu-1 pociu ajuta pă față, cu arma, căci nu se știe cum se întorc lucrurile, pociu să-i folosesc mult pă sub mână. Iar eu îmi voiu căuta vr’un câștig păste munții noștri, în Ardeal, și-l voiu dobândi cu ușiurință, căci Ungurii având dă furcă pă Șiret, pă vremi îndelungate, nu vor îndrăzni să se strice pă față și cu mine.

Insă fruntașii negustorilor dân Bârlad, cu noul lor voevod, cneazul Târziul, fiindu-mi câștigați și hotărîți a se închina mie, mi-e teamă ca nu vor primi să dea ajutor Moldovenilor și lui Bogdan, și că se vor întâmpla vrajbe cu cnejii și cu poporul dă la țară, care se țin dă Toma Alimoș și suntără câștigați mișcării. Trebuie deci să trimit la Bârlad un om dă încrederecare să-i povățuiască pă Bârladeni spre bine,dar fără a mă da dă gol, ca să nu poată găsi pă urmă Ungurii prilej dă răsbunare, dacă vor fi biruitori. Gândesc deci să tă trimiț pa tine, căci altul mai dăștept și mai dă încredere știi că n’am.

Pleacă deci, fătule, la Bârlad, chiar dă mâine dacă poți. Vei avea la tine cărți dân parte-mi către Tărziul și ai săi, prin care le voiu zice sa dea crezământ dăplin la toate câte vor auziă la tine. Le vei zice că Basarab înainte dă toate este Rumân și dorește mai presus dă toate mărirea și izbanda Rumânimii; că cei ce vor sa întemeieze o nouă domnie rumânească lucrează la un lucru care numai plăcut poate fi unui domnitor rumân. Le vei zice că față cu mișcarea pornită în Moldova, Basarab le cere să dea uitării făgăduințele făcute lui, să uite vrăjbile și neînțelegerile iee au cu Toma Alimoș și ai săi și, cu toții împreună, să dea sprijinul ăl mai puternic întemeierii nouei domnii.

Multe a vorbit Basarab cu mine, căci o noapte întreagă ne-am tot sfătuitără, acușica vă spuiu numai miezul sfătuirii noastre. A treia zi de dimineață, plecat-am cu cărți dăla Vodă atât pentru Bârlădeni cât și pentru căpitanii dă la Cetatea Albă unde, după isprăvirea trebilor ce le aveam la Bârlad, urma să merg pentru acurma niște neînțelegeri cu Genovezii în privința vămuirii mărfurilor lor. Când ajunsesem la Siret, iată, nene, că mă ajunge un credincios al lui Basarab cu poruncă să mă duc întins la Cetatea Albă, unde să nu zăbovesc mai mult dă trei zile, iar d’acolo să merg dă sârg la Bârlad, unde să mă opresc numai o noapte. Ințeleseiu că Vodă nu voiește ca lumea să crează că solia lui este menită mai cu seamă pentru Bârlădeni, ci că menirea ei dă căpetenie este să pună capăt neînțelegerilor cu Genovezii, iar că prin Bârlad trec numai cu prilejul întoarcerei mele.

Am pornitănă deci drept înainte spre Cetatea Albă, însoțit dă vr’o șase slugi ale mele și dă treizeci dă roșiori dân straja curții domnești. Acum trei zile popăsisem dă seară în niște stufăriș în capătul dăspre răsărit al Ialpuhului.

Începuse a înopta și, strânși împrejurul focurilor, așteptam să se gătească mâncarea, când d’odată, auzim niște strigăte selbatece și, dân stufărie, năvălesc asupra noastră o mulțime dă Tătari. Cei mai mulți dân noi nici nu puturăm apuca să ne apărăm. Eu, deabia pusesem mânapă paloș când o lovitură cumplită pă cap mă întinse fără cunoștință la pământ. Când îmi venii iarăși în fire, soarele era sus, iar eu eram gol ca în ziua în care m’a născut mămica, și împrejurul meu zăceau trupurile măcelărite ale tovarășilor mei, dăspoiate și ele dă toată îmbrăcămintea lor.

Simțiam o greutate mare la cap, dar rana îmi era ușoară, căci calpacul ce-l purtam amorțise lovitura Tătarului. Mă duseiu la apă, îmi răcorii trupul într’însa, luaiu niște iarbă și udând-o bine, o puseiu pă cap, schimbând-o dân când în când și în curând mă simții mai bine. Făcându-mi-se foame, mă întorseiu la locul luptei și căutaiu dacă nu găsesc ceva merinde dă mâncare, dar nu putuiu da măcar dă o fărămiță dă mălaiu.

D odata, aproape dă locul pă care zăcusem în nesimțire, văz ceva alb, mă plec și găsesc cărțile lui Vodă către Bârlădeni și Genovezi.

Le țineam într’o geantă dă piele încredințată slugii mele ălei mai credincioase. Tătarii luase geanta, dar aruncase velința cu cărțile ca netrebnice. Mi-o legaiu îndată dă grumaz cu un capăt dă curea ce-o găsii. D’odată auzii un cal nechezând la spatele mele și mă înspăimântam, crezând că iar dau Tătarii păste mine. Când mă întorc însă, văz unul dân caii mei, un armăsar sur. Se vede că rămăsese toată noaptea ascuns în stuf, nu fusese găsit dă Tătari și acuma ieșise. Cu mare greu prinsu-l-am și cu mai mare nevoie încă am izbutitără, ținându-1 cu mâna stângă dă coamă, a împleti un feliu dă frânghie dă stuf, dân care îi făcuiu un căpăstru și așia, gol pă părul lui, am plecat spre miază-noapte unde știam că voiu da dă țara vitejilor dă Codreni.

Toată ziulica dă alaltăieri mers-am prin câmpie, găsind în vr’o două locuri leșiuri dă oameni și dă cai; am înțeles că au trecutără Tătarii și p’acolo. Se vede că mă lăsaiu prea înspre răsărit, căci noaptea târziu tot în câmpie mă aflam și nu dădusem încă dă mărginile Codrului. Mort dă oboseală și dă foame, m’am oprit lângă un lac și numai după ce împletii un nou odgon dă papură și iarbă pentru a împiedeca calul, m’am culcatără pă iarbă. Am dormitără, însă rău și, dă teamă să nu pierz calul, m’am trezit necontenit. In ziuă am pornit dân nou și cu mare bucurie, după o călătorie dă vr’o două ciasuri, ajunseiu la poalele unui codru.

înaintasem acușica voios. Pa la amiază, intrând într’o poiană, auzii un lătrat da câne și văzuiu înaintea mea o colibă. Dascalec, ma îndrept spre colibă și, când ajung aproape dă dânsa, văz că-mi iesă înainte un unchiaș, care cum ma vede gol, dă un țipat dă spaimă și o rupe dă fugă.

Eu mă iau după el și mă încerc cu vorbe bune să-l liniștesc. Văzând că nu se oprește, încep să alerg și eu ca să-l prinz, să aflu dă la el calea spre locuințe omenești.

El, văzând că sânt mai sprinten și că nu poate scăpa dă mine, găsește calul meu încale, sare pă el, îi pune picerele în burtă și se face nevăzut în codru. Vă închipuiți ciuda și necazul meu văzându-mă iar singur singurel, și, preste toate, pă jos, cu picerele goale. Mă purtam cu nădejdea că voiu găsi în colibă ceva și mâncare dar, când caut, nimic dăcât sarica cea vedeți pă mine și opincile ăste vechi și rupte care le am în picere. împrejurul colibei, în partea opusă ălei prin care venisem, era o prisaca dă vr’o câteva sute de stupi, dar fiind gol nici nu era dă gândit să mă pui să scoț miere: fiindcă m am apropiat prea tare mă și aleseiu cu câteva împunsături care m’au durutără toată ziulica. Insă ce să mai lungesc vorba: văzând ca nu găsesc nimic ca să-mi astâmpăr foamea, m’am încălțat cu opincile ăle vechi și rupte, am luat sarica, nevoia făcându-mă tâlhar și împingându-miă să fur dăla un biet prisăcar, eu Pârvu Nedeianu, sol și nepot al lui Alexandru Basarab, menit să dăviu la iarnă Ban al Craiovei, eu stăpânul a șaptesprezece sate păste Olt, nouă dă la Craiova în sus și opt dă la Craiova în jos, fără a număra ăle dân Vlașca, ăle dân Teleorman, locurile dă pășiune pă Ialomița, și codrii dân Vâlcea și Gorju. Căci ce era să fac, gol cum eram; soarele îmi arsese trupușorul ziua, iar frigul mă înghețase noaptea, apoi dăsculț, cum era să umblu prin codru, eu dăprins dă mic copil să calc pă covoarele moi ale curții unchi-meu?

Am pornit deci, pă jos, prin codrul pustiu, tot la deal, urcând zeci dă dealuri, scoborân în zeci dă văi, toată ziulică până târziu noaptea când, istovit dă oboseală și dă foame, am ajuns în ăst pisc dă deal. Dă teamă să nu dea păste mine fiare dă care văzusem mai multe prin codru, sau oameni răi, mai primejdioși ca fiarele, mă urcaiu în ăst carpin în a cărui crengi tuf oase mi-am făcut un culcușiu și am adormit.

Nu știu cât dormisem când sgomotul ce-l făceați m’a dășteptatără; am ascultat vorbele ce le ziserăți, ca să pricep ce feliu dă oameni sunteți, buni sau răi. In curând am priceput că norocul m’a slujit minunat și, dând laude Domnului, am sărit dân pom ca să vă liniștesc grijile ce vă cuprinsese in privința soliei lui Alexandru Basarab.

— Și acuma, urmă el după o clipă de tăcere, aștept răspuns: dacă mă recunoașteți dă sol al lui Basarab sau nu?

Uimitoarea cunoștință dovedită de Muntean, atât în privința împrejurărilor din țările învecinate cu acele locuite de Romani cât și în acea a amăruntelor mișcării de desrobire în capul căreia să aflau Părintele Isaia și cu Bogdan, amărunte ce le credeau necunoscuteaiurea decât într’un cerc foarte restrâns, râsipise bănuielile stârnite de chipul uimitor în care li apăruse solul lui Basarab. Părintelui Isaia i se părea cu neputință ca altul decât un barbat trăind în atingere zilnică cu domnul muntenesc să fie în stare a lămuri scopurile lui Basarab într’un chip atât de luminos. El se râdică deci în picioare și întinzând mâna Munteanului zise:

— Jupân Pârvu Nedeianu, iartă bănuielile stârnite în inimile noastre prin chipul neobișnuit în care ai apărut înaintea noastră, bănuieli pe care orice om cuminte nu le-ar putea numi decât binecuvântate. In urma lămuririlor tale nu mai avem nici pic de îndoială că ești solul marelui și înțăleptului Voevod al Țării Românești. Tare ne bucurăm văzându-te printre noi, date fiind mai ales liniștitoarele știri ce ni le aduci, că departe de a se pune deacurmezișul năzuinților noastre, Alexandru Vodă râvnește numai la binele neamului românesc și ni dă puternicul lui sprijin pe lângă norodul bârlădean. Bun sosi, printre noi, Jupân Pârvu Nedeianu, și călugărul îi strânse mâna cu putere, iar Munteanul plecându-se, sărută cu evlavie mâna Părintelui.

Călugărul îi spuse pe urmă numele fiecăruia din tovarășii săi și toți, începând cu Toma Alimoș, veniră pe rând să strângă mâna străinului.

Dar Toma Alimoș, când se văzu iar lângă călugăr, ii șopti la ureche:

— Deștept, bun de gură, știe lucruri care m’au uimit, dar nu samănă a boier.

Părintele Isaia ridică umerile drept răspuns.

— Boiarilor, zise Pârvu, nevoia mă silește să vă fac o rugăminte. Nu cumva ați putea să mă împrumutați cu niscaiva dân hainele dă prisos ce trebuie să le aveți la voi.

— Cum nu, se grăbi să răspundă Stroici, suntem de acelaș stat și cam de aceiași făptură: am în desagi un rând întreg de haine deprisos și de tot noue; cu bucurie îl pun la poruncile solului lui Alexandru Basarab.

Făcu lui Pârvu sămn să-l urmeze și-l duse la niște tufe, în dosul cărora Onea adăpostise șălele și lucrurile lor. In curând Pârvu ieși de acolo îmbrăcat într’o haină de vânătoare care cuprindea cioreci verzi și un dolman tot verde, împodobit cu găitan negru, cu ciubote de iuft negru venind pănă la genunchi și purtând pecap o căciuliță ușoară, de catifea verde, cu opană de nagâț înfiptă într’însa. Părintele Isaia, Mihu și Gheorghiță nu se putură împiedeca să recunoască că-i șăde bine Munteanului. Numai Toma Alimoș, dând din umere, zise din nou, dar cu jumătate de glas:

— Nu samănă a boier.

Părintele Isaia, apropiindu-se, zise atunci:

— Ași fi de părere că, dacă Jupân Pârvu are de gând șă stee cu noi, ar fi bine să nu dee în vileag împrejurarea că este solul lui Basarab...

— Dorești să trec drept un om dă rând? întrebă Pârvu.

— Ba nu, de loc, răspunse Isaia, voiu spune tuturor că ești un boier de frunte al Țării Românești, neam cu Basarab, care o fost pradat de Tatari și pe urmă o scapat ca prin minune din mânile lor. După cele ce ni le-ai spus, credcă ai de gând să mergi la Bârlad împreună cu noi pentru folosul pricinii noastre. Ar fi nemerit să sosim împreună în Bârlad și ca sosirea noastră să fie neașteptată, pentru ca și lovitura ce o vom da-o potrivnicilor să fie neașteptatăși, prin urmare, mai puternică.

- Ai dreptate, Părinte, zise Pârvu, cuminte ai vorbit: dă acuma înainte și până ce vom sosi în Bârlad, eu nu sânt Pârvu Nedeianu ci Pârvu Izvoranu, după un sat cu o mie dă case ce-l am în Teleorman, boiar dân curtea lui Basarab și neam cu el.

Se luminase acuma chiar bine de ziuă și Gheorghiță propuse călătorilor să se pue pedrum. Neopunându-se nimene, slugile primiră poroncă să pue șălile pe cai.

— Cred, zise Gheorghiță apropiindu-se de Pârvu, că îmi vei face cinstea să stai câteva zile în casa mea, cel puțin pănă când vom putea pune la cale călătoria ta spre Bârlad. Grădiștea, satul în care locuiesc, este în apropiere.

— Cu bucurie și recunoștință, răspunse Pârvu, căci dă m’ați lăsa singur acilea, ași fi în mare primejdie să mor dă foame, necunoscând pă nimeni și neavând lețcaie la mine. Dar nu știu cum vă voiu putea urma, căci sânt pă jos.

— Nai grijă, răspunde Toma Alimoș, am cu mine doi cai slobozi; înșauați gata. Vei lua pe unul din ei.; ‘

In curând ei plecară și se îndreptară în jos, spre Grădiște, în umbletul cailor. Pornise abie de jumătate de ceas când se auzi în urma lor sgomot de fugă de cal nebună. Se opriră pe loc și, de departe, se văzu un călăreț care venea într’un vârtej de colb. Când fu aproape deei, Gheorghiță strigă:

— Toma Făgăul Să nu se fi întâmplat ceva mamei!

Toma Făgău, căci călărețul nu era altul decât vechea noastră cunoștință dela otacul de sub Perchiu, opri pe loc calul scaldat in spuma, sări jos și alergând la Gheorghiță îi zise:

— Căpitane, de ieri de amiază te caut. Te-am urmărit pe la Chighetiu, pe la Vișinești, pe la Lăpușna; toată noaptea am fost calare.

— Dar ce este? Mama?

— Sănătoasă și voinică cu voia lui Dumnezeu. O plecat ieri, de amiază, cu toți flăcăii noștrii și cu oamenii din Gâncești, Gura Galbănă și toate satele megieșe, peste tot ca la vr’o mie de soliți, în urmărirea unui drâmbe de Tatari venind despre Prut și care o ridicat turmele ce pășteau în Valea Adâncă, măcelărind aproape,toți păzitorii; numai vr’o câțiva au putut să scăpe răniți. Pe mine m’o trimes la Chigheciu cu poroncă să te caut și să dau de știre Căpitanului Băncilă să-i vie și el în ajutor. Pe Petrea Mănăilă l o trimes la Lăpușna, după Lăpușneni; m am întâlnit cu el astă noapte; acuma trebuie să fi plecat din Lăpușna, în ajutorul Jupânesei, Căpitanul Constantin Bibire cu cinci sute de soliți.

— Tatarii erau mulți?

— După cât am putut înțălege trebuie să fi fost mai multe mii. Dar, cum ți-am zis, acei din păzitorii noștri care au scapat acasă, sunt mai toți răniți și zăpăciți rău, nu-i prea poți ințălege.

— Boieri, zise Gheorghiță cătră tovarășii lui, vestea care am primit-o mă silește să mă grăbesc să ajung acasă. Voi n aveți nevoie să vă grăbiți; voiu da poronci pentru ca să fiți bine ospătați, și cu aceste cuvinte dădu pintenicalului.

Dar tovarășii lui strigară într’un glas:

— Nu ne despărțim de tine, unde vei merge, vom merge și, dând la rândul lor pinteni cailor, se ținură de el.

XXVI.
La Gradiștea.

Soarele era aproape de prânzul cel mic când ceata călătorilor noștri ajunse în fața satului Grădiște, așazat pe râpa stângă a pârăului Galbăna. Deasupra satului, în mijlocul unei ogrăzi întinse, împrejmuită cu un zid de piatră nalt de doi stânjăni și mai bine, având trei laturi încunjurate cu șanțuri adânci, iar a patra așazată deasupra unei râpi, se vedea casa lui Gheorghiță. Era o zidire patrată, având la fiecare lăture câte un cerdac cu stâlpi de piatră.

Încă dela oareșicare depărtare de sat, Gheorghiță și acei ce-l urmau ajunsese, sau întrecuse cete de călăreți înarmați cu arcuri, suliți și paloșe. Mulți din ei purtau pe cap coifuri de chipuri deosebite: unii erau imbracați cu cămeși de zale, alții aveau pieptul și brațele aparate prin platoșe de oțel. Printre dânșii erau și arcași pedeștri dar în număr mai mic.

Erau oameni din Gura Galbenii, din Găncești și de pe hotarul Bâcului, care rămăsese în urmă dintr’un prilej sau altul și care Se grăbeau acuma să ajungă cât mai curând în Grădiște. Îndată ce recunoșteau pe Gheorghiță, dădeau pinteni cailor pentru a-l urma cât mai de aproape. Astfeliu când, după ce străbătu satul, tânărul Căpitan de Codru ajunse la podul ridicător dela poarta curții sale, își opri calul și se uită în urmă, se văzu urmat de o ceată numărând mai multe sute de oșteni.

Podul fu lasat în jos, greaua ușă de stejar, căptușită întreagă cu platoșe de fier legate cu drugi groși, se deschise și călătorii intrară într o ogradă mare cât un câmp și care era plină de oameni înarmați și de cai.

Unii adapau caii, alții li spânzurau în cap traistele cu grăunțe; unii din ei curațau și ascuțau armele, alții îmbucau câte ceva din glugile cu mennde, iar cea mai mare parte alcătuia cercuri și se sfătuia. Acești Codreni aveau înfațoșarea unui neam de oameni voinici, nalți,spătoși, vânjoși, bine hrăniți și bin îmbracați, iar fețele lor pârlite de soare, privirea lor mândră și hotărîtă aratau îndestul că erau deprinși să înfrunte primejdia.

Cum zăriră pe căpitanul lor, scoaseră niște chiote de bucurie care făcură să răsune văile și codrii de pe împrejur.

Cea dintăiu grijă a lui Gheorghiță, îndată ce se dădu jos de pe cal, fu de a cere unei slugi cu barba albă, dar încă verde, care-i ieșise înainte la scară, dacă au primit vești dela Jupâneasa.

— Pănă acuma nu știm nimică dela Jupâneasa; i-am trimes în cursul sării și a nopții vr’o patru, cinci sute de ostași sosiți aici după plecarea ei și am aflat dela Chigheciu că Căpitanul Băncilă trebuia să plece astăzi, înainte de revărsatul zorilor, cu vr’o două mii de oșteni. Despre Tatari am aflat vești dela alt păzitor al nostru, care o căzut aici tocmai pe la miezul nopții și ni-o spus că sunt peste zece mii, sub steagurile lui Kara-Katuș, mârzacul cel vestit.

— Dar n’ați putut să opriți pe mamadela un pas atât de primejdios? Ași fi crezut, Axinte,că pot să am mai multă încredere în tine.

— Căpitane, atât eu cât și ceilalți câți îți mâncăm pânea, am făcut tot ce ni-o stat prin putință spre a îndupleca pe Jupâneasă să nu plece împotriva păgânilor. Am îngenunchiet cu toții înaintea ei și am rugat-o cu lacrimi să ne lese pe noi să întoarcem paguba. I-am aratat că Codru are destui viteji pentru a da păgânilor o pedeapsă strașnică, i-am spus că pasul care-l face are să te mâhnească și că ai să ne ții de rău că n’am oprit-o. Jupâneasa de feliu nu ne-o ascultat: ba cu mare greu am făcut-o să aștepte sosirea oștenilor din satele învecinate. Voia să plece înainte numai cu slugile, pentru a prinde cât mai curând limbă cu Tatarii, zicând că nu șe va lasa în luptă cu ei pănă ce nu vor sosi ajutoarele.

— Și mama are numai o mie de suliți cu dânsa? zise Gheorghiță al cărui față arata acuma o îngrijire vădită.

Pănă acuma, cu câți i-am trimes de aici și câți au mai ajuns negreșit porniți din alte părți, trebuie să fie încunjurată de două mii de oșteni dacă nu mai bine.

Sosise acuma și descălecase toți călătorii; Gheorghiță, văzându-i, zise cătră Toma Alimoș.

— Mă iertați boieri, că întăia mea grijă o fost pentru mama și nu pentru voi. Iaca vechea mea slugă, Axinte, are să vă poarte de grijă ca să nu lipsească nimica celor ce se vor simți prea trudiți pentru a mă însoți în ajutorul mamemi...

Iar ei într-un glas întrerupseră:

- Mergem cu tine!

— Cum, zise Gheorghiță Părintelui Isaia, și Cuvioșia Ta vrei să mergi la războiu?

— Nu mă despart de tovarășii mei, răspunse călugărul. Evanghelia ne învață că acolo unde este turma trebuie să fie și păstorul.

— Vă mulțămesc din inimă, zise Gheorghiță; rugăciunile unui cuvios ca Părintele și paloșele unor viteji vestiți ca boierii care-l însoțesc nu pot decât să ni fie de folos neprețuit.

— Vor vedea mișeii dă păgâni cât dă greu cântărește braț dă Oltean. Îmi voi răzbuna eu acușica paguba și batjocura ce ăi cutezători au cutezatără s’o facă...

— Solului lui Basarab, era să strige Pârvu, dar se opri la vreme și adăugi:

— Unui boiar d’ai lui Basarab.

— Pănă ce voiu face pregătirile de plecare și voiu alege cai pentru voi, vă rog să urmați pe Axinte în casă, pentru a vă răcori și a îmbuca câte ceva înainte de plecare.

Pe când călătorii urmau vechea slugă în casă, Gheorghiță, fără a pierde vreme, adună împrejurul său căpeteniile oștenilor care umpleau ograda, spre a-și da samă amărunțită de numărul de oameni ce avea sub mână. Dela cei doi cneji și zece hotnogi față, află că erau adunați aproape opt sute de călăreți și vro sută și mai bine de arcași pedeștri. Apoi puse de se aduse înaintea lui pe păzitorul de vite, despre sosirea căruia în cursul nopții îi vorbise Axinte și începu să-l cerceteze.

Din spusele lui reieșea că Tătarii, după ce trecuse Nistrul, o luase răpede de alungul Dunării, unde pradase satele, trecuse Prutul, prădase pe Covurluiu și, dintr’o pricină sau dintr’alta, se întorsese răpede spre Nistru, dând peste cirezile de vite ale Codrenilor, care pășteau fără grijă pe întinsele pășuni din pustietatea ce se întindea între Codru și Dunăre. Acest păzitor nu era cu vitele ci venea la ele când Tatarii le răpise. Avusese norocul să se poată ascunde, cu cal cu tot, într’o stufărie de unde privise, trecând înaintea ochilor lui, întreaga Tătărime, cu pradă cu tot.

După dânsul, numărul păgânilor trecea cu mult peste zece niii de călăreți și se vedea că omul nerănit, nefugărit, nespăriet și foarte deștept de feliul lui, vorbea numai curatul adevăr.

Gheorghiță, din ce în ce mai îngrijit pentru maică-sa care-i era mai scumpă decât orice, poronci ca toată lumea să fie gata de pornire peste o jumătate de ceas, se duse la grajdiuri ca să aleagă caii trebuitori pentru oaspeți și apoi se întoarse la ei.

Ii găsi la masă cu cnejii și oștenii cei mai de samă; erau primeniți, înzăoați și încinși cu paloșele. Cu greu îl făcură să se pue jos și să iee și el câte ceva. Vinul vechiu de Nicorești ce-l pusese Axinte pe masă, în niște ploști urieșe, fusese foarte gustat de Pârvu. In scurtul timp care trecuse dela punerea lor la masă, el se împrietenise de tot cu cneazul Maxim dela Maximești, lângă Găncești. Tânărul cneaz, de abie întors acasă din oștile leșești, se simțea foarte măgulit de această prietenie și mai ales de lipsa de fudulie ce o arata acest neam al unui voevod cu nume tare între Codreni, cum eraAlexandru Basarab. încă pănă a nu sosi Gheorghiță, Pârvu jurase cneazului că, de vor scapa amândoi din mâna păgânilor, se leagă frate de cruce cu Maxim. Iar după ce Gheorghiță se așăză la masă, veselia și vioiciunea lui se făcură cu totul uimitoare. Toma Alimoș șoptise de vr’o două ori pănă atunci la urechea Părintelui Isaia:

— Nu samănă a boier!

Iar Părintele se mulțămise să zâmbească. Cum se așăză Gheorghiță la masă, Pârvu se sculă în picioare:

— Să bem, zise el, ridicându-și cupa, întâiu în sănătatea viteazului și puternicului nostru oaspe, Căpitanul Gheorghiță, care se poate făli că este nu numai fiu dă viteaz ci și dă vitează. Să bein apoi, în sanatatea vitejei și strălucitei sale mume, Cneghină Șalga, fala femeilor rumâne. Faima vitejiilor împlinite dă ea pătrunse pănă pântre noi. Ea astăzi are să întrunească sub steagul ei, pă Rumânii dă la Prut dă la Siret, dă la Moldova, dă la Maramureș dă la Olt. Cu ea în frunte, acoperi-vom câmpia dă leșiuri dă păgâni. Eu, Pârvu Izvoranu rudă cu marele și puternicul Voevod Alexandru Basarab, Domn al Țarii Rumanești, ma jur pa cinstea mea dă boiar, sa nu bag paloșiul în teacă până ce brațul meu nu va fi obosit ciopârtind în carne dă Tătar. Trăiască cneghina Șalga!

Cu toții reluară strigătul și deșartară cupele lor, Toma Alimoș, ca și ceilalți, dar bătrânul voevod nu pierdu prilejul să șoptească din nou la urechia Părintelui Isaia:

— Nu samănă a boieri

— Poate că așa sunt boierii în țara lui, răspunse călugărul, dar cel puțin omul pare plin de inimă.

Tocmai atunci intră în odaie bătrânul Axinte și spuse lui Gheorghiță că caii sunt la scară.

Cu toții se sculară și, după ce Părintele Isaia zise o scurtă rugăciune de mulțămire, ieșiră și urmară pe Gheorghiță la scară.

Aici găsiră, înșăuați și ținuți în mână de argați, șasă armasari din vestitele grajdiuri dela Gradiștea, meniți pentru dânșii, precum și caii cnejilor și a hotaogilor care șăzuse la masă cu ei. Oștenii din ogradă încălecase acuma cu toții și, tocmiți în șire, ostenește, așteptau sămnul pornirii. Gheorghiță arătă fiecăruia din oaspeți calul care trebuia să-l încalece, dând cel mai blând și cel mai cuminte Părintelui Isaia.

După ce încălecă călugărul, se aduse calul lui Toma Alimoș, ca cel mai bătrân și mai de samă, iar pe urmă veni rândul lui Pârvu, ca rudă a Voevodului Țării Românești. Când Munteanul puse piciorul în scară, se auzi un țipetd e spaimă, urmat de strigăte de:

— Dracul! Dracul! Iaca Dracul!

Iar când cei de față, uimiți, se uitară spre locul din care porneau țipetele, văzură lângă colțul casei, un moșneag cu ochii holbați de spaimă, care tremura și țipa.

— Ii Coșma Prisacarul, zise Axinte, pesămne dă a fi înebunit.

Când Gheorghiță poronci să-l aducă, el se înspăimântă și mai rău; argații fură siliți să-l aducă în brațe. Iar când stăpânul său îl întrebă ce are și de ce s’a tulburat așa, bătrânul, fără a putea răspunde, arata cu degetul pe Pârvu. Dar atunci Pârvu recunoscându-l, strigă:

— Pre legea mea, ăsta e afurisitul dă unchiaș care mi-a furat ieri calul și dăspre care vă spuseiu astă noapte! Ce ai făcut cu armăsarul meu moșiule? zise el cătră moșneag.

In locul bătrânului, care nu era în stare să scoată un cuvânt, Axinte răspunse:

— Ieri pe la toacă, am văzut pe moș Cosma venind în fuga mare pe un armasar sur rotat. Era foarte spăriet și când l’am întrebat de ce o lasat prisaca, mi-o răspuns că o dat peste eun drac, negru și gol, care o voit, să-l strângă de gât și că o scapat cu vai nevoie; sărind pe calul dracului și venind în fuga mare la curte. Calul este la câmp: îi frumos și pare de soiu.

— Și cum să nu fie dă soiu, neică, dacă e chiar dăla Basarab, zise Pârvu.

— N’aibi grijă Jupâne, spuse atunci Gheorghiță, văzând că se întârzie cu vorba și fiind nerăbdător să plece, calul tău va fi îngrijit ca și în grajdiurile lui Basarab Voevod. Deocamdată, fă bine și încalecă pe acest murg; cred că te va mulțămi, căci îl am de bun.

Pârvu sări sprinten pe armasarul de soiu pe care-l ținea cu greu un argat și pilda lui fu, urmată de Ștefan și de Mihu, apoi Gheorghiță încălecă și el. Trecură dinaintea oștenilor înșirați care, tocmindu-se pate doi, îi urmară pe poartă.

Pănă de vale de saț, merseră în pasul cailor dar, indata ce se găsiră pe loc drept, puseră caii la umbletul pentru care erau vestiți.

In cap mergea Gheorghiță cu Părintele Isaia cu Toma Alimoș și cu Oprea Corobană, cel mai bătrân dintre cneji. Apoi veneau Mihu cu Ștefan și, îndată după dânșii, Pârvu cu cel mai tânăr dintre cneji și cu un hotnog mai în vrâstă, iar în urma acestora întregul șir al oștenilor. Venind vorba despre Șalga, Pârvu zise cătră tovarășii care mergeau pe lângă el:

« — Ce minunată fămeie trebuie să fie Jupâneasa Șalga! Vestea dăspre vitejiile ei au pătrunsără pănă la curtea lui Basarab, iar lăutarii le cânta nu numai păste Olt, dar chiar păste Dunăre, după cum singur mă putuiu încredința cu prilejiul ălei după urmă solii a mele, la țarul sârbesc.

— Ii femeie minunată de tot, zise cneazul Maxim, nu-i numai vitează fără samăn, dar am auzit dela tată-meu că nu poți găsi cap de barbat, iscusit, ager și cuminte ca al ei la sfaturi, iar dela mama că gospodină ca dânsa nu este între munți și Nistru. Ș’apoi ce frumuseță de femeie!

— Oare de câți ani să fie? întrebă Pârvu.

— Zău nu știu, răspunse Maxim, nu cred să, fie mare tare de ani, poate Știi tu, hotnog Vlad?

— Are patruzeci și doi pănă la patruzeci și trei de ani, răspunse hotnogul care călărea de cealaltă parte a lui Pârvu. Țin minte că atunci când o furat-o Căpitanul Voicu umbla vorba că împlinea șapte-spre-zece ani. De atunci sunt două-zeci și cinci de ani, prin urmare Jupâneasa Șalga este acuma dp patruzeci și doi de ani.

- Cum, întrebă Pârvu, ea fost furata dăla părinți? Tă rog, hotnoage, fă-mi parte și mie dă această povestire.

Hotnogul, bucuros de vorba și măgulit că are și el ceva de povestit rudei unui voevod străin se grăbi să-i împlinească dorința.

XXVII.
Șalga.

— Jupâneasa Șalga, zise el după ce tuși, este fiica cneazului Degeratu dela Degerați, pe Nistru, lângă Soroca. Cneazul Degeratu era viteaz bun, om cuminte, mulți ani Căpitan în Soroca și cuprins foarte, dar zgârcit, îndărătnicși neîndurat.

El avea trei fii, toți viteji de soiu și o fată, cneaghina Șalga. Ce să vă spun, boierilor, multe frumoase sunt în țările noastre, în multe țări străine ostit-am și multe femei văzut-am, dar niciodată dată n’o fost dat ochilor mei să privească frumuseță ca acea a jupânesei Șalga!

Frații ei slujau în oștile leșești și cel mai mare, Andrei, era cât pe ce să piară, noaptea, într’o cursă: fusese scapat de moarte numai prin ajutorul unui prieten al său, viteaz leah de neam mare.

Andrei Degeratu își împlinise sorocul de slujbă și era de doi ani acasă, la tată-său, când Leahul care-l scapase de moarte, venindu-i dor de el, o sosit la Degerați ca să-l vadă.

Andrei și cu tată-său l’au primit cu mare cinste căci, precum v’am spus, pe lângă prietenia ce o aratase lui Andrei Degeratu, el era om de neam mare, înrudit prin mamă cu craiul Leșilor și peste samă de bogat. Dacă nu mă înșăl numele lui era Osolinski.

Îndată ce Osolinski văzu pe Șalga se îndrăgosti nebun de dânsa, nu trecuse nici săptămâna dela sosirea lui la Degerați și iaca că o ceru de soție lui Degeratu și încă cu rugăminte mare. Cneazul se bucură tare de astfeliu de ginere neașteptat, mai ales că Leahul îi spusese că Șalga fiind comoară neprețuită, nu-i mai cere nici un ban zestre.

Cu vr’o doua săptămâni înainte de sosirea lui Osolinski, fusese adus la Degerați, rănit într’o luptă peste Nistru cu Tatarii, cneazul Voicu dela Grădiștea, tatăl Căpitanului Gheorghiță. El atunci nu era încă Căpitan de Codru, dar era cunoscut ca viteaz bun și capatase rana urmărind pe niște Tatari care se încercase să prăde poalele Codrului despre Bâcu. Fusese bine primit în casa lui Degeratu din pricina prieteniei și a frăției de cruce care legase odinioară pe Degeratu cu Căpitanul Preda, tatăl lui Voicu.

Voicu, care avea numai douăzeci și patru de ani, era om vestit de frumos: chipul lui tulbura somnul tuturor fetelor și a multor neveste dintre Nistru și Prut și chiar de mai departe. Dar dulcele lor zâmbete și privirile lor galeșe și desmierdătoare îl lasau cu totul nesimțitor. El avea două ibovnice care, pe rând, îl stăpâneau cu desăvârșire: războiul și vânatul.

Insă cum văzu pe cneghină Șalga, lucrurile se schimbară; ochii ei negri îl cucerise cu desăvârșire dela întăia privire. Fie îngrijire bună, fie puterea iubirii, deși rănile erau departe de a fi ușoare, cneazul Voicu era în picioare după zece zile și-și lua ziua bună după două săptămâni, adică chiar în ziua în care sosise Osolinski. Dar el părăsea Degerații numai după ce izbutise să capete dela cneghină Șalga, în sara din ajunul plecării sale, în livada de deasupra Nistrului, făgăduința că-i va fi soție. Făgăduința fusese dată fără greutate, căci puținele zile care le petrecuse împreună ajunsese ca s o facă și pe dânsa să-l iubească la nebunie.

Prin urmare vă puteți închipui cu ce simțiri o aflat cneghină Șalga vestea neașteptată că Osolinski o cere de soție.

Cneazul care-i împărtăși singur această veste, căci soția lui murise de mult, se aștepta ca Șalga s’o primească cu mare bucurie. Care nu i-o fost însă mierarea când o văzut pe fiică-sa îngălbenindu-se, cuprinsă de tremur și izbuhnind în hohote de plâns. Crezu dintăiu că bucuria o aduce în asămenea stare, dar această închipuire o fost răpede împrăștietă căci fata, izbutind să-și mai stăpânească scârba, îi hotărî că niciodată nu va fi soția lui Osolinski. Iar la toate întrebările cneazului asupra pricinii unei hotărîri atât de neașteptate, ea rămânea mută.

In zadar îi arătă bătrânul că Osolinski este un pețitor cum ea nici nu-l putea visa, că are o stare strălucită, că este unul din cei mai cu vază boieri ai Țării Leșești, că se înrudește cu craiul și că luând-o de soție are să facă dintr’însa, fată crescută la țară, una din podoabele falnicii curți leșești. La toate câte i le spunea cneazul, Șalga se mulțămea să răspundă:

— Nu pot!

Bătrânul Degeratu, zgârcit și neînduplecat, nu era om să scăpe din mână un ginere ca Osolinski pentru toana sucită a unei fete, cum zicea el, mai ales când acel ginere nu-i cerea nici macar un ban zestre. El hotărî Șalgăi că voința lui s’o dee lui Osolinski este nestrămutată, că logodna se va face în aceiași sară, iar nunta peste o lună, având Osolinski nevoie să se întoarcă acasă pentru a pune la cale cele trebuitoare și a-și aduna rudele și prietenii ce voia să-i aibă de față la nunta lui. Cneazul ieși din odaia fetei poroncindu-i să se gătească pentru logodnă.

Sosi ceasul mesei, toți oaspeții erau adunați, când o slujnică veni să vestească pe Degeratu că cnegbinei venindu-i rău, s’o pus în pat și nu poate veni la masă. Cneazul, suparat, se răpezi pănă la dânsa ca s’o silească să vie, dar o găsi culcată și în prada unei astfeliu de fierbințeli încât nu avu ce să mai spue. Se întoarse la oaspeți și liniști pe Osolinski zicându-i că Șalga, zdruncinată de fericirea neașteptată de care avea parte, o fost cuprinsă de friguri și silită să se culce, dar că a doua zi îi va fi negreșit bine. Se puseră deci la masă fără de dânsa.

Dar, pe când Degeratu și Osolinski mâncau și beau fără poftă, un călăreț sprinten, calare pe un fugar de soiu, pleca din Degerați spre Gradiște. Era un flăcău din sat, îndrăgostit pană peste cap cu Ioana, cea mai frumoasă din slujnicilc Șalgăi. El merse toată noaptea pe poteri necunoscute obștiei și, a doua zi, pe la toaca, calul lui acoperit de spumă cădea mort la scara curții lui Voicu, iar călărețul cerea sa fie adus de sârg înaintea cneazului.

Nu se știe ce vorbiră împreună, dar nu trecuse ceasul dela sosirea flăcăului și iată-l că pleca de iznoavă, calare pe cel mai iute din caii Voicului, cu punga plină de zloți și traista ticsită de merinde alese. A doua zi, de amiază, flăcăul fu văzut vorbind cu Ioana la gardul curții lui Degeratu. Nu se știe ce au vorbit, dar nu trecu nici jumatate de ceas și cneghină Șalga, care nu părăsise patul de două zile, trimese răspuns cneazului că se simte mai bine și are de gând să se scoale.

Făcu chiar mai mult, căci primi să vadă pe Osolinski și când acesta îi arătă iubirea lui și îi ceru să-i fie soție, Șalga răspunse că devreme ce tatăl ei o dat-o lui Osolinski, ea, ca fiică ascultătoare, nu poate decât să se închine înaintea voinții lui. Dar când Osolinski o întrebă dacă această supunere a ei cătră voința părintească îi este cu voie, ea îi spuse zâmbind:

— Mulțămește-te deocamdată cu atâta.

Leahul avu nebunia să se încreadă și a doua zi plecă înspre țara lui. In răstimpul de șasă săptămâni care o despărțea de ziua nunții, Șalgase arătă liniștită și cneazul Degeratu își freca mânile când gândea la viitorul strălucit ce se pregătea pentru fiică-sa, dar mai ales când își aducea aminte de sacii de zloți pregătiți pentru zestrea Șalgăi, care puteau acuma să-și urmeze somnul în lăzile ferecate din tainiță.

Oamenii din Degerați insa nu înțălegeau pentru ce Sandu al Măriuței, flăcăul cel mai mândru din sat, era acuma veșnic pe drumuri și totdeauna s’întorcea pe alt cal decât pe acel care-l încăleca la plecare. Se văzură chiar bătrâni și mai ales bătrâne clătinând din cap și dând a înțălege că Sandu poate că s’o apucat de negustorie necinstită și că s’ar putea prea bine, ca caii să nu fi fost dobândiți în chip cinstit. Cine știe dacă Sandu n’ar fi dat peste vr’o supărare cu vatamanul din pricina acestor cai, dacă întoarcerea lui Osolinski cu o ceată mare de prieteni și de slugi, de cai și de cară, nu ar fi dat alte prilejuri de vorbă bătrânilor și mai ales bătrânelor din Degerați.

Drept, să spun, n’am văzut de atunci asămenea adunătură de bogății. Când intrai în curtea lui Degeratu mătăsurile, aurul, argintul, și pietrele scumpe care acopereau oamenii și caii tovarășilor lui Osolinski îți luau ochii. Slugile din casă povesteau că darurile aduse de Leah logodnicei sale umpleau două odăi și că atât de strălucitoare erau pietrele care le acoperau încât noaptea luminau singure acele odăi. Șalga primise pe viitorul ei soț, pe rudele și prietenii lui fără a arata vr’o bucurie deosebita,dar cu liniște și cuviință. Oamenii bagară de samă însă că ea căuta, pe cât îi era cu putință, să înlăture prilejurile de a șe găsi singură cu mirele.

Degeratu poftise la nuntă nu numai pe toată boierimea dela Nistru și dela Prut, dar încă mulți cneji și viteji de peste Prut. Era poftit și Voicu, despre a cărui legături de dragoste Degeratu nu avea nici cea mai mică bănuială. Voicu însă nu sosi decât în dimineața nunții, după ce popăsise toată noaptea la un sat apropiet. Cu dânsul mai erau câțiva cneji, tot tineri ca și el, vr’o douăzeci de oș-teni care se țineau de casa lui, printre care mă aflam și eu și o ceată destul de însamnată de slugi, tot alese una și una: oameni vânjoși, colțoși, gata să se vâre în foc numai pentrua avea pe urmă plăcerea să se lupte spre a ieși dintr’însul.

Când încălecasem de dimineață, Voicu ne strânsese pe toți: boieri, oșteni și slugi împrejurul lui, ne cinstise cu vin vechiu dela bunicul său, ne spusese că este hotărît să fure pe cneghina Șalga înainte de intrarea nunții în biserică și ni ceruse ajutorul nostru. Il făgăduirăm într’un glas. Cei mulți din noi nu avusese de mult prilej să scoată paloșul din teacă și ni se părea că ni amorțesc brațele. Apoi ne sfătuirăm pe scurt asupra chipului și a mijloacelor acestei râpiri, Voicu arătă fiecăruia partea ce trebuia s’o îndeplinească.

Când intrarăm în curtea lui Degeratu, o găsirăm ticsită de oameni și de cai. Cneazul, cu Șalga și cu Osolinski, erau în cerdac, înconjurați de oaspeții cei mai de samă, iar ceilalți umpleau odăile casei și se țineau și pe afară, împrejurul cerdacului.

Șalga era gătită ca mireasă, cu peteala în cap. Degeratu veni cu brațele întinse cătră noi.

— Buni sosiți, boierii zise el cnejilor, strângându-li mâna, buni sosiți, vitejilor adause el întorcându-se cătră noi.

Apoi, băgând de samă că suntem cu toții încinși cu paloșele și că slugile noastre suntcu arcurile și tolbele în spinare, izbuhni în râs.

— Se vede că voi, Codrenii, dormiți cu armele voastre. S’o mai auzit să vie oamenii la nuntă pregătiți parcă de Tatari? Ia mai lepadați acele paloșe, căci atârnă greu și are să vă fie cald tare cu ele.

— Îndată după cununie, moș cneze, răspunse atunci Voicu, nu știi că așa este obiceiul la noi, în Codru, să întovărășim mireasa pănă la biserică cu paloșele goale.

Cneazul dădu din umere.

— Cum voiți, zise el râzând, multe obiceiuri ciudate mai aveți voi.

Șalga, când Voicu se arătă înaintea ei, îl privi drept în pchi, dar cu cea mai desăvârșită liniște și cu un glas nemișcat răspunse ea urărilor lui de fericire.

— Sau se înșală Voicu crezând în iubirea fetei, sau ea este într’adevăr vrednică să fie, nu Căpităneasă de Codru, dar împărăteasă, îmi șopti la ureche cneazul Mitru Veneriță, vărul lui Voicu. Dar uite-te, adause el, Voicu n’o dat mâna cu Leahul.»

Într’adevăr, când Degeratu, arătând pe Voicu lui Osolinski, îi zise:

— Cneazul Voicu dela Grădiștea, un viteaz fruntaș din Codrii Chigheciului, despre care ai mai auzit aici.

Osolinski întinse mâna lui Voicu, dar el, făcându-se ca n’o vede, se mulțămi să se închine înaintea potrivnicului său. Osolinski se uită cam mierat, dar tocmai atunci glasul lui Degeratu se auzi zicând:

— Iaca preutul catolic este gata, înveșmântat, să mergem!

Osolinski stăruise să fie cununat și de un preut de legea lui și ca această cununie să se săvârșească înaintea acelei din biserica noastra drept credincioasă.

La o mică depărtare de cerdac, în livada, se vedea un altar și un preut catolic stând înveșmântat alăture.

Ne uitarăm uimiți, unul la altul, noi știam de-o singură cununie, la biserica pravoslavnică de lângă curte și eram înțăleși să furăm pe Șalga în vremea mergerii la biserică. Dar Voicu, înțelegând îndată nedumerirea noastră, șopti la urechea lui Mitru:

- Fiți gata acuma, înainte ca mireasa să ajungă la altar.

Toți Codrenii ne scoborîrăm din cerdac.

— Să mergem, zise Degeratu. Atunci Osolinski, luându-și locul lângă Șalga, păși printre rândurile oaspeților, urmat de Degeratu.

Când ajunserăm la scară, Voicu strigă:

— Codreni, paloșele afară pentru cinstea miresei.

Într’o. clipă scânteiau și fulgerau la soare treizeci de paloșe ascuțite, apoi ne desfăcurăm pe două rânduri luând pe mire și pe mireasă în mijlocul nostru și-i urmarăm spre altar.

Dar, la jumatatea drumului, deodată vedem că Voicu se răpede, amețește cu o lovitură a mânerului paloșului pe Osolinski, îl trânteștela pământ cu un ghiont puternic, cuprinde mireasa în brațe și dă printre noi fuga spre locul unde așteptau slugile noastre și caii ramași cu șălile pe dânșii. Noi îl urmarăm, iar mulțimea nuntașilor înlemnișe de mierare și stătea nemișcata; Băieții lui Degeratu și cățiva din prietenii lui Osolinski, desmeticindu-se mai degrabă, se răpeziră spre noi, dar noi o luasem acuma bine înainte și puțin ne pasa de ei, căci erau aproape toți fără arme. Grija noastră era să nu fim opriți de mulțimea slugilor și de țărănimea care umplea ograda. Băieții lui Degeratu și unii din Leși începură să strige, unii românește și alții leșește, să sară lumea și să ni oprească calea, dar numai mișcarea amerințătoare a paloșelor noastre ajunse pentru a-i ademeni sa se retragă; scosese paloșele și slugile noastre.

Dela locul în care Voicu pusese mâna pe mireasă pănă la cai nu erau nici o sută de pași, astfeliu că încălecasem înainte ca să se fi luat vr’o măsură temeinică pentru oprirea noastră.

Atunci numai, ceata nuntașilor venindu-și în fire, auzind strigătele bătrânului Degeratu care îi ruga să răsbune batjocura ce o făcusem casei lui, se hotărî să se răpadă asupra noastră. Totodată, mulți din oamenii cneazului puseră mâna pe topoare, furci și ciomege și se aruncară înainte pentru ca să ni oprească calea și să închidă poarta. Dar paloșele noastre izbutiră fără prea multă greutate să-i împrăștie și ne văzurăm în curând afară din ograda cneazului care acuma răsuna de zbierete, de vaiete și de sudălmi par’că ajunsese un metoh al iadului.

Cum ne văzurăm afară, începurăm a lucra cu pintenii și caii noștri zburau de ți se părea că s’au prefăcut în rândunele. Inaintea noastră era Voicu, cu Șalga în brațe și, cu toată această îndoită povară, armasarul lui cel șarg, din prăsilă împărătească, de abie atingea pamantul cu copitele.

Știam bine că vom fi urmăriți, atât de oștia oaspeților, datori să răsbune batjocura făcută gazdei lor cât și de ceata rudelor și a slugilor lui Degeratu și a lui Osolinski; mai știam că numărul lor avea să fie îndoit și întreit mai mare decât al nostru. Dar pricepând că vor pierde vreme până ce vor pune șălile pe cai și se vor înarma, ne încercarăm să ne folosim de ragaz și să punem între ei și noi cât mai mult câmp se putea.

Alergam acuma ca de vr’un ceas; ne depărtasem binișor de Nistru, scoborîsem într’o vale strâmtă și ne urcasem pe un tapșan întins, pecare se vedea, la vr’o două bătăi de arc de noi, o dumbravă deasă prin care trecea un drum. Atunci auzirăm strigăte în urma noastră și văzurăm, scoborând în vale, ceata gonașilor noștri; la o bataie de arc înaintea lor, venea ca un vârtej, calare pe un fugar negru, un om ale cărui haine străluceau de departe în fir de aur și pietre scumpe. Era Osolinski. Voicu întorcându-se, îl zări și opri calul pe loc.

— La pas! poronci el.

Domolirăm cu greu avântul cailor și ne grămădirăm împrejurul lui. Osolinski trecuse acuma peste valea cea strâmtă și nu se mai vedea, căci urca suișul pe care venisem: în schimb însă se vedea întreaga ceată a urmăritorilor ajungând în vale. Erau vr’o două sute și mai bine.

— Unu la patru, zise Mitru Veveriță, are să fie o luptă frumoasă, dar am avut noi parte și de mai frumoase.

Tocmai atunci se aude o trâmbiță la spatele noastre și, când ne întoarcem mierați, vedem ieșind din dumbravă, în treapădul cailor, o mândră ceată de călăreți înarmați. La cea dintăiu ochire nu numai pricep că sunt Codreni, dar recunosc steagul lui Voicu. Erau cinci sute de călăreți aleși din satele lui, plecați, după cum am aflat mai târziu, în urma noastră și duși de Ionașcu Făgău, hotnogul lui cel vestit.

El avea poroncă dela Voicu ca, în ceasul cununiei, să se afle în apropiere de noi, dar fără ca Degeratu să poată bănui ceva despre ființa lor înainte de sfârșitul cununiei și, îndată ce va sosi, să sune de trei ori din trâmbiță. Făgău își chibzuise mersul de minune; venise în urma noastră, tot prin codri și prin poteci puțin umblate. Dacă împrejurarea cu cununia catolică n’ar fi silit pe Voicu să-și schimbe întreaga punere la cale, apoi hotnogul lonașcu ar fi sosit în Degerați tocmai pe la sfârșitul cununiei a cărui ceas se cunoștea de toți și numai la sunetul trâmbițelor ar fi încercat Voicu să răpească pe Șalga.

Ai noștri, recunoscând pe hotnog, izbuhniră în chiote voioase, la care oamenii lui Ionașcu răspunseră cu prisos, grăbind mersul lor spre noi.

Dar Ionașcu, îmbătrânit în lupte purtate în toate țările care ne încunjură, dă o poroncă scurtă și ceata oștenilor lui cârnește la dreapta, domolește pasul cailor, apoi se oprește cu fața la drumul pe care venisem, la cincizeci de pași de acel drum și la vr’o două sute de capătul priporului ducând la tapșan..

Iaca că tocmai atunci ajunse și Osolinski în vârful priporului. El ne zărește și, dând un strigăt sălbatec, voiește să se răpadă drept la noi, dar dă cu ochii de ceata lui Ionașcu rămasă acuma neclintită și, cu toate că recunoaște dușmani în ea, nu se întoarce nici nu stă numai scoate paloșul și domolește calul, urmându-și mersul spre noi.

Voicu văzând aceste; zice două cuvinte. Șalgăi, descalecă, o așază bine pe cal, îi dă frâele în mână apoi, liniștit, se oprește în mijlocul drumului, înaintea cetei noastre.

Osolinski, ajungând în fața lui, îl recunoaște, sare de pe cal și se răpede la el, strigând în limba lui:

— Mișălule, înapoiește-mi mireasa care mi-ai furat-o!

Voicu care, ca aproape toți Codrenii de samă, slujise în oștile leșești și vorbea bine leșește, îi răspunse:

— Nu eu ți-am furat mireasa ta, ci tu te-ai încercat să o furi pe a mea. Șalga era logodită cu mine înainte ca tu s’o fi văzut. Intoarce-te în țara ta dacă vrei să rămâi în viață.

— Minți, strigă Osolinski, Șalga este mireasa mea.

— Spune singură a cui mireasă ești, răspunse atunci liniștit Voicu. Răspunde, Șalgo, adause el ridicând glasul, a cui mireasă ești și a cui soție voești să fii.

Atunci Șalga, ramasă calare înaintea noastră, răspunse cu un glas tare și hotărît:

— Sânt mireasa cneazului Voicu, pe care îl iubesc din toată puterea sufletului și pe care voesc să-l ieu de soț, împărtășind cu el atât dulceața cât și amărăciunea vieții.

— Auzi1 zise Voicu lui Osolinski. Inchină-tc înaintea voinții sale și pleacă.

— Niciodată! strigă Leahul ne mai putându-și stăpâni mânia și dând lui Voicu o puternică lovitură de paloș.

Voicu sări sprinten în lături, scoțând totodată paloșul și punându-se în aparare, dar nu destul de răpede pentru a rămânea nevatamat: obrazul stâng îi fu atins de vârful săbiei lui Osolinski.

- Iaca o lovitură pentru care mâna care o dat-o nu va mai vedea Țara Leșasca, urmă Voicu cu acelaș glas liniștit, făcându-se că voește la rândul său să însămne obrazul potrivnicului, dar când acesta își acoperi fața cu paloșul, cneazul întoarse fierul și dând cu el cum ar fi dat cu un biciu, răteză mâna cu o bucată de braț a Leahului.

Leahul, galbăn ca ceara, ramase câtva în picioare apoi, învins de durere și de slăbăciune, căci sângele curgea din brațul ciuntit mai tare decât apa dintr’un șipot de munte, se prăbuși și căzu leșinat la pământ, lângă mâna care strângea încă paloșul.

Acuma ajunsese pe tapșan ceata urmăritorilor noștri și văzându-ne în fața ei, se îndreptase cu turbare spre noi. Dar atunci, Ionașcu, ridicând paloșul și slobozind o poroncă, trâmbițele lui sunară și ceata întreagă se clătină și se puse în mișcare la treapăd.

La vederea acestor potrivnici, copleșindu-i de trei ori cu numărul, și amerințându-i în coastă, băieții lui Degeratu și leșii înțăpeniră frâele, se opriră pe loc și începură a se sfătui, Ionașcu opri și el pe ai săi. Atunci Voicu spuse să se lege strâns brațul drept al lui Osolinski deasupra ciuntirii, poronci la patru slugi să-l iee în brațe și ne rugă; pe Mitru și pe mine, să-l ducem tovarășilor săi și să li arătăm că dacă vor războiu, el este gata și pregătit căci, pe lângă oștenii lui Ionașcu, mai are încă pe atâția care trebuiesc să sosască în curând cu alt hotnog, dar el îi sfătuiește să se întoarcă în liniște la locurile lor. Ne-o mai însărcinat s ăzicem băieților lui Degeratu să nu aibă nici o grijă pentru fericirea Șalgăi, căci căsătoria o va face la cea dintăiu biserică ce o va găsi pe drum și că Șalga va fi fericită cu el fiindu-i mai dragă decât lumina ochilor.

Ce să vă mai zic? Cu mare jale și cu mare mâhnire primit-au Leșii și băieții lui Degeratu, trupul ciuntit al lui Osolinski. Nici vorbă, ei toți erau oameni viteji, dar ce erau să ni facă când eram de trei ori mai mulți decât ei și așteptam încă pe atâția tovarăși în ajutor. După o scurtă sfătuire au plecat jalnic spre Degerați, iar noi ni-am reluat voios drumul spre Grădiște.

In curând ne-am întâlnit cu a doua ceată de oșteni din satele lui Voicu, sub povățuirea hotnogului Pătrașcu, apoi oprindu-ne la cea dintăiu biserică, s’o făcut cununia cneazului Voicu cu cneghina Șalga, nuni fiind hotnogul Ionașcu și preuteasa popei care sluja. Iar la ieșirea din biserică, am luat pe mire și pe mireasă și i-am dus pe umere pănă la casa preutească Cum s’au așazat Voicu și cu Șalga în Grădiștea au și venit la dânșii Ioana ce fusese slugă credincioasă a Șalgăi și Sandu, ibovnicul ei. I-au cununat cneazul și cneghină și l-au miluit cu casă bună, cu turme de vite și in mare cinste și iubire i-au ținut.

S’o aflat atunci cum Sandu o venit pentru întăiaș dată la Grădiștea, de o adus cneazului veste că Degeratu voește numai decât să căsătorească pe fiică-sa cu Osolinski. Voicu trimesese răspuns Șalgăi: să se facă că se pleacă la voința tătâne-său și să-i trimată de două ori pe săptămână vești despre cele ce se întâmpla la Degerați; că va avea el grijă s’o scape de orice soț altul decât el; să fie fără grijă și să se încreadă în el cum se încrede și el într’însa. Și s’au încrezut unul într’altul și au izbutit de s’au luat.

Și cât au trăit împreună, deplină încredere o urmat să aibă unul în altul și au fost fericiți, căci nu trecuse șase luni dela nunta lor când, căzând unul din căpitanii de Codru în luptă cu Tatarii, s’o ales Voicu în locul lui. Nu trecuse anul dela căsătorie și li-o hărăzit Dumnezeuun băiet frumos și voinic care nu-i altul decât Căpitanul Gheorghiță.

Dar dacă fericirea lor o fost nemărginită ea n o ținut mult, căci, în al patrulea an după căsătorie, Căpitanul Voicu o căzut greu rănit în luptă cu păgânii și cu mare nevoie l-au adus in viață la casa lui, la Grădiștea. In zadar l’au căutat zi și noapte Șalga cu vracii cei mai vestiți din Codru și din Bârlad. In zadar s au rugat pentru însănătoșirea lui, zi și noapte, nu numai toți preuții pe la toate bisericele și toți călugării de pe la toate mănăstirile și schiturile, dar și poporul întreg, cu mic și cu mare, căci era om iubit și cinstit de obștia întreagă. Voința lui Dumnezeu o fost să moară plin de zile, în al douăzeci și optulea an al vieții.

Când o văzut că nu mai este pentru el nici o nădejde de scapare, înainte de a-și pierde cunoștința, o mulțămit Șalgăi pentru fericirea ce i-o hărăzise în scurtul răstimp al căsătoriei lor și o rugat-o ca, astfeliu precum ea nu cruțase nimica pentru fericirea și binele lui, de acum înainte să-și pue toată silința și toata grija pentru fericirea și binele copilului lor.

— Fii liniștit, i-o răspuns ea, voiu fi pentru el nu numai o mamă neadormită și iubitoare, dar voiu căuta să fiu și o bucată de tată ager, harnic, viteaz la trebuință.

— Am încredere, o răspuns el cu un zâmbet și acestea i-au fost cele de pe urmă cuvinte.

Și Șalga s’o ținut de cuvânt cu sfințenie. Dela moartea lui Voicu ea o trăit numai pentru Gheorghiță. Mamă mai neadormită, mai cu grijă de binele copilului, mai harnică, mai pricepută n o fost nici n’are să fie. Știam cu toții că eaeste înțeleaptă și harnică, că are un suflet curat; cât trăia Voicu se făcuse vestită pentru bunatatea și milostenia ei. O mai dovedit în curând că, pe lângă însușirile femeei alese, în sufletul ei este loc și pentru acele care împodobesc pe bărbatul de frunte. Folosindu-se de faptul că o oaste mare de Codreni plecase în leafă, în slujba împărătească, o ceată de Tătari pustii poalele Codrului și ridică, intre altele, aproape toate cirezile lui Gheorghiță.

Șalga, știind că nu are de la cine cere ajutor, o încălecat singură, o strâns oamenii din satele lui Voicu și pe acei ramași de prin cele din vecinătate s’o pus în urmărirea păgânilor i-o ajuns și li-o dat războiu mare. Mă aflam și eu cu dânsa și parc-o văd și astăzi, calare pe un cal murg, încinsă cu paloșul cu care Voicu rătezase mâna lui Osolinski, cu pălărie neagra peste ștergarul alb, de o frumuseță umitoare, dând navală în fruntea noastră. Biruință ei o fost desăvârșită, toată paguba întoarsă; două mii de leșuri tătărești acopereau câmpul de luptă și printre ele, acel al mărzacului, Demir Khan, cu capul rătezat de paloșul Șalgăi. Noi, oșteni desăvârșiți, rămăsesem uimiți de chipul cum această femeie care până atunci învârtise numai acul și fusul, știa să mânuiască sabia.

De atunci si până ce o ajuns Gheorghiță in vrâstă de a ieși singur la harță, n’o fost an în care să nu mai fi avut Șalga prilej să-și arăte vitejia și iscusința în meșteșugul războiului. Puțini din noi sunt a căror brațe au răpus atâția păgâni. Tatarii se îngălbeneau numai la auzul numelui ei.

Era neadormită în toate. Vr’o doi vecini, lacomi dar puternici, încercară să știrbească hotarele unor sate a fiului său, crezând că-și vor putea împlini cu ușurință scopurile față cu o femee și cu un copil, dar s’au înșalat amarnic. Șalga nu s’o odihnit pănă ce, nu numai i-o silit să dee înapoi tot ce răpise pe nedrept, dar i-o mai făcut și de rușine în fața tuturor cnejilor din Codru adunați în Chigheciu, silindu-i chiar să se ducă din țară pentru câtăva vreme.

Când o murit tatăl Șalgăi, bătrânul Degeratu, fiii lui s’au isputit s’apuce toată averea, zicând că surorii lor nu i se cuvine nimica deoarece fugise din casa părintească. Dar Șalga s’o dus numai decât la Soroca și, ce-o făcut ce-o dres, și-o luat partea întreagă. Și doară nu-i lacomă de avere: femeie mai darnică nu este, dar spunea că ceea ce i se cuvine dela tatăl său trebuie să meargă lui Gheorghiță și nu voiește ca moștenirea acestuia să fie știrbită macar cu un ban.

Hotnogul Vlad știa știa multe amărunțimi despre Șalga și le povesti tovarășilor pe lângă care se mai alăturase, încă dela începutul povestirii, Mihu și cu Ștefan,

XXVIII.
Spre Nistru.

Pe la toacă, Gheorghiță dădu poroncă dc oprire lângă un iaz, spre a odihni și a adapa caii. Oștenii de abie avusese vreme să descalece și să desprindă chingile șălelor când, în mâna dreaptă, se văzu un nour de colb și in curând se zăriră strălucind coifuri și arme ce veneau despre Chigheciu. Ei din partea lor văzuse cetele lui Gheorghiță și le recunoscuse, căci se auziră sunete de trâmbițe și chiote voioase.

— Oare cine să fie? întrebă Gheorghiță pe Oprea Corobană. Ași crede că-i Căpitanul Băncilă, dar după cele ce-mi zicea Axinte, Băncilă trebuie să fie înaintea noastră.

Poate că s a fi întârziet, zise Oprea, ei vin dela Chigehciu și nu pot fi decât Codrenii noștri, sub povățuirea lui Băncilă.

- Sunt și Lăpușneni printre ei, strigă atunci tânărul cneaz Maxim, care era vestit pentru vederea lui, văd mintene și nădragi roșii. Este o oaste întreagă. Dar iaca doi călăreți care se răpăd spre noi în fugă.

Și într’adevăr se vedeau doi oșteni gonind spre ceata lui Gheorghiță,

- Savin Băncilă, fiul Căpitanului și Ichim Clopoțel din Lăpușna, strigă Maxim când călăreții fură mai aproape.

Călăreții ajunseră în curând în mijlocul lor și, sărind de pe cai, salutară pe Gheorghiță cu câte un:

— Să trăiești, Căpitane!

- Să trăiți și voi! Dar cu cine sunteți, întrebă Gheorghiță.

— Cu tata care aduce două mii două sute de călăreți și cu Căpitanul Constantin Bibire din Lăpușna, care are cu el șase sute de Lăpușneni aleși.

— Vă credeam înaintea noastră; mi se spusese că aveți să plecați de cu ziuă.

— Da, trebuia să plecăm de cu ziuă, dar oamenii fiind vestiți ieri târziu, au tot curs necontenit în cete mici. Azi dimineață, când tata s’o sculat, nu se adunase nici o mie de suliți. De abie pe la prânzul cel mic am putut pleca. Și încă tot au mai ramas mulți să vie în urmă.

Când sosi Căpitanul Băncilă, un barbat chipeș și voinic, încă în toată puterea, Gheorghițăse grăbi să-i iasă înainte.

— Să trăiești, moș Căpitane.

— Să trăiești, nepoate, răspunse Băncilă, descălecând și strângându-i mâna. Ce veste dela Jupâneasa?

— Pănă acuma nici una. Drept să spun foarte sânt îngrijit.

- Strângeți grija în chimir, răspunse Băncilă râzând, tu n ai purtat cu mine zece astfeliu de războiae împreună cu Jupâneasa. Pre cât îi de vitează, tot pre atâta este de pricepută și de cuminte. De ai cunoaște-o bine nu ai avea nicio grijă.

Acuma se apropia de el Constantin Bibire, cam cu sfială, din pricina sfezei lor din ajun. Dar Gheorghiță păși răpede cătră el și-i întinse mâna zicând:

— Bun sosit, frate Căpitane. Mulțămesc pentru grabnicul ajutor și în izbânda de care vom avea parte, doresc ca tu și cu vitejii care te însoțesc să aveți partea cea mai mare.

— Urarea ta este urare de viteaz adevărat, răspunse Bibire apucând mâna întinsă și strângând-o cu căldură, în lupta care avem s’o purtăm, locul de frunte poate fi numai al tău.

Gheorghiță era să răspundă când se auziră, izbuhnind strigăte de bucurie.

Cnejii și hotnogii codreni recunoscuse pe Toma Alimoș, sub ale cărui poronci luase parte la număroase războaie și aratau astfeliu bucuria ce o simțeau văzându-se încă odată strânși împrejurul încercatului voevod.

- Moș Căpitane, zise Gheorghiță lui Băncilă după oareșcare curgere de vreme, caii mei sunt odihniți și au fost adapați, după cât aud, voi mai dinioarea făcurăți popas, nu crezică ar fi nemerit să ni dai poroncă de pornire?

— Și oare de ce, nepoate, să dau poroncă tocmai eu, întrebă Băncilă.

Dar mi se pare că suntem numai trei Căpitani, tu, Bibire și eu, și tu ești de două ori mai bătrân decât noi.

— Oiu fi, nepoate, răspunse Băncilă, deși îmi pare rău și m’ași mulțămi bucuros să fiu eu cel mai tânăr. Dar cred, când avem cinstea să numărăm printre ai noștri pe un voinic și un voevod încercat ca Toma Alimoș, nu putem face altfeliu decât să-l rugăm să primească el povățuirea peste noi.

— Ai dreptate, moșule, zise Gheorgihță bucuros, dar tu să-i faci cererea.

Băncilă, după ce luă și părerea lui Bibire, care primi cu bucurie, se apropie de Toma Alimoș și, cu pălăria scoasă, îl rugă în numele tuturor oștenilor strânși împrejurul lor să primească să li fie voevod și să-i ducă la izbândă sub povățuirea lui.

Toma Alimoș, măgulit de încrederea ce i se arata, primi cu bucurie și, după o scurtă consfătuire, dădu poroncă de plecare.

In tot timpul opririi lor pe malul acelui iaz sosise necontenit, despre Chigehciu cât și dinspre Grădiștea, oșteni care, întârziind din deosebite împrejurări, nu putuse pleca, odată cu dânșii. Astfeliu că, la plecare, oastea adunată sub poroncile lui Toma Alimoș numără peste patru mii de călăreți și vr’o patru sute de arcași pedeștri care știuse să se ție la o scurta departare în urma celor dintâi.

Caii călăreților erau aproape toți de soiu, bine hrăniți și bine îngrijiți. Oștenii purtau, unii coif de oțel, dar cei mulți pălării de pâslă neagră, mintene cu mâneci și nadragi largi de aba albastră, cusută cu flori roșii, albe și galbene la Codreni iar de aba roșie, cusută cu flori albastre albe și galbene la Lăpușneni. Puțini din ei purtau cămeși de zale sau platoșe de oțel pe piept. Erau încalțați cu ciubote având turetcile suflecate, acele ale oștenilor de rând fiind de piele obișnuită, neagră, pe când acele purtate de căpetenii erau de iuft roșu sau galbăn. Asemene, toți purtau chimire largi, împodobite, unele cu cuie și flori de alamă, altele cu flori și cuie de argint sau chiar de aur. Cuie de același feliu împodobeau curelele de la care atârnau paloșele căpețelele, dârlogii și popii șălelor.

Fe lângă paloș, aveau ca arme suliți lungi, în trei muchii, cu coada de lemn văpsit atârnată de umăr printr’o curea bătută de mijlocul cozii al cărui capăt de dinapoi intra într’o verigă de piele, purtate sau prinse, împreună cu tolba de sageți, de capătul de dinapoi al scaunuluî șălei, buzdugane, baltage și ghioage năstrujite prinse de oblânc.

Printre Codreni se vedeau atât oameni trecuți de șasăzeci de ani cât și băieți de abie ieșiți din copilărie, pe când Lăpușnenii erau numai oameni aleși, între douăzeci și treizeci de ani. Când oastea se clăti spre plecare, se văzură ieșind dintr’însa, în urma poroncilor date de Toma Alimoș, două străji de câte cincizeci de oameni, dusă fiecare de un hotnog destoinic. Aceste străji o apucară, în treapădul cel mare, pe câmpia nemărginită, una în dreapta și cealaltă în stânga grosului care urma la umbletul obișnuit. Patru ciasuri pline își urmară mersul spre Nistru, oprindu-se prea puțin în două locuri pentru a mai lașa caii să răsufle. Soarele era aproape de asfințit când se văzu venind un călăreț.

— Străjile au dat de dușman sau este vr’un oștean trimes cu vești dela mama, zise Gheorghiță care, împreună cu Mihu, mergea în urma lui Alimoș. Și, ne mai putându-și stăpâni nerăbdarea și grija, dădu pinteni calului și se răpezi spre acel care venea.

Recunoscu de departe, pe un flăcău din Grădiștea, și-i strigă:

— Ce veste dela mama, Ioniță?

— Mila Domnului, Jupâneasa este teafără, zise flăcăul oprindu-și calul; Tatarii au împresurat-o pe un tapșan încunjurat de bălți, la vr’o zece bătăi de arc de Nistru. Se poate ajunge la acel tapșan numai pe o carare unde doi cai de abie au loc și care necontenit șerpuiește între păreții de stuf, de aceia mi-o fost ușor să ies singur de acolo. Am ajuns aproape de ei fără ca să mă vadă, iar când m’au zărit, am scapat printre dânșii fără multă greutate. Au tras cu arcul după mine dar fără a mă nemeri, nici pe mine nici pe cal. De dat navală asupra tăpșanului nici gând nu este pentru ei. Numai cu de-ale mâncării o duce Jupâneasa cam greu. Apă este destulă dar cam proastă, iar iarbă pentru cai am avut pănă acuma, căci tăpșanul este întins.

Dar săgețile păgânilor nu ajung ele oare pe ai noștri? întrebă Gheorghiță întorcându-și calul și îndreptându-se spre Toma Alimoș.

- Doamne ferește, bălțile au o lungime de cel puțin patru bătăi de arc, răspunse Ioniță. De ar fi mrinde ar ar putea rămânea Jupâneasa în liniste acolo și pănă la anul.

- Ai întâlnit străjile noastre?

- Da, ele se află acum la vre o douăzeci de bătăi de arc. Au popăsit lângă un rediu și mi s o părut că fac pregătiri de otac.

Ajungând lângă Toma Alimoș, se opriră cu toții și Ioniță puse pe voevod în cunoștința celor povestite lui Gheorghiță.

— Cam câți Tatari ramas-au dincoace de Nistru? întrebă Toma.

- N o trecut nici un Tatar dincolo de Nistru, răspunse flăcăul, toți sunt de astă parte a apei și au cu dânșii toate cârdurile de vite răpite de ei. De pe tăpșanul nostru le vedem bine; moș Stanciu Herghelegiu făcea azi dimineață socoteală că trebuie să fie peste douăzeci de mii de capete de vite mari numai.

— Dar de ce n’au trecut dincolo?

— Când au ajuns la Nistru au văzut că apa o venit mare de tot, pe sămne în urma unor ploi cumplite, căzute departe în sus, pe la obârșia ei. Dincolo se vede altă tabără mare de păgâni.

— Cam câți să fie? mai întrebă Alimoș.

— Cel puțin douăsprezece mii de partea asta răspunse flăcăul și tot atâția dincolo de Nistru. Acei din partea asta sunt împărțiți în două cete: una mai mică, ca o treime din numărul lor, păzește vitele, iar rămășița păzește pe Jupâneasa.

— Departe sunt vitele de locul in care se află Jupâneasa?

— Vitele pasc chiar pe malul Nistrului, pe o întindere care cu greu ai putea-o încunjură într’un ceas, calare pe un umblător bun. Tăpșanul pe care se afla Jupăneasa poate să fie douăzeci de bătăi de arc de capătul dela deal a locului unde pasc vitele. Tatarii care păzesc vitele fac cerc împreujrul lor, acei care păzesc pe Jupăneasă stau tăbărâți grămădă.

- Cum o ajuns Jupâneasa pc acel tapșan?

- Am dat de Tatari înainte ca ei sa ajungă la Nistru, astăzi în zori de ziuă. Ei, atunci, încă nu știau că apa venise mare și că nu vor putea trece; singura lor grijă era să vadă cârdurile de vite pe celalalt mal. Deci, pe de-o parte au grăbit mersul lor și acel al cirezilor, iar pe de alta au trimes împotriva noastră vr’o patru mii de ai lor ca sa ne ție pe loc. Ne-am hărțuit cu ei ca vr’o două ceasuri: când îi alungam, noi pe ei, când ei pe noi. Dar Jupâneasa pricepuse scopul lor și voia cu orice preț să-i ție pe loc cu vitele, să nu li îngădue trecerea pănă la sosirea ajutoarelor. Cu mare meșteșug, despărțindu-ne în trei cete, am izbutit să zăpăcim pe Tatarii care ne stăteau împotrivă și, lunecând ca șopârla printre păgâni, să ajungem aproape de grosul lor, lângă Nistru. Cum ne-am apropiet de apa, am văzut de departe că o venit mare de tot și că pănă în două sau trei zile n ar fi cu putință s’o treacă Tatarii. Jupâneasa cunoștea bine locul și, aducându-și aminte de tăpșanul încunujrat de bălți, iar ne-o despărțit la trei cete și cu ele s o hotărât să-l apuce și să-l ție până la sosirea ta. S o prefăcut S’o prefăcut că vra

când într’un loc când într altul. Când i-o văzut bine încurcați și inșalați, o strâns răpede cetele împreună; și s’a răpezit de-am apucat capătul drumului care duce printre bălți, la acel tapșan. Aici parte din noi am descălecat și, cu arcurile, am ținut pe Tătari la o depărtare bună, pănă ce s’au strecurat ai noștri printre bălți: apoi cu încetul i-am urmat și noi.

— Pierdut-ați oameni mulți? întrebă Gheorghiță.

— Numai trei morți și vr’o douăzeci de răniți, din care, niciunul n’o căzut în mânile păgânilor.

— Cât mai este de aici la Nistru?

— Două pănă la trei ceasuri de umblet bun.

Toma Alimoș făcu un sămn și oștenii care-l încunjurau, toți nerăbdători să afle vești, se depărtară, rămânând lângă dânsul numai căpeteniile și călătorii noștri.

— Dumnezeu este cu noi, zise Voevodul. Venirea mare a Nistrului are să fie pricina pieirii Tătarilor și a izbânzii noastre; mă gândesc să popăsim și să hrănim caii în locul în care au descălecat străjile noastre. Pe la miezul nopții vom încăleca și vom merge cu toții împreună, până aproape de apă, la care trebuie să ajungem înainte de revărsatul zorilor și unde ne vom despărți în două cete. Cea mai slabă va lovi pe Tatarii care păzesc vitele. Lovirea trebuie să fie cât mai neașteptată și cât mai puternică, se va face cu zgomot mare, chiote prelungite și sunete de trâmbiți. Este de crezut că Tatarii care păzesc pe Jupâneasa vor trimete numai decât ajutor tovarășilor lor atunci trebuie să ne aflăm destul de aproape spre a năvăli asupra lor și a-i pune pe fugă. Odată împreunați cu ceata Jupânesei, vom fi peste șasă mii de oșteni și socot că șasă mii de Codreni și de Lăpușneni plătesc nu numai cât douăsprezece dar și cât douăzeci și patru de mii de Tătari.

— Ne cunoști, căci ne-ai mai văzut la treabă, zise Băncilă, și cu mila lui Dumnezeu ne vei mai vedea astăzi și-ți vom dovedi că nu ne-am muiet de atunci.

— Să mergem, zise Toma, cad caii sunt flămânzi și așteaptă popasul cu nerăbdare.

Peste o jumătate de ceas întreaga oaste descăleca pe marginea unui rediu mare de sălcii și plopi, lângă care era un iaz cu apă limpede, alcătuit din scurgerea unor puternice izvoare. Șălele fură luate de pe cai, iar aceștia fură adapați și apoi priponiți și hrăniți. Traistele se deslegară și oștenii întinși pe iarbă făcură cinste merindelor puse în ele de gospodine. Toma Alimoș dădu poruncă să nu se aprindă nici un foc și, îndată după ce oamenii mâncară, trimese trei puternice străji cu poroncă ca fiecare din ele să se oprească la câte douăzeci de bătăi de arc și să rămâie acolo toată noaptea cu caii înșăuați. Aveau poroncă să fie în atingere una cu alta și să aibă înaintea fiecăruia, la cinci bătăi de arc, un număr îndestulăto de străjări care să se schimbe din ceas în ceas.

Nu trecuse o jumătate de ceas după plecarea străjilor și în otac domnea liniștea cea mai desăvârșită; oștenii, deprinși din copilărie a se folosi de cea mai mică clipă de odihnă de care puteau să aibă parte, dormeau duși. Singur hotnogul de rând și Gheorghiță erau treji. Pleoapele tânărului căpitan rămâneau neatinse de somn, gândul îi era la mamă și acel gând stârnea în pieptul lui remușcarea.

Ea fusese pentru dânsul mai mult decât este în deobște chiar mama cea mai iubită. Dacă cu drag își aducea aminte de îngrijirile și de desmierdările ei cele dulci, de graba și de agerimea cu care ea îi gâcea și-i împlinea dorințele, de chipul cum îi păstrase și-i sporise starea, își aducea aminte că ea îl pusese pe cal, îi dăduse paloș și suliță în mână, că alăture de dânsa înfruntase păgânul pentru întăia oară, că lângă ea își capatase întăia rană, că paloșul ei întinsese la pământ pe Tatarul care-l rănise. Ea făgăduise lui Voicu că va fi mamă și tată copilului lor și se ținuse de cuvânt.

Mama lui era femeia cea mai frumoasă ce o văzuse pe lume, nu-și putea închipui îngerii din ceriu decât cu tresăturile ei. Mama lui era sfântă: niciodată minciună nu necinstise buzele ei, niciodată nevoieșul nu ceruse dela dânsa ajutor în zadar, niciodată ea nu scapase prilejul să facă un bine, să aline o durere. Mama lui era ființa cea mai înțăleaptă, ea avea înțălepciunea cea mai înaltă ce o cunoscuse. Toate sfaturile ce-i dăduse erau sfinte, niciodată nu o văzuse înșălându-se în judecățile ei; bărbații cei mai însamnați din țară căutau sfatul Jupanesei Șalgăi și se grăbeau să-l urmeze. Mama lui sădise în inima lui numai simțiri alese și frumoase, după chipul simțirilor ei.

Când venise în Codru vestea despre scopurile Părintelui Isaia, cine decât mama lui îl împinsese să făgăduiască călugărului întreg ajutorul lui, cine rostise cuvintele: Dumnezeu în ceriuri, cinstea și binele neamului pe pământ?

Și cum se purtase el cu o astfel de mamă? Ca un copil răsfățat.

Știa că mama lui nu vede cu ochi buni curtea care o făcea Floricăi Vișin, despre care zicea că nu va iubi decât pe dânsa. Gheorghiță cam bănuia că mama lui are dreptate și judecă pe Florica drept, dar totuși, fârmacat de ochii ei cei vineți, fugea de mamă și de cercetările ei și își căznea mintea pentru a găsi prilejuri să vadă pe Florica.

Și iaca acuma, fiindcă ca un nebun se dusese sa-i vorbească noaptea la gard și se făcuse de râs atât el cât și Bibire, mama lui înfruntase moartea pentru a recuceri o parte din avuția lui.

Și nu-și putea ascunde că răspunderea primejdiei în care se afla Șalga cădea asupra lui, căci de s ar fi găsit acasă la sosirea vestei despre râpirea cirezilor, ar fi mers el în urmărirea Tătarilor și Șalga ar fi ramas la Grădiște.

Și grija pentru viața ei cumplit îi creștea în piept. In zadar își zicea că Tatarii n’au ce-i face, că nu pot pătrunde la locul în care se află, că în ziuă vor fi cu toții lângă dânsa și că toată lupta era un joc pentru atâția Codreni duși de un căpitan ca Toma Alimoș. Grija creștea și povara ce o simțea pe piepttot mai greu îl apasa.

Ura acuma pe Florie, n’o mai găsea frumoasă ar fi dat jumătate din avere ca să n’o fi cunoscut niciodată, era hotărît s’o lese lui Bibire.

XXIX.

Cea de pe urmă izbândă a Șalgăi.

Când hotnogul însărcinat cu privegherea străjilor începu să trezască pe oșteni, zicându-li că este vreme de plecare, căci Toma Alimoș dăduse poroncă ca nu cumva să se sune trâmbițele, nu-i fu greu lui Gheorghiță să fie printre cei dintăiu în picioare: el nu închisese încă ochii.

Pripoanele fură desfăcute, caii duși la apă și șalele puse pe ei. Toma Alimoș strânse împrejurul său căpeteniile, li dădu poroncile trebuitoare și puse la cale alcătuirea celor două cete.

Hotărî să meargă cu cea mai număroasă, care trebuia să lovească grosul Tătarilor. Cu dânsul ramaseră Băncilă, Părintele Isaia, Gheorghiță și Mihu. Cealaltă fu pusă sub poroncile lui Bibire; cneazul Maxim și Pârvu se alipiră și ei de dânsul. Această de pe urmă ceată numără o mie cinci sute de călăreți, cealaltă două mii șapte sute, căci vr’o două sute mai sosise în timpul odihnei precum și arcașii pedeștri toți, în număr de peste cinci sute.

Pe drum, străjile se alipiră fiecare de ceata din care aveau a face parte și, vreme de două ceasuri, oastea merse toată împreună. Înaintarea era acoperită printr’o perdea de o sută de oameni, răsfirată pe o mare întindere de loc, în fruntea cărora mergea hotnogul Vlad cu Ioniță flăcăul trimes de Șalga. Noaptea era fără lună și cerul acoperit cu nouri, întunericul desăvârșit. La un loc se opriră și așteptară spsirea groului.

- Ce este? întrebă Alimoș. Flăcăul spune că nu mai putem fi parte de Nistru și se teme că, dacă vom mai înainta, vom da peste vr’o strajă tătărască.

Alimoș, chibzuind că este vreme ca cele două cete să se despartă, dădu poroncile trebuitoare și Bibire cu ai săi, se îndreptară spre dreapta.

Alimoș își opri ceata pe loc și ceru să iasă din rânduri zece oameni de nădejde care să descalece și, târându-se prin iarbă, pe brânci,să vadă dacă nu se pot apropie de Tatari. In loc de zece ieșiră o sută, dar Băncilă și Gheorghiță aleseră pe cei zece mai de nădejde.

Precum am văzut din povestirea făcută de Ioniță, Tatarii care împresurase pe Șalga erau mult mai aproape de locul în care se despărțise cetele și rămăsese Alimoș decât acei care străjuiau împrejurul vitelor.

Nu trecu mult și cercetașii se întorceau cu răspuns că tabăra tătărască se află, ca la o mie de stânjeni de locul unde se află Voevodul, că într’însa domnește cea mai desăvârșită liniște si că, atât la ducere cât și la întoarcere, au întâlnit două străji la jumătate de cale între creștini și otacul păgânilor, dar că iarba fiind mare s’au putut ascunde și au ramas nevazuți,

Alimoș își făcu toate pregătirile pentru navală. îngrijit pentru Părintele Isaia și nevoind să-l bage în luptă, îl sili să făgăduiască că va rămânea pe loc, sub paza a douăzeci de oameni aleși de Gheorghiță. Cum își isprăvea pregătirile, sosiră oștenii din urmă cu arcașii și se auziră trâmbițele lui Bibire sunând navala. Aceste sunete fură urmate de chiote voioase ale creștinilor și de strigăte sălbatece din partea păgânilor,

Alimoș poronci pornirea la treapăd și, ajuns la vr’o cinci sute de stânjăni de lacul de unde pornise, își opri iar ceata.

Trâmbițele, chiotele și urletele se auzeau acuma la vale pe o mare întindere, dar se auzeau zgomote și la deal de ei și, în curând, un puternic tropot de călăreți trecu la vr’o două, bătăi de arc de dânșii și făcu să se cutremure pământul. Erau mai aproape de dușmani decât credeau. Alimoș așteptă pănă ce tropotul se pierdu la vale apoi, scoțând paloșul și dând pinteni calului, strigă:

— Navală.

Intr o clipă ajunse, cu Codrenii care se țineau scurt după dânsul, în mijlocul otacului Tatarilor fără ca aceștia, înșalați prin lovirea lui Bibire sa fi bănuit macar ființa dușmanilor în asămenea apropiere. Cei mulți din ei plecase în jos în ajutorul tovarășilor, iar din cei rămași puțini apucase să încalece. Fu mai mult o căsăpie decât o luptă. În câteva clipe nu mai era Tatar viu, unde fusese otacul lor, numai puțini putură să scape pentru a duce mârzacului plecat și el la vale, vestea înfrângerii.

Tocmai atunci se crapa de ziuă și Șalga și oștenii ei care, la auzul trâmbițelor lui Bibire, incălecase și se țineau gata de plecare, putură, de pe înălțimea pe care se aflau, să vadă pe tovarășii lor ridicând pălăriile în vârful sulițelor. Împresurați de pănă atunci se puseră în mișcare având în cap pe Șalga și în curând ieșeau pe câmpie.

In capul lor venea, pe un armasar negru, o femeie de statură impunătoare. Fața era palidă dar trăsăturile îi erau de o frumuseță mare, cu ochi negri, mari, luminoși, pătrunzători, plini de viață, de vitejie dar și de bunătate: niște ochi care zugrăveau bine întreaga ființă. Părul care ieșea, pe la tâmple, din ștergar, era negru închis, fără nici un fir de argint.

Peste ștergarul de pânză de in era așazată o pălărie de pâslă neagră, cu mărginite largi, împodobită numai cu un găitan negru împrejurul fundului. Purta un mintean de aba neagră, cu mânecile spintecate la cot, lăsând să se vadă acele ale cămeșii de pânză de in, îmbumbiet la piept cu bumbi negri și împodobit tot cu găitan negru. Fota era de lână neagră cu dungi albastre deschise și prinse de mijloc printr un chimir de piele neagră, împodobit cu cuie de argint. La picioare purta ciubote de iuft negru. Un paloș lung dar ușor, cu mâner de abanos și teacă de piele, îi atârna dela brâu, în partea stângă, la oblâncul șălii era spânzurat un buzdugan.

Gheorghiță care era in capătul cărării, sări jos de pe cal și, alergând la Șalga, căzu îngenunchi înaintea ei,sărutându-i scara.

— Mamă dragă, iartă-mă!

Dar ea, îi cuprinse capul în brațe și, dându-i pălăria jos, începu să-l sărute, ca pe un odor, cu evlavie, pe păr, pe frunte, pe obraz.

El urmând a o ruga să-l ierte, ea zise:

— Și pentru ce să te iert, dragul meu! Fiind că ai venit să mă scoți din primejdie?

— Fiindcă, prin lipsa mea de acasă, când trebuia să fiu acolo, te-am lasat să intri în primejdie.

Poate că aveai alte trebi, mai grabnice, zise Șalga cu un zâmbet. Dar iaca și cumătru Ion Băncilă! adause ea îndreptându-se pe șea. Buna dimineață, cumetre! și întinse mâna Căpitanului.

Buna dimineață cumătro! zise Băncilă cu pălăria scoasă plecându-se și sărutându-i mâna.

Ți-am adus pe o cunoștință veche, și arătă pe Toma Alimoș.

- Ii Toma Alimoș! strigă Șalga cu bucurie. Mult doream să te mai văd, dar nu îndrăzneam să nădăjduiesc că ne vom mai întâlni vr odată pe câmpul de luptă.

Toma Alimoș îi sărută mâna.

— Mă bucur că te găsesc cum te-am lasat acum zece ani, zise el, tot pe malul Nistrului și tot după o izbândă asupra păgânilor, frumoasă, vitează, înțăleaptă.

înainte ca Șalga să fi putut răspunde; se-auziră oștenii strigând:

— Fug, fug.

— Cine fuge? întrebă Alimoș.

— Căpitanul Bibire!

— Fuga lui este prefăcută, trebuia să fugă! răspunse voevodul.

Intr‘adevăr, departe în jos, se vedea o lungă perdea subțire și dreaptă de călăreți fugind iar, în urma lor, urmărindu-i, altă perdea mai groasă, încovoiată la amândouă capetele care întreceau lungimea perdelei dintăiu.

— Mă tem că i-o lasat să s’apropie prea tare, zise Băncilă. Au să-l prindă Tatarii în coarne.

— Așa mă tem și eu, zise Alimoș.

— Să sune trâmbițele și să năvălim asupra lor, zise atunci Șalga, Auzindu-ne și văzându-neTatarii vor da dosul ca să nu fie apucați din două părți.

— Ai grăit cu înțăleptiune, ca totdeauna, zise Alimoș, apoi strigă:

- Călări cu toții.

Intr o clipă oștenii erau călări și șirurile alcătuite par'că era să fie o căutare de oaste.

- Dar tu Jupâneasa, destul pusu-ți-ai viața în primejdie. Acuma m'au ales pe mine Voevod peste această oaste și, ca Voevod, iți poroncesc să stai pe loc aici.

— Dar eu nu vreu să știu de Voevod, căci îmi fac astăzi cea de pe urmă vitejie, răspunse Șalga râzând. După mine copii! și dând pinteni calului porni în goană spre Tatari.

Navala lui Bibire asupra Tătarilor care păzeau vitele, făcută cu pricepere și cu hotărîre, izbutise pe deplin. Deși creștinii dăduse peste o strajă tătârască, păgânii fură cu totul luați pe neașteptate și măcelăriți pe toată întinderea liniei ținută de ei. Rămășițile lor împraștiete o luară la fugă încotro puteau.

Bibire nu lasase pe ai săi să se împrăștie ci îi ținuse strânși împreună și-i oprise pe loc, ca să răsufle caii. La lumina zorilor văzu înaintând spre el tătărinjea care, dela otacul dinfața tăpșanului aparat de Șalga, venea în ajutorul tovarășilor lor. Navala aceasta era lucru prevăzut și așteptat. Bibire, trecând răpede printre cele două șiruri pe care erau așazați oștenii lui, le poronci ca, în clipa pornirii, să-și cruțe și să ție cu îngrijire pas cu dânsul.

Când Tatarii ajunseră numai la o sută de stânjăni de creștini și începură a face să răsune văzduhul cu urletele lor, Bibire ridică paloșul și dădu poronca de plecare. Atunci toată linia creștinilor făcu la dreapta împrejur și o luă în spre câmpie, întorcând spatele Nistrului.

Tatarii, schimbându-și și ei îndreptarea mersului, se luară după dânșii. După obiceiu, voiră să se folosască de numărul lor mai mare, spre a învăli pe creștini, întinzându-și linia în dreapta și în stânga, în chip de coarne, menite a apuca pe creștini între ele.

Dar deși tânăr, Bibire purtase războia cu Tatarii încă din copilărie și li cunoștea toate meșteșugurile, de aceia poroncise să se cruțe caii. Oștenii lui aveau încredere în el și erau deprinși să împlinească într’o clipă orice mișcare li se poroncea.

El pândi bine clipa și, când coarnele tătărești fură aproape alcătuite, înainte ca acest clește să se închidă, la o poroncă a lui și fără a domoli pasul cailor, creștinii se găsiră alcătuiți pe patru șiruri strânse, în loc de două răsfirate, apoi ocolind deodată spre stanga, numărul șirurilor spori la opt și ceata lor, astfeliu ghemuită, se năpusti cu o furie nebună asupra aripei drepte a Tătarilor. Ucigând, răsturnand și călcând tot în calea lor, trecură peste păgâni ca o vijelie, îndreptându-se spre oastea lui Toma Alimoș care se vedea apropiindu-se.

Tatarii, zăpăciți atât de navala neașteptată a oștenilor lui Bibire, despre a căror desăvârșită nimicire nu se îndoise cât și de sunetul trâmbițelor lui Alimoș, se opriră pe loc spre a se tocmi din nou și a se sfătui. Șalga, după o sută de stânjăni, domolise fuga calului și fusese ajunsă de Gheorghiță, de Alimoș și de Băncilă, înaintând cu toții la treapăd, se împreunară în urmă cu Bibire.

Toma Alimoș aduse acestuia mari laude pentru chipul strălucit în care își mânuise ceata, prorocindu-i viitor de viteaz mare. Pierderile creștinilor fusese pănă atunci neînsamnate; se aflau acuma adunați împreună peste șasă mii de călăreți. Din potrivă, pagubele Tătarilor fusese foarte mari: ei pierduse în morți, răniți și mai cu samă în oameni împrăștieți pe câmp, aproape de o treime din numărul lor.

Totuși acest număr întrecea încă simțitor pe acel al creștinilor și mârzacul lor, vestitul Kara-Katuș, mai păstrând încă nădejde de izbândă, se hotărî să nu lese din mână bogata pradă ce o făcuse. Nădăjduia că cel puțin va putea ține pe creștini pe loc pănă ce va scădea Nistrul și va îngădui pe Tatarii tăbărâți dincolo de apă să treacă și să zdrobească pe dușmani.

Deoarece cirezile rămăsese fără păzitori, el trimese la ele două mii de Tatari și, cu rămășița puterilor lui, vr’o șasă pănă la șapte mii de oameni, se hotărî să rămâie în așteptare, dar gata pentru orice întâmplare. Creștinii se sfătuise din partea lor și toate căpeteniile fără deosebire se rostise pentru a năvăli asupra Tătarilor.

Se făcură deci pregătirile de luptă. Creștinii se împărțiră în trei cete: acea a lui Bibire, acea a lui Gheorghiță, alcătuită din oamenii care venise cu Șalga, cătră care se mai alipise o mie de Codreni și a treia ceată, sub povățuirea Căpitanului Băncilă.

Se hotărî ca întăia navală să fie făcută de Gheorghiță asupra mijlocului Tătarilor. După cum aveau să răspundă Tatarii la această navală urma să se îndrepte ajutorul adus de o a doua ceată, a lui Bibire, iar a treia, a lui Băncilă, pe lângă care era să rămâie Toma Alimoș, trebuia să dee lovitura hotărîtoare. Gheorghiță rugă pe Șalga să rămâie deoparte sau cel puțin cu ceata lui Băncilă, dar în zadar: ea spusese că este hotărîtă să-și împlinească în acea zi cea de pe urmă vitejie și ramase neclintită cu toate rugămintele lui Alimoș, ale Părintelui Isaia, care sosise acuma și el și ale celorlalți cneji și hotnogi. Gheorghiță luă pe Mihu de o parte.

— Frate dragă, zise el, nu știu de ce nu mai pot de grijă pentru mama. Am o presimțire rea și tare mă tem de o nenorocire. Sânt hotarît să fac tot ce atârnă de mine spre a o scapa de primejdie. Te rog, ține-te la dreapta-i și veghează asupra ei, știu cât plătește brațul și ochiul tău, am nădejde în tine ca m nimene altul. La stânga mamei, voiu fi eu.

Mihu îi făgădui că-i va împlini dorința.

Ceata lui Gheorghiță, odată tocmită pe patru rânduri, pomi la treapăd urmată de celelalte două. Paloșele erau în tecile lor. Tatarii se văzură atunci întinzânzdu-se în niște șiruri lungi și subțiri și mișcându-se în această tocmală spre mijloc.

— Tot același meșteșug! zise Șalga, nu înțăleg ei oare că îl cunoaștem și avem leac pentru el?

Ajunși la două sute de stânjăni de dușmani, cele două cete din urmă se opriră, iar Gheorghiță, scoțând paloșul, poronci:

- Navală, cu sulița!

Cele două mii șapte sute de suliți se plecară înțăpenite înainte de niște mâni vânjoase și Codrenii se rapeziră în goană asupra dușmanului, scoțând chiote asurzitoare.

Dar mijlocul Tatarilor, amenințat de acest zid de su iți, nu aștaptă lovitura și, în loc de ținea piept, se deschise înaintea creștinilor care trecură printr înșii ca un vârtej. Dar cu o rapegiune uimitoare, Codrenii se întoarseră din fuga și se năpustiră din nou, cu sulițile intinse asupra aripei stângi a Tătarilor. Păgânii nu se așteptau deloc la această navală și aripa lor. nefiind deloc tocmită pentru a-i face față porni in râsipă. Când aripa dreaptată făcu o mișcare pentru a-i alerga in ajutor Bibire se aruncă asupra ei făcându-se o ciocnire grozava. Mijlocul Tătarilor, care dăduse dos dos înaintea întâii năvăli a lui Gheorghiță, se întoarse acuma și, cu mârzacul în frunte, se năpusti asupra cetei tânărului Căpitan de Codru.

Alimoș și cu Băncilă văzând primejdia în care se afla Gheorghiță, se răpeziră cu a treia ceată în ajutorul lui. Invălmășala era grozavă. Codrenii neavând loc pentru mânuirea lungilor lor suliți, se apucase de paloșe și de buzdugane. Tatarii, simțind că dacă sunt biruiți piere orice nădejde de scapare pentru ei, se luptau ca niște fiare.

In asemenea împrejurări, numărul luptătorilor fiind acelaș într’o parte ca în cealalta, izbânda nu putea să fie decât a acelor mai hotărîți, mai puternici și mai bine înarmați, iar aceștia fără îndoială, erau creștinii.

Numărul Tătarilor se împuțina văzând cu ochii și cei ramași în viață luptau numai pentru a-și face drum spre câmpul slobod.

Toma Alimoș făcea minuni: capetele și brațele de păgâni zburau sub cumplitele lovituri ale paloșului său. Băncilă lovea rar, dar nu lovea niciodată în zadar sau de două ori pe acelaș Tatar.

In urma lui Băncilă, Ștefan Stroici tăia și împungea cu lăcomia oșteanului care de mult fusese dorit de asămene sărbătoare. Bibire făcea palancă pe unde trecea. Pârvu zbiera și suduia pe muntenește cât îl iertau plămânii: legea și străbunele păgânilor erau pomenite încuvinte alese și sunătoare, dar aproape la fiecare asămenea pomenire, paloșul lui se abătea cu furie asupra unui Tatar, iar Tatarul scapa dârlogii din mână și luneca sub cal.

Întâmplarea luptei aducându-1 lângă Toma Alimoș, un Tătar îndreptă cu vârful săbiei, spre pieptul Munteanului, o lovitură care, dacă l ar fi nemerit, fără îndoială îi curma zilele. Dar Pârvu prinsese de veste și izbuti să depărteze la vreme vârful fierului amerințător, însă fără a mai putea răspunde prin vr’o lovitură din parte-i, neizbândă care aduse pe buzele lui o sudalmă mai îngrozitoare decât toate acele carele rostise pănă atunci.

- Ii viteaz dar nu samănă a boieri zise Voevodu printre dinți, rătezând totodată capul păgânului dintr'o singură întorsătură a paloșului.

Dar pustiirile cele mai cumplite printre păgâni le f[ceau Șalga, Gheorghiță și Mihu, care alcătuiau un feliu de troiță nedespărțită cu trei capete, trei cai și trei paloșe vajnice. Ei sfaramau rândurile tătărăști ca o vijelie, pe urma lor rămânea palancă.

Gheorghiță și cu Mihu alcătuiau acuma niște scuturi vii ale Șalgăi, unul în dreapta și celalalt în stânga; nimica nu o putea aținge fără a fi străbătut mai întăiu prin unul din ei.

De odată ei se găsesc în fața mârzacului, ușor de recunoscut în mulțimea Tătarilor prin hainele lui cele scumpe, prin coiful și panțerul de oțel suflat cu aur și mai ales prin steagul purtat în urma lui.

Cum îl vede Șalga, se răpede la dânsul și, în cârnitura la care silește pe calul ei cel negru, acesta calcă pe copita calului lui Mihu care potihnește și este împiedecat dela cădere numai de mâna ageră a călărețului.

Dar Șalga a scapat din închisoarea vie în care se afla și, într’o clipă, calul ei se ridică în două picioare în fața lui Kara-Katuș, paloșul ei se abate asupra gâtului mârzacului, dar răsună pe platoșa de oțel care-l apără. Un Tatar dă vitezei o lovitură de sabie la cap, dar înainte ca sabia s’o ajungă, Mihu, din urmă, dintr’o singură lovitură spintecă în două nu capul, dar și pieptul păgânului. Lovitura caremârzacul o dă Șalgăi ca răspuns la cea neizbutită a ei, nu o nemerește deși atinge și rănește destul de adânc brațul drept al lui Gheorghiță împins înainte în ajutorul mamei. Șalga da a doua lovitură care atinge pe păgân în fața pecare o taie dela frunte pănă la gât, chiorându-l cu sânge.

Mârzacul amețit,, întoarce calul, îi înfunda pintenii în pântece și, răsturnând tot ce-i stă în față, o rupe de fugă fără a-și da samă unde fuge. Șalga dă și ea pinteni calului și urmează în ulița deschisă de Kara-Katuș, fără a baga în samă câte o lovitură de paloș purtată de Tătarii lângă care trecea, lovitură care o atingea ușor pe brațe sau pe umere.

Gheorghiță și Mihu se ieu după dânsa, dar ulița deschisă de mârzac este îngustă și Tatarii li stau împotrivă; vitejii noștri doboară pe păgâni la pământ, dar rămân ceva în urmă.

Kara-Katuș a ajuns în sfârșit la câmp cu Șalga pe urma lui; fără a-și da samă, fuge înpre tăpșanul încunjurat de bălți pe care împresurase pe Șalga. Armăsarul cel negru al Șalgăi, din prăsila împăraților țărigrădeni, este mai voinic și mai iute decât calul mârzacului. Depatarea dintre Șalga și Kara-Katuș descrește văzând cu ochii. Mihu și Gheorglhiță, care au ieșit și ei din învălmășală, vin în goană, dar sunt la mai bine de o sută de stânjăni în urmă.

Tătarul ajunge lângă stufărie, s întoarce pe șea, vede că Șalga este aproape să-l ajungă, dar că tovarășii îi sunt departe, întoarce calul și se răpede la ea cu paloșul rădicat. Dar viteaza atâta a așteptat. Dă calului o puternică lovitură de pinteni și el, cu pieptul, se lovește cu putere de pieptul calului lui Kara-Katuș, făcându-l să cadă pe picioarele de dinapoi. Șalga depărtează fierul Tătarului printr’o lovitură dea lungul acelui fier, dela vârf spre mâner, apoi îndreptând vârful paloșului spre dușman, îl vâră întreg sub brațul ramas rădicat, strigând:

— Așa moare hoțul, de mâna unei muieri!

Kara-Katuș bate vântul cu brațele apoi, răsturnându-se pe spate, cade de pe cal, mort.

Șalga privea în nemișcare dușmanul ucis de mâna ei și simțea acuma ca un fior răce pe spinare. Mihu și Gheorghiță nu mai erau decât la vr’o zece stânjăni de dânsa.

In cursul acestei lupte între Șalga și mârzac, o mână dăduse înlături păretele de stuf de lângă ei și, în deschiderea astfeliu făcută, apăru capul ras al unui Tatar. Tatarul ținea un arc în mână. Când văzu ce se petrece, potrivi răpede o săgeată și luă pe Șalga la ochi. Dar mișcările ei și acele ale lui Kara-Katuș erau atat de răpezi încât nu Îndrăzni să tragă, temânduse să nu lovească pe mârzac. Insă când acesta căzu mort, Tatarul ieși cu totul din stuf și folosindu-se de nemișcarea Șalgăi precum și de faptul că ea se uita la dușmanul mort, făcu doi pași spre dânsa și trase. Se auzi strigătul dat de Mihu și de Gheorghiță care văzuse fapta Tătarului și auzise zbâmâitul arcului. Tatarul ucigaș căzu cu capul spintecat de paloșul lui Mihu dar vai! Săgeata intrase aproape întreagă in coasta Șalgăi, care ar fi căzut de pe cal dacă n'ar fi primit-o Gheorghiță în brațe. O crezu moartă căci avea ochii închiși. O întinse pe iarbă rămânând nimicit, în genunchi dinaintea ei. Dar ea deschise ochii. Mihu atunci scoase răpede șaua de pe calul Șalgăi și ridicându-i încetișor capul, împinse șaua dedesubt. Șalga îi mulțămi din ochi, apoi căutând cu privirea pe Gheorghiță și văzându-l pierdut de durere, întinse mâna spre el zicând;

— Dragul meu!

Iar el izbuhni în lacrimi și Mihu, la vederea nemărginitei dureri a acestui oștean atât de înalt și de voinic, care așa de des se jucase cu moartea, se simțea gata să plângă și el.

- Mamă, mamă dragă, de ce nu ne-ai ascultat, de ce n ai rămas de o parte, zise Gheorghiță cu un glas înecat în lacrimi și întreit de hohote.

Nu plânge așa, zise ca, căci durerea ta mă doare și pe mine. Ceeace s o întâmplat trebuia să se întâmple odată, și mâna ei găsind mâna fiului, o strânse încă cu destulă putere.

După o tăcere, ea vorbi iar:

- Când tată-meu o vrut să mă dee după un străin, neștiind că iubeam pe tatăl tău, pe scumpul meu Voicu, m’am înspăimântat tare știind pe tata om aspru și neîndurat. Nebună de grijă, am trimes la Voicu să-i cer ajutor.

El mi-o trimes răspuns să am încredere într insul căci el are să mă scăpe de Leah și nu va lașa să fiu a altuia decât a lui; orice teamă o pierit din inima mea, căci mă încredeam într’însul. Și am avut dreptate, căci el m’o scăpat și i-am fost soție, iar atât de mare fost-au fericirea traiului meu cu el încât lumea îmi părea prea mică spre a o cuprinde. Bine că mă încrezusem într’însul.

Glasul Șalgăi care slăbea din ce în ce, tăcu acuma. Mihu se răpezi la apă și, umplându-și pălăria, o aduse rănitei, dându-i să bee dintr’însa și stropindu-i fața.

—Când Dumnezeu mi l-o râpit, reluă Șalga cu glasul ceva mai tare, am simțit că lumea se cufundă cu mine in întunerec. Dar el îmi spusese să îngrijesc de tine, să-ți feresc copilăria de primejdii și de pagube și să te cresc in frica lui Dumnezeu și în iubirea de neam.

I-am jurat că-i voi împlini toate dorințile și știu că el o închis ochii având desăvârșita încredere că-mi voi îndeplini jurământul.

Aici tăcu iar și făcu sămn lui Mihu să-i mai dee apă. După ce bău urmă:

— Mi-am împlinit jurământul, nu cu sfințenie dar cu dragoste, căci după fericirea de care avusesem parte cu Voicu, nu puteam sa am alta mai mare decât aceea de a te vedea crescând în putere, în minte, în frumuseță, o podoabă a ochilor mei! Toate dorințile pe câte o mamă o putut să le aibă, tu le-ai împlinit.

— Mamă, am fost nevrednic de bunatatea ta, izbuhni atunci Gheorghiță, acoperind mâna rănitei cu sărutări fierbinți.

— Nu vorbi astfeliu, dragul meu. Care o fost mama, care o avut parte de fiu blând cătră ea ca tine, înțălept ca tine, viteaz ca tine, frumos ca tine. Mamă mândră de copilul ei ca mine, n’o fost nici n’are să mai fie.

Și-acuma, dragul meu, puțin să se mai sue soarele și voi fi departe, departe de tine, tu mângâierea văduviei mele. Voi fi iar lângă Voicu meu iubit și-i voiu putea arata cum am răsplătit încrederea care o pus-o în mine, îi voi putea mulțămi pentru darul ce mi l o făcut în tine.

Cele de pe urmă cuvinte erau mai mult un șoaptet; Șalga tăcu și închise ochii. Fața ei se făcuse albă ca varul, trupul rămăsese nemișcat.

Gheorgihță crezând-o moartă, se aplecă și o sărută pe frunte. La această desmierdare ea deschise ochii și-i făcu cu dânșii sămn că n a murit încă, apoi îi închise iar.

După o tăcere destul de lungă, îi deschise și glasul ei se auzi, dar acuma slab de tot.

— Înainte de a muri trebuie să-ți dau unsfat. Știu că iubești pe o fată. Ea este frumoasă și de neam bun. Iți doresc să fii fericit cu dansa, dar făgăduiești-mi că vei lua-o încăsătorie numai dacă vei simți că ai încredere deplină, nemărginită într’insa, cum am avuteu în tată-tău, cum o avut el în mine. Jură-mi că cât vei avea cea mai mică, cea mai neînsamnată îndoială despre iubirea sau despre statornicia ei, nu vei lua-o.

— Mamă, zise Gheorghiță cu hotărîre. Acea fată este pricina morții tale fiindcă, de rămâneam acasă în loc să mă duc s’o văd, plecam eu în locul tău și nu te pierdeam. Mamă, de acum înainte pot avea numai ură pentru acea fată căci o privesc ca ucigașa ta. Inima ta de mamă o judecat-o bine. Iți jur, mamă, că ea niciodată nu-mi va fi soție.

— Bine cuvântat să fii, și Dumnezeu să-ți audă jurământul, zise atunci Șalga cu glasul mai tare și, trăgându-l ușor de mână, îl făcusă să se plece și’l sărută pe frunte și pe obraz, îi netezi părul cu mâna: apoi zise încet, ca pentru dânsa:

— Nu mor în zadar.

Dar acum se auzi un tropot de cai și glasunri număroase.

Toma Alimoș cu Părintele Isaia, cu Băncila, cu Bibire și cu toate căpeteniile s’apropiau răpede de ei.

— Ce văd aici, strigă Toma Alimoș, sărind de pe cal. Jupâneasa rănită și după o izbândă ca acea de astăzi, dar nădăjduiesc că rana este ușoară.

Mihu făcu sămn că nu mai este nici o nădejde.

Cu toții o încunjurară, pătrunși de durere, căci ea era privită ca o mamă de întreg Codrul și de întreaga Lăpușnă. Ochii ei care se uitau împrejur dădură de Părintele Isaia; făcu sămn să i se dee puțină apă, după ce bău ceru să fie lasată singură cu călugărul, ca să se spovăduiască.

Cu toții se depărtară, mâhniți pănă în fundul inimii.

Spovăduirea fu scurtă, în curând călugărul îi chemă și Gheorghiță îngenunchiă din nou lângă Șalga. Ea îi netezi fața cu mâna, uitându-se la el cu nespusă iubire și nespusă jale și apoi, făcându-i sămn să-i râdice capul și umerile, își adună puterile și zise cu un glas întretăiat, dar încă destul de tare:

- Voievoade Toma, căpitanilor, cneji, hotnogi și oșteni. De multe ori auzitu-v-am zicând că nu este dorință a mea care nu ați împlini-o cu bucurie. Sânt în ciasul morții și aș voi să vă cer să vă legați prin jurământ să-mi împliniți cea de pe urmă voință.

Toți strigară într’un glas:

Jurăm să-ți împlinim dorința ori care ar fi.

— Te rog, Părinte, pune-mi crucea pe piept. Părintele Isaia îi puse pe piept crucea de abanos ce o purta atârnată de gât.

— Intindeți fiecare dreapta asupra crucii.

Toți întinseră mâna.

— Jurați, zise ea, că veți da ajutorul vostru întreg și fără preget oricărui Român care va lucra pentru întărirea și mărirea neamului român.

— Jur! zise Gheorghiță și cuvântul fu repetat de toți cei de față.

Peste puține clipe Șalga își dădea cel de pe urmă suflet.

După ce Gheorghiță îi închise ochii, se făcu o targă alcătuită din suliți legate împreună și încrucișate, apoi trupul mamei tânărului Căpitan de Codru fu depus pe această targă și, acoperit cu mantale oștenești, fu pornit spre Grădiștea unde îl urmară toate căpeteniile oastei.

Izbânda creștinilor fusese desăvârșită. Din douăsprezece mii de Tătari numai o mie scăpase cu viață și aceia robiți și meniți să fie vânduți în Țara Românească și peste Dunăre. Cirezile de vite fură aduse înapoi pe pășunele de pe care fusese răpite.

Steagul mârzacului fusese cucerit de Bibire. Nu trecuse un cias după moartea Șalgăi și un om al căpitanului lăpușnean gonea spre Vișinești cu steagul legat de șea. Dar nu avea poroncă să-l ducă, precum s’ar putea crede, frumoasei Florica. Era însărcinat să-l dee în mâna preutului bisericii din Vișinești, cu hramul Sfinților împărați Constantin și Ileana spre a fi așazat lângă icoana lor.

Iar a treia zi după bătălie, trupul Șalgăi fu astrucat în mormântul soțului ei și la astrucare luă parte Codrul întreg precum și mare parte din Lăpușna.

Mare și adâncă fu durerea lui Gheorghiță. El pierduse în Șalgâ, pe lângă o mamă duioasă, un sfetnic de frunte, cu minte ageră și iscusită. Se simțea acuma ca un vas fără cârmă.

Părintele Isaia, în urma rugămintei lui Mihu, se hotărîse să-și prelungească șăderea la Grădiște. înțelegerea cu Codrenii fusese desăvârșită chiar a doua zi după înmormântarea Șalgăi, dar Mihu dorea să nu lese pe prietenul său sângur cu jalea cumplită în care se găsea. Ramasera deci în Grădiștea pănă la începutul lui August, când plecară la Bârlad, întovărășiți de Gheorghiță pănă la malul Prutului.

XXX
În care se vede sosirea călătorilor noștri la Bârlad si găzduirea lor la fostul șoltuz, Ploscan.

Călătoriii maseră în acea noapte la Urlați, unul din satele lui Toma Alimoș, la casa vatmanului, de unde mânecându-se, ajunseră a doua zi, pe la toacă, în Bârlad.

Bârladul pe acea vreme nu se afla chiar pe locul unde este așazat astăzi, ci ceva mai la vale, în șes, iar apa Bârladului tăia drept în două orașul care era încunjurat de șanțuri adânci.

Deasupra șanțurilor erțau întăriri alcătuite din pari de stejar, groși ca cofa, bătuți în pământ de un stânjăn, legați unul de altul, înalți de trei stânjăni deasupra pământului, ascuțiți la vârf și căptușiți, pănă la o palmă de acel vârf, atât despre oraș cât și despre șanț, cu pământ îndesat între mai multe garduri denuiele, alcătuind un feliu de zid, gros de șase palme bune. La unghiurile acestui zid înconjurător se vedeau turnuri clădite, asămene, din lemn de stejar și din pamant bătut intre garduri de nuiele, și ridicate de trei stânjăni deasupra zidului. La fiecare din cele patru porți ale orașului erau câte două asămene turnuri.

Toma Alimoș fu întâmpinat, la poarta despre Răsărit, de cătră Ploscan, un negustor fruntaș, fost de mai multe ori șoltuz, prieten și tovarăș de arme al voevodului. El fusese vestit de sosirea lor și venise calare să-i ducă în gazdă la casa lui, spre care se îndreptară îndată după ce făcu cunoștință cu toți călătorii. Casa lui Ploscan aflându-se în partea despre apus a orașului, îl străbătură aproape întreg.

Ulițile erau strâmte, bine înțăles fără nici o urmă de podeală: plouase cu două zile înainte și caii intrau în glod pănă aproape de genunchi.

Casele erau în cea mai mare parte de lemn, toate cu un rând, acoperite cu olane, înguste și strinse una lângă alta; curțile se întindeau în dosul lor. Toate fereștile erau la față. Fața aproape pretutindeni era alcătuită dintr’o dugheană cu ușă și tarabă de stejar, căptușit cu fier. Numai tărăbile dughenilor celor mai sărace erau de lemn necăptușit, dar legat cu drugi de fier.

In cele din urmă dugheni se vedea câte un sângur feliu de marfă, numai acele care țineau marfă străină o țineau de mai multe feliuri.

Deși era zi de lucru, mișcarea pe uliță era mare; prin ușile dughenilor se vedea lume multăintrând și ieșind din ele, iar prin tărăbile deschise se zăreau număroși meseriași care împingând andreaua, care trăgând acul, care mânuind ciocanul sau barda. Ștefan Stroici spuse lui Ploscan că orașul lui se asamană cu un știubeiu de albine.

Ploscan zâmbi.

- Astăzi îi liniște, Jupâne; să vezi ce este în zi de târg. Pacat că n’ai venit luna trecută, în vremea iarmarocului: de sgomot mare ce era pe uliță nici nu te mai puteai auzi când vorbeai cu un prieten.

Părintele Isaia din tinerețele lui nu mai fusese prin Bârlad, tăcea dar se vedea că inima îi este adânc mișcată prin amintirile stîrnite într’ însă.

In sfârșit ajunseră la casa lui Ploscan, o clădire de piatră, cu două rânduri, lată de vr-o șapte stânjăni la uliță, dar prelungindu-se mult în curtea care era mai lată decât casa și împrejmuită cu zid. Ei nu intrară ca în celelalte case, prin dugheana care cuprindea tot rândul de jos, ci prin o poartă mare care se afla în partea din dreapta zidului, despre uliță. Spre mierarea călătorilor Ploscan, care apucase înainte, nu cârni la stânga, spre casă, dar merse drept în grădina ce se vedea in fund și care era despărțită de ogradă printr un zaplaz.

— In rândul de sus al casei celei mari sunt odăi unde, în schimbul unei plăți, se adăpostesc călătorii, zise Toma Alimoș tovarășilor săi, dar pe noi, Ploscan ne găzduește în casa din grădină unde șăde însuși.

O portiță așazată în zaplaz ducea în grădină și înaintea ei așteptau mai mulți argați. Ploscan descalecă, rugă pe oaspeți să descalece și ei și să încredințeze caii lor argaților, apoi deschizându-li portița, îi pofti să intre.

De a lungul zaplazului era ca o perdea de soci care ascundea casa, care era cu un singur rând și cu acoperământul de olane, așazată numai la vr’o trei stânjăni de această perdea și a cărei față era întoarsă spre grădină. Intrai printr’un cerdac râdicat de trei palme la capete, iar la mijloc, deasupra gârliciului pivniții, de șasă. In capul scării îi aștepta o fată tânără, cu părul negru, cu ochi mari și negri ca murile și fața de o frumuseță plină de gingășie. De statură mijlocie, purta deasupra unei cămeși albe, căptușită cu atlas galbăn, un colan de fire de aur, închis cu paftalie mari de argint, suflate cu flori de aur și, peste o fustă albă cusută cu marginea de jos, o fotă de țesătură de matasă neagră, cu dungi înguste de fir. Pe cap avea o basma de matasă galbănă, cu găitan și ceapraz de fir la mărgini, iar în picioare cismulițe de piele galbenă.

Când Părintele Isaia ajunse la scară, fata scoborî repede treptele, căzu in genunchi, îi săruta mâna și-i ură bună venire în casa tătâne-sau, Părintele o sărută pe frunte, o ridică și o binecuvânta. Fata se închină înaintea lui Toma Alimoș care o netezi pe obraz, zicâridu-i:

— Bine te-am găsit, fetițo.

Apoi, arătând cu mâna spre cei trei tineri, îinumi pe rând, pe Jupân Pârvu, ruda lui Basarab, Voevodul Țării Românești, pe cneazul Ștefan Stroici de peste munți și pe jupân Mihu, nepotul Părintelui Isaia.

Fata se închină adânc la rostirea numelui rudei lui Basarab și, în privirea ei, totodată spărietă și mierată, se ceti destul de lămurit plăcerea de a se găsi în fața unui om așa de însamnat. închinarea de care avură parte Stroici și Mihu fu mult mai puțin adâncă, deși zâmbetul fetei arata că fețele lor frumoase și deschise nu-i desplăceau.

Părintele cu tovarășii săi urcară treptele, Ploscan și fiică-sa îi urmară. Casa fiind încăpătoare, patru odăi erau pregătite pentru cinci oaspeți; în trei fură găzduiți Părintele, Tom aAlimoș și Pârvu, fiecare în deosebi, Stroici șicu Mihu împărțiră pe a patra.

Ploscan era un barbat de vr o cincizeci și cinci de ani, cu fața rumănă și deșteaptă, împodobită cu lungi musteți albe care atârnau înjos. De statură mijlocie, era spătos și începea a face pântece. Peste bonda albastră, cusută cu găitan negru, purta un feliu de dulamă de aba, tot albastră, a cărei piepturi, când se încheiau, se încrucișau, sponcile mergând dela umărul stâng la șoldul drept. Mijlocul îi era cuprins într’un brâu lat de piele neagră, fără flori, dar având mai multe buzunare. Brâul stringea nădragii de aba albastră care, la genunchi, intrau în ciubote de iuft negru.

Ploscan era unul din negustorii cei mai bogați din Bârlad; în dughenile și în hambarele lui ținea tot feliul de marfă: băcălii, țesături, fier și lucruri de aramă venind din Țarigrad, dela Veneția și de la Genova. Vindea mai ales cu rădicata. Fiu de negustori bogați, călătorise mult în tinerețea lui, mergând să-și facă cumpărăturile la locul unde se făcea marfa și aducea în schimb pe acea din țările care se învecinau cu Dunărea. Văzuse toate șchelele Răsăritului, Italia întreagă și ajunsese chiar pănă la Marsilia și la Barcelona.

După ce înaintase în vrâstă și ajunsese de multe ori șoltuz al Bârladului, treapta cea mai înalta la care putea năzui un negustor, începuse să trimată pe fiul său, Mitru, să facă în țări străine. Cu patru ani naintea întâmplărilor povestite aici, Ploscan fusese lovit de o crudă nenorocire. Mitru căzu la Candia sub cuțitul unui căpitan de vas sicilian cu care se certase la prilejul unei petreceri cu muieri. Lovitura era mai ales crudă pentru soția negustorului, Tofana, care iubea pe fiul ei peste tot. Ea nu-i supraviețui decât câteva luni și lăsă pe Ploscan singur cu fiică-sa, Mitrana.

Călătorii ramaseră uimiți de bogăția îmbrăcămintei și de îndămânările de tot soiul ce erau in casa lui Ploscan, Se vedea că multe din obiceiurile țărilor prin care călători se făcuse asupra lui o întipărire adâncă. Casa era mai încăpătoare și mai bine împărțită decât casele boierilor celor mai bogați, avea îmbrăcăminte mai multă, mai îndămânatecă, era plină de covoare și de lucruri de preț. Aștemuturile erau mai moi și mai bogate; în toate unghiurile se zăreau o mulțime de lucruri despre a căror întrebuințare Mihu nu-și putea da samă și pe care chiar Ștefan Stroici le vedea cu mierare.

Bogăția mesei, la care se adunară după ce se răcorise și se primenise, chipul în care erau slujiți de dânsa, mâncările alese, parte încă necunoscute lor, vinurile scumpe, atât străine cât și din țară, turnate cu îmbielșugare, îi uimi și mai tare. Pârvu, mai ales, nu-și putea stăpâni mierarea.

— Da bogați mai suntără negustorii d acilea, neică, zise el lui Stroici lângă care șădea. Asta face cât zece boiari! Pre legea mea, nici curțile mele dăla Târgoviște nu suntără îmbrăcate mai frumos dăcât ăle d’acilea și nu știu dacă nu ași schimba pă bucătarul meu pa bucătarul lui. In cât mă privește, răspunse Stroici scurt, trebuie să mărturisesc că atât casa cât și masa mea sunt departe de a se apropia de asemenea bogăție.

După masă se scoboriră cu toții în grădina care se întindea pănă departe de casă și în care oaspeții lui Ploscan văzură pe lângă pomi roditori și flori frumoase, tufișuri dese pe lângă care erau așazate laviți de lemn. Părintele Isaia cu Toma Alimoș și cu Ploscan se așazară pe una din ele, cei trei tineri pe alta, în altă parte a grădinei. Pe când ei petreceau istorisindu-și deosebite întâmplări războinice, la care fusese față sau despre care auzise dela alții, Ploscan lămurea călugărului și vechiului său prieten starea în care se afla atunci Bârladul.

Sfatul care se afla în capul trebilor era alcătuit din soltuzii Bârladului și a Tecuciului; din patru negustori de frunte, aleși de târgoveți și din patru cneji. Numai unul din cneji, bătrânul Pogan și soltuzul din Tecuci, țineau cu Toma Alimoș și cu Ploscan și erau câștigați pentru scopurile urmărite de călugăr. Ceilalți erau cu totul sub înrâurirea cneazului Târziul, un boier bogat, ales de Bârlădeni spre a povățui oștile în războiu și despre care a mai fost vorba în această povestire.

Târziul, care trăise mai multă vreme la cartea lui Sas, cu care era chiar înrudit, părăsise Suceava în urma unei sfezi cu Balc și de când se întorsese în satele lui, se zicea că s’a dat în partea lui Basarab și lucrează pentru a aduce Bârladul sub stăpânirea acestui voevod.

Prin bani izbutise să intre la sfat, împreună cu doi cneji și patru negustori plecați lui, dar se făcuse urât atât cnejilor cât și multor negustori prin trufia lui nesuferită. Ploscan era încredințat că la noile alegeri, care țrebuiau să aibă loc în ziua de Simedriu, Târziul și ai lui nu puteau decât să cadă cu rușine și că aveau să intre în sfat Toma Alimoș, cu dânsul și alți prieteni de ai lor. Dar Ploscan nu putea să ascundă mierarea ce-l cuprinsese când auzise că solul lui Basarab venea cu dânșii și mai ales când Toma Alimoș, cu care stătuse de vorbă înainte de masă, îl încredințase că Pârvu are poroncă domnului său să ceară dela acei care țineau cu dânsul tot sprijinul lor pentru întemeierea nouei domnii.

— Și pe Imine, zise Părintele, m’o mierat această veste și ași fi bănuit vr’o înșălaciune dacă cărțile care mi li-o aratat solul și, mai ales, lucrurile care mi le-o spus n’ar fi făcut să piară din mine orice îndoială. De altmintrelea vom vedea numai decât dacă el este sau nu de bună credință, după cum se va purta și după cum va lucra aici. întâlnirea cu dânsul ne-o făcutpe Voevod, arătând spre Toma Alimoș, și pe mine să părăsim calea la care eram hotărîți. Precum știi, ni propusesem să ni folosim de nemulțămirea pricinuită in țărănime prin împilările unora din cneji și prin lăcomia multora din negustori. Eram hotăriți să răsculăm poporul dela țară în numele unui domnitor care făgăduia că, sub oblăduirea lui, vor pieri toate obiceiurile răle și locuitorii satelor nu vor mai fi supuși la alte dări și îndatoriri decât acele statornicite de obiceiul strămoșesc. Voevodul Toma trebuia să se pue în fruntea mișcării; tu, cu Marcu, șoltuzul din Tecuci și cu alți negustori cu iubire de neam, era să ni dați ajutorul vostru și nu poate încăpea îndoială că Târziul, și ai lui, cu negustorii dușmani nouă, nici nu s’ar fi putut împotrivi unei asămenea furtuni și ar fi trebuit să se supue nouă sau să fugă în țări străine. Izbânda era a noastră fără îndoială, dar oareșicare varsare de sânge tot trebuia să se facă și dihonie mare avea negreșit să se nască între biruitori și biruiți, întâlnirea minunată cu Pârvu, veștile neașteptate ce ni le-o adus dela Basarab, ne-au făcut să ne gândim la scopul dorit aici fără vărsare de sânge românesc și fără o dihonie mare intre oameni care locuiesc în acelaș oraș, și sunt legați între ei prin înrudire. Împrejurarea că chiar Basarab dorește izbânda noastră nu poate să facă decât pe obștia negustorilor care ține cu el și pe mulți din cnejii care ni simt potrivnici să se dee cu noi. Vor rămânea deoparte numai Târziul cu câțiva din cnejii robiții lui prin datorii bănești, șoltuzul Ifrim Coțofană, cu puțini negustori pe cari i-o orbit prin laudele lui și cei câțiva cneji și negustori care, uitându-și cu desăvârșire legea și neamul, și-au pus toată nădejdea în Unguri. Acești dușmani, fiind puțini la număr și desbinați între dânșii, nu vor îndrăzni să ni se împotrivească cu armele. Izbânda noastră va fi desăvârșită fără vărsare de sânge și nemulțămiții vor rămânea prea puțini. Apoi mai este ceva. După izbândă, o poroncă a lui Bogdan va stârpi împilările la care sunt supuse satele și va opri pe viitor dările și îndatoririle adăugite peste cele cunoscute din vechime.

Astfeliu, pe de o parte se va face dreptate poporului, iar pe de alta nu vom datori izbânda noastră numai țărănimii, lucru primejdios, căci ea, simțindu-și astfeliu puterea, ar putea să fie ușor împinsă s’o întrebuințeze și pe viitor numai pentru folosul ei.

— Târziul și cu ai sai bănuiesc ei oare că solul lui Basarab este cu noi?

— De unde să afle, răspunse Ploscan, chiar eu am aflat această veste numai în astă noapte, din gura credinciosului ce mi l’o trimes de la Urlați Jupan Toma.

— Știau ei că trebuie să vie aici un sol al lui Basarab?

— Târziul se tot lauda de o bucată dd vreme că, în urma cărților trimese de dansul la Târgoviștea, Basarab s’o hotărît să trimată aici pe un boier al lui, că acel boier are să tragă în gazdă la casa din târg a Târziului și are să ție voroavă cu sfatul despre mai multe trebi vajnice. Intăiu era vorbă că solul trebuie să sosască îndată; Târziul făcuse chiar pregătiri pentru primirea lui dar, în urmă, s’o auzit că solul o mers întăiu la Cetatea Albă unde are de împacat niște gâlcevi cu Genovezii și va veni la noi numai după ce își va isprăvi trebile acolo.

- In curând da-vom lucrul pe fața, zise călugărul; dar ar fi bine să ne sfătuim și cu Munteanul.

- Nu-ți pare el, Cuvioase Părinte, cam tânăr pentru o asămene însărcinare și cam...

Ploscan căuta, fără a-l găsi, un cuvânt nemerit.

— Cam nu samănă a boier, zise Toma Alimoș zâmbind.

Călugărul dădu din umere.

— Hotărît lucru, zise el, Pârvu nu-i vine la socoteală. Așa sunt Muntenii, mai vioi, mai sburdalnici, mai puțin cumpăniți la vorbă, mai lăudăroși decât noi.

— Mă iartă, Părinte, am cunoscut și eu mulți boieri munteni, căci nu puține sunt războaiele ce le-am purtat avându-i drept tovarăși, într’adevăr vioi, sburdalnici, bucuroși de vorbă și de laudă erau acei boieri, dar aceste toate erau în alt chip decât la Pârvu al nostru. Adevărat este însă că o trecut multă vreme de atunci și poate s’or fi schimbat și ei. Insă nu tăgăduiesc că întâlnirea noastră cu acest Muntean fost-au spre marele bine a pricinii noastre și că ajutorul ce ni-l dă de neprețuit folos ni este. Dar iată-l că vine.

într’adevăr, Pârvu cu Stroici și cu Mihu veneau spre dânșii.

Fără a mai răspunde lui Toma Alimoș, călugărul se ridică de pe laviță și urmat de voevod și de Ploscan, merse înaintea tinerilor și, când se întâlniră, propuse lui Pârvu și lui Stroici să meargă cu toții în casă spre a se sfătui asupra celor ce aveau de făcut.

Ei nefăcând nici o împotrivire, se îndreptară cu toții înspre casă. Noaptea, căzuse cu totul, o noapte de vară, Sără lună, senină și caldă. Când se apropieră de casă, auziră sunetele unei lăute însoțite de un glas de femeie, dulce și limpede,care zicea un cântec duios. Fără ca să se fi sfătuit, ei se opriră cu toții și ascultară în tăcere, dar cântecul fiind pe sfârșite sunetele încetară în curând.

— Ce cântec duios, zise Ștefan rupând tăcerea, rar auzit-am glas atât de dulce!

— Privighitoarele să se ascunză, strigă Pârvu, ăsta era glas dă ânger; ascultându-1l mi s’a părutără că m’au luatără ângerașii pă aripioare și m’au dusără în raiul. Mă prinz că gâtlejul dâncare iese e mai alb ca zăpada dă pă Negoiu, este prins dă trup fraged și mlădios și ține față dă fecioară pă lângă care crinii și trandafirii rămân dă rușine.

— Glasul este al Mitranei, fiica gazdei noastre, zise Toma Alimoș, râzând de focul cu care vorbise Munteanul. Ea într’adevăr este plăcută, atât la privit cât și la auzit, dar dacă glasul ei îți place într’atâta, ușor lucru este să te facem să-l mai auzi. Mitrano, fetiță, zise el ridicând glasul, ia zi-mi cântecul Cucului și al Turturicăi, tare mi-i dor de el, căci de mult nu l’am auzit și știi cât îmi place. Dar luați loc, boieri.

- Li se așazară pe o laviță care se găsea alături. Lauta răsună din nou din mijlocul tăcerii,se rădică iar dulce și limpede dar puternic șicald glasul fetei, zicând viersul duios al celui mai gingaș dintre cântecele poporului nostru. Voevodul era mișcat pănă în fundul inimii, căci auzise acest cântec altădată din gura Ancuței.

El făcea să apară înaintea ochilor lui icoanele acestui trecut depărtat, atât de dureros și totuși nespus de dulce. Când glasul amuți șidupă ce bătăile în palme, în sămn de mulțămire, încetară, Toma Alimoș ceru fetei alt cântec și pe urmăi iar altul. Ea, din dosul tufișului care o ascundea, se grăbea să-i împlinească dorința, fără ca glasul să-i fie ostenit sau să piardă câtuși de puțin din dulceața sau din limpezimea lui. Voevodul ar fi făcut-o să cânte pănă după miezul nopții, dar, când se sfârși al patrulea cântec, Ploscan li aminti că mai aveau nevoie să ție sfat despre lucruri vajnice și că ceasul era înaintat.

Călugărul se sculă îndată și se îndreptă spre casă; tovarășii săi, deși cu vederată părerede rău, se văzură siliți să-l urmeze înainte de a se departa, Toma Alimoș strigă Mitranei:

— Mulțămesc, fetițo, mi-ai desmierdat urechile și mi-ai mângâiet inima. Noapte bună și somn ușor!

Iar Pârvu, urmând pe ceilalți, strigă:

— Pă boiaria mea, atare frumusețe și atare glas ar face mândria și podoaba curții lui Basarab.

Ploscan duse oaspeții în odaia cea mare în care șăzuse la masă. îndată ce sosiră acolo slugile aduseră, pe tablale de aramă, ulcioare cu vinuri grecești răcite în fântână și cupe de argint. Când cupele fură pline și slugile plecate, călugărul începu să lămurească lui Pârvu atât starea lucrurilor în Bârlad cat și ceia ce aștepta de la dânsul pentru folosul priciniii obștești.

După ce isprăvi, Munteanul care ascultase cu cea mai mare bagare de samă, se ridică depe patul pe care șădea și răspunse:

— Cuvioase Părinte, străluciți boiari și cinstite oaspete! Starea lucrurilor dân Bârlad îmi este cunoscută dă mult. Nu se întâmplă nimic în țările ăle mai dăpărtate fără ca vestea întâmplării să nu ajungă la urechile lui Basarab, dân țările învecinate are știri zilnice dăspre cele mai mici amănunte. Ce știe Basarab știu și eu, căci Basarab pentru mine taină nu are. Câte mi le-a zis Părintele, le știam aproape toate. Precum vă spuseiu când avuiu norocul să vă întâlnesc, Basarab dorește izbânda voastră. Intemeiarea unei puternice domnii rumâni pă locurile ăste i-ar fi plăcut; dăcât să vază Bârladul în mâinile Ungurilor, mai bine sâ apuce Jupân Bogdan. Sânt gata să lucrez precum doriți, împreună cu Cuvioșia Ta și cu voi, sânt gata să mă întâlnesc cu fruntașii Bârladului, cneji și negustori, sânt gata să li spuiu că Basarab se leapădă dă orice gând dă stăpânire asupra Bârladului, sânt gata să-i îndrept spre voi și spre Bogdan, fără a da în vileag scopurile ce le urmăriți, lăsându-vă și vouă grija d’a le face la vreme destăinuirilec e veți crede dă cuviință. Cu bucurie aș începe chiar dă mâine. Dar, Cuvioase Părinte, străluciți boiari, cinstite oaspete, cu toată rușinea mă văd silit să vă amintesc că m’ați întâlnitâră gol și învelit numai într’o sarică. Hainelemele, armele mele ăle scumpe, caii mei ăi dăsoiu, desagii ăi cu bani, le-au luatără păgânii, slugile mele au fostără ucise. Hainele ce le port astăzi pă mine le dâtoresc bunătății cneazului Stroici, nu am cu ce să mă schimb. Nupociu zice că punga îmi este goală căci nici măcar pungă nu am. Suntețâră acilea un Cuvios Părinte, munte dă înțelepciune, niște străluciți boiari dăprinși cu treburi mari, dă care atârnă soarta popoarelor, un negustor dă frunte, bogat, purtat prin țeri streine, care a văzut și știe multe. Vă întreb, poate oare solul și ruda marelui Voevod Basarab să se arate în asemene stare fruntașilor unui popor strein? Ce fel dă trecere poate să aibă un sol care are un singur rând dă haine și chiar ăla a altuia, împrumutat lui dă pomană? Credeți că vorbele și sfaturile unui solcu cișmele pleznite și cu hainele cârpite să aibă mare răsunet in mințile și în inimile Bârlădenilor?

Pârvu încetând să vorbească, Părintele Isaia se sculă de pe scaunul pe care șădea.

— Solul lui Basarab, zise el, se va arăta cnejilor și negustorilor din țara Bârladului în hainele ce se cade să fie purtate de un boier de sama lui, rudă a marelui și puternicului Alexandru Basarab.

— Vedeți, prin urmare, întrerupse Pârvu, că nu pociu să încep a lucra cum doriți și cum doresc eu însumi, înainte d’a avea ăle trebuitoare pentru a nu da pă Basarab, pă voi și pă mine dă rușine. Trebuie deci să-mi dați un om călăreț, pă care să-l trimiț dă sârg la Târgoviște, să vestească pe Basarab, dă câte mi s’au întâmplatără, să ducă vorba acasă la mine casă mi se trimiță bani, haine, cai și slugi căci, slava Domnului, dăstule am acolo și chiar dă prisos.

La auzul acestei propuneri, Părintele Isaia, Toma Alimoș și cu Ploscan, putură ascunde numai cu greu supararea și grija de care fusese cuprinși. Bănuiala cu care cei doi de pe urmă priveau pe Muntean deveni și mai vie, ea începu să fie împărtățită și de călugăr.

Fără să se fi sfătuit, tus-trei făcură presupunerea ca se putea prea bine ca ei să fi fost niște jucării în mânile lui Pârvu, care știind, nu puteau pricepe de unde, parte din tainele lor, izbutise să afle mare parte din câte mai rămăsese, înșălându-i cu o închipuită bună voință a lui Basarab pentru scopurile lor. Un schimb de cărți ori de vești între domnul Țării Românești și solul său trebuia împiedecat cu orice preț, cel puțin pănă când erau să aibă dovezi neîndoielnice despre buna credință a lui Pârvu.

îngrijirea cu care Munteanul aștepta un răspuns la propunerea ce o făcuse se cetea ușor în ochii lui; bănuiala celorlalți crescu. Dupăo lungă tăcere, călugărul vorbi, uitându-se țintă în ochii Munteanului:

— Și ce nevoie este să trimeți tocmai la Târgoviște ca să-ți aducă niște lucruri care, cu cea mai mare ușurință, le putem găsi aici cu mult mai puțină zabavă.

Călugărul văzu cu surprindere că fața lui Pârvu se luminează.

— Nu cred, adause Părintele, că ne vei ține de rău dacă te vom ruga să primești de la noi, bine înțăles ca împrumut, oricât ți-ar trebui pentru a-ți face hainele trebuitoare, a-ți cumpără arme și cai, pentru a-ți tocmi slugi.

Fața lui Pârvu se lumină cu totul.

— Cuvioase Părinte, străluciți boiari, cinstite oaspete, zice el închinându-se, primesc cu mare mulțumire să mă folosesc dă ajutorul vostru numai pentru că sânt nerăbdător să iau și eu parte la lucrările voastre. Dar oare găsi-se-vor acilea croitori, ceaprazari și cizmari, dăstul dă meșteri pentru a face haine și încălțăminte vrednice dă solul lui Basarab? Suntără oare in dughenile negustorilor d acilea catifele și mătăsuri dân care să-mi pociu alege?

— Fii pe pace, Jupâne, zise Ploscan zâmbind, îți vom aduce mâni mătăsuri și catifele, ceaprazuri și găitane cum n’ai văzut adesa nici la Târgoviște. Iar în cât privește croitorul,avem aici pe un Genovez care, în vremea când străbăteam eu mările, era cel dintăiu meșter în Genova. Având păcătui să facă, într’un ceas de beție, moarte de om, o fost silit să fugă și o nemerit tocmai la noi, Iar pentru bani, poroncește, te voiu împrumuta cu câți îți vor trebui.

Pârvu mulțămi din nou și se hotărî ca Ploscan sa iee măsuri pentru ca, chiar a doua zi, să se aducă, acasă la dânsul, mărfurile din care să-și aleagă Pârvu cele de trebuință și pentru ca croitorul Leonardo să fie și el de față.

Se mai hotărî, cu primirea tuturor, ca însușirea de sol a lui Pârvu să nu fie încă dată în vileag, având el deocamdată a rămânea un boier muntean călător, pradat de Tatari în drumul său.

Dar de vreme ce hainele nu puteau să fie gata înainte de câteva zile, se hotărî ca călugărul, Toma Alimoș și Stroici să meargă în această vreme la Pungești, satul unde voevodul își avea așazarea, spre a aduna acolo cnejii prieteni lui și fruntașii satelor din întreaga țarăa Bârladului, și a se sfătui cu dânșii. Plecarea lor fu hotărîtă pentru dimineața zilei următoare, iar Mihu ramase în Bârlad, unde aștepta vești de la oamenii lui.

Când, a doua zi, Pârvu se sculă si ieși din odaie, fu întâmpinat de Ploscan care îl rugă să-l urmeze în odaia cea mare unde, pe paturi, pe scaune, și pe mese erau întinse o mulțime de pânzeturi, de mătăsuri și de Catifele, de toate colorile, de ciapraze și de găitan, de iufturi negre, galbene și roșii.

Uimit, Pârvu întrebă pe Ploscan:

— Dar pentru cine țin negustorii dân Bârlad lucruri atât dă minunate?

— Pentru cine? răspunse Ploscan, Pentru toți boierii țărilor dintre munți, Dunăre și Nistru, pentru curțile lui Basarab și a lui Sas și, mai ales, pentru boierii cei mari din Țara Leșască. Să nu uiți că Bârladul este o șchele, din care se strecoară în țările mărginașe toate mărfurile Răsăritului și chiar mare parte din acele din Apus.

Alegerea și potrivirea materiilor pentru alcătuirea celor șasă rânduri de haine, fără de care Pârvu zicea că solul și ruda lui Basarab nue poate arata obștiei Bârlădenilor, precum și luarea măsurilor de cătră Leonardo, croitorul genovei, ținu dimineața întreagă și se mai prelungi pănă după amiază, când veni rândul ciubotarului. Zilele următoare trecură cu încercatul și cu îndreptarea cusururilor găsite.

Mihu care de la început nu simțise nici o aplecare cătră Muntean și care avea câțiva cunoscuți în oraș, își petrecea vremea mai mult pe la ei și se întâlnea cu Pârvu numai la prânz și la cină. Sările le petreceau în grădină, cu Ploscan care peste zi era în dughenile și hambarele lui de marfă sau în oraș, pe la alți negustori cu care avea afaceri.

Mihu fu uimit de silințile ce și le dădea Pârvu spre a se împrieteni cu gazda lor. Încercările lui la început fură primite cu mare răceală, vederat că bătrânului negustor nu-i era plăcut Munteanul. Dar Pârvu îi arătă atâta plecăciune, îi ceru sfaturile într-un chip atât demăgulitor, găsi cuvinte atât de frumoase pentru a-i lăuda gospodăria și mai ales ascultă povestirile lui Ploscan asupra călătoriilor sale cu atâta bună voință în cât, a treia zi, cucerireanegustorului era desăvârșită. Mihu auzea cu surprindere pe Ploscan lăudând agerimea de minte, învățătura și buna creștere a lui Pârvu.

— Se vede adăuga, negustorul, că iesă din soiu bun, că-i rudă de domn.

A patra zi Pârvu izbutise să cunoască toate afacerile lui Ploscan și să și dee samă mai lămurită de bogăția lui. Se vedea că această bogăție era foarte mare, căci Munteanul devenise și mai plecat față de gazda lor.

Parte din haine se isprăvise. Pârvu lepadase acea ce o avea dela Stroici, care începea să dee sămne neîndoelnice de oboseală, pentru a se îmbrăcă cu cele lucrate de Leonardo: numai catifea și matasă, cusute cu găitane și ceaprazuri scumpe.

Cu două zile înainte de întoarcerea Părintelui Isaia, Mihu își putu da samă, la masă, că frumoasa Mitrana privea pe Pârvu cu cea mai vederata plăcere și că ea era departe de a fi nepăsătoare pentru dânsul. Pârvul încerca acuma niște cai de călărie trimeși, în urma cererei lui Ploscan, din herghelia unui cneaz ieșan. Se întâmplă că încălecând pe unul dintr’înșii și stringând frâul prea tare, calul să se ridice în două picioare și să se răstoarne pe spate, iar el scăpase de moarte numai aruncându-se jos la vreme. Fata, la care Mihu se uita din întâmplare tocmai în acea clipă și a cărei ochi păreau ferecați asupra Munteanului, se făcu deodată mai albă decât varul și fu silită să se sprijine cu mâna de părete ca să nu cadă îndărăt. Pârvu, căruia spaima Mitranei nu-i scapase, începu îndată să povestească alte întâmplări de același soiu, cu prilejul cărora scapase de moarte numai ca printre urechile acului. Mitrana asculta tremurând și ingălbenindu-se la fiecare povestire.

Din întâmplare Mihu ieși după masă împreună cu Ploscan, spre a merge la un negustor prieten lor, de la care trebuia să afle despre intrarea în țară a mai multor negustori venind din Țara Ungurească. Se întoarce singur la gazdă, căci Ploscan avea de descurcat niște socoteli destul de lungi cu același negustor. Inoptase de vr’o două ceasuri, cerul era întunecat și nădușalâ mare. In depărtare se vedeau fulgere și se auzeau tunete. Căldura în odaie fiind nesuferită, Mihu ieși în grădină și începu să-i colindeze cărările, pierdut în gânduri și cu chipul Ilenei înaintea ochilor. Deodată, în tufișul pe lângă care trecea, auzi răsunând o sărutare. Oprindu-se mierat, auzi șoapte și o nouă sărutare, mai răsunătoare decât cea dintăiu. Tocmai atunci un fulger mai puternic decât celelalte lumină cerul și, printre crengi, Mihu putu să vadă în chip foarte lămurit, pe Pârvu, stând pe o laviță și stringând în brațe pe Mitrana care șădea lângă el.

Mihu rămase uimit. Era vederat pentru dânsul că Pârvu, folosindu-se de trecerea care știuse s o cucerească pe lângă Ploscan și de rătăcirea fetei, era pe cale să necinstească casa gazdei lor. Firea cinstită a lui Mihu fu cuprinsă de scârbă și de mânie. Nu-i era iertat să îngăduie săvârșirea unei fapte atât de mișălești. Era cât pe ce să intre în tufiș și să zică lui Pârvu, în fața feței, ce gândește despre purtarea lui când, despre casă, se auzi glasul lui Ploscan care striga pe o slugă.

— Vai! Tata! zise Mitrana și, scăpând din brațele lui Pârvu, se îndreptă cu fuga spre casă, ieșind din tufiș prin partea opusă celei în care se afla Mihu. Acesta ramase o clipă în nedumerire dacă trebuie sau nu să se arate lu Pârvu, apoi aducându-și aminte că Părintele Isaia avea să sosască a doua zi; înainte de vremea mesei, se hotărî să nu facă nimica pănă ce nu-i va lua sfatul. Se depărtă deci și el spre casă îndată ce auzi un tunet puternic și prelungit care acoperi zgomotul pașilor lui.

Călătorii sosiră a doua zi, la ceasul hotărit, voioși și bine dispuși căci se încredințase că trebile lor mergeau de minune: toți cnejii și țăranii cu care vorbise, bine pregătiți de Toma Alimoș, erau cu totul câștigați scopurilor lor și gata să urmeze în luptă steagul bătrânului voevod. Atât călugărul cât și Stroici aduceau laudele cele mai mari poporului bârlădean pe care îl găseau mai vioiu, mai ager la minte, mai ușor de însuflețit decât locuitorii părții dintre Siret și munți. La auzul acestor laude, Toma Alimoș clătina din cap râzând și răsundea:

- Da, ei se însuflețesc mai răpede, dar această însuflețire piere in schimb mai curând decât la Moldoveni. Am dus la războiu oșteni din Moldova și oșteni din Bârlad; mai mult foc au ai noștri, mai năprasnici sunt ei la navala cea dintăiu, nici odată nu măsoară mărimea primejdiei ce au de gând s o înfrunte, dar dacă acea dintăiu navală este raspinsă, nu arată, în fața neizbândei, stăruința și îndârjirea Moldovenilor. Numai Codrenii sunt, ca îndrăzneală, mai presus decât toți!

Părintele Isaia și cu Voevodul auziră cu mare bucurie că Pârvu era înzestrat acuma cu toate cele trebuitoare spre a se putea arata Bârlădenilor cu întreaga podoabă cuvenită solului lui Basarab. /

Se hotărî ca el să înceapă să se pună în legătură cu fruntașii Bârladului în ziua următoare, văzând mai întăiu pe Tărziul și pe șoltuz. Apoi, sara, urma să poftească la o întrunire, la Ploscan, pe cnejii aflători în oraș, pe preuții de samă, fruntea negustorimii și meseriașii cei mai cu vază. Se mai hotărî că, spre a lămuri faptul că orașul fusese, vreme de atâtea zile, ținut în desăvârșită neștiință despre sosirea lui, să se povestească curatul adevăr, adică pradarea lui pradarea lui de cătră Tatari și trebuința neaparată care se găsise de a se închipui cu haine, arme și cai.

După ce se retrase cu toții în odăile lor, Mihu ieși dintr’a lui, se duse la Părintele Isaia și-i povesti cu amărunțime atât cum Pârvu știuse să se pue bine cu Ploscan, cât și ce văzuse în ajun, în grădină. Părintele nu putea să-l creadă.

*Părere deosebită despre însușirile sufletești ale lui Pârvu nu avusese călugărul din capul locului, dar o asămene faptă, era dovada unei firi din cale afară stricată și lipsită de cinste.

— Nu știu ce încredere mai putem avea într’însul, zise călugărul. Dela un om care este în stare să încerce pângărirea fetei aceluia care i-o deschis casa spre a-l găzdui, a aceluia a cărui pâne și sare o mănâncă, te poți aștepta la orice vicleșug, la orice tradare. Nemernic fost-am dându-i încrederea ce i-am dat-o; de unde știu că nu am a face cu un trădător care, cunoscând acuma scopurile noastre în toate amărunțrmile, are să lucreze la nimicirea lor? De unde știu eu că într’adevăr însărcinările cei le-o dat Basarab sunt acele cari ni le-o spus? Tare mă tem că am ajuns de râsul acelui viclean!

Și Isaia, neputându-și stăpâni îngrijirea, bătu la ușa care ducea din odaia lui în odaia voevodului și-l întrebă dacă doarme. Drept răspuns, ușa se deschise și Toma Alimoș, pe jumătate desbrâcat, intră în odaia călugărului care îi împărtăși numai decât vestea ce i-o dăduse Mihu.

Voevodul, la auzul purtării scârboase a Munteanului, fu cuprins de mânie și strigă că urechile mișălului trebuiesc tăiete chiar în ciasul acela, Voevodul era cu atat mai mânios cu cât o asămene ocară se făcea fetei unui prieten, pe care-l iubea și îl prețuia, unei copile ce ocunoștea de când era încă în fașe. Călugărul izbutind, deși cu oareșicare greutate, să-l liniștească, îi făcu parte de îngrijirile de care era cuprins. Toma Alimoș le împărțășea și el.

— Chiar, zise călugărul, dacă el în întrunirile la care voiu fi față sau în acele deschise la care va fi lume multă, nu ar îndrăzni să vorbească împotriva scopurilor noastre, chiar dacă prin vorbele lui s’ar arata prielnic lor, asta nu ar însamna nimica și nu ar putea să îndrepte răul ce ni-l poate face în convorbirile deosebite ce le va avea între patru ochi cu Târziul,cu șoltuzul și cu alții. Dacă el, în vorbele lui cu dânșii, li va zice că ține partea noastră numai cu chip de meșteșug, pentru ca noi să nu fim bănuitori și să-i descoperim toate scopurile noastre, apoi cu bună samă că ei vor ști cum să lucreze asupra oamenilor lor, spre a-i face să nu dea ascultare la câte va vorbi Munteanul în fața obștiei.

- Dar, zise voevodul, lucrând astfeliu, într’ascuns împotriva noastră, tot nu ni face răul ce ni l’ar putea face dacă ar arata pe față că domnul lui ni este potrivnic.

Stroici fu chiemat și el la sfatul care se prelungi pănă târziu după miezul nopții și din chibzuirea lor ieși hotărîrea de a nu arata lui Pârvu deocamdată bănuielile deșteptate asupra bunei lui credinți, ci numai de a fi cu îndoită bagare de samă asupra tuturor faptelor și vorbelor lui. In cât privește purtarea lui cu Mitrana însă, ramase ca a doua-zi, de dimineață, Părintele Isaia să-i vorbească și să-i zică hotărît că dacă nu va pune capăt încercărilor sale de a necinsti pe fata gazdei lor, vor destăinui lui Ploscan întreaga împrejurare. Intr’adevăr, îndată ce Pârvu ieși din odaia lui, întâlni pe Părintele care îl rugă să-l urmeze la dânsul, având a-i vorbi; Munteanul îl urmă fără nici o bănuială. După ce călugărul închise ușa și-l pofti să șadă, așăzându-se și el pe un scaun în fața lui, îi zise:

— Mă văd silit, Jupâne, cu mare părere de rău, să-ți spun că am fost pus în cunoștința unei fapte răle ce ești pe cale s’o faci.

Pârvu îngălbeni.

— Eu, o faptă rea? Luminează-mă, Părinte, căci cugetul meu este tot atât dă nevinovat ca și când sugeam La sânul mamei.

- Da. o faptă rea cu desăvârșire, reluă Părintele, ne-ai înșelat pe toți.

Pârvu sări în sus, fața lui era mai albă decât varul și trupul lui îi era cuprins de tremur.

- Credeam, urmă călugărul, că avem a face cu un boier, cu un oștean adevarat.

— Și de ce oare n’aș fi boiar și oștean adevărat? îngână Pârvu.

— Pentru că vrei să răsplătești cu răutate binele ce ți s’o făcut și ai de gând să necinstești pe copila acelui sub a cărui acoperământ te adăpostești, a cărui pâne și sare o mănânci.

Pârvu trase sufletul lung, iar fața i se înveseli.

— Încă o-dată, Părinte, zise el, dar de astă dată cu liniște, te rog vorbește lămurit, nu te înțeleg.

- Mă înțelegi prea bine, răspunse Părintele; zic că frumuseță fetei lui Ploscan o stârnit în tine pofte necurate și că vrei să le mulțămești necinstind-o.

Pârvu care-și revenise cu totul în fire, se uită lung la călugăr apoi zise cu glas apasat și răspicat.

— Sânt fermecat de frumusețea Mitranei și vreau s o iau de soție. Nu știam că o asemenea faptă se poate numi rea.

Fu rândul călugărului să rămâie uimit.

- Vrei să iei de soție pe Mitrana, pe fata unui negustor? Vrei să-ți bați joc de mine?

— Dăparte dă mine este o atare cugetare, răspunse Pârvu, vreau să iau dă soție pă Mitrana, fata lui Ploscan, dacă Ploscan va binevoi să mi-o dea.

— Dar ești boier, neam de domn, zise Părintele, și ea este numai fată de negustor. Ce vor zice Basarab și rudele tale când te vor vedea întorcându-te la Târgoviște cu fata unui negustor drept soție?

— Vor zice ce vor voi, zise Pârvu, fata îmi place și voiu s’o iau. Neamul dân care mă trag este dăstul dă strălucit pentru a cuprinde în strălucirea lui și pă nevasta mea și pă mine. Dacă Basarab s’ar supăra pă mine dân această pricină, voiu părăsi curtea lui și mă voi retrage la satele mele, mila Domnului, dăstule am, și nu eu ci Basarab va fi păgubașul. La ăl dântăiu războiu se va grăbi să trimiță după mine. Știu bine că la noi toate fetele dă boiar se bat pentru mine. Boiarii ăi mai mari dă peste munți și dă păste Dunăre mi-au trimis vorbă că mi-ar da cu bucurie dă ales dântre fetele lor și mi-ar da drept zestre sate și lăzi cu bani. Dar până acum nu s’a găsit fată la vederea căreia să se fi mișcat inimioara mea. Numai fața și glasul Mitranei o făcură să vorbească și eu îi voiu asculta cuvântul.

In uimirea lui, călugărul nu știa ce să răspundă. Auzind glasul lui Toma Alimoș care trecea pe dinaintea ușii, merse să-l chieme.

— Jupân Pârvu mi-o aratat, zise el voe-vodului, că este hotărit să iee de soție pe Mi-

trana.

- Și sânt hotărit s’o cer gazdei noastre chiar astăzi, adause Pârvu. Rău-voitori au povestitără Părintelui că voiu sa necinstesc pă Mitrana, nu voiu mai da prilej la astfeliu dă bârfeli.

Toma Alimoș ramase și el mut de mierare dar, împreună cu călugărul, erau bucuroși de această întorsătură a lucrurilor, căci ea făcea să piară orice bănuială asupra bunei credinți a lui Pârvu. Faptul că un om în starea lui putuse să se îndrăgostească atât de cumplit într’o fată pe care o cunoștea numai de câteva zile șicare era pe o treaptă cu atâta mai jos decât acea pe care stătea el, li părea peste samă de copilăros și de nepotrivit, dar tocmai aceasta făcea să piară orice prepus de rea credință și de vicleșug din partea Munteanului. Apoi această căsătorie, dacă era să se facă, alcătuia o puternică chezășie că Pârvu lucra cu tot înadinsul și cu bună credință pentru izbutirea scopurilor lor.

Pârvu rupse tăcerea care se făcuse în odaie.

- Crez Părinte, zise el, că recunoști acuma netemeinicia învinovățirilor ce mi le-ai adus.

— Recunosc cu bucurie că rău te-am nedreptățit, zise Isaia, și te rog să mă ierți. Poate că la pasul ce ești pe cale să’l faci pășești în chip cam ușuratec, dar nu poate încăpea îndoială că el dovedește o inimă curată și cinstită.

— Pociu oare să nădăjduiesc că veți sprijinea cererea ce am dâ gând s’o fac chiar acuma taicăi Mitranei?

Călugărul și voevodul se sfătuiră din ochi apoi cel dintăiu spuse:

— Vorbește-i și tu și, dacă va fi nevoie, îi vom mai vorbi și noi.

Spre marea mierare a Părintelui și a lui Toma Alimoș care se așteptau la greutăți din partea lui Ploscan, acesta, după întăia surprindere, primi cu mulțămire cererea lui Pârvu.

Gândul că fiică-sa era să fie soția unui boier mare, neam cu Basarab cel vestit, că avea să strălucească la curtea din Târgoviște și că el era să aibă nepoți boieri mari și rude domnești, îl măgulea într’atâta în cât cam ieșise din simțiri. Duse îndată pe pețitor la fiică-sa, care și ea, la auzul vestei, era cât pe ce să nebunească de bucurie și făgădui că li va da o zestre împărătească.

Pârvu,arătând că atât datoria cătră domn cât și treburile sale cer grabnica lui întoarcere la Târgoviște, izbuti ca Ploscan să primească ca căsătoria să se facă ta a doua duminecă ce avea să vie.

Pârvu văzu pe Târziu și pe șoltuz in aceiași zi. Dacă știrea despre aflarea lui în Bârlad, răspândită în aceiași dimineață de oamenii lui Ploscan, mierase pe cneaz și pe acei care țineau cu el, veștile neașteptate despre hotărârile lui Basarab, aduse de sol, fură pentru ei niște adevarate lovituri de trăsnet.

Pârvu li spusese amândorura că față cu năzuințile Ungurilor asupra Bârladului, Basarab era hotărît să retragă pe ale sale, neputând să se pue rău cu craiul Ungariei, dar că el, caRomân, sfătuiește pe Bârlădeni să nu se închine unui craiu străin ci să caute să intre, într’o unire strânsă cu Românii de peste Siret spre a putea să se opue cu mai multă putere oricărui dușman care ar dori să-i calce. Li mai spuse că Basarab sfătuia pe Târziul și pe șoltuz să se împace cu Toma Alimoș și cu ai săi și să-l aleagă, chiar în vreme de pace, ca povățuitor al oștilor pentru războaiele ce ar putea izbuhni pe viitor, căci alt voevod român care să se bucure de un renume atât de mare nu era.

La întrunirea cea mare, care se ținu la Ploscan, după prânz și unde venise atât de mulți în cât de abie intrau în casă și în grădină, Pârvu ținu mai multe cuvântări, iar Părintele Isaia și cu Stroici nu se putură opri să recunoască că mare meșter de vorbă era Munteanul și că ei nu văzuse încă om care să știe să zică mulțimi ceia ce avea să-i zică în chip atât de plăcut ei.

Numai Toma Alimoș clădea din umere și găsea că prea mult povestește despre rudenia cu Basarab, prea se laudă cu trecerea ce are la domn și prea mult vorbește de moșiile lui. Dar și voevodul era mulțămit, căci era vederat că se pornise o mișcare hotărîtă a negustorilor spre dânsul, iar mulți cneji care nu vorbeau cu el de ani se grămădeau acuma împrejurul lui.

XXXI
Un trăsnet din senin.

Pregătirile nunții și sfaturile cu fruntașii orașului umplură zilele următoare. Numărul celor care mai țineau cu Târziul și cu șoltuzul rămăsese acuma cu totul neînsamnat. Lucrul era firesc, căci trecerea de care ei se bucurase pănă atunci era mai cu samă datorită faptului că treceau drept oamenii lui Basarab.

Ajutorul lui Pârvu în aceste împrejurări fu neprețuit, mai ales pe lângă negustorii cei mici și breslași. Vorbele curgeau din gura lui cu aceiași ușurință cu care curge apa din șipot. Nici Părintele Isaia, nici tovarășii lui nu știau să găsească ca Munteanul cuvinte potrivite pentrua pătrunde în inimile negustorilor și ale meseriașilor bârlădeni și a stârni in ele iubirea de neam și dorul de a lucra pentru mărirea lui. El izbuti sa rupă de la Târziul și de la șoltuz atât de mulți oameni despre a căror credință erau cu desăvârșire încredințați, se arătă un dușman atât de vajnic, în cât din mai multe părți îi veni sfatul să se păzască și să nu iasă decât bine întovărășit, căci potrivnicii sunt hotărîți să se mântuie de el cu orice preț.

Bănuielile ce le avusese călugărul și, mai ales, Toma Alimoș, dispăruse cu desăvârșire: amândoi priveau acuma pe Muntean ca pe un tovarăș de luptă minunat, pus în calea lor de voința lui Dumnezeu. Dacă Pârvu întrebuința ziua întreagă pentru a aduce pe cât mai mulți în partea Părintelui Isaia și a voevodului, sările le petrecea cu Mitrana în grădină, făcându-i jurăminte de dragoste și povestindu-i prelung despre cele făptuite de dânsul în războaie pănă atunci, despre curtea lui Basarab și despre curțile de peste Dunăre, la care fusese trimes în solie.

Fata asculta cu o adevărată lăcomie aceste povestiri care i se păreau că vin dintr’o lume farmăcată, și când și-le reamintea peste zi, i se părea că ceasul fericit în care va putea să aibă și ea parte de asămen o viață de încântări, cu Pârvu alăture, n’are să mai vie.

Și totuși vremea trecea răpede. Se aflau acuma în sara ajunului cununiei, când se făcu logodna.

O mulțime mare se înghezuia în casa și în grădina lui Ploscan. Nu numai fruntea negustorimii, dar și cea mai mare parte din cnejii bârlădeni erau de față cu soțiile și cu fetelelor; peste treizeci de fete vestite prin naștere și bogăție depanase peteala miresei.

Se lăți de odată vestea printre cei de față că însuși Târziul și cu Ifrim Coțofană, șoltuzul Bârladului, au trimes lui Ploscan vorbă că doresc să dee uitării vrăjbile lor macar pentru o noapte și o zi, că dorind să iee și ei parte la bucuria lui, sunt gata să vie la dânsul dacă i primește în casa lui. Vestea, deși uimitoare, era adevarată, iar Ploscan, după o scurtă sfătuire cu Toma Alimoș și cu Isaia, răspunse că dacă cneazul Târziul și cu șoltuzul Coțofanăîi vor face marea cinste să vie să iee parte la veselia lui, îl vor găsi Ia poarta grădinii așteptându-i cu toată nunta.

Peste puțină vreme se văzu o slugă care venea fuga, strigând:

- Iată-i că vin!

Ploscan, urmat de miri, de nunta întreaga și nenumărate slugi purtând făclii aprinse, se grăbi să meargă la poarta grădinii. In curând se văzură, străbătând ograda luminată ca ziua prin puține pline cu păcură și în care juca și se veselea mulțimea, cneazul Târziul cu șoltuzul lângă el și cu tovarăși mulți în urma lor. Cum se apropieră de nuntași fură primiți cu chiote voioase. Ploscan făcu un pas spre dânșiiși, cu amândouă mânile întinse spre ei, li ură bună venire în casa lui. Târziul și cu șoltuzul luară fiecare câte una din mânile întinse, o scuturară lung și Târziul zise cu glas tare,care fu auzit de toți: că cinstea strălucitei căsătorii ce o face fiica lui Ploscan, revărsându-se asupra orașului și chiar a întregii țari a Bârladului, n’au voit să stee la oparte și uitând pentru o zi neînțălegerile cele vechi, au venit și ei cu prietenii lor ca să aducă urări tinerii părechi și să iee parte la veselie, ca potrivnici cinstiți și fără vicleșug.

Ploscan, foarte mișcat și cât se poate de măgulit, li mulțămi în câteva cuvinte și luându-i fiecare de o mînă, îi aduse spre miri și spre oaspeții care alcătuiau un cerc împrejurul lor.

Târziul era un om de vre-o patru-zeci de ani, înalt, spătos, pântecos, cu părul și musețile negre și cu ochii încrucișați. Imbrăcămintea roșie, era acoperită cu găitane de fir, brâul, lat ca de patru degete, era alcătuit din șolzi de aur legați prin verigi, tot de aur, iar pietre scumpe străluceau pe mânerul paloșului și pe acel al junghierului.

Ifrim Coțofană era mic, uscăcios, cu fața spână și părul galbăn. Purta haine de aba verde deschisă, subțire, împodobite cu găitane mai închise.

Târziul se apropie de miri și făcu Mitranei, într’o limbă destul de întortocheată, o lungă urare de fericire, mulțămindu-i la urmă pentru alegerea unui soț care făcea atâta cinste Bârladului. Iar lui Pârvu îi zise că dacă flăcăii bârlădeni trebuie să fie supârați pentru paguba ce li-o făcut-o răpindu-le floarea cea mai frumoasă a Bârladului, oamenii gospodari sunt fericiți, căci știu că prin această căsătorie au câștigat pe un nou prieten care, prin rudenia lui cu Basarab și însușirile sale, va alcătui pentru ei un sprijin neprețuit.

Pârvu mulțămi cneazului și, ridicând glasul, se jură că cât va trăi va lucra pentru binele orașului unde s’a născut soția lui iubită, care îl părăsește spre a fi podoaba Târgoviștei.

Pârvu își trăgea sufletul ca să mai vorbească când, dintre acei care venise cu Târziul, se auzi un glas care zicea:

- Fetei i-ar șădea foarte bine și la Târgoviște, păcat numai că ăl dă care ea voiește să-și lege soarta ar nemeri mai curând Ia spânzurătoare dăcât la curte.

Toți ramaseră uimiți.

— Cine e ăla care cutează să rostească astfeliu dă vorbe, strigă Pârvu punând mâna pe mânerul junghierului care-i atârna de brâu, dar alb ca varul.

Atunci, dintre cnejii și negustorii care venise cu șoltuzul și cu Târziul, ieși un om învălit într’o manta de aba roșie care îi cădea pănă la glezne și purtând o pălărie care-i acoperea fața. Cu pasul liniștit el se apropie de Pârvu, lepădă mantaua, aruncă pălăria jos și încrucișând brațele pe piept, se uită țintă în ochii mirelui și zise:

- Eu!

Era un om nalt și spătos, între cinci-zeci și șase-zeci de ani; fața era frumoasă cu ochii negri, mari, pătrunzători, cu nasul drept; pletele și mustețile lungi erau cărunte. Hainele, de catifea verde erau fără găitan, fără ceapraz. Nu purta paloș ci numai un junghier cu mâner de argint, atârnat la brâul de piele de aceiași, coloare ca hainele. Infățoșarea îi era mândră și liniștită.

La vederea lui, Pârvu încremenise pe loc, tremurând, cu ochii holbați în fața care acum se făcuse verde.

— Și cine ești tu? strigă atunci cătră necunoscut, Ploscan uimit și îngrozit.

— Să-ți răspundă ginerele tău, răspunse necunoscutul liniștit.

Dar Pârvu nu răspunse nimica: era scuturat de același tremur, ochii lui aveau aceiași privirede groază.

— Nu-ți vine să răspunzi, zise străinul, voiu răspunde eu în locul tău. Eu sânt Pârvu Nedeianu, solul lui Basarab.

— Minți, strigă Ploscan, Pârvu Nedeianu este el, și arătă spre mirele fiicei lui.

— Uite-te la el și uite-te la mine, apoi hotărește singur care din noi minte și care seamănă a sol, zise străinul cu aceiași liniște.

Din mulțimea care privea uimită, nu mai era macar unul care să se îndoiască că noul venit vorbește adevărul. Mitrana căzu leșinată. Ploscan, mai întrebă:

— Dar atunci, el, cine este?

— El, răspunse străinul, este Manea Fărtatul, căpetenia iscoadelor lui Basarab.

Plin de mânie, Ploscan apucă pe mire de umăr și ’l scutură cu putere.

— Mut ești? Răspunde, spus-o străinul adevărul?

— Da, răspunse în sfârșit, cu un glas surd, acel ce pănă atunci se dăduse drept Pârvu Nedeianu.

- El este Pârvu Nedeianu, solul lui Basarab? mai întrebă Ploscan fără a-i slăbi umărul.

— Da.

- Adevărat este că tu ești Manea Fărtatul, iscoada lui Basarab? urmă Ploscan.

-Da.

— Și de ce oare bătutu-ți-ai joc de noi, mișălule, strigă Ploscan și, în furia de care era cuprins, îl împinse cu atâta putere în cât nenorocitul care de abie se ținea pe picioare, căzu jos la câțiva pași. Ploscan se răpezi la dânsul și cine știe ce i-ar fi făcut dacă nu l’ar fi reținut mâna puternică a lui Toma Alimoș.

Manea, căci astfeliu îl vom numi de acum înainte, se sculă rușinat. Mitrana fusese dusă în casă. Pârvu Nedeianu, făcând un pas cătră Toma Alimoș și Părintele Isaia, zise:

— Cred dă datoria mea să vă lămuresc cum și pentru ce mă aflu aci. Trimes dă domnul meu cu cărți d’ale sale cătră Genovezii dă la Cetatea Albă și cătră orășănii d’aci, am fost lovit dă Tătari, pă neașteptate în drumul meu spre mare. Credeam că ăi ce mă urmau fusese măcelăriți cu toții, se vede însă că Manea Fărtatul, care era și el cu dânșii, a scăpat. Tătarii m au dus paste Nistru și acolo avuiu norocul să găsesc pă un mârzac căruia îi dăruisem viața cu câțiva ani înainte, când căzuse rănit sub paloșul meu.

Cu ajutorul lui putuiu să ajung la Cetatea Albă, unde Căpitanul genovez, pă care îl cunoșteam dă mult, dădu crezare celor vorbite dă mine, cu toate că cărțile lui Vodă către el rămăsese, credeam eu, pă locul unde fuseiu lovit dă Tătari. După isprăvirea treburilor mele la Cetatea Albă, m’am îndreptat spre Bârlad unde am ajuns astăzi la amiazi. Am tras în gazdă la cneazul Târziul care, uimit dă sosirea mea, nu știa dacă trebuie să mă recunoascădă sol și mi-a dat crezare numai în urma sosirii nouilor cărți trimise mie acilea dă Basarab, în urma cererii ce-i făcusem prin înadins călăreț, repezit la Târgoviștea în ziua ajungerii mele la Cetatea Albă. Cneazul mi-a povestit cum a sosit în Bârlad dă câteva zile alt sol, având cărți dă la Basarab și dându-se drept Pârvu Nedeianu.

Dân amănuntele ce mi le-au dat cneazul și șoltuzul am înțeles numai decât că acel viclean nu poate fi altul dăcât Manea Fărtatul. Când cneazul și șoltuzul m’au înștiințat că mișălul a izbutit a ademeni pă un negustor fruntaș să-i dea fata în căsătorie, încredințându-se în toate znoavele ce i le-a povestit și că cununia se va face chiar mâine, i-am rugat, să vină cu mine acilea spre a împiedeca cu orice preț desăvârșirea unei astfel dă nenorociri.

Crez ca toată lumea acuma este luminată și că părintele fetei va izgoni cu rușine pă nevrednicul care a cutezat să fure un nume falnic și însușiri streine, cu scop de a’l înșela și d’a nenoroci pă fata lui. Nădăjduesc că nu mă va ține dă rău că i-am turburat veselia, căci turburând-o, am împiedecat jale adâncă pentru viitor. Nu-mi mai rămâne dăcât să mă retrag,,lăsându-vă să faceți cu el ceia ce veți crede dă cuviință.

Și închinându-se cu o curtenie plină de mândrie, Pârvu Nedeianu se depărtă urmat de Târziul și de Ifrim Coțofană cu ai lor, precum și din cea mai mare parte a oaspeților lui Ploscan.

Cetitorul își poate închipui cu ce simțiri Isaia, Toma Alimoș, Stroici și Mihu priviau la cele ce s întâmplase sub ochii lor, mânia și rușinea de care erau cuprinși văzându-și scopurile cu totul primejduite și ei ajunși de râsul potrivnicilor.

Călugărul însă și cu Toma Alimoș, își păstrase sângele rece. Văzând că mulțimea oaspeților a plecat și că acei puțini ramași în grădină și care umblau să se strecoare și ei pe poartă, unul câte unul, erau din cei mai credincioși lor, voevodul zise cu glas tare:

— Rog pe toți prietenii noștri să nu plece, spre a fi față la judecata ce avem s’o ținem aici. Apoi întorcându-se cătră două din slugile lui, li zise, arătându-li pe Manea care rămăsese nemișcat, și că pironit pe loc:

— Păziți pe acel mișăl și nu-l lasați să scăpe.

Călugărul se apropie de el și amândoi, după ce schimbară câteva vorbe, chiemară pe Ploscan. După o scurtă sfătuire, Ploscan dădu slugiloro poroncă și ele, respândindu-se prin casă și prin grădină, se întoarseră în curând aducând scaune și lăviți, pe care le așazară în locul slobod ce se întindea între casă și curte. Atunci Toma Alimoș zise cătră toți cei de față:

— Frați boieri și cinstiți negustori, ați fost de față la uimitoarea întâmplare din astă sară, vă rugăm să rămâneți de față și la judecarea aceluia care, înșălându-ne pe noi, ne-o făcut să vă înșălăm și noi pe voi. Vă rog luați loc.

Se așăzara cu toții pe lavițe și pe scaune. Călugărul, voevodul, Stroici, bătrânul Pogan, șoltuzul Tecuciului, Ploscan și doi negustori luară loc pe scaunele din față.

La un sămn al lui Toma Alimoș, cele două slugi cărora li poroncise să supravegheze pe Manea, îl împinseră înaintea lui și voevodul îi zise cu un glas aspru:

- Avem să te judecăm. Bagă bine de samă să răspunzi drept la întrebările ce ți-le vom pune: nu căuta să ne încurci prin noui minciuni și nu crede că prin tăcere vei scapa de judecată, căci cunosc mijloace pentru a face vorbăreț chiar pe omul cel mai îndărătnic.

Dar se vede că Manea avusese vreme să iasă din amețala în care îl aruncase vederea neașteptată a adevăratului Pârvu Nedeianu: fața nu-i mai era atât de galbănă și glasul era cel obicinuit lui.

— Sânt gata, boiari, să răspunz la toate întrebările ce veți bine voi să mi le puneți.

— Care ți-o fost scopul înșălându-ne precum ne-ai înșalat și dându-te drept solul lui Basarab?

Manea ramase câtva în tăcere, se uită la voevod și la cei care șădeau lângă dânsul: se vedea că într’însul se dădea o luptă.

Vorbește, poronci Toma Alimoș cu un glas amerințător.

Manea ramase câtva în tăcere,, se uită la

- Voiu vorbi, boiari și dă astă dată, voiu vorbi numai adevărul. Boiari, eu sânt într’adevar Manea Fărtatul, căpetenia iscoadelor Voevodului Alexandru Basarab. Meseria mea și a oamenilor care stau sub poruncile mele este d’a afla orice dorește să știe domnul nostru, d’a urmări tot ce se petrece prin țările învecinate. Astă primăvară fuseiu însărcinat dă însuși Vodă să urmăresc cu d’amăruntul tot ce se petrece în Moldova, căci se știa că fierberea împotriva lu Sas era mare și o răscoală apropiată. Întâmplarea mă făcu să dau, pă drumul dă la Buzău spre Siret, păste un prost, păste Nastasă Lenea din Ruginești.

Dân vorbele lui înțeleseiu că știe lucruri dă seamă pentru noi și că în Moldova se pregătesc întâmplări neașteptate. Mai mult nu putuiu să aflu dar, când era să ne despărțim, prostul scăpă vorbe care îmi dădură să înțăleg că Nistor Mircea, dân satul Neruja, trebuia să știe și el multe dân ăle ce doream să le aflu. Cată să vă spun că Nistor Mircea este cumnat cu mine, dă vreme ce el, la ieșirea lui dân straja domnească, în care a slujitără opt ani, la Târgoviște, a luat în căsătorie pă sora mea, Marina. Făcuiu ce făcuiu și nu numai că scoseiu dă la Nistor tot ce știa, dar am izbutit chiar să’l ademenesc să mă ducă, împreună cu dânsul, la întrunirea ce s’a ținut în ziua dă Sfinții împărați Constantin și Ileana, la cneazul Baloș, în Poiana. Cuvioase Părinte, eu sânt preotul Dănilă, al cărui glas ți se părea atât dă răgușit.

Manea, îl împinseră înaintea lui și voevodul îi zise cu un glas aspru:

-La întoarcerea mea în Târgoviște, unde dăduiu samă dă ăle aflate dă mine, mi s’a poruncit să însoțesc pă solul ce îl trimitea Basarab la Cetatea-Albă și la Bârlad, pă Pârvu Nedeianu, pentru a-i fi dă jutor, mai cu samă în ăst dă pă urmă oraș, spre a afla lucrurile până la care nu ar putea să pătrunză însuși solul. V’am povestitără cum ne loviră Tătarii și cum mă lăsară întins pă iarbă după ce mă desbrăcară crezându-mă mort.

Toate câte vi le spuseiu atunci: găsirea cărților dă solie, găsirea calului, întâlnirea cu unchiașul în prisacă, sunt adăvărate. Dormeam la rădăcina unui carpin când am auzit sgomot. Dă frică m’am suit în crengi. V’ați așăzatără sub ăl pom și ați începutără a vorbi dăspre trebile voastre. Eu, după voroave, numai dăcât am preceput cine suntețără. Atunci mi-a venit gândul să mă scobor dân carpin și să mă dau drept Pârvu Nedeianu. Vă mărturisesc că scopul meu era dă a afla toate tainele câte le mai aveți, pentru că, în urmă părăsindu-vă când mi se va părea nemerit, să dau seamă dă ele la Târgoviște. Mărturisesc că n’aveam altă țintă când v’am însoțit până acilea, în Bârlad, dă unde îmi propuneam să fug la Târgoviște cu ajutorul ălor d’acilea care țin cu Basarab. Dar, urmă el după o scurtă tăcere în cursul căreia se păru că ie o hotărîre, bogăția gazdei noastre și frumusețea fiicei sale treziră în mine pofte noui. Inainte ca voi, în sara sosirii noastre, să mă fi chiemat la sfat, eram hotărît să părăsesc slujba lui Basarab și sa mă statornicesc în Bârlad, luând dă soție pă fiica gazdei noastre.

— A! câne! întrerupse Ploscan.

— Rău faci că te superi, Jupâne, scopurile mele erau curate, căci hotărîiu să mă fac om dă treabă, să nu mă mai întorc în Țara Rumânească și să lucrez cu voi. Văz că voevodul râde. N’ai pentru ce râde, Jupâne, am fost dă bună credință cu voi; ați văzutără cu ce inimă am lucratără printre negustorași și popor, pă câți am atras în partea voastră.

Dar eram muncit d’o taină mare. Printre leșiurile ălor căzuți dă Tătari, nu găsisem pă ăl al lui Jupân Pârvu; presupuneam că a fostluat rob dă către Tătari, precum ați văzutără că s’a și întâmplat și mă temeam să nu răsară dă undeva, precum iarăși ați văzutără că s’a întâmplat și tocmai când viața îmi era mai dragă. Mă mai temeam ca nu cumva să vină dân Țeara Rumânească acilea cineva, care să fi cunoscut pă Jupân Pârvu și să mă fi dat dă gol și d’aia grăbeam nunta pă cât îmi era cu putință.

Ași putea să mă mulțămesc cu atâta și să nu mai adaog nimic, totuși, nădăjduind că veți fi milostivi cu mine și vrând să mă arăt vrednic dă mila voastră, mai adaog ceva: să sțiți că într’adevăr este poruncă dă la Basarab către oamenii săi, cneazul Târziul și șoltuzul Ifrim, să nu pună piedeci unei mișcări menitea întemeia o domnie rumânească și în părțile aste. Nu crez că al doilea rând dă porunci ce le-a dat Basarab lui Jupân Pârvu să sune altfel. Nu mai am nimic dă zis, boiari, aștept pedeapsa ce veți binevoi să mi-o dați, dar vă rog să fiți milostivi cu mine.

— Și răul care l-ai făcut copilei mele, oare să rămâie nepedepsit, ticăloșiile? strigă Ploscan. Nu mă voiu lașa pănă ce nu te voiu vedea murind sub biciul!

Munteanul tăcu și lăsă capul în jos. Mărturisirea lui pe care toți o primise de adevărată, dispusese la milă pe cei adunați ca să-l judece, afară de Ploscan și de Toma Alimoș.

Acesta ridicându-se, zise că batjocura făcută de Pârvu lui Ploscan trebuia să capete o pedeapsă din cele mai aspre. Apoi datoria lor era să fie neînduplecați, căci astfeliu potrivnicii lor ar putea să creadă că au fost partași la înșălăciunea lui Manea. A-l lasa pe acesta nepedepsit ar însamna că mărturisesc părtășie la inșelăciunea lui și vor să-și cruțe toovarășul.

Voevodul își sfârși cuvântarea arătând că este de părerea lui Ploscan și că înșălătorul trebuie să piară sub biciu. Această pedeapsă păru din cale afară crudă celorlalți. Stroici, cu cneazul Pogan și cu Marcu erau dispuși a se arăta milostivi, mai ales după cea de pe urmă aratare făcută de Muntean. Se hotărî în sfârșit ca Manea să primească trei sute de lovituri de biciu chiar în acel ceas, în ograda lui Ploscan,apoi să fie aruncat în uliță.

Când Munteanul auzi această groaznică hotărîre el, fără a-și schimba fața câtuși de puțin, făcu un pas înainte, se închină cătră acei care îl osândise și zise:

— Vă mulțumesc, boiari, că mă lăsați: cu viața. Crudă și rușinoasă este bătaia, dar totuși este mai puțin aspră ca moartea. Nădăjduesc că voi fi odată în stare să vă răsplătesc pentru mila ce mi-o arâtați.

— Auziți, mișălul, strigă Ploscan, el mai cutează să ne amenințe!

— Fii încredințat, Jupâne că, față de tine, voiu ști să mă port totdauna ca un ginere, zise Manea.

Amerințările lui ar fi putut prea bine să-i aducă o înăsprire a pedepsei, dar cneazul Pogan făcu sămn acelora care-l păzeau, și ei îl luară de brațe și-l duseră în ogradă, unde își primi osânda îndată, de la mâna argaților lui Ploscan.

Deși loviră fără milă Manea nu scoase macar un vaiet. Pe urmă, îl desbracară de hainele lui cele scumpe, îl imbracara cu o cămeșă și cu o păreche de izmene vechi și, deoarece nu mai era în stare să se miște, îl duseră în uliță.

După depanarea lui Manea din grădină și pe când el își primea pedeapsa, cei ramași se mai sfătuiră puțin asupra întorsăturii luată de împrejurări. Cu toții fură de părere că, dacă poroncile date de Basarab solului său erau, într’adevăr, acele aratate de Manea, ei nu pierduse nimica în urma celor ce s’întâmplase. In sfârșit se despărțiră, fiecare mergând la gazda sa, iar acei care locuiau la Ploscan se duseră să caute puțină odihnă.

Numai atunci merse Ploscan să vadă ce face Mitrana, pe care n’o mai văzuse de când fusese dusă în casă leșinată. Fata își venise în fire, dar plângea necontenit. Ploscan o desmierda, o sărută, căuta s’o mângâie, dar în zadar: ea urma să plângă fără a zice macar un cuvânt.

După un ceas tatăl ei o lăsă în grija femeilor din casă și se duse și el să se odihnească.

A. doua zi, după o lungă sfătuire, se hotărî ca și ei, cu Stroici și cu Mihu, să plece înapoi spre Moldova, unde ființa lor era de neaparată trebuință, iar Toma Alimoș să rămâie în Bârlad, având a li trimete veste despre cele rostite și făcute de cătră solul lui Basarab.

Stroici, întrebând ce s’a făcut cu Pârvu, slugile nu putură să-i dee alt răspuns decât că, dimineața, când au deschis porțile, nu l-au mai văzut în uliță: nu se știa încotro se dusese.

Mitrana era aproape în aceiași stare, ea nu ieși de loc din odaie. Ploscan însă nu se îngrijea din pricina ei, încredințat fiind că îi va trece în curând.

In cursul zilei mai mulți din cneji și din negustori veniră la Toma Alimoș. El află dela dânșii că solul muntenesc nu se aratase nimărui și că atât Târziul cât și șoltuzul se vedeau suparăți și năcăjiți. Aratarea făcută de Manea în privința poroncilor date de Basarab solului, părea deci să fie adevarată. Mihu plecă chiar în acea sară cu cneazul Pogan la satul căruia, pe valea Tutovei, avea să mâie spre a putea pleca a doua zi, Miercuri de cu noapte, spre Smirodava, unde zicea că are trebi grabnice. Părintele Isaia, cu Stroici și cu slugile, plecară a doua zi în tovărășia șoltuzului Marcu și a mai multor negustori spre Tecuci unde trebuiau să petreacă noaptea.

XXXII
Au dat Tatarii!

Era încă mult pănă în ziua când Mihu părăsi casa lui Pogan și apucă pe Tutova în sus. La răsăritul soarelui se afla dincolo de Bârlăzel, pe culmea care desparte acest pârău de apele care se aruncă în Siret, între Bacău și Roman.

Aici descălecă, desprinse chingile lui Fulger, îi scoase zabala din gură și-l lăsă să pască iarba deasă a poenii în care se afla. El se așăză la câțiva pași și ramase gânditor, cu ochii țintiți spre miază-noapte, spre locul în care știacă se află Poiana și așazarea cneazului Baloș. Căci icoana Ilenei rămăsese nedeslipită de dinaintea ochilor lui de când o părăsise, erau acum aproape trei luni. Se simțea cuprins de un dor nemărginit, de o nerăbdare cumplită să mai vadă încă odată, nu năluca ei, dar chipul ei cel viu.

Nu avea nici-o treabă la Smirodava, părăsise pe moșu-său și pe Stroici numai spre a avea prilej să se apropie de Ileana și, cine știe, poate s o vadă, să’i vorbească.

Da, vroia s’o vadă pentru cea de pe urmă oară și era hotărît să nu mai vie pe la Poiană, să nu se mai încerce s’o vadă, căci dragostea lui era fără de nădejde. Ileana era fiica cneazului celui mai bogat, celui mai fudul din țară, de neam străvechi și, frumoasă cum era, putea să nădăjduiască că va fi soție de voevod.

In cât îl privea pe dânsul, știa că este un copil fără tată, crescut din mila moșului său, a Părintelui Isaia, că departe de a avea bani sau sate nu avea macar o casă ce o putea numi a lui. Nu, el nu putea să îndrăznească a năzui pănă la Ileana. Era să s’încerce s’o mai vadă astăzi înc’odată și apoi să caute s’o uite.

Și, deodată, chipul Vidrei s’arătă dinaintea ochilor lui, desbracată, cu părul pe umer, cu sânul, brațele și picioarele goale, cum o lăsase în rateșul dela Ciortolom, erau mai bine de șase luni. Dar acuma îl apuca o silă cumplită de Vidra, de frumușeța ei, de desmiendările ei pline de patimă.

Era sătul de ele. Vidra îi îmbata simțurile dar nu vorbea de loc inimii lui care rămânea race și, acuma, inima vorbea, nu simțurile. Și iarăși icoana dulce a Ilenei venea să gonească pe acea a Vidrei și Mihu simțea cum îi este cald la inimă.

Simțea că de acum nu-i mai era cu putință să sufere atingerea și desmierdările Vidrei. Trebuia să-i spue că n’o mai iubește, că nu-i mai este cu putință s’o vadă. Nu putea să fugă de dânsa fără ca s’o vestească, n’ar fi fost faptă de barbat cinsteș, și Mihu fusese învațat din copilărie să se poarte cinsteș cu femeile.

Fusese crescut de la vrâsta de șasă pănă la acea de șapte-spre-zece ani, în Cetatea-Albă, de Genovezul Landi care era și cavaler fără saman și oștean viteaz și negustor de frunte și cărturar mare.

Landi, în vreme de două-zeci de ani fusese cavalerul cel mai iubit de femei în Genova. El atinsese de tânăr cele mai înalte diregătorii ale republicii, dar fusese silit să vie să se așăze la Cetatea-Albă, unde el și frate-său aveau o însamnată casă de negoț.

In urma unei boli crude, de care fusese lovit frate-său, averea întregii familii era în joc și el trebui să se mute pe aceste locuri depărtate, fără nădejde de întoarcere în mândra Genova.

In cursul unei șăderi prelungite la Țarigrad, făcu cunoștință și prietenie cu călugărul Isaia, care se afla atunci în acel oraș și se pregătea să plece, la Roma. Călugărul avea cu dansul un nepot, un băiețel de șasă ani. Copilul fiind rumos și deștept, îi plăcea lui Landi care nu avea copii; ceru lui Isaia să îl încredințeze ca sa-l crească. Călugărul primi și i-1 lăsă pănă lavrâsta de șapte-spre-zeci ani: Mihu fu dus de Landi la Cetatea-Albă. Nepoții Genovezului plecase tocmai atunci la învățătură, la Genova, și Mihu era singurul copil în casa pe care o înveselea prin vioiciunea lui. Învăță de la Landi aproape tot ce știa Genovezul: a ceti, a socoti, a mânui spada și a călări, a cânta, a zise versurile lui Tasso dar, mai cu samă, învăță a fi barbat cu cugetul curat, drept, viteaz, iubitor de adevăr, mândru față de cei mari, plecat cătră bătrâni și blând pentru cei mici. Învăță să privească femeia ca pe o ființă cărea ori care barbat vrednic de acest nume îi datorește cinste, plecare și ocrotire, a cărei slujbă nu înjosește ci cinstește.

Și Mihu se ținuse cu sfințenie de învățăturile bătrânului său prieten. El se purtase cinstit cu femeile cu care avusese pănă atunci legături de dragoste. Iubea pe Ileana din tot sufletul, nu putea să se mai întoarcă la Vidra de care îi era silă; nu știa cum s’o rupă cu dânsa.

Un nechez al calului îl trezi din gânduri. Se uită la soare, care era sus, strinse chingile lui Fulger, îi puse zabala în gură, încălecă și plecă înainte.

Pe la amiază, când se apropia de Poiană, văzu un nour gros de fum care se râdică spre Miază-Noapte și altul spre Apus. Grăbi mersul calului și ajunse in Piscul Ciolanului care este deasupra Poienii. De aici ochii lui văzură o priveliște îngrozitoare: satul ardea, curtea lui cu toate clădirile, ardeau.

Se repezi cu calul la vale: în marginea deasă a unui pilc de pădure, la două bătăi de sat, dădu peste o tabără de oameni.

Bărbați, femei, copii, cu vite și cu cară. Mihu opri calul și întrebă:

— Ce faceți aici? De ce arde satul?

— Au dat Tatarii! fu răspunsul.

- Când?

— Astăzi, pe la prânzul cel mic.

— Cneazul vostru?

— O scapat, era dus la Bacău.

— Dar fiică sa?

—-Au răpit-o Tatarii după ce au ucis toate slugile.

Mihu ramase îngrozit, unul din țarani urmă:

— Tatarii veneau despre Ștefănești și mergeau spre Bacău. La Sabaoani, li-o ieșit Bale înainte asară și i-o râsipit. Parte din ei au apucat în fugă la vale, spre Șiret, parte s’au rupt in mai multe drâmbe. Una din ele s’o ascuns astă noapte în pădurile de sub Dealul Mărului și ne-o lovit azi dimineață. Noroc ca un om de-ai noștri care dăduse peste ei în pădure, o venit în goana calului să ni dee de știre cu un ceas înainte de sosirea lor. Am scapat prin păduri; satul era pustiu când au venit Tatarii și i-au dat foc. Numai cneghină rămăsese cu slugile, căci vatamanul n’o vrut să creadă pe omul cu vestea și o făcut pe stăpână-sa să rămâie. Tatarii au ucis tot ce au găsit afară de cneghină pe care au luat-o cu dânșii și de un băiet care s’o furișat cum o putut și o venit la noi. Noi, când am văzut că Tatarii au plecat, ne-am apropiet de sat și am tăbărît aici, în pădure. Așteptăm să se stânga focul căci tot nu mai avem nimica de scapat în sat.

Tocmai atunci se văzu un om călare care venea în goană despre apus. Când ajunse la o bataic de arc, Poienarii tăbărîți în pădure îl recunoscură și’l strigară pe nume. Omul îi zări și veni la ei.

— Cum este la voi, la Crăiești? îl întrebară.

— Rău de tot, satul ars, o mulțime de oameni uciși. N’au robit pe nimene, au culcat sub sabie tot ce li-o ieșit nainte, oameni sau vite.

Atunci numai Mihu, !mai desmeticindu-se, întrebă :

— încotro au apucat?

— Spre Bârlad, răspunse omul din Crăiești.

— Au robi mulți cu dânșii?

— Numai pe fata cneazului Baloș; am văzut-o cu ochii mei cum era legată pe un cal fără șea. Tatarii au trecut numai la o prăjină de tufișul în care scapasem.

Fără a mai zice un cuvânt, Mihu întoarse calul și-l răpezi spre Chilii, iar de acolo trecând sub Piscul Ursului, goni spre Bârlăzel.

XXXIII
Din gura lupului

Tatarii, trecuse peste Bârlăzel și apucase pe drumul numit al Scaunelor.

Pe la asfințitul soarelui Mihu, tot ținându-se pe urma lor, ajunsese sub Dealul RacoveI. Aici se opri ca la o jumătate de ceas pentru a laAa pe Fulger sa mai răsufle. Când încăleca din nou, greutatea locului îl sili sa meargă necontenit la pas. Vreme de mai bine de două ceasuri urmă pârtea lasată de Tatari care apucase curmeziș peste văi, îhdreptându-se spre obârșiile Lipovei. Mihu cunoștea aceste locuri foarte bine. Luna nu ieșise încă, dar noaptea fiind senină, urmele Tătarilor nu se puteau pierde. La un loc acele urme cârneau în dreapta, aproape drept la deal, prin codru. Aici urma fiind mai grea de urmat, Mihu,temându-se s’o piardă, se văzu silit să se oprească din când în când pentru a se încredința că nu s a abătut dela ea. După una din aceste opriri, găsind loc mai drept, pusese lealul la umblet când, de o dată, auzi de trei ori strigătul cucuveicii urmat de două șuierături, cea dintâi traganată și cea de a doua foarte scurtă.

Pentru tovarășii Pălmașului Codrilor aceasta însamna:

— Primejdie! Stăi!

Mierat, opri calul pe loc. Printre copaci, se văzură înaintând fără sgomot spre el, două umbre, una mare și cealaltă mică.

— Buna sară, Căpitane, ziseră ei când ajunseră lângă Mihu, care recunoscu pe vechile noastre cunoștinți, Andrușca și Timofei.

Aducându-și aminte de chipul în care se despărțise de ei, întăia mișcare a lui Mihu fusă caute cu dreapta mânerul paloșului, adunând tot o dată dârlogii în stânga și înțăpenindu-se în scări spre a fi gata la orice întâmplare. Dar Rușii, văzând mișcarea și pricepându-i rostul, căzură în genunchi înaintea lui și piticul Andrușca îi zise:

— Să nu ai nici o grijă de noi, Căpitane, căci noi nu păstrăm inimă ră pentru pedeapsa cuvenită ce ni-ai dat-o astă primăvară și ni aducem aminte numai de binele ce ni l-ai făcut altădată. Te-am oprit să nu cazi în mijlocul Tătarilor.

— Ei sunt în apropiere? întrebă Mihu.

— Străjile lor umblă la trei bătăi de arc de aici, iar grosul este tăbărît într’o poiană, ceva mai la vale, aproape de pârâul Lipovei, răspunse Andrușca.

— Ați văzut otacul lor?

— Am scapat din mijlocul lui.

— Văzut-ați robi cu dânșii?

— Am văzut numai o fată de boier, tânără și frumoasă ca un înger. Ea se află sub un cort așazat la o parte și păzit de doi Tatari.

— Cum, strigă Mihu descălecând, cortul ei este la o parte? La ce depărtare de dânsul sunt corturile Tătarilor?

— Tatarii sunt la vr’o trei-zeci de stânjăni de cort, dar n’au întins de cât acel sub care stă fata.

— Și ea este păzită numai de doi Tatari, văzut-ați bine?

— Cum să nu fi văzut bine când am stat mai bine de două ciasuri ascunși în crengile unui stejar, lângă locul unde au întins cortul pentru fată și așteptând să înopteze bine ca să putem fugi.

Mihu ramase gânditor apoi, așăzându-se jos, zise lui Andrușca:

- Spune-mi toată întâmplarea.

- De cănd ți-am greșit și ne-ai gonit dintre credincioșii tăi, începu să povestească Rusul, ducem o viață rătăcitoare și ne câștigăm cu greu traiul. După ce am pribegit prin mai multe locuri, întâmplarea ne-o adus în Țara Bârladului unde am lucrat cu alții, pănă mai dăunăzi, la facerea unei iezături a cneazului din Coroda. Isprăvindu-se iezătura, ni s’o dat drumul ieri sară și noi am apucat-o îndată peste dealuri cu gândul de a merge la Smirodava. In astă sară, după asfințitul soarelui, ajunsesem într’o poiană lungă unde voiam să rămânem și începusem a stringe uscături pentru foc cândauzirăm un tropot de cai. Ne-am dat indată în dosul unui stejar bătrân care face parte dintr’o limbă de pădure ce desparte poiana de o bobeică lungă. Văzând ca intră în poiană mai mulți Tatari calări, ne-am grăbit să ne suim în stejarul lângă care ne aflam și să ne ascundem în crengile lui. Tatarii nu mai încetau de a curge în poiană, de toți trebuie să fie între patru și cinci sute.

Au descălecat și au deslegat de pe un cal o fată care părea leșinată, au întins-o cu îngrijire pe pământ, apoi au și început să întindă, la vr’o zece stânjeni de la piciorul copaculuiîn care eram, cortul unde au dus-o îndată, punând și doi oameni de pază.

Noi atunci am priceput că Tatarii au de gând să mâie în acea poiană și ne-am îngrijit foarte mult. Ei au scos șălile de pe cai și i-au dus tocmai în partea dela vale a poienii, lângă pârău, unde ea se lărgește mult. Au aprins un singur foc pentru mârzac la care au pus să frigă o oaie, iar a cei de rând au mâncat ce au avut în traistele lor. Apoi câți n au fost rănduiți de strajă s’au întins pe pământ sub copaci,în marginea despre Răsărit a poienii, împrejurul mîrzacului. Am mai văzut cum au dus fetei mîncare și apă de băut.

După ce s’au liniștit, noi ne-am dat binișor jos din copac, cu mare grijă din pricina celor doi Tatari de la cortul fetei, căci ne aflam foarte aproape1 de ei. Noroc că tocmai atunci vântul sufla tare.

— In vremea cât ați stat în copac, bagat-ați samă dacă s’au schimbat păzitorii de la cort?

— Nu s’au schimbat deși am stat mai bine de două ciasuri. Se vede că sunt rânduiți pe toată noaptea.

— Ce lărgime are limba de pădure care desparte poiana de bobeică.

— Vr-o zece stânjăni.

— O desparte pănă de vale?

-Da.

- Putut-ați să înțelegeți dacă Tatarii se temeau să fie urmăriți.

- Nu cred, căci altfeliu ar fi făcut mai puțin sgomot și ar fi priponit caii.

Mihu ramase câtăva vreme în tăcere. Când se pusese pe urma Tătarilor, își propusese să-i ajungă, și să se încredințeze de calea ce aveaue gând s o apuce spre a se întoarce în țara lor apoi, bizuindu-se pe răpegiunea lui Fulger, era hotărît să’i întreacă, să ridice satele bârlădene din calea lor și să ație cu dânșii caleapăgânilor. Dar în urmă, întâlnirea lui cu Rușii și amăruntele culese dela ei făcură să se nască în gândul lui hotărârea îndrăzneață de a scapa încă în acea noapte, pe Ileana din mâna răpitorilor.

Hotărîrea era de o îndrăzneală nebună și Mihu înțălegca foarte bine greutățile ei dar, dacă întreprinderea izbutea, Ileana scapa de primejdia unei lupte în care se putea ca ea să fie rănită sau chiar ucisă. După o scurtă chibzuială ei zise Rușilor:

— Vreu să încerc să scăp fata din mâna Tătarilor chiar în astă noapte, pot oare șă mă bizui pe ajutorul vostru?

Rușii încremeniți se uitară unul la altul fără a răspunde.

— Vă temeți? îi mai întrebă Mihu cu oareșicare dispreț în glas.

— De, Căpitane! zise Andrușca scărpinându-se pe cap, dacă crezi că sunt sorții de izbândă.

— Eu sânt încredințat că voiu izbuti. Dar pentru voi primejdia este mica, căci vă cer numai să mergeți înaintea mea pănă la marginea bobeicii ca să mă înștiințați, când va trece straja, ș’apoi să-mi țineți pe Fulger pănă ce mă voi întoarce. Vă puteți ascunde cu calul în pădure și când veți auzi strigătul huhurezului veți răspunde. Neieșind la loc deschis și rămânând în desime; puțină grijă aveți căci, în întunerec, printre copaci, cu greu vă vor putea prinde călăreții.

Andrușca și cu Timofei se uitară unul la altul, sfătuindu-se din ochi; în sfârșit piticulrăspunse:

— Fie pe voia ta, dar tu să ne încuviințezi o cerere.

— Spune!

— De vom scapa teferi cu toții, să ne primești iar printre cetașii tăi și-ți jurăm, că vom fi oameni de treabă.

— Cererea este încuviințată, răspunse Mihu. Rușii se închinară înaintea lui pănă la pământ.

— Suntem robii tăi. Poroncește! zise Timofei care pănă atunci nu deschisese gura.

Mihu li mai lămuri încă odată ceia ce aștepta de la dânșii apoi, trimițându-i înainte, încalecă și îi urmă la pas.

Ajunseră în curând în zarea dealului și începură să se scoboare, tot prin codru, pe celalălt preval. De o data, răsună de trei ori strigătul cucuveicii, întăiași dată tare, a doua și a treia oară mai încet ceia ce însamna: dușmanule ste aici. Mihu se opri. După o bucată de vreme același sunet răsună din nou, de două ori încet, a treia oară tare: Rușii îl înștințau că calea era slobodă.

Când Mihu îi ajunse, Andrușca zise:

— Ai noroc, chiar acuma au trecut în sus, poți să intri în bobeică fără grijă.

După ce Mihu descălecă, ei luară calul ca să se ascundă cu dânsul în pădurea de la marginea bobeicii, din fața pâlcului care o despărțea de poiana cea mare.

— Noroc bun, Căpitane, să-ți ajute Dumnezeu! șoptiră ei.

Mihu, pe brânci, începu să se scoboare de a lungul bobeicii, pană ce zări lumina unui foc. Ajuns drept foc, intră, tot pe brânci, în limba de pădure, o străbătu, și când ajunse lângă un copac gros, se ridică în picioare și se uită spre foc.

Tăcerea cea mai adâncă domnea în otacul întreg; în depărtare se auzea numai câte un cal nechezând. La câțiva stânjăni de el văzu cortul și, la gândul că Ileana zăcea sub dânsul, inima începu să-i bată cu putere. Ochii lui deprinși cu întunerecul dosebira în curând chipurile celor doi Tatari de strajă care șădeau jos, unul dela deal și celalalt de la vale de cort. Erau într’o nemișcare desăvârșită și Mihu pricepu că dacă nu dormeau, erau cel puțin ațipiți.

Fără a mai sta pe gânduri, se întinse iar la pământ și se îndreptă, pe brânci și cu o nemărginită bagare de samă spre cort, cu junghierul în mâna dreaptă și cu cea stângă stringând teaca paloșului ca să nu facă vuiet atingând vr o piatră sau vr’un vreasc. Părea un șărpe urieș care în calea lui nu făcea nici un zgomot.

Ajunse în sfârșit la spinarea Tătarului care șădea de la deal de cort: n’avea de cât să întindă mâna pentru a-l atinge. Tatarul dormea Mihu auzea cum își trăgea sufletul. Stătu o clipă nehotărît: pănă atunci lovise pe dușmanii săi numai în față, îi venea greu sa dee, chiar în păgân, pe dinapoi și tocmai când era adormit. Dar amintindu-și că este în joc cinstea și viața Ilenei, nehotărîrea lui pieri. Răzămându-se pe mâna stângă, se ridică puțin și vârî junghierul pănă la mănunchiu între umerile Tătarului care se întinse la pământ ca lovit de trăsnet, fără a scoate macar un oftat. Dar în căderea lui paloșul se lovi de o piatră, făcând astfel o mică pocnitură.

Mihu se tupi îndată la pământ, iar celalalt Tatăr se sculă răpede în picioare și, cu sulița în mână,se îndreptă spre locul unde era tovarășul lui. Nevăzându-l, crezu că doarme în iarbă și se plecă ca să-l trezască, dar atunci, Mihu se ridică de o-dată, îi cuprinse grumazul cu amândouă mânile și strinse cu toată puterea lui urieșă, trăgându-l spre pământ. Tatarul se zbătu câtva, dar fără a putea scoate nici un sunet. Mihu desprinse mâna dreaptă apoi, urmând a-l strânge cu stânga, luă junghierul ce’l ținea în dinți și’l înfipse de mai multe ori în pieptul Tătarului.

Când se încredința că este mort, se târî pănă la cort, intră într’însul cu capul și cu umerile, pipăi cu mânile și dădu de brațul Ilenei. Apăsă ușor pe dânsul, zicând tot o dată încet:

— Cneghină, nu te spărie. Eu sânt, Mihu, am venit să te scăp din mâna păgânilor. Scoală, cneghină, pune-te pe brânci și mă urmează fără a face nici un sgomot, căci primejdia este mare. Răspunde, cneghină! ești trează?

Teama cea mai mare a lui Mihu era acuma ca Ileana, trezită din somn, să nu se sparie și să nu dee vr’un țipet care ar fi trezit pe toți Tatarii.

Dar Ileana nu dormea: se îngrozi când simți o mână apăsând pe brațul ei, dar auzind cuvintele lui Mihu, își dădu îndată samă că ajutorul ce nu-l mai nădăjduia venise.

— Sânt trează, șopti ea ușor. Te urmez.

Mihu ieși din cort urmat de fată, amândoi pe brânci.

— Ține-te aproape de mine, îi zise el la ureche, nu te teme, Tatarii dorm. De vom trece teferi peste limba asta de pădure suntem ca și scăpați.

Încet și ferindu-se cu îngrijire de vreascuri, străbătură pâlcul de copaci și ajunseră în bobeică.

— Încă puțină răbdare, zise Mihu, și nu vom mai avea nici o grijă.

In sfârșit străbătură și bobeica: ajunși aproape de capătul ei de la deal, Mihu cărni spre pădure. Când se aflară într’însa, se ridicară în picioare și Ileana auzi cu mierare strigătul huhurezului ieșind din gura lui Mihu. Alt strigăt în apropiere răspunse și Mihu, luând fata de mână, se îndreptă spre locul de unde pornise strigătul. Andrușca și cu Timofei, care așteptau ținând pe Fulger de frâu, de abie înăbușiră un strigăt de bucurie când îi văzură. Se aruncară în genunchi, luară mânile lui Mihu și le sărutară de nenumărate ori.

- Vă mulțămesc, li zise Mihu, fără de voi, nu știu dacă aș fi izbutit; nu voiu uita niciodată ajutorul ce mi l’ați dat.

Apoi încălecând, luă pe Ileana de sub suoară, o ridică ca pe un copil și o așăză dinaintea lui, cuprinzându-i mijlocul cu brațul drept.

— Să ne vedem cu bine, mai zise el Rușilor, și plecă încet la deal.

Când ajunse la ipoteca care încunjura capul bobeicii și a poienii, dădu pinteni lui Fulger care se răpezi înainte dar, în acea clipă, se auzi un tropot de copite și luna sculându-se, îi arătă în urma lui mai mulți Tatari care veneau spre dânsul în fugă. Ei îl zărise, dădură niște țipete sălbatece și vr’o două săgeți zburară deasupra capetelor lor.

Mihu înfipse pintenii în pântecele calului care se răpezi urmat de Tatari, dar fuga printre copaciii și trunchi căzuți era din cale afară anevoioasă. Tot odată, de la otac, se auziră urlete îngrozitoare, sămn că Tătarii deșteptați de țipetele străjii, descoperise fuga roabei lor și se pregăteau să se pue pe urma fugarilor.

Norocul acestora fu că dădură în curând de un drum bătut, pe care Mihu putu să întindă pe Fulger la fugă. Dar calul fiind obosit de lunga cale făcută în ajun, se mai resimțea și de îndoita sarcină purtată de el, astfeliu că departarea între1 el și păgâni era mică; din când în când Mihu auzea vâjiitul unei săgeți. In curând înțelese, după tropotul cailor, că numărul celor ce’l goneau crescuse. Ajuns în sfârști pe opicina Dealului Scaunelor, apucă în spre stânga și, aici locul fiind neted și cu un șuiș foarte ușor, izbuti să mărească depărtarea între el și Tatari.

Fulger păstră, aceiași iuțală mai bine de un ceas, tropotul păgânilor se auzea numai în depărtare; cu vremea însă mersul calului se domoli în chip simțitor, începu să potihnească. Mihu îl opri la piciorul unui suiș răpede, acoperit cu un aluniș des.

Ileana care în tot timpul rămăsese nemișcată, strânsă la pieptul tânărului de brațul său puternic, înțelese că calul nu mai poate de obosală și întrebă:

— Nu mai este nici o nădejde de scapare?

— Dacă putem ajunge înaintea păgânilor în vârful acestui suiș suntem scapați, dacă nu...

— Îmi poți da un cuțit? întrebă ea, nu vreu să cad vie în mânile lor.

Fără a răspunde, Mihu scoase junghierul de la brâu și i-l puse în mână.

— Iți mulțămesc, zise ea, uitându-se în ochii lui cu un surâs, mi-ai dat un prieten care nădăjduiesc că îmi va fi credincios.

Srigăte de fiară, izbucnind atunci în urma lor, li aratară că Tatarii se apropiau și-i zărise. Pintenii lui Mihu dispărură pănă la călcâie în deserturile lui Fulger care după această clipă de odihnă zbură la deal. Dar acest foc nu ținu mult, suișul era foarte anevoios, numai cu greu ajunseră în vârful lui. Se aflau acuma pe un tapșan îngust, drumul era sapat în piatră și se îngusta, strâns de amândouă părțile, între niște păreți de piatră năsipoasă, nalți de un stat de om și apoi se scobora iar la vale, aproape drept.

Mihu sări de pe cal, depunând totodată pe Ileana la pământ, puse mâna în brâu, scoase răpede o piatră, un amnar și o bucată de iască.

Iasca se aprinse la cea dintăiu scăpărătură și Mihu, luând-o între doue degete cu stânga, puse dreapta încet pe capul lui Fulger; calul nu se mișcă. Apoi după ce suflă pe iască, i-o vârî răpede în fundul nării. Calul, simțind arsură, sări odată în sus apoi, nebun, se răpezi înainte pe scoboriș.

— Urmează-mă, strigă Mihu Ilenei și, apropiindu-se de păretele de piatră din dreapta, dădu în lături niște curpeni de mure care-l acopereau.

Apoi, pipăind întăiu cu manile fața stâncii, apasă ușor cu dreaptă și cu călcâiul și, de odată păretele se deschise, lăsând o deschizătură prin care putea trece un om cu capul plecat. Tropotul Tătarilor se auzea acuma în aluniș, aproapee de tot. Mihu luă pe Ileana de mijloc, o împinse înaintea lui, intră și el după ea, apoi ușa se închise fără zgomot, cum se deschisese.

Era vreme: de abie închisese ușa și se auziră copitele cailor răsunând pe piatră, dar Tatarii trecură înainte fără a se opri.

— Suntem scapați, zise Mihu.

— Dar dacă se vor întoarce și ne vor urmări? zise Ileana.

— Mai întăiu,; cu greu ar putea să ne urmărească ș’apoi chiar de ar ști că suntem aici, n’ar putea pătrunde la noi de cât după multe zile de muncă grea, cu unelte ce ar trebui să le aducă de departe, răspunse Mihu scăpărând din nou și aprinzând o opaiță pe care o luă dela părete.

La lumina ei, Ileana se văzu într’un feliu de săliță, lată de două palme și lungă cel mult de cinci, a cărei păreți păreau ciopliți în piatră, iar de de subt podeala era de lemn. Mihu trecu înaintea ei, se opri în fața păretelui, apăsă cu mânile și cu piciorul în acelaș chip în care apasase în păretele de afară și îndată se deschise o nouă ușă.

— Pănă acum, zise el, am fost in tindă, acuma intrăm în casă și înaintă făcându-i sămn să-l urmeze.

După ce Ileana intră, Mihu împinse după dânsul ușa care se închise fără a face cel mai mic sgomot apoi, întinzând opaița spre părete, deodată se făcu o lumină vie, provenind dela o făclie mare, făcută din crengi de mesteacăn unse cu păcură ce o aprinsese cu opaița.

XXXIV.
Peștera

Ileana văzu că se află într’o peșteră mare care mergea îngustându-se și scoborându-se în pământ dinaintea lor.

— Aici, zise Mihu, ești mai teafără decât într’o cetate; Această peșteră o adăpostit în multe rânduri, altă dată, sute de creștini retrași într’însa pentru a scapa de năvălirile păgânilor și dușmanii niciodată n’au putut să pășască peste pragul ei.

Apoi, băgând de samă că fata, care fusese răpită fără de manta, era cuprinsă de frig și tremura, zise:

— Ți-i frig și trebuie să fii ostenită. După ce te vei odihni ne vom pune pe drum și nădăjduiesc să te pot duce teafără acasă.

Ileana de abie se ținea pe picioare în urma ostenelii și a groazelor îndurate în ziua și în noaptea trecută. Ea urmă pe Mihu spre fundul peșterei care, precum am zis, mergea tot îngustându-se. Mihu se opri înaintea unei deschizături la stânga: a cărei intrare era închisă printr’o rogojină. Ajuns aici, el zise, dând opaița în mâna fetei:

— In dosul acestei rogojini vei găsi un pat care cred că nu-ți va părea prea vârtos și cergi calde pentru a te învăli. Somn ușor! Apoi se depărtă întorcându-se înapoi, spre intrare.

Ileana dădu rogojina în lături, văzu că din dosul ei, pe piei de lup, era întinsă o saltea mare și groasă, acoperită cu mai multe cergi de lână roșie, pe care erau așăzate perine de deosebite mărimi. Fără a se mai desbraca, ea s’întinse pe saltea și se acoperi cu o cergă. Se simțea amorțită. Icoanele împrejurărilor prin care trecuse îi veneau în minte, dar încurcate, șterse și fără șir: se parea că ele se ciocneau in capul ei. Singur chipul lui Mihu îi rămânea dinaintea ochilor, statornic, viu și strălucitor, învinsă de trudă, ea adormi în curând, dar chipul voinicului nu se depărtă de dânsa, căci urmă să-l vadă în vis.

Când, după un somn adânc și lung, Ileana se trezi, cu greu își putu da samă de locul în care se afla. Deodată, șirul împrejurărilor cumplite prin care trecuse în câteva ceasuri, i se înfățoșă înaintea minții și-i pricinui un fior de groază, care se schimbă răpede într’un fior de fericire când își aminti că-și datorea scaparea lui Mihu și că Mihu era lângă dânsa. Și își amintea cu bucurie că chiar în clipa în care se văzuse în puterea Tătarilor, tot chipul lui Mihu i se aratase dinaintea ochilor și că presimțire tainică și netălmăcită dăduse naștere în inima ei nădejdii că Mihu o va scapa. Această nădejde nu o părăsise nici o clipă și când ea, sub cortul sub care era închisă de Tatari, simțise o mână atingând-o, știa că este mâna lui Mihu, chiar înainte de a fi auzit glasul lui. Credința ce o avea într’însul nu fusese înșalată: pentru a doua oară el îi apărea în ceasul primejdiei ca un arhanghel mântuitor. Putea oare Mihu să fie o ființă omenească? Care barbat pe lume putea să i se asămene în vitejie, în putere, în frumuseță? Și câtă blândeță se unea la dânsul cu vitejia și cu puterea! Și această fericire o făcea să uite spaima prin care trecuse și primejdia grozavă de care scapase. Mai mult chiar: își aducea aminte de nespusa dulceață a simțirii de care se văzuse cuprinsă câno brațul puternic al lui Mihu o strîngea la piept în fuga lor; ar fi fost în stare să dorească a trece încă o dată prin aceiași spaimă, să mai înfrunte aceiași primejdie. Ileana, acea copilă iubitoare, uita acuma casa părintească și durerea grozavă de care trebuia să fie cuprins bătrânul cneaz pentrua simți numai o fericire fără mărgini că se află lângă Mihu, sub paza și ocrotirea lui. Pănă a doua zi n’avea să se depărteze de el, putându-și în sfârșit sătura ochii privindu-l și desmierda urechile auzindu-l.

Acuma era negreșit treaz de mult, o aștepta poate, și la acest gând Ileana sări din pat. Când arunca ochii asupra hainelor, le văzu rupte, stricate de ploaie, pline, de colb și de glod, își simți părul despletit și nepieptanat iar manile ei, obicinuit atât de albe și îngrijite, erau negre de murdărie. Cum era ea să se arate lui Mihu în asamene stare?

Se încercă să scoată glodul de pe haine, începu să le scuture, dar cu ce era să le dreagă, cu ce era să se pieptene, cu ce să-și prindă părul bogat?

Deodată inima-i tresări, căci auzi pasul lui Mihu în dosul rogojinii.

— Buna ziuă, cneghihă, zise el cu un glas vesel. Auzindu-te mișcând am priceput că te-ai sculat. Odihni tu-te-ai bine?,

Cu greu găsi puterea să răspundă:

— Foarte bine, îți mulțămesc.

— M’am gândit, urmă el, că hainele de pe tine trebuie să fie rupte și feștelite, ș’apoi pentru călătoria ce avem s’o facem ele n’ar fi potrivite. Trebuie să le lepezi și să îmbraci altele, țărănești. Un om de ai mei care trăiește la p prisacă, nu departe de aici, are o fată cam de făptura ta. El o pregătit din vreme zestrea fetei și, temându-se s’o ție la prisacă, o adus-o aici, într o ladă. Nu-i va fi cu supărare de vei lua o parte din acele lucruri, căci cu despăgubirea ce-i vei dă-o, va putea să facă, altele și mai frumoase și mai multe. Am dus lada deschisă la un șipot ce se află în fundul acestei peșteri. II vei nemeri dacă vei apuca la stânga și vei merge drept înainte. Vei găsi aici o lumânare pentru a aprinde niște facle ce sunt puse la părete, deasupra șipotului. Eu te aștept cu masa și, zicând aceste cuvinte, Mihu se depărta răpede.

Îndată ce nu mai auzi pașii lui, Ileana dădu rogojina în lături, luă în mână lumânarea lasată de Mihu și se scoborî în chioarca lată de un stânjan care ducea în fundul peșterii.

De abia făcuse zece pași când auzi în dreapta zgomotul ușor făcut de șipot și, când îndreptă lumânarea în acea parte, văzu o înfundătură destul de mare, boltită de mână de om, având chipul unei jumătăți de cerc, în mijlocul căreia curgea, printr’un uluc din părete și cădea într’o troacă de piatră, un izvor de apă străvezie. Iar deasupra șipotului se vedeau înfipte în boltă, două facle mari de coajă de mesteacăn, unse cu păcură. Când le aprinse, toată înfundătura fu luminată. Pe o poliță săpată în boltă, văzu o oglindă de oțel și mai mulți piepteni de tisă și de os, iar la picioarele ei un sipet deschis.

Sipetul era plin de ștergare, de cămeși și pânză de in și de cânepă, unele cusute, altele fără cusuturi, fuste, fote, bonde și tulpane.

După ce se spălă și se pieptănă, Ileana alese o cămeșă de in fără cusuturi, o fotă albastră cu dungi albe, o bată albastră, o bondă ușoară de aceiași coloare și un tulpan roșu. Ar fi vrut să schimbe și papucii roși ce-i purta, a căror talpă subțire nu era potrivită pentru drum, dar în sipet se găseau numai două părechi de cisme, mult prea mari pentru picioarele ei.

Îndată ce fu gata, se îndreptă spre intrarea peșterii unde găsi pe Mihu care o aștepta lângă o măsuță rotundă acoperită cu un șervet alb, pe care se vedeau osebite merinde.

Fata cneazului Baloș în port de țărancă nu era de loc mai puțin frumoasă decât când purta hainele scumpe potrivite cu nașterea și cu averea ei. Ochii lui Mihu, setași de dânsa, se luminară când dădură părete una din cele apropie de Ileana, și zise:

— Ai pus haine de țărancă, dar tot cneaghină ai ramas.

— Cneghină sau țărancă, răspunse Ileana uitându-se la rândul ei la dânsul și văzând că îmbrăcase haine de țaran de rând, cu cămeșă de cânepă și ițari de lână, și opinci, nu sânt vrednică să-ți multămesc pentru mărinimia cu care ai venit în ajutorul meu, vârându-te sângur în mijlocul mai multor sute de vrăjmași spre a-mi scapa cinstea și viitorul?

— Cneghină, răspunse Mihu, am dormit și am mâncat în casa părintelui tău, el este prietenul acelui ce m’o crescut, el este un boier vestit prin vrednicia lui, un stâlp adevarat și neclătit al pricinii pentru care luptăm cu toții, Era de datoria mea să alerg în ajutorul fetei lui, nu mi-am făcut decât datori. Dar, adause el schimbând vorba, masa te așteaptă. Ea nu este acea cu care ești obicinuită, dar te rog să-i faci cinste, căci drumul nostru fiind lung și greu, trebuie să aduni putere înainte să-l începi.

Ileana uitându-se la masă văzu lângă ea un singur scăuieș.

— Dar tu n’ai să mănânci cu mine? întrebă ea cu mâhnire în glas.

— Dacă-mi faci cinstea să mă primești la masa ta, primesc această cinste cu fericire, răspunse Mihu și luând dintr’un colț un al doilea scăuieș, îl apropie de masa unde amândoi luară loc.

Prânzul era alcătuit din brânză de burduf, brânza de coșciug, mușchiu de porc afumat și bujăniță de cerb, Iar în mijlocul mesei era un ulcior, cu vin vechiu de Nicorești. Ileana mâncă din toate cu pofta tinereții, ascuțită încă prin faptul că de mai bine de două zeci și patru de ceasuri nu pusese nimica în gură și, mai ales prin fericirea de a se găsi sângură, față în față cu Mihu.

Stând alături de Ileana la masă, Mihu îi făcea o mulțime de mici slujbe la care nu fusese deprinsă de boierii ce veneau în casa părintelui său, crescuți departe de obiceiurile cavalerești ale Apusului și pentru care femeia nu era decât o unealtă de plăcere sau o slugă. Aceste mici îngrijiri ale lui Mihu, pănă atunci necunoscute Ilenei, aveau pentru ea, pe lângă farmecul noutății și acel cu mult mai mare de a veni de la dânsul, mărind astfeliu în ochii ei dulceața lor. Iar el, stăpânit de fericirea de a se găsi lângă dânsa, de a o privi, de a gâci micile ei dorinți, ar fi voit s’o slujască în genunchi și uita foamea cu care se pusese la masă. Trebui ca ea să-l îndemne pentru ca, din când in când, să îmbuce câte ceva.

După ce isprăviră prânzul și merseră de-și spalară mânile la șipot, Ileana îl rugă ca înainte de plecare să-i arăte toată peștera și Mihu îi împlini cererea cu bucurie, primblând-o prin toate ungherile ei. Intăiu o duse la ușa prin care intrase, o deschise și-i arătă din nou sălița care ducea la ușa de din afară.

Aceste uși, zise el, nu sunt decât bucăți din stâncă, rupte dintr’însa fără a fi cioplite și păstrând pe muchiile lor toate colțurile pricinuite prin ruperea din stâncă. Pentru a nu se cunoaște că este aici o ușă, sau făcut, în păretele de din afara a stâncii, o mulțime de crăpături cu totul asămănate acelor pricinuite prin desprinderea ei. Grosimea acestei bucăți de piatră este de două palme. Precum vezi, la marginile feței despre peșteră, sunt douăsprezece zăvoare, late de câte trei degete și aceste zăvoare, când se închid, intră de șasă degete în stânca care încunjură ușa, astfeliu că izbind într’însă chiar cu cea mai mare putere, ea nu se poate mișca câtuși de puțin.

Vezi în mijloc acest copac de fer; sub dânsul se află broasca. Această broască a fost făurită acum trei ani, de un meșter vestit, din Țarigrad, fugit aici de teama unei morți de om ce o făptuise din răsbunare. Eu i-am făcut bine iar el, vroind să mi’l răsplătească și întrebându-mă ce ar putea să facă pentru mine, i-am cerut să-mi făurească o broască pentru această peșteră. Coarda acestei broaște se îndoaie și zăvoarele se deschid numai când apeși pe șapte piroane, a căror capete străbat aproape toată lărgimea ușii și se opresc la două degete de fața ei de din. afară, iar degetele le ating prin niște borte ce se văd în acea față. Dar nu sunt numai șapte borte, ci peste doua-zeci numai în ușă, pe lângă că tot păretele de stâncă pe din afară este plin cu sute de astfeliu de borte, așa că dacă nu știi care anume sunt bortele ce trebuie să le-atingi, chiar de ai ști că este aici o ușă, poți să te încerci ani întregi s’o deschizi și tot nu vei izbuti. Și acele borte, pe care trebuie să apeși sunt puse la astfeliu de depărtare între ele încât trebuie să apeși cu amândouă mânile și pe tusșapte bortele odată pentru ca ușa să se deschidă. A doua ușă este tocmai ca cea dintâi, tot atât de puternică, broasca ei nu se deosebește de broasca celeilalte, numai bortele în care trebuie să vâri degețele pentru a o deschide sunt așazate în alt chip. Ar trebui, spre a pătrunde în peșteră, ca dușmanii să bată zile întregi cu capră puternică, întăi într’o ușă și pe urmă în cealaltă, iar când ar intra înăuntru ar vedea că munca lor o fost zadarnică.

— Cum zadarnică? întrebă Ileana.

— Da, zadarnică, căci cei închiși în peșteră ar fi fugit de mult.

— Dar pe unde?

Pe lângă această intrare mai sunt încă alte două închise în același feliu: ele dau în niște râpi sălbatece, în mijlocul codrului: printr una din ele avem să ieșim.

Apoi Mihu o purtă prin toată peștera arătându-i mai multe înfundături și tainiți în care se țineau arme, merinde, haine și unelte.

— Și de când îți este cunoscută ființa acestei peșteri, întrebă Ileana.

— Precum ți-am spus-o, peștera o slujit în vremile de demult, ca adăpost pentru locuitorii acestor părți împotriva năvălirilor păgâne. Dar, dela o vreme încoace, deși se spunea de bătrânică au auzit dela părinții lor că este o asămene peșteră în codrii Bârladului, totuși nimene nu știa unde anume se află. Prisacarul despre care ți-am vorbit o descoperit din întâmplare una din gurile ei de devale, singurele în ființă, atunci și fiind un om al meu, mi-o vorbit de dânsa. Am venit cu el aici și cercetând toată peștera mi-am dat samă că îmi va putea fi de trebuință. Am închis gurile de de vale, tot cu uși de piatră și am pus de s’o sapat intrarea ce ai văzut-o.

— Nu te temi ca oamenii care au lucrat aici să arăte altora locul unde se află peștera.

— Nu, răspunse Mihu zâmbind; cei patru cioplitori de piatră care au făcut deschiderea din deal au fost aduși tocmai din Kiov. De la Smirodava pănă aici au venit noaptea, cu ochii legați și după ce și-au isprăvit lucrarea, tot astfeliu i-am trimes înapoi, sub paza unor credincioși, neîngăduindu-i să vorbească cu nimene în trecerea lor prin țară, atât la dus cât și la întors. Iar fierarul țărigrădean care o făcut broaștele este un om de toată încrederea și n’am nici o grijă de el.

Zicând aceste cuvinte, se duse spre un colț al peșterii, de unde se întoarse în curând cu două mantale, una de suman prost și alta de aba ușoară pentru Ileana. După ce umplu o traistă cu merinde, puse în spinare traista, o tolbă cu săgeți și un arc, luă mantalele pe umăr, vârî o secure în brâu, luă un băț în mâna stângă apoi, dând altul Ilenei, stânse faclele și ținând o opaiță în mâna dreaptă, începu să se scoboare în fundul peșterei urmat de fată.

Chioarca se făcea din ce în ce mai îngustă, la un loc Mihu se opri și arătă Ilenei cum se despărțea acolo în doi craci, unul spre dreapta și celalalt spre stânga. Apucară cracul spre stânga care mai departe devenea atât de îngust încât fură siliți să meargă vr’o câțivă stânjăni în genunchi. Mai departe însă, se lărgea din ce în ce și, după un mers de un sfert de ceas, ajunseră în capăt, unde se aflară într’o peșteră aproape tot atât de mare ca cea din deal.

Fără a se opri, Mihu păși, spre un colț în care se vedea acoperișul de fier al unei broaște, apăsă pe dânsa și îndată păretele se deschise. Intrară într’o săliță; Mihu apăsă din nou în părete, iar se deschise o ușă și amândoi fură orbiți de lumina zilei care pătrunse în peștera. Mihu făcu sămn Ilenei să iasă și, urmând-o, trase ușa care se închise fără sgomot.

Se aflau într’o râpă sălbatecă și adâncă, plină de copaci căzuți, cu malurile drepte și înalte.

— Ceasurile sunt aproape de toacă, zise Mihu după ce se uită la soare, trebuie să mergem răpede pentru a ajunge la locul popasului de noapte. Dar, adause el, zărind papucii subțiri, de iuft roșu, purtați de Ileana, cu asămene încălțăminte pornești la drum prin codri? N’ai găsit în ladă cisme mai trainice?

— Ba da, am găsit ciubote, dar îmi erau mult pfea mari, răspunse Ileana.

— Mă tem că papucii au să fie rupți înainte de noapte, zise Mihu. De ar ține numa pănă la popas, bine ar fi, căci n’am pierde vreme pe drum, iar acolo mă însărcinez eu să-ți dau altă încălțăminte de toată nădejdea.

începu a sui dealul cu un pas ușor și sigur, urmat de aproape de Ileana, sprintenă de firea ei și odihnită prin somnul îndelungat de care avusese parte în peșteră.

Toată calea lor nu era decât un șir neîntrerupt de dealuri și de văi. Pe la asfințitul soarelui făcură un mic popas și Mihu se încredința că papucii Ilenei erau rupți în mai multe locuri iar tălpile de abie se mai țineau de căpute. Pentru a le pune în stare să mai ție pănă la locul unde erau sa mâie, le legă cu niște gănji, dar mersul fetei deveni din ce in ce mai greu; pe lângă trudă se mai adăugea și durerea pricinuită de atingerea vreascurilor și a pietrelor de pe jos. Pentru a o face să uite obosala, Mihu îi vorbea despre feliuri de lucruri, întreținând-o mai ales despre obiceiurile cavaleriei din Apus și povestindu-i cum petreceau cavalerii și damele în acele țări, lucruri ce el le auzise din gura lui Landi.

Mihu îi propusese de mai multe ori s’o iee în brațe, dar Ileana îl tot încredințase că este în stare să mai meargă, însă pasul i se făcea tot mai încet și opririle lor din ce în ce mai dese. Noaptea căzuse cu totul când, în sfârșit, ajunseră în vârful unei culmi sub care era o ruptură adâncă.

— Sub această râpă, zise Mihu, este locul unde avem să petrecem noaptea: dar scoborâșul, mai ales noaptea, este nu numai greu dar și primejdios. Mă tem că obosită cum ești și cu picioarele stâlcite, să luneci de pe carare și te rog să-mi dai voie să te ieu în brațe pănă de vale, și fără a mai aștepta un răspuns, o rădică de la pământ ca pe un copil și, ținând-o pe brațe, păși cu hotărîre dar totodată cu băgare de samă pe cararea îngustă ce se scoboia șerpuind prin mijlocul rupturii.

Ajuns în vale, o puse cu îngrijire pe pământ. Am dat la spate partea cea mai grea adrumului nostru, zise el voios, de aici înainte avem de suit numai un deal, mare dar traganat apoi mergem tot la vale, pănă în Giosăni.

Ileana era atât de ostenită încât de abie se putea mișca, tot trupul o durea și picioarele mai ales o usturau rău. In vremea scoborîșului gănjurile se desfăcuse și papucii căzuse, talpa într’o parte și căputele într’alta, așa că acuma era cu totul desculță.

XXXV
Opincile de coajă de mesteacăn.

Mihu strânsese răpede lemne uscate și, făcând din ele o stivă înaltă, aprinsese focul. La lumina lui, Ileana văzu că se află lângă un șipot din care izvora un mic pârăuț. Fără a se scula, își puse picioarele stâlcite în apa limpede și răce a pârăuțului și în curând fu mântuită de usturimea și de focul dintr’însele.

Mihu scoase din traistă mâncarea, o așăză lângă Ileana, se puse și el în fața ei și amândoi făcură cinste mermdelor și vinului.

După isprăvirea cinei, Mihu mai puse lemne pe foc apoi, deodată, se făcu nevăzut. Ileana începea să fie îngrijată de lipsa lui, când îl văzu că s’întoarce aducând în brațe o legătură de coajă de mesteacăn.

— Vrei să faci făclii? întrebă ea.

— Nu, răspunse el, vreu să-ți fac o păreche de opinci.

— Opinci de coajă! Dar oare putea-voi merge cu ele?

— Foarte bine, răspunse Mihu, să vezi ce îndemânatece și moi sunt ele. Țaranii ruși le poartă și iarna și vara. Am învațat a le face când slujam în oștile leșești și mi-au prins chiar bine într’o iarnă. Urmăream niște lotri prin munți când mi s’au rupt ciubotele și nu știu cum aș fi dus-o de n’ar fi pățit ca și mine un slujitor rus, dar într’un ceas el și-a făcut o păreche de opinci de coajă de mesteacăn și eu văzând că par a fi bune, l’am rugat să-mi facă și mie o păreche și după ce le-am pus le-am găsit atât de îndămânatece încât i-am plătit de m’o învațat să le fac și eu. Să vezi, îndată sunt gata.

Și, punându-se jos, Mihu începu să țese o împletitură deasă, în patru muchii.

Noaptea era întunecoasă, din fundătura în care se găseau puteau zări numai vr’o câteva stele. De jur împrejur domnea o tăcere adâncă, întreruptă numai de șoptetul lin al apei care cădea din ulucul șipotului, iar în fața lor se vedea un plop urieș, a cărui frunziș des, aigintiu ziua, era acuma auriu, prin bataia focului asupra lui. De o bucată de vreme tinerii amândoi amuțise; el lucra la opinci, iar ea privea la dânsul.

Când văzu încălțămintele isprăvite, Mihu zise Ilenei:

— Opincile sunt gata, să le potrivim acuma pe picior și, apropijindu-se de dânsa, îngenunchiă înaintea ei.

Fata în nevinovăția ei, întinse fără sfiala piciorul drept și Mihu îl luă în mână. Dar când el simți în mâna lui acest picior mic, îngust, cu pielea albă ca spuma laptelui, sub care se vedea rețeaua vinelor albastre, cu talpa fragedă și rumănă, cu degetele gingașe, juvaer viu sapat de meșterul cel mare, ispita fii prea puternică: se plecă și își lipi pe el buzele, într’o sărutare fierbinte.

Un fior străbătu trupul întreg al fetei; ea sări în picioare, spăimântată ca de o mușcare, tulburată de această întâie atingere asupra trupului ei fecioresc, apoi ramase nemișcată, cu brațele întinse, ca în aparare, cu ochii plini de groază.

Mihu care își dobândise iar în'dată sângele răce, ramase în genunchi, rușinat de fapta lui necugetată și mâhnit la vederea spaimei și a durerii întipărită pe fața Ilenei.

— larta-mă, cneghină, zise el cu glasul tulburat, iartă-mă; nu m’am putut stăpâni și am descoperit taina ce trebuia sa rămâie pe veci ascunsă în inima mea. Iartă-mă, cneghină, dacă pentru o clipă ți-am atins piciorul cu buzele, când nu sânt macar vrednic să sărut locul pe unde ai calcat. Dar nu-mi retrage încrederea, nu te feri de mine ca de un dușman, căci supărarea și spaima ce ți le văd scrise pe față sunt o pedeapsă care, deși dreaptă, este prea grozavă și prea dureroasă pentru inima mea. Iartă-mă, căci n’am fost împins la fapta mea necugetată de vr’o patimă rușinoasă și de care ai avea să te ferești.

Sânt acuma silit să vorbesc, urmă el cu mai multă căldură, căci nu pot să te las să crezi că Mihu este un nevrednic, în stare să te pângărească macar cu gândul. Te iubesc, cneghină,cu toată puterea inimii mele, dar cu o iubire fără nădejde și curată. Ești stăpână pe inima și mintea mea, ele zi și noapte sunt pline de, tine. Ființa ta este pentru ochii mei lumina soarelui, ea este pentru inima mea rouă care dă viață floarei uscată de arșița lui Cuptor. De când sânt pe lume n’am putut gușta fericire mai mare decât acea de care am parte de asară, când întâmplarea ți-o legat vremelnic soarta de mine. De atunci îmi s’o tot părut că porțile raiului sunt deschise pentru mine, și ochii mei nu se satură privind la tine. Dar niciodată, nici macar prin gând, eu cutezătorul, a cărui chemare pe lume este să cutez orice, eu îndrăznețul pentru care toate au fost cu putință, n’am năzuit să nădăjduesc că o dată, ai putea să fii pentru mine altăceva decât o icoană a tot ce este mai frumos și mai ales în lume, căci am măsurat prapastia ce ne desparte pe amândoi. Știu cât de departe ești de mine prin naștere, prin stare, prin creștere, prin nume. Eu sânt un fărtat ce mila unui călugăr l’o cules de pe drumuri; soarta o făcut din mine un haiduc în primejdie să-și găsască, în orice ceas, sfârșitul prin ștreang sau pe roată! Haiduc numai cu numele, căci niciodată brațul meu n’o varsat sânge nevinovat și adesa al meu o curs în apararea nevinovăției. Haiduc cu numele, căci am luat numai dela bogății nedrepți și nu este sarac căruia să nu-i fi dat. Da, haiduc cu numele, pe când în adevăr sunt numai un oștean ce se luptă pentru desrobirea neamului său. Știu că la iubirea ta nu pot să mă gândesc deși, cneghină, numai pentru a auzi acest cuvânt ieșindu-ți din gură, n’ar fi pentru mine sarcină prea grea de îndeplinit.

Pentru acest cuvânt m’ași simți în stare să-ți cuceresc, eu singur, o țară după ce voiu desrobi pe a mea, și să te așăz crăiasă pe scaunul acelei țări cucerite. Ți-ași aduce roabe, ca să te slujască, fete de crai și de împărați și ți-ași pune la picioare comorile lumii întregi. Și după ce ți-ar cădea de pe buze cuvintele dorite, să fiu supus la caznele cele mai grozave, ce călăul cel mai iscusit ar fi în stare să le iscodească, lasă de mi-ar scoate macar un singur țipet de durere, lasă de ar pieri surâsul de pe buzele mele. Fericirea de a fi auzit că mă iubești nu m’ar îngădui să simt durerea și ași muri fără a avea cunoștință de chinurile mele. Dar eu îți cer giumai un cuvânt de iertare; te rog, spu-ne-l, cneghina, fă-mi parte de orice caznă afară de cea a mâhnirii tale.

Ileana își venise în fire, brațele le lasase în jos, spaima de care fusese cuprinsă pierise pentru a face cu totul loc, în inima ei, unei simțiri de nemărginită fericire la auzul cuvintelor de iubire pătimașă ce le rostea Mihu.

O iubea! El, acel voinic care de două ori, când cinstea și viitorul îi erau în primejdie, îi apăruse pentru a o mântui. Acel viteaz vestit despre a cărui fapte strălucite o lume întreagă vorbea, o iubea pe dânsa! Ea era stăpână pe inima și pe mintea lui și el nu cuteza să nărdăjduiască iubirea iei. El, care o scapase de robie și de necinste printr’o minune de îndrăzneală și de agerime! El un haiduc. El apărătorul întregii sărăcimi a țării și apărătorul tuturor celor mici și slabi! Și el o iubise dela întâia întâlnire.

Mihu care aștepta răspunsul ei, tot în genunchi, mai zise odată cu glasul rugător:

— Iartă-mă, cneghină.

Atunci Ileana făcu un pas spre el și punându-i încet mâna pe umăr, îi zise cu glasul ei duios:

— Scoală.

Dar Mihu răspunse:

— Nu mă voiu scula pănă ce nu mă vei ierta.

— Scoală, zise fata și în glasul ei era o rugăminte.

Mihu se sculă în picioare.

— Mă ierți? mai întrebă el.

— Dar oare, zise ea după o scurtă tăcere, cuvintele ieșindu-i cu greu din gură și fiind rostite cu un tremur, cum poate să încapă dela mine vorba de iertare cătră acel ce, de două ori, cu primejdia zilelor lui, mi-o scapat cinstea și viața? Cătră omul cel mai viteaz, cel mai mărinimos din lume, cătră acel...

Glasul i se opri dar, deodată, împinsă de o putere necunoscută, adăugi ca patimă:

— Cătră acel ce îmi este mâi drag decât orice pe lume.

De abie scapase aceste cuvinte din gură și își ascunse fața cu'mânile, spărietă și rușinată de mărturisirea făcută.

— O Doamne! strigă Mihu, căzând iar în genunchi înaintea ei, îți mulțămesc, mi-ai dat ceia ce n ași fi îndrăznit să visez: mi-ai hărăzit iubirea Ilenei! Te rog, mai spune-mi odată acele cuvinte ca să fiu încredințat că nu visez că nus ânt prada unei vrăji, că am auzit bine că mă iubești.

In glasul lui era o rugăminte fierbinte unită cu o patimă puternică care învinseră simțirea de rușine ce pusese stăpânire pe Ileana. Luămânile dela față și răspunse cu hotărâre:

— Da, te iubesc! și de astădată mărturisirea îi păru dulce.

Mihu luă mânile ei în mânile lui și le acoperi cu sărutări. Ileana nu se mai împotrivea, darvăzând că rămâne în genunchi, s’încercă cu slabele ei puteri să-1 râdice, zicându-i:

— Scoală, nu se cade ca mântuitorul să stee în genunchi dinaintea mântuitului, scoală, te rog.

— Mântuitorul ești tu, zise Mihu sculându-se, căci iubirea unui înger nu poate să fie decât mântuitoare. Și ce ași putea eu face oare ca să mă arăt vrednic de această iubire?

— Dragul meu, zise Ileana făcând un pas spre el și punând mâna dreaptă pe umărul stâng al lui Mihu, bun, viteaz, mărinimos cum ești, care este oare iubirea vrednică de tine? Oare care împărăteasă n’ar fi fericită să îngădui să te iubască și să știe că în această inimă este un loc ales pentru dânsa.

Și fata răzămă capul pe pieptul lui Mihu, iar el o sărută întăiu pe frunte, pe urmă pe amândoi ochii și în sfârșit îmbărbătându-se, lipi buzele lui pe buzele ei.

Ea răspunse desmierdării și la această lungă sărutare luară parte nu numai buzele, dar și inimile lor aprinse de aceiași iubire fierbinte,tânără și curată.

Și în acea fundătură îngustă și întunecoasă din fundul codrilor, în fața copacilor urieși ce de abie lasau să se vadă poteci din bolta cerului, uitând primejdia grozavă din care de abie ieșise, Păunașul Codrilor și cneghina Ileana se legară să împartă pe viață zilele bune și zilele răle. Șăzând lângă foc, el cu brațul îm-prejurul mijlocului ei, ea cu capul răzamat pe umărul lui, își cântară lungul cântec al iubirii tinere și curate, cântec vechiu cât lumea, dar veșnic tânăr și veșnic dulce pentru acel ce-l ascultă ca și pentru acel ce-l cântă.

Mihul era îngrijit de chipul în care era să fie primită de cneazul Baloș mărturisirea fetei lui. IIl știa mândru de numele lui străvechiu, de bogăția, de cinstea lui, dârz și îndărătnic și nu-și ascundea teama că cneazul se va opune la căsătoria singurei lui fete, floarea frumuseții moldovenești, cu un fărtat fără avere, cu un căpitan de haiduci. Știa că era lucru ușor să se dovedească cneazului că acel căpitan de haiduci avea inimă și mâni mai curate decât mulți viteji vestiți slujind prin oștile străine, ce i-ar fi primit de gineri cu bucurie, însă numele de fost căpitan de haiduci tot era să apese asupra întregii lui vieți, răsplată amară pentrucă se jertfise, trup și suflet, izbânzii pricinii românești.

Dar Ileana era încredințată că cneazul nu va face nici o greutate. Ea privea pe Mihu cu ochii iubirii: pentru dânsa el era cinstea, mărinimia, puterea și vitejia întrupate într’un trup de zeu și nu-i putea trece prin minte ca cineva și mai ales tatăl ei, cuminte și iubitor cum îl știa, să poată privi pe Mihu altfeliu decât îl privea ea după ce, pentru a doua oară, o scăpase de pieire.

— O femeie, o țară, un nume, zise ea, se cuceresc numai odată, pe când pe mine m’ai cucerit de doua ori. Ești de două ori stăpân pe mine! Cine oare ar putea să-ți tăgăduiască un drept de stăpânire dobândit într’acest chip?

Trecuse de miezul nopții când Mihu își aduse aminte că mai aveau o cale lungă de străbătut și că dacă, pentru el, câteva nopți fără somn er =au un lucru fără samă, gingașa ființă pentru a cărei fericire era hotărît să-și întrebuințeze viața, era nedeprinsă cu drumurile lungi pe jos și avea neaparată trebuință de odihnă.

Aduse câteva brațe de frunze uscate și, așăzându-le cu îngrijire pe pământ, așternu sumanul peste ele și așăză gluga ca căpătâiu.

După ce Ileana se întinse pe acest pat de vânător, el o acoperi cu mantaua ei, apoi dandu-i încă un lung sărut, voi să se depărteze.

— Dar unde și pe ce ai să dormi? întrebă ea.

— Fii fără grijă, zise Mihu zâmbind, voiu petrece o noapte mai dulce decât cele mai dulci ce le-am petrecut pănă astăzi.

— Dar unde și cum? mai întrebă ea.

— Am să veghiez răspunse el. De multe ori veghiat-am pănă astăzi; sarcini mari și scumpe au fost încredințate neadormirii mele, dar niciodată n’am păzit încă o sarcină atât de dulce și atât de scumpă și nici o veghiere încă nu mi-a pricinuit atâta fericire. Dormi, iubito,și lasă pe Mihu să veghieze și să te privească dormind.

Ileana adormi surâzând, iar Mihu răzămându-se cu spinarea de plop, ramase în picioare cu arcul în mâna stângă și cu dreapta pe coada securii. Ochii lui strălucitori, când se opreau pe fața dulce a Ilenei adormite și când dădeau o roată de jur împrejur, cercetând întunericul pentru a se încredința că n’o amerință nici o primejdie.

Ceasurile nopții trecură, parc’ar fi fost numai o clipă. Se crapa de ziuă când, părăsind plopul, Mihu, după ce-și spălă obrazul și mânile la pârău și-și pieptănă părul cu un pieptene de lemn ce-l scoase din chimir, îngenunchiă lângă Ileana și o trezi cu o sărutare a cărui răspuns nu întârziă.

Fata își răcori și ea manile și obrazul la șipot și își pieptănă părul negru și greu cu pieptenul lui Mihu.

XXXVI
O întâlnire nenorocită.

Dacă calea ce o străbătură acuma tinerii fu lungă, în schimb ea fu mult mai ușoară decât în ajun; dealurile erau mai traganate și mai puțin înalte.

Când pe la prânz atinseră opcina Siretului, se opriră într’o poiană unde făcură un mic popas și isprăviră merindele din traista lui Mihu.

Pe la amiază intrară în Tamași, străbătură satul și se opriră la o casă neîngrădită, în capătul de jos nu departe de care era o fântână. Căldura era apăsătoare și Ileana jăluindu-se de sete, Mihu rugă pe stăpâna casei să le aducă puțină apă dela fântână. Femeia însă neputând părăsi un copil pe care îl legănă chiar atunci fără a putea să-ș adoarmă, dădu lui Mihu o cofă cu care el se duse la fântână, iar Ileana se așăză pe prispă.

Deodată se auzi sunetul unei trâmbiți, urmat de un tropot de cai și se văzu o ceată de slujitori care venea la treapăd. In fruntea lor mergea un călăreț înalt și sprinten, cu ochi albaștri, balan la păr și la barbă, a cărui față era de o frumuseță deosebită. Purta pe cap un coif de oțel cu pene roșii și albastre, iar sub cămeșa de zale se vedea o haină împodoibtă cufir de aur. Toată ceata se opri dinaintea fântânii, iar călărețul care mergea în frunte descălecă și aruncă frâul unui copil de casă care sărise răpede de pe cal și venise să-i ție scara.

Călărețul care părea a fi un boier mare, puse din întâmplare ochii pe Ileana și se îndreptă țântă spre dânsa. Cum șădea fata pe prispă, catrința i se ridicase puțin și lăsă descoperite gleznele gingașe și albe. Când văzu că oșteănul se apropie de dânsa, ea se sculă în picioare, îngrijită. Dar el, oprindu-se în fața ei, îi spuse, zâmbind și uitându-se drept la dânsa cu niște ochi ce păreau înzestrați cu o putere stranie și tulburătoare:

— Bucuros de întâlnire, copilă! Oare toate fetele de pe aceste locuri au glezne albe și gingașe ca ale tale?

Ileana, spărietă și tulburată, se uită răpede spre fântână că sa vadă dacă nu mai vine Mihu, când oșteanul, fără de veste, o cuprinse în brațe și-i dădu o sărutare.

Dar nu trecu nici o clipă, brațele i se desprinseră și căzu lungit la pamant de pumnul lui Mihu care apăruse deodată lângă el.

Oșteanul doborît de Mihu nu era altcineva decât Balc, fiul voevodului Moldovei, Sas. El,după ce râsipise pe Tatari la Sabaoani, urmărise cea mai număroasă din drâmbele lor care, în zăpăceală, apucase valea Siretiului în jos și o ajunsese la Ploscuțeni unde o nimicise cu desăvârșire. Se întorcea acuma spre Bacău după ce dăduse oștenilor adunați împrejurul lui o zi de odihnă. Lasase grosul oștirii în urmă și o luase înainte, însoțit numai de un steag de slujitori unguri de ai curții domnești.

Când slujitorii văzură pe stăpânul lor întins la pământ, ei săriră de pe cai și se răpeziră la Mihu cu săbiile goale, căutând să-l încunjure. Mihu luă pe Ileana de mijloc, dintr o săritură ajunse lângă păretele casei, apoi se puse dinaintea ei, cu un paloș ce-l scoase din ițari gol în mâna lui.

Cei dintâi sluijțori care îndrăzniră să se apropie de el căzură cu grumazul sau pieptulstrăpuns, cu capul spart sau cu brațul tăiet. Ei se dădură acuma îndărăt și, tocmindu-se, erau să năvălească asupra lui cu sulițele când, deodată, se auzi glasul lui Balc care fusese rădicat dela pământ și striga:

— Nu-1 ucideți, prindeți-1 viu!

Slujitorii se opriră pe loc, făcând un semicerc împrejurul lui Mihu, apoi se auzi ceva vâjâind prin văzduh: un laț se abătu pe gâtul și pe umerile Pălmașului și, în urma unei zmuncituri puternice, funia se întinse. In zadar făcu Mihu opintiri desnădăjduite ca să-și desprindă brațele: o nouă zmuncitură îl trânti jos. Fusese prins cu arcanul.

— Bine ai ochit, Talpane, strigă Balc, cinci zloți ai la mine. Acuma, urmă el cătră slujitori, legați-mi-1 burduf.

într’o clipală Mihu, pe jumătate gâtuit de laț, fu legat de mâni și de picioare cu curele, în așa chip că cea mai mică mișcare îi fu cu neputință. Ileana, înspăimântată, rămăsese razamată de păretele casei, aproape fără cunoștință.

— Talpane, poronci Balc, vei lua fata pe cal cu tine, îmi răspunzi de dânsa cu viața ta. Pe hoțoman legați-l pe un cal slobod. Să plecăm! și îndreptându-se spre calul lui încălecă.

Se aduse un cal slobod pe care Mihu fu pus și legat, apoi Talpan, un hotnog spătos, cu musteți negre lungi, purtând coif de oțel cu pene și cămeșă de zale, se îndreptă spre Ileana.

Fata, văzând că el voește să pue mâna pe dânsa, sări în lături, voind să fugă, dar fu încunjurată îndată de oșteni din toate părțile.

— Fii cuminte, puiculiță, zise Talpan, vină în brațe la tata, căci altfeliu poroncesc flăcăilor să te umfle! și se apropiă din nou de ea.

Dar Ileana își mai revenise în fire sub amerințarea acestei noui primejdii. Făcu doi pași îndărăt și, cu glas hotărît, zise:

— Luați sama, eu nu sânt ceeace par a fi, veți avea de a face cu tata.

Un râs îi răspunse:

— Și cine este cinstit părintele tău? o întrebă Talpan. Vr’un boier mare, zi-i pe nume ca să-l cert ca lasă o fată atât de frumoasă să umble în catrință proastă și în opinci de coajă de mesteacăn.

— Sânt cneghină Ileana, fata cneazului Baloș dela Poiana, răspunse fata cu mândrie. Voinicul ce l’ați legat m’o scapat din mânile Tătarilor și...

- Nu mai sta de vorbă, Talpane, strigă Bale, umflați-o numai decât și pe drum!

Slujitorii cărora voevodul le făcuse sămn, luară pe Ileana în brațe cu toată împotrivirea ei, o legară de mâni și de picioare, și o duseră la calul lui Talpan. După ce acesta încăleqă, slujitorii legară fata de șea și de brâul lui.

- Nu ți-am spus, puicuță, să fii cuminte, zise Talpan după ce porniră. Vezi ce-ai pățit: în loc să șăzi frumușel în brațele tatei, iacată-te legată, atârnată de spinarea mea parc’ai fi o traistă!

Ileana nu răspunse căci pierduse cunoștință. După un mers de un ceas, pe o căldură obositoare, ceata ajunse pe malul Bistriței, în fața Bacăului.

Bacăul pe acea vreme nu se afla ca astăzi, întreg pe malul drept al Bistriței, ci cea mai mare parte a orașului era clădită pe un ostrov al râului, la gura Bârnatului și numai câteva case se aflau pe malul drept. Ostrovul era încunjurat de un zid de bolovani și era legat de amândouă malurile prin poduri de lemn, puse în fața celor două porți care erau păzite de o strajă de orășăni. Trâmbițele lui Balc începuse a suna de departe și când el ajunse la poarta așazată în dreptul malului stâng al Bistriței, găsi straja sub arme.

De abie trecuse printr’însa și intrase într’o uliță strâmtă cu case mici, cu un singur rând, unele de zid dar cele mai multe de lemn, acoperite cu șindrilă, când văzu venindu-i înainte o ceată de târgoveți, în capul cărora mergeaun om de statură mijlocie, gras, balan și roșu la față, purtând haine nemțești.

Acest om era Iohan Mayer, șoltuzul orașului și împrejurul lui erau vr’o câțiva pârgari, unii îmbracați în haine nemțești, alții în haine ungurești. Căci în Bacău cea mai mare parte a negustorilor fiind pe acea vreme Sași și Unguri, bine văzuți de voevod, sfatul orașului se alcătuia numai dintr’înșii, căci negustorii români erau puțini la număr, iar acei armeni nu se bucurau de nici o vază.

Balc își opri calul pe loc la vederea târgoveților. Ei ajunseră lângă dânsul și-l salutară închinându-se pănă la pământ. Șoltuzul îi ură bună sosire și arătă părerea sa de rău pentru că nefiind vestit la vreme, nu putuse să facă fiului domnului primirea ce i se cuvenea, mai ales acuma când vitejia lui izbutise să ferească orașul și împrejurimile de pustiirea păgânilor.

Balc îi răspunse mulțămindu-i pentru urări și lăudând atât credința mult cunoscută a Sașilor și a Ungurilor din Bacău cât și vitejia strălucită aratată de feciorii de oaste trimeși de oraș pentru a-l ajuta să răspingă năvălirea Tătarilor.

Cuvântarea lui Bale fu întreruptă prin sosirea unui oștean care venea în fuga calului și se opri în fața lui.

- Ce este Mândrilă, de vii cu atâta grabă? S o întâmplat ceva Voevodului? întrebă Bale, cunoscând pe un oștean al curții domnești.

- Să trăești, Măria Ta, zise oșteanul sărind de pe cal și închinându-se ostășește. Sânt trimes de Măria Sa Vodâ cu poroncă să gonesc zi și noapte pănă ce te voiu găsi, pentru ca să-ți înmânez această carte a Măriei Sale, și luând din sân o scrisoare pecetluită, o dădu lui Balc.

Acesta rupse pecetea și luă cunoștință de cuprins în grabă: o vie nemulțumire se arătă pe fața lui. Sas vestea pe Bale că fusese încunoștiințat de cătră locțiitorul voevodului Ardealului că trimete pe un credincios al său la Cetatea Neamțului, spre a împărtăși Voevodului Moldovei știri de cea mai mare greutate pentru el. Ungurul îi scria să se ducă de sârg la Cetate spre a se întâlni cu acel credincios al său,iar dacă nu putea merge însuși să trimată peBale. Sas se temea ca trimeterea acelui credincios să nu fi fost din poroncă craiului, în urma vreunei jălbi date de unul din acei nenorociți, jertfe a lăcomiei și a nedreptăților lui. Neputând, din pricina sănătății zdruncinate, să se pue pe drum, poroncca lui Balc ca, fărăa pierde un ceas, să pornească la Cetatea Neamțului spre a întâmpina acolo pe trimesul unguresc înainte ca el să se fi putut întâlni cu vr un dușman de ai lor. Ii mai zicea că îndată ce văii aflat dela el pricina adevarată a trimeterii lui, să i-o împărtășască de sârg la Suceava.

Bale era un barbat prea ager și prea priceput pentru ca să fi stat câtuși de puțin la îndoială, că trebuie să plece sau nu.

Știa cât de mare era ura țării asupra lui, știa că datoreau toată puterea ocrotirii Ungurilor și mai ales Voevozilor Ardealului, ocrotire cumpărată cu bani storși din țară. Știa că jalbele date de țară altădată dăduse Ungurilor prilej sa amerințe pe Sasu cu scoaterea din scaun, spre a se lasa pe urmă, ademeniți prin daruri scumpe; să-l menție.

Dar această plecare îl supără, căci își propusese să rămâie cel puțin o zi în Bacău spre a pedepsi în chip strașnic pe acel care avusese cutezanța să-l lovească. Ii era lucru ușor să pue să-l omoare, acuma pe loc, dar sufletul lui trufaș și crud găsea că moartea sângură era opedeapsă prea ușoară pentru acel mojic îndrăzneț: voia ca ea să vie numai în urma unor chinuri strașnice, pentru ca să arăte astfeliu poporului la ce soartă s’ar expune acei care ar îndrăzni să urmeze pilda acelui cutezător, iar frumuseța Ilenei îl făcea nerăbdător sa se găsască sângur cu ea, pentru ca să-și mulțămească cât mai curând pofta asupra ei. După o scurtă tăcere zise lui Mândrilă:

— Îndată ce te vei fi odihnit, du-te înapoi și spune-i lui Vodă că eu plec numai decât și astă-noapte voiu fi la Cetate, iar de acolo îi voiu trimete veste despre ce voiu fi auzit și făcut. Meștere Mayer, zise el întorcându-se cătră șoltuz, mergem la casa ta și, mult peste un ceas, tu și cu Berdilă, arătând cu mâna pe namestnicul Bacăului care îl însoțise, veți îngriji ca trei zeci și cinci de cai buni să fie pregătiți pentru mine și pentru oștenii ce vor veni cu mine la Cetate.

Mayer și Berdilă închinându-se, îl încredințară că îi vor aduce cai care nu vor lașa nimica de dorit, apoi se puseră cu toții în mișcare și porniră spre casa șoltuzului. Pe drum Mayer și cu namestnicul se sfătuiră și trimeseră la toate locurile pe unde știau că se găsesc cai buni.

După ce Bale descălecă, el zise lui Mayer:

— Avem doi prinși cu noi. Unul este un hoțoman care a îndrăznit să mă lovească. Aveam de gând sa-l cercetez și să-1 judec eu însu-mi, dar poronca neașteptată ce mi-o trimes-o Vodă să plec la Cetate mă silește să ți-l încredințez ție și lui Berdilă. Vi-l dau în primire ca să-l puneți bine: înainte de plecare voiu mai vorbi despre dânsul. Celalalt este o fată care era cu el și asupra căreia am prepusuri vajnice; n’o pot lasa din ochi, trebuie s’o ieu cu mine, îngrijește să fie adusă într’o odae din casă și să i se dee ceva de mâncare, ținând-o însă sub paza cea mai aspră în tot timpul popasului nostru aici, și zicând aceste cuvinte Balc intră în casă.

Mayer chiemă pe unul din pârgari și îi dădu pe samă pe Mihu care rămăsese legat pe cal, poroncindu-i să iee patru oameni aleși din straja orășănească și să ducă pe prins, cu cal cu tot, la temnița orașului unde să-l deslege depe cal, să-i pue fiare la mâni și la picioare și să-l încredințeze păzitorului temniții spre a-l scoborî în fundul ei, având totodată grija să îndoiască numărul străjărilor. După ce pârgarul se depărta cu Mihu, Talpan puse să desfacă legăturile care legau pe Ileana de dânsul și de șea, apoi ea fu luată în brațe de un oștean, dusă într’o odăiță din curtea șoltuzului și pusă pe un pat de scânduri acoperit cu o rogojină, iar el se așăză în pragul ușii.

Deși sosirea lui Balc fusese cu totul neașteptată, șoltuzul fiind om cuprins și soția lui o gospodină de frunte, îndată ce voevodul isprăvi să se spele și după ce colbul de pe armele și hainele lui fu curățit, i se dădu un prânz bogat și gustos, la care făcu cinste cu pofta omului care a stat calare din zori de ziuă.

După ce Bale își potoli foamea și setea, Mayer care era de față și îndeplinea însuși slujba de stolnic, îi zise:

- Am auzit că oștenii ce au să însoțască pe Măria Ta au mâncat și ei, iar caii sunt lapoartă.

- Mulțămesc, meștere Mayer, răspunse Balc, dar înainte de a pleca, am să vorbesc, două cuvinte în taină cu tine și cu Berdilă. Te rog trimete să-l chieme.

Șoltuzul trimese după namestnic care sosi numai decât, casa fiindu-i în apropiere.

Bale poronci să se închidă ușile, apoi zise cătră Mayer și cătră Berdilă, după ce le făcusămn să șadă:

— Mojicul care vi l’am dat pe samă o cutezat să mă lovească cu pumnul. Știți că dușmanii noștri se mișcă și că niște necunoscuți caută să stârnească în norod nemulțămiri și simțiri nebune împotriva domniei. Sub îndemnul acestor ațâțări, mojicimea o început a pierde supunerea datorită poronciloȚ ce pornesc dela scaunul domnesc și dela namestnicii lui. Dintoate părțile ni sosesc știri care ni arată că nu numai se țin cuvântări dușmănoase împotriva,lui Sas, dar chiar că oamenii puși de dânsul ca să cârmuiască țara sunt adesa nesocotiți și chiar batjocuriți de prostime. Cunoașteți faptele îndrăznețe săvârșite de Păunașul Codrilor. Acest lotru, de mai bine de doi ani nu numai o izbutit să prăde nepedepsit țara întreagă, bătându-și joc de domnie, dar o cutezat să se măsoare de două ori cu slujitojrii domnești, duși de feciori domnești, să pue mâna pe bani crăești și aceste fapte cumplite au ramas pănă azi nepedepsite. Când prostimea o văzut neputința noastră față de un lotru, s’o încuibat într’nsa credința ca ajunge sa fii îndrăzneț pentru a te pune mai presus de orice poroncă a ocârmuirii. Obrăznicia ei crește din zi în zi, dacă va rămâne încă multă vreme nepedepsită, s ar putea ca în curând sa avem o răscoala a întregii mojicimi, căreia s’ar alătura toți cnejii nemulțămîți pentru că Vodă o smerit semeția lor. Știți ca și mine că necunoscuții care lucrează prin norod se dau de prieteni ai neamului românesc și ca ei zic că Vodă este un domnitor vândut Ungurilor și asupritor al Românilor. Ținta lor este de a scapa de Sas, slugă credincioasa a sfintei coroane ungurești și ocrotitor adevarat al străinilor așazați în țară. La întâmplare de răscoală, adause el uitându-se țintă în ochii lui Mayer, urgia poporului se va îndrepta cu bună samă mai întăiu asupra negustorimii străine, ale cărei averi însamnate, adunate printr’o muncă stăruitoare, o stârnit demult lăcomia lor. Primejdia ce amerință domnia este tot atât de vajnică pentru negustorii Sași și Unguri; se cade deci ca credința lor catră scaunul domnesc, dovedită în atâtea împrejurări, să nu slăbească. Prostimea nu se poate astâmpăra și cuminți prin blândeță și înjgăduire, ea se pleacă numai înaintea asprimii și a groazei. Faptele ei îndrăznețe au ramas în vremile din urmă totdeauna nepedepsite, sporindu-i astfeliu semeția. Astăzi avem un prilej să pedepsim pe unul din acești îndrăzneți, să-i dăm o pedeapsă care, vârând spaima în sufletul sămenilor săi, să gonească dintr’înșii dorința de a-i urma pilda. Mojicul care m’o lovit trebuie să piară în chinurile cele mai cumplite, în fața unui norod număros, adunat din toate împrejurimile. Îmi era în gând să mă opresc astăzi și mâni aici și să fiu însumi față la cercetarea, judecata și pedepsirea lui. Poronca lui Vodă m|ă silește să plec fără întârziere, dar pe vinovat, vi-1 las și voi ve-ți îngriji, ca nu cumva, prin neființa mea, caznele ce va trebui să le îndure, să fie câtuși de puțin micșorate.

— Măria Ta, poți să fii încredințat că noi, slugile Măriei Tale, suntem și mai suparăți decât Măria Ta de batjocura ce ai suferit-o dela dânsul. Firea miloasă a Măriei Tale s’ar fi putut îndupleca de țipetele și de vaetelei lui, dar noi vom fi neînduplecați și-l vom osândi să piară în caznele cele mai grele, răspunse Mayer.

— Vor vorbi și copiii copiilor celor de față de grozăvia pedepsei acelui cutezător, adause Berdilă plecându-se adânc.

— Nu mă îndoesc de credința voastră, răspunse Balc. Dar, acei care ocârmuesc oamenii trebuie totdeauna să caute să se folosasca de oricare împrejurare pentru a-și mări puterea și vaza asupra turmei supusă lor. Pilda ce seva da prin osânda acestui cutezător ni va fi fără îndoială folositoare. Dar folosul ar fi mai mare și mai vederat dacă s’ar putea stoarce vinovatului mărturisirea că el este un cetaș de ai Păunașului Codrilor. S’ar putea astfeliu știrbi renumele acestuia, arătându-se norodului că tovărășia cu acel lotru nu mai ajunge pentru a fi aparat de pedeapsă. Înainte de toate însă este neaparată nevoie de o pază bună ca să nu se mai întâmple ca astă primăvară, când ați scapat din temnița de aici pe unul din cetașii lui, după ce fusese cunoscut și dat pe față.

— Fii liniștit, Măria-Ta, zise Berdilă, ceia ce s’o întâmplat nu se va mai întâmpla și oricâtde tare de’ înger ar fi acest hoțoman, vom ști să-i scoatem din gură cuvintele dorite.

— Astăzi este vineri, urmă Bale, duminecă este zi de târg și s’adună mulțimea din toate împrejurimile: vin chiar mulți din locuri depărtate. Cred deci că duminecă, pe la prânzul cel mic, ar fi ceasul nemerit pentru cercetarea lui în fața mulțimii. Călău cred că aveți iscusit?

- Ferenț lojă, călăul nostru, este barbat meșter în meseria lui, unelte are multe și deosebite, răspunse Mayer.

— Mă las pe nădejdea voastră și plec fără grijă. Vodă va afla din gura mea vitejia aratată de Bacăoani în lupta cu păgânii și voiu ști să dau mărturie bună despre credința șoltuzului și a namestnicului său de aici. Pentru paza rânduelii las aici slujitorii ce au venit cu mine, afară de treizeci și doi care mă vor însoți la Cetate. Veți trimete pe ceilalți acolo îndată după ce lotrul își va fi luat pedeapsa.

Apoi Bale făcu sămn lui Berdilă să deschidă ușa și poronci să i se aducă zaua și armele. Când ieși la scară pentru a încăleca, găsi treizeci și doi de slujitori aleși în șea, având în capul lor pe Talpan, de spetele căruia era legată Ileana.

Bale se închină cătră mulțimea adunată pe uliță cu capetele descoperite apoi, după ce încălecă, toată ceata se puse în mișcare, înaintând la pas, prin ulițile înțesate de lume. Ajunși la poarta opusă acelei prin care intrase în Bacău, trecură podul care era la dreapta și se depărtară în umbletul cel mare, în sus, pe șesul Bistriții.

XXXVII
In care Bale se înțălege cu alt mișăl dar se ceartă cu un om de inimă.

Caii lor erau toți aleși, umblători buni, deprinși cu drumurile; pănă la Podoleni nu se opriră, acolo făcură numai un scurt popas și, pe la asfințitul soarelui, erau în Piatra,

Namestnicul și cu șoltuzul acelui oraș, vestiți de cătră un călăreț trimes dela Bacău înaintea plecării voevodului, așteptau la poartă cu pârgarii și slujitorii domnești, cu un alt rând de cai aleși. Zăbăviră numai vremea trebuitoare pentru a pune șălile lor pe caii care-i așteptau și Balc schimbă numai câteva cuvinte cu diregătorii înainte de a pomi din nou spre Neamțul. Ceasurile erau aproape de zece când ajunseră la poarta Cetății.

Podul mișcător era ridicat dar, îndată ce se auzi numtele lui Balc, păzitorii îl scoborîră și când fiul domnului intră în curtea Cetății, Cavalerul Albrecht vestit tocmai când era să se culce, îi eși înainte șî-i ură bună venire.

Cavalerul Albrecht era un barbat de statură mijlocie și sprintenă. Fața îi era luminată de ochi negri mari, adânci, pătrunzători și buni; nasul era drept, gura frumoasă, cu buzele pline, inca rumene; purta barbă căruntă ca și părul,lungă pănă la piept. Era îmbrăcat în haine nemțești de lână neagră, fără gaitan și șireturi și purta ciubote de iuft negru. Singura podoabă care se vedea pe el era un lanț de aur care îi atârna pe piept.

Balc, după ce descăleca, ii mulțămi și amândoi se îndreptară spre sala cea mare, unde Cavalerul Ulrich și Părintele Anselm se grăbiră să vie și ei să se înfățoșeze oaspetelui.

Balc află că trimesul vice-voevodului Transilvaniei sosise cu câteva ceasuri mai înainte, după ce taiese dea dreptul prin munți și că se retrăsese acuma Spre a se odihni. Voevodul mărturisind că este flămând, Cavalerul Albrecht se grăbi să meargă să se înțăleagă, cu soția lui pentru pregătirea cinei lui Bale, iar acesta ramase în convorbire cu Cavalerul Ulrich și cu Anselm.

De abie apucase cavalerul să spue Măriei câteva cuvinte, când ușa se deschise și Hertha galbănă și tulburată intră în odaie.

— Ah! Dumnezeule, milostivă doamnă, strigă ea, ce nenorocire! Voevodul a adus cu dânsul o fată tânără, de o frumuseță minunată, legată de spetele unui oștean. Când au dat-o jos de pe cal, văzând că este leșinată, au dus-o în odaia unde șăd Conrad Muller și Hans Biedermann, au întins-o pe patul lui Conrad și m’au chemat ca s’o fac să-și vie în fire. M’am încercat dar în zadar, fața îi este galbănă ca ceara și trupul înghețat. Am întrebat cine este ea, de unde o aduc, și ce au de gând să facă cu ea și ei mi-au răspuns cu râs sălbatec că n’a vrut să se lese s’o sărute voevodul și că el a luat-o cu dânsul ca s’o îmblânzască.

— Albrecht, zise Maria, aceasta trebuie să fie vr’o nouă fără de lege a lui Balc, nu vei îngădui să se întâmple fetei vr’un neajuns câtă vreme va sta sub umbfa steagului tău.

— Înainte de toate, răspunse Albreecht, trebuie să se dee de știre Părintelui Anselm să caute să aducă pe fată în firea ei. Tu, grăbește de pune la cale pentru cină: pănă atunci sau în timpul ei, voiu găsi eu mijloc să aflu dela Balc cine este fata și ce gânduri are asupra ei. Oricare ar fi ele, câtă vreme se va afla în zidiurile noastre, ea este la adăpost de orice neajuns. Mă duc și vă trimet pe Părintele Anselm aici, ca să-i spuneți întâmplarea.

Cavalerul se întoarse în sala unde se afla Balc căruia slugile îi scoteau atunci zaua și armele. Trăgând pe Anselm deoparte, îl rugă să se ducă la Maria, deoarece aceasta are neapărată nevoie de el. Pănă se găti cina, amâncoi cavalerii întreținură pe Balc cu amărunte asupra mersului războiului din Italia, aduse de trimesul din Ardeal.

In curând se aduse cina și cavalerii se puseră și ei la masă lângă Balc pentru a-i face cinste și a-l ține de urât. După câtăva vremese întoarse și Părintele Anselm și fu poftit să se pue la masă; el se așăzăj lângă Cavalerul Albrecht.

- Cum îi este fetei? întrebă el încet minorit.

- Și-a revenit în fire, nu are nimica: leșinase mai mult din spaimă decât din obosală, răspunse Anselm pe acelaș ton.

— Cine este ea?

Părintele era să răspundă când Cavalerul Albrecht, văzând ochii lui Balc ațintiți asupra lor, zise voevodului:

— Părintele Anselm îmi spune că o fată, adusă aici fără cunoștință de oștenii dumitale, se află mai bine mulțăniită îngrijirilor lui.

— Ah, da, răspunse Balc, cu un râs cam silit, am uitat să te previn de frumosul oaspe ce ți l’am adus și de împrejurările în care l am întâlnit. Inchipuește-ți că azi dimineață, oprindu-ne la satul Tamași pentru a lașa caii să răsufle, un țaran necunoscut s’o aruncat asupramea și o voit să-mi dee o lovitură de cuțit dar eu, făcând o mișcare grabnică, am fost lovit numai de brațul lui și mărturisesc că lovitura o fost atât de puternică încât am căzut la pământ. Vrând oștenii mei să-l prinză el s’o aparat ca un turbat, scoțând din ițari un paloș și rănindu-mi mai mulți oameni. In sfârșit Talpan, hotnogul de slujitori, o izbutit să-1 prindă cu arcanul. L’am dus la Bacău unde l’am dat pe mâna șoltuzului Mayer și a lui Berdilă, namestnicul, ca să-l cerceteze și să-l judece. Fata era cu dânsul și i-ași fi dat drumul dar ea, pe de o parte a început să strige că este fiica cneazului Baloș dela Poiana iar pe de altă parte, din graiu vrednic de credință,a m aflat că țaranul cu care se afla este unul din căpeteniile cetei acelui lotru vestit ce se numește Păunașul Codrilor. Dacă într adevăr nu se lăudă că ar fi fata cneazului Baloș careștim că este un dușman neîmpăcat al domniei, apoi faptul că ea însoțea pe unul din tovarășii tâlhariului ar fi un început de dovadă că cneazul este în oarecare înțălegere cu el și este vrednică de mai de aproape cercetare. Iar chiar de nu o grăit adevărul și este o fată din prostime totuși, ca ibovnică a unui hoț, trebuie să cunoască multe taine de ale lui și prin ea vom putea afla amărunte folositoare pentru noi. Pe dânsa n’am vrut s’o dau pe mâna lui Mayer și a lui Berdilă căci ei, cum știi, sunt oameni aspri. M’am hotărît să umblu cu ea cu binișorul spre a afla ceia ce vreu să știu. Mi-am pus de gând să încep s’o cercetez chiar mâni de dimineață, între patru ochi și de aceia ți-ași fi îndatorit dacă ai pune-o într’o odae lângă acea în care am să șăd eu, ca să-mi fie cercetarea mai cu îndămână. Te-aș ruga chiar să poroncești ca fata să fie adusă îndată acolo, căci n’ași vrea să poată vorbi cu altcineva înainte de a da ochi cu mine.

Chipul firesc în care Băle făcuse această povestire ar fi putut face pe un om care nu l ar fi cunoscut să creadă că el zicea numai curatul adevăr, dar Cavalerul Albrecht îi știa de mult și în multe împrejurări fusese în stare să-și dee samă de meșteria cu care fiul lui Sas mânuia minciuna. Se îndoi din capul locului că împrejurările întâlnirii, lui cu fata să se fi petrecut astfeliu cum le povestia Balc și cererea dela sfârșit îl încrediință că el urmărește scopuri necurate. De aceia răspunse scurt:

— Singura odae în care te pot pune are, în stânga, pe acea în care doarme trimesul unguresc, iar în dreapta odaia mea de culcare, prin urmare nu-ți pot îndeplini cererea. Dacă dorești ca fata să nu poată vorbi cu nimene, lucrul este, ușor: avem aici mai multe încăperi pentru opreală și pot poronci ca ea să fie dusă într’una dintr’însele și să nu meargă nimene la dânsa fără știrea mea.

— Dacă nu se poate altfeliu, răspunse Balc, încercându-se în zadar să ascundă nemulțămirea ce o simțea văzându-se dejucat, te-ași ruga să dai poroncile cuvenite. Cred că nu te vei împtorivi ca cheia temniții în care va fi pusă să-mi fie adusă și ca un slujitor de ai mei să stee de pază înaintea ușii.

— Ostașii mei sunt de toată credința, răspunse cavalerul, dar dacă nu ai încredere, va fi precum dorești. Să vie Hans aici, poronci el unui servitor,

Vechea noastră cunoștință de la rateșul din Ciortolom sosi în curând și se opri la trei pași de masă, făcând salutul oștenesc.

— Hans, zise cavalerul, iea fata adusă de voevod și o du în temnița cea de sub capelă. Ingrijește-te ca Herțha să trimată acolo un așternut curat, lumânare și Ce va mai fi de trebuință. Apoi închide-o și adă cheia aici după ce vei spune hotnogului de slujitori domnești să pue de pază, la ușa temniții, pe un oștean de încredere de ai lui. Mergi!

Hans, salutând din nou, ieși pe ușă. Balc vărsându-și un pahar de vin, începu să povestească despre izbânda lui asupra Tătarilor, făcându-se că nu mai gândește la cele întâmplate.

După o jumătate de ceas, Hans apăru din nou, urmat de Talpan, și dând în mâna cavalerului o cheie mare de aramă, pe care acesta o înmână voevodului, zise că poroncile ce i-au fost date sunt îndeplinite, iar Talpan zise lui Balc numele oșteanului pus de strajă la ușa temniții. După ce mai schimbară câteva cuvinte, Balc se sculă, rugă pe gazda lui să-i arăte unde este odaia pregătită pentru el, apoi își luă noapte bună dela Cavalerul Ulrichi și dela Părintele Anselm.

Deoarece în odaia în care șăzuse Ștefan Stroici se afla trimesul unguresc, Cavalerul Albrecht duse pe voevod în acea de alăturea,din partea dreaptă, unde găsiră pe Talpan și pe o slugă a lui Balc, apoi cavalerul se retrase, dorind oaspelui său somn ușor.

După ce dădu câteva poronci prin curte, merse în odaia lui unde Maria îl aștepta vorbind cu Părintele Anselm și cu Hertha.

— O, Albrecht, zise Maria, trebuie să faci toate chiftirile ca să scăpi pe biata fată de atingerea acestui neom. Părintele mi-o povestit basmul iscodit de Bale; este o minciună dela început pănă la sfârșit, chiar oștenii lui au spus că el a sărutat-o cu dea sila și că voinicul care o însoțea o lovit pe Balec cu pumnul pentru a o feri de această batjocură. Ea este pe jumătate moartă de groază. Când și-o venit în fire și o zărit pe Părintele Anselm, s’o aruncat în genunchi, la picioarele lui, rugâridu-l s’o mântue și o spus că o scapat din mâna Tătarilor numai pentru a intra într’o primejdie și mai grozavă. Mai mult n’am putut afla, căci Hertha care i-o dus cele de trebuință în temniță, o putut să rănâie prea puțin sângură cu dânsa din pricina hotnogului care, cu toate încercările lui Conrad Miiller să-l facă să mai zăbăvască pe afară, o intrat în întru și o zis că are poroncă aspră de la voevod să nu lese penimene să vorbească cu ea. Nu putem s’o lăsăm în manile lui Balc, ar fi un pacat.

— Așa-i de tânără și de frumoasă zise Hertha. Fără îndoială este o fată de neam mare, mânile ei sânt albe și gingașe ca mânile stăpânei mele, se vede că ele nu au fost niciodată întrebuințate la muncă.

— Balc are cheia temniții și poate intra la dânsa la orice ceas din zi și din noapte; o are în puterea lui, zise Maria. Albrecht, trebuie să iei măsuri de ocrotire pentru această nenorocită.

— Să n-aveți nici o grijă în această privință,zise cavalerul zâmbind. Am dat poroncă lui Hans să pue de strajă, la ușa de din afară a temnițelor, doi oșteni de ai noștn, cu lozincă să nu lese pe nimene să intre fări de a-lș striga pe dânsul. El va veghea toată noaptea, iar jos, la scara ce duce la ușa odăii voevodului, mai sunt doi oșteni de ai noștri, care au poroncă să-mi dee de știre îndată ce ar vedea pe Balc scoborându-se pe scară. Fiți deci pe pace, fata astă noapte nu este amenințită de nici o pri mejdie și tot atât de teafără va rămânea câtă vreme va sta în această cetate. Mâni vom vorbi și ne vom gândi la ce este de făcut pentru a o scapa din ghiarele lui Balc. Dar miezul nopții o trecut de mult, ar fi vreme să ne odihnim.

Părintele Anselm dori prietenilor lui noapte bună și ieși din odae, urmat în curând de Hertha și peste puțin toate luminile câte mai ardeau în Cetate se stânseră.

Bale se trezi de dimineață și grija lui cea dintăiu fu să se întâlnească cu trimesul unguresc. Acesta, un nemeș de rând dela curteavoevodului Transilvaniei, se numea Bela Somossy, era un ungur oacheș, gros, mustecio si greoiu la minte, îngâmfat, lăudăros, necioplit, dar pintenat și plin peste măsură de șireturi și de fir.

Bale îl primi în sala cea mare. Îndată ce Ungurul intră pe ușă, voevodul veni grabnic înaintea lui și-l salută cu o plecăciune care ajungea pănă la slugărnicie. Ai fi zis că Somossy era un fiu de domn primind pe un mic diregător străin. Deși era foarte nerăbdător să afle pricina venirii lui, Balc puse pe ungur să șadă pe un jilț, iar el se așăză pe un scaun în stânga lui și începu convorbirea care se făcea în limba ungurească, prin feliu de feliu de întrebări asupra sănătății mărinimosului său stăpân și binefăcător, Voevodul Ardealului, zicând că arde de nerăbdare să afle cum îi merge la Napoli. Apoi, după ce Somossy îi împărtăși puținul cât știa și el în această privință, Balc începu alt șir de întrebări asupra sănătății ocrotitorului său, vice-voevodul Transilvaniei. Pe urmă, arătă toată bucuria ce o simțea auzind că vice-voevodul binevoise să trimată cătră smeriții săi prieteni, Sas și Balc, pe un sol ales ca Bela Somossy, a cărui vitejii la oaste și dibăcie în sfaturi îi erau de mult cunoscute. Toate aceste erau amestecate cu încredințări de nemărginită credință cătră strălucita și falnica coroană ungurească, sângurul sprijin, sângură dar puternica pavăză a domniei moldovenești. Ungurul asculta și se umfla din ce în ce mai tare în pene.

— Ai dreptate să te bizui pe sprijinul vice-voevodului, zise în sfârșit Somossy, el îți este binevoitor: venirea mea aici este o dovadă despre prietenia lui. Sânt trimes să vă dovedesc că erați amerințați de o mare primejdie, dumneta și cu părintele dumitale. Un număr de nemulțămiți de aici au alcătuit o lungă și amărunțiță jalbă asupra voastră, pe care o trimesese printr’un credincios tocmai la Vișegrad, pentru ca de acolo să fie trimasă craiului. O întâmplare fericită a făcut ca acel trimes să fie oprit tocmai dincolo de Cluj și să fie adus vice-voe-vodului cu hârtiile ce s’au găsit asupra lui. Vice-voevodul a deschis cărțile și s’au găsit înșirate într’însele, o mulțime de fapte nelegiuite; care ar fi fost săvârșite de dumneta și de Sas asupra locuitorilor acestei țări a craiului, Moldova.

Nu mă îndoesc, îl întrerupse Bale, că voevodul care ne cunoaște nu le-a dat niciun crezământ. El știe că credința noastră cătră crăie, și agerimea cu care împlinim toate poroncile ce ni vin de peste munți ni-au făcut dușmani nenumarați care nu se dau îndărăt dela nici o scornitură, dela nici o mișălie spre a scapa de noi și a aduce în locul nostru stăpânitori cu mai multă îngăduială pentru ei, dar cu mai puțină râvnă pentru trebile crăiei.

— Toate aceste le știm, zise Somossy, dar știi că această țară atârnă de Voevodul Ardealului și că el este oareșicum răspunzător de buna ei ocârmuire, mai ales când totdeauna s’a pus pentru Sas și l a aparat de toate pârile venite asupra lui, necontenit, de ani. Dar plângerile împotriva voastră se înmulțesc din zi în zi și dacă întâmplarea n’ar fi făcut ca această de pe urmă jalbă să cadă în mânile noastre, dacă ea ar fi ajuns la Vișegrad, nu încape îndoială că palatinul, în neființa craiului, ar fi deschis-o și că ar fi trimes în cercetarea faptelor pe vr’un om de ai lui. Noi nu ne îndoim că acele aratate sunt minciuni, dar mai știi ce soiu de oameni trimete palatinul în asămenea împrejurări? Curtenii sunt lacomi și dacă dușmanii voștri ar fi izbutit să câștige pe omul palatinului în partea lor, era rău de Sas și mai aveam și noi neplăceri, sub cuvânt că nu vă priveghem îndestul. Vice-voevodul ar fi ars bucuros hârtiile și ar fi trimes pe purtătorul lor să înfunde vr’o ocnă, dar s’a temut să nu se fi făcut două rânduri de hârtii, trimese pe două căi deosebite și atunci ar fi putut să fie rău de el. Ne-am chibzuit împreună și el m’a trimes pe mine aici ca să fac eu cercetarea și să-i dau de știre dacă jalbele sunt adevarate sau nu.

— Cărțile prinse le ai cu dumneta? întrebă Balc.

— Nu, răspunse Somossy, vice-voevodul a pus de le-a tălmăcit pe latinește și mi-a dat mie acele tălmăciri, dar cărțile care sunt scrise pe sârbie au rămas la el.

Balc acum înțălesese pe deplin scopul Ungurilor. Vice-voevodul Ardealului voia să se folosască de aceste jalbe pentru a stoarce bani dela Sas; dar faptul că se încredințase lui Somossy numai tălmăciri de pe acele plângeri, îl făcea să se teamă că dobândirea originalelor îl va costa scump.

—- Dacă, vrei, urmă Ungurul, îți pot arăta cărțile.

— Nu mi-ar folosi mult, căci nu știu latinește, răspunse Balc.

— Dar capelanul acestei cetăți ți le-ar putea tălmăci ușor pe românește sau pe nemțește, zise Somossy. Eu n’am avut vreme să învăț carte și vice-voevodul mi-a spus să cer, la cercetarea mea, ajutorul acestui călugăr.

- Dar, zise Balc, căruia propunerea de a pune pe Părintele Anselm în cunoștința unor ăsămene lucruri nu-i surâdea deloc, nu-ți aduciaminte de cele ce sunt rostite în acele cărți?

— Îmi amintesc pe unele dintr’însele.

— N’ai putea să mi le spui pe scurt.

— Cum nu.

Și Ungurul începu să înșire lui Bale un șir întreg de fapte neomenoase și nelegiuite săvârșite de Sas, de el, de frații lui și de oamenii lor. Toate erau adevarate și Bale, ascultându-le, era silit să-și mărturisască că dacă ele veneau la cunoștința palatinului ar fi trebuit ca Sas, pe lângă nesfârșite osteneli și umiliri, să cheltuiască o parte însamnată din câștigul adus prin săvârșirea lor pentru a izbuti să-și scape domnia.

— Și de cine simt iscălite jalbele? întrebă el întrumpând pe Ungur.

— Tălmăcirile mele nu poartă iscălituri, răspunse acesta, și nu țin minte numele jăluitorilor, după cât știu însă sunt mulți și tot oameni de samă.

Balc, sculându-se de pe scaun, începu să se primble prin sală. Scopul Ungurilor era vederat: voiau bani și bani mulți. Dacă nu-i mulțămea îndată, Voevodul Moldovei era în primejdie să dee și mai mult oamenilor trimeși de palatin. Cererile vice-vocvodului puteau fi micșorate în urma unor tocmeli, prelungind tratările cu Somossy, dar dacă jăfuitorii făcuse două sau și mai multe rânduri de scrisori, ele puteau ajunge, dacă nu și ajunsese, în mânile palatinului. De unde putea să știe dacă nu cumva trimeșii palatinului, însărcinați să cerceteze faptele aratate, nu erau pe drum? Era deci neaparat trebuință să capete curând originalele jalbelor pentru ca, văzând iscăliturile, să poată pune mâna pe jăluitori și să-i predee călăului. Iar la sosirea trimeșilor palatinului nu s ar fi găsit cine să susție acele cuprinse în jalbe, căci iscălitorii lor n’ar mai fi trăit, iar ceilalți dușmani ai domniei ar fi fost prea îngroziți pentru ca să îndrăznească să înfrunte pe vodă. Și dacă rândul de hârtii prins de vice-voevod era sângurul ieșit din țară, ce lovitură cumplită dădea dușmanilor lui prin osândirea acelor îndrăzneți care cutezase să-l pârască, ce liniște și ce groază ar fi domnit în țară, după o pildă atât de strașnică. Bănuia cine erau jăluitorii, era încredințat că printre dânșii trebuiau să se afle cei mai cu vază din cnejii care, în multe rânduri, îndrăznise să-i stee împotrivă, silaridu-l uneori să dee îndărăt de la vr’o împilare. Avea un prilej minunat pentru a trage o răsbunare groaznică. Oprindu-se pe loc în fața Ungurului, ac ărui privire îl urmărea necontenit, îi zise cuun glas nepăsător:

- Toate câte mi le-ai spus sunt numai nascociri de ale neprietenilor noștri, care sunt și neprietenii craiului. Poți să faci cercetarea, vei vedea că nimica nu se va putea dovedi. Ș’apoi chiar dacă urzelile acestor părători ar fi atâtde bine ticluite încât unele din faptele aratate de ei ar putea, prin mărturii minciunoase, să pară adevarate, voevodul și cu mine nu ne temem de nimica, căci pe lângă curățenia cugetului și credința noastră bine dovedită cătră coroană, mai avem sprijin puternic pe lângă craiu. Tatăl meu o avut norocul să poată ajuta la vreme de nevoe magnați care vorbesc zilnic cu craiul și au un loc de frunte printre sfetnicii lui. Ei vor ști să-l apere și să ne ferească de orice rău.

La auzul acestor cuvinte, fața pană atunci veselă a Ungurului începu să se întunece.

— Dar, urmă Bale, pentru ce să te supui la un zdruncin zadarnic, colindând țara pentrua asculta niște spuse [ce ți le voiu dovedi de minciunoase cu înlesnire și care la urma urmei nu ni-ar putea pricinui nici un rău. Scrie îndată vice-voevodului să-ți trimată jalbele ca să mi le înmânezi, spire a mă pune în stare să aflu numele părătorilor și noi vom fi gata să vă arătăm amândorura recunoștința noastră, iar pedeapsa ce o vor lua-o bârfitorii dela noi va fi cea mai bună chezășie de liniște pentru viitor.

Intăiu Ungurul se apără pe temeiul poroncilor primite dela vice-voevod și primejdia la care s’ar expune dacă împrejurarea ar veni la cunoștința palatinului dar, la urma urmei, căzură la tocmală. Se învoiră ca vice-voevodul să primească o mie de galbăni și Somossy trei sute; se mai hotărî să scrie lui Sas, la Suceava, pentru a-l înștiința despre această înțălegere și a-i cere să trimată banii. Iar Somossy, din partea lui, urma să răpadă pe unul din slujitorii cu care venise, la Cluj, spre a lua jalbele dela vice-voevod și a le aduce la Cetate, unde Balc urma să rămâie pănă la sosirea răspunsului lui Sas, iar Somossy pănă la acea a cărților.

Această de pe urmă măsură fusese luată de cătră Balc căci, ținând pe Somossy la Cetate, nu era în primejdie ca acesta să se întâlnească cu dușmanii domniei și, din vorbele lor să-și dee samă de mărimea nemulțămîrii care domnea în țară, ceeace ar fi putut să-l facă să strice târgul făcut și să-și mărească cererile. Somossy se duse să caute pe unul din oamenii lui care era cu știință de carte, pentru a face scrisorile cătră vice-voevod, iar Balc, fiind cărturar bun, ceru cele trebuitoare pentru a scrie lui Sas.

Începuse să pecetluiască cărțile când ușa se deschise și Talpan intră și ceru cheia chiliei în care era închisă Ileana, pentru a-i duce mâncarea de dimineață. Inștiință totodată pe voevod că soția cavalerului celui bătrân trimesese printr’o slujnică a ei, haine și alte lucruri pentru fată și venea să ceară deslușire dacă poate s’o lese să intre la dânsa.

— Poți s’o lași să intre, răspunse Bale, după oareșicare gândire, dar nu vei îngădui ca ele să vorbească împreuna și vei cerceta cu deamăruntul lucrurile ce-i sunt trimese, ca să nu cumva să se afle printr’însele unelte ce i-ar putea înlesni fuga. Mergi și te întoarce în curând cu cheia, căci am nevoie de tine.

După eșirea lui Talpan, Bale isprăvi pecetluirea cărților și când hotnogul se întoarse, îl întrebă cum se află fata și dacă nu cumva a vorbit cu slujnica.

— Se află bine, răspunse Talpan. Nu le-am auzit schimbând vr’un cuvânt, iar în lucrurile trimese nu se afla nimica ce ar putea să dee de bănuit.

— Talpane, zise Bale, iaca niște cărți cătră Vodă și cătră frații mei. Încalecă pe calul pe care am venit eu ieri și pleacă la Suceava unde va trebui să fii la noapte, fără zăbavă. Luni vei pleca înapoi cu răspunsul lui Vodă și vei fi negreșit sara aici, căci numai pănă vineri pot să stau.

Talpan se închină, luă cărțile și plecă tocmai când intrau amândoi cavalerii, care veneau să dee lui Bale buna dimineața. In curând Somossy, care isprăvise alcătuirea cărților catră vice-voevod și le pornise cu un credincios, veni și el. Șăzură cu toții întreținându-se de deosebite lucruri pănă la vremea prânzului, careavu loc în sala unde se aflau și la care luă parte și Maria.

Cu toată greața ce o simțea pentru Balc, datoria ei de gazdă și faptul că el era fiul Voevodului Moldovei o sili să se facă că îl vede cu plăcere, să asculte vorbele lui cu surâsul pe buze și, la masă, să-l pue în dreapta ei.

Vinul cavalerilor era bun și Balc, dar mai ales Somossy, îi făcură cinste. Văzând că acest din urmă devine din ce în ce mai zgomotos, Maria se retrase cu părintele Anselm, rămânând la masă numai cei doi cavaleri cu oaspeții lor. Se aduseră alte ulcioare pline cu bosioc vechiu dela Odobești care fusese cu deosebire lăudat de Ungur. Cavalerii beau cu cumpăneală și, dela o vreme, Balc urmă pilda lor, dar Somossy deșertă pahar după pahar. Se făcuse cumplit de vorbăreț și nu mai înceta să-și cânte izbânzile la războiu, la masă sau pe lângă femei dar, dela o vreme, limba începu să i se îngreuieze și la urmă căzu adormit, cu coatele pe masă, făcând să răsune sala cu horăiturile lui. Faptul stârni veselia celorlalți meseni și-i făcu să părăsască masa și să se retragă fiecare în odaia lui spre a se odihni. Somossy însă, nefiind în stare să se scoale de pe scaun, fu dus pe brațe de doi oșteni și depus pe patul lui.

După o jumătate de ceas domnea în cetate liniștea cea mai desăvârșită, când Balc ieși din odaia lui, scoborî scările fără zgomot și se îndreptă spre partea unde se aflau temnițile. Insă când ajunse la ușa lor, un oștean dela Cetate, i se puse înainte, încrucișând sulița și-i spuse că are poroncă să nu lese pe nimeni să intre fără învoirea castelanului. Balc își spuse numele și se încercă, întăiu să-l facă cu binele să-i dee drumul, dar Neamțul răspundea că nu este voe și rămânea neclintit la locul lui. Voevodul, suparat, începuse să strige și să-l amerințe când auzi în curte un zgomot de pași, și, întorcândd-se, văzu pe Cavalerul Albrecht care se apropiese de el.

— Bine că ai venit, zise Balc, închipuește-ți că acest încăpățânat nu voia să mă lese să intru în temniță.

— El și-a făcut datoria, răspunse cavalerul, căci rânduiala cetății este ca nimeni să nu intre în temniți fără învoirea mea.

— Vreu să merg să văd ce voiu putea afla dela prinsa mea. Te rog să-i dai poroncă să mă lese să intru, zise Balc.

— Te voiu însoți eu însumi, zise castelanul și, făcând oșteanului un sămn, acesta se dădu în lături.

Apoi cavalerul, împingând ușa grea de stejar, întărită cu șine groase de fier, Balc intră într’o sală strâmtă în care se vedea o scară cu câteva trepte. Scoborîră treptele și se găsiră într’o altă sală, luminată prin niște răsuflători și în care se vedeau ușile mai multor chilii. Dinaintea celei din capătul din dreapta sălii, se ținea un slujitor domnesc cu sulița în mână.

— Iți mulțămesc, domnule cavaler, zise Balc când ajunse înaintea acelei uși, de acum nu mai am trebuință de dumneta.

— Dar eu, zise Albrecht, am temeiuri care mă silesc să te însoțesc în chilia acestei fete.

—- Glumești? întrebă Balc răstit și înroșindu-se. Nu înțălegi că am trebuință să rămân sângur cu fata?

— Tocmai fiindcă bănuesc care sunt acele temeiuri, răspunse liniștit cavalerul, sânt hotărît să nu te las sângur cu dânsa.

- Mi se pare, domnule Cavaler, zise Bale, ridicând glasul, că dumneta uiți că fata este prinsa mea și eu am temeiuri pentru a bănui că ea stă în legătură cu dușmanii domniei ce sunt și acei ai crăiei și uiți, în sfârșit, că eu sânt fiul domnului acestei țări,

- Și eu, răspunse cavalerul cu cea mai mare liniște, castelanul acestei cetăți a craiului Ungariei, nu stau nici sub ascultarea Voevodului Moldovei nici sub acea a fiului său. Banderiul meu fâlfâie pe zidiurile Cetății alături cu acel al craiului și nu voiu îngădui ca în lăcașurile adăpostite de umbra lui cineva, cât de fiu de voevod ar fi el, să-și facă râs de o femeie, oricât de vinovată ar fi ea.

— Și cum îndrăznești, strigă Balc, punând mâna pe paloș, să bănuești gândurile mele. Cine-ți dă voe să presupui că vreu să intru la dânsa pentru altceva decât pentru a o cerceta.

Cavalerul, fără a se arata câtuși de puțin mișcat de mânia lui Balc, îi răspunse liniștit, uitându-se drept în ochii lui:

— Trăesc de prea multă vreme pe aceste locuri, am văzut și am auzit prea multe pentru ca să nu știu cu cine am de a face. Lasă paloșul în pace, căci dacă este vorba să ni arătăm puterea, n’am de spus decât un cuvânt și atât dumneta cât și slujitorii dumitale vă veți trezi dincolo de podul mișcător al Cetății, mai curând decât dorești.

Totodată, în capul scării, se aratară Cavalerul Ulrich și Hans, urmați de mai mulți Nemți înarmați.

Bale, cu toată vitejia lui, recunoscută chiar de dușmanii săi cei mai neîmpacați, era un barbat prea chibzuit și prea stăpân pe sine pentru ca să-l fi putut târî mânia într’o luptă din care n’ar fi putut ieși decât cu rușine.

— Nu mă sparie oștenii dumitale, răspunse el.

Apoi urmă cu un glas mai domol:

— Cetatea fiind a craiului nu vreu să fac gâceavă într’însa, dar să știi că voiu înștiința pe tatăl meu și că el, la rândul !lui, va aduce la cunoștința curții crăești purtarea dumitale.

— Voiu ști să-mi arăt îndreptările cătră curtea crăiască, răspunse cavalerul. Ii voiu putea chiar arata multe lucruri ce-i sunt necunoscute și care, de ar fi cunoscute, ar putea face ca niște oameni stând astăzi mai sus decât li se cuvine, să cadă pe urmă jos de tot.

Aceste de pe urmă cuvinte ale cavalerului schimbară mânia lui Balc în teamă, căci cunoștea vaza de care se bucura cavalerul, atât pe lângă Voevodul Transilvaniei cât și pe lângă curtea crăiască. După ce ramase câtva în tăcere, zise cu un glas cu totul schimbat:

— Nu trebuie să te mieri, domnule cavaler, dacă bănuelile dumitale m’au jignit. La urma urmei, dacă nu vrei să mă lași Să vorbesc sângur cu fata, paguba nu este mare, căci Vineri gândesc să plec de aici și, odată ajuns la Suceava, voiu putea să aflu de la ea tot ce doresc să aflu.

— îndată ce vei ieși din Cetate vei putea face cu dânsa ce vei dori și ceiace te va ierta cugetul, răspunse cavalerul, apoi amândoi părăsiră temnița și se îndreptară fiecare spre locuința lui. Cavalerii în acea zi nu mai văzură pe oaspeții lor pănă la cină, căci Somossy nu se trezi decât sara târziu, iar Balc ramase închis în odaia lui.

La cină însă, Balc vorbi cu toată lumea ca și când nu i s’ar fi întâmplat nimica neplăcut în cursul zilei, iar Somossy mânca și, mai ales, bău cât patru. Pe lângă bosiocul dela Odobești, cavalerul poroncise să se aducă și niște Nicorești roș, vechiu de zece ani, iar trimesul vice-voevodului, neștiind căruia să-i dee cununa, bău dintr’amândouă pănă când își pierdu tot cumpătul. După ce laudele îi curseră din gură cu mai multă ușurință decât la prânz, începu să se plângă că Balc nu a știut să prețuiască îndestul cinstea ce-i făcuse vice-voevodul trimițându-i pe acel mai bun prieten al său și-i mulțimea pentru ostenelile lui numai cu trei sute de galbeni, când el îi dădea prilej să se mântue deodată de cei mai vajnici neprieteni ai lui.

Iar Balc nu știa ce să facă ca să-i închidă gura. La urmă, Somossy jură că nu-i dă jalbele pănă ce nu-i va da, peste banii juruiți, și câte două poloboace de fiecare din vinațurile ce erau pe masă.

Balc se grăbi să i le făgăduiască, nădăjduind că îl va astâmpara, dar Ungurul începu să ceară altele pentru vice-voevod, destăinuindîn beția lui toate amăruntele afacerii pentru care fusese trimes. Balc vedea zâmbetul ironic pe buzele Cavalerului Albrecht, hazul ce făcea în urma destăinuirii lui Somossy și nu mai putea de supărare. In sfârșit alese mijlocul cel mai nemerit pentru a pune capăt acestei batjocuri. Începu să verse Ungurului pahar peste pahar și grăbi astfeliu sosirea clipei în care bețivul, doborît în sfârșit de puterea vinului, se prăbuși sub masă în desăvârșită nesimțire.

— Cred, zise atunci Bale cavalerilor, că sunteți oameni prea cuminți pentru a da credință vorbelor nesocotite ieșite din gura acestui bețiv.

— Noi credem numai ceiace vedem, răspunse cavalerul Albrecht. Știm că dacă adesa se întâmplă să găsești adevărul în vin, altădată el aduce numai minciuni și, cu aceste cuvinte,duse pe Balc în odaia lui.

XXXIX.
In care aflăm cine era Vidra.

Am văzut că Anton Guercy, sluga lui Ștefan Stroici, rămăsese la Cetatea Neamțului, fiind încă prea slab pentru a urma pe stăpânul său când acesta plecase cu Isaia și cu Mihu.

îngrijirile Părintelui Anselm, o hrană bună și odihna îl îndreptară în scurtă vreme pe deplin. Anton ar fi fost fericit la Cetate dacă ar fi avut ce să facă. Harnic și iute din firea lui, trândăvia îi era nesuferită. Iși trecea vremea cu vânatul, meșteșug în care era neîntrecut și niciodată masa cavalerilor nu fusese atât de bogată în vânaturi de tot soiul. Nedibăcia Nemților în mânuirea spezei stârnise dela început mierarea lui. Ei știau să întreubințeze numai tăișul armei. Anton lua în fiecare zi câte cinci dinci și li arata, vremte de un ceas, cum se întrebuințează vârful armei. Totuși, când era vreme rea ori, dintr’un prilej oarecare, nu putea să meargă la vânat, bătrânul oștean nu mai putea de urât.

Era acuma pe la sfârșitul lui August, întoarcerea lui Stroici nu putea să mai întârzie și Anton o aștepta cu nerăbdare când, într’o sară, un oștean veni să-l chieme din partea Părintelui Anselm și Anton se grăbi să se ducăla minorit.

— Ai putea, zise acesta, să-mi faci o slujbă pentru care ți-ași rămânea recunoscător.

— Cu cea mai mare plăcere, Părinte, zise Anton, poroncește.

— Am de trimes la. Târgul Trotușului niște cărți care nu le pot încredința decât unui om de toată nădejdea. Hans Biedermann, care de obiceiu duce cărțile de aici părinților de acolo, este dus la Suceava și se va întoarce numai peste câteva, zile. M’am gândit să te rog pe dumneta să-mi faci această slujbă. Ești om cuminte și viteaz, știi românește bine și-ți voiu da un cal bun.

— Sânt prea fericit, Părinte, că-ți pot fi de trebuință. Când dorești să plec?

— Astănoapte, ași dori ca cel mai târziu poimâni de amiază cărțile să fie în mâna Părrintelui Gervasie.

— Fii încredințat că voiu face precum dorești.

Anton plecă cu două ceasuri înainte de răsăritul soarelui: calul ce i se dăduse avea un umblet minunat, la prânzul cel mic era la Piatră unde se odihni două ceasuri, la toacă sosea în Bacău. Nemții dela Cetate îl sfătuise dacă ajunge de vreme în Bacău și calul nu-i este din cale afară ostenit, să nu mâie acolo, dar, după un scurt popas, s’apuce pe la Călugăra, deadreptul peste deal și să stee peste noapte la rateșul jupânesei Sandei, în Ciortolom,unde va găsi vin bun și adăpost curat. Văzând în Bacău că calul mai poate merge departe, îl odihni un ceas și plecă înainte. Drumeții pe care îi întâlni îl îndreptară spre rateșul cunoscut de toți și unde ajunse cu vr’o două ceasuri după aprinsul lumânărilor.

îndată ce sosi, văzu de cal, puse să-l frece, să-l săcele, să-l perie și să-l adăpe față cu dân-sul, părăsindu-1 numai după ce-1 văzu legatînaintea unei iesle pline de (grăunțe, a unei cor-lăți umplute cu fân mirositor și cu un așternutde paie care-i venea pănă la pântece.

Bătrânul oștean se îndreptă apoi spre crâșmă pentru a-și mângâie și el stomahul cu ceva mâncare și cu vinul ce-i fusese atât de lăudat de Nemții de la Cetate când, ajuns în fața unei uși deschise, ramase încremenit, cu ochii holbați. In odae era lumină și pe prag sta o tânără femeie care nu era alta decât Vidra.

Văzând că străinul o stat deodată pe loc, se uită și ea la dânsul. Deveni galbănă ca ceara și nu putu să înăbușască, un strigăt:

— Anton!

Iar el răspunse:

— Cneghina Domnica! Dumnezeule! Ea trăește!

Și bătrânul, îngenunchind înaintea ei, îi luă manile și le acoperi cu sărutări. Lacrimile izbuhniră din ochii Vidrei.

— Da, Antoane, zise ea mângâind capul și fața lui, eu sânt Domnica și tare mă bucur căte văd! Ah! ce vremuri îmi amintești, și Vidra își aicoperi ochii cu mânile.

Dar aducându-și aminte că împrejurul lor, pe lângă carăle trase în răteș, mai sunt și străini, zise lui Anton, silindu-l să se scoale și luându-l de mână:

— Vină în odaia mea, ca să vorbim în liniște.

Nu voiu osteni pe cetitor cu cele rostite de Vidra și de Anton, dar voiu da aici pe scurt povestirea vieții tinerii și frumoasei femei, lăsându-l să gâcească de ce feliu au trebuit să fie voroavele lor.

Vidra era fiica cneazului, Stan dela Comănești pe Soloneț, vestit atât prin nemărginita-i bogăție cât și prin vitejiile făcute în nenumarate războaie.

Cnezatul lui cuprindea satele Comănești, Băieșești și Pârtești, cu peste opt sute de gospodari bogați; cu mori, crâșme și brudini de poduri, cu heleșteie și prisăci de mii de stupi,cu codri întinși și cu pășuni pe cari pășteau nenumărate turme de boi și herghelii de cai.

Ramas orfan când abie ieșise din copilărie, firea-i neastâmpărata și un dor nemărginit de voinicii îl făcură să lese îngrijirea averii credinciosului vataman Mincu, iar el, urmat de o ceată mare de voinici din satele lui, bine înarmați și bine gătiți, intră în slujba Impărăițieid ela Răsărit. Luă parte la multe războaie împotriva Turcilor și a lefegiilor catalani cari, răsculându-se și punând mâna pe o parte din statele împărătești, înfruntară vreme îndelungată toată puterea împăratului. Din slujba, împărătească trecu în acea a craiului Ungariei și susținu pentru el lupte crunte cu Venețianii în Dalmația și cu Cehii în Boemia. Neputându-se împaca cu trufia Ungurilor, intră în slujba lui Vladislav Piticul, craiul Țării Leșești. Dacă ceata lui se împuțina după fiecare bătălie, ea își întregea iar numărul în curând, căci lefegii români mișunau pe acea vreme prin oștirile domnitorilor megieși cu țările noasțre...și fiecare din ei alerga bucuros sub steagul lui Stan, căci el izbutise să-și facă pretutindeni nume mare de oștean viteaz și înțălept. Slujbele îi erau bine plătite de craii la care se tocmea în leafă și, nu numai că nu trăgea bani de acasă, dar punea deoparte, pe fiecare an, sumi destul de însamnate.

Frumuseța îi fusese vestită în tinerețe și nu câștigase mai puține izbânzi pe calea iubirii decât pe câmpul de bataie. Frumosul Român aprinsese mari și număroase focuri în albele sânuri ale damelor bizantine, se vorbea ca fusese chiar iubit de femei șăzând pe treptele scaunului împărătesc. Mai pe urmă, atât frumoasele Venețiane cât și Maghiarele aprinse și galeșele fete ale Lehiei nu mai crude nu se aratară cătră el. Deși adesa ar fi avut prilejul să se căsătorească în chip strălucit, rămăsese burlac pană la vrâsta de cincizeci de ani trecuți, când fu cuprins de dragoste pentru o tânără și frumoasă Polonă de neam mare.

El era acuma barbat cărunt, trupul lui de urieș începuse să se îngreuie și era ciuruit de răni. Spada unui cavaler teuton îi tăiese obrazul drept în două, de-a curmezișul, lăsându-i o dungă adâncă și lată; piatra unui prăștinaș dalmațian îi pusese în mijlocul frunții o pecete albă și jumătate din urechea stângă îi fusese ruptă de o suliță litvană. Dar era vestit și bogat; fata era tânără, frumoasă și gingașă, iar părinții erau sărăci și cu casa plină de copii. Căsătoria fu răpede hotărîtă și, îndată după nuntă Stan, ostenit de războaiele purtate întimp de aproape patruzeci de ani, părăsi slujba leșască și se întoarse acasă.

Mincu ocârmuise cnezatul cu vrednicie și cu credință: el dădu pe samă lui Stan, la întoarcere, o avere cu mult mai însamnată decât acea ce-i fusese încredințată la plecarea stăpânului.

Cei trei ani ce urmară întoarcerea cneazului la Comănești fură cei mai fericiți din toată viața lui. Vanda, așa se numea soția lui Stan, era o ființă blândă și supusă, ea intra în toate voiele cneazului care, din partea lui, o iubea la nebunie. Dar această fericire nu ținu mult căci, în al patrulea an al căsniciei lor, Vanda muri dând naștere unei fetițe.

Lovitura fu cu atât mai dureroasă pentru Stan cu cât era neașteptată; ramase timp de mai multe luni ca tâmpit, închis în casă, nu voia să vadă pe nimene, afară de bătrânul Mincu și de vr’o două slugi mai credincioase. Când își reveni în fire și începu să iasă iar înlume, acei care-l știau de mai înainte îl recunoscură cu greu, căci îmbătrânise cu zece ani: părul și barba i se făcuse albe ca zapada. Cu vremea firea lui voinică se trezi din nou și își reluă traiul obicinuit, dar jalea îi ramase tot atât de mare ca în ziua în care Vanda îi fusese răpită.

Vânatul era acuma singura lui plăcere, rămânea adesa săptămâni întregi prin munți, urmărind zimbrii și urșii.

Domnica, așa se numea copila, fu crescută de slugi, căci Stan nici nu voia s’o vadă și dăduse poronci strașnice ca, sub nici un cuvânt, să nu fie adusă înaintea lui. Insă, când era de cinci ani, o întâmplare făcu ca cneazul să se găsască față în față cu eâ și atunci frumuseța fetiței și asamanarea ei uimitoare cu Vanda aduseră o schimbare desăvârșită în simțirile lui. De unde nu voia s’o vadă, acuma se simțea fericit numai când o avea lângă el; în scurt timp oșteanul vajnic, la numele căruia tremurau odinioară oștiri întregi, deveni robul copilei.

Domnica luase dela frumoasa ei mamă numai trăsăturile obrazului, moștenise însă dela Stan o fire pornită, un duh neastâmpărat și o îndrăzneală fără samăn; ea din copilărie arătă cel mai desăvârșit desgust pentru toate îndeletnicirile femeiești, îi plăceau numai caii și armele.

Când cneazul o întrebă pentru întăia oară dacă are vr’o dorință, ea îi răspunse rugându-l să învețe a călări. Nici o cerere nu putea fi mai plăcută bătrânului oștean, iubitor pătimaș de cai, care fusese și era încă un călăreț neîntrecut. Sub povățuirea lui, Domnica fu în curând în stare să călărească caii cei mai nebuni din grajdiurile cneazului, făcându-1 prin îndrăzneala aratată de dânsa, să tremure pentru întăia dară în viața lui. Ca să nu se despartă de ea, Stan rărise din ce în ce vânătorile prin munți, vânând în schimb, împreună cu copila, iepuri și pasări cu ogarii, cu copoii și cu șoimii. Când vremea era din cale afară urâtă, silindu-i să stee în casă, Domnica, așăzându-se pe un scăuieș, la picioarele tătâne-său, îl ruga să-i povestească faptele războinice săvârșite sau văzute de el ș-i le asculta ceasuri întregi. Multe războaie văzuse cneazul și multe avea el de povestit, dar toate lucrurile au un sfârșit și, cu vremea Domnica ajunse sa le cunoască toate. Atunci ea îl puse să i le zică din nou; la urmă le știa pe de rost, dar tot le asculta cu plăcere. La povestirea vr’unui fapt mai îndrăzneț, inima îi bătea tot atât de tare ca la întâiul auz. Acuma nu se mai mulțămea cu călăria. Cneazul trebui s’o învețe a mânui paloșul și sulița, a trage din arc și, pentru toate, ea arata o agerime uimitoare.

Sili pe Stan s’o ducă la vânătoare de zimbri și de urși; în fața fiarelor dădu dovadă de o îndrăzneală și de un sânge-rece de care s’ar putut făli un vânător bătrân.

Dar, pe când creștea într’insa patima vânatului, puterile cneazului slăbeau cu vrâsta, vânătorile și chiar primblările călări se răreau din ce în ce. Povestirile bătrânului urmau într'adevăr să curgă necontenit, dar acuma nu mai puteau aduce Domnicăi decât umbra plăcerii simțită când se afla în fața fiarelor sălbatece, sau când supunea vr’un cal neînvațat. Era atât de deprinsă cu viața la câmp sau la pădure încât, după o scurtă vreme de șădere neîntreruptă în casă, obrajii ei rumeni începură să îngălbenească, pofta de mâncare îi scăzu și prinse a slăbi. Atunci Stan, spăriet, se hotărî s’o lese să meargă la vânat fără dânsul, sub privigherea lui Anton Guercy, prinsul lui de războiu în urma unei lupte cu cavalerii teutoni, și care rămăsese pe lângă el ca slugă și-l urmase în Moldova când părăsi serviciul leșesc.

Obrajii Domnicăi se făcură iar rumeni, pofta de mâncare și somnul liniștit se întoarseră, dar viața începu să se facă din zi în zi mai amară pentru bietul Stan, căci soarele la care își încălzea bătrânețile începu să lucească din ce în ce mai rar pentru el: Domnica își petrecea toată viața calare sau vânând prin munți.

După o vreme, privigherea lui Anton îi păru nesuferită și începu să meargă la primblare sau la vânat singură, ceiace îi atrase certări din partea cneazului. Dar el era acuma prea bătrân și prea stăpânit de slăbăciunea lui cătră dânsa pentru a pune în chip hotărît capăt acestei purtări a Domnicăi. Se mulțămi să facă pe Anton răspunzător de orice s’ar putea întâmpla fetei.

Domnica atinsese acuma vrâsta de șapte-spre-zece ani, frumuseța îi era uimitoare și Stan începu să se gândească la căsătoria ei. Știa că, dată fiind atât frumuseța fetei cât și însamnata lui bogăție, pețitorii nu vor lipsi; se mai mângâia cu nădejdea că căsătoria va schimba pornirile bărbătești ale Domnicăi și că, după nuntă, ea va trăi cu soțul ei în casa părintească.

începu deci să adune la dânsul nu numai tineretul Moldovei și acel din țările române megieșe, dar și tineri de neam din Lehia și din Țara Rusască. Cu toții rămăsese farmacați de frumuseță ei, toți, privind-o, treceau cu ușurință peste firea ei pornită și peste aplecările ei bărbătești. Averea ce trebuia s’o moștenească atârna în cumpănă, pentru ochii a câtorva dintr’înșii, poate mai greu decât frumuseță, dar în cele mai multe inimi, la vederea ei, se deștepta iubirea adevarată. Insă Domnica întâmpina toate cererile lor cu cel mai desăvârșit dispreț. De multe ori, deși știa că casa este plină de oaspeți, i se întâmplă să încalece în zori de ziuă pentru a se întoarce numai după căderea nopții. Când vremea urâtă sau vr’un cuvânt mai hotărît al cneazului o silea să iee parte la petreceri și la ospețe, ea răspundea la măgulirile puse la picioarele ei, luându-le în râs. Nu-și ascundea nici ura pentru căsătorie nici credința ce o avea că curtea lor țintește mai cu samă la zestrea ei. In curând această purtare sili pănă și pe cei mai cutezători sau mai îndrăgostiți să părăsască orice nădejdecă o vor putea lua de soție.

In primavara anului 1344, Stan fu silit să trimată pe Anton la Bârlad pentru trebi grabnice, dar toată lumea era acuma obicinuită să vadă pe Domnica mergând sângură la vânat și plecarea lui nu schimbă întru nimică chipul în care ea își petrecea vremea.

XL.
în care se vede cât este de primejdios pentru o fată ca să vâneze sângură

într’o frumoasă zi a începutului lui Maiu, fiind vestită că un zimbru a fost văzut în fundul Bucovățului, Domnica porni de dimineață, însoțită de Vifor și de Pârjol, copoii ei cei mai buni. Când ajunse aproape de locul unde credea că va găsi fiara, priponi calul într’o poiană și apucă, prin codru, la deal. Insă deși bătu cu deamăruntul fețele dealurilor din dreapta și din stânga pârăului, nu putu să dee de nici o urmă. După o scurtă odihnă se puse din nou în urmărirea zimbrului, însă tot în zadar și era acuma să s’întoarcă înspre poiana. unde lasase calul când auzi un câne gonind în depărtare. Vifor și Pârjol începură îndată a bate și ei și se răpeziră în partea în care se auzea glasul cânelui străin, iar Domnica se luă după dânșii.

Gura cânelui străin se auzea din ce îri ce mai bine și, după bataia lui Vifor și a lui Pârjol, ea înțălese că au dat și ei de urmă și mână împreună. Începu să urce la deal spre a ajunge înaintea zimbrului la curmătura spre care mânau cânii, când îi auzi bătând pe loc, la vr’o 50 de pași în dreapta ei. Se sui răpede pe un dâmb ce o despărțea de copoi și, când ajunse în vârfullui, văzu, pe un picior de plaiu sub dânsa, un zimbru urieș care purta o săgeată înfiptă în coastă și făcea față celor trei câni iar, mai l adeal, la vr’o zece pași, un vânător care ținea o țapă ferecată în mână. Deodată zimbrul se răpezi cu capul în jos asupra vânătorului, cu o iuțală atât de mare încât acesta fu silit să sară în lături spre a-l putea lovi cu îndămânare. Dar piciorul alunecându-i pe frunzele uscate și lucii, căzu pe spinare. Zimbrul care în răp-giune trecuse de dânsul, se întoarse pentru a se arunca din nou asupra lui dar, tocmai când era să-l străpungă cu coarnele, Domnica care în două sărituri ajunsese lângă fiară, cu o mână hotărîtă îi înfipse țapa în mijlocul cefii. Zimbru se prăbuși mort la pământ, iar vânătorul necunoscut sări răpede în picioare strigând:

— Mulțămesc, voinice, mi-ai scapat viața. Dar, adause el privind1 cu uimire pe Domnica, pe legea mea, voinicul este o voinică!

Domnica, fără a răspunde, se uită lung la el. Necunoscutul era un barbat de vr’o treizeci de ani, de statură înaltă, de făptură puternică, dar totodată sprintenă. Pletele și mustețile îi erau bălăi; în ochii mari, albaștri, strălucea un foc straniu, iar trăsăturile feții erau de o frumuseță neobicinuită,

Purta o haină strâmtă, de postav sur, cu șireturi verzi, cioreci de aceiași materie și de aceiași coloare care intrau, la genunchi, în ciubote de iuft rusesc; capul îi era acoperit cu o căciuliță de postav verde, împodobită cu o pană de bâtlan. De brâul de piele galbănă era prins un cuțit lung, cu mânerul de os, iar o tolbă cu săgeți îi atârna pe spate.

El privea acuma pe Domnica în tăcere, farmacat de frumuseța acestei ființi, pe jumătate barbat și pe jumătate femeie. Ea purta un mintean bărbătesc de lână verde cu șireturi negre și desprins la piept; mânecile minteanului, spintecate dela cot în jos, erau desbumbiete și descopereau mânicele cămeșii de in, împodobite cu betiți verzi. Fusta, de aceiași materie dar mai închisă decât minteanul, acoperea în parte turetcile ciubotelor de piele galbănă și era strânsă într’o cingătoare lată, de piele neagră, cusută cu flori de aur, de care atârna un cuțit cu mâner de fildeș sapat. Părul era adunat într’o singură pleată, groasă de un lat de mână, care atârna pana la brâu și apoi era îndoită și adusă înapoi pe cap, sub o căciuliță de catifea sură în care era înfiptă o pană de cucoș de munte. In spinare purta un arc și o tolbă cu săgeți.

Vroi să-și iee ochii de pe ochii străinului, dar în zadar, privirea îi era pironită de privirea lui, se simțea ca sub puterea unei vrăji. In sfârșit necunoscutul, luând ochii de pe ea rupse farmecul întrebând-o:

- Spune-mi, cui datoresc viața, unei fete sau unei zâne?

- O trecut vremea în care trăiau zânele, răspunse ea siimțindu-se acuma ușurată, nu sânt decât fiica cneazului Stan dela Comănești și mă numesc Domnica. Dar tu cine ești?

Necunoscutul, făcându-se că nu aude această întrebare, zise închinându-se:

— Văd că toate câte le-am auzit despre frumuseța și agerimea fiicii cneazului Stan erau sub adevăr și îmi vine a crede că ne întoarcem la vremea zânelor.

— Dar tu cine ești? mai întrebă Domnica.

Necunoscutul își aținti iar privirea asupra ochilor ei, făcând-o să resimtă din nou o tulburare necunoscută, apoi zise:

— N’ași răspunde la această întrebare dacă mi-ar fi pusă de altcineva, dar nu-mi este iertat să las fără răspuns pe acea care mi-o scapat zilele. Sânt un cneaz român de peste munți gonit din casa părintească de dușmani puternici și desbracat de averea-mi legiuită. Potrivnicii mă urmăresc și astăzi, silindu-mă să trăesc pribeag, prin munți și prin păduri: am găsit un adăpost vremelnic la călugării unui schit din vecinătate și-mi trec vremea cu vânatul.

— Casa tatălui meu este deschisă tuturor nedreptăților, răspunse Domnica; oricât de puternici ar putea să fie dușmanii tăi, deși cneazul este acuma slăbit de bătrânețe, nimene n’ar îndrăzni să se atingă de oaspetele lui.

— Ai o inimă pe cât de vitează pe atât de bună, răspunse necunoscutul, îți sânt recunoscător pentru propunerea ce mi-o faci, dar temeiuri vajnice mă împiedecă să mă folosescde ea. Mai mult chiar: dacă ai vorbi cneazului Stan despre întâlnirea noastră, m’ași vedea silit să părăsesc adăpostul găsit cu atâta greutate.

— Cum, cneazul îți este oare dușman? întrebă Domnica cu bănuială, căci străinul își luase iar ochii de pe ea.

— Nu, el nu mă cunoaște și nici eu nu-l cunosc, răspunse el, îmi pare rău că nu-ți pot descoperi taina ce apasă asupra mea, dar împrejurările mă silesc să tac. îndrăznesc chiar să te rog să nu vorbești cneazului de mine căci m’ai pune în mare zdruncin.

Glasul era blând și rugător, iar privirea i se făcuse poroncitoare și Domnica, sub stăpânirea ei, nu putu decât să răspundă:

— Fie după cum dorești, îți făgăduesc că nu voiu vorbi nimărui de întâlnirea noastră.

Fața necunoscutului se lumină la auzul acestor cuvinte, privirea din poroncitoare deveni nespus de dulce, din ochii lui ieși o lucire care facea să pătrundă în inima Domnicăi o căldură ce era o desmierdare.

- Iți mulțămesc, mă îndatorești din nou, zise el, închinandu-se încă odată înaintea ei.

- Calea mea este lungă, zise Domnica după o clipă de tăcere, trebuie să mă grăbesc dacă voiesc s’ajung acasă înainte de noapte. Să știi că, dacă cumva îți vei schimba mai târziu gândul și vei voi să te folosești de găzduirea tatei poarta lui este totdeauna deschisă pentru acei ce caută adăpost. Acuma ajută-mă, te rog, să leg pe Vifor și pe Pârjol, adause ea desprinzând o curea de la brâu, căci ei nu vor părăsi zimbrul de bună voie, ar mânca din el pănă în ziuă și ți l’ar strica rău.

— I-am dat într’adevăr lovitura de moarte, răspunse Domnica, dar tu l-ai stârnit, cânele tău l-o mânat și l-ai fi ucis singur dacă întâmplarea nu te-ar fi făcut să luneci pe frunze.

— Sânt recunoscător acestei întâmplări, căci fără de dânsa n’aș avea fericirea să-ți datoresc viața, zise străinul, dar ar trebui să iei macar capul cu coamele ca amintire a acestei izbânzi de care ar putea să fie mândru orice vânător.

- Casa noastră este plină de coarne de zimbru și de piei de urși uciși de mine, răspunse Domnica care izubtise să lege pe Pârjol.

Streinul prinse pe Vifor și-l ținu pănă ce fata îl legă, zicându-i în aceiași vreme:

— Vestea despre îndrăzneala ta o trecut munții și o ajuns până la noi, dar ceiace am văzut o întrecut toate așteptările mele. Ți se întâmplă oare des să vânezi singură prin acești codri?

— Aproape în toate zilele, răspunse Domnica, vânatul este singura mea plăcere.

— Nădăjduiesc dar că voiu mai avea fericirea să te întâlnesc dacă dușmanii nu-mi vor descoperi adăpostul în curând și nu mă vor alunga dintr’însul, zise străinul, căci cu vânatul îmi trec vremea și eu. Dar cum se face oare că cneazul te lasă să umbli singură prin munți?

— îmi place primejdia, zise Domnica cu mândrie, fiindcă îmi dă prilej s’o înving; și mulțămirea mea este deplină numai când izbutesc s’o înving sângură. Tata știe că sânt în stare să mă apăr sângură împotriva oricărui feliu de dușmani. Acuma, rămâi sănătos! și închinând capul ușor, plecă cu un pas sprinten spre poiana unde își lasase calul.

Străinul ramase pe loc urmând-o cu ochii pănă ce se făcu nevăzută în codru, apoi zise cătră sine, zâmbind și cu jumătate de glas:

— Iți place primejdia și-ți place s’o învingi sângură? Vom vedea cum vei ieși din acea în care ai căzut fără să-ți dai samă, apoi prinzându-și copoul, îl legă de un lanț și porni în partea opusă acelei în care plecase Domnica.

Fata se ținu de cuvânt și nu vorbi acasă deloc de întâlnirea ei cu străinul, dar îi fu greu s'adoarmă în acea noapte, și când, în sfârșit, spre ziuă, somnul veni să-i închidă pleoapele, s'întâlni cu necunoscutul și în vis.

Împotriva obiceiului ei, dormi târziu și, când se sculă, simțindu-se obosită, se hotărî șă rămâie toată ziua acasă. Dar gândul ei nu se putea despărți de chipul străinului, ochii îi erau plini de dânsul, i se părea că se află sub farmecul privirii lui, că tot mai simte acea căldură ce-i desmerdase inima când se uitase atâtde dulce la ea.

Ce barbat frumos era acel necunoscut! Ce bărbătească era înfățoșarea lui. In urechile ei răsuna încă acel glas plin și cald care o pătrunsese pănă în fundul inimii. Se simțea apasată sub puterea unui farmec necunoscut.

Voi să-l scuture. Poronci să-i aducă pe Iad, calul cel mai nebun din grajdiu; un armasar negru, prins din herghelie cu arcanul numai de vr’o câteva zile și care nu cunoștea încă șaua și frâul. Când sări pe el fără a atinge scara cu piciorul, calul sări drept în două picioare și slugile spăriete crezură că are să se răstoarne pe spate, dar coada harapnicului Dommcăi îl lovi cu atâta putere în cap, încât dobitocu, amețit fu silit să aducă iarăși picioarele la pământ. Începu să azvârle nebunește cu picioarele de dinapoi și atunci Domnica, ramasă nerclintită în șea, îi înfipse pintenii în deșerturi, iar calul, nebun de durere, fu silit s’o iee din loc. Sări de două ori înainte, apoi iar se ridică în sus dar, primind o nouă lovitură în cap, nu putu decât să-și sprijine din nou picioarele de dinainte de pământ. Iar începu să azvârle și iar simți pintenii ascuțiți rupându-i pântecele; sări în dreapta, sări în stânga, dar Domnica rămânea înfiptă în șea. In sfârșit, armasarul se răpezi înainte și ieși pe poarta deschisă. După o alergare nebună de două ceasuri, peste dealuri și peste văi, calul se opri, alb de spumă și tremurând pe picioare: se simțea învins și se supunea. Când, pe însarate, Domnica îl aduse înapoi la scară, Iad era blând ca un miel. Dar îndată ce aprinderea luptei fu trecută, chipul străinului apăru din nou înaintea ochilor Domnicăi.

După cină, ea rugă pe cneaz să-i mai povestească odată luptele lui cu Catalanii, lupte purtate în tinerețe, când era stăpânit de un dor nebun de vitejie, lupte cu prilejul cărora împlinise în fiecare zi fapte de o îndrăzneala nemaipomenită și înfruntase moartea de zece ori pe ceas. Obicinuit ea tresărea la auzul lor, se părea că întreaga-i ființă este aninată de buzele bătrânului, iar ochii îi vedeau, desfășurându-se înaintea lor, șirul acestor falnice întamplări. Dar, de astădată, deși își încorda voința pentru a nu pierde nici un cuvânt, gândirea îi rătăcea într’una spre pârăul Lipovățului și, pe dinaintea ochilor, trecea necontenit chipul acelui adus de întâmplare în fața ei.

A doua zi porni, înainte de revărsatul zorilor, spre locul în care-l întâlnise, dar în zadar cutreieră codrii pănă în sară, nu auzi glasul copoului pribeagului, nu-l întâlni nicăiure. Trei zile d’ea rândul bătu munții fără a da de el și dorul de a-l vedea încă odată creștea neconitenit într’însa. In dimineața zilei a patra se găsi, fără de veste, față în față cu el pe un colnic de deal și, când îl zări, deveni galbănă ca ceara, inima-i încetă să bată și numai cu greu putu să răspundă închinării lui.

Ii ceru voie să vâneze împreună cu dânsa, voie ce-i fu lesne hărăzită; ziua întreagă o petrecură împreună dar, atât pentru unul cât și pentru celalalt, vânatul era numai un cuvânt. Pentru ea era un mijloc spre a-și desfata ochii privindu-l și a auzi desmierdarea glasului său, pentru el prilejul de a pune, prin vorbe meșeșugite, stăpânire desăvârșită pe mintea și pe inima ei. Ii fu un lucru ușor să cunoască firea și chipul de traiu al fetei, căci ea raspun deafără sfială la întrebările lui și se simțea fericită văzându-l atât de doritor de a cunoaște tot ce s’atinge de ea. Apoi el, la rândul lui, îi povesti pe lung cum se trage dintr’un neam vechiu și strălucit, cum și-a petrecut tinerețile în războaie, câștigându-și un nume falnic și cum, acuma, niște neamuri lacome și viclene, prin urzeli meșteșugite, izbutise s’arunce în sarcina lui o faptă tălhărască săvârșită de ei. Ii pârîse cătră voevodul Ardealului și-l silise să fugă spre a-și scapa viața, iar ei pusese stăpânire pe averea lui. Mai adăugi că urgia lor îl urmărise pănă în Moldova și că oamenii lui Sas îl căutau în toate părțile, nevoindu-l să ducă prin codri o viață rătăcitoare.

Această povestire care înfățoșa pe necunoscut ca fiind jertfa unor urzeli viclene, mări încă în inima Domnicăi simțirea deșteptată la întâia lor întâlnire.

Deși când se despărțiră nu schimbase încă nici un singur cuvânt de dragoste, inima fetei era întreagă a lui, ferecată de el prin lanțurile unei patimi puternice. Se întâlniră din nou în fiecare din zilele următoare și, atunci, el rosti cuvinte de iubire care măriră tulburarea Domnicăi și aduseră patima ei la culme.

Pănă atunci dragostea fusese o simțire ce o cunoștea numai prin auz și o făcea să zâmbească. Dorul de iubire ce zace în orice inimă femeiască dormise până atunci într’însa, dar acuma se trezise deodată și, cu nespusă putere pusese stăpânire pe această fire sălbatecă dar bogată, a cărei îndemnuri nu cunoșteau nici frâu nici stavilă. De abie trecuse zece zile de când se cunoșteau și pribeagul nu mai avea nimica de cerut dela Domnica, ea îi hărăzise tot ce o femee care iubește poate hărăzi bărbatului iubit de dânsa.

Petrecură o lună plină de încântări. O peșteră părăsită, pe malul unei scursuri, fu cuibul unde adăpostiră dragostea și fericirea lor. Se întâlneau într’însa de dimineață și se despărțeau sara într’amurgul, părăsind-o peste zi numai pe puține ceasuri, pentru a vâna câte un șoim, căci Domnica se temea să nu deștepte vr’un prepus de s’ar fi întors totdeauna acasă cu mânile goale.

Din zi în zi îi creștea patima. Cu cât sorbea mai mult din cupa iubirii, cu atâta era mai însetată. Vlad, așa îi zisese necunoscutul că se numește, părea că și-a uitat toate nenorocirile și toate grijile și că nu se mai satură de frumuseța minunată a iubitei lui precum și de dragostea ei aprinsă. Dar, întro zi Domnica, când ajunse la locul lor de întâlnire, nu numaică nu văzu pe Vlad ieșindu-i înainte ta de obiceiu dar, când intră în peșteră, o găsi deșartă. Trecu mai bine de un ceas pănă la sosirea lui, iar când, în sfârșit, sosi și ea voi să i se arunce în brațe, se opri pe loc încremenită văzându-i privirea plină de grijă.

— Ce ai, întrebă ea, ce s’o întâmplat de ce te văd atât de suparat.

Fără a-i răspunde, o luă în brațe și o sărută lung, dar ea, după ce îi înapoia desmierdările, îl întrebă din nou:

— Te rog spune-mi ce ți s’o întâmplat! Găsit-au cumva dușmanii urma ta? Ești oare amerințat de o nouă primejdie?

— Am primit astăzi o veste care m’ar fi umplut de bucurie dacă ași fi primit-o cu câteva săptămâni mai înainte și sânt fericit că n’am primit-o atunci, căci altfeliu n’ași fi avut fericirea să te cunosc. Află că în urma unor întâmplări neașteptate s’o descoperit nevinovăția mea. Sânt rechemat acuma de sârg acasă pentru a da cele de pe urmă dovezi, dar mă chinuește amar gândul că trebuie să te părăsesc.

— Cum, să mă părăsești...

— O, pe scurtă vreme: numai atâta cât va trebui spre a desăvârși înfundarea ticăloșilor care m’au viclenit. Crezi tu că traiul departe de tine, mi-ar fi cu putință?Îîndată ce nevinovăția îmi va fi recunoscută, mă întorc fără a pierde macar o clipă și vin să te cer tatălui tău. Fericirea este în fața noastră, o fericire fără margini și fără sfârșit cât vom trăi, căci toate stavilele sunt înlăturate, dar inima-mi este grea căci pentru câtăva vreme ochii nu mi se vor putea răsfața privindu-te și buzele mele nu-și vor putea potoli setea sărutându-te.

Domnica, la gândul acestei despărțiri, simțea că inima, i se rupe, ea se deprinsese acuma cu fericirea ei zilnică, cu desmierdările lui. Dar această despărțire era să fie scurtă, cel mult peste șasă săptămâni Vlad trebuia să se întoarcă pentru a nu se mai deslipi de ea. Având într’insul o credință nemărginită, se supuse fără împotrivire.

Petrcut-au ziua întreagă fără a ieși din peșteră și, printre desmierdări, croit-au planul vieții lor viitoare, un lung vis de dragoste și de fericire; când s’au despărțit stelele luceau.

XLI.
Răsbunare și fugă.

In zilele următoare Domnica nu ieși din casă, își petrecu vremea cu cneazul care se miera mult de această schimbare în feliul de traiu al fetei. Rămânea gânditoare ceasuri întregi; în loc să ceară lui Stan să-i povestească vitejii; îl rugă acuma, pentru întâia oară, să-i vorbească despre mama ei și despre dragostea lui pentru dânsa. Bătrânul, cu lacrimile în ochi, spunea cât de frumoasă fusese Vanda și cât o iubise, iar Domnica asculta toate amăruntele cu aceiași ațintire a întregii ei băgări de samă cu care asculta odinioară faptele lui de voinicie.

Din când în când numai făcea câte o primblare calare pe Iad dar, în loc să-l gonească nebunește, cum ar fi făcut altădată, îl silea la un mers liniștit spre a nu fi tulburată în visuri, când pe dinaintea ochilor îi treceau atât icoanele fericirii trăite cât și acele, mai încântătoare a fericirii viitoare. In ziua de Sân Petru era hramul bisericii dela Olovăț și cneazul, care nu încălecase acuma de mai bine de ta an, propuse Domnicăi să meargă amândoi, călări, spre a privi lumea adunată la hram. Ea primi cu bucurie și după amiază plecară la Olovăț, însoțiți de un număr de slugi călări. După ce statură acolo aproape de un ceas, Stan se simți obosit și se hotărî să s’întoarcă acasă.

Pe la jumătate de cale zăriră deodată, venind spre ei în goana cailor, o ceată mare de călăreți. In fruntea lor era un barbat înalt la stat, îmbrăcat în haine de matasă vișinie, împodobite cu șireturi de fir, calare pe un cal pag de toată frumuseța, iar alăturia venea, pe o iapă albă, o femeie purtând o rochie de matasă verde,, cusută cu fir și având pe cap o pălărie sură cu pene negre. In urma lor veneau vr o treizeci de slujitori îmbracați în roșu și albastru, cu coifuri de oțel în cap și ținând îh mână suliți lungi, în capătul cărora fâlfâiau flamuri albastre și roșii.

Cu tot colbul râdicat 'de cai, Domnica putu să vadă fața femeii care era tânără și frumoasă, dar acea a bărbatului îi fu ascunsă pănă ce ajunse drept mica ceată a cneazului oprităîn loc și înșirată pe marginea drumului. Atunci Domnica recunoscu în acel barbat pe Vlad pribagul, iar el trecu răpede pe dinaintea lor, fără a se uita la ea, răspunzând închinăciunii cneazului printr’o aplecare ușoară a capului.

— Cine era acel boier? întrebă ea pe Stan cu glasul răgușit.

— Balc, fiul voivodului Sas, răspunse cneazul.

— Și... femeia de lângă el? mai întrebă ea.

— Soția lui, Margareta, dar, adause cneazul văzând-o albă ca varul, ce ai? Nu-ți este bine?

Numai încordându-și toate puterile Domnica izbuti să răspundă:

— Căldura și colbul m’au ostenit, nu-i nimica.

Pănă acasă nu descleștă dinții, iar îndată ce ajunse, merse de se închise în odaia ei, unde căzu pe un scaun și ramase ca nimicită. Mintea-i era amețită de un vârtej de gânduri, inaintea ochilor îi treceau răpede vedenii arătând toate întâmplările iubirii sale cu Vlad, icoanele fericirii visate apoi, deodata, Vlad era schimbat în Balc și lângă dânsul era altă femee.

Cu încetul însă, mintea i se limpezi, vedeniile pieriră și numai atunci își putu da sama de trădarea mișălească a cărei jertfă fusese.

Ea, Domnica, fiica cneazului Stan, ea, urmașa celui mai falnic neam din Moldova, ea a cărei frumuseță ar fi făcut podoaba unui scaun crăiesc, ea a cărei mână fusese cerșită în genunchi, nu numai de tinerii cei mai de samă aMoldovei și a țărilor romane, dar și de floarea tinerimii leșești și rusești! Ea uitase tată, nume și cinste, ea iși jertfise fericirea și frumuseță minunată pentru mulțămirea poftei unui mișăl! Și acel căruia ea se dăduse cu tot trupul și cu sufletul era Balc! Bale, acel desfrânat, la numele căruia fugeau, înspăimâncate, toate femeile din țară, căci din ochii lui ieșea o lucire vrăjitoare, o putere netălmăcită, care le lașa fără voință față de el. Pe urma lui nu rămăsese decât jale și rușine! Balc, acel neom crud și lacom asupra căruia apasa ura și blăstămul unei țări întregi. El îndrăznise, mișelul, să-și facă râs de dânsa, să se joace cu cinstea și cu iubirea ei, s’o întrebuințeze ca pe o unealtă de plăcere și apoi, odată sătul, s’o lepede ca pe un lucru de nimică. Dar ce ar fi zis oare bătrânul cneaz, al cărui ură și dispreț pentru Sas și pentru tot neamul voevodului erau fără mărgini, dacă ar fi știut că cinstea fetei lui mult iubită, că podoaba sfântă, a acelei de care era mai mândru decât de fala lui războinică, decât de numele lui cel străvechiu, că acea ce-i era de multe mii de ori mai scumpă decât bogăția lui, ajunsese o jucărie vremelnică în brațele lui Balc?

Și pe inima ei, în locul dragostei moarte, devenea stăpână o ură cumplită și neîmpăcată, un dor nemărginit de răsbunare. Balc, căruia ea îi scapase viața, îi răpise cinstea; Balc trebuia să moară fără ragaz și de mâna ei. Chipul în care avea să-și îndeplinească hotărîrea fu răpede găsit.

A treia zi era duminică. Sas, fiii săi precum și toată curtea mersese de dimineață la biserica domnească dinăuntrul cetății Sucevei pentru a asculta sfânta liturghie. După săvârșirea slujbei, Voevodul ieși din biserică urmat de feciorii domnești cu soțiile lor și de ceata curtenilor: un îndoit rând de slujitori era înșirat dela ușa bisericii pănă la scara curții. Deodată se văzu un cal negru gonind pe poartă, drept spre biserică și, la câțiva pași de slujitori, se opri Domnica. In mână ținea aceiași țapă cu care ucisese zimbrul, iar ochii ei de departe găsise pe Balc și rămăsese ațintiți pe el. Înainte ca cineva să fi putut face vr’o mișcare spre a o împiedeca, ea răpezi cu putere brațul înainte și țapa, vâjâind prin văzduh merse de s’înfipse în pieptul lui Balc și-l trânti la pământ, scăldat în sânge.

— Mi-ai luat cinstea, ea nu este plătită cu viața ta, strigă Domnica și, întorcându-și calul, o luă la fugă și ieși pe poartă înainte ca slujitorii înmărmuriți să fi avut vreme să s’arunce pe dânsa.

Păzitorii de strajă la poarta orașului voiră s’o oprească, dar Iad, sărind peste dânșii, trecu ca fulgerul prin poarta deschisă și apucă pe drumul care duce din valea Sucevei în acea a Moldovei. Străbătu cu iuțala fulgerului șirul dealurilor ce desparte aceste două văi. Când ajunse la apa Moldovei, apucă dealungul ei, spre Miază-Noapte, gonind în fugă nebună, peste câmpii și peste pârae, prin sate și prin păduri. Era aproape de amiază când își opri calul într’un ariniș des, la gura Moldoviței.

Nu alesese partea în care fugea în urma vr'unei hotărîri chibzuite: odată fapta săvârșită, apucase pe cel dintăiu drum de care dăduse, fără ca să știe încotro fuge, numai când intră în valea Moldovei recunoscu locurile, căci cu doi ani înainte fusese cu cneazul la vama Câmpulungului. Pănă atunci gândise numai la răsbunare, acuma începu să s’întrebe unde s’ar putea ascunde.

Acasă nu se mai putea întoarce căci, pe lângă ca știa bine că luând calea în spre Comânești era în primejdie să fie prinsă de slujitorii trimeși în urmărirea ei, apoi n’ar fi îndrăznit să se găsască față în față cu cneazul, și să-i mărturisască păcătul ei. Cunoștea destul de bine starea Moldovei pentru a ști că cei nemulțămiți de cârmuirea lui Sas se numaracu miile și că cneazul avea mulți prieteni plângă care ar fi putut găsi un adăpost vremelnic.

Dar acești prieteni locuiau, parte în jos de Suceava și parte împrejurul Rădauțului și afi fost prinsă de oamenii Voevodului înainte dea fi putut ajunge la casele lor. Ș’apoi chiar de ar fi putut străbate teafără pănă la dânșii, gândul să li mărturisască rușinea ei îi era nesuferit. Fuga peste hotarele țării era deci sângura cale ce-i rămânea deschisă. Știa că granița leșască trecea nu departe de obârșiile Moldovei, cunoștea drumul pănă la satul Vatra Moldoviței. Se hotărî s’apuce pe vale în sus, pănă la Vatra și acolo să iee o călăuză care s’o scoată la graniță prin munți. După ce dădu lui Iad puțină odihnă, porni din nou, având grijă să încunjure număroasele locuinți de pevale și, pe la toacă, ajunsese la sătulețul Vatra.C unoștea pe un bătrân, așazat în acel sat după ce urmase steagul cneazului în Țara Leșască și văzuse mult bine atât dela cneaz cât chiar și dela dânsa.

Trase de-a dreptul la el și, luându-l deoparte, îi spuse că viața îi este în primejdie și-i ceru să plece numai decât cu ea și s’o ducă prin munți, la hotarul leșesc. Bătrânul oștean, fără ăi mai pune vr’o întrebare, o încredință că este gata s’o însoțască și începu îndată să-și facă pregătirile de plecare. Văzând că Iad este foarte ostenit, puse șaua Domnicăi pe un cal al său, iar el încălecă pe altul și porniră pe la asfințitul soarelui, luând pe Iad cu sloboda după dânșii. După o călătorie de două zile prin munți, pe poteci cunoscute lui, bătrânul o scoase teafără la un sat rusesc, pe Ceremușul alb.

Aici Domnica se despărți de moșneag și, după ce luă o călăuză care vorbea românește, străbătu, după o nouă călătorie ostenitoare de trei zile, munții și pădurile dintre Ceremuș și Prut, ieșind în valea acestui de pe urmă râu, la satul Deletin. De aici s’îndreptă sângură spre Nadvorna pentru, a ajunge pe valea Bistriței, la Stahislau.

Era acum afară de orice primejdie să fie ajunsă de trimeșii lui Sas, dar se întreba cu îngrijire ce era să facă și cum avea să.trăiască în țară străină. Luase cu dânsa, la plecarea de acasă, o pungă cu două sute de zloți tătărești, sumă foarte însamnată pentru acea vreme și cheltuise pănă atunci numai vr’o patru. Avea cu ce trăi mai mulți ani, dar nu știa unde să se așăze și era înspăimântată văzându-se pierdută într’atâta străinătate.

Dela Nadvorna, drumul spre Stanislau era foarte umblat. Infățoșarea ciudată a acestei ființi de o frumuseță neobicinuită, cu haina pe jumătate bărbătească, cu arcul și tolba de săgeți în spinare și cu cuțitul atârnat de brâu, atrăgea privirile tuturor drumeților. Începu să se teamă ca nu cumva să fie oprită și întrebată despre îndreptările ei. La Nadvorna, oamenii la care trăsese în gazdă o sfătuise să mâe înnoaptea următoare la o vadană, într’un sat, la jumatatea căii spre Stanislau. Ii spusese că acea vadană vorbea bine românește și o învățase cum să nemerească la dânsa, așa că Domnicăi îi fu ușor să găsască casa ei.

Vadana o găzdui în schimbul unei plăți neînsamnate, dar o supără mult prin întrebările de tot feliul ce i le puse, la care Domnica răspunse în chipul cel mai scurt, spre marele nacaz al bătrânei. A doua zi era gata de plecare când, din întâmplare, o cergă spânzurata la părete căzu și lăsă descoperite niște haine ostășești atârnate de un cuier de lemn.

Ele cuprindeau un coif de oțel, un pieptar de piele roșie cu mâneci, o cămeșă de zale, cioreci verzi, o păreche de ciubote de iuft galbăn și o manta de aba roșie cu șireturi galbene. După dânsele se vedea, razamată de părete, o suliță, un paloș lung cu brâul lui și un scut de piele groasă, întărit cu platoșe de oțel.

Când Domnica întrebă pe gazdă a cui erau acele haine și arme, aceasta îi zise că fratele său, care trăia la dânsa, dar era acuma dus la Halici, le cumpărase dela un slujitor român. Apoi, bucuroasă că a găsit prilej de vorbă, începu să povestească Domnicăi că înainte de cucerirea leșască, țara Haliciului era cutrierată de cete de tâlhari și că, de răul lor, negustorii nu mai puteau aduce marfă de nicăiurea. Dar îndată după ce craiul Cazimir adusese țara sub stăpânirea lui, tâlharii fusese stârpiți de slujitorii trimeși în urmărirea lor, iar pentru casă nu se poată ivi din nou alte cete, craiul ținea cu cheltuiala lui, în toate orașele, steaguri de sluijtori tocmiți cu leafă. La Stanislau erau două steaguri, de Litvani, la Colomea și la Przsemysl câte unul de Nemți, iar la Liov patru steaguri, unul de Leși, unul de Ruși și două de Români. Domnica ascultă de astă dată vorbele bătrânei cu cea mai mare băgare de samă, apoi spunându-i că are și ea un frate la Liov, îi mai puse diferite întrebări asupra traiului acestor slujitori români. După ce bătrâna îi împărtași tot ce știa în această privință, Domnica îi spuse că daca hainele sunt încă în stare bună, ar dori să le cumpere pentru fratele său, care este cam de aceiași statură ca și ea. Bătrâna le luă îndată din cuier și fata își putu da samă că erau aproape noui și păreau a se potrivi pe dânsa. După o scurtă tocmală, le cumpără cu doi zloți, adică cu cel puțin întreit prețul dat poate de fratele bătrânei. După ce se făcu o legătură din haine și din arme, Domnica plecă cu ele.

După cale de un ceas, intrând într’o pădure deasă, se depărtă de drum, descălecă într’o poiană prin care curgea un pârău și priponi pe Iad după ce îl adăpă. Apoi desbrăcă hainele ei, puse pe acele cumpărate și văzu cu bucurie că păreau făcute pe trupul ei. Ciubotele slujitorului, singure, îi erau din cale afară mari, dar acele ce le purta erau aproape de aceiași făptură și se potriveau destul de bine cu noua ei îmbrăcăminte. Când voi să pue coiful încap se gândi ia pletele ei cele frumoase; ele trebuiau să fie neaparat jertfite și se întreba cu grijă cum să le tae, neavând foarfeci la dânsa. In sfârșit, neputând să rămâie cu ele fără a-și zădărnici tot meșteșugul, scoase cuțitul ascuțit ce-l purta la brâu și, luând o șuviță după alta, își scurtă tot părul, lăsând numai pănă deasupra umerilor. Apoi puse coiful în cap, s’încinse cu paloșul, luă într’o mână sulița, iar în cealaltă pavăza, se duse la pârău și privi chipul ei în apa limpede ce curgea pe o matcă de stâncă neagră. Icoana care se înfățoșa ochilor ei fu un chip de fecior de oaste mândru cum nu mai văzuse încă altul pănă atunci.

Ascunse cu îngrijire hainele cele lepădate într’o tufă, puse frâul în capul lui Iad și își reluă calea spre Stanislau. Dar acuma bărbații nu se mai opreau în cale ca s’o privească cuuimire, ei de departe se dădqau în lături ca să facă loc slujitorului crăesc, numai femeile o urmau lung cu ochii și cele tinere îi surâdeau dulce.

XLII.
Slujitorii români ai craiului Cazimir

Domnica trecu fără nici o piedecă prin Stanislau și prin Halici, o zi de drum o mai despărțea de Liov. Când, în acea sară, intră în satul unde trebuia să rămâe peste noapte și se opri înaintea unei crâșme mari, așazată pe un feliu de piață, văzu că iesă dintr’însa cinci ostași care purtau aceiași haină ca și ea. Nu apucase bine să descalece și ei o și încunjurase

— Bun sosit printre noi, voinicel ii strigă, pe românește un flăcău nalt, cu musteți și plete bălai, mlădios și subțire ca o trestie, mândru ca un Făt-Frumos.

- Bun sosit! strigară și ceilalți în cor.

- Ai venit fără îndoială să legi frăție de arme cu noi, zise slujitorul care vorbise cel dintăiu, luând mâna fetei în mâna lui voinică și scuturând-o cu putere. Văd că ai de gând să intri în steagul nostru, căci ai și îmbrăcat haina lui. Ești de la noi, din jos? In steagul nostru sunt numai Codreni și Bârlădeni.

— Dar Moldoveni nu se primesc? întrebă Domnica.

— Dc ce nu, răspunse slujitorul, pănă acuma avem numai pe unul, dar am fi mulțămiți să fie mulți ca dânsul.

— Dar, zise Domnica, mi s o spus că sunteți două steaguri românești la Liov; în celalalt nu sunt mai mulți Moldoveni?

— In celalalt sunt numai Orheeni și Hotineni, răspunse slujitorul. Ascultă-mă pe mine, sameni a fi. flăcău de neam, nu te vârî printre dânșii, căci steagul lor este alcătuit mai cu samă din prostime. La noi sunt numai flăcăi de neam și cu dare de mână: avem argați pentru îngrijirea cailor și șădem fie care la gazda noastră.

Domnica se bucură când auzi ca în amândouă steagurile se afla un singur Moldovan, dar se temea ca el să nu fie vr’un tânăr din vecinătatea Comăneștilor, care ar fi putut s’o cunoască, se grăbi deci să întrebe:

— Și cum se chiama Moldovanul care este în steagul vostru și de unde este el de loc.

— Poate să-ți fie cunoscut, răspunse slujitorul, el îmi este frate de cruce: se numește Mihu și este nepotul unui călugăr de lângă Cetatea Neamțului. Dar acum spune-ni și tucine ești și cum te numești.

— Eu sânt Dan, nepotul cneazului Corlat, de pe Homor, răspunse Domnica.

— Și eu sânt Gheorghe Bantaș, zise Gheorghiță a Șalgăi, după mama mea, Șalga, văduva cneazului Voicu, care o murit Căpitan de Codru. Și iaca tovarășii mei: Ion Dobrin, Andrei și Gheorghe Făgău, Codreni ca și mine; Vasile Decusară și Toader Cap-de-Bou sunt Bârlădeni, cel dintăiu de pe Simila și celalaltde pe Tutova. Dar să dăm calul tău pe sama argaților ș’apoi să mergem să te cinstim.

Cinstea fu încercarea cea mai grea pentru Domnica, căci se făcea cu rachiu, vinul fiind un lucru necunoscut în satele din Galiția și ea, care de obiceiu bea numai apă, se temea să nu-și piardă mințile în urma unor ciocniri prea dese. Mintea ei isteață o scăpă din această primejdie, căci după ce duse la gură cea dintăiu ulcica, zise slujitorilor:

— Inchin în sanatatea voastră și pentru frăția noastră de arme! Nădăjduesc că în curând veți fi încredințați că ați găsit în mine un tovarăș, vrednic de voi, la luptă hârțăgos, dar trebuie să vă mărturisesc dela început un cusur ce—l am și care șăde rău unui slujitor: la masă sânt rușinos, căci așa m’am legat.

- Și cui făcut-ai oare acest jurământ ciudat? întrebă Gheorghiță mierat.

— L’am făcut inimii mele, unei fete dela noi, cu care ne-am legat să fim soți îndată ce mă voiu întoarce în țară. Ea s’o jurat că nu va șugui cu altul în lipsa mea și eu, în schimb, m’am prins să nu desmierd pe alta și, ca să nu-mi uit cumva jurământul sub stăpânirea beției, m’am legat ca niciodată, nici la ospăț nici la cinste, să nu beu mai mult de un pahar de vin sau de o ulcică mică de rachiu.

— Ciudat jurământ! zise Gheorghiță. Cu băutul va merge cum va merge, dar cu desmierdatul, sau mai bine zis cu nedesmierdatul, are să-ți vie greu de tot. Liovencile, pe lângă, că sunt frumoase mai sunt și miloase tare pentru slujitori, dar oricum ar fi, un jurământ este lucru sfânt și trebuie ținut cu sfințenie... dar taremă tem că nu va trece luna și ai să-1 calci pe al tău.

Toți slujitorii începură să râdă și din gurile lor începură să iasă cuvinte din ce în ce mai sarate, cum Vidra încă nu auzise și care o făcură să se înroșască pănă la ochi, deși putea înțălege numai parte din ele.

Nouii ei tovarăși erau toți tineri în floare, plăcuți la privit și nu încape îndoială că trebuiau să fie bine văzuți de fete și de neveste, dar ei, in acea sară, se lăudară cu atâtea izbânzi, încât chiar Vidrei îi fu ușor să priceapă că cele multe aveau ființă numai în închipuirea lor. Totuși vorbele lor o tulburară adânc, căci o făcură să se întrebe cu grijă cum îi va fi cu putință să împărtășască vreme îndelungată o viață ca acea ce i-o zugrăveau și să asculte zilnic asămenea vorbe fără a se înroși. Pentru a pune capăt acestei voroave, începusă pue lui Gheorghiță feliu de feliu de întrebări asupra traiului, a slujbei și a lefii slujitorilor. Din răspunsurile sale se încredința că leafa era destul de bună și slujba se mărginea la străjuire în oraș și mai ales pe drumurile mari. Gheorghiță și cu tovarășii lui erau trimeși atunci tocmai pentru străjuirea drumului spre Halici și trebuiau să se întâlnească a doua zi, încă de cu noapte, în satul unde se aflau, cu straja care venea din Halici spre Liov. Slujitorii în schimb erau datori să s îmbrace, să se hrănească și să se găzduiască pe socoteala lor, ei șădeau în oraș pe la diferite gazde. Fiecare slujitor trebuia să aibă un cal bun, al său, care era hrănit pe socoteala craiului, în grajdiurile steagului și îngrijit de cătră argați plătiți de oșteni.

Nouii veniți învațau, la intrarea lor în steag, manuiiea armelor și facerea deosebitelor mișcări călări sub privigherea căpitanului. Steagul lui Gheorghiță era sub ascultarea unui Ungur, Andrei Farcaș, pe care nu-l iubeau deloc,fiindcă era bețiv, mojic, și din cale afară aspru. In steag trebuiau să fie șaptezeci și cinci de călăreți, dar se întâmplase tocmai atunci că vr’o câțiva slujitori împlinise anii lor de slujbă și căpitanul era foarte doritor să-și întregească numărul legiuit de oșteni, căci primea dela craiu o sumă anumită pentru fiecare slujitor sub arme. Ceasurile fiind acuma înaintate, Gheorghiță sub poronca căruia era pusă straja, propuse să meargă cu toții să se culce. Crâșmarul îi duse într’o odâe unde erau trei paturi, de scândură, acoperite cu rogojini și cu câte un mindir subțire de paie. Slujitorii s întinseră pe ele îmbrăcă ți și fără a-și scoate zalele, căci nu știau când avea să sosască straja care venea din Halici și nu voiau să fie surprinși de dânsa neimbracați.

Gheorghiță oferi Domnicăi jumătate din patul lui și biata fată fu silită să s’așăze lângă el. Era cuprinsă de o cumplită tulburare, atâtîn urma celor întâmplate și auzite cât și la gândul de a dormi alături de acel tânăr, apoi de grija vieții iei viitoare. Dar lui Gheorghiță nici nu-i trecea prin minte că frumosul flăcău care doarme lângă țel, aproape în brațele lui, este o fată și, că sub acea îmbrăcăminte oștenească, s’ascunde un trup de zână. El adormise cu ușurința omului cu cuget curat și lipsit de grijă. Cu încetul Domnica șe liniști și dormea dusă când, în zori de ziuă, mâna voinică a tovarășului ei de pat o trezi, scuturând-o cu putere.

— Scoală leneșule, zicea el, Nemții trebuie să sosască numai decât și nu ne-ar șădea bine dacă ne-ar găsi nepregătiți pentru întâlnire. Tovarășii noștri sunt la grajdiu și, zicând aceste cuvinte, Gheorghiță ieși și el.

Domnica se sculă răpede, se spălă pe obraz și pe mâni și, după ce își descâlci părul cu un pieptene de tisă ce-l purta la dânsa, se duse la grajdiu, unde găsi pe Iad adapat, hrănit și îngrijit de argații slujitorilor.

Tocmai atunci se auzi și trâmbița Nemților: încălecară cu toții și se împreunară cu ei în fața crâșmei. Aici Gheorghiță schimbă cu slujitorul pus peste Nemți științile cerute de slujbăși după pe mai convorbiră puțin împreună, Românii plecară spre Liov.

Domnica nu putuse să schimbe aproape nici o vorbă, cu nimene de când ieșise din țară și simțea acuma o mare bucurie auzindu-și limba și vazându-se încunjurată de oameni de neamul ei. Slujitorii erau toți tineri, nepăsători și veseli, o duceau într'o șagă și intr-un râs, amintindu-și voios întâmplările vieții plăcutece o duceau în Liov.

Pe buzele ior venea necontenit numele lui Mihu și, când Domnica ceru amănunte asupra lui, Gheorghiță se grăbi să-i răspunndă.

— Precum ți-am spus, Mihu este fratele meu de cruce: el mi-o scapat viața într’o gâlceavă ce am avut-o anul trecut la Colomea când, într’o noapte, se năpustise asupra mea sase Litvani din pricina unei fete și erau să mă omoare când el, venindu-mi în ajutor, o ucis pe doi din ei apoi, împreună, am pus pe ceilalți patru pe fugă. De atunci am legat frăție. El este stegarul nostru. Este cu un cap mai nalt decât cel mai nalt dintre noi și până astăzi o fost fără îndoială cel mai frumos slujitor din toate steagurile câte stau în Liov, dar mă tem că în această privință ai să-1 întreci tu de acuma înainte. Îndrăzneala lui este fără mărgini, nimica nu-i place ca primejdia; călăreț ca dânsul nu s’o mai văzut. Are puterea unui urieș și nimene nu se poate măsura cu el. În cât privește mânuirea paloșului și a suliții, iar cu arcul nu greșește nici odată pasărea în, zbor. Și Mihu este nu numai oștean fără samăn, dar și cărturar de frunte, cetește ca un popă și scrie ca un pisăr. Vorbește rusește, leșește și chiar italienește mai bine decât vorbim noi românește. Cutoate aceste însușiri el nu știe ce este fudulia, este bun la inimă, îndatoritor pentru toată lumea, totdeauna gata șă se jertfească pentru prietenii lui și darnic peste măsură. Când îl vei cunoaște te vei încredința că însușirile lui sunt cu mult mai presus decât tot ce ți-ași putea spune: nu-i așa băeți? întrebă el pe ceilalți slujitori.

— Așa este, răspunseră cu toții într’un glas, apoi se întrecută care pe care povestind Domnicăi câte un fapt de îndrăzneală nebună sau de mărinimie a tovarășului lor.

Pe la însarate ajunseră în Liov și Domnica însoți pe slujitori la cancelaria steagului, unde erau și grajdiurile. La sosirea lor găsiră în ogradă vr’o douăzeci de oșteni adunați împrejurul unui tânăr care-i întrecea pe toți prin statură, purtând haine ce se deosebeau de acele purtate de ceilalți numai prin faptul că gulerul și mânecile erau cusute cu fir.

— Iaca Mihu, zise Gheorghiță și, sărind de pe cal, se îndreptă răpede spre el.

Cei doi prieteni își strânseră mâna cu căldură apoi, după ce mai schimbară câteva cuvinte, se apropieră de Domnicai care descălecase și ea.

- Iaca Dan, noul tovarăș ce ni-o venit, zise Gheorghiță.

- Bun sosit printre noi voinice! zise Mihu luând mâna Vidrei și scuturând-o. Ai pribegit departe de casă, dar aici vei găsi șaptezeci de frați în locul celor lasați acasă. Judecând după înfățoșare, ni vei face cinste atât la harță cât și la dragoste. Frumos cal mai ai! Dar lasă-l pe sama argaților, nu te teme, va fi bine îngrijit și haideți la cancelarie ca să nu scăpăm pe Căpitan.

Un argat luă pe Iad pentru a-l duce în grajdiu, iar Domnica, cu Mihu și cu Gheorghiță, se îndreptară spre cancelarie. Căpitanul Farcaș era un barbat de vr’o cincizeci de ani, uscăcios și de statură mijlocie. Pierduse ochiul stâng, iar cel drept, negru, mic și crunt, era vecin in înmișcare și, împreună cu nasul scurt și roșu, cu fălcile puternice și cu gura mare, cu buzele vinete, acoperite cu o păreche de musteți negre, atât de lungi încât treceau de urechi, îi dădeau o înfățoșare din cele mai fioroase.

Tinerii îl salutară purtând mâna la coif și Gheorghiță îi dădu sama, pe scurt, despre chipul în care își îndeplinise însărcinarea.

— Bine, răspunse Căpitanul care vorbea românește fără nici o greutate, dar cine este tânărul care vă însoțește?

— El este un flăcău din Moldova care dorește să intre în steagul nostru, răspunse Mihu. Are un cal foarte frumos și este fecior de nean bun.

— Are fața unei fete, răspunse Căpitanul apropiindu-se de Domnica care, la auzul acestor cuvinte, se înroși și fu cuprinsă de un tremur.

— Este cam mic la stat, adausc Ungurul, deși el era mai scurt decât dânsa cu vr’o trei degete; și-mi pare foarte tânăr. De câți ani ești, băete?

— Sânt de douăzeci de ani, să trăești, Căpitane, răspunse Domnica cu mâna la coif.

— De călărit, călărește tot atât de bine ca oricare din noi, zise atunci Gheorghiță.

— Il primesc, dar pe răspunderea voastră, zise Căpitanul. Ți-l dau pe samă ție, adausce el, întorcându-se cătră Mihu, peste o lună trebuiesă-i fie învățătura desăvârșită. Mâni dimineață va jura credință craiului: puteți merge.

Lucrul de căpetenie pentru Domnica era găsirea unei gazde; când întrebă pe Mihu și pe Gheorghiță dacă nu cunosc vro’uha, cel dintăiuîi răspunse că, aproape de casa unde șăde el este o femee bătrână care va fi bucuroasă să găzduiască pe un slujitor. Se duseră îndată la dânsa și tocmala fu răpede făcută.

XLIII.
Frumosul slujitor.

Domnica iși învăță slujba cu o răpegiune uimitoare: nu trecuse luna dela sosirea ei în Liov și era un oștean deplin. Iși îndeplinea slujba arătând, în toate amăruntele, o râvnă și o conștiință cu totul neobicinuite la tinerii recruți care intrau în steag. Pe când prea adesea ei se lasau să fie ademeniți de nebunia tinereții la feliu de feliu de petreceri, a căror prilej cei mulți din ei îl găseau pentru întâia oară în acel oraș, noul venit nu numai că nu căuta petreceri, dar chiar fugea de ele și ducea o viață de o curățenie ce umplea de mierare pe tovarășii păi.

Domnica sosise de o lună în Liov când, ieșind într’o sară de-acasă, se întâlni pe uliță cu Mihu jși cu Gheorghiță.

- Știi una, îi zise Mihu, un negustor din Suceava a adus veste că Balc, fiul voevodului Moldovei, o fost greu rănit de fata unui cneaz pe care o necinstise.

- Ce? N’o murit? strigă Domnica îngălbenindu-se.

- Nu, răspunse Mihu, vracii ar fi spus ca viața nu-i este în primejdie. Trebuie să cunoști fata. Cică-i una Domnica, fiica cneazului Stan dela Comănești, pe Soloneț.

— Da, îngână Domnica, o cunosc... Suntem megieși.

— Cică-i o fată ciudată: frumoasă ca ziua, dar mai mult barbat decât fată; călărește ca un slujitor și trage din arc ca cel mai bun vânător de munte.

— Da, răspunse Vidra tulburată, călărește bine și trage bine cu arcul.

— Pacat că n’o ucis pe mișălul de Balc, că i s’ar fi căzut, urmă Mihu. L’ar fi lovit cu țăpușul la ieșirea din biserica domnească, în mijlocul curții și a slujitorilor și n’au putut s’o prindă. Se presupune dă ar fi fugit în Țara Ungurească. Ticălosul de Sas o trimes slujitori să caute pe fată la casa cneazului, iar cneazul, când o auzit despre această întâmplare, o căzut mort, ca lovit de trăsnet și Vodă o pus să-i dărâme casa și o pus mâna pe toată averea lui. Dar ce-ți este? zise el răpezindu-se la dânsa și luând-o subsoară, îți vine rău?

Domnica albă ca varul, simți că picioarele i se taie și s’apucă de stâlpul unei porți ca să nu cadă.

— Nu-i nimică... cneazul era prieten bun.... cu tatăl meu... m’o cuprins o amețală... vă rog duceți-mă acasă.

Tinerii o sprijiniră cu brațele lor și o duseră până la poarta ei.

- Vă rog... lasați-mă... să... mă liniștesc, le zise ea când ajunse acolo.

Adâncă fu durerea Domnicăi; acuma își aducea aminte cu câtă dragoste bătrânul cneaz înconjurase copilăria ei.

Amintirea acelei vremi fericite făcea să i se desfășure înaintea ochilor, în șir nesfârșit, icoanele trecutului și stârnea în inima ei un dor nemărginit, o jale adâncă. Și durerea îi era încă mărită prin gândul că nebunia ei dăduse cneazului lovitura cea de moarte. Gândul că nu-i va mai auzi glasul o chinuia amar, se simția singură de tot pe lume. Jalnice și amare fură pentru dânsa săptămânile următoare. Numai cu încetul vremea și tinerețile, acești vraci aproape atâtputemici, izbutiră s’o aducă iar în firea ei.

Slujba, care o făcea acuma ca oricare alt oștean, o ajută să-și învingă durerea. In curând începu să iee parte și ea la străjuirea drumurilor și întâmplarea îi dădu prilej, în două sau trei împrejurări, să arăte o îndrăzneală și un sânge rece, care îi atraseră laudele tuturor tovarășilor. Aceștia erau toți tineri și nici unul nu era fără vr’o legătură de dragoste, unii aveau chiar mai multe. Ei se așteptau, văzând frumuseța noului tovarăș, la număroase și mari izbânzi pe această cale din partea lui. Văzură deci, cu o mierare ce creștea în fiecare zi, că Dan, departe de a se folosi de trecerea vădită cu care fusese privit de femei, chiar din întâia zi a sosirii lui în Liov, nu ținea și nici nu se uita la ele. Această nesimțire cătră sexul frumos dădu loc la feliu de feliu de glume și de presupuneri, dar Dan, deși era adesa silit s’înroșască la auzul lor, le asculta mulțămi-du-se să răspundă că logodnica lui era cea mai frumoasă din fetele care le văzuse până atunci și că el îi va rămânea credincios cel puțin până ce va găsi altă fată, mai frumoasă decât dânsa. In curând liniștea cu care glumele lor erau primite îi făcu să li pue capăt. Vestea despre nepasarea lui se lățisee în oraș și-i mărise încă farmecul în ochii Liovencilor care-l poreclise: frumosul slujitor.

Dan făcuse prietenie mare cu Gheorghiță și, mai ales cu Mihu. Acesta se simțise dela început atras cătră noul venit prin un nu știu ce straniu, neobicinuit la alții și pe care nu-l putea tălmăci, căci Domnica, deși născută cu aplecări bărbătești, era totuși o femee tânărăși frumoasă. Ea resimțise dragostea, acea patimă ce moae firile cele mai aspre; nenorocirea o atinsese și, fără voia și știrea frumosului slujitor, un farmec gingaș și dulce plutea împrejurul ei.

Pe lângă știința de carte, atât de neobicinuită la un oștean de pe acele vremuri, toată purtarea lui Mihu, prietenoasă și veselă cătră frații săi de arme, dar totodată mândră, liniștită și demnă, făceau dintr’însul în ochii fetei o ființă cu totul deosebită. Mihu lua parte la petrecerile și la plăcerile tovarășilor săi, dar cu măsură și fără zgomot. Se zicea că izbânzile lui pe lângă femei erau număroase, dar el, departe de a se lăuda, se ferea să vorbească de ele. Prietenia lor crescuse în urma unei întâmplări petrecută la începutul iernei.

Niște negustori armeni fusese pradați între Liov și Halici; Farcaș trimesese în urmărirea hoților pe Mihu cu zece slujitori între care era și Dan. Erau pe urma hoților când Mihu, care se depărtase de tovarăși, fu încunjurat fără veste de patru talhari înarmați cu topoare și măciuci. Cel mai îndrăzneț nu întârziă să cadă sub sabia lui, dar calul îi lunecă deodată pe ghețuș și căzu jos, prinzând sub dânsul piciorul drept al călărețului. Hoții năvăliră pe el și erau să-l ucidă când un vârtej se abătu peste dânșii: sabia lui Dan se văzu ridicându-se în sus apoi scoborându-se în jos de trei ori și tâlharii zăceau tustrei la pământ, doi cu capetele despicate, al treilea cu grumazul deschis.

Mihu fu scos de sub cal cu fluerul rupt și petrecu aproape toată iarna în pat: de abie în primăvară se văzu vindecat. Toți slujitorii veneau să ție de urât, dar Dan mai cu sama îi fu de mare ajutor. Nimene nu știa ca el să întoarcă pe bolnav în pat cu atâta iscusință, fără, ca el să resimtă cea mai mică durere: nimene nu știa să-i desfacă înfășurarea și să i-o pue la loc atât de răpede și de ușor: nimene în sfârșit, nu știa să-i gâcească, numai uitându-se în ochii lui, toate dorințile fără ca el să aibă nevoe să vorbească. Când începu să se îndrepte, Mihu ținu pe prietenii lui nopți întregi povestind din câte le cetise în cărțile italiene ale lui Andrei Landi: despre cruciate și despre cavalerii rătăcitori, precum și din câte le auzise dela bătrânul Genovez și dela prietenii lui, despre minunile țărilor dela Apus și de la Răsărit. Li mai povesti cele auzite dela moșul său, dela călugărul Isaia, despre orașul Roma, despre stăpânirea Romanilor pe lumea întreagă și cum acei Romani erau strămoșii Românilor. Iubirea de neam, întipărită de călugăr în inima pornită spre însuflețire a tânărului, se vădea atunci și vorbele lui calde stârneau acea simțire și în inimile prietenilor lui. Li împărtăși cuvintele călugărului, cuvinte în care credea ca într’o prorocire: că în curând va sosi timpul în care neamul românesc va fi deșteptat la o viață nouă și chiemat să reînvie fala străbună. La auzul lor, ceilalți se înflăcărau la rândul lor și se gândeau acuma cu dor la primejdiile ce vor avea prilej să înfrunte la vitejiile ce vor putea să îndeplinească.

De Paști, Mihu putu să iasă din casă și să-și reinceapă slujba; legăturile lui de prietenie cu Domnica ramaseră aceleași, dar prilejurile să fie singuri împreună se făcură mai rari. Cerințile slujbei îi despărțeau acuma necontenit. Fata iși dădu sama cât de stăpânită era de această nouă iubire când simți jalea și dorul care o cuprindeau îndată ce Mihu nu mai era lângă ea. Dintăiu goni cu mânie gândul că ea, după ce fusese înșalată cum o înșalase Balc, ar putea să mai simtă iubire pentru vr’un barbat. Dar îndată, inima o mustra, fu prinsă de remușcare pentru că asamanase în gând pe Mihu cu Balc. Nu, Mihu nu era un mișăl, el nu era în stare să înșăle pe nimene, inima lui nu știa ce este vicleșugul, el era vrednic de iubire. Cine oare era frumos, viteaz, tare, cinstit, mărinimos și învațat ca el? Ea își dădea bine samă că această iubire nu era ca cea dintăiu, vr’un farmec necurat aruncat asupra ei, o iubire a ochilor, la care se adăugise mai pe urmă o furie a simțurilor. Nu, chipul lui Mihu într’adevăr îi umplea ochii mai mult chiar decât îi umpluse chipul lui Balc dar, de astă dată, iubea cu inima, căci inima îi fusese cucerită prin strălucitele însușiri ale inimii calde și curate a iubitului, mintea i se șimțea stăpânită de mintea lui, mai puternică și mai bogată.

O, cu ce fericire mândra fiica a lui Stan s ar fi făcut roaba lui Mihu! Și nu putea să aibă parte niciodată de iubirea lui, el macar nu știa că ea este o femee.

De multe ori se gândise să-i descopree taina ei, era încredințată că Mihu nu o va trada, dar Mihu și-ar fi adus aminte de tulburarea de care fusese cuprinsă când auzi că Balc trăește, ar fi gâcit că ea lovise pe Balc, ar fi fost silită să spue tot și-ar fi murit mai bucuros de zece ori decât să mlărturisască cuiva, mai ales lui Mihu, rușinea ei. Se hotărî deci să tacă și să-și înghită durerea care se făcea nesuferită, mai cu samă când vr’o glumă a lui Gheorghiță sau a altui slujitor ăi dădea a înțălege că Mihu are vr’o legătură de dragoste.

In acest timp frumosul slujitor urma să fie privit cu ochi dulci de fete și de neveste. Unele din ele, mai îndrăznețe și mai nerușinate, întărâtate prin nepasarea lui, îi făcuse prin mijlocitori sau deadreptul, propuneri de iubire care, bine înțăles, fură răspinse dar, pe la începutul lui April, Dan descoperi că aprinsese un foc care amerința să-i pricinuiască supărări mari.

Căpitanul lor, Farcaș, avea o soție tânără și de o frumuseța vestită, pe care o temea grozav și o ținea sub privegherea cea mai aspră. Slujitorii, prin firea slujbei lor, erau adesa siliți sa vie acasă la Farcaș, chiemați pentru a primi poronci sau certări, altădată pentru a-i da samă de împlinirea poroncilor date, ori a cere lămuriri sau scutiri de slujbă. Li păruse la toți ca ochii cei negri ai căpitănesei, cum o numeau ei, se făceau neobicinuit de galeși când priveau pe frumosul slujitor și începuse să-l năcăjască cu iubirea care o insuflase frumoasei Ilona. Dan se mulțămise să dee din umeri fără să răspundă, iar Mihu li impusese tăcere, deșteptându-i asupra faptului că vorbele lor nesocotite iar putea să vie la urechile lui Farcaș și să pricinuiască tovarășului lor mari neajunsuri. Întâmplarea făcu ca Farcașsă iee acuma pe Dan la ochi pentru buna lui purtare și râvnă la slujbă și să-l întrebuințeze necontenit la feliu de feliu de însărcinări de încredere. Frumosul slujitor era zilnic în casa căpitanului, adesa de trei și de patru ori pe zi, iar Ilona făcea tot ce putea pentru a-i arata prinochi că se usucă de dorul lui și acuma el nu știa ce să facă ca să piardă trecerea ce o avea la căpitan, trecere devenită atât de primejdioasă.

Dar furtuna izbuhni mai curând decât credea. In fiecare zi un slujitor era de rând la casa căpitanului pe douăzeci și patru de ceasuri, pentru ca Farcaș, la orice întâmplare, să aibă pe cineva sub mână spre a-l trimete în oraș cu poronci. Când veni rândul lui Dan, frumoasa Maghiară îndată ce ieși soțul ei, nu se mai deslipi de lângă slujitor.

Fiind născută în comitatul Bihorului vorbea cât se poate de bine românește și începu să întrebe pe Dan despre trecutul lui, iar Dan îi răspunse pe cât putu mui scurt. Apoi Ilona începu să-i povestească viața ei; cum era fiica unui magnat sarac și cum tată-său o făcuse cu sila să se căsătorească cu Farcaș, căruia îi datorea bani. Ii zise pe larg cât de nenorocită era cu bărbatul ei care o ținea vecinie închisă și o bătea când s’întorcea beat acasă, lucru ce i se întâmpla foarte des.

Dan o sfătui să aibă rabdare și să caute să-și îmblânzească soțul prin blândeța și supunerea ei. Atunci Ilona începu să năcăjască pe frumosul slujitor vorbindu-i de cuceririle și de nesimțirea lui. Dan s’încerca în zadar să pue capăt convorbirii, dar căpităneasa se ținea grapă de dânsul și graiul ochilor se făcea din ce în ce mai lămurit. Farcaș se întoarse și Dan începuse să se liniștească când, deodată, un slujitor al castelanului cetății sosi cu o poroncă.

In urma acelei poronci, Farcaș, chiemând pe Dan, îi spuse să meargă numaidecât la Mihu, să-i spue să trimată, peste un ceas douăzeci și cinci de slujitori pregătiți cu hrană, pentru ei și pentru cai, pe trei zile, căci castelanul aflase despre sosirea unei cete de talhari între Liov și Przemysl și-i poroncea să pornească însuși pentru prinderea lor.

Când Dan întrebă pe Farcaș dacă îl ie și pe dansul, acesta îi răspunse:

— Nu, vei rămânea aici și-mi vei păzi casa pănă la întoarcerea mea. Am mai multă încredere în tine decât în ceilalți slujitori, știu că nu-ți plac nici vinul nici femeile.

Raza de bucurie care trecu prin ochii și pe fața Ilonei nu scăpă lui Dan și-l umplu de grijă.

Dar, după plecarea căpitanului, văzând că ea nu i £e mai arată, începu să se liniștească. Slujitorul de pază se ținea totdeauna într’o odăiță din rândul de jos al casei locuită de Farcaș și era obiceiu să i se aducă mâncare dela masa căpitanului. In acea sară se aduse lui Dan o cină neobicinuit de bogată și un ulcior devin vechiu de Tokay, iar slujnica care venise cu mâncarea îi zise că stăpâna dorește să golească acel ulcior întreg în sanatatea ei, mai adăugând că căpităneasa este într’o pornire din cele mai vesele și că a dat învoire tuturor slugilor să meargă să petreacă la o nuntă din vecinătate pănă în ziuă.

Această veste deșteptă din nou îngrijirile lui Dan, dar slugile plecară, ușile fură încuiete de o femee de încredere a Ilenei, trecu un ceas, casa se liniști și Dan, obosit, se lungi pe pat și adormi.

Dormea de mai bine de un ceas când fu deșteptat de șcârțâitura ușii. Sări de pe pat și, cu ochii plini de somn, văzu pe frumoasa Maghiară cu o lumânare în mână. Drept îmbrăcăminte purta, pe umere, prinsă numai de grumaz, peste cămeșa răscroită la piept și scurtă, o manta de lână roșie, împodobită cu fir de jur împrejur, lăsând descoperiți, atât sânul bogat, umerile și brațele strălucitoare de albeață cât și pulpele rotunde, gleznele gingașe și picioarele mici și strâmte, vârâte în papuci roșii, iar părul despletit îi cădea caiun văl negru pe spinare. Spaima se cetea în ochii ei și, cu un glas tremurând și întretăiet, zise lui Dan:

— Am auzit în somn un zgomot în odaia mea de culcare și, uitându-mă sub pat, am văzut umbra unui om ascuns acolo: trebuie să fie vr’un hoț. Slugile mele nu sunt acasă, te rog vină și pune mâna pe el, căci te știu îndrăzneț.

Domnica, încă plină de somn, nu-și dădu samă de lipsa de temeiu a acestei urzeli copilărești și, luându-i lumânarea din mână, sui scara și se îndreptă spre odaia de culcare, cu paloșul gol în mână, iar Ilona se ținea după ea.

După ce ajunse în odaie, în zadar căută sub pat, in toate ungherile, prin dulapuri, nu găsi nici urmă de om. Pricepu atunci cursa și, punând atunci paloșul în teacă, depuse lumânarea pe masă și se îndreptă spre ușă. Dar Ilona îl apucă cu brațele de gât și-i zisa:

- O, nu te duce, mă tem să rămân singură.

— Nu este nimene în odae, răspunse Domnica, silindu-se să se sloboadă din îmbrățoșarea ei, și, adause ea după o clipă de îndoială, nici n’o fost nimene.

Dar Ilona p strânse și mai tare, zicându-i cu un glas plin de patimă:

— Da, nu a fost nimene. Ai gâcit că te-am înșalat, că am venit ca să te atrag aici, dar nu vezi că mor de dorul tău. Trebuie să mă iubești. O! iubește-mă. Uite, adaose ea, desprinzându-și brațele dela gâtul lui, și depărtânduse cu un pas, sânt tânără, sânt frumoasă, sânt vrednică să fiu iubită de tine. Așa că sânt frumoasă? și apucă din nou pe Domnica în brațe.

- Dar, pentru numele lui Dumnezeu, Jupâneasă, zise Domnica, luptându-se ca să se despartă de ea, nu gândești că ai soț, că ești soția căpitanului nostru.

— Nu vorbi de dânsul, zise ea, lipindu-și pieptul de pieptul Domnicăi, el este bătrân și urât, el este bețiv și varvar; mă bate când s întoarce beat acasă, dezmierdările lui îmi stârnesc greața. Tu ești tânăr, tu ești frumos, ești nespus de dulce, ași vra sâ te mânânc sărutându-te, și Ilona, zicând aceste cuvinte, acoperi buzele, fața și ochii Domnicăi cu sărutări arzătoare.

Domnica, cuprinsă de desgust, dar neîndrăznind să-și pue puterea cu dânsa, nu știa cum să iasă din brațele ei, când ușa se deschise deodată cu zgomot și Farcaș intră în odae. Căpitanul s’întâlnise pe drum cu slujitorii din Prszemysl și fiind înștiințat de dânșii că ei lovise pe talhari cu câteva ceasuri mai înainte și ucisese sau prinsese pe cei mai mulți din ei, iar câți tai rămăsese slobozi fugise la niște adăposturi prin pădurile din vecinătatea Liovului, se întorsese îndată îndărăt.

Ajuns în Liov, dăduse drumuil slujitorilor, poroncind unuia din iei să caute numai decât pe Mihu și Șă-1 trimată la dânsul acasă, cu gândul să-i poroncească să încalece în zori de ziuă, cu zece oameni, spre a bate toate pădurile din împrejurimi în urmărirea hoților, iar el se îndreptase singur spre casă. Când ajunse, legă calul ide un stâlp ce se afla dinaintea casei apoi, fără a mai bate în ușă, o deschise cu o cheie ce o avea la dânsul și se dusese drept la odaia lui de culcare. Rămăsese încremenit la priveliștea ce se înfățoșă ochilor lui.

La zgomotul făcut de ușă, Ilona întorsese capul; când zări pe Farcaș brațele ei căzură în jos, slobozind pe Domnica din îmbrățoșarea în care o ținea: ramase o clipă neclintită, cu ochii măriți de spaimă, apoi dând un țipet, căzu jos leșinată.

— Mișălule, așa îți îndeplinești însărcinarea ce ți-am dat-o, strigă căpitanul trăgând sabia, tot sângele tău spurcat nu va ajunge ca să spele batjocura ce mi-ai făcut-o și, cuprins de o manie nebună, se rapezi asupra Domnicăi.

Dar ea îl încunjură sărind deoparte și, dând dosul, fugi pe ușă afară, cu Farcaș după dânsa.Sprintenă cum era, i-ar fi scapat ușor din mână dar, în grabă, păși greșit pe o treaptă și căzând, veni de a rostogolul pe scară pană în sala rândului de jos. Nu apucase să se ridice când căpitanul o ajunse cu sabia sus. Dar când voi s’o lovească, ,o mână de fier îi apucă brațul. Mihu fusese întâlnit de slujitorul trimes după el când se întorcea calare dela străjuirea orașului. Auzind poronca căpitanului, venise în fuga calului la casa lui Farcaș și, găsind ușa descuietă, intrase în sală unde ardea o opaiță,tocmai când Domnica se abătuse jos și avuse timpul să oprească lovitura de moarte ce era să primească dela Ungur.

— Căpitane, pentru Dumnezeu, nu-ți pune mintea cu un copil, zise el....

— In lături, striga Farcaș, și lovind puternic cu pumnul stâng brațul lui Mihu, îl sili să-i sloboadă brațul drept.

Dar Domnica avuse vreme să se rădice și, scoțând sabia, se pusese în aparate. Mihu se puse între ea și Farcaș.

— In lături, mișălule, strigă din nou acesta.

— Orice ți-ar fi greșit, adă-ți aminte că el este numai un copil, zise stegarul cu glas împăciuitor.

— Un copil care mi-a necinstit casa, strigă Ungurul, îi voiu lua viața. Dă-te în lături.

—Nu vrei? adaose el, văzând că Mihu nu se mișcă, na, primește asta pentru îndrăzneala de a te opune mai marelui tău și, orb de mânie, lovi cu putere pe stegar cu latul săbiei peste obraz.

La primirea acestei batjocuri, Mihu, cuprins de o furie nespusă, trase și el paloșul.

— Apără-te, strigă el, de acuma numai mort vei scapa de mine.

— Tâlharilor! V’ați pus doi ca să mă ucideți mișălește, strigă Farcaș, dându-i mai multe lovituri, vă voiu arata cine sunt eu.

— Dane, să nu te miști că dau și în tine, strigă Mihu, apărându-se de loviturile Ungurului,

Lupta nu ținu mult căci, pe lângă că iscusința lui Mihu în mânuirea paloșului era cu mult mai mare decât acea a căpitanului, acesta era atât de orbit de mânie încât se înjunghia singur în sabia stegarului, al cărui vârf îi intră sub țâța stângă și îi ieși pe la spate.

Ungurul, cu un blăstăm, căzu mort într’un lac de sânge, iar Mihu ramase nemișcat, privindu- cu fața galbănă ca ceara.

— Iți jur că nu sânt vinovat cu nimica, îi spuse Domnica a cărei dinți clănțăneau de spaimă, femeia lui...

— Nu este acuma vreme pentru vorbe, zise Mihu ștergându-și paloșul de haina mortului și vârându-l iar în teacă. Vinovat sau nevinovat, am fost silit să ucid un om și acel om este căpitanul nostru. Dacă vrei să mai trăești și să nu faci cunoștința cu ștreangul, calare și la fugă!!

Apoi ieși răpede pe ușă, urmat de Domnica.

— încălecă pe calul lui Farcaș, zise Mihu și, după ce fură călări, porniră în goana mare spre poarta Haliciului.

Trecură prin ulița în care șădeau și Mihu o întrebă:

— Ai bani asupra ta?

— Da, răspunse ea, cât am este asupra mea.

— Atunci să nu ne oprim, dă pinteni.

La poartă străjării, niște Orheeni din celalalt steag românesc îi opriră.

— Poroncă dela căpitan să mergem cu o carte grabnică la Halici, zise scurt Mihu acelui ce era peste Orheeni și poarta se deschise.

XLIV.
In care vedem pe Domnica schimbată în Vidra.

Goniră câtva pe drumul Haliciului apoi, la o răspântie, Mihu îl părăsi și apucă altul la dreapta.

— Unde mergem? întrebă Domnica.

— La munți și de acolo în Țara Ungurească, răspunse Mihu.

Goniră, ținându-se tot pe drumuri lăturalnice, soarele era aproape de prânz când se opriră într’un țihliș des, departe de drum. Scoaseră șălele de pe cai, le frecară tot trupul cu frunzî uscate și-i priponiră într’un ochiu de poiană. Apoi Mihu șe lungi jos, în țihlă și făcu sămn lui Dan să vie lângă el. Pănă atunci nu schimbase aproape nici un cuvânt.

— Spune-mi ce s’o petrecut, zise el.

Dan în puține cuvinte îl puse în cunoștința celor ce se întâmplase în casa lui Farcaș, pănă la venirea lui; Mihu se uită cu ochi mari și zâmbind la tovarăș, când auzi cât de nesimțitor el rămăsese la propunerile Ilonei, dar în curând gânduri îngrijitoare îi întunecară privirea.

- Treaba este destul de proastă, zise el după ce Dan își sfârși povestirea. Din pricina poftelor unei muieri desfrânate am fost silit sa ucid pe un barbat care îmi era căpitan. Farcaș era bețiv și varar uneori, dar nu i se poate tăgădui că o fost un oștean deplin, viteaz și înțălept. îmi pare rău de fapta ce am făcut-o. Este o nenorocire. In fața ocării primite, nu puteam decât să scot paloșul și să-mi răzbun cinstea, dar el avea dreptate și, în locul lui, tot ca dânsul făceam și eu. Și tu, iar nu ești vinovat: singura vinovată este muierea și, după cât mi se pare, ea este aceia ce are să scăpe mai ușor. Deocamdată stăm destul de prost. Caii noștri sunt foarte buni, dar n’avem să-i mai putem goni cum i-am gonit pănă acuma; trebuie să gândim că în celelalte steaguri nu lipsesc cai buni. Pănă acuma trebuie să fie împănate toate cărările cu slujitori trimeși în urmărirea noastră. Tarnovski, castelanul Liovului, nu este barbat care să lese să treacă nepedepsită asămene faptă. Și în urmărirea noastră n’o trimes el slujitori din steagul nostru, nici macar din celalalt steag românesc, cu bună samă că o trimes numai Ruși și Litvani și Rușii cunosc bine locurile pe unde avem să trecem, fiind născuți pe ele. In curând ne vor ajunge și cu greu ne vom putea strecura, mai ales cu haina ce o avem pe noi. Trebuie ca la cel dintăiu sat să cumpărăm altele și s’ascundem pe ale noastre. Acuma destulă vorbă, avem numai decât nevoe de puțină odihnă și punând capul pe șea, Mihu închise ochii și adormi, lucru ce veni cu mult mai greu Domnicăi, tulburată cum era de împrejurarea grozavă la care se găsise față dar, în sfârșit, obosala biruind-o, fu cuprinsă de somn.

Se odihniră până aproape de toacă, când porniră din nou. După ce ieșiră din pădure, ajunseră într’un sat unde cumparară merinde pentru ei, grăunțe pentru cai pe mai multe zile și câte un rând de strae țărănești aproape nouă. Cum ieșiră din fcat, se opriră pentru a-și îmbrăcă nouele haine și, spre marea mierare a lui Mihu, Dan, pentru a se schimba, se depărtă în dosul unor tufe.

— Păstrează zaua, îi strigă Mihu, dar pune-o sub haină, între scurteică și cămeșă. După ce ascunseră hainele lepădate, își urmară drumul spre munți. Temerile lui Mihu păreau afi fără temeiu căci, chiar a patra zi dela fuga lor din Liov, pe la amiază se aflau aproape de granița ungurească fără să fi văzut macar urma unui slujitor.

— Pe acest plaiu merge hotarul unguresc, zise Mihu, grătând lui Dan cu mâna vârful unui munte la piciorul căruia ajunsese.

Suișul era greu și înaintau încet din pricina copacilor căzuți a frunzelor uscate pe care lunecau picioarele cailor. In sfârșit, pe la toacă atinseră plaiul și văzură, desfășurându-se înaintea ochilor lor, toată Ungaria de sus, cu dealurile, pădurile și apele ei răpezi, pănă în șesul nemărginit al Dunării.

Fără a mai odihni caii, căutau un drum pentru a se scoborî pe fața opusă celei ce o urcase, când auziră un tropot de copite și văzură, venind de departe, în goană, o ceată de călăreți. După îmbrăcăminte cunoscură că erau slujitori ruși.

— Stați, ștrigă acel ce mergea în fruntea lor.

— Pinteni, Dane, de ți-i dragă viața! zise Mihu și amândoi o luară la fugă.

Dar caii lor, obosiți de suișul greu, nu puteau păstră depărtarea dintre ei și Ruși: aceștia se apropiau mereu. Câteva săgeți începuse să vâjâe la urechile lor, altele îi atinseră, dar ramase înfipte în haine, neputând străbate zaua, când zăriră o răspântie și un drum care se scobora spre Ungaria. Siliră caii la o nouă opintire și erau aproape de răspântie, când calul Domnicăi căzu jos, lovit de o săgeată în coastă și ea, venind peste capul lui, își lovi pieptul de un copac, rămânând nemișcată. Rușii dădură un țipet de bucurie, dar Mihu care venea ceva mai în urmă, se plecă și apucă cu o mână tovarășul de brâu, îl ridică dela pământ apoi așăzându-l dinaintea lui, înfipse pintenii în pântecele calului și dispăru dinaintea ochilor slujitorilor în dosul unei cotituri ce o făcea drumul înainte de a da în acel care mergea peste graniță. Slujitorii, în avântul lor, trecură înainte fără a baga în samă răspântia și drumul care mergea la vale și goniră înainte pe plaiu.

Mihu, îndată jdupă ce trecuse cotitura, dăduse în răspântie și văzând o desime la stânga, intrase într’însa, iar după ce auzi cum trec slujitorii pe plaiu înainte, ieși iar la drum și îl urmă.

Văzând că calul îi este din calc afară ostenit, descăleca și depunând pe Dan leșinat pe pământ, desmierdă dobitocul, îl privi lung, cu ochii umezi, tapoi îl duse într’un țihliș des, scoase cuțitul și i-1 înfipse în inimă: calul căzu ca trăsnit. Mihu după ce luă dela șea rafturile cu merinde,merse iar la locul unde lasase pe Dan, îl luă iar în brațe ca pe un copil și, părăsind drumul, o luă în jos prin codru.

Intr’amurgul ajunse în vale și se opri rpe malul unui pârău: Dan nu dăduse încă nici un sămn de viață. îngrijit, el începu să-l desbrace, îi scoase întăiu scurteica, apoi zaua ce io păstrase sub această haină și ramase încremenit când cămeșa întredeschisă îi arătă un sân de femeie.

Atunci pricepu tulburarea de care fusese cuprins Dan la auzul veștilor aduse de negustorul din Suceava, traiul lui atât de ciudat pentru un tânăr, nepasarea lui față cu propunerile Ilonei, faptul că s’ascunsese de dânsul pentru a-și schimba hainele și o mie de împrejurări care-l mierase în toată vremea de când îi făcuse cunoștința. Dar leșinul ei prelungit îl îngrija din ce în ce mai mult. Merse la pârău, scoase apă în căciulă, îi udă fața și pieptul, o frecă pe mâni și pe brațe. In sfârșit ea deschise ochii. Văzu pe Mihu îngenunchiet lângă ea, simți că pieptul îi este gol; spărietă, voi să se scoale, dar fu cuprinsă de amețală și căzu iar pe spate.»

— Stăi liniștită, îi zise Mihu, nu te mișca; cu mila lui Dumnezeu suntem afară de orice primejdie și Mihu va fi pentru Domnica cu aceiași credință cu care o fost pentru Dan.

Domnica ramase nemișcată, se simțea prea slabă pentru a vorbi și chiar pentru a gândi; se vedea cuprinsă de o toropeală împotriva căreia n’avea nici puterea nici voința să lupte și în curând pdormi.

Mihu îi puse sub cap rafturile ce le luase dela șea, o acoperi cu mantaua lui căci a ei rămăsese pe cal și apoi, înainte să se culce, adună lemne uscate și făcu un foc zdravăn pe care-l întreținu toată noaptea, sculându-se din când în când spre a-l hrăni.

Când se crăpă de ziuă, el trezi pe Domnica, punându-i mâna pe umăr și scuturând-o ușor.

— Ii ziuă și trebuie să ne punem pe drum. Scoală și vezi dacă poți umbla.

Domnica se sculă fără greutate: partea dreaptă a pieptului îi era încă destul de dureroasă dar, după ce făcu câțiva pași, se încredință. că poate umbla. Făcură în tăcere o gustare ușoară cu rămășița merindelor ce le aveau cu ei și porniră înspre miazăzi, urmând cursul apei.

Mihu urmărise în vr’o două rânduri cete de hoți până la granița Ungariei și, având o oareșicare cunoștință a locurilor străbătute de ei,credea că apa ce o urmau era una din obârșiile Tisei. Dar în curând pricepu că se înșalase, lăsându-se în fuga lor mai în spre Apus decât credea căci, pe la prânz, întâlniră pe un vânător purtând haina obicinuită de țaranii ruși din Galiția și întrebându-l, în limba lui, cum se numește acel pârău, vânătorul li răspunse că este Unghiul care se aruncă în Tisa. In loc să iasă, cum socotea el, în comitatul Maramureșului, ieșise în acel al Unghivarului și calea lor spre Moldova era lungită în chip simțitor. Vânătorul îi învăță drumul spre satul cel mai apropiet, vestindu-i că nu vor putea ajunge într’insul înainte de asfințitul soarelui. După ce se despărțiră de el, mai străbătură o bucată de drum până ce soarele fu aproape de amiază, cand caldura și obosala îi sili să se adăpostească într o poiană unde curgea un izvor. Merinde nu mai aveau și pentru a-și astâmpăra foamea se văzură siliți să strângă de pe jos jir și sa-l mănânce. In drum găsise într’adevăr mai multe găinuși și văzuse căprioare la depărtare destul de mică, dar neavând cu ei nici arc nici săgeți, nu le putură ucide. Nu schimabse în toată dimineața aproape nici un cuvânt: fiecare din ei se simțea stânjănit în fața celuilalt. In sfârșit Domnica rupse tăcerea întrebând:

— Unde mergem?

— Cred că calea cea mai teafără pentru noi este să ni urmăm drumul, pe jos, pănă la Unghivar unde, după spusele vânătorului, putem să fim poimâni pe această vreme. Acolo vom cumpără doi cai și ne vom îndrepta spre Moldova unde vom intra pe la Tulgheș.

— Dar, zise Domnica schimbându-se la față, îndată ce voiu trece granița Moldovei sânt în primejdie să fiu cunoscută.

Mihu nu se gândise la această greutate.

- Ai dreptate, zise el după ce ramase câtva timp gânditor, vom intra în țară pe la Oituz. Am la Târgul-Trotușului niște cunoscuți la care vei putea adăposti. Depărtarea de acolo pănă la Suceava este mare și nu cred că ai fi in primejdie să fii recunoscută, dar calea ni sa va lungi cu mult.

— Nu vreu să te pun în zdruncin din pricina mea; lasă-mă la Unghivar și urmează-ți calea sângur, destul tras-ai pentru mine.

— Nu te voiu părăsi decât când te voiu vedea adusă la un adăpost teafăr, răspunse Mihu. Ș’apoi n’am nici o grabă și puțin îmi pasă s ajung în țară cu o săptămână mai curând sau mai târziu. Dar în această vreme trebuie să ne gândim la ce te vei face pe viitor.

— Ce viitor poate să mai fie oare pentru mine? zise Domnica și, învinsă de simțirile înăbușite într’însa de atâtea luni, ne mai putând, stăpâni dorul să-și ușureze inima împărtășind altuia durerile ei, povesti lui Mihu împrejurările în urma cărora încercase să ucidă pe Balc, pentru mișăleasca lui purtare.

Când povestirea fu sfârșită, ea se uită în ochii lui, temându-se să nu descopere într’înșii vr’o privire de dispreț pentru dânsa din pricina ușurinții cu care căzuse în brațele acelui mișăl. Dar el, care o ascultase cu cea mai mare bagare de samă, îi arătă acuma prin cuvintele calde, ce-i ieșeau din inimă, nu numai compătimire pentru soarta ei nenorocită, dar mânie și dispreț, pentru mișăleasca purtare a lui Balc.

— Balc este un neom, zise el, și este mișăl ca orice neom. Am trăit destul în țară pentru a auzi de puterea de vrajă ce este în ochii lui și de care se slujește fără cuget spre a rușina femeile ce au păcătui să fie destul de frumoase pentru a-i ațâța pofta. O nenorocit o mulțime de femei cinstite și de fete nevinovate, este o rușine pentru Moldova întreagă că nu s’o găsit încă un barbat care să răsbune cinstea soției, a surorii sau a fiicei lui batjocurite, ucigând pe-acel mișăl ca pe o fiară primejdioasă.

Când își reluară calea, Domnica văzu cu bucurie că purtarea lui Mihu cătră dânsa era poate încă mai prietenoasă și mai blândă decât pănă atunci și iubirea ei pentru dânsul crescu. A treia zi ajunseră la Unghivar, unde cumparară doi cai și câte un rând de haine mocănești, apoi se îndreptară spre Oituz, prin Satul Mare, Dej, Târgul Mureșiului, Brașov și Kezdi-Vasarhely. Călătoria era lungă, căci ploi mari umflase râurile, rupsese podurile și desfundase drumurile. Adeseori erau siliți să se oprească câte-trei și patru zile în același loc. Împărțeau noaptea aceiași odae, de multe ori același pat. Domnica iubea pe Mihu cu toată puterea inimii, cu toată furia simțurilor. Inima lui Mihu care se simțise atrasă cătră ea de un farmec ce nu și-l putea tălmăci când el o credea barbat, nu putea să rămâie nepăsătoare cătră o fată a cărei soartă fusese atât de nenorocită, care dovedise în împrejurările grele prin care trecuse-o fire atât de voinică, și, cu toată slăbăciunea de care fusese stăpânită față de Balc, avea o inimă atât de curată și de cinstită. Iar ochii și simțiriile îi fură în curând stăpâniți de frumuseța ei minunată.

Dacă Domnica ar fi cerut atunci lui Mihu s’o iee de soție, nu poate încăpea nici umbră de îndoială că s’ar fi cununat cu ea înaintea preutului celui dintăiu sat românesc prin care ar fi trecut. Dar, pe lângă că era prea orbită deiubire pentru a se gândi mai departe, nici nu-i trecea prin minte că ea, care fusese o unealtă de plăcere în brațele lui Balc, să poată fi soția lui Mihu, a bărbatului care, în ochii ei, era frumuseța, cinstea, vitejia și mărinimia în carne și oase.

Era prea însetată de desmierdările lui pentru a pune preț pe ale sale și a le tocmi. Căzu în brațele lui la cea dintăiu cerere ce Mihu i-o făcu. Și după ce o aduse la Târgul Trotușului, în casa unui negustor sas al cărui cunoștință o făcuse când era la Landi, cu care Sasul era atât în afaceri de negoț cât și în legături de prietenie; era atât de îmbatat de desmierdările și de frumuseța ei fără samăn, încât nu se mai putea hotărî s’o părăsască. Povestise Sasului întâmplările din pricina cărora fugise din Liov, fără a-i destăinui însă că tovarășul lui era o femeie. In sfârșit se hotărî să se despartă vremelnic de dânsa pentru a merge la călugărul ce-l crescuse, la Părintele Isaia. Apoi, după ce stătu închis cu el. în sihăstrie câteva zile, petrecute în consfătuiri tainice, s’întoarse iar la Târgul-Trotușului. Cauta acuma un loc sânguratec unde să poată ascunde dragostea lui. Auzind că rateșul din Ciortolom, clădit de protopopul catolic din Târgul-Trotușului, cu pășunile de pe împrejur, era de dat în arendă, îl luă îndată pe zece ani, plătind înainte toată chiria. In urmă făcu o nouă călătorie în sus și se întoarse în curând, cu o femee în vrâstă, care nu era alta decât Sanda, manca Domnicăi. Mihu o duse la rateș și, după ce cumpără vin și tocmi slugi, plecă, din casa Sasului cu Domnica îmbrăcată în haine bărbătești spre Palanca, dar în cale ea se schimbă în haine femeești și, încunjurând pe Tazlăul-Sarat și Tazlău, o duse la rateș.

Pentru slugi, Domnica era vara lui Mihu, iar Sanda mătușa amândurora. Atunci îi pusese Mihu nume de Vidra, din pricina părului ei, care părea de aur roșietec și toți o cunoscură de atunci sub acest nume. In toata firea ei se făcuse o schimbare din cele mai însamnate: vanatul călăria și celelalte îndeletniciri bărbătești cărora se dedase pănă atunci, nu-i mai faceau nici o plăcere. Spre marea mierare a lui Mihu și a Sandei, învăță să toarcă să țese să coase; voi ca hainele purtate de Mihu sa fie făcute numai de mâna ei. In sfârșit iubirea făcuse dintr’însa o femee și devenise chiar o femee încântătoare. Frumuseța ei își atinsese acuma desvoltarea deplină; iubirea lui Mihu creștea din zi în zi: părăsea foarte rar și numai pe puține zile. Vidrei i se părea acuma fericirea ei nemărginită și fără sfârșit.

Dar, după o vreme, Mihu începu să fie chiemat de călugăr din ce în ce mai des, călătoriile lui se făcură din ce în ce mai lungi. începu să se vorbească în țară de un viteaz ce singur se poreclea Păunașul Codrilor și îndrăznise să se pue împotriva puterii lui Vodă. Mihu pusese pe Vidra în cunoștința întregii lucrări a călugărului: însuflețirea ce domnea într’însul era împărtășită și de iubita lui, ea ii dorea izbândă din tot sufletul, atât din dorul de a vedea desrobirea și mărirea neamului cât și din ură pentru Balc și Sas. Dar Vidra iubea și acuma, când Mihu lipsea, ea îndrăzneață, ea care altădată visa numai primejdii și vitejii, tremura pentru viața iubitului. Nu se amesteca deloc în purtarea rateșului, lasată cu totul în sama Sandei și nu ieșea din odae când soseau călători, nu vedea pe nimene. Dar preutul Stoian fiind una din căpeteniile cetei lui Mihu și având casa în Patrașcani, în apropiere de rateș, era însărcinat de dânsul să aducă Vidrei vești dela el. Preutul gâcise lesne legăturile dintre ei, am văzut ce scopuri hrănea într’ascuns, pentru ca să ajungă la ele începu sa ațâțe într’însa patima geloziei. Ii vărsă veninul cu încetul, întăiu începu să șuguiască, zicându-i că-i prea frumoasă pentru ca să se teamă să fie înșalată. Apoi aruncă cuvinte cu îndoit înțăles, fără a numi pe nimene, dar din care biata femee putea înțălege că preutul a descoperit că Mihu nu-i mai este cu credință și, în sfârșit, veniră vorbe cu totul neîndoelnice cum erau acele despre Stanca lui Floareș. După neizbutirea acelei încercări, Stoian nu se mai arătă la rateș vreme de multe săptămâni, dar aflând că căpitanul nu s’a mai întors, se hotărî să-și mai încerce norocul.

Spre marea lui mierare găsi pe Vidra liniștită, căci îi venise dela Neamțu, atât veste că Mihu era plecat cu călugărul într’o lungă călătorie și lămuriri destul de amărunțite asupra chipului cum își întrebuințase vremea pănă atunci, lămuriri care nu-i lasară nici urma unei bănueli. Primi pe preut destul de răce, dar el plecă bucuros, căci aflase că Mihu nu se va întoarce înainte de mai multe luni și vedea deschis câmpul pentru urzelile lui. Începu să dee mai des pe la rateș, dar se păzi să mai vorbească Vidrei de iubire, se făcu că a înțăles cât de zadarnică fusese nădejdea ce o hrănise și cu încetul, supararea ei începu să piară. Dar lunile treceau și de la Mihu nu venea nici o veste: grijile și bănuelile începeau s’o chinuiască de iznoavă. Desnădăjduirea începuse s’o stăpânească când întâmplarea aduse pe Anton la rateșul Ciortolomului.

Ea povesti bătrânului întreaga ei viață, fără a-i ascunde nimica și amândoi plânseră asupra nenorocirilor ei.

Când auzi că Anton trebuie să plece de cu noapte la Târgul-Trotușului, Vidra nu voi să-l lese; îi cerea să părăsască slujba lui Stroici, și să vie să-și sfârșască viața lângă dânsa. Bătrânul obținu cu mare greu să fie îngăduit a merge la Trotuș, pentru a îndeplini însărcinarea luată cătră părintele Anselm, făgăduind că a doua zi va fi negreșit înapoi. Când se întoarse, găsi pe Vidra cu totul schimbata. Stoian venise din Bacău cu veste că Petrea Cărăbuș chiemase pe toate căpeteniile cetei lor, printre care era și Stoian, peste trei zile la un loc anumit, lângă Cetatea Neamțului. Vidra presupunând că la această întâlnire va putea afla ceva despre Mihu, zise preutului că voește să meargă și ea. El se bucurase mult la auzul acestei vești neașteptate, nădăjduind că, pe drum, se va ivi vr’o întâmplare care să folosească scopurilor lui. Dar bucuria și nădejdea îi pieriră la sosirea lui Anton din Târgul-Trotușului, când auzi pe Vidra hotărînd oșteanului că el trebuie să plece a doua zi, cu dânsa la Neamțu. In ziua următoare, care cădea într’o sâmbătă, plecară tustrei, mai luând cu ei și un argat al Vidrei pentru a îngriji caii. Noaptea o petrecută la Piatra și duminică, pe la amiază, ajungeau la Humulești.

Vidra trase în gazdă la o vadană, numită Ana, pe care o știa de mai de mult. Anton voia numai decât să meargă la Cetate, dar Vidra izbuti să-l înduplece să mai rămâe cu dânsa pană a doua zi. Stoian își găsi găzduire la gospodarul care șădea alături de vadană.

Satul era plin de vestea că Balc este la Cetate și că a adus cu el, legată, pe o fată de cneaz de mare frumuseță, că a voit s’o siluiască în închisoare, dar că a fost împiedecat de la această faptă de cătră Crijatul cel bătrân.

La auzul acestor vești, Vidra simți redeșteptându-se toată ura ei împotriva lui Balc. Se hotărî îndată să scăpe din mânile lui pe nenorocita fată de care el voia să-și bată joc. Pentru o clipă uită grijile iubirii sale și scopul pentru care venise la Neamțu.

Chemând pe Anton și pe Stoian de-o parte, li împărtăși hotărîrea ei și li ceru ajutor. Anton i-1 făgădui fără multă greutate, căci ura și el pe Bale și inima lui de oștean cinstit privea cu scârbă mișăleștele scopuri ce le hrănea voevodul asupra fetei. Cu Stoian lucrul fu mai greu: nu înțălegea deloc ce zor era să înfrunte pe puternicul voevod și să se expue să fie urmăriți și chiar descoperiți de oamenii lui pentru a scapa cinstea unei necunoscute, care nici nu ceruse ajutorul lor; Numai du multă vorbă și după ce Vidra îi hotărî că de nu-l ajută, el nu va mai da cu ochii de dânsa preutul primi să dee ajutorul lui.

După o sfătuire între ei, se hotărî ca Stoian și Anton să rămâe deocamdată ascunși în casa unei rude a vadanei la care trăsese Vidra, iar vadana fu rugată să vestească pe Hans, la Cetate, despre sosirea tinerei femei.

XLIV.
In care vedem că Ileana are prieteni care se mișcă pentru ca s’o scape.

Acuma ne vom întoarce la cele ce se petreceau în Cetatea Neamțului în a doua zi după sosirea lui Balc.

Cavalerul Ulrich, ramas singur în sală după ieșirea lui Balc și a cavalerului Albrecht, chiemă servitorii și li poronci să iee pe Somossy ca să-l ducă în odae, să-l desbrace și să-l pue în pat. Apoi fiindu-i cald și simțind că capul îi este cam greu, se scoborî în curte unde se primblă, încredințându-se totodată că cei cinci străjări, doi Nemți și trei Români din satele închinate, erau la locurile lor. Apoi negăsind destul aer în jcurte, se îndreptă spre o portiță care da în livadă și, spre marea lui mierare, o găsi deschisă. Clătinând din cap la vederea ăcestei neorândueli, o închise cu îngrijire, luă cheia la dânsul și intră în livada, propunându-și să facă lui Conrad Muller, în a cărui samă, era incredințată paza Cețății în acea,noapte, o mustrare din cele mai aspre

Nu făcuse zece pași când, părândui-se că aude șoapte, se opri pe loc și, ascultând cu bagare de samă, se încredința că ele veneau din dosul unui nuc. Se îndreptă într acolo, având grijă să nu facă zgomot și, când ajunse lângă copac, văzu, la lumina stelelor, două umbre. Deși luna încă nu răsărise, noaptea fiind senină Ulrich recunoscu pe Hertha, camerista Măriei, lângă Conrad Miiller care era îmbrăcat în zale, cu coiful pe cap și cu spada la cingătoare. Erau atât de adânciți în convorbirea lor încât nici nu văzură nici nu auziră pe cavaler venind: amândoi tresăriră când auziră glasul cavalerului lângă ei.

— Frumos îți cauți de datorie, vachtmaistre, zise acel glas. Iți părăsești straja în puterea nopții, lăsând poarta deschisă într’o vreme ca asta, pentru a face dragoste unei ființi deșerte ca Hertha, adăugi el, făcând haz de zăpăceala care cuprinsese pe îndrăgostiți.

— Frumos îți șede ție, Hertho, mai zise cavalerul, să dai uitării vechile tale legături de iubire cătră mine și să părăsești mustețile mele pentru mustețile negre ale lui Conrad.

Hertha fiica unui oștean neamț mort în Cetate se născuse și crescuse aici. Ulrich de Lindenburg o cunoștea de când era copilă șt de atunci făcea frumoasei fetițe o curte din cele mai nevinovate căci, fiind un tânăr cu suflet curat, nici nu-i trecea macar prin minte să se folosască de împrejurări pentru scopuri necinstite. Glasul cu care vorbea acuma fetei era pe jumatate mustrător, pe jumătate glumeț și Hertha, deprinsă a șugui cu dânsul, după o închinăciune mai adâncă decât se cuvenea, răspunse:

— Să am iertare, domnule Cavaler, dar mustețile dumitale, cele bălăi și frumoase, fiind prea sus puse pentru mine, m’am văzut silită să-mi aleg altele, la care să pot atinge cu înlesnire.

— Vedeți nerușinata, zise cavalerul, ea nu nu mai că nu-și tăgăduește necredința, dar încă mărturisește că nu poate trăi fără a avea la îndămână vr’o păreche de musteți. Ia dă-mi mânile tale.

Hertha îi Întinse mânile.

— Ce mâni mici și gingașe, urmă Ulrich, luându-le în mânile lui și netezându-le, ce dulci de desmierdat sunt ele, nu sunt mâni de slujnică dar mâni de doamnă nobilă. Ce păcat că au un cusur!

— Și ce cusur au ele oare, domnule Cavaler? întrebă Hertha retrăgându-și mânile.

— Un cusur mare, fetița mea, răspunse Ulrich cu un glas mai serios; se primblă în întunericul nopții prin livada Cetății, strânse de mânile unui oștean tânăr, fără a avea inel la vr’un deget. Și șugubăț lucru mai este dragostea! Adesa s’amestecă dracul în trebile ei pentru a le încurca, nenorocind fetele. Apoi știi că nu numai oamenii au astăzi ochi și urechi, dar și zidiurile și copacii și, ceia ce este și mai primejdios, se întâmplă să aibă și limbă veninoasă. Frumos ți-ar șădea dacă v’ar fi văzut altul decât mine și dacă mâni s’ar întâmpla ca Conrad să se întâlnească cu moartea care vecinic ni stă nouă, oștenilor, în cale?

— Ferească Dumnezeu! strigă Hertha spărietă.

— Da, ferească Dumnezeu, urmă cavalerul, nădăjduesc din inimă că Conrad va trăi ani mulți și că veți fi fericiți amândoi, dar omul cuminte trebuie să fie pregătit la toate.

- Domnule Cavaler, zise Conrad, de mult iubesc pe Hertha și de mult o rog să primească să-mi fie soție...

— Și astăzi, întrerupse Hertha, l’am chemat aici pentru a-i spune că sânt încredințată, atât de iubirea lui pentru mine cât și de a mea pentru dânsul și că primesc bucuros să-i fiu soție.

- Da, zise Conrad, dar cu ce tocmală?

— Cum, întrebă cavalerul mierat, tu ai cap să te gândești la tocmală cândi este vorba să fii a acelui pe care zici că-l iubești. Și, cu voia ta, putea-voiu eu șă aflu la cât anume prețuești iubirea ta?

— Să spun cavalerului? întrebă Conrad pe Hertha.

— Ba nu, zise aceasta, mai bine îi spun eu, căci știu bine că din vorbele tale cavalerul nu ar putea să înțăleagă nimica. Domnule cavaler, adăugi ea, am spus lui Conrad că mă voiu cununa cu dânsul îndată după ce fata adusa aici de voevodul Balc, va fi scapat din mânile lui.

— Bine, zise cavalerul mierat, dar acesta este un lucru care nu stă în putința lui. Ea este închisă sub pază strașnică și cheia chiliei se află în mânile lui Balc. Și chiar dacă ar izbuti s’o facă ^scăpătă, ar fi cel mai bun mijloc ca să nu-ți fie soț niciodată. Faptul s’ar descoperi ușor și Cavalerul Albrecht l’ar spânzura numaidecât pe vârful turnului, deasupra porții celei mari.

Hertha dădu din umeri.

— Cavalerul nu l’ar mai spânzura, zise ea cu un glas foarte hotărît.

— De unde știi? întrebă Ulrich.

— Domnule Cavaler, zise Hertha, stăpâna mea mi-a zis în astă sară, pe când o desbracam,că ar fi pe veci recunoscătoare dacă vr’unul din oștenii noștri ar avea îndrăzneala să scoată pe sarmana fată din ghiarele acelui neom și a mai adăugit că este încredințată că nu număi Cavalerul nostru ar fi foarte fericit și el dacă s’ar întâmpla una pa asta, dar și că mântui toiul a-celei biete iființi ar fi ocrotit de ea. Cunoști pe stăpâna mea și știi că ea nu este în stare să împingă pe cineva, oricare ar fi, la pieire și mai ales pe un om de ai noștri.

— Nu mă îndoesc de stăpână-ta, răspunse Ulrich după ce ramase câtva gânditor, ea pe lângă că-i bună ca un înger, mai este cuminte și cumpănită în vorbe. Dar tare mă îndoesc de capul tău cel frumușel și zăpăcit, mă tem că vei fi înțăles-o rău.

— Urechile mele sunt foarte bune, răspunse Hertha supărată de îndoiala aratată de cavaler, stăpâna a avut grijă să-mi spue acelaș lucru cel puțin de zece ori.

—Ascultă Hertha, zise Cavalerul, fapta ce-ai propus-o lui Conrad este prea grea și prea primejdioasă pentru ca să fie înfăptuită numaidecât, numai pe spusa ta. Crede-mă că încât mă privește ași fi prea fericit dacă acea biată fată ar putea să fie mântuită de batjocura care o amerință. Sângele fierbe în mine când mă gândesc că se petrece o asămene neomenie sub ochii mei și că eu, cavaler purtând pinteni de aur, jurat să ieu pururea apararea celui slab și nevinovat, sânt împiedecat de alt jurământ să ridic brațul în apararea ei. Astăzi, când mișălul de Balc a pus mâna pe paloș, fiindcă cavalerul Albrecht n’o vrut să-l lese să intre sângur la fată, așteptam cu nerăbdare să-l tragă ca să-i pot vârî spada mea până la mâner în pântece. Dar mișălul zărindu-ne, n’a cutezat să scoată fierul din teacă. Insă, dacă într’adevăr stăpână-ta a zis cuvintele ce ni le-ai spus, nu poate încăpea îndoială că Cavalerul Albrecht cunoaște dorința ei și o încuviințează. Precum ți-am zis, nici un om cumintenu se va potrivi spuselor tale. Dar dacă stăpână-ta ar spune vorbele ce spui că ți le-a zis, nu cătră pline dar în auzul meu, nu numai că nu ași împiedeca fuga fetei, dar încă ași ajuta-o pe cât mi-ar fi cu putință.

— O, ce mulțămită sânt, strigă Hertha, și ce mulțămită va fi stăpâna când îi voiu spune vorbele dumitale. Vei vedea că ea nu va întârziasă vă zică din gura ei ceiace v’am spus și că nu sânt o ființă atât de lipsită de crieri cum crezi dumneta.

— Vom vedea, zise Cavalerul, iar acuma să mergem să ne culcăm. Dar crede-mă, nu te mai primbla noaptea cu Conrad pănă ce nu vei purta inelul lui la deget, și cu toții se întoarseră în Cetate.

A doua zi fiind duminică, un preut român veni de dimineață ca să slujască liturghia în sala cea mare a Cetății pentru Maria și pentru Balc, fiind de față cavalerii amândoi și străjării români de rând în acea zi. După săvârșirea ei, Părintele Anselm sluji în capela Cetății liturghia pentru cavaleri, pentru oștenii nemți și slujitorii unguri veniți cu Balc. Precum cavalerul Albrecht asculta totdeauna slujba pravoslavnică, Maria nu lipsea niciodată dela acea catolică. La sfârșitul slujbei oștenii ieșiră din capelă, iar Maria și ambii cavaleri mai ramaseră într’însa, vorbind cu Părintele Anselm. La ieșirea lor, găsiră dinaintea ușii pe Hans Biedermann cu Conrad Miiller și cu alți șapte sau opt Nemți. Ei se dădură în lături pentru a face loc capelanului care trecu înainte spre locuința lui, dar Maria se opri în fața unui oștean pentru a-l întreba dacă soției lui îi este mai bine. După pe ascultă răspunsul oșteanului și-i mai dădu câteva sfaturi asupra chipului cum trebuia s’o caute, întrebă pe Hans dacă are grijă ca fata închisă în temniță să aibă cele de trebuință. Hans răspunzându-i că poroncile ei sunt urmate cu îngrijire, ea zise tare, privind mai ales spre Hans și spre Conrad care stătea alăture:

- Ce fericită aș fi dacă s’ar găsi un barbat îndrăzneț care să scăpe pe această ființă nevinovată din manile nemiloase ale voevodului. Ar fi o faptă vrednică de un om de inimă și știu bine că soțul meu, departe de a-l pedepsi, i-ar fi recunoscător și ar căuta prilej să-i arăte mulțămirea lui.

Oștenii nu răspunseră nimică și Maria trecu înainte, dar Ulrich, care venea după dânsa și-i auzise cuvintele, ii zise:

— Suntem cu toții oameni de inimă, milostivă doamnă, dorințele dumitale sunt totdeauna poronci pentru noi, fii încredințată că acea de azi va fi îndeplinită cu sfințenie și fără întârziere.

Maria mulțămindu-i din ochi, îi întinse mâna pe care cavalerul o sărută, închinându-se asupra ei, apoi o părăsi spre a se întoarce spre grupul alcătuit de oșteni și, după ce strigă pe Hans Biedermann și pe Conrad Miiller, se duse cu ei în odaia lui. Ramaseră sfătuindu-se cu ușile închise mai bine de două ceasuri. Apoi amândoi oștenii ieșiră și se îndreptară spre odăile unde locuiau Nemții și în care fusese adăpostiți și slujitorii veniți cu Balc. Ii adunară pe toți și-i înștiințară că cavalerul Ulrich, pentru a sărbători sosirea în Cetate a voevodului, li-a poroncit să aducă lăutari și să desfunde, la capra podului mișcător, un vas de vin pentru a cinsti pe slujitori. Adăugeau că vor da de știre în oraș pentru ca să vie fete și neveste în număr mare. Vestea fu primită cu bucurie de toți oștenii și un Neamț fu trimes calare după lăutari.

Tot atunci începură să sosască șoltuzul cu pârgarii târgului, cneji, juzi și preuți din satele învecinate, care ceruse din ajun să fie învoiți să aducă feciorului domnesc închinăciunile lor.

Balc, însoțit de Somossy și de amândoi cavalerii, îi primi în sala cea mare, se întreținu cu fiecare din ei în parte și-i prezentă lui Somossy care șădea în dreapta lui, mai pintenat, mai cusut cu fir, mai mustecios și mai fudul decât oricând.

Șoltuzul și pârgarii erau toți Sași, iar acei din cneji și din juzi care venise, numai oameni plăcuți stăpânirii. Balc se arătă binevoitor cătră dânșii, li vorbea cu blândeță și întreba pe fiecare, în chip amărunțit, despre familia și despre mersul trebilor lui. Iar Somossy, la închinăciunile lor, de abie răspundea cu o neînsamnată plecare a capului, cinstindu-i pe ici și colea numai cu câte un cuvânt pentru a-i întreba dacă știu ungurește, căci deși știa destul de bine atât nemțește cât și românește, se făcea că nu înțălege decât limba maghiară.

Când sosi ceasul prânzului, cei mai însamnați din oaspeți fură reținuți la masă, iar ceilalți se retraseră pe la casele lor și la gazdele lor în oraș. Deși cei ramași erau oameni cu totul plecați stăpânirii, totuși Balc nu se bucură de nici o clipă de liniște în toată vremea prânzului, temându-se ca Somossy, sub stăpânirea beției, să nu scape de iznoavă cuvinte compromițătoare. Dar de astă dată el se mulțămi să-și sature pofta cu mâncările alese de pe masă și să deșerte în tăcere cat mai mult epahare de Nicorești și de Odobești, ajungând în curând în starea ce-i era obicinuită la sfârșitul mesei.

Când se sculară, ziua fiind deosebit de frumoasă, ieșiră cu toții la poarta Cetății pentru a privi jocurile lumii adunate în urma înștiințării trimese de cavalerul Ulrich. Petrecerea aceasta era foarte zgomotoasă. Vasul de vin adus din poronca cavalerului se deșerta văzând cu ochii, șlujitorii domnești, prin înfățoșarea lor, aratau că li se făcuse partea leului, căci toți începeau să fie peste samă de veseli. Veselia lor începuse chiar să dee sămne de viață supărăcioase. Din toate părțile se vedeau fete fugind de ei, lăsându-li în mâni vr’un tulpan sau vr’o bucată de mânecă de la cămeșă. Nemții dela cetate care, dimpotrivă, fusese neobicinuit de cumpătați, se încercau pre cât li era cu putință, să păzască buna rânduială și să mai domolească sburdălnicia slujitorilor.

După ce privi câtva la jocuri, Balc se întoarse în Cetate cu cavalerul Albrecht și cu oaspeții, dar cavalerul Ulrich ramase și făcând semn lui Conrad Muller, se retrase la o parte cu el.

— După cât mi se pare treaba merge bine, zise el oșteanului. Dacă vinul nu va ajunge, pune să mai scoată încă un vas.

— Cred, răspunse Conrad, că aceasta va ajunge, căci cei mulți de abie se mai țin pe picioare. Uite, adause el, unul a și căzut jos și în zadar se încearcă ai noștri să-l ridice, iată-l că-l duc pe brațe în întru. In curând și ceilalți vor fi în aceiași stare.

— Aflat-ați care din ei va fi de strajă, la ușa fetei desară, după ce va înopta?

— Da, răspunse Conrad, după socoteala ce am făcut, va veni rândul celui roșcovan care se luptă cu fata cea de lângă capra podului. El este mai puțin beat decât tovarășii lui, dar am dat înadins mai puțin de băut celor patru ce au să fie de strajă pănă în sară, pentru ca nu cumva să bage voevodul de samă cât sunt de beți și să nu privegheze mai pe urmă sângurc hipul cum străjuesc. Dar nu-i slăbim cu băutura pănă în sară, așa că, dacă îi va veni rândullui, îl vom putea sfârși lesne cu un ulcior de viin în care vom pune pe jumătate horilcă.

— Cine din voi merge să scoată pe fată din chilie, tu sau Hans?

— Cheia care se potrivește la ușa ei este la Hans, dar am hotărît să mergem amândoi. El va intra in chilie și va da fetei hainele bărbătești pregătite de Hertha, iar cu voiu sta depază lângă slujitor. Am rânduit la ușa de dinafară pe Fritz Vinkelmann, el este om de toată nădejdea. Dar, mai adause Conrad, domnul Cavaler, după părerea mea ar fi bine să punem capăt petrecerii, căci ticăloșii aceștia de Unguri încep a se apuca de gâlceava. Ia privește!

Intr adevăr, se auzeau țipete însoțite de sudalmi românești, nemțești și ungurești. Lăutarii încetase să mai cânte și se vedea un ghem mare de oameni, strigând și amerințând, iar în mijlocul ghemului, peste capetele celelalte, se zărea capul lui Hans. Cavalerul și cu Conrad, ducându-se numai decât să vada ce s’întâmplase, găsiră pe un slujitor ungur întins la pământ, fără cunoștință, dar cu paloșul în mână și, lângă dânsul, un flăcău nalt cât un brad, plin de sânge la față, ținut de doi Nemți, pe când alți trei oșteni de ai Cetății, cu Hans, se pusese între flăcău și mai mulți slujitori care țineau în mână paloșele goale. La vederea cavalerului, ei îi făcură loc și Nemții dădură drumul flăcăului.

— Ce este? întrebă Ulrich pe Hans.

— Slujitorul care zace la pământ a vrut să ducă pe o fată cu dea sila în pădure cu dânsul și acest flăcău venind în ajutorul fetei, slujitorul a tras paloșul și a lovit pe tânăr în față, tăindu-l precum se vede. Dar el fiind voinic, i-a tras un pumn zdravăn între ochi și l’a culcat la pământ. Ceilalți slujitori au sărit cu paloșele la flăcău și l’ar fi făcut bucăți dacă n’am fi prins de veste și nu ne-am fi pus între ei.

— Petrecerea a ținut destul. Toți oștenii, atât ai noștri cât și acei ai voevodului să intre în Cetate, zise cavalerul lui Hans.

Apoi adăugi, întorcându-se către slujitori:

— Intoarceți-Vă în Cetate; cât ă mai ramas din vin vi se va aduce în întru și-l veți bea acolo în tihnă.

Ungurii, deși cu o rea voință vădită, se supuseră, neîndrăznind să se pue de pricină cu Ulrich, a cărui înfățoșare hotărîtă și glas poroncitor li impunea. Tovarășul lor fu luat pe brațe de cei doi Nemți și dus în Cetate. Vasul cu Vin, pe trei șferturi deșert, fu împins dea rostogolul în curte, iar lumea adunată și lăutarii, se îndreptară spre oraș. Ungurii, văzând că vasul de vin îi urmează în curte, nu întârzieră să se mângâie de ocara suferită, punându-se din nou pe băut. Iar Nemții stăteau împrejurul lor, îndemnându-i mereu să bee, pe când ei duceau numai din când în când ulcelile lor la gură.

Hans și cu Conrad se sfătuiau între dânșii la oareșicare depărtare de ceilalți, când unul din străjării dela poartă veni să spue celui dintăiu că un om din Humulești voește să-i vorbească numai decât. Hans se duse îndată cu el la poartă, unde găsi pe un țaran cunoscut lui care, luându-l deoparte, îi zise:

— O venit jupâneasa Vidra în sat la noi, și m’o trimes să-ți spun ca să vii numai decât la dânsa, căci are să-ți împărtășască lucruri vajnice. O tras la casa cumetrei mele, Ana.

La auzul acestei vești neașteptate, tot sângele pieri din obrazul lui Hans, el se făcu galbăn ca ceara, inima îi stătu pe loc, ramase câtva fără să poată vorbi. In sfârșit, venindu-și în fire, răspunse omului:

— Intoarce-te înapoi și spune jupânesei că vin numai decât, apoi se grăbi să meargă lacavalerul Ulrich pentru a-i cere voie să parasască Cetatea pe un ceas.

Căpătă această învoire dela cavaler cu cea mai mare greutate, numai după ce îl încredință pe cinstea lui de oștean că se va întoarce înainte de aprinsul lumânărilor și după ce Conrad luă asupra lui orice răspundere pentru urmările ce ar fi putut să aibă neființa tovarășului.

XLV.
In care Hans face pe șiretul.

Hans se duse pe la grajdiu, puse șaua pe cal, și pomi în fuga mare spre Humulești. Când ajunse la poarta văduvei, văzu pe iubita lui atrasă de tropotul calului, stând pe prispă. Sări jos de pe cal și, în două sărituri, se află lângă dânsa.

— Ah! Vidro, ce surprindere, ce fericire, zise Hans mâncându-i mânile cu sărutări. Dar oare ce întâmplare te aduce aici?

— Nu gâcești, răspunse Vidra privindu-l dulce, iar Neamțului, i se păru că din ochii ei iesă niște raze aurite care pătrund pănă în fundul inimii lui, făcând-o să resimtă o căldură îmbătătoare.

— Nu gâcești pentru ce am venit? mai zise ea odată, și lui Hans i se păru că glasul ei sună mai dulce decât oricând.

— Nu, răspunse el nedumerit.

— Am venit... fiindcă-mi era dor de tine, zise ea încet.

Nebun de bucurie, Hans voi s’o cuprindă, și s’o strângă în brațe, dar Vidra, dându-se răpede înapoi, scăpă de îmbrățoșarea lui.

— Așa te porți, zise ea amenințându-l cu degetul, drept mulțămire că ți-am vorbit din inimiă; vrei să mă faci de râs înaintea satului?

- Iartă-mă, Vidro, zise bietul Hans, bucuria m a înebunit, nu știam ce fac, te rog iartă-mă.

- Te iert, răspunse Vidra, dar să nu măi faci să ma căesc de încrederea mea în tine, căci altfeliu te las și plec înapoi, fără să mă mai uit la tine.

Hans jură pe toți sfinții, atât pe cei nemțești cât și pe cei românești, că va privi la dânsa ca la o icoană și Vidra, de tot îmblânzită, îi propuse să intre în casă.

— Hans, zise ea după ce se așazară pe o laviță, de când nu te-am mai văzut, necontenit am gândit la cele ce am vorbit noi astă-primăvâră dar, înainte de toate, ași dori să știu că nu ți-ai schimbat gândul.

— Cum să-mi schimb gândul? întrebă Hans.

- Eu sânt mai nebun după tine decât oricând, zi și noapte te văd înaintea ochilor mei și mă usuc de dorul tău.

— Atunci de ce n’ai mai dat pe la mine de atâta amar de vreme?

— Dar, răspunse el, nu știi că după ce m’am întors dela tine s’o întâmplat o nenorocire mare. Din cincisprezece oșteni de ai noștri care se întorceau de peste mimți cu soția cavalerului celui bătrân și au fost loviți fără veste de Ianoș, hoțul cel vestit, trei-spre-zece au ramas morți și s’au întors numai doi, din care unul greu rănit. Rămăsesem atât de puțini în Cetate încât mi’a fost cu putință să lipsesc, mai ales că cel rănit era Conrad Miiller, ajutorul meu. De abie a trecut luna și s’o întors cavalerul care, fiind vestit din întâmplare, a zăbăvit peste munți pănă ce a adus alți oșteni în locul celor uciși. Și, dela întoarcerea lui, am avut multă treabă cu atâția oameni noui pănă când i-am deprins cu slujba lor. Mă gândeam acuma să cer o învoire pentru a veni la tine. Dar, adause el, toate câte ți le spun trebuie să le știi printr’un oștean străin, plecat de aici acum câteva zile, la Târgul-Trotușului, cu cărți pentru părinții de acolo. Oare nu s’a abătut el pe la tine?

— Da, răspunse Vidra, o fost la noi un asămene om, el însă mi-o părut cam smintit și n’am putut înțălege nimică din vorbele lui. Dar să le lăsăm pe aceste: tu zici că nu ți-ai schimbat gândul?

— Să mă ferească Dumnezeu, zise Hans cu aprindere, mai degrabă m’ași lepădă de viață.

— Atunci, zise Vidra, pot să-ți zic că și eu m’am gândit necontenit la tine și că, văzând cât mă iubești, mi-am luat de samă ca greu ași putea găsi un barbat mai frumos, mai viteaz, mai înțălept și mai vrednic de iubirea mea. O început să-mi fie dor de tine, întăiu puțin, apoi mai mult, la urmă mult de tot. N’am mai putut rabda și am venit întins aici ca să te văd și să-ți spun că, de acum înainte, nu mă vei mai găsi nesimțitoare pentru tine!

Lui Hans nu-i venea să s’încreadă în urechile lui.

— Atunci, zise el, tu primești în sfârșit să fii a mea!

— Da, zise Vidra, m’am hotărît să-ți îndeplinesc dorința.

Și de astă dată, când Hans aruncă brațele prejurul ei, îl îngădui s’o sărute de mai multe ori.

— O draga mea, comoara mea, strigă el ce fericiți avem să fim împreună, apoi, după ce o sărută din nou, adause:

— Nunta o facem îndată.

Iar Vidra, desfăcându-se încetișor din brațele lui, răspunse hotărît:

— Îndată nu, dar în curând,, dacă vei face ceiace am de gând să-ți cer.

— O spune-mi, zise el, pentru a grăbi sosirea ceasului care te va da mie cu desăvârșire, sânt hotărît să fac orișice.

— Chiar dacă ți ași cere un lucru foarte greu? mai întrebă Vidra.

— Voiu face orice lucru ce-mi va sta prin putință și se va împaca cu datoria mea de oștean, zise Hans.

— Dar, răspunse Vidra, dacă ar trebui să alegi între mine își ceiace numești datoria ta de oștean?

— Atunci, răspunse cu hotărîre Hans, și pe fața lui se zugrăvi o adâncă mâhnire, m’ași vedea silit, cu cea mai mare durere, să te privesc ca pierdută pentru mine.

Acest răspuns hotărît și neașteptat fu pentru Vidra o surprindere neplăcută: ea ramase în tăcere.

— Dar, urmă Hans, nu pot crede că tu mi-ai cere un lucru care nu s’ar împaca cu jurământul meu de credință cătră cavaleri. Spune ce aștepți dela mine și eu îți voiu răspunde lămurit dacă pot să-ți îndeplinesc dorința sau nu.

Vidra, văzând că puterea ei asupra Neamțului nu era atât de desăvârșită pe cât o credea, era năcăjită, dar pe de altă parte, vremea ce o petrecuse printre oșteni, la Liov, o punea în stare să priceapă puterea simțirii căreia se supunea Hans și îi era teamă că, destăîinuindu-i scopurile ei, el nu numai să nu-i dee nici un ajutor dar încă să-și pue toate silințile pentru a zădărnici încercările ce le-ar face în altă parte.

Dar, recunoscând că, atâta vreme cât fata se află închisă în Cetate, n’are dela cine altul să ceară ajutor pentru a dobândi scaparea ei, iar că din ceasul în care va ieși din zidurile Cetății, Hans nu numai că nu ar mai avea nici o putere spre a-i împiedeca scaparea, dar chiar că datoria lui de oștean nu s ar mai împotrivi încercărilor ce le-ar face Vidra în acest scop, jurământtul lui fiind făcut cătră cavaleri și nu cătră voevod, se hotărî să-i spue adevărul.

— Hans, zise ea, voiam să mă ajuți să fac o faptă dreaptă, deși se poate ca ea să nu se împace cu ceiace numești datoria ta de oștean.

Voevodul Balc io furat mișălește pe o fata... presupun că acea fată este o prietenă, o... rudă a mea. Știi cine-i Balc, un neom care o nenorocit atâtea femei. Vroiam să te rog să mă ajuți să scap din ghiarele lui pe această nenorocită ființă. Credeam că bărbatul care mă iubește și, adause ea cu un glas mai slab, pe care încep a-l iubi și eu, va primi să fie tovarăș cu mine în săvârșirea acestei fapte bune, arătându-se astfeliu vrednic de iubirea mea. Dar văd că m’am înșalat, el își închipuește că datoria lui ide oștean drept este să ajute pe mișălul care pângărește pe o copilă nevinovată și nu pe ființa căreia i-o jurat iubire, când1 acea ființă vroește să lucreze la scaparea nenorocitei căzută îîn mânile lui Balc.

Hans răsufla lung. La cele dintăi cuvinte a Vidrei înțelese ciă ea dorea îndeplinirea unei fapte la care el era hotărît, ce era chiar poroncită de unul din mai marii săi, cerută de soția cavalerului Albrecht, a cărei dorinți erau sfinte pentru toți oștenii Cetății și era încredințat că acea faptă îndrăzneață se îndeplinea cu voia tăcută a castelanului. Și acuma săvârșirea acestei fapte era mijlocul de a grăbi căsătoria lui cu Vidra. Cuprins de bucurie, fu pe cale s’o întrerupă și să-i destăinuiască întreaga urzală, dar cele de pe urmă cuvinte ale iubitei îl făcură să-și schimbe gândul. El hotărî s o lese în necunoștință desăvârșită despre cele ce se petreceau de dimineață la Cetate și să primească s’o ajute la scaparea fetei, chiai în acea sară, dar numai în urma făgăduinții ceea îi va da că nunta lor se va face a doua zi.

— In țara asta, își zise el, toată lumea umblă numai cu vicleșug și cu meșteșuguri, fiecare ascunde sub o mulțime de nimicuri ceiace gândește și ceiace are de gând să facă. De astă dată am să fac și eu ca dânșii, doar este în stare și un cap de Neamț să învârtească meșteșuguri.

— Vidro, zise el, faptul ce mi-l ceri este primejdios și greu. Este primejdios căci pot să fiu descoperit în săvârșirea lui; cheia ușii dela chilia în care este închisă fata se află la Balc ;eu am altă cheie care umblă la acea ușă, dar cavalerii știu că ea se află la taine și, dacă fata ar lipsi, prepusurile ar cădea dea dreptul pemine. Pot să fiu prins asupra faptului, pot să fiu descoperit după săvârșirea lui. Cavalerul Albrecht este oștean drept, dar aspru, dacă s’ar încredința că l-am tradat, căci din partea mea un asamene fapt nu s’ar putea numi decât tradare, n’ar trece ziua și leșul meu s’ar legănă în vânt pe turnul de deasupra porții celei,mari. Este greu de îndeplinit, căci la ușa fetei stă de pază un slujitor de ai voevodului și numai cu mare nevoe ași putea izbuti să-l depărtez. Mai sânt în primejdie să fiu zărit de slujitorii care umblă prin curte și va trebui poate să scot spada pentru ca să mă apăr. Darpentru tine sânt gata să-ți îndeplinesc dorința: astăzi după ce va înopta îți voiu aduce fata teafără: dar numai dacă tu îmi juri în schimb că mâni chiar vei fi soția mea.

Mierarea Vidrei la auzul acestor cuvinte fu mare: ea nu se aștepta deloc ca Hans să consimtă la cererile ei cu atâta ușurință, mai ales după cele rostite de dânsul la începutul convorbirii lor, în privința credinții nestrămutate cu care era hotărât să păstreze jurământul său. Simți că este la mijloc ceva de care nu-și poate da samă, dar ținea prea mult la izbânda întreprinderii sale pentru a-și pierde vremea căutând să afle dela Hans pricinile schimbării lui atât de neașteptate. In cât privea cererea lui Hans, ca ea să se lege să-i fie soție chiar a doua zi, era prea încredințată că, în clipa cea de pe urmă, are să fie în stare să iscodească vr’un mijloc de scapare, pentru a mai sta la îndoială să-i facă făgăduința cerută; se grăbi deci să-i răspundă:

— Văd că într’adevăr mă iubești și că n’ai mințit când mi-ai spus că îți sânt mai scumpă decât orice pe lume. Scapă pe acea nenorocită și chiar mâni voi fi soția ta.

— Eu mă îndatoresc s’o scot din Cetate în astă sară, după ce va înopta, dar ași dori să știu unde va merge ea, cine va îngriji sa fie dusă la casa ei și cine, la nevoe, va apara-o împotriva oamenilor ce negreșit vor fi trimeși de Balc în urmărirea ei, zise Hans.

— Asta este treaba mea, răspunse Vidra, eu mă îndatoresc ca îndată ce mi vei da-o pe samă, s’o pornesc sub pază bună la locul ei. Cred că te încrezi în făgăduința mea.

— Da, zise Hans, bucuros că găsește astfeliu un mijloc să scăpe de un drum ce putea să fie lung și care îl departa de lângă Vidra, am toată încrederea în tine, precum și tu poți să te încrezi în mine. Desară, când va înopta, află-te cu acei cărora vrei să li încredințezi fata pe malul Ozânei, în pâlcul de arini dela moara cea părăsită care se află în aceste împrejurimi. Iți voiu aduce fata acolo. Și acuma trebuie să plec ca să-mi ieu toate măsurile spre a izbuti. Dar tu, dă o sărutare logodnicului tău ca să lucreze măi cu inimă.

Vidra, cu toată neplăcerea ei, dar pentru a nu lașa șă se răcească cumva râvna Neamțului, îi atinse obrazul cu buzele, mai fiind silită pe urmă să sufere numlăroase sărutări din parte-i.

Apoi Hans, binecuvântând norocul neașteptat care dădea peste dânsul, se aruncă pe cal și porni iar la fugă spre Cetatea unde, îndată ce descăleca, se duse dea dreptul la cavalerul Ulrich.

— Domnule Cavaler, îi zise el, cred că nu are să mai fie trebuință să plec eu cu fata.

— Și cine va merge în locul tău cu dânsa, zise cavalerul, căci nu poate fi lasată singură.

— Am găsit pe o rudă a ei, răspunse Hans; o femee ce-mi este bine cunoscută și pe care o știu vrednică de toată încrederea. Ea s’a însărcinat să ducă pe fată teafără la casa părinților. Cred că în toate privințile este mai bine ca să rămân aici, căci plecarea mea, odată cu fuga fetei, ar putea să dee loc lă bănueli.

— S’îțelege că ar fi mai bine ca tu să rămâi aici, răspunse cavalerul; eu mă hotărîsem la plecarea ta sau la acea a lui Conrad numai fiindcă nu știam cu cine să trimăt pe acea nenorocită, mai ales că pănă acuma n’am' putut afla cine este ea și unde se află casa părinților ei. Dar tu, fără îndoială, trebuie să le știi toate acuma; le-ai aflat cu bună samă dela ruda ei.

Hans își mușcă buzele de ciudă, aducându-și aminte că, stăpânit numai de dragostea lui pentru Vidra, uitase s’o întrebe macar de numele fetei și îi era rușine acuma de ușuriunța lui. Bucuria mea de a vedea că se înfățoșază un mijloc pentru a ușura Întreprinderea noastră, am uitat să-i mai pun alte întrebări, dar pe răspunderea mea o putem încrede acelei femei și, desară, când îi voiu duce-o, voiu afla atât dela dânsa cât și dela fată toate amăruntele trebuitoare.

Cavalerul, având cea mai deplină încredere în Hans, îi răspunse:

— Eu mă las pe nădejdea ta, dar te rog ca înainte de a da cuiva pe această fată pe samă, să te încredințezi bine dacă acea căreia i-o încredințezi este în stare s’o ocrotească pănă ce va ajunge la casa ei. Pentru noi este mult mai nemerit ca ea să fie dusă acolo de alții decât de oamenii noștri, căci oricum toată împrejurarea este destul de neplăcută și ar putea să ni atragă mai pe urmă destule greutăți. Acuma soarele se apropie de asfințit și ar fi bine să mergi ca să iei cu Conrad cele de pe urmă măsuri pentru a închizeșlui izbânda. Îndată ce va începe straja în vremea căreia veți scoate pe fată din chilie, vei trimete să mi se dee de știre.

Hans se depărtă pentru a ajunge la odăile unde erau slujitorii. Pe cei mai mulți dintr’înșii îi găsi beți cu desăvârșire; unii zăceau pe paturile lor de scânduri, cufundați în somnul adânc al beției, alții șădeau pe lavițe cu ulcica în mână, vorbind sau cântând, dar neîndrăznind să se scoale de teamă să nu cadă la pământ, cu glasuri întrerupte de sughițuri, iar hotnogul, cu vr’o doi sau trei mai tari de cap, se mișcau prin odăi cu un pas nesigur. Conrad și cu Nemții șădeau împrejurul lor și-i ademeneau necontenit să bee, zicând că ar fi rușine dacă ar mai rămânea în vas o picătură de vin. Sosirea lui Hans fu un prilej pentru a mai scoate încă vr’o două cofe din butoiul ce părea fără fund, spre a bea cu dânsul în sanatatea lui. Hans deșertă și el vr’o două ulcele, apoi se retrase într’un colț unde ramase în sfătuire cu Conrad.

Amurgise acuma bine, se schimbase atât straja dela poarta cea mare cât și străjării de prin curte și dela zidiul încunjurător, când Hans zise hotnogului;

— Este vreme să schimb străjărul dela poarta temnițelor; mi se pare că ai face bine să schimbi și tu pe acel de la chilia fetei.

— Da, zise hotnogul, încercându-se în zadar să se scoale de pe lavița pe care îl țintuia beția; este rândul lui Lenghel Aron. Lenghel Aron, strigă el, dute de rădică pe Boko Istvan dela ușa fetei închise și fii cu privighere bună.

— Îndată, răspunse un slujitor gros și spătos, cu părul și mustețile roșcovane, mai puțin beat decât ceilalți, căci doi Nemmți îl ținuse necontenit de vorbă.

— Nu mai bea și te du îndată, strigă hotnogul răstit, căci altfeliu ai putea s adormi.

— Lasă, Aroane, îi zise un Neamț, nu mai bea, și te du la treaba ta, voiu avea grijă să-ți aduc mai de-apoi un ulcior plin.

Slujitorul, clătinându-se pe picioare, își luă sulița și porni spre temniță, însoțit de un Neamț căruia Hans ii șoptise câteva cuvinte la ureche, iar în curând sosiră, în locul lor, Neamțul și Ungurul care fusese de strajă pănă atunci.

După ce trecu un șfert de ceas, Hans și cu Conrad făcură sămn acelui ce făgăduise slujitorului care intrase în strajă la ușa Ilenei, să-i ducă vin și oșteanul, luându-și mantaua pe umere, ieși numai decât. Ei îl urmară. în curând, oprindu-se dinaintea polobocului aproape deșert. Peste puțin se auziră pași și un foșnet de rochie prin curte și Hertha, însoțită de oșteanul care ieșise în urma sămnului făcut de Hans, se opriră în fața lor.

— Ai adus ulciorul? întrebă Hans pe oștean.

— L’amadus pe jumătate plin cu horilcă tare și pe jumătate cu vin vechiu de Nicorești, zise oșteanul, arătând un ulcior de vr’o trei ocă.

— Hertha, întrebă Hans, gata sunt hainele?

— Da, zise Hertha, scoțând o legătură de sub manta, cred că-i vor veni.

— Vilhelm, zise Hans oșteanului cu ulciorul, tu știi vorba noastră. Du-te la Ungur și fă-l să bee: stăi lângă el pănă ce va cădea ca mort. Când s'o dus la strajă era aproape gata, nu cred să poată merge pănă la jumătatea ulciorului. Când vei vedea că-i în nesimțire, ieși afară și șueră de două ori, de întăiu lung și a doua oară mai scurt. Fritz Vinkelmann știe tot și te va lașa să treci. Tu, Conrad, du-te să dai de știre cavalerului Ulrich și întoarce-te răpede înapoi.

Oșteanul, fără a măi răspunde, se îndreptă spre temniță cu ulciorul ascuns sub manta și, trecând pe lângă Neamțul de pază, la ușa de afară, o împinse, apoi scoborî scările care duceau la chilii și erau luminate de o opaiță prinsă în părete.

— Cine-i? strigă slujitorul.

— Prieten, răspunse Neamțul ungurește. Ți-am făgăduit un ulcior de vin și mă țin decuvânt, adause el apropiindu-se de Ungur..

— Să trăești, zise slujitorul, sânt pe jumătate mort de sete. Nu știu ce are vinul din această țară, dar pe cât bei mai mult, cu atâta îți este mai sete.

— Ia gustă-mi dintr’acesta, zise Neamțul, scoțând ulciorul de sub manta și întinzându-i-l, pe lângă acel ce l’ai băut pănă acuma, este ca un barbat copt pe lângă un copil crud.

— Minunat, zise Ungurul pocnind din limbă după ce sorbi lung din ulcior, așa ceva înțăleg și eu. Dar nu bei și tu?

— Cum nu, numai ași vrea să știu de ce am șădea în picioare și nu ne-am pune jos, zise Vilhelm, așternând mantaua pe pământ și punându-se pe ea, după ce făcu sămn slujitorului să iee loc lângă dânsul. Apoi Neamțul, luând ulciorul, șe făcu că soarbe lung din el, dar avu grijă să înghită numai câteva picături.

— Stăi, strigă Ungurul, mai lasă-mi și mie. Și, luându-i ulciorul cu amândouă manile, începu să bee cu lăcomie.

— Uf ce bun, zise el, oprindu-se ca să răsufle, dar ce tare! Parcă-i foc, și duse iar ulciorul la gură.

— Mai na și ție, zise el pe urmă, înmânând ulciorul lui Vilhelm care se făcu din nou că bea, apoi i-l dădu înapoi, zicând:

— Bun, dar cam slab.

— Ce slab, zise Ungurul împrejurul cărufa jucau sala pu ușile chiliilor, cu scară cu tot; vinul este tare, dar tu ești slab căci ulciorul joacă în mânile tale.

Numai cu greu izbuti să-l apropie de gură, dar atunci, lipind buzele de el, nu mai lăsă nimica într’însul, dar fu doborît de puterea cumplită a amestecului și, când voi să-l iee dela gură, l’ar fi scapat din mână dacă nu l’ar fi apucat Vilhelm.

Ungurul voi să vorbească, dar limba nu i se putu învârti în gură și căzu pe spate în nemișcare.

Vilhelm îl privi câtva în tăcere, apoi auzindu-l că horăește, îl luă de braț și-l scutură cu putere.

— Scoală Aroane, zise el de mai multe ori, scoală că iaca hotnogul, dar Aron urmă să horăiască din ce în ce mai tare.

Atunci Wilhelm sculându-se, trase mantaua de sub slujitor care ramase nemișcat pe pământul gol și, urcând scările, se duse pănă la ușa de afară unde zise străjărului:

— Este gata, apoi șueră în chipul cuvenit cu Hans.

Trei umbre se văzură apropiindu-se răpede:

— Este bine? întrebă Hans.

— Doarme dus, răspunse Wilhelm, o mie de trâmbiți sunându-i la urechi n’ar fi în stare să-l deștepte.

— Domnului să-i mulțămim, zise Hans oprindu-se în capul scărilor. Hertho, iaca cheia: tu vei intra în chilia fetei și vei face-o să s’îmbrace răpede, dar bagă de samă, n’avem vreme de pierdut, prin urmare stăpânește-ți limba. Conrad și cu Vilhelm vor rămânea lângă Ungur și, la cea mai mică mișcare ce ar face-o, îi vor pune-un căluș in gură și-l vor lega de mâni și de picioare. Eu vă aștept aici.

Hertha se scoborî pe scară, urmată de Conrad și de Vilhelm și in curând se auzi ușa chiliei deschizându-se pentru a fi închisa din nou.

Hans aștepta plin de grijă, uitându-se la fereștile sălii celei inari, care străluceau ca niște luceferi în noaptea adâncă. Știa că Balc, cu cavalerul Albrecht, cu Somossy și cu oaspeții lor petreceau într’însa, așteptând ceasul cinei, dar se tot temea ca nu cumva Balc, în urma yr’unui prepus, să părăsască pe ceilalți pentru a se încredința de chipul cum este păzită prinsa lui. Zabava Herthei îi părea lungă din cale afară.

— Cu bună samă că afurisita dc țarcă s’a pus la vorbă cu cealaltă. Și cu stau aici ca pe jaratec din pricina lor! Conrad, adause el tare, plecându-se pe șcări, bate în ușă ca să iasă mai iute acele zăpăcite.

XLVI.
Bietul Hans!

Dar înainte ca Conrad să fi putut ajunge la ușă, aceasta se deschise și din chilie ieși Hertha, însoțită de un flăcauaș care purta pc cap o pălărie de pâslă neagră, suman de aba cafenie, ițari dc lână albă și ciubote.

— Sarmana, zise Hertha lui Conrad, părul îi ajungea pănă sub genunchi și am fost silită să i-1 ratez.

— Nu mai sta la vorbă, pleacă mai curând, zise Conrad, foarte puțin mișcat de jertfirea frumosului păr al Ilenei.

Hertha urcă răpede scările urmată de Ileana și, găsind în capul lor pe Hans, îi zise nemțește :

— Iaca fata, apoi adause românește cătră Ileana:

— Urmează pe acest oștean, el este însărcinat să te scoată din cetate și să te încredințeze prietenilor tăi; poți avea deplină încredere într’însul. Dumnezeu să-ți ajute!

Ileana, cu totul năucită de toate câte se întâmplau împrejurul ei, pricepea numai că o mână necunoscută lucra la scaparea ei. Fără a vorbi, îmbrățoșa pe Hertha și o strânse pe inima ei.

— Lasați desmierdările, zise Hans, n’avem vreme de pierdut cu asemenea fleacuri și, luând-o pe braț, se depărtă cu dânsa pe poarță.

Ajunși lângă boltă, lăsă brațul fetei, zicându-i:

— Ține-te de mine.

Poarta era încă deschisă și podul mișcător nerâdicat: straja era alcătuită din doi Nemți și patru Români din satele ascultătoare de Cetate.

— Mă duc la Humulești la o cumetrie, și nu mă voiu întoarce decât mâni la amiază, zise Hans străjărilor. In lipsa mea Conrad Miiller are priveghere peste străji, fiți cu bagare de samă.

Oștenii îi doriră petrecere bună, iar Hans păși pe pod urmat de Ileana și începu să șuere într’un chip nepăsător. Atunci dela o fereastrădin rândul de sus, se auzi glasul cavalerului Ulrich:

— Petrecere bună Hans, zicea el, dar cu măsură:

— Mulțămesc, domnule Cavaler, atât pentru dorință cât și pentru sfat, răspunse oșteanul, care îndată se se văzu dincolo de pod, își grăbi mersul. Scoborîră dealul în tăcere și,când ajunseră în vale, apucară șesul Ozanei înîn sus, pănă ce sosiră la o moară părăsâtă. Trecură vadul pe o scândură și ajunseră la gârlă unde, in fața unui pâlc de arini și de plopi, era așazată o punte îngustă.

Îndată ce se aflară dincolo de punte, din dosul unui plop bătrân, li ieși Vidra înainte. Trecu pe lângă Hans, făcându-se că nu-l bagă în samă pentru a se răpezi asupra Ilenei care rămăsese cu vr’o câțiva pași în urmă și, apucând-o în brațe, o strânse la sân zicând:

— Scumpa mea, iubita mea!

Dar totodată șoptea la urechea fetei:

— Dacă-ți este dragă viața și cinstea și vrei să ajungi teafără în casa părinților, fă-te că mă cunoști, că-mi ești rudă. Spune-mi: dragă Vidră.

— Dragă Vidră, zise Ileana, devenită cu totul fără voință în urma zăpăcelii pricinuite de atâtea împrejurări.

— Scumpă verișoară, zise Vidra pe acelaș ton, sărutând-o din nou, în chip zgomotos și totodată îi șopti de iznoavă:

— Cum te chiamă?

— Ileana, răspunse fata.

— Dragă Ileană, te credeam pierdută, ce fericită sânt că te văd ieșită din groaznica primejdie în care căzuseși, apoi adăugă din nou, încet:

— Cine ești, de unde ești? și începu din nou s’o sărute, plecându-și urechia la gura fetei,care șopti răpede:

— Sânt fatat cneazului Baloș, dela Poiana lângă Smirodava.

Vidra știa acum tot ce vroia să știe; lăsând pe Ileana și îndreptându-se spre Hans, care se oprise în loc și privea la dânsele, zise:

— Iți mulțămesc din inimă că m’ai ajutat să scăp de ocară pe iubita mea vară Ileană. Am aici trei cai și doi oameni de nădejde; însoțită de dânșii vară-mea va putea ajunge chiarmâni la casa părintelui ei, cneazul Balos, dela Poiana lângă Smirodava.

Apoi Vidra dădu un șuer trăgănat, și deodată ieșiră, de sub frunzișul arinilor, umbrele lui Stoian și a lui Anton. Ei se apropieră aducând după dânșii trei cai, dar se opriră la vr’o zece pași, pe loc. Stoian purta haina preuțească și potcapul, iar Anton era îmbrăcat țărănește și pusese, peste căciulă, o glugă care-i ascundea fața cu totul.

— Așteaptă-mă puțin aici că am să spun câteva vorbe Părintelui, zise Vidra, părăsind pe Ileana și îndreptându-se spre Stoiar și Anton.

— Aveți să plecați amândoi cu fata, li zise ea cu glas supus când ajunse lângă ei, veți duce-o în dealul Osoiului, în pădure, în locul unde așteaptă argatul meu, Neculai, și veți aștepta pănă ce voiu veni. Dacă ași întârzie mai mult de două ceasuri după sosirea voastră acolo, plecați cu toții acasă și n’aveți grijă de mine, voiu ști eu cum să mă descurc. De fată îngrijiți bine.

- Dar, zise Stoian, n’ar fi mai bine să rămâie numai unul din noi cu fata și celalalt să vie cu Neculai aici, căci cine știe dacă Neamțul te va lasa să pleci.-

- N aveți nici o grijă de mine, răspunse Vidra zâmbind, cel mult peste două ceasuri aveți să mă vedeți lângă voi; treaba mea este să scăp de acest prost, după ce voiu fi scos dela el ceiace vreu să aflu. Dar ori cum ar fi, mai mult de două ceasuri să nu mă așteptați în deal și să plecați acasă.

— Fie pe voia ta, zise Stoian, dar ie sama ca nu cumva să meargă lucrurile mai greu decât socoți.

Vidra dădu din umere și, luând unul din cai de căpăstru, îl duse Ilenei.

— Am zis tovarășilor mei să nu se apropie de noi pentru ca nici tu nici ei să nu vă puteți cunoaște dacă întâmplarea v’ar mai aduce vr’odată față în față, zise cătră Hans Vidra, care pusese lucrurile la cale într’acest chip fiindcă se temea ca Neamțul să nu recunoască pe Anton.

— Foarte bine ai făcut, zise Hans, paza bună întrece primejdia rea.

— Acuma, zise Vidra Ilenei, trebuie să încaleci și să pleci. Știi să mergi calare?

— Știu, răspunse Ileana, dar nu vii cu mine? adause ea spărietă la gândul că se va găsi singură cu doi barbați necunoscuți și mâhnită că frumoasa femee care îi arata atâta prietenie o părăsește.

— Poți să ai toată nădejdea în Părinte, răspunse Vidra, apoi luând-o iar în brațe și sărutând-o, îi șopti la ureche.

- Peste câteva ceasuri voiu fi lângă tine.

După plecarea Ilenei cu Stoian și cu Anton, Vidra făcu câțiva pași spre malul gârlei, desprinse mantaua, o întinse jos, se așăză pe ea și făcu sămn lui Hans să iee loc lângă dânsa.

— Ce frumos te-ai purtat cu mine, ce om de treabă mai ești, Hans, începu ea, punând mâna pe umărul oșteanului; nu știi ce plăcere mi-ai făcut! Văd că-ți sânt într’adevăr dragă și că cuvintele de iubire ce mi le spuneai nu erau cuvinte deșerte.

— Nimica pe această lume nu mi-ar părea prea greu pentru a te mulțămi, zise Hans punând stăpânire pe mâna Vidrei și începând s’o sărute. Când vom fi căsătoriți vei vedea ce fericită ai să fii și cumi ai să găsești în mine un rob vecinie gata să-ți împlinească toate voințile.

- Dar, zise Vidra trăgându-și mâna înapoi, m’ai apucat atât de răpede încât eu, plină de dorul să scap pe acea biată fată din ghiarele lui Balc, n’am' mai avut vreme să mă gândesc. Ți-am făgăduit că ne'vom căsători îndată și...

— Poate că acuma te căești că mi-ai făcut o asămene făgăduință și nu mai ai de gând s’o ții? zise Hans cu bănuială.

- Cum să mă căesc când am venit de așa de departe nuinai pentru a te înștiința că m?-am hotiărît să te ieu de soț? răspunse Vidra. Nu, nu mă căesc și am deplină nădejde că nu-mi vei da prilej să mă căesc vr’odată. Voiu fi nevasta ta, dar nu așa de curând cum vrei tu.

— Mi-ai jurat că dacă-ți voiu împlini voința și voiu scapa pe ruda ta din mânile voevoduluiîn astă sară, te vei căsători mâni cu mine. Eu mi-am pus în joc zilele căci, dacă cavalerul Albrecht ar afla că eu am săvârșit o asămene faptă, nimica nu m’ar scapa de spânzurătoare. Mi-am feștelit cinstea de oștean, am calcat jurământul meu numai pentru ca un ceas mai degrabă, să fii a mea și acuma tu nu vrei să te mai ții de vorbă! Nu se poate: să știi că nu voiu îngădui să te depărtezi de mine cu un pas pănă ce nu vei fi soția mea!

— Mă voiu ținea de cuvânt și-ți voiu fi soție, zise Vidra, dar peste câteva zile.

— Chiar mâni, răspunse Hans, hotărît.

— Hans dragă, zise Vidra, silindu-se să vorbească cu un glas blând deși mânia începusesă fiarbă într’însa, ascultă-mă; lasă-mă să-ți spun pricinile pentru care suntem siliți să amânăm un lucru la care nu țin mai puțin decât ții tu.

Hans tăcu.

— Eu am venit aici, urmă Vidra, numai pentru o zi, am adus numai ce vezi pe mine, n’am macar schimburi.

— Găsim noi în târg tot ce ți va trebui, zise Hans; putem merge de dimineață și-ți pot alege tot ce va fi mai frumos în dugheni, am cu ce plăti.

— Dar eu nu sânt o calică, răspunse Vidra, am zestre frumoasă: lăzi pline cu haine și cu albituri. Ce ar zice lumea de mine când ar vedea că îmi cumperi pănă și cămeși? Ar zice că m’ai cules de pe drumuri, că sânt leneșă: vrei să fiu de râsul orașului întreg? Dă-mi ragaz numai săptămâna asta ca să mă duc acasă să vestesc pe mătușa Sanda și să-mi încarc zestrea în cară. Sâmbătă sara voiu fi nesmintit în Humulești și duminică putem face nunta. Ești om cuminte, Hans, trebuie să pricepi că nu cer decât un lucru drept, și Vidra puse din nou mâna pe umărul Neamțului:

Dar Hans scutură capul:

— Vezi, Vidro, zise el, nebun ași mai fi eu dacă, ținând fericirea în palmă, i-aș da drumul și ași înfrunta primejdia s’o pierd. Nu vei intra in casa miea ca o calică, căci mâni vom face nunta gi îndată după săvârșirea ei vom pleca acasă la tine, ca să-ți iei de acolo lucrurile și să ne întoarcem la Cetate împreună cu ele. Învoire pot să capăt oricând.

— Dar, zise Vidra, crezi tu că te ieu de soț pentru ca să mă închid pe viață în zidiurile Cetății și tu să-ți urmezi ca înainte o slujbă atât de sărăcăcioasă și de primedjioasă. Nu, slava Domnului, am destulă avere pentru ca soțul meu să poată să-și fie singur stăpân și ca, la locul unde voiu sta eu să nu fie alta mai mare decât mine. Ș’apoi vreu să fiu liniștită,să nu fiu silită să tremur necontenit pentru zilele soțului meu, vreu ca el să rămâe numai lângă mine, să nu poată un cavaler oareșicare să-l trimată în dreapta sau în stânga, ziua sau noaptea, la vreme de vară sau de iarnă, după cum i-ar veni toana.

— Îmi este dragă slujba răspunse Hans și pănă acuma nu mă gândeam s-o părăsăsc, dar dacă așa îți este voia, mă voiu supune și voiu părăsi steagul cavalerului. Dar atunci ragazul ce aveai să-l pui căsătoriei noastre este și mai netrebuincios, căci mâni de dimineață mă voiu duce la cavaler și-l voiu înștiința că sânt silit să-i părăsesc slujba. Îmi pare rău, nu-i vorbă, căci m’am deprins și cu dânsul și cu slujba, dar de acum înainte, tu îmi ești singură stăpână, iar tot mâni, după nuntă, vom pleca acasă la tine și acolo vei hotărî ce vom face și unde ne vom așaza. Dar să știi că nu te părăsesc pănă ce nu vei fi a mea.

Vidra nu prevăzuse, că îndărătnicia lui Hans va fi atât de mare. Increzându-se în puterea ce o avea asupra lui, își închipuise ca-i va fi un lucru ușor să scăpe de el, dar simțea acuma în glasul lui o hotărîre cu care nu fusese deprinsă pănă atunci. Începea să fie foarte îngrijită, se căia tare că nu ascultase sfatul ce-i dăduse Stoian și că, bizuindu-se numai pe dânsa, nu primise ca ei să se mai întoarcă pentru a o ajuta să scăpe de Neamț. Dar știindu-se sprintenă, îi mai rămânea nădejdea că va izbuti să fugă. Insă ca să poată, fugi, trebuia mai întăiu să adoarmă bănuielile stârnite în Hans de vorbele ei și, înainte de toate, să vadă dacă nu poate afla dela el ceva despre Mihu, căci doar pentru atâta venise.

Prefacerea era un lucru potrivnic firii Vidrei. Stăpânită cum era de patima ei pentru Mihu, numai închipuirea unei desmierdări din partea altui barbat stârnea într’însa un desgust nemărginit, dar încă să-l desmierde ea? Cu ce plăcere ar fi ucis pe Neamț în acea clipă. Dar tocmai de dragul lui Mihu trebuia să afle numai decât tot ce se vorbește la Cetate desprepre el și, mai ales, să scăpe din cursa în care căzuse, sub stăpânirea unui îndemn nesocotit al inimii. Deci luă mâna lui Hans în mâna ei și, netezind-o, îi zise oftând:

— Văd că ai răspuns la toate și că trebuie să. mă supun ție, chiar înainte de a-ți fi soție. Bine, ne-om căsători mâni...

Deodată glasuj i se opri. Mâna ei, desmierdând mâna puternică și aspră a oșteanului, dăduse de un inel larg, în care era înfiptă o piatră tăietă în trei fețe, cu vârful ascuțit, pe care Hans îl purta la degetul cel mic. Vidra sări în picioare.

— De unde ai acest inel? strigă ea, cu glasul schimbat și cuprinsă de un tremur.

— L’am cumpărat dela un slujitor domnesc, răspunse Hans liniștit.

— Minți, zise ea, pipăind inelul pe toate fețele, minți, strigă ea mai tare când pe una din fețe, simți o încrestătură în chip de cruce.

Hans, uimit de mișcarea de care era cuprinsă și închipuindu-și că ea bănuește că inelul îi vine de la o femee și este geloasă, desfăcu cuputere mâna lui din mânile ei, scoase răpede inelul și îl puse în mâna Vidrei, zicând:

— Liniștește-te, Hans îți este credincios, nu vezi că inelul nu este un inel de femee?

Vidra cunoștea prea bine inelul, căci ea îl dăruise lui Mihu cu doi ani înainte. Dar faptul că inelul era la degetul lui Hans nu putea să arăte decât că fusese luat cu sila dela Mihu și atunci el poate nu mai era în viață sau, ceiace era și mai grozav în ochii Vidrei, el îl dăruise sau îl lepadase de bună voie.

— De unde ai acest inel, mai întrebă Vidra cu un glas care se făcea din ce în ce mai ragușit.

— L’am cumpărat dela un slujitor ai voeodului, răspunse Hans încredințat că mișcarea Vidrei provine dintr o simțire de gelozie și măgulit în fundul inimii, căci vedea în această mișcare o dovadă de iubire.

— Și de unde îl avea slujitorul? mai întrebă Vidra.

— Dela un țaran care se afla cu fata pe care am scos-o din închisoare în urma voinții tale, răspunse Hans.

— Ce țaran? Cum și când? întrebă Vidra a cărei viață părea atârnată de buzele Neamțului.

— Fata era însoțită de un țaran care o scăpase din mâna Tătarilor când a întâlnit-o Balc, în satul Tamași și, când Bale o vrut s’o sărute, țăranul, îndrăzneț, o întins la pământ pe voevod dintr’o lovitură de pumn. Atunci au năvălit slujitorii asupra țăranului iar el, scoțând un paloș ascuns în ițari, s’o aparat vitejește și nu îndrăznea nimene să se apropiede el când hotnogul l-o trântit la pământ cu arcanul. Când l-au legat, unul din ei i-o luat inelul, și mi l o vândut mie pentru cinci groși.

— Dar țaranul ce s’o făcut?

- L au adus la Bacău și l’au dat pe mâna șoltuzului ca să-l pue la moarte, astăzi în zori de ziuă. Slujitorii spuneau că om nalt, frumos și puternic ca dânsul încă n’au văzut. Nu samana a țaran ci a voinic de soiu.

Acuma Vidra nu se mai îndoia că acel voinic era Mihu, și că el poate acuma nu mai trăia. Trebuia ca îndată s’ajungă într’o fugă la Bacău, să vadă dacă mai trăește, să facă minuni pentru a-l scapa și, de va fi murit, șă moară și ea pe groapa lui.

Stăteau în picioare și, înainte ca Neamțul să fi putut face o mișcare ca s’o împiedece, își luase avântul și o apucase la fugă, dar piciorul i se prinse într’o buturugă de salcie și căzu jos. Mâna lui Hans fu pe dânsa înainte ca ea să fi putut apuca să se ridice; Se apără ca o fiară și numai după o luptă lungă și după ce Neamțul își puse toate puterile, izbuti s’o stăpânească și s’o aducă la locul unde ei stătuse pănă atunci, sleită de puteri, dar cu turbarea neputinții în inimă.

Stăruind în credința că purtarea ei era datorită unui avânt de gelozie, Hans, îndată ce își recăpăta sufletul, începu să o mustre cu blândeță pentru iuțala ei, jurându-i din nou că ea pe nedrept bănuește credința lui.

Vidra tăcea, puterea îi fusese învinsă, dar dorul de a fugi pentru a afla o clipă mai curând soarta iubitului, rămânea mai viu decât adinioarea.

Trebuia să scăpe cu orice chip și, dacă puterea ei nu era îndestulătoare, trebuia să chieme viclenia în ajutorul slăbăciunii sale. Puse mâna în sân pentru a căuta cuțitul, dar, o nenorocire! cuțitul trebuia să fi căzut jos în lupta cu Hans, căci mâna ei nu putu să-l afle. Atunci, din întâmplare, ochii i se opriră asupra lungului junghier atârnat de brâul lui Hans, în partea stângă. El încetase să vorbească și stătea privind la dânsa. Vidra izbuhni într’un plâns cu hohote și se aruncă jos.

— O, ce nenorocită sânt! striga ea mereu printre lacrimi.

Hans se așăză lângă dânsa și începu din nou s’o mângâe și să-i facă jurăminte de credință, iar Vidra cu încetul își liniști plânsul și începu să-i ceară noui și cumplite jurăminte căi-a spus adevărul și că inelul nu este dela altă femee.

Hans, bizuindu-se pe nevinovăția lui și încântat văzând că Vidra ținea atât de mult la credința lui, jură tot ce ea îi ceru, acoperindu-i mânile cu sărutări și îndrăznind chiar, din când în când, să nemerească cu buzele pănă la obrajii iubitei. Ea suferea aceste sărutări, mai mult chiar, după o bucată de vreme, Hans simți că cu brațul ei cel stâng ea îi încunjură mijlocul și capul Vidrei cade pe umărul lui. Se folosi de această apropiere pentru a-i acoperi fața cu sărutări, iar când ea ridică capul, apropie de obrazul lui și-i dădu o lungă sărutare, în vinele lui Hans pătrunse un foc de o cumplită dulceață.

— O Vidro! zise el pierzându-și capul.

Dar atunci Vidra, strângându-l cu putere, lipi buzele ei de buzele lui și, apăsând pe el, îl făcu să se răstoarne la pământ, căzând apoi pe sânul lui.

Hans ramase nimicit de fericire; vedea cum raiul i se deschide înaintea ochilor. Sărmanul ramase în raiul Vidra, folosindu-se de tulburarea lui, căutase cu mâna dreaptă și găsise junghierul. Cu iuțala fulgerului îl scoase din teacă și, dându-se deodată înspre stânga pentru a descoperi pieptul Neamțului, îi înfipse fierul în inimă pană la mâner, pironindu-i trupul de pămnât. Un fior scutură trupul lui Hans, apoi ramase mort cu surâsul pe buze.

Vidra sări în picioare; era albă ca varul, tot trupul îi tremura, privea leșul Neamțuluicu ochii holbați de spaimă. Nu pentru întăiaoară ucidea ea, dar pănă atunci ucisese în luptă dreaptă, vitejască, față în față, ochi în ochi. Acuma avea groază și rușine de fapta ei.

Dar gândul lui Mihu mort, sau în primejdie de moarte, nu lăsă în inima ei loc pentru căință.

— Nu șe putea altfeliu, zise ea.

XLVII.
Frați calai.

Cu o zi înainte de scaparea Ilenei din Cetate, Sâmbătă, pe la toacă, trei oameni stăteau ascunși într’un pâlc de sălcii, pe malul Bârnatului, nu departe de porțile Bacăului.

Unul din ei era vechea noastră cunoștință Petrea Cărăbuș, cu totul îndreptat de rănile primite în lupta cu Toma Alimoș. Petrea era voinic și sprinten ca totdeauna; ochii îi erau vioi și ageri ca altădată, dar fața lui purta sămne vădite de grijă.

Unul din toavrășii lui era un țaran dela munte, de vr’o patruzeci de ani, cu plete castanii și musteți tunse, mai deschise decât părul.

Celalalt era un tânăr putînd să aibă dela 25 de ani, în Șus. Purta un dolman și cioreci de aba verde, cu șireturi negre, ciubote de iuft negru cu pinteni la călcâie iar, pe cap, o pălărie de pâslă neagră, cu fundul înalt, împodobită cu șiret negru și cu trei pene de vultur înfipte sub șiret. Era încins cu un brâu de piele neagră, cusută cu flori de argint, dela care atârna un paloș lung și subțire, cu mâner de os alb. El șădea jos lângă Petrea Cărăubș care ținea în mână un baltag puternic. Țaranul stătea în fața lor, razamat pe o ghioagă lungă de cinei palme, groasă la capătul de de jos cât un cap de om și năștrujită pănă la jumătatecu cuie de fier, lungi și groase cât niște degete de barbat.

Tustrei aveau ochii ațintiți asupra unei mori ce se afla dincolo de Bâmat, aproape în fațalor. Păreau că așteaptă ca cineva să iasă dintr’însa.

— Și spui că l ai văzut intrând în moară? întrebă Petrea pe țaran.

— Cu ochii mei, răspunse țaranul. Îndată după ce o plecat morarul în târg, o ieșit Ruja afară și o început să șuere. Numai decât am văzut și pe Ferenț Iojă că iesă din casă și se duce spre moară. Când s’au întâlnit, au schimbat câteva cuvinte, apoi au intrat amândoi în moară, iar eu am alergat sa vă dau de știre.

— Nu înțăleg pentru ce nu mai iesă, zise tânărul cel oacheș. Morariul trebuie să se întoarcă de acuma numai decât, căci noaptea vine răpede și ar putea să-i găsască împreună.

Cărăbuș începu șă râdă.

— Ce copil mai ești tu, Berilă, zise el, Mihai Șaridru este deprins cu asămene lucruri și nici prin gând nu-i trece să se supere. Știe că dragostea lui Ferenț Iojă pentru nevasta lui aduce bani în casă și n ar îngădui să desmierde pe Ruja sub ochii lui. Dar ași dori să iasă, mai degrabă ca să putem sfârși cu el: multe mai avem de pregătit în astă noapte.

— Uitați-vă, zise atunci țaranul, iaca rarul.

Cărăbuș și cu Berilă își îndreptară privirile spre porțile orașului și văzură, pe celalalt mal al pârăului, venind spre moară, un bărbat nalt și zdravăn, îmbrăcat în haine ungurești.

El trecu cântând pe dinaintea locului unde erau ascunși Cărăbuș și cu tovarșăii lui.

— Cântă ca să li dee de știre că s’întoarce, șopti Petrea zâmbind.

Când ajunse la moară, morariul bătu în ușa care se deschise îndată și el intră.

Trecu o jumătate de ceas, noaptea căzuse și Cărăbuș nu-și mai putea stăpâni nerabdatrea.

— Lua-iar dracul, zise el printre dinți, sunt în stare să rămâe toată noaptea petrecând împreună.

Dar nu sfârșise bine vorba și se văzu, căci noaptea era senină, cum se deschidea ușa și din moară ieși un barbat scurt și gros, învălit într’o manta care îi acoperea fața. El se îndreptă răpede spre o punte care se afla la câțiva pași de ei. Cărăbuș se sculă îndată și zise atunci tovarășilor;

- La carare! Iute!

Se strecurări printre sălcii răpede și fără zgomot, iar când ajunseră la cararea din fața punții, Cărăbuș li șopti:

— Tu, Ioane, rămâi din partea asta și-l lovește cu pumnul în cap, tu, Berilă, dă-te după copacul din fața lui Ion și cuprinde grumazul Ungurului cu amândouă mânile, eu rămân lângă Ion și-i voiu pune călușul în gură.

Necunoscutul se afla acuma pe punte; păși nebănuitor peste dânsa și o apucă pe carare la vale. Dar n’apucase să facă zece pași când primi în cap o lovitură care îl ameți și l’ar fi întins fără îndoială la pământ dacă. în aceiași vreme, nu l’ar fi apucat de grumaz două mâni puternice, strângându-1 ca într’o minghinea.

— Nu strânge prea tare că mi-l omori, zise Cărăbuș lui Berilă, vârând totodată un căluș în gura necunoscutului. Ioane, leagă-i rapede mânile la spate, urmă el, cot la cot; așa, bine! Acuma leagă-i și picioarele, strâns, strâns de tot, să nu poată mișca. Berilă, dă-i drumul!

Berilă desprinse mânile și era vreme să le desprindă, căci necunoscutul căzu la pământ, vânăt la față și cu ochii ieșindu-i afară din cap.

-— Oare nu cumva mi l ai ucis? întrebă Cărăbuș îngrijit și plecându-se asupra Ungurului, spre ași da samă dacă mai suflă.

— Să n’ai grija, zise Berilă, l am strâns numai cât trebuie.

— Acuma, zise Cărăbuș după ce se încredință că necunoscutul trăește, luați-l în brațe și-l duceți acasă la el.

— Dar oare, zise Berilă, n’ar fi mai bine să-l ducem deadreptul în beciul unde vrei să-l ții închis?

— Nu, răspunse Cărăbuș, deocamdată îl vom duce acasă la dânsul. Dacă l’am duce aiure, la vremea asta, am fi în primejdie să ne întâlnim pe drum cu lume care se întoarce din oraș și să deșteptăm bănueli. Casa lui este aproâpe și orice ființă omenească o ocolește cu îngrijire, ținând-o cu drept cuvânt drept lucru necurat. La noapte însă îl vom rădica și-l vom duce în beciul cumătrului meu, Țară-Lungă,unde nu-l va putea găsi nici tată-său, dracul.

Berilă și cu Ion ridicară pe necunoscut de la pământ, cel dintăiu îl luă de cap, celalalt de picioare și, ținându-l astfeliu, urmară pe Cărăbuș care o luase la vale pe carare.

Ieșiră din pâlcul de rachiți și, văzându-se pe câmp deschis, grăbiră pasul spre a ajunge la alt pâlc de copaci care se vedea la o depărtare de cincizeci de pași și îndată după ce intrară într’însul, se găsiră în fața unei mici clădiri de lemn, acoperită cu șândilă, pe jumatate bordeiu, pe jumătate casă. Se opriră la ușă și întinseră sarcina lor pe pământ.

Cărăbuș împinse ușa care s’aștepta s’o gărsască închisă dar, spre mierarea lui, ușa se deschise ca dela sine și el intră în casă. Dar nu apucase să facă un pas când se simți apucat de grumaz și, mierarea râpindu-i puterile, fu trântit la pământ, o povară grea i se puse pe piept, iar la urechile lui răsunară niște cuvinte ungurești, rostite de un glas răgușit și care nu se putu înțălege.

La sgomotul făcut de Petrea când căzu jos, Berilă și cu Ion năvăliră răpede în casă. Neputând să vadă nimică din pricina întunerecului, Ion scoase răpede un amnar și o bucată de fitil, scăpără și, când fitilul fu aprins, zăriră pe Petrea întins la pământ iar, pe pieptul lui, șădea un om care-i strângea grumazul cu amândouă mânile. Acesta la vederea lui Ion și a lui Berilă, ramase o clipă nemișcat, apoi sări în picioare și se puse în fața lor cu un cuțit în mână. Dar Berilă se răpezi la dânsul, prinse cu dreapta brațul care ținea cuțitul, sucindu-1 cu putere, iar cu stânga închisă îi purtă mai multe lovituri la cap.

In aceiași vreme, Ion mai scoase din chimir o iopaiță, o aprinse la fitilul aproape stâns, puse iute pe o masă aflată lângă dânsul și se răpezi în ajutorul lui Berilă. Apucă pe potrivnic de grumaz și, amândoi împreună, izbutiră cu înlesnire să-l trântească la pământ și să-l smulgă cuțitul din mână;

Petrea Cărăbuș avusese acuma vreme să-și revie în fire și să se ridice în picioare; luând opaița de pe masă, se apropie de locul unde tovarășii țineau pe necunoscut în nemișcare, zicând:

— Ia să vedem peste cine, dracul, am dat?

Dar, când lumina căzu asupra feții necunoscutului, ea îi arătă un cap mare, acoperit cu un păr roșu ca jăratecul, sub care se vedea o frunte mică și îngustă, niște ochi cenușii, mici, aproape fără gene, un nas scurt, dar strâmb, gros, plin de bube și de păr, o gură cumplit de mare, cu buze groase și vinete, deasupra cărora, în loc de musteți, erau înfipte câteva fire de păr galbene, groase și țapene, o bărbie spână și niște obraji groși și umflați. Cărăbuș se dădu mierat înapoi, iar tovarășii lui scapară un strigăt de uimire.

— El este, strigară într’un glas, Ferenț Iojă!

— Dar, adăugi atunci Petrea, cine să fie oare celalalt?

Intr’o clipă necunoscutul era legat de mâni și de picioare, in așa chip încât nu mai putea face nici o mișcare.

— Acuma aduceți pe celalalt, mai zise Cărăbuș.

Când amândoi necunoscuții fură puși unul lângă altul, Petrea și cu tovarășii scapară tustrei acelaș strigăt:

— Parcă-s frați de gemene.

Și într’adevăr, cu greu s’ar fi putut vedea o asamanare mai uimitoare. Același cap, același păr, aceleași trăsături bestiale, același trup, scurt, spătos, aceleași mâni nemăsurat de mari, de late și de groase.

— Cine ești tu? întrebă Petrea pe al doilea necunoscut, căruia nu-i pusese căluș în gură.

Necunoscutul nu răspunse.

Petrea îl mai întrebă a doua oară, dar și de astă dată în zadar. Atunci Ion, scoțând din chimir un cuțit ascuțit, zise:

— Lasă că am eu leac pentru a descleșta limba. Și îngenunchind puse cuțitul pe grumazul străinului.

— Cine ești? întrebă Petrea pentru a treia oară și Ion începu sa apese pe cuțit.

Necunoscutul, simțind că vârful fierului îi intră în carne, zise atunci:

— Ferenț Antal!

Ion depărtă cuțitul dela grumazul străinului zicându-i:

— Să știi că îndată ce vei amuți, te desmierd din nou cu el.

Ești frate cu Ferenț Iojă? mai întrebă Petrea.

— Frate de gemene.

— De când ești aici?

— De astăzi.

— Unde ai fost pănă acuma?

— In Țara Ungurească, în Țara Leșască, în Țara Rusască și în Moldova.

— Ce căutai pe acolo?

— Pe frate-meu.

- De mult nu-l văzuseși?

— De cincisprezece ani.

— Ce te-o făcut să năvălești asupra mea când am intrat în casă?

— Credeam că este frate meu.

— Și pentruce năvăleai asupra fratelui tău cu atâta turbare? întrebă Petru mierat.

— Fiindcă voiam să-l omor!

— Și pentru ce?

— De cinci-spre-zece ani îl caut peste tot locul ca să-1 ucid.

— Dar ce ți-o făcut el.

— Dezleigați-mi întăiu brațele că cumplit le-ați strâns, nu pot vorbi de durere și apoi vă voiu spune tot. N’aveți de ce vă teme, adause el, sunteți trei și picioarele pot să-mi rămâe legate.

Cărăbuș făcu un sîmn și Ion,, plecându-se deslegă brațele Ungurului, apoi luându-l de mijloc îl răzămă cu spetele de părete.

— Atât eu cât și frate-meu, povesti el, suntem dela Temeșvar. Tatăl nostru a fost călăul orașului; la moartea Iui, eu și frate-meu am moștenit această însărcinare, împărțind datoriile și veniturile ei. Vr’o zace ani am trăit în bună înțălegere și fiecare din noi pusese de o parte câte o grămegioară bună de bani. Ceartaa început dela o fată, pe care amândoi voiam s’o luăm de soție. Asamanarea între noi este precum vedeți, uimitoare, mama noastră pentru a ști care este Iojă și care Antal, îi legase lui o cordea albastră la gât și mie una roșie; mai pe urmă, de oarece amândoi eram siliți de meseria noastră să purtăm haine roșii, ne deosebea lumea numai prin deosebirea croielii. Sarolta, fata de care ne îndrăgostisem, nu ne deosebea decât prin haine și mult a stat la gânduri pănă când s’a hotărît pe care să-l aleagă.

— Urâtă trebuia să mai fie, întrerupse Berilă, și lipsită de pețitori ca să vree să se uite la niște ciume atât de urâte și de date la meseria scârboasă de călău.

— Tare te înșăli, răspunse Antal, era frumoasă ca ziua, dar saracă, lipită pământului. Ii plăceau rochiile frumoase, mătăsurile, inelurile și brățările de aur împodobite cu pietre scumpe și nevoia ;o silea să umble desculța, îmbrăcată în zdrențe și fără altă podoabă decât frumuseța ei. Ca s’o câștigăm, amândoi i-am adus daruri și darurile mele fiind mai frumoașe și mai multe decât acele ale lui Iojă m’a ales pe mine. Mare a fost ciuda lui, dar a ascuns-o și s’a făcut că nu-i pasă: ne-am logodit și am hotărît ziua nunții. Șădeam in aceiași casă și dormeam într’aceiași odaie. In dimineața zilei în care era să se facă căsătoria, eram amândoi îmbracați și gata să plecăm la nuntă, când Iojă, scoțând dintr’un dulap o steclă cu vin de Tokai, adusă de el cu o zi înainte, m’a poftit s’o deșărtăm în sanaatatea mea și a Saroltei înainte de a ieși. Eu am primit fără bănuială, dar de abie deșărtasem al doilea pahar, când m’am simțit cuprins de o amețală și de o slăbăciune grozavă și m’am văzut silit să mă întind pe pat. Bucuria care o văzuiu în ochii lui Iojă însă, îmi deșteptă bănuelile și mă făcu să înțăleg că vinul era otrăvit. Am vrut să sar de pe pat, să chiem lume în ajutor, să mă duc la un vraciu, să mă răsbun asupra ucigașului, dar în zadar; nu putuiu să mișc nici macar un deget dela mâni. Iar el, văzând neputința mea, se apropie de mine și-mi spuse cu un râset de fiară:

— Nu te opinti în zadar: otrava pusă de mine în vin te pune în neputință să faci cea mai mică mișcare vreme de trei zile. Deși vezi și ai, trupul tău este ca mort în acest răstimp, să știi că acuma am să te îmbrac cu hainele mele și am să pun pe ale tale: mă voiu duce la nuntă și mă voiu căsători cu Sarolta in locul tău. Celor ce se vor miera de lipsa lui Iojă, le voiu răspunde că el a băut toată noaptea și că acuma este atât de beat încât nu se poate scula de pe pat. Iar astă noapte să știi că voiu veni cu Sarolta aici, că ne vom iubi sub ochii tăi, apoi voiu desgropa, atât banii mei cât și pe ai tăi de sub cărămida de lângă vatră și că vom pleca spre țări depărtate. Făcu cum zisese. Îmi luă hainele și mă îmbrăcă cu ale sale fără ca eu să fi putut face cea mai mică opunere, apoi plecă la nuntă. Sunt cincisprezece ani de atunci, prin multe trecut-am, dar nu pot uita cazna acelei zile și mai ales a acelei nopți. Veni sara cu soția lui: cu logodnica, cu iubita mea. Avu îndrăzneala să-i spue în fața mea ceiace făcuse cu mine și cum se căsătorise cu dânsa în locul meu. Sarolta ramase întăiu mută și spărietă dar, când auzi că are să iee averea mea și are s’o ducă în locuri depărtate, firea ei lacomă se arătă în toată uriciunea: uni batjocurile ei cu batjocurile lui. Multe chinuri văzut-am, multe pricinuit-am, dar nici unul nu s’putut apropie, chiar de departe, de cazna grozavă de care avuiu parte în acea noapte. Avură cruzimea să se desmierde în fața mea: cum nu mi-a plesnit inima și mintea de durere și de turbare nu înțăleg: acuma, după atâția ani, amintirea acelor ceasuri mă înfiorează, mă înebunește.

Și picături groase de sudoare se văzură curgând pe fața nenorocitului.

— Au desgropat banii adunați de mine galbăn cu galbăn și, luând toate lucrurile de preț aflate în casă, au pornit înainte de ziuă, pe niște cai pregătiți mai de înainte. Două zile și două nopți am mai ramas în aceiași stare de neputință, blăstămându-mi soarta și îndurând chinurile mai multor iaduri. Când în sfârșit mi-am recâștigat puterile, m’am găsit în neputință sa urmăresc pe fugari, căci ei îmi luase tot și nu aveam nici cu ce cumpără un cal. Dorul de o răsbunare cumplită și grozavă mă ardea: dar a trebuit să vând tot ce aveam și să muncesc pentru ca să pot începe îndeplinirea ei. Cunoscând acuma ce este chinul, deși mi-ași fi dat viața pentru a putea supune pe frate-meu și pe Sarolta caznelor celor mai îngrozitoare, nu-mi mai fu cu putință să-mi urmez meseria chinuind pe alții, mă lepădaiu de dânsa și, căutaiu alte mijloace de câștig.

Dar nimene nu voia să întrebuințeze slujbele acelui ce îndeplinea o sarcină privită de toți ca spurcată. Trecură doi ani pănă când mă văzuiu în stare să mă pun pe urma acelor care își bătuse într’atâta joc de mine. Aflasem că ei sse îndreptase spre Țara Leșască; îi căutaiu în Cracovia, în Liov, dăduiu de urma lor la Halici, de unde plecase cu două luni înainte de venirea mea, după ce Iojă își îndeplinise meseria în acel oraș; aproape de doi ani trecură pănă când putuiu să plec la Kiov, unde ei se așazase. Dar, la sosirea mea accolo, întâmplarea făcu ca să mă întâlnesc față în față cu Sarolta. înainte să fi apucat să pun mâna pE dânsa, ea se pierdu în mulțime și, dând lui Iojă de știre că am sosit, amândoi plecară fără a pierde vr’o clipă. După o zabavă de câteva luni în Kiov, plecaiu căutându-i în Vladimir și Novgorod. In acest de pe urmă oraș aflaiu că Sarolta fusese prinsă de Iojă iubindu-se cu altul și tăietă de el bucăți cu toporul, iar făptuitorul plecase la Moscova. L’am căutat acolo, în Iaroslav, în Hotin, în Orhciu, în Suceava, fiind necontenit silit să mă opresc spre a agonisi banii trebuitori pentru traiu și pentru urmrea călătoriei. In Suceava am aflat că el este de trei ani călăul acestui oraș; îndată ce mi-a fost cu putință am plecat: astăzi la toacă am ajuns la Bacău și, arătându-mi-se locuința lui, într’amurgul m’am furișat într’-însa după ce am izbutit să deschid ușa. Eram încredințat acuma că .ceasul așteptat de atâția ani a sosit în sfârșit. Când am auzit pași, m’am pus la pândă după ușă, gata să mă arunc asupra lui, să-l dobor la pământ și să-l leg; ceiace a urmat știți..

Cărăbuș și Berilă ramaseră catva in tacere; după isprăvirea acestei povestiri, în sfârșit Cărăbuș zise:

— Dacă faptele au fost precum ni spui, apoi ele te-ar îndreptați să urăști pe frate-tău. Dar să vedem ce știe să spue și el. Ioane desleagă brațele și celuilalt și-i scoate călușul din gură.

Ion deslegi brațele lui Iojă, îi ridica partea de sus a trupului și voi să-i sprijine capul de părete, dar în zadar, capul și umerile lunecară pe din gură, dar îi fu cu neputință, căci dinții îl strângeau cu o putere de neînvins.

Simțind că obrazul este rece ca ghiața, se uită mai de aproape la fața călăului, își apropie urechea de pieptul lui, apoi se întoarse cătră tovarăși și zise:

— Este mort1

Cărăbuș luă în mână opaița și, urmat de Berilă, se apropie de călău lângă care îngenunchie și începu să-l pipăe. In curând se încredință ca Ion avusese dreptate. Spaima ce resimțise la vederea frăține-său îl ucisese

- Frate-tău o murit, zise Cărăbuș lui Antal, depunând opaița pe masă.

Atunci Ungurul izbuhni într’un șir de bocete și de răcnete de turbare, blăstămându-și în limba lui soarta care îi râpea orice nădejde să-și poată vedea răsbunarea îndeplinită.

Cei trei Români care înțălegeau ungurește nu-și putură stăpâni greața văzând o ură atât de cumplită.

— Taci, ciumă, îi zise Berilă, nu uita că-ți era frate și că moartea pune sfârșit la toate.

Ungurul tăcu.

— Ce facem acuma cu mortul? întrebă Berilă, și ce facem cu cel viu?

— Pe mort îl vom îngropa în beciu, răspunse Cărăbuș, iar cu cel viu vom face ceiace aveam de gând să facem cu acel mort.

— Lumea spunea că călăul avea mulțime de bani, zise atunci Ion, nu i-a fi cheltuit toți cu Ruja lui Mihaiu Șandru, unde oare să-i fi ascuns? Ar fi pacat să rămâe pierduți.

— Oricât de mulți ar fi și unde ar fi ascunși, zise Cărăbuș, nu ni putem pierde vremea cu căutarea lor.

Antal, la cuvântul: bani, tresări. Ochii lui făcură ocolul odăii și se opriră asupra vetrei, rămânând ațintiți asupra ei, măriți, ca atrași de un farmec. Toată înfățoșarea lui era schimbată și Cărăbuș, care-l urmărea cu ochiul, mierat de această schimbare și cuprins de o bănuială, îl întrebă:

- Ce să fie oare în vatra asta ca să privești la dânsa cu atâta încordare.

Ungurul tresări și încetă să privească la vatră, dar numai după oareșicare curgere de vreme întrebă, la rândul său:

— Ce aveți de gând să faceți cu mine?

— Ai auzit că vom face cu tine ceiace aveam de gând să facem cu frate-tău, răspunse Cărăbuș.

— Aveți de gând să mă ucideți? mai întrebă Ungurul cu un tremur în glas.

— S’ar putea întâmpla și una ca asta, răspunse Cărăbuș.

Ungurul tăcu și privirea lui iar se îndreptă asupra vetrei, dar numai pentru o clipă; apoi zise:

— Dar, dacă mi-ași răscumpără viața?

— Cu ce? întrebă Cărăbuș?

— Cu aur, cu aur mult! răspunse Ungurul,

— Unde este acel aur? întrebă Cărăbuș.

— Asta este treaba mea, răspunse Ungurul.

- Dar când și unde ni-l vei da? întrebă Cărăbuș.

Aici și îndată, răspunse Ungurul.

— Cât aur? mai întrebă Petrea.

— Singur nu știu, dar mult, răspunse Ungurul, tot cât avea Iojă.

- Tu țtii unde sunt ascunși banii frăține-tău?

— Da, știu.

— Și de-ți voi dărui viața ni vei spune. îndată unde se află acei bani.

— Vă voiu spune îndată.

— Bine, zise Cărăbuș, îți dăruesc viața dacă ni spui unde sunt banii; mâni sară vei fi slobod să mergi unde vrei; unde sunt banii?

— Nu mă înșăli? întrebă Ungurul cu bănuială. Ce chezășie îmi dai că după vei lua banii nu mă vei ucide?

— Chezășie nu pot și nici nu vreu să-ți dau, răspunse Cărăbuș. Viața ta este în manile noastre; dacă ni spui, ți-am făgăduit să te cruț și se poate întâmpla să mă țin de cuvânt: alege-ți!

— Mă voiu încrede în cuvântul vostru, zise Ungurul. Dela mijlocul vetrei, măsurați o palmă și trei degete spre păretele din fața sobei, apoi de acolo altă palmă și un deget, drept spre păretele din fund, pe urmă iar șapte degete spre păretele din față și sapați: veți da de bani.

Ion puse îndută mâna pe un hârleț, iar Berilă făcu măsurile aratate de Ungur. La a treia lovitură de hârleț, fierul dădu de o piatră, Ion scoase tot pământul de deasupra și de pe împrejurul ei, apoi Berilă, cu un cuțit, râdică piatra și scoase de sub dânsa un săculteț de piele, pe urmă un al doilea, un al treilea și un al patrulea.

Vedeți că nu m’am lăudat in zadar, zise atunci Antal, mi-am adus aminte că tata, când era pe patul de moarte și a împărțit banii intre noii ni-a spus că neamul nostru, din tata în fiu, și-a pastrat banii într’o bortă lângă vatră, la depărtările ce vi le-am spus.

Berilă și cu Ion puseră săcultețele pe masă lângă Cărăbuș, dar voind să iee unul din ele, Petrea îl scăpă din mână și săcultețul căzând jos și deschizându-se, o mulțime de galbeni se împrăștieră pe pământ, lângă Antal. Acesta întinse mâna cu lăcomie și-și umplu pumnul cu ei, apoi uitându-se la dânșii, dădu un țipet:

— Galbanașii mei, strigă el pe ungurește, aceștiă sunt galbanașii mei, parte ramași dela tata, parte strânși unul câte unul de mine. Ii cunosc căci toți au chipul lui Laslău cel Sfânt, Iojă strângea numai galbeni de ai lui Bela al patrulea. O, galbanașii mei, când v’am numărat pentru cea de pe urmă oară la Temeșvar, acuma cincisprezece ani, eram la culmea fericirii, în preziua nunții mele! O, nu-mi închipuiam că nu vă voiu mai vedea și veți fi pierduți pentru mine pe veci. O dragii, o frumoșii, o dulcii mei galbanași și, ducând pumnul plin de galbeni la gură, îi sărută de mai multe ori.

Mișcarea lui era atât de mare și de adâncă încât Ion și Berilă ramaseră privind la dânsul cu un zâmbet de mierare și de dispreț, iar Cărăbuș stătea gânditor. El rupse cel dintăiu tăcerea:

— Ia spune-mi, Antal, întrebă el, drag îți este aurul?

— O drag, răspunse Antal urmând a se juca cu galbenii, drag tare și mult am suferit cinci-spre-zece ani din pricina lipsei lui.

— Dar ce-ți este mai drag, aurul sau răsbunarea?

— Pănă acuma, răspunse Antal după o clipă de îndoială, credeam că mai dulce este răsbunarea, dar acuma mi se pare că aurul îmi este mai drag. Dar oare, urmă, el cu un glas rugător, n’ați putea să-mi lasați și mie câțiva din acești galbanași, macar vr’o jumătate de pumnișor, ca să-i țin ca o amintire a tinereții mele?

— Să vedem1, zise Petrea, poate că-ți voiu da, dar întăiu să vedem câți sunt. Ii vei numărătu. Dați-i sacii ca să-i numere.

Sacii fură puși lângă Antal și el începu să numere galbenii și să-i facă grămegioare de câte o sută.

— Trei-sute și unul! strigă1 el după ce isprăvi număratul galbenilor din cel dintăiu săculteț, care se împrăștiese. Tocmai câți aveam: când i-am numarat pentru cea de pe urmăoară. Iojă, n’a adăugat nici unul, dar nici n a luat vr’o unul, aceștia sunt drăguții mei de galbănași, dintr’înșii să-mi dai câțiiva. Dar, mișălul, ce rău i-a ținut, ce plini sunt de murdării: eu îi spălăm în fiecare săptămână.

Și-i bagă cu îngrijire, cu cruțare în săculteț, par’că se temea să nu li facă vr’un rău, să nu-i betejască: umblând mai răpede cu ei, apoi numără pe acei din celelalte trei săcultețe și de toți se găsiră peste o mie și patru sute, sumă alcătuind pe acea vreme o avere însamnată.

— Acuma, zise Petrea după ce număratul fu isprăvit, ia spune ce mi-ai da tu mie dacă eu ți-ași da, nu numai un pumnișor dintr’înșii, dar toți, câți i-ai numarat.

De mierare Ungurul nu răspunse.

- Ce mi-ai da tu mie, mai zise Petrea, dacă ți-aș da toți galbenii ce sunt în aceste săculețe?

- Glumești? răspunse Antal.

— Nu glumesc deloc. Răspunde.

- Sufletul meu, răspunse Antal cu hotărîre.

- Prost dar, răspunse Petrea, căci sufletul tău nu prețuiește nimica, ș-apoi n ai cum să-l dai, căci el este de mult al dracului!

- Alta n am ce da, răspunse Ungurul măhnit.

— Ai face oare tu ceiace voiu cere eu? mai întrebă Petrea.

— O, de ar fi în putința mea, ce n’ași face eu pentru atâția galbeni, strigă Antal.

— Iți cer să faci numai o faptă bună și dreaptă, zise Petrea.

— Fie ea chiar și nedreaptă, numai în putința mea, îndată ți-ași face-o, răspunse Antal.

— Ascultă, zise Petrea. In temnița din Bacău este închis un prieten al meu, un voinic de frunte: bun, viteaz și drept. El este ursit să moară mâni pe roată, după ce, prin cazne înfricoșate, i se vor fi stors numele tovarășilor și a tainiților lui. Fratele tău era menit să-l căznească și să-l omoare. Noi am prins și am legat pe frate-tău, voind să-l închidem într’un loc tainic pentru ca mâni să nu fie cine să căznească pe prietenul meu, căci alt călău nu e în Bacău. Astfeliu noi am avea vreme să adunăm prietenii noștri apoi, la noaptea viitoare, l’am scoate din temniță cu putere. Dar acuma încep a mă purta cu alt gând și, dacă-mi dai ajutorul tău, prietenul nostru va fi scapat mâni, chiar de dimineață și galbenii vor fi ai tăi.

— Și cum pot să te ajut?

— Ai putea să iei locul frăține-tău, sameni cu dânsul atât de bine încât nu te-ar putea cunoaște nimene. Obiceiul este că în dimineața zilei în care osânditul urmează să sufere cazna și moartea, calării să ducă la locul anumit, afară din târg, uneltele de caznă și să le așăze, apoi însoțit de armașul târgului, merge la temniță, scoate pe osândit și-l duce într o căruță, sub pază, acolo unde se află așazate uneltele. Călăul are totdeauna cu dânsul trei sau patru ajutoare, iar uneltele care trebuie sa se afle aici, sunt duse într’o căruță, dar frate-tău, fiind zgârcit și plata ajutorilor fiind în sarcina lui, el nu-i ținea cu anul ci tocmea, în ajunul zilei când avea trebuință, doi, trei sau patru oamleni cunoscuți de dânsul. Știu bine că pănă acuma n’o tocmit nici oameni nici căruță pentru mâni și astfeliu îmi este lesne să pun pe lângă tine patru oameni ai mei, de încredere, afară de acel cu căruța. Singura pricină pentru care nu voiam să încerc scaparea prietenului meu pe când era pe drum spre lotul caznei, era tocmai faptul că el trebuia să stee încătușat în căruță și păzit de călău și de calfe, care văzând că norodul sare în ajutorul lui, fără îndoială că l’ar fi omorît pe loc. Dar încunjurat de oameni gata să-i dee mână de ajutor, puternic și voinic cum este de firea lui, ar fi lucru lesnicios să-l facem scapat de n-ar fi pus în fiere. Insă cred, cu ajutorul tău, să putem face ca fierele să cadă la cea dintăiu mișcare a lui.

- Ai putea, înainte de a-l scoate din temnniță, să-i scoți fierele sub cuvânt că nu sunt bune și n’ai nădejde în ele și să-i pui altele, ce le-ai pregăti mai de înainte, care s’ar putea scoate cu ușurință, și Cărăbuș se opri privind la Antal cu oareșicare grijă.

Ungurul, după ce se gândi câtva, zise:

— Lucrul se poate; pot pregăti aici alte fiere, părând puternice, dar cu nituri slabe care să se rupă cu puțină opinteală. Foc și unelte văd că sunt, adause el arătând spre vatră, lângă care erau o păreche de foi, un ilău, ciocane, clești și pile. Mi-ar trebui numai lanțuri

— Trebuie să se găsască și lanțuri în casa călăului, zise Petrea. De n’ar fi, lesne putea-vom capata .un rând din oraș.

Ion începu să caute prin ungherele odăii și în curând dădu peste un rând de lanțuri groase și grele care zăceau la pământ, într’un colț.

— Ia să te vedem; zise Petrea lui Iojă, apucă-te de fierele acceste și mi le pregătește ca să le încerc. Ioane, adăugi el, desleagă-i picioarele.

Picioarele îi fură deslegate, dar Ungurul se încercă în zadar să se ție îndată pe ele. Legăturile fusese atât de strânse încât picioarele îi amorțise cu totul și numai după mai multe încercări putu să stee și apoi să umble.

In acel răstimp. Ion pusese mangal pe vatră îi dăduse foc și începuse a sufla din foi, iar Antal luând fierele, se puse pe lucru și, nu mai puțin de jumătate de ceas, el le întinse lui Petrea.

— Uite-te cât par de tari: ochiul cel mai priceput n’ar putea să găsască nici un cusur în ele și, cu toate aceste, un om de putere mijlocie le poate lepădă numai cu puțină osteneală.

Cărăbuș poronci însă Ungurului să așăze și să potrivească fiarele pe manile și pe picioarele lui. După ce fu bătut cel de pe urmă nit, Cărăbuș care stătuse pe scaun în timpul așăzării lor, se sculă cu greutate, atât de mare era povara acelor lanțuri.

— Calcă cu piciorul drept pe lanțul stâng și zmuncește piciorul stâng, zise Antal.

Cărăubș făcu cum îi era zis și o verigă a lanțului dela piciorul stâng desprinzându-se, lanțul căzu la pământ. In acelaș chip își slobozi și piciorul drept.

— Apucă lanțul dela brațul drept cu mâna stângi Șî smuncește, zise iar Ungurul, și Cărăbuș își desprinse brațele aproaape fără opinteală.

După ce niturile rupte fură înlocuite prin altele, Cărăbuș zise Ungurului.

- Să ne înțălegem bine. Vei rămânea astă noapte aici sub paza tovarășilor mei. Mâni, în zori de ziuă, vor veni alți cinci credincioși ai mei, aducând o căruță cu patru boi. Veți pune uneltele de caznă în căruță și, cu toții, afară de Berilă care va veni deadreptul la mine, veți merge fără întârziere la casa șoltuzului. Acolo îi vei spune că acei ce au venit cu tine sunt ajutorii tăi și că aștepți poroncile lui pentru a-ți începe lucrul. Nu încape îndoială ca el îți va poronci șă începi îndată și-ți va da o carte pentru temnicer spre a-ți preda pe osândit. Vei lua cartea și vei merge la locul de caznă, lângă gura Bârnatului, unde te vor îndrepta oamenii ce vor fi cu tine și acolo vei descarcă și vei așaza uneltele. Apoi, lăsând de pază pe unul din tovarăși, vei merge cu ceilalți și cu căruța la temniță. Acolo vei da temnicerului cartea șoltuzului și el îți va scoate în schimb pe osândit din groapă și ți-l va preda. Fără a pierde vreme, începe a striga că lanțurile cu care el este încătușat sunt prea slabe pentru un om așa de voinic și le vei schimba îndată. N’aibi nici o teamă, temnicerul și păzitorii nu te vor împiedeca. Îndată ce vei fi pus lanțurile cele pregătite, îl vei sui în căruță și veți porni spre locul de caznă. Cu bună samă că un număr însamnat de slujitori te va urma spre a zădărnici orice încercare de fugă. Acești slujitori vor urma, pe lângă căruță; însă tu și așa numiții tăi ajutori veți fi în căruță împrejurul osânditului. Oamenii mei vor găsi prilej să-l pue în cunoștința celor pregătite pentru scaparea lui și mai ales de slăbiciunea lanțurilor cu care este ferecat. Nu incape îndoială că mulțimea adunată pentru privire are să fie mare și că dela început au să se audă strigăte de laudă pentru osândit și de ură pentru acei care vor să-l piardă. Iar pe ia mijlocul drumului poporul va năvăli asupra slujitorilor. Atunci, dacă prietenul nostru va putea să scape lesne de lanțuri, nu mai am grijă pentru el. Scaparea lui va fi un fapt îndeplinit. Vezi prin urmare că partea ce-ți cer s’o iei în încercarea noastră este ușoară. Iți cer numai să-ți păstrezi sângele rece și să schimbi lanțurile cu care este încărcat prietenul meu. Oamenii ce vor fi cu tine sunt de toată nădejdea, i-am ales pe sprinceană: viteji, puternici și cuminți. Ei vor avea grijă să-ți spue de mai înainte care-i șoltuzul, care-i temnicerul, care-i namestnicul lui Vodă, dacă acest de pe urmă s’ar arata, și îți vor mai numi căpeteniile slujitorilor. Îndată ce vei vedea că prietenul nostru o lepadat lanțurile și o pus mâna pe armă, poți să te faci neevăzut, nu cer să-ți primejduești viața în încăerare. De te vei ținea de tocmala noastră, mâni sară toți galbenii ce se află în aceste săculețe vor fi ai tăi. Toți, ai înțeles? Cei dela Laslău ca și cei dela Bela și dela ceilalți crai.

Ochii lui Antal începură să steclească.

— Dar bagă bine de samă, adause Cărăbuș, să nu umbli cu vicleșug: ai nemeri-o rău! Oamenii ce te vor înconjura nu te vor lasa să te depărtezi macar o clipă din mijlocul lor și la cea mai mică bănuială că nu te porți cinstit, te vor ucide fără milă. Prost ai fi și mult ai pierde dacă ai umbla cu vicleșug, căci chiar presupunând că ai izbuti să scăpi de oamenii mei și să dai de știre șoltuzului și namestnicului că voim să facem scapat pe osândit, ce mulțămire oare ai putea să ai de la ei?

— Nu mai purcede, întrerupse Antal, nu mai pierde timpul cu vorbe zadarnice, nu sânt un prost să dau un bou pentru un ou. Șoltuzul și namestnicul m’ar mulțămi poate cu zece galbeni, mult cu două-zeci, iar tu îmi dai o avere întreagă, îmi faci un dar împărătesc. Te voiu sluji cu credință.

Cărăbuș, luând pe Berilă și pe Ion de o parte, se sfătui lung cu dânșii în șoapte, dar fără a pierde pe Ungur din ochi. După ce isprăvi, se duse la masa pe care se aflau sacii cu galbeni, îi legă împreună cu o curea și, punându-i subsuoară, se îndreptă spre ușă. Antal se făcuse mai galbăn decât ceara.

— Cum, strigă el, pleci cu banii?

Cărăbuș zâmbi.

— Da. zise el, îi ieu cu mine. Nu vreu să știi unde se află ca să nu ai poftă sa vii să pui mâna pe ei, ci vreu să știi că fără de mine nu ai să-i poți găsi, nu ai să-i poți avea, că numai eu ți-i pot da. Adă-ți bine amine de câte ți-am spus și dacă ai poftă de galbeni, poartă-te întocmai cum’ te-am povățuit.

Cu aceste cuvinte Cărăbuș ieși pe ușă, lăsând pe Ungur sub paza lui Berilă și a lui Ion.

XLVIII.
Nu lasați oameni buni!

A doua zi, dumineca, desdedimineață, târgoveții Bacăului, când începură să deschidă dughenile, fură cuprinși de mierare văzând numărul mare de țarani necunoscuți care mișunau pe ulițile orașului. De obiceiu, din zece țarani care treceau pe uliță în zilele de târg, și de sărbătoare, fiecare negustor cunoștea cel puțin șapte sau opt, dar azi de abie dacă cunoștea pe unul dintre douăzeci. Ungurii locuitori ai satelor mărginașe, care alcătuiau totdeauna grosul acelor care veneau să vândă, să cumpere, să petreacă, sau chiar numai să caștegura în oraș, erau astăzi pierduți într’o țărănime, pe cât de număroasă pe atât de necunoscută, îmbrăcată în toate porturile din țară.

Dar bătătoare la ochi era mai ales lipsa aproape desăvârșită de femei: parcă-și dăduse întâlnire în Bacău numai barbați și încă barbați zdraveni. Și, spre nacazul negustorilor, ei nu cumpărau nimică și nici nu intrau prin dughene.

— La ce dracul, să mai fi venit toți mojicii aceștia atât de dimineață în ofașul nostru dacă n'au ce vinde, și nu cumpără nimică, întrebă de pe prag, blanariul Simion pe vecinul său, abageriul Alexe.

— Mai știi, cumetre, răspunse Alexe, nu-mi dau samă nici eu, adăugând pe urmă: doar să fi venit să privească la cazna Păunașului.

Simion blanariul se bătu pe frunte.

— Bine zici, vecine, prost mai sânt eu că n’am gâcit-o îndată. Au venit să privească la cazna hoțului. Mila Domnului, de acuma o scăpat lumea de dânsul. Mărfurile străine nu vor mai plăti o vamă îndoită și, ieftenindu-se, poate va crește și alișverișul nostru. Numai de l’ar chinui călăul cum se cade ca să se îngrozască mojicimea și să-i piară pofta de haiducie pe viitor.

— Da, zise Alexe abageriul, soarele este sus: călăul trebue să sosască dacă n’a fi și sosit la temniță, iar noi să mergem și să privim când îl vor scoate. Vânzare tot nu are să fie pănă ce nu s’a isprăvi cu dânsul.

- Bine ai vorbit, cumetre, zise Simion, te însoțesc bucuros.

Poronci băeților din dugheană să fie cu băgare de samă și se depărtară împreună spre temniță.

Pe măsură ce s’apropiau, calea era din ce în ce mai ticsită de lume și numai cu greu izbuteau să-și facă drum prin mulțimea țăranilor, strecurându-se printre dânșii, iar în drum, fața abageriului se întuneca din ce în ce. In sfârșit, cu mare greu, ajunseră pănă la temniță și s’apropieră de poartă, unde se adunase mulți negustori, Români, Sași și Unguri.

Blanariul și abageriul, fiind fruntași ai breslelor lor, fură întâmpinați prietenește de tovarăși. Unul din ei, un butnar Sas, lung și gros, cu părul galbăn și cu fața roșcovană, văzând privirea îngrijită a abageriului, îl întrebă:

— De ce ești așa de posomorât, Jupâne Alexe, te doare poate inima de soarta ce-l așteaptiă pe hoțul de Păunaș?

— Ba nu, răspunse Alexe, mă tem să nu ne doară pe toți inima că el nu va avea parte de soartă rea.

- Nu te înțeleg. Ce vrei să spui? întrebă iar Sasul.

- Ah, Doamne! Se vede că sunteți orbi, zise abageriul întorcându-se cătră toți negustorii care stăteau cu gramada înaintea porții. Nu v’o cuprins mierarea de numărul mojicilor necunoscuți care au pătruns in oraș de astănoapte? Văzut-ați mai atâta lume într’o duminică în Bacău? Bagat-ați samă câți dintr’înșii sunt cunoscuți și câți necunoscuți, voi care ați copilărit în acest oraș și în împrejurimile lui.

— Intr adevăr, răspunse Sasul, văd o mulțime de țarani, aproape toți necunoscuți, dar nu înțeleg pentru ce te îngrijești. Ei sunt veniți să privească cazna hoțului vestit.

— Dar, întrerupse Alexe, n’ai văzut că deși este cald ca în luna lui Cuptor toată mojic im ea asta păstrează sumanele pe dânsa, parcă ne-am afla în vreme de iarnă. De ai fi venit cu mine, străbătând prin mijlocul lor, zău că ai fi îngrijit, căci coastele și coatele tale ar fi simțit ghioage, baltage și paloșe ascunse pe subsumane.

— Și oare pentru ce să fi venit ei înarmați în oraș? întrebă un meșteer ciubotar ungur.

— Pentru ce? zise Alexe, dar în ce lume trăiți? Nu știți voi că Păunașul Codrilor, care pentru Vodă și pentru noi este un dușman și un hoț, de țărănime este privit ca un mântuitor? Nu pot să înțeleg pentru ce namestnicul voește numai decât ca cazna să se facă în fața norodului. Era mult mai cuminte ca ea să se săvârșască în temniță și numai moartea pe roată să s’întâmple în fața obștiei. Tare mă tem că norodul, în loc să vadă o priveliște care să-l îngrozasca, va avea parte de una care-i va spori îndărătnicia și cutezanța.

— Dacă este așa, zise butnariul, apoi nu este nici o clipă de pierdut: trebuie să dăm de știre namestnicului și șolfuzului pentru ca ei să iee măsuri de aparare.

Tocmai atunci se auzi un zgomot mare. Din mulțime izbuhniră huiduieli, șuerături, strigate de: călăul! călăul! și deasupra mării de capete, apăru un steag de slujitori călări care-și făceau loc lovind în dreapta și în stânga cu lemnul suliților. Mergeau în pasul cailor și, in mijlocul lor, Se vedea venind un car cu patru boi în care șădea, îmbrăcat în roșu, călăul, având împrejurul său ajutoarele lui, patru oameni nalți și spătoși, îmbracați țărănește, iar un al cincilea, un băiet mic și sprinten, mâna boii.

Când cel dintăiu rând de slujitori ajunse la poarta temniții, aceasta se deschise pentru a lasa să intre prohodul în curtea care era plină de slujitori pe jos.

- Vezi, zise butnariul lui Alexe, namestnicul nostru s o îngrijit și o luat măsurile trebuitoare pentru a răspinge pe mojici.

Alexe, dădu din umere.

- Și ce vrei să facă o sută și cincizeci de slujitori, câți are namestnicul, față cu două sau trei mii de oameni hotărîți, zise el.

Căruța cu călăul pătrunsese acuma în curte și, odată cu cele de pe urmă rânduri de slujitori, intrase și negustorii noștri, iar poarta se închise după dânșii.

In mijlocul ogrăzii, spre mierarea lor, văzură pe însuși namestnicul, încunjurat de căpeteniile slujitorilor și de mai mulți pârgari. Fața lui era îngrijită. Cum văzu pe călău îi făcu sămn să se dee jos din car și să se apropie de dânsul. Când Antal, însoțit de ajutoarele sale, se închină adânc înaintea lui, namestnicul îi zise:

— Mi se spune că orașul este plin de țarani necunoscuți și înarmați, s’ar putea ca ei să se fi adunat spre a încerca să facă scapat pe vajnicul hoț osândit să-și ispășască astăzi fărădelegile. Dumnealor, și namestnicul arată spre pârgari, mă sfătuesc, unii să nu scot pe osândit afară ci să poroncesc ca cazna să se îndeplinească aici, în ograda temniții; alții ca fără a-l mai căzni să pun să-i tae capul și să-l arunce mulțimii. Mie însă nu-mi vine să arăt astfel mojicimii că-mi este teamă de dânsa; vreu ca acest hoț și răzvrătitor să moară în chinurile cele mai grozave, în fața mulțimii, pentru ca mulțimea șă vadă de ce soartă au parte acei care se răzvrătesc împotriva lui Vodă. Prin urmare sânt hotărît săd scot afară din curte și să-l duc la locul unde mor hoții. Dacă prietenii lui vor încerca să-l scăpe din mânile noastre, slujitorii mei vor ști să le răspundă după cum se cuvine. Dar, pentru ca să nu fie nici un chip de scapare pentru el, îți poroncesc ție și ajutoarelor tale ca, la cea dintăiu încercare ce s’ar face din partea mulțimii, îndată să- ucideți. Aveți cu ce.

Antal, când auzi de sfatul pârgarilor, se îngălbeni, un tremur il cuprinse și suflarea i se opri. Dacă namestnicul asculta de acest sfat, atunci pierduți erau galbenii, căci din curtea plină de slujitori nici nu era de gândit să poată scapa osânditul. Când însă auzi de hotărîrea namestnicului, de a scoate pe osândit din ogradă, el răsuflă lung și i se păru că gramada de galbeni îi scânteește înaintea ochilor.

— Fii fără grijă, stăpâne, zise el, osânditul chiar de ar avea aripi ca să zboare nu ar putea scapa viu din mânile noastre. Numai să-mi dai voe să schimb fierele cu care este încătușăt, prin altele care le-am dus cu mine.

Asta este treaba ta, răspunse namestnicul, numai să știi că dacă cumva hoțul ar scapa cu viață, tu cu bună samă că nu vei vedea ziua de mâni.

Namestnicul poronci temnicerului să aducă pe Mihu din beciul unde era închis în încărca de deasupra, unde urma ca călăul să-i schimbe fierele și temnicerul, urmat de călău cu ajutoarele lui, dispăru pe ușa temniții și în curând se auziră lovituri de ciocan.

Negustorii, care urmase prohodul călăului se apropiese în acest timp de pârgarii care însoțeau pe namestnic, începură să schimbe cu ei păreri asupra hotărârii ce o luase. Cei mulți o lăudau: unii prooroceau că mojicii nu vor îndrăzni să se miște, alții, ziceau că chiar dacă s’ar mișca, nimica n’ar isprăvi în urma măsurilor luate de namestnic. Numai Alexe abageriul se arata tot îngrijit.

— Mai știi ce se poate întâmpla în astfeliu de învălmășală, zicea el. Călăul și ajutoarele lui au poroncă să ucidă pe osândit la cea dintăiu încercare a mulțimii. Dar dacă ei cad uciși de săgeți, de pietre sau de țăpi înainte de a-l putea ucide? Așa-i că hoțul poate să scăpe?

— De prea multe te temi, cumetre Alexie, ziseră negustorii, mai mulți din ei zâmbind de grijile abageriului.

— Dar dacă călăul este cumpărat de prietenii Păunașului? mai urmă Alexe. Râdeți? N’aveți pentru ce. Știți ca și mine că hoțul, în vremile din urmă, o strâns bani cu ghiotura. Ați văzut oameni mari, căpitani și soli, care s'au vândut pe bani și credeți că un calau, un om cu sufletul vândut de mult dracului, ar sta la îndoială ca să se vândă unui hoț pentru un desag de aur?

Dacă aceste cuvinte nu stârniră nici o grijă nouă în negustori, șe păru că deșteaptă oareșicare bănueli în namestnic căci, chiemand pe hotnogul slujitorilor, îi polonei să iee pe lângă dânsul doi oșteni aleși, să se sue în car cu ei, îcu osândit și cu călău și, la cel dintăiu sămn de prieteșug din partea acestui din urmă sau a ajutoarelor sale, să-i străpungă cu paloșele, atât pe dânșii cât și pe osândit. Namestnicul de abie isprăvise vorba când se văzură, ieșind din temniță, temnicerul cu călăul și ai săi, ducând în mijlocul lor pe Păunașul Codrilor. Mihu era galbăn, cu barba crescută, slăbit în urma lipsei de aer și de hrană îndestulătoare, plecat sub povara cătușelor, dar fațalui era aproape veselă și ochii mai vioi, mai plini de îndrăzneală decât oricând. Una din ajutoarele călăului găsise chip să-i șoptească la ureche cuvintele:

- Lanțurile sunt slabe; prietenii veghiază.

- Vajnic hoțoman! ziseră unii din negustori, privindu-l lung.

- Uite ce fudulie în ochii lui! Parcă n’ar merge la roată, ziseră alții.

- Ce pacat că n’avem să putem auzi mărturisirile ce le va face când va fi căznit, căci slujitorii vor face cerc și vor ținea norodul departe, zise butnariul Sas.

Namestnicul chiemă încă odată pe Antal și îl puse în cunoștința unei măsuri ce luase, poroncind încă odată, în fața hotnogului de slujitori că, la cea mai mică bănuială de vicleșug, să pue pe călău și pe oamenii lui sub paloș.

Mihu fu suit în car și lângă dânsul se așazară hotnogul și doi slujitori cu paloșele goale în mână, călăul și două ajutoare de ale sale; neîncăpând mai mulți în car, celelalte două urmară pe jos. Carul era încunjurat de slujitori pedeștri, cei călări așăzându-se împrejurul lor, în capul și în urma carului, iar namestnicul care încălecase și el, luă loc printre călăreții din urmă.

Poarta deschizându-se, prohodul prinse a ieși. Slujitorii călări îi deschideau drumul prin mulțimea care se dădea la o parte în tăcere. Cu toții așteptau ca carul să iasă la ivală și, când apăru pe poartă, miile de priviri ramaseră pironite pe Mihu. Un iacată-l izbuhni din mii de piepturi când, în picioare, în mijlocul carului, se văzu chipul mândru al Păunașului. Dar îndată după acest strigăt urmă tăcerea cea mai desăvârșită, nemaiauzindu-se decât copitele cailor lovind în bolovanii de pe drum, scârțâitul roților carului și câte un: Ța-ho! bourean! a băetului de lângă boi.

Mihu privea mândru și liniștit marea de capete care ațintea ochii asupra lui; fără îndoială că recunoscuse mulți prieteni și mulți tovarăși, dar fața lui ramase neschimbată și nemișcată.

Prohodul străbătuse vr’o două uliți fără ca să se fi ivit cea mai mică împotrivire și namestnicul începea să creadă că temerile lui fusese fără temeiu când, la o răspântie, s’auzi deodată. un glas de femee strigând:

— Nu lasați oameni buni să se omoare prietenul și ocrotitorul vostru! Dacă sunteți bărbați, săriți cu toții și-l scapați l! Scapați pe Păunașul Codrilor! Scapați pe sprijinul sărăcimii!

Strigătele ieșeau din gura unei femei frumoase, cu pletele bălăi despletite pe umere, care se suise pe taraba unei frânghierii.

Namestnicul deschidea gura ca să poroncească slujitorilor să pue mâna pe ea când, deodată, boii de înainte dela car o rupseră de fugă, parcă cuprinși de turbare și răsturnând în calea lor pedestrași și călăreți. Băetul care-i mâna vârâse, nebagat de samă, o andrea lungă de o palmă în nările unuia dintr înșii.

Totodată o ploae de bolovani căzu asupra, slujitorilor și oamenii adunați de amândouă părțile năvăliră asupra lor cu arme ținute pănă atunci ascunse sub sumane.

In urma zmunciturilor carului, acei ce se aflau într’însul căzuse gramadă, unul peste altul, iar cele două ajutoare ale călăului, care nu încăpuse și umblau pe jos lângă car, sărise într’însul și, împreună cu ceilalți, mențineau în fund pe hotnog și pe cei doi slujitori ce-l însoțeau. Mihu, care acum se ridicase, izbuti să se mântue de fierele ce-i încătușau brațele printr’o singură și puternică zmuncitură. Smulgând cu mânile lanțurile dela picioare, sări jos din car, rupse paloșul din mâna unui slujitor pe care, numai dintr’o lovitură de pumn în cap îl trânti la pământ și, străbătând ca un fulger rândurile oștenilor, dispăru în mulțimea țăranilor.

Chiote de bucurie salutară scaparea Păunașului și mulțimea se năpusti asupra slujitorilor cu o turbare îndoită. Oștenii se aparară vitejește, dar în curând căzură, zdrobiți sub loviturile unor potrivnici de zece ori mai număroși. Namestnicul, dela începutul luptei, zăcea mort cu capul spintecat în două de o lovitură de baltag, căpitanul de slujitori cu pieptul străpuns în zece locuri, își dădea sufletul, iar hotnogul ramase mort în car sub cuțitele închipuitelor ajutoare de călău. Câțiva slujitori mai luptau cu vitejia desnădăjduirii, știind bine că pentru dânșii nu era iertare. In curând fură măcelăriți pănă la cel de pe urmă. Negustorii fugise care încotro putuse, unii se încuiese în casele lor și închisese tărăbile, alții neputând străbate prin ulițile deșerte de țarani, se ascunsese pe unde putuse.

Țărănimea învingătoare și stăpână pe oraș, nemai văzând înaintea ei dușmani de lovit și împinsă de setea de stricare stârnită de lupta purtată, începu să se arunce asupra dughenilor ramase deschise. Dar în curând Mihu și cucărăbuș, cutreerând ulițele, puseră capăt neorânduelilor. Țaranii primiră poroncă să se întoarcă la vetrele lor, afară de câteva sute care aveau să rămâe pănă în sară sub povățuirea lui Cărăbuș. Puțin câte puțin ulițile se goliră de străini, dar Bacăul nu-și recăpătă priveliștea obicinuită, căci negustorii ramaseră închiși în casele lor.

Orașul fiind fără diregători și fără pază, Mihu, care se oprise la casa frumoasei suroria lui Cărăbuș, trimese s’aducă pe șoltuz, căci acesta, în vremea luptei, aștepta sosirea osânditului la locul de caznă dela gura Bârnatului, unde plecase călare, pe drumul cel mai scurt. Mihu îi încredință cârmuirea orașului, sfătuindu-l să umble pe la negustori, din casă în casă, ca să-i îndemne să alcătuiască o strajă pentru păzirea bunei orândueli și ridicarea morților.

Sasul, care înaintea lui Mihu îngenunchiese, crezând că-i sosise ceasul cel de pe urmă, plecă voios și, pe la prânzul cel mare, o parte din dugheni erau deschise, iar negustorii cu calfele lor, ajutați de un număr de țarani, rânduiți de Cărăbuș, începuse să strângă slujitorii morți și să-i ducă la groapa mare ce se sapa pentru dânșii, aproape de biserica catolică, iar trupurile puținilor țarani morți, fură ridicate de rude și de cunoscuți și pornite spre satele lor.

Cărăbuș pusese pe Mihu răpede în cunoștință despre toate câte se petrecuse în țară de la plecarea lui. Era acuma să-i povestească chipul în care izbutise să-i isprăvească scaparea, când Mihu, tăindu-i deodată cuvântul, îl întrebă:

— Dar fata care era cu mine nu știi ce s’o făcut și unde o dus-o Balc?

— O, dus-o la Cetatea Neamțului, unde o ține închisă, răspunse Cărăbuș. Știm bine că pană acum n’o putut să-i facă nici un rău, căci Crijatul cel bătrân n’o suferit ca mișălul de voevod să se atingă de dânsa câtă vreme ea se afla sub acoperământul său. Dar mâni, în zori de ziuă, voevodul urmează să plece și cu bună samă va lua fata cu dânsul.

- De grabă un cal de călărie, strigă Mihu, pănă în sară voiu fi la Cetate și, cu voia lui Dumnezeu și cu ajutorul Părintelui Isaia, cel târziu mâni cneghina va fi scapată și Balc în lanțuri. După cele ce s’au petrecut astăzi izbuhnirea răscoalei nu se mai poate întârzia. Cetatea va fi în mânile noastre oricând va voi Părintele. Tu, Petre, trimete poronci în toate părțile pentru ca toți credincioșii noștri de mâna întăiu să se pregătească și să se îndrepte spre Cetate, unde ne vom aduna cu toții. Mâni sară să fii nezmintit la Cetate. Cred că la noapte Părintele va da poronci și pentru râdicarea obștească. Ah! de ași avea aici pe Trăsnet sau pe Vijelia.

Trăsnet și Vijelia sunt aici cu Onea, răspunse Cărăbuș, îi țin de o săptămână în grajdiu la mine; după lunga odihnă ce au avut-o, nu cer decât fugă nebună.

Mihu de abie își dădu timp să îmbuce câte ceva din mâncările ce-i fusese puse dinainte de frumoasa gazdă, apoi luându-și ziuă bună și dela Stanca și dela Petrea, sări pe Trăsnet care necheză de bucurie la vederea lui și, odată dincolo de podul Bistriței, pomi în fugă spre Cetate. Lăsă satele la o parte, tăind curmeziș peste văi și peste dealuri, pe cărări cunoscute lui.

Făcu întâiul popas la Roznov și al doilea la Ghindăoani unde-1 prinse noaptea. Pe la nouă ceasuri după vremea noastră era în Humulești, de une se îndreptă grabnic înspre sihăstrie.

XLIX.
In care vedem că Mihu ie o hotărîre neașteptată.

Părintele Isaia și cu Stroici plecase joi din Tecuciu. Tăind curmeziș peste dealuri, ajunseră de amiază la Răcătău, pe malul Siretiului; trecură apa cu luntrea la Răcăciuni, cu puține ceasuri după Tatarii urmăriți din scurt de cătră Balc.

In aceiași sară ajungeau în Bacău și petreceau noaptea la Stanca lui Floareș, unde Părintele Isaia s'întâlni cu Cărăbuș care dădu Părintelui samă amărunțită despre câte se întâmplase în vremea cât lipsise din țară și, mai cu samă, despre mersul vămilor Păunașului după cum li zicea poporul. Aceste vămi adusese, în acele câteva luni, foloase neobicinuit de mari. Petrea mai arătă Părintelui că vorbele răspândite de oamenii lor prin popor începeau să dee roadele cele mai îmbucurătoare și că pretutindeni țărănimea arata cea mai mare îndârjire în susținerea drepturilor sale când acestea erau calcate de cneji și de diregători.

Părintele se arătă foarte mulțămit de câte auzi dela Cărăbuș și, la rândul lui, îi povesti parte din câte văzuse și isprăvise în vremea călătoriei. Ii mai arătă că lucrul fiind copt, nu mai era nevoe sa se amâe izbuhnirea răscoalei pe multă vreme și că îndată ce, va fi sosit la sihăstrie, este hotărît să scrie lui Bogdan pentru a-l vesti să fie gata de plecare.

A doua zi, vineri, călătorii noștri plecară din Bacău când se crapa de ziuă și se îndreptară spre Neamțu prin drumuri lăturalnice, poteci și cărări, lăsând drumul mare deoparte mai ales pentru ca nu cumva să întâlnească pe cineva dela Cetate sau din Târgul Neamțului care să recunoască pe Stroici. Acesta trebuia să zăbăvească câteva zile la Neamțu, spre a-i da timp să se sfătuiască cu Părintele asupra știrilor ce trebuiau să vie acestuia, atât din toate ungherele țării cât și dela Bogdan. Pe urmă, la sosirea lui Mihu, acesta avea să-l ducă la un loc teafăr, unde să poată aștepta izbuhnirea răscoalei. Dacă l’ar fi întâlnit acuma, pe drum, cineva care-l cunoștea și care ar fi vestit pe cavaleri despre sosirea lui, i-ar fi fost greu, după îngrijirea de care avusese parte acolo, să nu se arate pe la Cetate, ceiace Ștefan nu voia cu nici un preț.

Făcură un lung popas în pâdurea de sub dealul Balaurului, de unde plecară tocmai pe la toaca, astfeliu că putură s’ajungă la sihăstrie în întunerecul nopții, nevăzuți de nimene. Ștefan fu adăpostit de Părinte într’o despărțitură locuită pănă atunci de Paisie, care primea puțină lumină printr’o crăpătură făcută cu mult meșteșug în boltă și a cărei îmbrăcăminte se alcătuia dintr’o icoană a Maicii Domnului, un pat de scânduri acoperit cu o saltea de pae, o mică masă rotundă și două scaune de lemn alb. Ucenicul își mută locuința într’un feliu de bordeiu lângă ușă. Dimineața și amiaza zilei următoare trecuse în deschiderea și cetirea cărților sosite dela Bogdan și din țară, precum și în luare de lămuriri de la Paisie. Bogdan scria că toate măsurile din partea lui sunt luate, că nu numai aproape toți cnejii și sătenii locuind în împrejurimile Cuhniei, dar chiar alții, locuind mai departe, sunt gata să-l urmeze, adăugând că nădăjduește să intre în Moldova cu o oaste de mai multe mii de oameni. Toate știrile din țară erau de asemeneaașa dc îmbucurătoare încât Părintele și cu Stroici se înțelesese să hotărască ca răscoala să izbuhnească prin mijlocul lunii viitoare, Octomvrie, când oamenii vor fi strâns de pe câmp toate bucatele și vor fi adunat toate vitele în târle.

Tocmai când puneau la cale, spre sară, oareșicare amărunte, iaca că intră Paisie cu fața tulburată, și li vesti că Onea sosise dela Bacău calare cu vești rele și cerea să vorbească numaidecât cu Părintele. Adus în fața lor, Onea care li păru îmbătrânit cu zece ani și al cărui trup întreg era cuprins de tremur, li povesti în cuvinte întretăete, că Păunașul Codrilor fusese prins de Balc cu o zi înainte, în Tamași, aruncat în temnița din Bacău și recunoscut acolo de un Ciangău osândit la moarte, care-și răscumparase viața arătând namestnicului că ține în puterea lui pe dușmanul cel mai vestit al domniei, Mihu fusese judecat chiar în acea noapte de namestnic, ajutat de șoltuz și de pârgari și osândit să moară pe roată în dimineața duminicii următoare, după ce i se vor fi stors, prin cazne, numele tovarășilor și a tainiților lui. Părintele Isaia, la auzul acestor vești neașteptate, ramase ca nimicit. Era amerințat să piardă, printr-o moarte rușinoasă și plină de chinuri pe acela care, pe lângă că îl iubea ca pe copilul lui, era unealta cea mai depreț pentru îndeplinirea lucrării de mântuirea neamului începută de el. Dar era prea bărbat și prea stăpân pe simțirile lui pentru a-și îngădui sieși să rămâe multă vreme doborît de simțiri.

Revenindu-și răpede în fire, Isaia întrebă pe Onea dacă Mihu fusese căznit în închisoare. Onea îi răspunse că Mihu, îndată ce se văzuse recunoscut, mărturisise că într adevăr este Păunașul Codrilor și că îndeplinise toate faptele de care era învinovățit. Namestnicul hotărâse deci ca el să fie căznit numai în fața norodului, pentru ca cazna să fie mai lungă și să îngrozească pe norod mai tare.

— Slava Domnului, puterile lui Mihu sunt neatinse! strigă călugărul și se păru că o stâncă îi este luată de pe piept.

— Nu mă îndoesc, urmă el, că ajutorat de Cărăbuș va ști să scăpe de primejdie. Ce măsuri pus-o Petrea la cale pentru mântuirea Căpitanului?

Onea răspunse că Cărăbuș luase măsuri pentru a aduna duminică, de cu noapte, mai multe mii de țarani, cu ajutorul cărora nădăjduia să împrăștie pe slujitorii voevodului, să pue mâna pe namestnic, pe șoltuz și pe pârgari și să sloboadă pe Mihu din închisoare.

— Nu mă îndoesc că va izbuti, zise Părintele care părea acuma mai liniștit. Intoarce-te îndată la Bacău. Paisie te va duce la Humulești unde îți va da un cal bun și odihnit. Gonește pănă la Roznov unde vei găsi alt cal la dascălul Gheorghe și, de acolo, zorește de ajunge la Bacău înainte de ziuă. Îndată ce vei sosi, spune lui Cărăbuș să nu cruțe nimica. Sa verse de va fi trebuință, pârae de sânge, să împrăștie nomoluri de bani, dar să scăpe viața Căpitanului. Să ni trimiteți din ceas în ceas cîte un om calare cu vești. Mergi!

Stroici și Paisie își putură da sama ca Părintele era mult mai îngrijit decât voia să arăte. El reîncepuse într’adevăr cu Ștefan punerea la cale a măsurilor ce urmau, a se lua în prevederea răscoalei, dar era ușor de văzut că nu dădea mintea lui întreagă sfătuirii. Noaptea fu fără somn pentru tustrei locuitorii sihăstriei; dimineața zilei de duminică îi întruni la sfânta liturghie, dar după această slujbă ceasurile se făcură din ce în ce mai grele. Cu toată stăpânirea pe sine de care se bucura Isaia, el începea să nu-și mai poată ținea nerabdarea în frâu. Mai mulți necunoscuți se înfățoșară în cursul dimineții la sihăstrie; voroavele tainice ce le avea cu dânșii și șfătuirile cu Stroici în urma acestor voroave, îl ajutară s’o ducă pănă la amiază. Dar după prânz ceasurile deveniră nesuferite și Paisie fu trimes înaintea știrilor, la Humulești.

Trecuse de toacă când el se întoarse cu vestea că Păunașul Codrilor o scapat și este stăpân pe Bacau. Altă veste nu mai sosi pănă la noapte și Părintele cu Stroici începeau să fie din nou îngrijiți. Când erau să se culce, se auzi bătând în ușă și Mihu însuși intră în peșteră, înaintând catră călugăr se plecă ca să-i sărute mana, dar bătrânul, cuprinzându-i capul cu brațele, îl strânse cu putere la piept apoi, fără a-i da drumul, îndreptă o rugăciune fierbinte de mulțămire cătră Cel Atotputernic. In curând însă își stăpâni bucuria și ceru lui Mihu mai multe amărunte asupra chipului scăpării lui, și-i puse întrebări asupra stării în care lasase Bacăul. Se bucură mult când auzi că țaranii adunați pentru a-l scapa se împrăștiese și că puterea fusese dată în mâna șoltuzului.

— Luat-ai măsuri, întrebă el, pentru ca Cărăbuș, sora lui,, precum și toți acei care s’ar putea vădi că au luat parte la scaparea ta, să părăsască Bacăul și să se adăpostească în locuri tefere pănă la izbuhnirea răscoalei obștești.

— Nu, răspunse Mihu, în gândul meu răscoala de azi dimineață, dela Bacău, nu poate decât să fie urmată îndată de răscoala întregii țări. Am și luat măsuri pentru ca toți cei care țin cu noi să iee armele și să se îndrepte spre Cetate.

Fața lui Isaia se întunecă.

— Ai făcut o greșală neiertată, care ar putea să zădărnicească întreaga noastră mișcare. Răscoala nu trebuie să izbuhnească înainte de o lună și ea nu va izbuhni, Paisie!

Ucenicul se grăbi să se înfățoșeze.

— Dă îndată de știre lui Dumitru Prisacariu s’a prindă, în vârful Oglinzilor, cinci focuri în chip de cruce, cu unul mai mare in mijloc.

Mihu îngălbeni acuma la rândul lui, căci acest sămn voia să zică: încetarea oricărei mișcări pănă la primirea altei poronci dela Părinte. Și când Paisie voi să iasă spre a îndeplini poronca călugărului, Mihu i se puse inainte.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Părinte, ascultă-mă, zise el, Amânând izbuhnirea răscoalei încă pe o lună, dai vreme lui Vodă să strângă slujitori pe cari să-i trimată, sub poronca lui Balc sau a altui fecior domnesc, în împrejurimile Bacăului, spre a căuta pe acei care au luat parte la scaparea mea, a-i pedepsi și a răsbuna moartea oamenilor domnești uciși azi dimineață. Iți dai samă de jafurile și de fărădelegile ce vor avea să le sufere dela oșteni bieții oameni care locuesc în satele dimprejurul orașului? Nu este o datorie sfântă pentru noi să-i ferim de aceste răle și acum, când începutul este făcut, când toată țara ește cu noi, să ne sculăm cu toții șl să zdrobim pe Sas și pe ai lui, fără a îi mai da vreme să facă noui jafuri și noui schingiuiri?

— Sau, răspunse călugărul, să li dăm prilej să strivească; ei, o răscoală încă necoaptă și rău chibzuită, ajutându-i astfeliu să întărească pentru vecie domnia jafului și fărădelegilor.

— Peste o lună nu vom mai fi gata decât astăzi, zise Mihu.

— Peste o lună, zise Părintele, Bogdan va fi la hotarul nostru cu zece mii de Maramureșeni; Toma Alimoș și Gheorghiță a Șalgăi vor fi avut vreme să-și strângă Bârlădenii și Codrenii. Mergi Paisie!

Dar Mihu urmă să oprească calea ucenicului.

— Balc este în Cetate și dacă năvălim astănoapte asupra ei și ne facem stăpâni pe dânsa, putem pune mâna pe el, lipsind astfeliu pe Sas de brațul cel mai vânjos din oastea lui, de mintea cea mai ageră din sfatul lui.

— Balc este oștean vrednic și om iscusit la minte, lipsa lui ar fi o pagubă mare pentru Vodă, dar mai mare pagubă ar fi pentru noi lipsa ajutorului a atâtor mii de Maramureșeni, de Bârlădeni și de Codreni! In asămene împrejurări, loviturile nu trebuie să fie răzlețe ci să se dee toate deodată, spre a avea mai multă putere. Dă-te în lături și lasă pe Paisie să treacă.

Mihu nu se mișcă de dinaintea ușii.

— Părinte, zise el, în Cetate nu este numai Balc, dar într’însa mai este închisă o fată nenorocită și nevinovată. Ea este fiica unuia din credincioșii noștri de căpetenie, a cneazului Baloș dela Poiana, unde am fost găzdui ți și unde am ținut sfatul cel mare de astă primăvară. Am avut norocul s’o scăp din mâna Tătarilorși, împreună cu dânsa, am căzut în acea a lui Balc, la Tamași. Ea este închisă în temnița Cetății; Bale o vrut să pângărească, dar Crijatul cel bătrân, n’o suferit ca o asemenea fărădelege să se întâmple în zidiurile încredințate păzii lui! Cât se află în Cetate ea este teafără, dar chiar mâni, Balc pleacă la Suceava, luând-o cu dânsul... Părinte, adause el, cu glasul tremurând, iubesc pe această fată, m’am logodit cu dânsa. Nu lasa ca logodnica mea să fie necinstită de Balc! Fie-ți milă de dragostea noastră! Să strângem pe credincioșii ce-i avem în împrejurimi. Intr’un ceas se pot aduna destui pentru ca să spargem păretele ce desparte hruba ce ai sapat-o de drumul care vine pe sub pământ, din oraș la fântâna din curtea Cetății; pănă în ziuă putem să fim stăpâni pe dânsa.

— înainte să mă gândesc la nimicuri, răspunse călugărul, cu nerăbdare, trebuie să mă gândesc la mântuirea neamului meu. Nu-i voi pune în cumpănă viitorul cu cinstea sau cu viața unei fete, fie ea chiar copila cneazului Baloș și ibovnica ta. Uiți, adause el cu un glas înăsprit, jurământul ce l'ai făcut. Jurat-ai pe sfânta cruce că ai să trăești numai pentru mântuirea neamului tău, că nu vei urmări alt țel, că nu vei avea altă nădejde pănă ce nu vei vedea acea mântuire împlinită? Juratu-mi-ai supunere oarbă, chiar când îți voiu poronci să-ți jertfești viața, poate și prietenii? Slab de ânger ești tu, mică este iubirea ta de neam dacă te îngrozești la gândul că trebuie să-i jertfești o muiere și dacă vrei să primejduești viitorul unui neam întreg pentru a scapa pe o sângură ființă. Dar dacă patima te orbește pe tine, datoria mea este să veghez și să nu îngădui ca slăbăciunea ta să nimicească o muncă atât de sfântă. In lături!

Fără a se departa de la ușă, Mihu căzu în genunchi.

— Părinte, zise el cu mânile întinse, am jurat precum zici și vreu să-mi țin jurământul cu sfințenie. Dumnezeu știe că-mi pare dulce de ținut, dar, te rog, nu-l face în zadar crud și nesuferit de dureros. Iți jur că izbânda noastră este mai presus de îndoială și că pricina noastră poate numai să câștige prin darea unei lovituri grabnice și neașteptate.

— Uiți, strigă cu glasul răstit călugărul care pierduse acuma cu totul rabdarea și a cărei ochi scînteiau de mânie, uiți că hotârîrile se ieu de mine singur și că tu ești numai menit să le îndeplinești! Să vedem dacă vei îndrăzni să întrebuințezi puterea împotriva mea și, apropiindu-se de Mihu, deși în genununchi, mulțămită staturii sale urieșe, avea umerile lui la înălțimea umerilor bătrânului, mic și sârbed la trup, iar cu capul îl întrecea, îl împinse la o parte.

Mihu se dădu în laturi.

— Mergi, Paisie, și îndeplinește poroncile mele.

Ucenicul ieși fără ca Mihu să facă nici un sămn de împotrivire.

— Părinte, zise el după ce ușa se închise, ai făcut ceiace ai crezut că ești dator să faci, voiu face acuma și eu ceiace inima îmi poroncește să fac, și, închinându-se, ieși pe ușă înainte ca Părintele să mai fi putut zice un cuvânt.

- Nu mă așteptam la asămene purtare din partea lui Mihu, zise cătră Stroici călugărul, după ce se plimbă câtva prin chilie.

— Iartă-mă, Părinte, dacă cutez și eu să zic că o izbuhnire neîntârziată a răscoalei mi se pare mai puțin primejdioasă decât Cuvioșiei Tale. Eu cred că puterile ce le avem la îndămâna sunt prea îndestulăttoare pentru a ne face stăpâni pe toată Moldova și a sili pe Sas să fugă peste munți sau să se închidă în cetatee Sucevei. Apoi, punând mâna astă noapte Cetatea Neamțului, am pune și mâna și pe Bale, dând astfeliu lui Sas o lovitură de moarte.

— Așa este, răspunse călugărul, lovitura pentru Sas ar fi cumplită și pentru noi folosul mare dar, odată cu izbuhnirea răscoalei, ai noștri ar striga și pe Bogdan de domn, căci astfeliu pus-am la cale cu toții. La auzul unei asămenea vești, Ungurii ar putea poate să tae calea voevodului, să-l împresoare cu puteri covârșitoare și să-l zdrobească. Și acuma te întreb, bine am sta noi oare atunci? Folosul să fi pus mâna pe Balc mare cum este, atârna-va el oare în cumpănă tot atât de greu ca pierderea căpeteniei asupra căreia cu toții ne-am unit? Oare nu este de prevăzut că în clipa în care s’ar afla despre înfrângerea și, poate, pieirea lui Bogdan, în mânile multor cneji s’ar naște pofte de domnie care ar răzleți puterile, mințile, și inimile noastre? Îmi este oare iertat mie, namestnicului lui Bogdan, mie care in fața lui Dumnezeu am luat asupră-mi o răspundere atât de grozavă, să primejduesc astfeliu izbutirea unor scopuri atât de înalte, pregătite cu așa de multă, grijă și a căror izbânda este astfeliu neîndoelnică ?

Stroici tăcu, neputând decât să se închine în fața agerimii de minte și a prevederii călugărului.

— Sânt încredințat, urmă acesta, că nu vor trece multe zile și Mihu însuși va recunoaște câtă dreptate am avut să rămân neînduplecat față cu rugămintele lui.

— Nu te temi, Părinte, zise Stroici, că nepotul Cuvioșiei Tale să nu încerce, sângur sau cu câțiva prieteni, să scăpe pe acea fată din mânile lui Bale? Cuvintele lui cele de pe urmă ar putea să dee de bănuit...

Aici Stroici fu întrerupt prin intrarea lui Paisie, gajbăn și fără de suflet.

— Jupanul Mihu s’o dus la Cetate ca să se predee Crijaților, strigă el cu un glas întretăiet,

— De unde știi? întrebă Isaia, îngălbenindu-se la rândul lui.

— El sângur. M’o ajuns pe drum după ce o încălecat pe calul pe care-l lasase la ușa sihăstriei și era urmat de Onea. Mi-o zis să vin să-ți spun că se duce la Cetate ca să se predee cavalerilor și lui Balc și o adăugit că nărdăjduește că nu-l vei lasa în manile lor. Apoi m o părăsit și l-ami văzut gonind spre Cetate.

Trăsnetul căzând la picioarele lui Isaia n’ar fi putut să aducă în înfățoșarea lui o schimbare mai cumplită.

— Ce nebuniei strigă el desnădăjduit. Pentru, atâta lucru scapat-o el de moarte la Bacău? Crijații, dacă nu astă-noapte, dar mâni dimineață îl vor pune cu bună samă la caznă, ca să afle tovarășii și tainițile lui.

Tocmai atunci ușa se deschise și Onea intră. Fața galbănă și privirea rătăcită a credinciosului servitor dădea de prisos a înțălege că vestea adusă de Paisie era adevarată. Totuși Isaia îl întrebă:

— Ce este?

— Când o ieșit Căpitanul dela Cuvioșia Ta, zise Onea care părea foarte tulburat, o încălecat fără să mai zică un cuvânt, fără chiar să mă vadă și o pornit la vale în fugă, iar eu l-am urmat. Când o ajuns pe fratele Paisie, l-o oprit și i-o zis niște cuvinte pe care nu le-am auzit, apoi o gonit spre Cetate. L-am auzit strigând, am văzut podul mișcător scoborându-se, am văzut pe Căpitan descălecând și trecând podul pe jos, iar când am ajuns la capră, podul se rădicase din nou. Am luat calul Căpitanului și am venit aici în fugă.

Călugărul străbătu chilia frângându-și manile și strigând:

— Ce nebunie! Ce nebunie!

— Și ai de gând să-l părăsești în voia soartei, neîncercând nimica pentru scaparea lui, întrebă Stroici.

Călugărul nu răspunse.

— Nu poți lașa ca Păunașul Codrilor să fie spânzurat sau să moară pe roată, zise Stroici, moartea lui ar fi o lovitură nimicitoare pentru pricina noastră, o izbândă mare și neașteptată pentru Vodă.

— Nu, zise Isaia, câre se părea că luase o hotărîre, nu voiu lașa ca Mihu să fie ucis de vrăjmași, căci el singur prețuește cat o oaste întreagă. Trebuie să fac pentru Mihu ceiace nu puteam face pentru fata lui Baloș. Părăsindu-l ași primejdui izbânda noastră mult mai mult decât ași primejdui-o grăbind izbuhnirea răscoalei. Chiar astă noapte Cetatea va fi în puterea noastră. Paisie, du-te de dă foc grămezii de cetină din ulmul cel mare care este deasupra sihăstriei și vină de-mi spune ce focuri răspund.

L.
Înainte cu Dumnezeu

Indată ce Paisie aprinse cetina îndesată unsă cu păcură și aninată într’un ulm uries, asupra sihăstriei, se văzură strălucind trei focuri in șir, aprinse deasupra Humuleștilor. Nu trecuse ceasul și soseau, unul câte unul, țaranii din Humulești, din Grumăzești, din Blebea și mărginași din Târgul Neamțului. Toți aveau arme: baltage, măciuci, ghioage năstrujite, suliți și paloșe. Mulți din ei purtau coifuri de oțel și cămeși de zale, alții aveau peste cămeși, mintene cu căptușală de cânepă, groasă de două degete. Vr’o douăzeci din ei, oameni mai de samă, intrară în sihăstrie, iar ceilalți, după ce vorbiră câte un cuvânt cu Paisie care sta la poartă, se făcută nevăzuți prin tufe. Totul se petrecea în cea mai desăvârșită tăcere.

Oamenii care intrase în sihăstrie rămâneau în chilia cea mare, în care intrai deadreptul când pășai peste pragul ușii. Părintele se afla cu Ștefan în chilia care fusese a lui Paisie și unde șădea acuma cneazul; oamenii vorbeau între dânșii cu glas supus. Se vede că Paisie ținea socoteală de cei sosiți căci, după câtăva vreme, intră în sihăstrie și merse de bătu la ușa chiliei unde se afla Părintele. Ușa se deschise și Isaia apăru pe prag, având după dânsul pe Ștefan, îmbrăcat în zale și în platoșe de oțel, cu coiful în cap și cu paloșul la brâu.

— Bună sară, oameni buni, zise Isaia celor de față care se descoperiră și se închinară înaintea lui. După sămnul ce vi l’am dat ați priceput că v’am chemat la luptă hotărîtoare; împrejurări neașteptate mă fac să vă adun mai curând decât credeam pentru ca să ne ajutați să punem în astă noapte mâna pe Cetate.

Oamenii, uimiți, se uitară unul la altul. Mișcarea lor nu scăpă Părintelui care urmă:

— Da, să punem mâna pe Cetate. Am să vă dovedesc îndată că lucrul este mult mai ușor decât se pare. Dar, mai înainte de toate, trebuie să vă dau o veste care are să vă mâhnească. Păunașul Codrilor este în puterea vrăjmașilor, el este închis în temnița Cetății.

La auzul acestei vești neașteptate mișcarea fu mare, cu toții strigară:

- Să mergem să-l scoatem! Să nu-l lăsăm! Suntem gata la orice pentru a-l scapa.

— Vom merge și-l vom scoate, urmă Părintele, vă mulțumesc pentru bunăvoință ce o aratați. Dar în Cetate nu este numai Păunașul Codrilor, este și neomul de Balc. Punând mâna pe Cetate, punem mâna și pe vrajmlașul nostru cel mai vajnic și cel mai primejdios.

- Poroncește, Părinte, și te vom asculta orbește că ți-am jurat ascultare, zise atunci Andrei Creangă din Humulești, un țaran voinic, de vr’o cincizeci de ani, cu plete și musteți cărunte și cu doi ochi negri, cuminți și hotărîți.

- Vom scoate pe Păunașul Codrilor din închisoare cu toată înălțimea zidurilor Cetății, zise altul, un om lung cât o prăjină, slab ca un țâr, spân la față și cu plete bălăi deschise, aproape galbene.

— In Cetate se află douăzeci și șăse de Nemți și doi Crijați, treizeci de slujitori unguri de ai voevodului cu voevodul și un hotnog, solul voevodului Ardealului cu zece slujitori și straja din sate, alcătuită ca de obiceiu, din cincizeci de Români de ai noștri. Vra să zică că veți avea de luptat cu cincizeci și șăse de oameni peste tot, și voi veți fi peste două sute cincizeci, căci străjării din sate ni vor da, fără. îndoială, ajutor.

— Frate-meu, Ion, este mai mare peste dânșii, zise Creangă, sunt numai săteni dela noi, rude și prieteni, toți oameni prielnici nouă.Cum ne vor zări de pe zidiuri se vor da în partea noastră.

— Ar fi deci rușine, urmă Părintele, dacă în asămenea împrejurări, n’ar fâlfâi mâni steagul nostru pe turnul cel mare al Cetății. Mai ales că nouă, zidiurile cele înalte nu ni vor putea pune nici o piedecă, căci am de gând să vă duc pe sub pământ.

— Vei fi dat de vr’o chioarcă ducând la Cetate, zise Creangă cu bucurie; bunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, spunea că l’au făcut Crijații să lucreze la acea chioarcă cu alți oameni din satul nostru, dar nu-și putuse da samă nici de unde pornea nici unde se sfârșea, că-i duceau la lucru noaptea și cu ochii legați.

— Ai gâcit Andrei, zise călugărul, am dat de un drum sub pământ și printr’însul intra-vom în Cetate. Dar miezul nopții nu mai este departe și, până ce vom ajunge la Cetate, avem de lucru; afară așteaptă tovarășii noștri, mergeți la ei și li împărtășiți cele ce vi le-am zis. Bagați de samă să nu se facă zgomot. După ce fiecare din ei va cunoaște pentru ce este chiemat, vă veți întoarce aici.

Qamenii ieșiră și se împrăștieră prin tufe. Paisie, în urma unei poronci a călugărului, ieși afară și în curând se întoarse aducând patru cazmale.

— Iți vei lua uneltele și vei veni cu noi, mai zise Isaia ucenicului, care ieși iarăși pentru a se întoarce cu un feliu de geantă de piele.

— Unde sunt scările și luminile mai întrebă călugărul.

Ucenicul scoase de sub patul călugărului o gramadă de opaiți și de facle de coajă de mesteacăn precum și o legătură mare de frânghii.

- Andrei Creangă cu zece oameni va rămânea ca să păzască sihăstria, zise călugărul.

— Cum, tocmai pe mine mă lasați? zise Andrei suparat.

- Te las pe tine aici, fiindcă în nimene n’am atâta nadejde, te știu tot atât de cuminte pe cât ești de viteaz. Însărcinarea, care ți-o încredințez este una de mare încredere: Știindu-te aici, știu că pot avea toată nădejdea că nu mă va lovi nimene fără de veste, pe de îndărăt. Dacă cumva dușmanii s’ar ivi și ar voi să intre, apără intrarea cu îndârjire și trimete-mi de știre. Uite, noi mergem pe ușa asta, și arătă spre una din cele două uși care se vedeau la păretele din întru, acei ce-i vei trimete să tot meargă înainte, pănă ce va da de noi. Dar alege-ți numai oameni de toată nădejdea și-i oprește afară, la ușă.

Creangă ieși afară.

— Mihaiu Bululete, zise călugărul cătră omul cel lung și slab care vorbise după Creangă, rămâi la ușa sihăstriei și priveghează intrarea oamenilor după noi, în chioarcă; când vor fi intrat cu toții, vei veni și tu cu ceata care te ascultă. In chioarcă încap numai câte doi oameni unul lângă altul; fiecare din voi va fi urmat de oamenii care stau sub ascultarea lui și va trece pragul ușii numai după ce va fi văzut intrând pe cel de pe urmă om al cetei pornite înaintea lui; fiecare ceată să aibă câte o opaiță și trei facle aprinse. Patru oameni din ceata întăia vor lua câte una din cazmalele acestea.

Paisie împărți cazmalele, opaițele și faclele și apoi dădu unui țaran legătura cu frânghiile. Isaia, deschizând ușa și intrând cel dintăiu, în chioarcă, zise:

— Înainte cu Dumnezeu!

După dânsul intră Ștefan și apoi Paisie, pe care îl urmară țăranii după rânduiala hotărîtă de călugăr.

In curând ajunseră în fundul chioarcei.

— Dați-vă puțin înapoi, poronci călugărul oprindu-se la vr’o trei pași de păretele care li închidea drumul.

Oamenii se dădură înapoi.

— Doi oameni cu cazmalele să treacă înaintea mea și doi cu lumânări să-i urmeze, mai poronci călugărul.

Oamenii care purtau cazmalele fiind aproape de călugăr, ei se înfățoșară numai decât, urmați de altul care purta o faclă aprinsă, iar al doilea om cu facla, care aparținea cetei următoare, își făcea cu greu drum printre tovarășii înghezuiți.

- Acest părete nu are decât o grosime de șase palme, zise călugărul.

Cei doi oameni cu cazmalele se puseră la lucru, lovind regulat și cu putere, dar ptrundișul din care era alcătuit păretele fiind peste samă de vârtos, sudoare începu în curând săcurgă pe fețele lor.

— Să treacă alți doi oameni la cazmale, poronci atunci călugărul, și doi țarani veniră îndată să iee locul tovarășilor lor.

De patru ori se schimbară lucrătorii pănă când, in sfârșit, unul dintre ei dădu un strigăt înăbușit de bucurie: colțul cazmalei lui întâlnise golul.

Borta, întăiu mică, fu răpede mărită, dar numai când ea fu adusă la măsura rămășiții chioarcei, Isaia dădu poroncă lucrătorilor să înceteze lucrarea lor și poronci ca patru oameni să dee molozul în partea dreaptă a chioarcei celei mari, lucrare anevoioasă și care ținu destul de mult. In sfârșit călugărul trecu înainte și, cârnind la stânga, poronci:

— Urmați-mă.

Chioarcă în care se aflau acuma era numai cu puțin mai largă decât cealaltă, dar mai înaltă; deși avea un suiș foarte simțitor, oamenii o străbăteau mai ușor. Deodată însă suișul se făcea din cale afară răpede dar, la capătul acelui suiș, chioarca se lărgea și alcătuia ca o șală mare. La un cuvânt al călugărului, doi oameni cu facle înaintară și, dinaintea lor se văzu o ușă mică de fier într’un părete de zid.

— Ușa asta se deschide în fântâna a cărei gură se află în mijlocul curții Cetății, zise călugărul.

Apoi călugărul și Paisie s’apropieră de ușă și o cercetară cu cea mai mare bagare de samă. Balamalele și broască nu se vedeau, ele fiind pe dinafară; între ușă și ușorii de piatră nu era nici cel mai mic deșert.

— Are să trebuiască, zise ucenicul, să fac o bortă mare prin care să pot vârî brațul spre a chili balamalele sau limbile broaștei. Mă tem că au să treacă multe ceasuri pănă ce voiu isprăvi.

Pe fața călugărului se văzu zugrăvită o mare îngrijire.

— Câte ceasuri? întrebă el.

— Nu știu, răspunse ucenicul, poate două, poate mai multe.

— Atunci, zise călugărul încet cătră Stroici, nu ni-ar rămâne decât să părăsim calea pe care am pornit și să dăm navală; izbânda ar fi îndoelnică și s’ar putea cumpără numai cu prețul a sute de vieți, și de unde știu că, la intrarea noastră în Cetate, vom mai găsi pe Mihu încă în viață.

Pe când călugărul vorbea cu Stroici, un om se apropiese de ușă și o privise cu mare bagare de samă. Apoi, cu amândouă mânile, apasase într’însa de două ori.

- Broasca acestei uși, zise el întorcându-să cătră Părințe, are o singură limbă care se află aici, și arătă mijlocul mărginii din dreapta uși. Dacă ași avea uneltele trebuitoare, m’ași însărcina să taiu limba și să deschid ușa în în mai puțin de un ceas.

- Unelte are Paisie, zise Părintele Isaia, cuprins dc o nouă nădejde, dar de unde ieșit-ai atât de meșter lăcătuș, Pintilii?

Pintilii era un om de vr’o treizeci de ani, de stat mijlociu și de făptură sprintenă, cu doi ochi mari, strălucind de vioiciune în fața-i oacheșă și care purta haina mărginașilor din Târgul Neamțului.

— Cât eram rob la Tatari, Cuvioase, răspunse el, căutând printre uneltele din traista de piele a lui Paisie, m’am împrietenit cu alt rob, un lăcătuș genovez, un meșter mare care m’o învațat meșteșugul lui, dar iaca ce-mi trebuie, adause el, scoțând din traistă un sfredel cu șurub și o pilă îngustă. Cu sfredelul am să fac o bortă și am s’o măresc pănă ce va putea intra pila, iar cu pila voiu tăie limba broaștei.

Zicând aceste cuvinte, el se și puse pe treabă.

— Ușa este de lemn la mijloc, zise el după o bucată de vreme, și numai căptușită cu fier pe dinăuntru și pe dinafară; uitați-vă, sfredelul o trecut printr’însa. Am să fac acuma altă bortă alăturea.

In curând o a doua și o a treia bortă erau făcute lângă cea dintăiu. La a patra se auzi sfredelul scârțâind.

— Am dat de limba broaștei, zise Pintilii, de acuma trebue să fac borte deasupra celei dintăiu.

In curând borta fu destul de mare pentru a da intrare pilei cu care începu să lucreze asupra limbei. Aceasta fiind groasă și de oțel bun, pila înainta încet.

Bululete venise de mult și vestise pe călugăr ca toți oamenii, afara de cei zece ramași de pază, cu Creangă, la ușa sihăstriei, se aflau în chioarcă. jumătate dintr’înșii se împinsese în încăperea de lângă ușă, cealaltă jumătate se îndesa în urma lor.

Isaia le lămuri atunci, că ușa în fața căreia se găsesc dă în fântâna Cetății și se află la o adâncime de cincisprezece stănjăni de la fața pământului.

— îndată ce limba broaștei va fi pilită și înainte ca ușa să se deschidă, faclele vor trebui stanse și numai vr’o două opaiți vor putea rămânea aprinse, însă la oareșicare depărtare de ușă. Un om sprinten și îndrăzneț se va sui sus și va trebui să-și sprijine mânile și picioarele în deșerturile dintre pietre. El va lua cu dânsul patru scări de frânghie, le va anina de patru belciuge care le va găsi bătute în părete, sub ghizdeiu. Care din voi se crede în stare să îndeplinească această însărcinare?

Zece glasuri răspunseră:

- Eu, Cuvioase! și zece oameni ieșiră din grămadă.

Călugărul îi privi lung.

- Toți sunteți vrednici și toți sunteți de nădejde, dar numai unul singur se poate sui, voiu alege deci pe Mihaiu Bululete, nu fiindcă-i mai vrednic, dar fiindcă îmi este mai cunoscut.

— Să trăești, Cuvioase, strigă Bululete cu bucurie.

— îndată ce scările vor fi prinse în belciuge, se vor sui câte trei oameni pe fiecare din ele; m’am încredințat că belciugele dela păretele ghizdeiului vor putea să poarte această greutate. Cum se vor fi suit acești doisprezece oameni, se vor sui alți doisprezece și așa înainte pănă ce nu va mai rămânea nici un om aici. Bine înțăles că cei doisprezece oameni care se vor suii dintăiu trebuie să fie aleși, voinici între voinici; unul dintr’înșii va fi cneazul Stroici.

Toți înconjurară pe călugăr, rugându-se să fie printre cei doisprezece care aveau să dee și să primească cele dintâi lovituri pentru mântuirea neamului. Dar călugărul alese du îngrijire unsprezece barbați cunoscuți lui, încercați de dânsul, care dăduse dovezi strălucite de vitejie și de sânge rece.

— Lângă ghizdeiul fântânei, zise iar călugărul, se află în fiecare noapte un oștean neamț de pază. Trebuie deci ca atât urcarea lui Bululete și atârnarea scărilor de frânghie cât și suirea rândului celui întăiu de doisprezece oameni să se facă fără cel mai mic sgomot. Altfeliu totul s’ar primejdui. Trebuie ca străjarul sa fie ucis sau doborît fără că să aibă vreme să strige ajutor. Nu vă mai dau alte povățuiri, veți asculta de poroncile cneazului Stroici.

Atunci unul din cei unsprezece aleși spre a însoți pe Stroici, zise cătră călugăr:

— O întrebare, Cuvioase. Pe slujitorii domnești îi vom ucide fără milă, căci sunt niște ticăloși de la care norodul o avut mult de rabdat. Pe oștenii nemți care se vor pune de pricină vom fi asămenie siliți să-i răpunem; dar cu cei doi Crijați ce să facem? Ei sunt oameni drepți și au făcut bine la mulți.

— Nu veți face moarte de om zadarnică, zise călugărul, veți căuta să prindeți vii pe cât de mulți veți putea: voevod, Crijați, oșteni nemți sau slujitori. Străjării din sate vă vor da mană de ajutor; ei se așteaptă la vr’o mișcare din partea noastră; căci au văzutt focul de deasupra Humuleștilor și mulți din ei știu ce însamnă acel foc.

- Limba este cu totul, tăietă, zise atunci Pintilii, încetând să mai pilească, pot deschide ușa când vei voi.

— Gata ești Bululete? întrebă călugărul.

— Gata.

- Dar cu ce te-ai înfășurat așa?

— Cu scările, Cuvioase, răspunse Bululete care își înflorase împrejurul mijlocului una din scările de frânghie și-și atârnase pe spinare celelalte trei făcute, fiecare, ghem.

- Dar nu-ți vor împiedeca ele mișcările? întrebă Stroici.

— N’aibi teamă, răspunse țaranul zâmbind, m’aș sui astfeliu în turnul Cetății.

— Stângeți faclele și aprindeți două opaiți în fund, poronci Părintele.

Apoi după ce poroncile îi fură îndeplinite, el mai poronci:

— Deschideți ușa!

Pintilii deschise ușa și Bululete păși peste pragul ei. Stătu o clipă nemișcat, ascultând; începu să pipăe în dreapta și în stânga ușii, puse mâna dreaptă în golul dintre alte două și se făcu nevăzut. El se suia spre ghizdeiu, iar nici Stroici nici călugărul, care amândoi erau pe pragul ușii, nu auzeau nici un zgomot.

Ascultau, de abie trăgându-și sufletul, și clipele li păreau ceasuri când, deodată, auziră un bolovan desprinzându-se și căzând jos în apă, apoi altul și iar altul. Inimile lor încetară să mai bată, dar altă piatră nu mai căzu și nu se mai făcu nici cel mai mic sgomot.

Deodată si auzi un foșnet ușor și Ștefan simți o scară de frânghie căzând pe dânsul.

— A aruncat o scară, zise el cătră călugăr, apoi șopti celor unsprezece care trebuiau să se sue cu dânsul și așteptau împrejurul lui:

— Fiți gata!

In curând se auzi foșnetul unei a doua scări, pe urmă a celei de a treia. Așteptau să audă foșnetul celei de a patra, când, în loc de aceasta, se auzi zgomot sus, mai multe pietre desprinzându-se, căzură în fundul puțului și glasul lui Bululete răsună, strigând:

— Trag Neamțul cu mine!

Se auzi zgomotul făcut de o greutate mare care cădea în apă. Ramaseră dintăiu încremeniți, dar Ștefan își veni curând în fire.

— Bululete a căzut în puț, trăgând pe Neamțul de strajă la fântână după dânsul, zise el. Sus nu mai este nimene!

Apoi, înainte ca călugărul să fi putut răspunde, strigă:

— După mine! și începu să se urce pe scara de frânghie.

Alți doi oameni îl urmară pe aceiași scară, ceilalți prinseră cu niște suliți pe celelalte două și se răpeziră ca să ajungă sus înaintea cneazului.

LI.

Despre primirea lui Mihu în Cetate.

După ce dori petrecere bună lui Hans, Cavalerul Ulrich se grăbi să meargă în sala cea mare, unde ceilalți oaspeți se pusese la masa dela care Maria lipsea sub cuvânt că se simția obosită.

Un cneaz din vecinătate, care luase loc lângă Părintele Anselm, aproape în fața voevodului, povestea cele văzute și auzite de la el când sluja în straja împărătească din Țarigrad. Povestea bine: Balc, Cavalerul Albrecht și Minoritul îl ascultau cu plăcere.

Somossy, care șădea între Cavalerul Albrecht și șoltuzul de Neamțu, un Sas, se folosea de împrejurarea că acest de pe urmă știa ungurește pentru a-i istorisi feliu de feliu de prăpăstii, atâtt despre vitejiile și bogăția lui cât și despre trecerea și vaza de care se bucura la curtea voevodului Ardealului; laudandu-l împiedica însă să facă cinste vinului și mâncărilor.

Cavalerul Ulrich, azăzându-se lângă Părintele Anselm, îi strânse brațul ca să-i atragă bagarea de samă și-i șopti la ureche:

— Fata este scapată.

— Slava Domnului! răspunse Minoritul. Știe milostiva doamnă?

— Cu bună samă Hertha îi va fi spus, răspunse Cavalerul. Dar ce este, Conrad? adause el zărind, la trei pași de dânsul, pe un oșteancu mâna la coif.

— Cu voia dumitale, domnule Cavaler, am să-ți zic două vorbe câre nu suferă întârziere?

Cavalerul se sculă îndată și urmă pe Conrad pănă într’un colț al sălii.

— Ce este? întrebă el, așteptându-se să audă că fuga Ilenei a fost descoperită de oamenii voevodului.

— Domnule Cavaler, Păunașul Codrilor s’a predat nouă.

— Unde? Când? întrebă Cavalerul.

— Chiar acuma, aici, în Cetate. Eram pe turnul de deasupra porții celei mari, când el a venit la capra podului calare și, după ce a descălecat, a strigat să se dee podul în jos, căci este Păunașul Codrilor și vine să se predee nouă. Văzând un om singur, am scoborît podul pe care l-am ridicat iar, îndată după ceel l-a trecut. A ramas liniștit la poarta cea mare. Cum am sosit de sus, mi-a dat în mână paloșul lui și mi-a spus că, săturându-se de lotrie, vine șă se predee ca să facem cu el ce voim.

- Ești treaz? întrebă Cavalerul uimit. Nu visezi oare?

- Sunt foarte treaz, domnule Cavaler, zise Conrad, iar omul care mi s’o predat este într adevăr Păunașul Codrilor căci, văzând lângă mine pe Gottfried Schuster, sângurul din oamenii noștri care au scapat astă primăvară nerănit din mânile hoților lui Ianoș, a mers la dansul, l-a bătut pe umere și i-o spus că se bucură văzându-l sănătos și-l desleagă de jurământul ce făcuse că nu-l va cunoaște niciodată, iar Gottfried i-a recunoscut glasul.

Intăia mișcare a lui Ulrich fu să împărtășască numai decât vestea neașteptată Cavalelerului Albrecht. Dar se gândi la vreme că ar fi fost greu să facă pe Cavaler să se scoale de la masă fără a pune și pe Balc în cunoștința faptului. Voevodul, aflând despre predarea Păunașului Codrilor, ar fi voit să-l vadă,s’ar fi scoborît în curte, acolo și-ar fi dat samă de starea de beție în care era hotnogul și acei din slujitorii lui care se mai țineau pe picioare, ar fi mers negreșit la temniță să vadă cum este păzită Ileana și, acolo, ne mai fiind cu putință să i se ascundă fuga fetei, ar fi putut să răpadă în urmărirea ei oameni din oraș, chiar în acea noapte.

— Cine din oamenii voevodului a văzut pe omul care se dă drept Păunașul Codrilor? întrebă Ulrich pe Conrad.

— Nici unul, zise Conrad. Hotnogul șăde în odae la mine, amețit de tot, de abie se ține pe picioare. Ceilalți sunt prin odăile oamenilor noștri, numai vr’o doi-trei se mai pot scula, ceilalți toți sunt întinși pe paturi și de abie dacă se vor trezi la ziuă.

Ulrich se hotărîse acuma să nu pue pe Cavalerul Albrecht în cunoștință despre predarea Păunașului Codrilor înainte de sfârșitul mesei.

— Cine mai era de față afară de tine și de Gottfried?

— Ion Creangă, căpitanul Românilor care se află astăzi de strajă și încă un om de ai lui,care trăsese podul mișcător și se scoborîse numai atunci din turn. In urmă mai venit Iohan Schmidt și Martin Knauer. Pe dânșii și pe Gottfried i-am lasat să păzască pe Păunaș.

— Și crezi că nimene altul nu știe de sosirea lui?

— Nu poate să știe nimene altul, căci li-am poroncit să ție pe străin în odăița de sub turn și să nu lese pe nimene să intre.

— Dă poroncă aspră atât oamenilor noștri cât și celor doi Romani să nu scăpe un singur cuvânt despre această întâmplare. Ține pe străin închis în odăiță și'pune la ușă pe cel mai de nădejde din oamenii noștri. Voiu aștepta pănă la sfârșitul mesei pentru a pune pe Cavalerul Albrecht în cunoștința faptului. Mergi!

Și Ulrich, părăsind pe oștean care se grăbi să iasă, veni să-și iee iar locul lângă Părintele Anselm.

— De ce ești gânditor, îl întrebă acesta încet, primit-ai vr’o veste îngrijitoare?

— Nu, îi șopti Ulrich, am primit o veste neașteptată, dar nu îngrijitoare. Vei cunoaște la sfârșitul mesei.

Cneazul cu povestirile despre Țarigrad știu să păstreze bagarea de samă a mesenilor ațintită asupra lui vreme de peste două ceasuri, pănă în clipa în care Bale, sculându-se, pilda lui fu urmată de toți. Ulrich văzu cu bucurie că Balc nu se oprea ca să vorbească cu hotnogul lui de slujitori care se afla la ușă când ieși din sală ci, luându-și noapte bună dela gazdă și oaspeți, se retrase deadreptul în odaia lui.

După ce oaspeții ramași în Cetate fură duși de Cavaleri la deosebitele adăposturi ce le fusese pregătite, Ulrich rugă pe Cavalerul Albrecht să-l să urmeze din nou pănă în sală. Trecând pe dinaintea ușii voevodului, văzură cum slujitorul de pază, deși se sprijinea de părete și de suliță, se căznea să stee drept. Tocmai atunci o slugă a lui Bale ieșea dela stăpânul său.

— S’a culcat voevodul? întrebă Ulrich.

— Da, Jupâne, s’o culcat, răspunse sluga care mai adause: era tare ostenit.

Din pieptul lui Ulrich ieși un suspin de mulțămire.

Când se aflară singuri în sală Ulrich povesti Cavalerului Albrecht fuga Ilenei și-i mărturisi partea luată de el în săvârșirea ei.

Cavalerul Albrecht zâmbi.

— Ai făcut ceiace ași fi făcut și eu în locul dumitale, zise el. A fost un noroc că Balc upă masă, nu a trimes după hotnog, căci de l’ar fi văzut beat, cu bună samă că ar fi mers sângur să se încredințeze de chipul în care este păzită prinsa lui. Astfeliu ea are pentru fugă noaptea întreagă și va fi departe când Balc va lua măsuri pentru urmărirea ei. El va înțălege fără îndoială că fuga fetei a fost ajutată de noi. Mierarea lui va fi mare și dacă nu ne-a iubit pănă acuma, de astăzi înainte are să necinstească cu o ură nemărginită. Noroc numai că nu prea are cum să-și răsbune asupra noastră. Dar e târziu, noapte bună.

Și bătrânul Cavaler voi să se îndrepte spre ușă.

Dar Ulrich, punândui-se în cale, îi zise:

— Mai am pentru dumneta încă o veste, care te va uimi mult mai mult decât cea dintăiu, Păunașul Codrilor este în Cetate.

— Păunașul Codrilor? In Cetate! Cum? Când? întrebă Cavalerul Albrecht.

Ulrich îi dădu samă de toate câte i le povestise Conrad, precum și de toate măsurile luate de el. Cavalerul Albrecht însă bănuia că este vr’o greșala la mijloc și că străinul nu poate fi Păunașul Codrilor.

Ulrich chiernă atunci pe Conrad care aștepta la ușă și-i poronci să trimată la dânșii pe Gottfried Schuster, oșteanul care, împreună cu Maria și cu Hertha, datorea Păunașului Codrilor scaparea lui din mânile lui Ianoș.

— Ai văzut bine astă primăvară pe Păunașul Codrilor? întrebă Cavalerul Albrecht pe oștean, când acesta intră în sală.

— N’am văzut fața Iui, căci era acoperită cu un văl negru, dar am văzut trupul lui de urieș, portul capului său și i-am auzit glasul, răspunse Gottfried.

După ce tăcu câtva, bătrânul Cavaler urmă:

— Ești încredințat că străinul care a venit în astăsară la Cetate este într’adevăr Păunașul Codrilor?

— Nu am cea mai mică îndoială. Cine a văzut odată acel trup și i-a auzit glasul nu le poate uita atât de curând, răspunse oșteanul. Dar mai sunt aici milostiva doamnă și Herthacare s’au găsit față cu el și vor ști negreșit să-l recunoască.

Cavalerul Albrecht ramase pe gânduri, o vie îngrijire se zugrăvi pe fața lui.

— Bine! Poți merge, zise el lui Gottfried după o lungă tăcere, iar după ieșirea oșteanului spuse lui Ulrich:

— Această predare a Păunașului Codrilor, mă îngrijește tare. Mi se pare neîndoelnic că ne găsim în fața unui vicleșug. Vorba că se simte sătul de hoție este sacă.iăci, pănă astăzi, l’am văzut ieșind totdeauna biruitor dintoate câte le a început. Știm că poporul îl privește ca pe un binefăcător și este cu dansul. Precum ți-am spus mai de mult, eu bănuesc că, sub cuvânt de lotrie, se pregătește o mișcare spre a răsturna pe Sas și a scutura jugul unguresc. Mă tem că sosirea lui în zidiurile noastre să nu insămne primejdie mare pentru noi. Dar nu-l voiu vedea acuma, ci îl voiu cerceta eu sângur mâni de dimineață. Avem în Cetate numai două zeci și cinci de oamenipe care putem pune temeiu. Românii din satele supuse nouă ni vor fi cu credință câtă vreme vom avea de luptat cu dușmani străini de neamul lor, dar departe de a voi să se lupte cu Păunașul1 Codrilor, vor lua partea lui împotriva noastră. De unde știu eu ca așa zisa luipredare nu este decât un sămn că a sosit ceasul în care el o hotărît să răscoale pe străjării noștri români împotriva noastră? Ei sunt în aceste zidiuri cincizeci și noi suntem numai douăzeci și șapte cu toții. Știu ce vrei să-mi zici, că fiind mai bine înarmați și mai deprinși cu armele, nu avem pentru ce să ne temem de ei; așa ar fi dacă am avea a face numai cu ei, dar dacă, pe când noi ne vom lupta cu dânșii, in Cetate; două sau trei mii de tovarăși de ai lor vor năvăli pe dinafară asupra zidiurilor noastre, cine oare le va apara?

Ulrich, dându-și prea bine sama de adevărul cuvintelor bătrânului oștean, nu răspunse. Albrecht urmă:

— Este de datoria noastră, să apărăm cu cea de pe urmă învierșunare această Cetate, încredințată de Craiu virtuții și credinții noastre. Cunosc vitejia dumitale și a oștenilor care sunt sub poroncile noastre, știu că veți face tot ce cere cinstea dela un Cavaler deplin șidela oșteni viteji; mă cunoști destul pentru a fi încredințat că știu să-mi îndeplinesc datoria în fața dușmanului, oricare ar fi el. Dar puterile cu care am avea de luptat în împrejurările de față sunt atât de nemărginit mai mari decât ale noastre încât, dacă prevederile mele s ar îndeplini, nu putem nădăjdui alt sfârșit decât o moarte falnică, ostășească. Nu trebuie ca acele împrejurări să ne găsască nepregătiți; paza noastră să fie de acum mai neadormită și maine contenită decât a fost pănă azi. Astă noapte voiu veghia eu sângur pănă în ziuă, mâni va fi rândul dumitale.

Dar Ulrich nu voi cu nici un preț sa lese pe bătrânul său tovarăș să veghieze în acea noapte, arătându-i grija și neliniștea de care ar fi cuprinsă Maria, trebuința de a o pune în cunoștința faptului întâmplat și a o pregăti la primejdiile viitoare. Cavalerul Albrecht, după o împotrivire destul de vie, primi în sfârșit să lese pe Ulrich să veghieze, dar numai după o căutare amărunțitaă tuturor punctelor de pază.

In fiecare din ele poronci să fie de strajă câte un Neamț și un Român, iar doi Nemți de toată nădejdea avură poroncă să nu se miște dela ușa odăii unde era închis Păunașul Codrilor. La orice încercare făcută de acesta spre a ieși sau a vorbi cu vr’o unul din Românii ‘destrajă, trebuia isă-l ucidă fără milă și fără zăbavă. In sfârșit Cavalerul Albrecht, când mersesă se culce, spuse lui Ulrich și lui Conrad că este hotărît să nu se desbrace în acea noapte și poronci să-i dee de știre îndată ce s’ar întâmpla ceva îngrijitor.

Înainte de a se retrage, ținu să vadă pe căpitanul Românilor de strajă, întrebând unde este, i se răspunse că isprăvise schimbarea străjărilor săi cu puțin înainte de căutarea cavalerilor și se dusese să se odihnească pe lângă tovarășii care dormeau gramadă lângă zidiul capelei. Cavalerul trimese să-l chieme.

In curând apăru în fața lui un om de vr’o treizeci de ani; de făptură puternică, îmbrăcat țărănește și învălit într’un suman. Părea plin de somn, de abie putea să ție ochii deschiși. Spre marea mierare a lui Urlich și a lui Conrad, cavaierul nu-l mustră pentru lenea lui, dar se mulțămi să-i dee oareșicare povețe asupra chipului de străjuire.

- Te mieri poate că nu l’am’ pedepsit pentru că l'am găsit dormind când trebuia să veghieze, dar îți mărturisesc că am simțit oareșicare ușurare vazându’l atât de adormit. Faptul că doarme este un semn că nu cugetă la nici un vicleșug. Noapte bună! și ambii cavaleri se despărțiră.

LII.
In care se va vedea că Ion Creangă nu era adormit.

Cavalerul Albrecht se inșala amar: Ion Creangă era un om foarte deștept și, mai ales, nu era adormit deloc. El și frate-său, Andrei, erau de mult bine văzuți de Părintele Isaia care-i pusese în cunoștința celor mai multe din tainele lui. Apoi Ion mai era unul din cetașii cei mai de nădejde ai Păunașului Codrilor: omul lui în Humulești și în împrejurimi. Rămăsese ca trăsnit când privise cum căpitanul lui iubit vine singur să se predee dușmanilor dar, văzând liniștea lui Mihu, își zisese îndată că această predare trebuie să ascundă vr’o lovitură neașteptată. In zadar ochii lui căutase să s’întâlnească cu ochii Păunașului Codrilor, cu nădejdea să cetească într’înșii deslegarea tainei: Mihu nu se uitase macar o clipă la dânsul. Când Conrad se duse să vestească pe Cavalerul Ulrich, Ion, in urma poroncii priimite, rămăsese de pază la ușa odăiții unde era închis Mihu, cu alt Român și cu un Neamț. Când Conrad se întoarse, el poronci păzitorilor, în numele Cavalerilor, să nu scăpe cătră nimene macar un singur cuvânt despre sosirea Păunașului Codrilor în Cetate.

Doi Nemți fiind însărcinați de Conrad cu paza lui Mihu, Ion se duse să vadă cum își caută străjării lui de slujbă. Își isprăvise căutarea pe drumul deasupra râpei despre Apus când zări deasupra Humuleștilor, în dreptul bisericii, trei focuri în șir cu unul mai mare la mijloc.

El știa că aceste focuri însemnau:

— Îndată și cu toții la sihăstria Părintelui, lovitură mare astă noapte.

Acuma toate se lămureau pentru Ion Creangă. Părintele era hotărît să apuce Cetatea chiar în acea noapte, spre a putea pune frâna pe Balc; Păunașul Codrilor venise să se predee Crijaților spre a se afla în Cetate în ceasul în care năvălirea avea să se întâmple, spre a putea ajuta mai bine pe năvălitori. El, Ion Creangă, mai mare peste străjării Români, era dator ca, la cel dintăiu sămn al lovirii, să năvălească cu oamenii lui asupra. Nemților care păzeau pe căpitanul lui și să-l scoată din închisoare pentru ca să se pue în fruntea lor.

Căutarea fiind isprăvită, Ion se duse la locul unde se odihneau tovarășii lui spre a aștepta ceasul când aveau să se schimbe străjării; se întinse pe pământ și se făcu că doarmă. Insă avusese grijă să se culce lângă un cumătru al lui, Stoica Prisâcariu, cetaș și el al Păunașului Codrilor.

Stoica dormea dus când simți o mână care-l gâdilea după ureche, pe când altă mână apasa pe gura lui și auzi glasul lui Ion Creangă șoptindu-i:

— Fă-te că dormi și nu te mișca. Păunașul Codrilor o sosit la Cetate și s’o predat Crijaților, zicând că este sătul de lotrie. Pentru Dumnezeu, șezi binișor, zise el simțind că Stoica voește să sară în sus, apoi urmă tot în șoapte:

— Mai idinioarea, făcându-mi căutarea pe turnuri, am văzut în pădure, deasupra bisericii noastre, trei focuri: două mici, la capete și unul mare, la mijloc. Știi ce însamnă aceste focuri. Se vede ca Părintele o hotărît să apuce astă noapte Cetatea ca să poată pune mâna pe neomul de Balc. Păunașul Codrilor s o făcut că se predă Crijaților numai pentru a fi aproape de noi și a se pune în fruntea noastră îndată ce ceilalți, de din afară, vor fi început navala. Noi trebuie să fim gata să-l scoatem de la popreala în care șăde, în odăița de strajă de sub turnul cel mare, unde este păzit de doi Nemți. Fă bine și spune celor care dorm lângă tine, dar fără sgomot și tot făcându-te că dormi. Spune-li că dacă rândul să străjuiască li va veni înainte ca ai noștri să fi năvălit, să nu cumva feă scăpe cătră Nemții cu care vor fi de strajă macar un cuvânt despre sosirea Păunașului, căci Crijații mi-au trimes poroncă să nu pomenesc nici o vorbă despre venirea lui.

Nu trecuse un șfcrt de ceas și toți Românii care erau de strajă știau ce se petrecuse și așteptau navala din afară pentru a scoate pe Păunașul Codrilor din închisoarea în care se afla.

Ei nu aveau nici o ură împotriva Cavalerilor și a oștenilor nemți, dar toți, unii mai mult, alții mai puțin, erau pregătiți să se lupte în curând pentru răsturnarea lui Sas; apoi toți urau pe Bale și erau bucuroși să pue mâna pe el.

Când veni vremea să-și schimbe străjării, Ion Creangă chiemă pe nume pe acei al căror rând venise și se duse sub tunul cel mare, unde Conrad strângea Nemții care trebuiau să înlocuiască pe tovarășii lor. Schimbarea străjărilor fiind isprăvită, Ion se duse din nou să se culce lângă tovarăși și se făcu că doarme dus, iar acei care își isprăvise rândul și venise ca să se odihnească, aflară dela tovarăși sosirea Păunașului Codrilor și lovitura pregătită.

Când Cavalerul Albrecht trimese să chieme pe Ion Creangă, el se prefăcuse că se trezește cu greu și am văzut că făcuse pe somnorosul ațât de bine, încât izbutise să adoarmă parte din bănuelile bătrânului oștean.

Ca toți locuitorii din împrejurimile Cetății, Ion Creangă știa că este o chioarcă care duce din fântâna Cetății în oraș, dar nu știa deloc că Părintele va avea mijlocul să pătrundă în chioarcă și s’o întrebuințeze pentru cucerirea Cetății. El credea că Românii aveau să încerce să năvălească din mai multe părți, atrăgând cea mai mare parte din Nemți pe zidiuri, dar că lovitura cea de căpetenie avea să fie dată de Păunașul Codrilor, scos din închisoare de străjării români. Prin urmare mai înainte de toate trebuia ca Păunașul Codrilor să fie scos dela popreala în care se afla. El dăduse, tot prin șoapte, povățuirile trebuitoare pentru ca, la cel dintăi sămn de navală, două-zeci din oamenii lui, cu dânsul în frunte, să se arunce asupra acelor doi Nemți care păzau pe Mihu, să-i doboare la pământ, să sfărme ușa închisorii cu topoarele și să scoată pe Păunașul Codrilor dintr’însa....

Un ceas după ce Cavalerul Albrecht părăsise curtea, Cavalerul Ulrich își începu căutarea? Ion Creangă părea acuma încă mai buimac de somn decât îl lasase Cavalerul.

— Ce dracu, îi zise Ulrich, ai băut împreună cu slujitorii voevodtilui de te datini așa pe picioare? Ia umbla mai drept dacă nu vrei să te pun în fiere și să te țin o săptămână nemâncat în temniță.

Apoi adăugi cătră sine, liniștit și cu jumătate de glas:

— Și Cavalerul Albrecht se teme ca astfeliu de dobitoci sunt în stare să urzască vicleșuguri împotriva noastră!

LIII.
In care vedem că Românii pun mâna pe Cetatea Neamțului dar nu pe Balc.

Cavalerul Ulrich pusese pe Fritz Winkelmahn de strajă la fântână. Dacă Ion Creangă se prefăcea că este somnoros, apoi Fritz era somnoros cu tot dinadinsul. Deoarece știa bine ungurește fusese din acei însărcinați să îndemne pe slujitorii lui Balc să bea cât mai mult. Deși era de feliul său cumpătat și avuse grijă să aducă de multe ori ulcica la gură fără a bea dintr’însa, nu-i fusese cu iputință să îndemne pe Unguri să-și golească ulciorul fără a deșarta și el din când în când pe a lui. Fusese trezit numai cu greu dintr un somn adânc pentru a-și face rândul, acuma capul îl durea iar picioarele i se păreau de plumb. La începutul străjii se primblase pe dinaintea fântânei, făcând câte două zeci și cinci de pași înainte și douăzeci și cinci înapoi, dar după o bucată de vreme, simțindu-se cumplit de obosit, se așăză pe marginea ghizdeiului și își răzămă capul pe mânile încrucișate asupra suliții.

Noaptea era senină, luna încă nu apăruse; liniștea cea mai desăvârșită domnea pretutindeni. Oșteanul care se lupta cu greu cu somnul, fu în sfârșit învins de el și ațipi, darnumai pentru puțină vreme. Sgomotul unor bolovani care se deslipeau de păreții fântânei și cădeau în apă îl trezi. Intr’o clipă Fritz fu în picioare, cu sulița în cumpănire și cu privirea ațintită spre fântână. Luna răsărise în toată strălucirea și, la lumina ei, se vedeau nu numai toate amăruntele ghizdeiului clar și începutul păreților. La început urechile lui nu auziră nici un sgomot, se părea că totul reintrase în deplină tăcere. Cu încetul însă i sepăru că, sub ghizdeiu, în fața lui, vede ceva alb mișcându-se.

Fără a mai sta la gânduri, îndreptă într’acolo o puternică lovitură de suliță. Sulița lovi în ceva care nu era nici piatră, nici lemn și în care fierul intră dar, când voi să-l scoată, nu numai că nu putu, dar simți o puternică smuncitură care îl făcu să își piardă cumpătul și să cadă peste cap în fântână.

Când Fritz sărise în picioare, spada lui se lovise cu putere de ghizdeiul fântânei. La auzul acestui zgomot, Ion Creangă, care acuma aștepta din clipă în clipă sămnul năvălirii, se ridică pe un cot. Văzu pe Neamț lovind cu sulița în fântână apoi, spre marea lui mierare, îl văzu dispărând într'însa, cu capul înainte. Ion sări în picioare: la un șuer ușor din gura lui, toți Românii se sculară cu arma în mână, gata să se răpadă.

Fără a zice un cuvânt. Ion arătă cu mâna spre fântână. Neamțul de strajă lipsea, dar nimica nu se vedea; nimica nu se auzea: liniștea era desăvârșită.

Oamenii începuse să creadă că Ion visase când, de odată, se văzu ieșind, din fântână,deasupra ghizdeiului, un braț acoperit cu zale, urmat de un coif lucitor, apoi ieșiră două mere, apoi un piept înzăuat și un oștean sări în curte, scoțând paloșul din teacă. Doi țarani înarmați cu baltage îl urmară numai decât și unul din ei dădu strigătul cucuveicii.

- Ai noștri! zise Ion Creangă. Voi, cei aleși de mine, urmați-mă, se răpezi spre poartă de sub tunul cel mare, dând țipetul cucuveicii și urmat de două-zeci de străjări; ceilalți se îndreptară spre acei ieșiți din fântână.

Ștefan, îndată cum pusese piciorul în Curte, se uitase de jur împrejur. Văzu pe Creangă alergâud spre poartă cu străjării și, când auzi strigătul cucuveicii pornind din mijlocul lor, înțălese că ei sunt tovarăși de luptă. Ceilalți străjări se apropiesc acum de el și Stoica Prisacariu dădu din nou strigătul cucuveicii. Ștefan se uită răpede înapoi, din fântână ieșise pănă atunci vr’o cincisprezece oameni, iar capetele și umerile altora apăreau necontenit.

Dar străjării nemți care se aflau pe turnul cel mare și pe cel dinspre Apus zăriră adunătura dela fântână și strigară:

— La arme! Dușmanul este în Cetate.

Insă de abie ieșise aceste cuvinte din gura lor și amândoi cădeau cu capul zdrobit sub loviturile străjărului român care se afla pe lângă fiecare din ei. Străjării de pe celelalte turnuri și posturi nu putura să apuce să strige, căci fiecare avea de luptat cu tovarășul său român care se năpustise asupra lui. Din toate părțile se auzea acuma sgomot de arme.

— Tu vei sta în curte, vei aduna oamenii noștri și te vei împotrivi la acei din dușmani care ar voi să se iee după mine, zise Stroici lui Prisacariu, eu ieu cu mine zece oameni deai noștri și străjării câți au ramas și mă duc să pun mâna pe Balc, și zicând aceste cuvinte se răpezi la scara care ducea la odăile locuite de Cavalerul Albrecht, unde știa că se adăpostesc oaspeții.

Cavalerul Ulrich care se scobora din turnul cel mare cu Conrad, auzise sgomot și strigate în curte și venea în grabă, blăstămând scara îngustă care se învârtea necontenit.

Când ajunse jos, sub turn, cei doi străjări nemți erau de mult doborîți la pământ și legați, iar ușa odăiții unde Mihu se afla închis sbura în țanduri sub loviturile de topor ale Românilor. Cavalerul și Conrad, răpezindu-se asupra lor cu spada ridicată, ei se dădură înapoi, dar înainte ca cei doi oșteni să fi putut da o singură lovitură, erau apucați pe la spate, trântiți la pământ și legați burduf.

Tot atunci o chingă de fier care ținea pe din întru ușa încăperii unde era închis Mihu, se desprinse sub loviturile învierșunate ce-i erau date și căzu jos; Românii încetară dc a mai lovi și, în ușă, apăru chipul Păunașului Codrilor. Un chiot de bucurie îl primi.

— Căpitane, îi zise loan Creangă apropiindu-se de el, ai noștri au pătruns în Cetate prin fântâna din curte. Pe Crijatul cel tânăr și pe trei Nemți îi ținem legați aici, sub poartă. Dați-mi un paloș, căci sânt fără arme, zise Mihu.

Un țaran ii întinse un paloș lung și lat.

- Zece oameni rămân aici cu Ion Creangă pentru a păzi poarta, poronci atunci Păunașul Codrilor, ceilalți să mă urmeze, și să răpezi spre curte.

O găsi plină dc Români, căci mai toți oamenii Părintelui Isaia ieșise din chioarcă. Oștenii nemți care ieșise din odăi pe jumătate imbracați, fusese la ieșirea lor în curte, striviți sub un număr înzecit de dușmani, trântiți la pământ și legați. Numai vr’o doi, mai ageri, izbutiră sa întrebuințeze armele și să rănească pe trei sau patru Români. Dintre aceștia însă nici unul nu dăduse în Nemți, mulțămindu-se să-i aducă la neputință.

Dar vr’o trei sau patru Unguri, mai puțin beți decât ceilalți, alergând spre locuința lui Balc, de abie apucase să facă trei pași în curte și căzură măcelăriți sub loviturile Românilor.

— La odăile Nemților, acolo sunt acuma slujitorii domnești, se auzi din mai multe părți.

Tocmai atunci Mihu ieșea de sub poartă, îndreptându-se cu pași răpezi spre mijlocul curții; Stoica Prisacariu îl zări și-i ieși înainte.

— Să trăești Căpitane! Mă bucur că te văd scapat, îi zise el.

— Ce stați aici? răspunse Păunașul Codrilor. La locuința Iui Balc! Trebuie să punem numai decât mâna pe dânsul. Cetatea întreagă nu face pentru noi cât ar face prinderea lui Balc.

— Intr’acolo s’o dus cneazul Stroici cu vr’o cincizeci de oameni, zise unul din Români. Noi, pănă acuma, am legat șasesprezece Nemți.

— Dacă cneazul Stroici urmărește pe Balc, cu atâția oaipeni,’ zise Mihu, sânt liniștit, el va ști să pue mâna pe dânsul. Trimete câtezece oameni la fiecare din scările care duc în rândul de sus, să nu lese pe nimene să iasă, iar tu rămâi în curte. Zece oameni să vie cumine la închisori să scăpăm dintr’însele pe nenorociții care zac acolo, și Mihu porni spre temniță.

După fuga Ilenei nu mai fusese pus nici unul din oștenii Cetății de strajă la închisori, unde nu se mai afla nimene închis. Mihu nu găsi în sală decât pe slujitorul ungur, Lengyel Aron, lungit pe pământ și horăind cât patru. Unii din tovarășii lui Mihu, râdicau armele asupra lui, dar Păunașul Codrilor li strigă cu un glas amerințător:

- Nu vă este rușine să ucideți pe un om care doarme; să nu care cumva să-i faceți ceva. Treziți-l!

Dar oamenii se căzniră în zadar să trezască pe Ungur; el, la toate încercările lor, răspundea numai prin horăituri. Mihu se duse la ușile tuturor chiliilor și bătu într’însele, zicând cu glas tare:

— Românii au pus stăpânire pe Cetate; Balc este în puterea lor. Eu slobod pe acei care zac în închisoare. Cei închiși să bată în ușă.

Dar în zadar, nimeni nu-i răspundea căci nimene nu era închis.

—Mergeți de-mi aduceți aici pe unul din oștenii nemți, poronci Mihu în sfârșit.

In curând doi oameni veniră, aducând pe un Neamț ale cărui brațe erau legate după spate. Era tocmai Gottfried Schuster: Mihu îl recunoscu îndată.

— Noi ne cunoaștem mai de mult, zise el Neamțului, iar întâlnirea noastră de astă primăvară o fost spre binele tău.

— Așa este, răspunse Gotttfried, care ca aproape toți oștenii din Cetate vorbea bine românește.

— Atunci, zise Mihu, la rândul tău fă-mi și mie un bine. Spune-mi unde este închisă fata pee care o adus-o Balc cu dânsul în această Cetate?

— Nu este închisă nicăiurea, răspunse Gottfried, căci o fugit sunt acuma câteva ceasuri.

Trăsnetul dacă ar fi căzut asupra lui Mihu nu l’ar fi uimit mai mult decât cuvintele pe care le auzi dela oștean.

— Unde? Cum? întrebă el.

- La fuga ei, zise atunci Gottfried, am fost partași cu toții, ca să împlinim dorința stăpânei noastre, a soției Cavalerului Albrecht. Incotro o apucat nu este la cunoștința mea. Știu numai că o fost adusă afară din Cetate din poronca Cavalerului Ulrich de cătră Hans Biedermann, care este vahtmaistrul nostru.

In zadar Mihu îi mai puse întrebări, Gottfried nu putu să-i mai dee nici o lămurire în privința Ilenei. In urma încredințării că nimene nu se află închis în temnițile Cetății Mihu ieși iar în curte. Aici găsi pe Stroici vorbind cu Părintele Isaia care venise și el în urma oamenilor lui, pe scările de frânghie atârnate de cătră Bululete.

Călugărul cum pusese piciorul în curtea Cetații întrebase de Mihu și i se răspunse că Păunașul Codrilor este slobod și teafăr. Dar când îl văzu, fața lui se înveseli. Mihu cum îl zări se duse să-i sărute mâna, iar bătrânul, fără a zice un cuvânt, îi luă capul între amândouă mânile și îl sărută de mai multe ori pe obraji și pe frunte.

- Dar, zise atunci Stroici, tocmai povesteam Părintelui că suindu-ne pe scara care duce la odăile Cavalerului Albrecht, am găsit ușa la rândul de sus închisă. Am dat-o jos, dar cu mare greutate și cu multă pierdere de vreme, căci era foarte grea și legată cu șine groase de fier, închisă printr’o broască puternică și prin doi drugi groși, de fier, încrucișați pe din dos. Am căutat peste tot locul, dar n’am găsit nici pe Cavalerul Albrecht nici pe Balc nici pe solul unguresc. Trebuie să fie ascunși în vr’o tainiță sau să fi fugit prin vr’o ieșire cunoscută numai Cavalerului.

— In asămene împrejurare, zise Mihu, trebuie să încălecăm numai decât și să ne punem în urmărirea lor; cai sunt destui în Cetate. Dar pe Balc trebuie să punem numai decât mâna, căci altfeliu nimică nu am făcut. Cetatea era doară așa și așa a noastră, de vreme ce Părintele cunoștea chioarca și făcuse alta dela sihăstrie pănă la dânsa.

— Da, zise Părintele, Balc trebuiește urmărit numai decât: prinderea lui sângură poate cumpăni paguba pricinuită scopurilor noastre prin această lovitură pripită.

Mihu plecă capul la auzul acestor cuvinte.

— Dacă, urmă călugărul, Balc este ascuns în vr’o tainiță, el nu va putea scapa, căci vom face pază bună, iar foamea și setea îl vor sili să iasă. Mai rău ar fi pentru noi dacă ar fi acuma afară din zidiurile Cetății. De aceia grăbiți să vă puneți în urmărirea lui.

Mihu spuse câteva cuvinte lui Ion Creangă care dispăru, urmat de vr’o câțiva oameni.

— Câți Nemți au căzut? întrebă Stroici.

— Morți sunt numai doi, răspunse Stoica Prisacariul; erau de strajă pe turnuri și au fost uciși de oamenii noștri care păzau în tovărășie cu dânșii. Alți patru sunt râniți, însă numai unul greu și șapte-șpre-zcce sunt teferii dar legați cobză.

Eu știam că numărul lor era de douăzeci și cinci, unde sunt ceilalți doi?

— Unul o fost învoit asară de Crijatul cel tânăr să se ducă pănă la Humulești, celalalt nu știu unde se poate afla.

— Dar slujitorii veniți cu voevodul și cu solul unguresc?

— Vr’o patru trăesc, legați și ei, ceilalți sunt acuma departe.

- Cum? întrebă Stroici, au fugit?

— Leșurile lor se află aici, răspunse Stoica liniștit, dar sufletele lor trebuie să fi ajuns acuma în iad.

Tocmai atunci apăru Ion Creangă și oamenii care îl întovărășise, aducând cu dânșii un număr mare de cai înșăuați.

— Cincizeci și doi de cai găsit-am în grajdiuri, zise el, și toți sunt buni, mai cu samă acești doi care-i țin eu de frâu.

Fără a țnai pierde vreme, Mihu și cu Stroici încălecară pe caii care-i ținea Ion Creangă, iar ceilalți fură luați de acei din Români care erau cunoscuți de călăreți mai buni și erau mai bine înarmați. Poarta ceea mare fu deschisă, podul lăsat în jos, iar la capră călăreții se împărțiră în dauă cete, unii, cu Mihu, apucară în dreapta, iar ceilalți, cu- Ștefan, spre Târgul-Neamțului. Vro treizeci de oameni pe jos li urmară în curând și se îndreptară la deal, pentru a căuta pe fugari în pădurile de deasupra Cetății.

LIV.

O fată de oștean.

De abie se închisese poarta Cetății când Părintele Isaia poronci:

— Pintilii să iee douăzeci de oameni cu facle și să vie cu mine, ca să căutăm cu deamăruntul dacă nu cumva vom găsi ascunzătoarea lui Balc.

Călugărul își aduse aminte că auzise odată vorbindu-se că, în sala cea marei, este o ușă ascunsă, deschizându-se cu meșteșug și în dosul căreia ajungeai într’un feliu de săliță, lăsată în zidiuri și care ducea sub Cetate, la o tainiță. Vroia să s’încerce să găsască acea ușă și, cu ajutorul lui Pintilii, s’o deschidă.

Ajuns în sala cea mare, unde totul fusese răscolit de oamenii care intrase într’însa cu Stroici, pipăi, și bătu în zadar în fiecare palmă de părete: nicăiure nu auzi sunând a deșert. Pintilii căută cu tot deamăruntul, dar nu putu să găsască cea mai mică crăpătura care să-l fi pus pe urma unei deschizături.

Se făcuse acuma ziuă: faclele fură stânse.

— Care din voi, întrebă călugărul, o luat parte la întâia căutare făcută în aceste odăi de cneazul Stroici.

— Noi, Părinte, ziseră vro patru țarani.

— Căutat-au cneazul cu deamăruntul întrebă. Isaia. Răspunde tu, Neculai Vleja, că te știu om deștept.

— O căutat cu deamăruntul în toate odăile afară de acea în care dormea Crijatul cel bătrân și unde se afla Jupâneasa lui.

— Și de ce n’o căutat el și acolo?

— Când era sa intrăm, o ieșit afară slujnica jupânesei și o spus cneazului să nu intre în zadar, căci în odae nu se află nici unul din acei pe care-i căutăm, dar numai jupâneasa desbracată.

Și cneazul Stroici s’o mulțămit numai cu atâta încredințare? mai întrebă călugărul zâmbind.

- Da, n o mai stăruit să intre și ne-o chiemat în altă parte, lăsând înaintea ușii un om de pază, ca să nu cumva să încerce să intre niscaiva de ai noștri.

- Mie mi se cade să fiu mai bănuitor decât cneazul Stroici, zise Părintele Isaia îndreptându-se spre ușă. Urmați-mă!

La ușa Măriei se afla într’adevăr de strajă un Român zdravăn, razamat pe un baltag urieș. Când văzu pe călugăr apropiindu-se, se dădu în lături. Isaia bătu în ușă, aceasta se deschise și Hertha ieși afară.

— Vreu să vorbesc cu stăpână-ta, zise călugărul și, împingând-o în lături, intră în odae.

Pentru acele vremuri și, date fiind împrejurările în care se aflau atunci aceste țări, odaia de culcare a Cavalerului Albrecht era îmbrăcată cu mare bogăție.

Patul era de lemn de nuc nelustruit, dar împodobit cu număroase săpături alcătuind izvoade frumoase. Dela verigile baldachinului, asămene de lemn de nuc sapat, atârnau niște scoarțe de mare frumuseță. Alte scoarțe acopereau păreții albi și podelile de scânduri late de brad. Două dulapuri mari, de lemn de nuc sapat, o masă acoperită cu o învălitoare de pânză, cu dungi și ciucuri de aur, pe care se vedea o mică oglindă prinsă într’o ramă de argint, două jilțuri mari, tot de lemn de nuc sapat, căptușite cu perine de catifea verde; trei scaune cu trei picioare și mai multe vase de argint și de alamă alcătuiau îmbrăcămintea.

Pe unul din jilțuri șădea Maria; se vedea că rochia albă ce o purta fusese aruncată în grabă pe dânsa, iar părul balan îi atârna pe umere. In celalalt jilț șădea Părintele Anselm. Amândoi se sculară când zăriră pe Isaia.

- Mă iartă, Jupâneasă, zise el, dar vrâsta făcându-mă mai bănuitor decât cneazul Stroici, este de datoria mea să caut dacă nu cumva se găsește aici vr’o ascunzătoare în care să fie ascuns voevodul.

— Puterea este în mânile Cuvioșiei Tale, Părinte, poți face ce vrei, dar această căutareva fi în zadar, aici, nu este nici ascunzătoare nici ascuns.

La un sămn al lui Isaia, oamenii care-l urmau începură să caute in toate părțile, sub pat, în dulapuri, după ele. Păreții fură pipăiți cu cea mai mare îngrijire, dar nu se găsi urmă de ascunzătoare.

- Te rog, Jupâneasa, să mă urmezi pănă în sala cea mare, zise Isaia Măriei după isprăvirea căutării și părăsi odaia urmat de soția cavalerului și de mai mulți oameni.

Pe prag călugărul se întoarse și, văzând că Anselm urmează pe Maria, îi zise cu asprime: Tu să nu te miști din această odae fără de voia mea, apoi își urmă drumul spre sală.

Se opri în mijlocul ei și făcu doi pași spre Maria, care văzând că stă, stătu și ea.

— Jupâneasă, zise el, ești Româncă și Româncă de neam bun și vestit. Ai luat de soț pe un străin; el o fost pentru ține ca un părinte, iar tu i-ai fost soție credincioasă, cu toate că în cale întâlnit-ai ispite mari. Ești bună și milostivă; poporul de pe împrejurul acestei cetăți te binecuvântează, căci nenumărate sunt bunătățile ce le-ai revărsat asupra lui. Inima ta de Româncă nu poate vedea suflet de Român îndurerat fără a arde de dorul să-i alini durerea. Și îndurătoare la durerea celui, mai neînsamnat din țaranii acestor văi, ea nu poatesă rămâe nepăsătoare la durerea obștiei celei mari, din care ai ieșit: nu mă îndoesc că ea simte, odată cu noi toți, durerile care amărăsc traiul neamului nostru. Astăzi, Jupâneasă, poți face Românimii un bine pentru care binecuvântat în veci va fi numele tău. Cunoști împilările, jafurile și fără de legile Voevodului Sas: știi că sprijinul de căpetenie al lui Sas este fiul său, Balc; știi că neomenia, lăcomia și desfrânarea lui Sas sint nimicuri pe lângă patimile fiului său. Cunoști nemulțumirea care fierbe în țara întreagă. Pentru a o mântui de napastea ocârmuirii lui Sas, pentru a scutura jugul greu al Ungurilor, pentru întemeerea pe aceste locuri a unei domnii în care Românuls ă nu cunoască pe alt stăpân decât pe sine, pentru îndrumarea neamului nostru pe calea fălii și a măririi, răsculatu-ne-am și pus-am noi mâna pe Cetate. De astăzi începem1 războiul sfânt împotriva lui Sas și imptriva Ungurilor și, cu vrerea domnului, izbânda va încununa opintelile noastre. Românii au cucerit Cetatea în care poroncea pănă acuma soțul tău, dar mărinimoși ca totdeauna, ei au cruțat pe tovarășul Cavalerului și pe oștenii lui, numai doi din ei și-au pierdut viața. Dar scopul nostru nu era numai să apucăm Cetatea: voiam, mai presus de tot, să punem mâna pe Balc. Și Balc nu este în Cetate, el lipsește împreună cu soțul tău și cu solul unguresc. Și eu vin să te rog, în numele neamului din care ai ieșit, să ni arăți unde este ascuns Balc. Știu că îl disprețuești ca pe un neom, ca pe un mișăl. Sânt gata să jur pe sfânta cruce că nu se va atinge un păr din capul soțului tău și că va fi slobod să plece cu tine, cu tovarășul, cu oștenii și cu tot avutul lui, încotro va găsi cu cale. Gândește-te că prin mine auzi rugămintea unui neam întreg.

Văzând că călugărul a tăcut și așteaptă răspunsul ei, Maria care ascultase cuvântul lui cu ochii ațintiți la pământ, răspunse, uitându-se drept, la dânsul:

- Nu știu unde se află acuma Balc.

- Dar, răspunse Isaia cu privirea ațintită asupra ochilor ei, știi pe unde o fugit?

Maria tresări și plecă ochii fără a răspunde. Călugărul scoase din sân crucea de abanos de care nu se despărțea niciodată:

— Jură pe această cruce că nu știi pe unde o fugit Cavalerul cu Balc și cu solul unguresc.

Maria nu răspunse, ea se făcuse și mai galbănă.

— Tăcerea ta este o mărturisire, zise călugărul, firea ta dreaptă și cinstită nu cunoaște minciună și fuge de întrebuințarea ei. Spune-mi, fiico, pe unde o fugit Balc, și călugărul luă în mânile lui una din mânile Măriei.

Dar Maria își trase mâna înapoi și ridicânjd ochii spre el, răspunse:

— Părinte, sânt Româncă și sânt mândră de neamul din care m’am născut. Nu vreu ca din pricina mea, el să primească vr’o pată de necinste. Nu știu să mint. Știu pe unde o fugit soțul meu cu Balc și cu solul unguresc. Dar, luând de soț pe Cavalerul Albrecht, i-am jurat credință în sfânta biserică și preutul binecuvântându-ma, mi-o spus că de acum am părăsit tată și mamă pentru a-l urma pe el. Credința cătră soțul de care mi-am legat soarta o voiu păstră întreagă, el o fost binefăcătorul și mântuitorul meu, voiu ști să mă arăt vrednică de dânsul.

— Dar, zise călugărul, eu nu-ți cer să te arăți necredincioasă cătră el, mă jur că el nu va avea nici un rău dela noi, te rog numai să ne ajuți să punem mâna pe dușmanul nostru cel mai primejdios și cel mai înivierșunat, pe Balc. Știu bine că soțul tău îl urăște și-l disprețuește.

— Balc de când o intrat în Cetate o fost oaspetele soțului meu; soțul meu era răspunzător de zilele lui, avea datorie să-l scăpe de primejdia ce o înfruntase fiindcă se afla în Cetatea unde poroncea el. Cavalerul Albrecht și-o împlinit datoria făcându-l scapat, nu eu îl voiu trada spunându-vă pe unde au fugit; o tradare din partea mea ar necinsti pe soțul meu; dela mine nu veți afla nimică.

— Vom afla, strigă atunci călugărul cu mânie, sau îți vei plăti încăpățânarea cu viața și cu viețile oștenilor ce-i avem în rnânile noastre.

— Îmi pare rău, zise Maria liniștită, că am numai o sângură viață de jertfit pentru păstrarea neatinsă a cinstei Cavalerului Albrecht. Sânt încredințată că Cavalerul Ulrich și oștenii noștri, a căror menire o fost să înfrunte moartea în fiecare zi, nu ar voi niciodată să datorească viața unei trădări care ar necinsti pe căpetenia lor.

- Atunci veți muri! strigă Isaia. Pintilii! Vină încoace.

Pintilii se apropie de călugăr.

- Scoate paloșul! poronci Isaia.

Pintilii scoase din teacă un paloș lung și lat.

La vederea fierului lucitor, Maria nu se înspăimântă deloc. Nici un mușchiu nu tresări pe fața ei, albă ca varul, dar peste samă de dulce și frumoasă. Privirea ochilor ci celor negri se făcu strălucitoare; rădică capul cu mândrie și mâna ei albă netezi fierul amerințător.

— Sânt, zise ea cu un glas puternic, cea de pe urmă odraslă a unui lung șir de oșteni, bărbați care prin paloș au trăit, prin paloș au murit. M’am trezit cu paloșul lângă leagănul meu, am trăit pe lângă barbați nedespărțiți de dânsul. Frumoase sunt fulgerile care iesă dintr’însul, plăcut îmi este zângănitul lui! Nu mătem de sărutarea lui rece dar curată. Dacă acel în slujba cării te afli, acel care o dat pe fiul său pentru ispășirea păcatelor omenirii, te îngădue să ucizi pe o femee a cărui vină este de a fi cu credință cătră soțul ei, poroncește să mi se dee lovitura de moarte. Voi ști s’o primesc cum se cade s’o primască o fată de oștean.

La auzul acestor cuvinte, la vederea unei atare vitejii, unită; cu atâta frumuseță și atâta gingășie, Pintilii zvârli paloșul îm fundul sălii și, îngenunchind dinaintea lui Isaia, îi zise:

— Afurisit să fie acel ce se va atinge de un singur fir de păr din capul ei. Pedepsește-mă pe mine, Părinte, căci nenumărate sunt păcatele mele, dar cruț-o pe dânsa că-i sfânță.

Iar toți oamenii de față se grămădiră înprejurul lor strigând:

— Cruțare pentru dânsa, ea este o sfântă.

Isaia nu avusese, la început gândul să facă vr’un rău Măriei, dar fusese cuprins de patimă și de mânie văzând că, din pricina încăpățânării ei, Bale ii scapa și se lasase târît la amerințări de care se căia acuma amar. Văzând că tânăra femee nu numai că nu se spăriese dar, prin vitejia ce aratase, ieșea învingătoare de încercare, iar el învins, rușinat și cu vaza știrbită în fața unor oameni deprinși pănă atunci să-l asculte orbește, nu știa cum să iasă din încurcătura în care se afla, când pași grăbiți se auziră și Ion Creangă, intrând în sală, se îndreptă răpede spre călugăr.

— Balc și cu solul unguresc, însoțiți de doi slujitori domnești au scapat, zise el. Prin căi necunoscute au fost duși în herghelia Crijaților, la capătul din sus al Dealului Cetății. Neamțul care îngrijește de herghelie li-o dat patru cai fugari care trebuie să fi fost înșăuați gata, căci lângă casa lui am dat de niște oameeni din Humulești care scoborau de pe Pleșul și acești oameni ni-au zis că s’au întâlnit cu dânșii, chiar în vârful dealului și i-au lasat gonind spre Suceava. Oamenii au cunoscut bine atât pe Balc cât și caii pe care călăreau. Căpitanul îi urmărește cu treizeci de oameni; eu și alți câțiva de ai noștri ne-am întors cu cneazul Stroici. Pe Crijatul cel bătrân nu l-o văzut nimene.

Isaia făcu un sămn de de desnădăjduire și, urmat de toți Românii, părăsi sala. Când Maria în genunchi se văzu singură, căzu în genunchi, nu spre a mulțumi lui Dumnezeu fiindcă-i cruțase zilele, dar spre a îndrepta cătră el o rugăciune fierbinte, cerându-i să păstreze tefere viața și cinstea soțului ei.

LV.
Un Cavaler.

Când Cavalerul Albrecht, părăsind în curtea Cetății pe tovarășul său, se retrase în odaia lui de dormit, găsise pe Maria culcată, dar încă trează și îngrijită din pricina întârzierii lui.

Cavalerul o puse pe scurt în cunoștința predării Păunașului Codrilor și, deprins să nu aibe taine pentru dânsa, crezu nemerit să nu-i ascundă bănuelile lui. Maria nu se îngrozise deloc la gândul că ea și soțul ei trebuiau să fie gata s’înfrunte noui primejdii; se deprinsese să trăiască în mijlocul lor. Dar vestea despre predarea Păunașului Codrilor o tulbură adânc. Amintind Cavalerului Albrecht că ea datorește viața și cinstea așa numitului lotru, întrebă pe soțul ei dacă nu s’ar putea găsi un mijloc de scapare pentru dânsul.

Cavalerul scutură capul.

— Am închis ochii asupra mijloacelor întrebuințate pentru a face scapată pe biata fată adusă aici de Balc. Ea era însă o ființă nevinovată, a cărei sângură vină era de a fi stârnit, prin frumuseța ei, poftele nelegiuite ale lui Balc. Îngăduind scaparea ei nu făceam nici o pagubă craiului căruia i-am jurat credință. Păunașul Codrilor însă este un lotru numai pentru oamenii care nu cunosc împrejurările și judecă cu ușurință; într’adevăr, el este un duman al craiului, un om primejdios, care caută să răscoale poporul de aici împotriva Crăiei Ungurești. Este lucru bătător la ochi că mulți cneji și cea mai mare parte din țarani sunt cu dânsul, gata să se răscoale asupra mișălului de Sas și șă încerce a scutura jugul unguresc. Eu sânt pus aici ca să sprijin stăpânirea craiului peste această țară. Dacă întâmplarea a făcut ca unul dintre cei mai aprigi și mai primejdioși dușmani ai craiului să încapă în puterea mea, trădător ași fi dacă i-ași da drumul. Nu, pe Păunașul Codrilor îl voiu păzi, cu îngrijire pănă ce-mi va veni deslegare dela Curte ce sa fac cu el.

— Cel puțin, zise Măria, nu-l vei da pe mâna lui Sas?

— Nu,, zise cavalerul, nu-l voiu preda lui Sas, cel puțin pănă ce nu voiu primi de la Curte poroncă să-l predau; el fiind dușmanul craiului, craiul va hotărî de cine are să fie judecat. Această hotărîre nu va putea sosi înainte de trei sau patru luni; va trebui prin urmare să stee închis aici pănă la sosirea ei.

La auzul acestor cuvinte, Maria simți că i se ie o povară grea de pe piept. Trei sau patru luni erau vreme îndelungată și cine știe ce se putea întâmpla în decursul lor.

— Insă, urmă cavalerul după o tăcere, tare mă tem că, pănă atunci, să nu fim noi cei închiși și Păunașul Codrilor cel tare și mare. Dar, adause el, eu stau de vorbă împiedecându-te să dormi; trebuie să fii cumplit de ostenită. Nu, eu nu mă voiu culca astă noapte dar mă voiu odihni în acest jilț.

Și, așăzându-se într’un jilț, cu toată îngrijirea de care era cuprins, nu întârzie, să ațipească. Odihna lui fu scurtă. Strigătele stră-jărilor de pe turnuri și sgomotul din curte îl făcu să sară în sus.

— Imbracă-te îndată, strigă el Măriei, eu mă duc să văd ce este.

Ieșind din sală și apropiinldu-se de o fereastră deschisă, văzu curtea plină de țarani, o învălmășală cumplită și o ceată mare de oameni înarmați alergând spre scara care ducea la locuința lui. Cavalerul pricepu tot; printr’o săritură fu la ușa scării care rămânea totdeauna deschisă, o închise, întoarse cheia și împinse zăvorul. Nu era prea timpuriu căci de abie întorsese cheia când loviturile dușmanilor în ușă se auziră. Cavalerul prinse degrabă drugii care o închideau pe dinăuntru, și șe răpezi la odaia în care dormea Balc. Voevodul aruncase hainele pe dânsul și un slujitor îl încingea acuma cu paloșul.

— O mulțime de țarani năvălesc din toate părțile, au pătruns în Cetate printr’o chioarcă care duce din oraș în fântână. Orice încercare de aparate este zadarnică, trebuie să-ți scapi viața; urmează-nă și, zicând aceste cuvinte, cavalerul se îndreptă răpede spre sala cea mare, urmat de Balc, de slujitor și de Somossy, acesta în cioreci și ciubote, dar fără atila și fără pălărie.

— Alergați de închideți ușa din fund, strigă cavalerul slujitorilor. Cu cheia, mai strigă el. Acuma așazați drugii, răpede!

Era vreme, căci năvălitorii izbeau acuma cu putere în ușă. Cavalerul Albrecht se apropie atunci de colțul despre odăile lui a zidiului de din afară și, după ce îl pipăi, împinse cu putere într însul. Zidul se deschise numai decât și se văzu o deschidere prin care putea trece un om.

- Intrați răpede și scoborîți scara, zise cavalerul, eu rămân cel de pe urmă pentru a închide ușa.

Balc dispăru prin deschiderea din zid și Somossy îl urmă. Cavalerul Albrecht care se uita necontenit înspre ușa ramasă deschisă, văzu deodată pe Maria intrând în sală și înaintând spre el. Alergă la dânsa și îmbrățoșând-o, ii zise răpede.

— Duc pe voevod și pe sol la herghelie unde se găsesc totdeauna șase cai cu șălele pe dânșii și mă întorc numai decât. Nu aibi nici oteamă, dușmanii nu-ți vor face ție nici un rău. Numai te rog, întoarce-te în odaia ta ca să nu te gasască aici: ușa asta, arătând spre ușa care fusese închisă de slujitori, are să cadă in curând.

O strinse încă odată la piept, apoi dispăru și el în deschizătura din zid care se închise îndată după dânsul.

Ajunse în curând pe Balc și pe ceilalți careașteptau în josul scării lungi, înguste și întoarse ce o coborîse. Pătrunse pănă la zidiul înaintea căruia se oprise voevodul, pipăi din nou cu mâna, apoi oprind-o în loc, dădu o zmuncitură puternică. Zidiul se deschise îndată și aici și, cu toții, intrară într’o chioarcă în care un om înalt putea merge în voe.

— Răpede, zise cavalerul, trecând înaintea celorlalți; n’avem vreme de pierdut; ne aflăm acuma sub Cetate, această chioarcă duce la casa păzitorului dela herghelia noastră.

După un șfert de ceas și mai bine de mers, care samana mai mult cu o alergătură, cavalerul se opri înaintea altui zid, care sub împinsătura lui, se deschise ca și celelalte doua.

— Suntem în pivnița herghelegiului meu, zise cavalerul, după ce zidiul se închise. Unmați-mă!

Urcară după dânsul o scară cu trepte de lemn și se opriră în fața unei uși.

— Matias! Matias! strigă cavalerul, bătând cu mânerul spezei în ușă.

Se auziră pași, ușa se deschise și pe pragul ei apăru un Neamț, lung cât toată lumea, slabca un băț, cu musteți lungi, albe ca zapada, care ținea un fanar în mână.

— Poronciți, domnule cavaler? zise el.

— Îndată la cai, zise cavalerul, nu avem macar o clipă de pierdut. Țaranii s’au răsculat și au pus mâna pe Cetate; aceștia sunt Balc, fiul lui Sas și solul voevodului Ardealului cu doi slujitori domnești, pe care trebuie să-i scăpăm de urgia răsculaților. Adă îndată caii.

Fără a răspunde un cuvânt, Matias strigă nemțește cuiva în locuința lui, să vie la grajdiu și dispăru cu fanarul, iar cavalerul păși peste prag urmat de tovarăși. Ei se găsau acuma intr’o odae mică dar curată, unde locuia Mathias cu ai săi. Nemțoaica, încă desbracată aprinse în grabă o opaiță.

Fugarii n’avură vreme să schimbe multe cuvinte, căci în curând s’auziră caii venind. Ei ieșiră atunci pe prispă și găsiră pe herghelegiu,cu un băet al lui, care țineau cinci cai având șălele pe dânșii. Balc, Somossy și cei doi slujitori se grăbiră s’încalece.

— Nu vii cu noi? întrebă Balc pe cavaler.

— Nu, răspunse acesta, mă întorc la oștenii și la soția mea. Băetul lui Matias vă va fi călăuză pănă în valea Șomuzului, caii sunt foarte buni. Mergeți cu bine.

— Domnule cavaler, zise atunci Balc nemțește, îți datoresc viața, fii încredințat că atât părintele meu cât și Craiul vor avea cunoștință de frumoasa dumitale purtare. Să ne vedem sănătoși, și, cu aceste cuvinte, dădu pinteni calului.

După ce zgomotul făcut de copitele cailor nu se mai auzi, Cavalerul Albrecht schimbă câteva cuvinte cu Matias, apoi plecă spre Cetate pe drumul pe care venise. Insă când ajunse în fundul chioarcei, răzorul care deschidea zidiul nu voi să joace: vreme de un ceas se căzni în zadar. Era să-l lese și să se întoarcă la casalui Matias când, fără ca să fi făcut alte încercări decât acele pe care le făcuse necontenit dela început și fără a apasa în alt loc, lespedele se urni. Cavalerul se grăbi să sue scară strâmtă și sucită care, de sub temeliile Cetății, ducea în sala cea mare. Când ajunse în vârful ei, se opri și începu să pipăe păretele la mălțimea feței lui pănă ce atinse de un feliu de mănunchiu; apăsă pe el cu amândouă mânile și începu să tragă. O bucată de părete, lată de trei palme și naltă de un stănjăn lunecă spre scară fără sgomot, căci era pusă pe rotiți care umblau pe două șini. Această bucată de părete deslipindu-se, lasase un gol în care Cavalerul se grăbi să intre. In acel gol erau trei trepte pe care el le sui tustrele: la înălțimea feții lui era o scobitură alcătuind masca unui om. Această scobitură pe dinafară, adică pe partea din sală a păretelui alcătuia capul Mântuitorului răstignit pe cruce, sapat în piatră, iar trupul și crucea alcătuiau ca un feliu de învăliș, în care intra partea de zid ce fusese deslipită de Cavaler. Două borte prin care trecea lumina zilei aratau unde erau ochii, alte două mai mici, plecau din urechi. Cavalerul Albrecht, punând fața lui în acea mască, putu prin bortele ochilor să vadă toată sala, iar prin acele dela urechi, fiind foarte cu meșteșug făcute, piezișe, mai late în partea sălii decât în partea de din dos, putea s’audă cel mai mic zgomot făcut în sală.

Cum puse ochii la bortă, tresări. In sală se afla Maria, soția lui, cu un oștean străin, fără coif, dar îmbrăcat în zale, cu paloș la brâu și pinteni de aur la călcăe. Amândoi stăteau in picioare lângă ușa care ducea la odăile ei. Oșteanul se afla chiar în prag și părea că voește s’o împiedece să părăsască sala.

Ea vorbea tocmai atunci și glasul îi era suparat.

— De ce nu vreu să stau la vorbă cu tine? zicea ea. Pentru că ești un trădător viclean! Folosindu-te de cunoștința Cetății, dobândită in vremea în care ai fost căutat de noi într’însa și scapat de moarte de noi, ai adus în zidiurile ei pe dușmanii craiului căruia i-ai jurat credință. O! s’ar cădea să ți se sfărâme pintenii de aur ce, spre rușinea cavalerimii, îi porți la călcăe. Nu vreu să aud un cuvânt din gura ta cea vicleană. Dă-te la o parte și lasă-mă să trec!

Dar oșteanul nu se mișcă din loc.

— Și eu nu te voiu lasa să pleci pănă ce nu vei auzi tot ce am de zis.

Maria se lăsă pe un scaun și, ascunzându-și fața în mâni, începu să plângă.

— Nu sânt un trădător, zise Stroici, sânt un oștean care își împlinește datoria. Acuma îți poți destăinui că sânt deslegat de orice jurământ de credință cătră craiul unguresc și că am jurat credință altuia, unui voevod din neamul nostru, care este pe cale să mântue această țară de ocârmuirea blastamată a lui Sas și s’o facă neatârnată de Crăia Ungurească. Când am fost lovit de hoții lui Ianoș și lasat ca mort în pădure, veneam trimes de domnul meu, spre a-i fi namestnic in această țară și a lucra în numele lui la desrobirea neamului meu. Vina mea fost-a oare dacă am căzut rănit aproape de moarte și dacă tu, cunoscându-mă, m’ai adus în această cetate pe când eram în nesimțire și m’ai scapat de moarte prin îngrijirile tale și acele ale preutului papistaș? Vinovat ași fi dacă ași fi încercat prin vicleșug să mă furișez în zidiurile stăpânite de Crijați. Sau oare, fiindcă m’ați căutat, dator eram să părăsesc datoria sfântă de care eram legat prin fire și prin jurământ? Dar trebuie să știi că dela datoria mea cătră acei care m’au ridicat dintre morți și m’au căutat pănă când m’am făcut iar sănătos, eu n’am fugit. Am cerut și mi s’a încuviințat ca viața tuturor acelor care aparau această cetate să fie, pe cât cu putință, cruțată, ca cinstea și averea lor să rămâe neatinsă. Și dacă m’ai văzut printre rândurile năvălitorilor, această împrejurare este datorită înm are parte dorului de a împiedeca, prin ființa mea, orice cruzime zadarnică, orice batjocură de care ar putea fi atinși acei la care ții. Iar de cunoștința mea de Cetate întru nimic nu ne-am folosit, căci alții, mai vrednici decât mine, cunoșteau de mult o chioarcă ce duce la fântâna din curtea Cetății și prin care am pătruns înzidiurile ei. Și acuma hotărăște dacă mi se cuvin poreclele de trădător și de viclean, dacă tot ești de părere că sânt nevrednic de pintenii de aur ce-i port la călcăe și dacă se cade ca ei să fie sfaramați?

Maria nu răspunse; ea urmă să plângă, dar lacrimile ci erau acuma lacrimi de mulțămire, căci vedea că logodnicul ei de altă dată, pe care îl iubise atâta și pe care îl iubea și astăzi, nu era ființa vicleană ce, pentru o clipă, își închipuise că este.

Ștefan înțălese ce se petrecea într’însa. Se apropia de ea și se încercă dar, în zadar, să-i desprindă binișor mânile de pe fața.

— Mario, zise el, cu un glas rugător, oare n’ai să-mi zici nici o vorbă bună? Uitat-ai cu desăvârșire trecutul? Oare în inima ta nu mai stă ascunsă nici o urmă de dragoste? Mario! Eu sânt Ștefan logodnicul tău, acel care a știut să deștepte iubirea în sânul tău de fecioară, acel pe care îl aleseseși pentru a-ți fi tovarăș pe viață și în a cărui inimă icoana ta n’a fost ștearsă nici macar o clipă! O, Mario, numai o vorbă bună, numai un cuvânt pornit din inima ta!

Maria se ridică în picioare și se uită țintă în ochii lui.

— Ștefan Stroici, zise ea, cu un glas care tremura deși se vedeau silințele ce și le da pentru a-l face hotărît, de ce te încerci în zadars ă deștepți un trecut care trebuie să fie îngropat pe vecie? Cavaleresc este sa mă faci cu dea-sila să ascult vorbele tale când soarta m’o dat în mâna voastră? Mărinimos este să-ți întrebuințezi izbânda pentru a sili pe soția altui om care poartă pinteni de aur să asculte vorbele unei dragoste ce, dacă odinioară am împărtășit-o, s’o făcut nelegiuită când eu mi-am dat credința altuia? Află încă odată că zadarnice îți sunt încercările și că voiu ține cu sfințenie credința jurată soțului meu care m’o mântuit de o soartă îngrozitoare încă odată, dacă ești vrednic de pintenii ce-i porți, dă-te în lături și lasă-mă să trec!

— Ah, strigă Ștefan cu desnădăjduire, moartă este iubirea ta și, dându-se în lături o lăsă să treacă.

Mai ramase câteva clipe lângă prag, privind după dânsa pănă ce dispăru în odaia ei apoi, plecând capul, părăsi și el sala prin ușa opusă.

Nu avusese vreme să se depărteze mult, când păretele de lângă chipul Mântuitorului răstignit se deschise fără a face zgomot și se închise asupra Cavalerului Albrecht.

El nu pierduse un cuvânt din cuvintele schimbate de Maria cu Ștefan; pricepuse totși ochii îi erau acuma plini de lacrimi.

— Biata copilă! zise el cătră sine cu jumătate de glas. Cât trebuie să fi suferit dc când știe că frumosul ei logodnic trăește, iar ea trebuie să-și piardă tinerețile lângă un ghiuj bătrân și gârbovit ca mine! O! voiu ști să fac ca chinul ei să nu se mai prelungească vreme îndelungată! Ii voiu răsplăti cei patru ani de fericire fără samăn, neașteptată, ce mi i-o dat, voiu ști să părăsesc această lume la vreme, pentru ca ea să poată avea încă mulți ani defericire pe lângă acel ales de ea încă din tinerețe.

Se auzeau acuma pași venind spre sală și în curând intrară pe ușă Părintele Isaia, cu Stroici și cu Mihu. La vederea cavalerului se opriră pe loc. Dar Albrecht înainta spre dânșii și, desprinzând spada, o întinse lui Stroici zicând românește:

— Sânt Cavalerul Albrecht de Wolkenstein căruia Craiul Ungariei i-a încredințat paza acetei cetăți. Oștenii mei sunt uciși sau în manile voastre, nu-mi mai rămâne decât să mă predau și eu. Fiindcă am a face cu un barbat care poartă pinteni dd aur, nădăjduesc că el se va purta față de mine și de ai mei după obiceiurile cavalerești și va încuviința răscumpărarea noastră.

— Sânt cneazul Ștefan Stroici, namestnicul Voevodului Bogdan în Moldova, răspunse Ștefan Stroici. Port pinteni de aur și știu cum să mă port față de un cavaler viteaz, învins de o soartă potrivnică. Nu primesc răscumpărarea, dar te voiu lașa, împreună cu soția, cu celalalt cavaler, cu oștenii voștri și capelanul vostru să plecați chiar de astăzi în Țara Ungurească, cu armele și cu tot avutul vostru mișcător, vite și lucruri de tot soiul. Iar spada păstreaz-o, nimene nu va ști s’o mânuiască mai bine decât tu.

— Și ce ni ceri în schimb? întrebă cavalerul cu bănuială.

— Să-mi dai cuvântu-ți de cavaler că vreme de șăse luni nu veți purta armele împotriva lui Bogdan și a oamenilor săi...

— Și aratarea tainiții prin care ai făcut pe Balc scapat, întrerupse călugărul.

- Voevodul o scapat? întrebă cavalerul.

- Da, zise Stroici, Păunașul Codrilor, voinicul care este de față, l-o urmărit pănă la un loc și iar s o întors înapoi, căci s’o încredințat că caii lui nu vor putea s’ajungă caii fugarilor. .

Cavalerul zâmbi.

— Caii fugarilor sunt ce-i mai buni ce-i am. Ei totdeauna stau înșăuați noaptea întreagă, spre a fi gata în asămene împrejurări. Ne vom lega să nu purtăm armele împotrivă voastră vreme de trei luni și vă voiu arata tainița prin care o scapat voevodul, dar sânt dator, mai înainte de toate, să mulțămesc Păunașului Codrilor pentru binele ce l-a făcut astă primăvară soției mele. Este acuma vreme să-i mărturisesc că dacă mult l’am urmărit nu l-am privit niciodată ca pe un lotru și, dimpotrivă, de mult bănuesc că el este un oștean care se luptă pentru un scop mare. Dă-mi voe să-ți strâng mâna.

Nimica nu putea să fie pentru Mihu mai măgulitor decât cuvintele acestui barbat, cunoscut tuturor, nu numai ca oștean viteaz și priceput, dar și ca adevarată icoană a cinstei; el strânse mâna care-i era întinsă cu o adevarată evlavie.

De amiază cavalerii amândoi, cu Maria, cu Părintele Ambrosie, cu oștenii și cu parte din slugi, plecară călări spre Țara Ungurească. Treizeci de oameni de ai Păunașului Codrilor, cu Ion Creangă în frunte, îi însoțeau; vitele și lucrurile lor aveau să plece a doua zi sub paza altor Români. Pe turnul cel mare al Cetății fâlfâia acuma, în locul steagului unguresc, acel al lui Bogdan.

LVI.
In care Vidra află lucruri care o nemulțămesc.

După ce ucisese pe Hans, Vidra alergase intr’o fugă spre Humulești. Inima îi era sfășietă atât de groaza sfârșitului cumplit care amerința pe Mihu cât și de durerea ce-i pricinuia necredința lui, căci nu se îndoia macar o clipă că țaranul care însoțea pe Ileana când o întâlnise Balc era Păunașul Codrilor. Ce căuta el în tovărășia ei? Era vederat că ea era acea care-i furase iubirea lui Mihu. Era hotărîtă să se răsbune în chip grozav asupra ei dar, mai înainte de toate, Mihu trebuia scapat, dacă mai era vreme să-l scape. Ce departe-i părea Bacăul! Ea nu mai alerga, zbura sărind peste gârle și peste șanțuri.

Dar, deodată, piciorul îi călcă în deșert și ea veni peste cap, într’un șanț adânc dela marginea satului. Capul i se lovi cu atâta putere de o piatră încât leșină. După mai bine de două ceasuri, răceala nopții de Septemvrie o aduse iar în simțiri. Voi să se scoale, dar o durere cumplită la piciorul stâng o sili să se pue jos. Își pipăi piciorul, nu era rupt dar scrintiit, nu-i era cu putință să se ție pe dânsul. Atunci deodată, îșî aduse aminte de primejdia în care se afla Mihu, de necredința lui, de uciderea lui Hans.

Se rădică din nou hotărîtă, răzămându-se numai pe piciorul drept. De mers în pădure la dealul Osoiului nici nu era de gândit: trebuia să meargă la gazda ei din Humulești,să iee un cal bun cu o călăuză și să plece spre Bacău. La câțiva pași se zărea o îngrăditură de pari împrejmuind casa din marginea satului. Se târî pe brânci pănă la acea îngrăditură, iar odată ajunsă acolo, se sprijini pe dânsa, apoi prin sărituri, dar mai mult cu ajutorul mânilor, își făcu încet drumul spre casa vadanei. Nu îndrăznea să strige pentru a cere ajutor, căci avea prea puțini cunnoscuți în sat și se temea să nu fie oprită, întrebată și poate apucată a doua zi pentru moartea lui Hans. Cânii latrau cu învierșunarc la dânsa, mai ales când trecea pe dinaintea porților, de mai multe ori fu silită să se apere cu pietre, tremura ca nu cumva să iasă vr’un om' din ogradă spre a-ji da samă de zgomotul cumplit făcut de câni.

Trecuse de miază noapte cu vr’o două ceasuri când ajunse la poarta Anicăi. Voi să intre, dar cânii din ogradă se răpeziră la dânsa. Simțind că puterile o părăsesc, strigă de treiori cu putere:

— -Lele Anică!

Femeia, care dormea pe prispa, se sculă îndată și strigă:

— Cine mă strigă!

— Eu, Vidra, nu pot intra din pricina cânilor.

Anica, mierată de venirea Vidrei care își luase ziua bună dela dânsa la aprinsul lumânărilor, sări de pe prispă goni cânii și veni să-i deschidă portița.

— Mi-am scrintit piciorul, zise Vidra, nu pot merge de feliu.

Anica, care era voinică, o luă de subsuoară; și jumătate trăgând-o, izbuti s’o aducă în casă. Aici însă voința cumplită care susținuse pe Vidra pănă atunci o părăsi și ea căzu leșinată pe pat.

Când își reveni în fire, soarele umplea de lumină odaia în care se afla. Era desbracatoă și legată la cap, lângă dânsa văzu pe Anica și încă pe o femee bătrână. Făcu o mișcare ca să se scoale, dar femeile n’o lasară.

- Nu te mișca, zise Anica, iaca lelea Dochița care-i meșteră, ți-o tras piciorul cât erai leșinată, l’o pus la loc și l’o înfășurat frumos. Trei zile de vei rămânea liniștită, vei fi cu totul îndreptată și...

— Trei zile! strigă Vidra cu durere, și eu nu pot sta trei ceasuri.

— Dar cum vrei să mergi, așa sângură, în-tr’o zi ca asta, când toate drumurile și toate colnicele sunt pline de oameni care pleacă la războiu asupra lui Vodă? zise Dochița care părea o femee bună de gură.

Vidra se uită la ele uimită.

— Nu știi, zise Anica, că astă noapte Părintele Isaia și cu Păunașul Codrilor au apucat Cetatea Neamțului și au chiemat pe toți Românii să se scoale și să scăpe țara de Vodă și de Unguri.

— Cum, zise Vidra amețită, înaintea ochilor căreia începea să joace toată odaia, Păunașul Codrilor este la Cetate?

— Da, răspunse Dochița grăbindu-se să apuce cuvântul înaintea Anicăi. Acuma se știu toate. Păunașul Codrilor era cu fata cea frumoasă când o întâlnit pe Balc. Ea este ibovnica lui, o fată de cneaz. Altă ibovnică a lui, căre îi zice Stanca, o răsculat norodul ieri dimineață la Bacău și l-o scos din închisoare. Cum s’o văzut slobod, Păunașul Codrilor o venit deadreptul aici, la moșu-său, la sihastrul Isaia și amândoi s-o sfătuit cum să scoată pe ibovnica voinicului din manile lui Balc. Și Părintele Isaia o strâns oameni de la noi și din satele dimprejur și au intrat în Cetate printr’o chioarcă care au sapat-o Părintele cu ucenicul lui, cu Paisie, numai cu unghiile, dela sihăstrie și pănă la fântâna Cetății. Cică pc Nemți și pe slujitorii domnești i-au tăiet pe toți, dar n’au putut să pue mâna pe Balc care o ieșit prin altă chioarcă, cu Crijatul cel bătrân și o fugit încotro nu se știe și nici pc fata cea frumoasă n’au mai găsit-o în Cetate. Se zice că ar fi fugit afară cu un oștean din Cetate, dar fata nu-i nicăiure.

Aici Dochița tăcu pentru a trage sufletul. Anica, folosindu-se de prilej, luă îndată cuvîntul.

— Păunașul Codrilor, care o iubește la nebunie, nu mai are odihnă, o trimes peste douăzeci de oameni în căutarea fetei, juruind o sută de zloți acelui care ar găsi-o.

Anica urmă să vorbească înainte, dar Vidra n o mai asculta: ea auzise destul, auzise preamult. Vestea că Mihu era teafăr, mântuise inima și mintea ei de grija cumplită care o chinuiau. N’avuse vreme să se bucure de aceaveste cum se cădea, căci în dată i se dăduse cealaltă, vestea despre iubirea lui Mihu pentru Ileana, apoi vestea că scapase de moarte la Bacău numai prin ajutorul unei alte ibovnice. Dar ea nu era femee să sufere ca altele să răpească inima aceluia pe care îl iubea peste tot. Era hotărîtă să se răsbune cumplit: ibovnica lui Mihu era doar în puterea ei; nu se îndoia că Stoian, văzând că ea nu vine, apucase drumul Ciortolomului. Era hotărîtă să tocmească, chiar în acea sară un car, pentru a pleca acasă și, odată ajunsă acolo, avea ea cum să arăte acelei nerușinate la ce trebuie să se aștepte fetele care fură ibovnicii altora.

Dar, înainte de toate, trebuia să vadă pe Mihu. Trebuia să-l audă mințindu-i, zicandu-i că o iubește numai pe ea, că alta frumoasă ca dansa nu este, ș'apoi să-l facă de rușine, dovedindu-i că minte, că este fără de credință. Era încredințată că de va putea să stee numai câteva ceasuri sângură cu el, va ști să-și recâștige toată puterea asupra lui.

Insă pentru a-l vedea, trebuia să fie pregătită și să-i apară frumoasă. Intrerupând pe Anica care încă nu isprăvise povestirea celor ce se petreceau la Cetate, o rugă să caute în straele ei o mică oglindă, lucru de mare preț pe acea vreme, un dar al lui Mihu, dar care îl purta necontenit în brâu. Oglinda, care fusese pusă bine de cătră femei când ele o desbracase, i se aduse. Privindu-se într’însa, văzu cu bucurie că obrazul ei nu purta nici o urmă a căderii cumplite din acea noapte. Odată tulpanul care-i strângea tâmplele scos și părul pieptănat, fața ci nu putea decât să fie iar frumoasă; obrajii, ce-i adevarat, nu erau rumeni, împrejurul ochilor se vedea ca un cerc vânăt, dar paloarea îi șădea bine și ochii îi păreau acuma și mai mari decât erau.

Rugă pe femei să-i dee de spalat și s’o ajute să se pieptene, lucru la care ele consimțiră bucuros. Nu trecuse ceasul și Vidra pieptănată, cu părul vârît într’o basma de matasă roșie, odor pastrat de Anica în ladă din vremea tinerețelor, îmbrăcată cu cămeșa cea mai frumoasă ce femeile o putuse găsi în sat și cu fota ei curățită cu îngrijire, șădea pe pat, razamată pe perine, cu o velință pe picioare, mai frumoasă decât oricând. Nu mai simțea durere nici la cap nici la picioare, era plină de hotărîre și de nădejde.

Era pe la prânzul cel mare când Vidra rugă pe Anica să găsască vr’un om sprinten pe care să-l poată trimete la Cetate. Femeia, după o lungă căutare în tot satul, putu să găsască numai pe un flăcăuaș de vr’o patrusprezece ani, bărbații toți, tineri și bătrâni, fiind duși la Cetate.

Vidra, silită să se mulțămească și cu flăcăuașul, îi dădu în mână un inel și-i zise să meargă la Cetate, să caute acolo pe Păiunașul Codrilor, să-l iee la o parte și să-i dee inelul, zicându-i că i-l trimete o jupâneasă ce se află la vadana Anica din Humulești și care-l roagăsă vie numai decât s’o vadă.

Auzind că este trimes la Păunașul Codrilor, flăcăoașul cam stătu la îndoială. Nu se temea că voinicul îi va face vr’un rău, căci știa că el este prietenul sărăcimii și că se aratasc întotdeauna blând cătră cei mici, dar se temea că nu-l vor lasa cei de pe împrejurul Păunașului să vorbească cu dânsul și, pe de altă parte mare era dorul flăcăuașului să poată vedea și el fața acelui voinic, despre care auzise atâtea. Dar Vidr’ izbuti în sfârșit să-l îmbărbăteze; ea era atât de frumoasă și-i surâdea atât de plăcut: flăcăuașul plecă.

Mai bine de două ceasuri trecuse și băetul nu se întorsese; Vidra începea să fie îngrijită, temându-se ca Mihu să nu fi plecat cumva dela Cetate, când s’auzi un tropot de copite care se opri la poartă.

— El este, o venit îndată! își zise Vidra fericită:

Anica se grăbise să iasă înaintea noului venit și să-l aducă în odae dar, în locul lui Mihu, pe prag apăru Onea. Vidra simți că o stâncă grea i pe lasă pe piept.

— Dorim sanatate, Jupâneasă! zise Onea oprindu-se la ușă. Căpitanul nu poate veni, căci la Cetate s’au adunat cnejii și juzii de pe împrejur, cu o mulțime de popor și se ține sfat mare. Iar la noapte trebuie să plece în sus pentru ca să tae lui Vodă drumurile spre Țara Ungurească și spre Bacău. Dar m’o trimes pe mine să-ți dau înapoi inelul ce i l-a adus băetul ce i l’ai trimes și să te rog să te întorci numai decât acasă, unde va veni și el îndată ce-i va fi cu putință.

Mihu nu avea vreme s’o vadă! Și dela Cetate pănă la casa vadanei putea să vie calare într’o clipă! Ce-i mai trebuia altă dovadă că Mihu n’o mai iubește. Și își aducea aminte că numai cu un an înainte, Mihu străbătuse calare și fără a se opri mai mult decât vremea trebuitoare pentru a se arunca pe alt cal, la Suceava și la Piatra, tot drumul dela Siret pănă la Ciortolom, numai spre a petrece două ceasuri cu dansa și s’întorsesc înapoi cu aceiași grabă! Și-acuma nu putea să-i jertfească un ceas!

Mândria, rușinea de a-și trada nacazul înaintea unei slugi, o făcu să se stăpânească. Ceru lui Onea să-i povestească cu deamăruntul cum cucerise Românii Cetatea și credinciosul lui Mihu îi zise tot ce știa, îndreptând astfeliu întru câtva, povestirea ce-i făcuse cele două femei. Vidra află că Păunașul Codrilor se dusese să se predee Crijaților în urma unei sfezi cu Părintele Isaia și că numai în urma acestei întâmplări Părintele se hotărîse să pue mâna pe Cetate. Dar Onea nu știa pentru ce căpitanul lui se certase cu moșu-său. El îi mai povesti despre mărinimia aratată de Stroici față de Crijațî, lăsându-i slobozi să plece cu oamenii și cu tot avutul lor.

Vidra îi ceru să spue întâmplările de care avusese parte în vremea călătoriei lor și Onea îi povesti întâlnirea neașteptată cu Toma Alimoș, căderea lui Manea Fărtatul din copac, lupta cu Tatarii, moartea Șalgăi și cele ce se petrecuse la Bârlad.

Văzând că Onea nu-i vorbește de Ileana, începu să-l întrebe cine era frumoasa fată adusă de Balc la Cetate și prin ce întâmplare ea seafla în tovărășia Păunașului Codrilor, dar Oneanu știa nimică în această privință sau, dacă știa ceva, nu voi să-i spue nimică. El păstra aceiași tăcere asupra părții luată de Stanca lui Floareș în răscoala dela Bacău, căreia Mihu îi datorea viața.

Povestirile lui Onea ținuse mai bine de două ceasuri; el ceru în sfârșit Vidrei voe să s’întoarcă la Cetate. Dar ea voi să facă încă o încercare asupra lui Mihu.

— Spune Căpitanului din partea mea, îi zise ea, că mi-am scrintit piciorul și că nu mă pot mișca din pat, altfeliu ași fi venit sângură, să-l văd la Cetate. Am să-i aduc la cunoștință lucruri vajnice, care nu rabdă nici o întârziere și care nu-l ating pe dânsul sau pe mine, dar stau în legătură cu toată lucrarea Părintelui. Spune-i că îl rog să se răpadă numai decât pănă aici pe puțină vreme, altfeliu răspunderea nenorocirilor ce s’ar putea întâmpla, va cădea asupra lui.

Onea îi făgădui că Mihu va fi pus în cunoștință cuvintelor ei și, luându-și ziua bună, pleca. Vidra așteptă pănă în sară, cuprinsă de o nerăbdare și de o grijă care o chinuiau cu atât mai mult cu cât era silită să le ascundă gazdei și celeilalte femei.

Cu puțin înainte de aprinsul lumânărilor, cânii începură să latre și se auziră pași în curte, inima Vidrei începu iar să bată cu putere dar, pe prag, iarăși nu apăru Mihu ci Onea cu Paisie.

— Căpitanului nu-i este cu putință să vie aici, dar iaca o trimes cu mine pe ucenicul Părintelui Isaia, pe fratele Paisie, ca să-i zici lui lucrurile ce le ai de zis. Părintele Isaia și Căpitanul n’au taine pentru fratele Paisie, poți să-i spui orice.

De astă dată Vidra nu mai putu să se stăpânească: nepasarea ce i-o arata Mihu era din cale afară jignitoare.

— Spune căpitanului tău, zise ea lui Onea cu un glas răgușit de mânie și ridicându-se de pe perine, că eu sânt deprinsă să vorbesc cu stăpânii și nu cu slugile. Il voiu face să se căiască amar pentru purtarea ce o are față de mine.. ieșiți afară amândoi!

Onea și cu Paisie, uimiți și spărieți de mânia în care o vedeau, se grăbiră să iasă și în curând s’auzi tropotul cailor lor depărtându-se.

Vidra, nebună de mânie, era acuma hotărîtă să plece și, spre a ajunge cu un ceas mai degraba în Ciortolom pentru a se răsbuna asupra acelei care o privea ca pricina nenorocirii sale, zise vadanei să-i găsască numai decât, chiar în acea sară, un car cu cai buni care s’oducă acasă. In zadar îi spuse vadăna că va fi greu să găsască un om care să vree să se pue pe drum într’o zi ca aceea și la un ceas atât de înaintat. Vidra o sili să plece numai decât încăutarea unui car și se arătă gata să plătească oricât s ar cere. Mai făgădui vadanei că-i va da o mulțămire de care va ține minte dacă se întoarce cu carul.

Trecu un ceas și jumătate de chin, și de turbare pentru Vidra; în sfârșit Anica apăru și o vesti că carul cu patru cai buni este la poartă.

Mulțămirea ce o primi vadana fu domnească; în toată viața ei nu văzuse biata femee atâția bani. Umplu carul cu fân, cu scoarțe și cu perini; Vidra putea să călătorească astfeliu o lună întreagă fără să se simtă ostenită. Pe lângă omul al căruia era carul și caii, gospodar cunoscut și cam rudă cu Anica, mai merse cu ei, ca să dee ajutor pe drum și la orice întâmplare, un nepot ăl acestuia, flăcău vioiu, cuminte și voinic.

Drumurile erau din cale afară răle pe acea vreme și carăle grele: două nopți și două zile trecură pănă ce ajunseră în vârful Ciortolo-mului și popasurile făcute fusese din cale afară scurte, iar caii de loc cruțați. Două nopți și două zile Vidra clocise turbarea și răsbunarea ei și tot nu știa încă care va fi acea răsbunare. Nu se hotărîse încă bine ce pedeapsă să dee fetei. S’o ucidă, era o pedeapsă prea lină. S’o muncească prin cazne îngrozitoare? S’o ungă pe obraz cu var nestins și s’o trimată astfeliu lui Mihu? Dar avea vreme să se mai gândească și să aleagă în tihnă răsbunarea cea mai aleasă fără a se grăbi. Bine că ținea pe Ileana în puterea ei.

LVII.
Stoian face o negustorie.

Precum fusese înțeleși cu Vidra, Stoian și Anton duseră pe Ileana, în treapădul cailor, pănă in dealul Osoiului, unde aștepta lângă un foc de uscături, Neculai, argatul Vidrei, cu doi cai împiedecați lângă el. Anton ajută pe Ileana să descalece și, așternându-i mantaua lui lângă foc, o pofti să șadă.

Biata fată, încă cuprinsă de tremur și amețită, ascultă de sfatul bătrânului oștean spre a cărui față cinstită se simțea atrasă. Stoian se așăză dincolo de foc, în fața Ilenei, astfeliu că fața fiecăruia din ei era luminată de foc.

Această priveliște însă stârni în inimile fiecăruia simțiri cu totul deosebite. Stoian ramase uimit de frumuseța fetei care, nedeprinsă cu pălăria grea dc pâslă, o scosese și rămăsese cu capul gol. Ileana dimpotrivă înăbuși cu greu un țipet de spaimă când ochii ei căzură asupra feței sălbatece a preutului. Stoian nu luă ochii de pe dânsa, iar ea îi lăsă pe ai ei îîn jos, spre a nu mai vedea.

Trecură cele două ceasuri și Vidra nu veni; mai lasară să treacă încă unul, apoi văzând că ea nu se mai întoarce, Anton și cu Stoian hotăriră să plece. Nici unul din ei nu așteptase sosirea Vidrei cu dorul cu care o aștepta Ileana, căci mare era groaza ei de Stoian. Simțea că are unsprijin in Anton, dar mult mai teafără s’ar fi simțit dacă cu ei ar fi venit tânăra femee care o îmbrățoșase cu atâta dragoste.

Vidra pusese la cale cu dânșii să încunjure drumurile bătute și să urmeze cărările de prin păduri, spre a se îngreuia orice urmărire din partea lui Balc. Neculai, argatul Vidrei, era de loc din Crăcăoani și cunoștea cât se poate de bine toate potecile, atât acele dintre Ozană și Bistriță cât și acele dintre Bistriță și Tazlău. El îi duse toată noaptea, fără a sta macar o clipă la îndoială la vr’una din număroasele răspântii. Se urcară pe un picior în culmea dintre Ozană și Cracau, de aici tăieră curmeziș peste văile Cracăului Alb și a Cracăului Negru, străbătură cu anevoe, mai mult pe jos, parte din dealurile dintre Cracău și Bistriță și se lasară în pârăul Cuejdiului pe care îl urmară pănă la un loc, apoi apucând pe un picior, în dreapta, ajunseră în vârful Prihodiștei, puțin după răsăritul soarelui. Aici popăsiră într’un ochiu de poiană încunjurat de tufe dese, pe fața dealului.

Ileana nu mai putea de osteneală; Anton îi făcu la o parte un pat alcătuit din niște cetină, îi puse o șea în loc de perină și biata fată, întinzându-se pe acel culcuș, nu întârziă s’adoarmă.

Anton și cu Neculai se grăbiră să urmeze pilda ei, dar Stoian care nu simțea nici o obosală, se hotărî să meargă pănă la Piatra ca să cumpere merinde și să vadă dacă n’au sosit încă călăreții trimeși de voevod în urmărirea Vidrei. Făgădui că se va întoarce pe la toacă.

Anton dormi dus pănă la prânzul cel mare. Când se trezi, Neculai horăia de răsunau tufele; îl sili să se scoale și îl trimese să aducă apă în două căldări pe care le scoase din desagi, iar el se duse să vadă ce face Ileana și o găsi dormind pe coasta pe care se culcase. Apoi bătrânul oștean strânse uscături, aprinse focul, scoase dintr’un desag un capac de aramă și o coadă de fier, potrivi coada la capac și pe urmă scoase din alt desag zece ouă și o bucată de unt. Când sosi Neculai cu apa. Anton se spălă pe mâni și pe obraz, apoi păși, cu cea mai mare bagare de samă, la pregătirea unui scrob, acel feliu de bucate în pregătirea căruia orice Francez adevarat se mândrește că este meșter din nascare. In curând scrobul era bătut gata și focul pârâia vesel. Anton trimese acuma pe Neculai să ducă caii la apă, încredințându-l că masa va fi gata la întoarcerea lui. Apoi, luând o caldare cu apă, se duse la Ileana și o scutură ușor de umăr. Fata spărietă sări, în sus, uitându-se cu groază împrejurul ei.

— Liniștește-te, cneghină, îi zise Anton zâmbind, nu este nici un dușman în apropiere, numai un oștean bătrân, dar încă în stare să te apere împotriva oricui. Scoală-te, căci soarele este aproape de amiază, iaca apă curată ca să te speli pe mâni și pe obraz și un pieptene ca să-ți netezești părul; grăbește-te căci mă duc să pun pe foc un scrob minunat, cum se mănâncă numai în țara mea. Scrobul este bun cât este cald, când s’o răcit nu mai plătește nimica, și Anton se întoarse la foc de unde strigă în curând că mâncarea este gata și masa pusă.

Ileana, când veni lângă el, găsi capacul în care se afla un scrob gros, fraged și aurit, așazat pe un șervet curat și având din partea stângă un hârzob de păstrăvi afumați, iar în cea dreaptă un cosciug de brânză.

— Poftim la masă! zise Anton, făcând Ilenei sămn să se așăze pe un poclad de șea și tăindu-i o bucată de pane, numai să ne ierți dacă nu te putem sluji în blide multe ca acasă, aici este ca la războiu.

Ileana mâncă din toate și cu o poftă care făcea vechiului oștean cea mai vederată plăcere. Ceiace rămăsese dela dânsa fu împărțit între Anton și Neculai, iar când din mâncări nu mai văzu altă urmă decât pieile și capetele păstrăvilor, Anton mai scoase din desagii, care păreau fără fund, o ploscă de lemn și un pahar de argint.

— Această ploscă, zise el, vine din fundul Litvaniei, am luat-o dela un cneaz litvan pecare l-am ucis în luptă cinstită. Paharul mi a fost dăruit de starețul unei mănăstiri de pe Rin, căruia am avut prilejul să-i scăp viața, iar vinul din ploscă este bosioc dela Odoboști. Mă prind că ai văzut mai puțini ani decât el, și umplând paharul, îl dădu fetei care, deși nedeprinsă să bee vin, îl deșertă cu plăcere.

Anton, după ce-și strânse toate lucrurile frumos în desagi, zise Ilenei:

— Pănă la întoarcerea popei mai avem încă vr’o patru ceasuri. Te sfătuesc să te întorci la culcuș și să te încerci să mai tragi un somn, căci iar avem să fim pe drumuri noaptea întreagă.

Fata ascultă de sfat și merse să s'întindă la umbră, pe cergile care-i slujise drept pat, dar în zadar se căzni s’adoarmă; somnul nu mai voi să s apropie de ea. Toate întâmplările groaznice în mijlocul cărora trăise vreme de cinci zile și mai bine îi treceau necontenit dinaintea ochilor, ca un vis rău care apasa asupra pieptului ei, îi lua sufletul și o ținea scăldată în niște sudori reci. Apasarea, groaza și neliniștea dispăreau numai când își amintea ceasurile petrecute cu Mihu, de când se trezise din somn în peșteră, și pănă în clipa nenorocită în care se întâlnise cu Balc. Viața ei dinainte, traiul ei liniștit la țară lângă părintele ei, îi păreau lucruri dintr’un trecut depărtat de tot. Cu atât mai apropiete i se aratau însă zilele petrecute dela întâlnirea cu Balc încoace. Trupul întreg îi era cuprins de un fior de groază: nici robia la Tatari nu-i părea atât de înspăimântătoare ca aflarea ei în puterea voevodului. Și iarăși icoana lui Mihu trecându-i dinaintea ochilor, îi liniștea tulburarea. O, ce dulci fusese clipele petrecute cu dânsul în pădure! Sărutarea pusă pe piciorul ei o ardea ș’acuma sub ciubota cea grea care-l acoperea! Ce cântec de dragoste îi cântase! Ce fericire să fie iubită de dânsul! Ce făcea el acuma? Și iar o apucau fiori de groază și iar pierdea sufletul, iar era cuprinsăde sudori răci când se gândea că Mihu era închis, era poate în acea clipă supus la chinuri grozave și că ea poate nu-l va mai vedea.

Glasul lui Stoian izgoni aceste vedenii de dinaintea ochilor ei.

— Vești minunate! strigă el de departe. M’am întors răpede ca să vi le dau. Țărănimea din împrejurimile Bacăului s’o răsculat ieri dimineață când duceau pe Păunașul Codrilor la caznă și l-o scos din mânile oamenilor domnești, măcelărindu-i pe toți. Astă noapte Părintele Isaia o pus mâna pe Cetatea Neamțului:o prins pe amândoi Crijații, dar Balc o scapat. Un călăreț de-ai Părintelui o sosit în Piatra astăzi, la prânzul cel mare și, în urma poroncilor aduse de dânsul, popa Gheorghe dela bisericacea mare o răsculat poporul care o ucis pe namestnicul Darman și pe șoltuzul Șoarec,o măcelărit și o izgonit pe slujitorul domnești și o făcut pe Cremene șoltuz. Cică toate satele au pornit astă noapte spre Neamțu; iaca pentru ce am văzut noi, din culmea Bălțăteștilor, atâtea focuri, și Stoaian se opri pentru a trage suflet.

La auzul acestor vești neașteptate, Anton și cu Neculai își făcură cruce, unul fiind catolic, dela stânga la dreapta, iar celalalt, drept-credincios, de la dreapta la stânga. Dar pentru Ileana se deschisese porțile raiului! Din toată povestirea lui Stoian ea auzise, ea înțelesese un sângur lucru: Mihu era scapat. In acea clipă Stoian îi păru frumos!

— De acuma, urmă acesta, nu mai avem nevoe să umblăm prin păduri, putem să ne folosim de drumul mare, căci Balc este fugar și nu mai are nici o putere ca să ne urmărească, nu mai avem pentru ce să ne ascundem. M’am gândit că nu mai este nici o trebuință ca cneghina să mai poarte strae bărbătești, cu care nu este deprinsă și am adus un negustor cu haine femești din care să poată alege.

Și văzând că Anton și cu Neculai se uită înspre dânsul mierați, căci nu vedeau pe nimene lângă el, Stoian urmă râzând:

— Aveți puțină rabdare. Negustorul deși mai subțirel decât mine, nu este deprins să se sue pe dealuri și o ramas cam în urmă, dar iacată-l.

Și se văzu atunci ieșind din tufe o ființă înaltă și slabă. Fața-i sârbădă avea un nas lung și coroetec, o gură mare cu buze groase, niște ochi mici, și vioi, o barbă lungă roșcovană, amestecate cu fire albe și, lângă fiecare din urechile lungi și late, spânzura câte un lung zuluf întors în chip de șurub.

Purta o scufie de postav galbăn, un lung halat de aceiași culoare, cu dungi încrucișate, verzi și roșii, un brâu negru de lână și ciubote. In spinare ducea o legătură.

Neculai care de când era nu văzuse asemene aratare, se cruci din nou, dar Anton care trăise ani îndelungați în țările nemțești și leșești, zise, îndată cum zări pe noul venit:

— Un Jîdov!

— Mângâe-te, Ițic, iacată-te ajuns, zise Stoian când puse ochii pe dânsul.

Jidovul se trânti jos; era fără suflet și sudoarea curgea șiroae de pe fruntea lui.

— Zău, pre legi a meii, zise el după ce se șterse pe obraz de mai multe ori, cu o petecă ce o scoase din sân, dacă nu ar fi fost pentru tine Părinte, m’ași fi întors la Chiatră de o mie de ori. Și puntru un chiștig di nimichi să mă chinuesc iu așa!

— Lasă, lasă că pănă la urmă îmi vei mulțămi că te-am adus aici, zise Stoian. Dar ia adă marfa ceea încoace ca să poată alege cneghina.

Ileana, bucuroasă să schimbe hainele bărbătești în care nu-i era de loc îndămână, ieșise din tufele unde era culcată. Ițic care se sculase de jos și s’apropiese de foc, ramase înmărmurit când o zări.

— Pre leji a meii! strigă el și era să mai adauge ceva dar, dând cu ochii de Stoian care se uita crunt la dânsul, tăcu și duse legăturala picioarele Ilenei, ținând ochii ațintiți asupra ei.

— Da deschide legătura, ce stai ca un prost? strigă Stoian cu glasul răstit.

Jidovul deslegă legătura.

— Jupuneasa să aleagă, zise el, am adus și strae di cneghină și strae di țarancă.

Ileana alese o cămeșă de in cu cusuturi albastre la mânecă și la guler, o fustă de in albă, o fotă de lână albastră cu dungi roșii, o păreche de bete la feliu cu fota, o bontă de aba albastră cu flori roșii, o păreche de cisme femeești galbene care veneau pănă deasupra gleznelor și o basma roșie de pus pe cap. Era să iee aceste lucruri și să le ducă în tufe când își aduse aminte că nu are nici un ban asupra ei.

— Dar, zise eă, eu n’am cu ce să plătesc straele.

— Nu te îngriji, cneghină, zise Stoian, noi avem bani și poroncă dela Jupâneasa Vidră să îngrijim de toate trebuințile tale. Te vei socoti pe urmă cu dânsa.

In vremea în care Ileana își schimba hainele în tufe, Anton și cu Stoian se sfătuiau asupra chipului în oare urmJa să se facă rămășița călătoriei. Stoian era de părere să meargă cu toții la Piatra, să mâe in acel oraș, să tocmească un car cu cai și să s’întoarcă în Ciortolom pe drumu unare, oprindu-se in noaptea viitoare la Bacău.

Dar Anton nu s’împăca de loc cu acest chip de a călători. Ei pusese la cale cu Vidra ca călătoria să se facă noaptea, prin păduri, încunjurând orașele și drumurile mari. O urmărire din partea lui Balc nu mai era de temut într’adevăr, dar, în schimb, călătoria ziua, pe drumul mare, cu o fată atât de frumoasă, era lucru primejdios într’o vreme de răscoală, când pe drumuri umblau nu numai țarani răsculațidar și talhari. Francezul zise lui Stoian că el este hotărit să nu călătorească decât noaptea și că nu va lasa fata pe mâna altora. Nevoind să înceapă o ceartă a cărui sfârșit nu se putea prevede, preutul fu silit să se plece voinții lui Anton.

Când Ileana apăru în haine femeești, același strigăt de uimire ieși din piepturile celor patru barbați de față. Nici unul din ei nu văzuse încă atâta frumuseță și atâta gingășie. Jidovul mai cu samă ramase cu gura cascată.

Târgul pentru haine fu făcut de Stoian cu Ițic și Jidovul pregătindu-se să plece, rugă pe Stoian să vie cu dânsul pănă în șesul Bisniței, căci se temea să nu nemerească drumul. Stoian însă, se hotărî să meargă pănă la Piatra, spre a vedea dacă nu cumva sosește și Vidra acolo și ca să mai audă vești despre răscoală. De astă dată își luă calul cu dânsul și spuse lui Anton că, la căderea nopții, li va ieși înainte la vadul Bistriței din fața dealului Prihodiștei.

Mierat ar fi fost Anton dacă ar fi auzit voroava care urmă între popă și Jîdov, îndată ce ei se depărtară îndestul spre a nu avea nevoe să se teamă că vor fi auziți.

— Ei, mă Jîdane, îți place? întrebă Stoian. Te mai că ești că te-am făcut să te ca țări pe munți.

— Di când trăesc, n’am vuzut așa minuni, răspunse Ițic.

— Și cât îmi dai pe dânsa, mai întrebă popa.

— O sută de zloți, răspunse Jîdovul fără a a fee uita la tovarășul său.

— Șuguești, zise Stoian, o fată ca asta dusă sultanului face cel puțin două mii de zloți.

— Eu ași fi bucuros să prind pe dânsa o mie, răspunse Jîdovul, dar chite cheltueli am să am eu pănă ce o voiu vedea la Brusa și chit trebui să mai împărțesc cu alții.

— Fără de trei sute de zloți te poți șterge pe bot, zise Stoian, nu ți-o dau.

— Atunci poți s’o ții, zise Ițic; după ce am de înfruntat o mulțime de primejdii nu pot să și păgubesc.

— Bine, răspunse Stoian cu nepăsare, mâni voiu lașa fata pe sama Franțuzului ca s’o ducă în Ciortolom și eu mă voiu răpezi la Bacău ca să vorbesc cu prietenul meu, cu Panaite Arghirofil; cred că el mi-a da prețul ce-l cer.

Pomenirea numelui lui Arghirofil displăcu lui Ițic.

— Dar ce zor ai să intri în tocmală cu el; el este numai un grec șiret și parșiv care te va înșala cu bună samă. Ce, numai dichit să-ți dau prețul care-l ceri? Vei lua o sută cinci zeci de șloți și pace.

— Trei sute de zloți, nu las nici un ban mai jos. La urma urmei ași ști să mă duc și eu cu dânsa s’o vând Turcilor. Doară, nu am nevoe s’o duc chiar la Brusa, oamenii sultanului vin pănă la Mangalia după fetele frumoase.

— Ei, să zicem dou șuti di zloți, dar mai mult, zic și zău că nu pot să dau.

— Ia nu mai vorbi prostii, zise Stoian. Acuma mi-aduc aminte că am la Mesembria pe un prieten franc care o trimes multe fete de preț la Turci, plătind pe ele tot prețuri mari. Câte patru și cinci sute de zloți celor care i le-au adus și nici una dintr'însele nu făcea cât acea pe care ai văzut-o.

Se vede că Stoian cunoștea bine negustoria de fete care se făcea în toate țările dimprejurul Mării Negre, de când Turcii pusese stăpânire pe Azia Mică și știa care sunt locurile unde această marfă se desfăcea mai cu ușurință, căci Ițic zise:

— Bine, să-ți dau trei sute de zio ți, dar tu să mi-o aduci la Bacău.

— Ba nu, zise Stoian, să vii tu s’o iei pe samă la Borzești. De acolo mai poți pleca prin Adjud, deadreptul la mare. Eu ți-ași da-o și în astă sară, aici, dacă mi-ai mai da vr’o cincizeci de zloți pentru plata oamenilor care mi-ar ajuta s’o scot din manile Franțuzului.

— Nu, zise Ițic, nu se poate, că nici nu am unde s’o țin închisă:, aici în Chiatră și nici nu sânt pregătit să plec îndată cu dânsa.

— Atunci când vii la Borzești s’o iei? întrebă popa.

— Astăzi avem Luni, zise Ițic, mi-ar trebui cel puțin cinci zile ca să fac pregătirile Să mă aștepți diminica viitoare, voiu pleca din Chiatră sâmbătă, după aprinsul lumânărilor.

— Bine, zise Stoian, dar îmi vei da o arvonă de o sută de zloți?

— Nu dau nici o arvonă, zise Ițic, plătesc toți banii peșin la predarea mărfii.

— Dacă nu-mi dai o sută de zloți arvonă, n’am făcut nimica și prin urmare voiu intra în vorbă cu Panaite Arghirofil; iar de nu, voiu pleca singur cu dânsa la Mesembria sau la Mangalia.

Ițic ținea mult la târgul făcut și nădăjduia să tragă folos mare din vânzarea Ilenei, căci după o scurtă tăcere zise:

— Fie după voia ta, vină la mine și țioiu da o sută de zloți. Dar ce mă fac eu dacă nu vei putea scoate pe fată din mâna acelei femei care zici că a scapat-o din mâna lui Balc?

Stoian râse cu hohot.

- Șții bine că ai de aface cu un om care o împlinit lucruri mai grele. Dacă vrei îți vând și pe Vidra. Cât îmi dai pe dânsa? Ea este de o frumuseță minunată.

— Așa am auzit, zise Ițic, dar n’am ce face cu dânsa, nu-i destul de tânără: numai fetele mari se caută de Turci.

— Ba, zise Stoian, de ar vedea-o Turcii, zău că ar plăti bani buni pe dânsa, numai mă tem că ar bate pe acel ce ar cumpara-o, chiar de ar fi el însuși sultanul.

Când ajunseră, la Piatra, Ițic numără lui Stoian o sută de zloți, iar acesta, după ce strânse bine banii în chimir, își luă ziuă bună dela Jîdov și se duse la o crâșmă ca să se răcorească și să afle noutăți. Insă peste cele ce auzise de dimineață nu mai află nimică. Ceva înainte de asfințitul soarelui plecă și, la căderea nopții, găsi pe tovarășii lui de drum așteptându-l pe malul stâng al Bistrițței.

Apa era mică; o trecură prin vad și apucară la vale, pe malul drept, pănă la gura pârăului Calu. De aici trecură peste dealurile Batlanului și a Cuiului, încun jurară satul Bârleștii și dădură în valea Nechidului, apoi în pârăul Racilei și o luară pe urmă la vale, pe Tazlău. Când se crapa de ziuă erau în dreptul Scorțenilor; aici părăsiră valea, apucară cosatișul și popăsiră în pădure, între Scorțeni și Nadișa. Călătorii fiind foarte trudiți, somnul lor ținu pănă după amiază; Anton avu de muncă pănă izbuti să trezască pe Stoian. Acesta cumpărase la Piatra merindele trebuitoare, din care Anton le pregăti un prânz foarte gustos. Pe la toacă își reluară drumul spre rateșul Ciortolomului.

In vremea ce o petrecuse pe dealul Prihodiștei după plecarea lui Stoian, Ileana care se simțea atrasă de firea deschisă a lui Anton, se apropiese de dânsul și-i pusese mai multe întrebări în privința Vidrei. Anton se grăbi să-i spue că ea este o femee de neam mare, care căzuse la mare nenorocire și nevoe din pricina nelegiuitului de Balc; că ea, de la o vreme, trăia retrasiă în rateșul din Ciortolom, dar că acuma, după învingerea și izgonirea desăvârșită a lui Sas, un lucru despre care nimeni nu se mai putea îndoi, va redobândicu bună samă marea avere părintească răpită de voevod. El mai spuse fetei că Vidra este frumoasă ca o zână, bună și darnică, că el o cunoaște de când era copilă și este hotărît să părăsască pe stăpânul pe care-l slujește acuma, pentru a rămânea în slujba Vidrei pănă la moartea lui. Și Ileana era plină de nerăbdaresă s’întâlnească cu acea femee tânără, bună și frumoasă care nu se îndoia că-i va fi prietenă și o va trimete fără zabavă la tatăl ei. Caii lor fiind trudi, și de calea lungă și grea ce o făcuse, mergeau încet, ajunseră deci la rateș numai cu două ceasuri după aprinsul lumânărilor.

Vidra nu sosise dar, în urma celor spuse ce Stoian și de Anton, Sanda primi pe Ileana cu măre dragoste, o găzdui în odaia lui Mihu și îi dădu toate îngrijirile ce se cuveneau unei fete de starea ei. A doua zi trecu pentru Ileana întreagă în așteptarea Vidrei.

Stoian plecase de dimineață la Borzești, zicând că trebue să vadă ce-i fac poporanii și Ilenei îi păru bine când află că a scapat pentru câtăva vreme de fața lui urâcioasă. Dar simți o mâhnire vie când, de amiază, văzu că Anton voia să-și iee ziua bună dela dânsa. Intrebându-l unde merge, bunul oștean îi răspunse că, în urma întâlnirii lui cu Vidra, părăsise slujba stăpânului său fără a-i da de veste și că acel stăpân fiind cavaler viteaz și drept, se duce să caute spre a-i cere iertare și a-i spune că nu mai poate sta în slujba lui, de vreme ce a găsit pe copila care o credea moartă a unui vechiu stăpân. Făgădui însă că se va întoarce îndată ce va fi împlinit aceea ce privea ca o datorie sfântă.

Noaptea venind fără ca să aducă pe Vidra, Ileana se culcase și adormise de mai bine de un ceas, când fu trezită din somn prin deschiderea cu zgomot a ușii odăii ei. Râdicându-se pe un cot, plină de somn, zări, în fața ei, cuo faclă în mână, o femee tânără pe a cărei față, de o frumuseță uimitoare, se vedeau sămnele unei mânii cumplite: Sanda o urma.

— Cum ai putut, strigă ea, să adăpostești pe această nemernică aici; ea este o ființă blastamată, o hoață care mi-o furat lucrul cel mai de preț ce-l aveam! Ie-o îndâtă și o închide în una din chiliile de peste drum, numai decât, acuma.

De abie se dădu Ilenei vreme să arunce straele pe dânsa, și fără a o îngădui să vorbească, bătrâna o luă, străbătu sala cea mare din mijlocul rateșului în care se vedea acuma, în fund,un sângur car și o închise într’una din chiliuțile în care se adăposteau călătorii de rând și unde se găsea un pat de scânduri acoperit cu o rogojină și un scăuieș cu trei picioare. Fata căzu pe pat uimită, crezând că visează sau că este vr’o încurcătură, vr’o greșală la mijloc. Ii părea rău că tânăra femee n’o lasase să vorbească, căci nu se îndoia că de ar fi putut să spue un cuvânt, totul s’ar fi lămurit și n’ar fi avut parte de batjocura ce i se făcuse. Biata fată! Ea nu știa ce o așteaptă din partea acelei tinere și frumoase femei, chiar în acea noapte.

LVIII
In care vedem un domn fugar și o femee fără milă.

Balc și cu tovarășii lui se urcară pe o potecă îngustă pănă în vârful Pleșului, la Bâtca. De aici apucară la dreapta, peste vârfurile Pietrișului, a Arșiții și a Tărziii, se scoborîră în pârăul cu același nume, și urmară o scursură, pănă în vârful Dealului Groșilor. De acolo, luând altă scursură, se scoborîră în pârăul Dadișa, urcară dealul Boroaii, dădură în șes și, pe la prânzul cel mic, se aflau pe malul drept ăl Moldovei, la deal de satul Boroaia. In drumul lor nu întâlnise țipenie de om. Dădură un ceas de odihnă cailor, trecură apa care era mică și, de amiază; erau în Baia.

Acest oraș era aproape cu desăvârșire locuit de Sași, cu totul plecați cătră voevod. Fugarii traseră la șoltuz care era bine cunoscut și bine văzut de Balc.

Acesta, în puține cuvinte, punându-l în cunoștința celor întâmplate, șoltuzul îi răspunse că decusară se văzuse câte trei focuri aprinse pe fiecare din dealurile mai însamnate de prin împrejurimi și că primise, din zori de ziuă, veste cum că mai toți țaranii din satele învecinate se înarmase și părăsise vetrele lor, îndreptându-se spre Neamțul. După părerea lui, același fapt trebuia să se fi întâmplat și spre Suceava. Era deci primejdios pentru Balc să facă drumul spre acel oraș fără a fi însoțit de o putere îndestulătoare pentru a ține în depărtare cetele de țarani.

In una unei scurte consfătuiri, se hotărî ca o sută de Sași din Baia să se înarmeze numai decât și să încalece; cincizeci aveau să însoțască pe Balc la Suceava, iar cincizeci să scoată pe Somossy, prin munți, pănă în apropiere de Bistrița. In cele două ceasuri care fură trebuitoare pentru adunarea și înarmarea târgoveților, Balc și cu Somossy avură vreme să guste ceva mâncare și să se sfătuiască asupra lămuririlor ce avea să le dee Somossy la sosirea lui în Cluj, unde se afla atunci vice-voevodul Ardealului. Lumânările nu erau încă aprinse când Balc sosi în Suceava.

Găsi pe Sas și pe toți acei care stăteau împrejurul lui foarte îngrijiți; din toate părțile li sosise vești cum că țăranii s’au înarmat și au plecat spre Neamțu în urma unor focuri ce se văzuse arzând pe toate înălțimile. Veștile ce le aducea Balc nu surprinseră deci peste măsură pe bătrânul voevod. Ei, după ce se sfătuiră împreună, trimeseră poronci la toți credincioșii lor dela țară ca să iee armele, să-iși adune oamenii și să vie cât mai curând la Suceava. Cei din împrejurimile Bacăului și a Pietrei fură însă înștiințați să meargă cu oamenii lor și să se pue sub poroncile namestnicilor acestor târguri, care primiră poroncă să apere acele orașe până la cea de pe urmă picătură de sânge. Orășenii din Suceava primiră chiar în acea noapte poronoă să fie gata pentru orice întâmplare.

Grija lui Balc era mare, toată puterea domnească nu trecea de o mie trei sute de slujitori, din care nuami nouă sute erau de față în Suceava.

In acea noapte, cu toată truda, nu dormi mai de loc. Veștile răle începută să curgă a doua zi dela revărsatul zorilor. Sosiră întăiu câțiva slujitori scapați din măcelul dela Bacău,care .povestiră răscoala țăranilor din împrejurimile acelui oraș și scaparea Păunașului Codrilor. Pc drum ei găsise toată țara în picioare, mai ales în părțile de sus; se aflase cu greu de urgia răsculaților, însă nu toți, căci cei mulți dintr’înșii fusese uciși.

In curând sosiră cneji și juzi cu veste că țaranii din satele lor se răsculase, le arsese casele și ucisese slugile lor cele mai credincioase. Spre amiază se văzură venind mai mulți din cei trimeși decusara cu poronci prin țară: nu putuse să răsbată, căci pe drumuri și pe poteci se ațineau țarani care măcelăreau orice om domnesc li ieșea în cale. Din veștile primite în cursul sării, Sas și cu Balc pricepură că țara întreagă este răsculată și vine asupra lor. Mic era ajutorul la care se puteau aștepta dela susțiitorii lor; acei care veneau erau sân-guri sau întovărășiți numai de câte două sau trei slugi. Nu era de gândit să se dee piept cu dușmanul. Două căi numai li rămâneau deschise: să se închidă în cetatea Sucevei și să aștepte într’însa ajutor dela craiul Ungariei sau să se retragă peste munți. Bătrânul Sas și fiii săi vitregi voiau să aleagă pe cea dintăiu, dar Balc sc rosti cu hotărîre pentru cea de a doua.

El li arătă cu hotărîre că, dacă s’închid în cetate și ajutorul Craiului întârzie vreme îndelungată, foamea îi poate sili să se predee și atunci, n‘au de așteptat dela ura dușmanilor lor decât o moarte rușinoasă. Pe când, dacă părăsesc țara pot, prin stăruințile lor, să grăbească sosirea oștilor ungurești însărcinate să aducă din nou pe Sas in scaun. După o lungă chibzuire plecarea fu hotărîtă.

In zori de ziuă tot neamul lui Vodă, cu slugile lui și cu lucrurile de preț, porniră. Sas călătorea într’un car cu opt cai, urmat de alte care în care se aflau soțiile fecioiilor domnești și cu copiii lor. Erau însoțiți de cinci sute de slujitori unguri, toți călări, două sute de Ruși asămîne călări și două sute de Nemți pedeștri, înarmați cu spezi și cu suliți lungi. Cu cnejii și juzii care urmau pe Vodă, erau vr’o două sute de slugi înarmate.

Dar răsculațîi primise veste despre plecarea lui Vodă sau o gâcise. In ziua dintăiu găsiră drumul slobod: făcură popasul de sară în Câmpulung unde ajunsese noaptea târziu. Insă a doua zi, străjile domnești, în fruntea cărora mergea Tatar, unul din fiii vitregi ai voevodului, dădură, în valea Putnei, peste cete mari de răsculați și fură puse pe fugă. Dar Balc cu Rușii și cu Nemții, după o luptă învierșunată, în care dădu din nou dovezi de cea mai strălucită vitejie, izbuti să curățe strâmtoarea de dușmani. Carăle nemai putând înainta, Sas, femeile și copiii fură puși pe cai și urmară astfeliu drumul înainta. Dar de abie trecuse când Românii năvăliră din nou, duși de astădată de Păunașul Codrilor. Acea navală fu oprită de Nemții voevodului care stăteau neclătiți, ca niște stânci sub o ploae de săgeți șî de bolovani. Balc, văzând că dușmanii se retrag, poronci Nemților să năvălească asupra lor, punându-li-se în frunte. Românii se dădură întăiu înapoi dinaintea acestei vijelii, dar Mihu izbuti să-i facă să stee și Nemții fură la rândul lor siliți să îndărăpteze. In învălmășa cumplită care urmă, Mihu se întâlni cu Balc. Voevodul îndreptă spre capul Păunașului Codrilor o cumplită lovitură de paloș dar fierul întâlni fierul potrivnicului și lunecă pe dânsul. Iute ca fulgerul, paloșul lui Mihu se abătu pe umărul drept al voevodului și, fără de platoșele de oțel care-l acopereau, ar fi desprins brațul de trunchiu. Greu rănit, Balc dădu un strigăt de durere și ar fi căzut de pe cal dacă nu l-ar fi susținut un Rus. Tot în clipa aceea, calul lui Mihu cădea jos, cu pântecele străpuns de sulița unui Neamț. Pe când Românii se răpezeau și scoteau pe căpitanul lor de sub cal, rândurile Nemților se deschideau spre a lasa să treacă voevodul rănit și acei care-l susțineau pe cal.

Mihu încălecase pe alt cal și ducea pe ai lui la o nouă navală. Nemții se retraseră pasgcu pas, pănă în fundul strâmtoarei și aici se aparară ceasuri întregi cu îndârjire. O parte din Români, încunjurând strâmtoarea ajunse deasupra lor și făcu să curgă pe slujitori o ploae de pietre și de săgeți. Văzând că au ramas numai jumătate din câți erau de dimineață, se predară în urma făgăduinții dată de Mihu că viața li va fi cruțată. Dar jertfa lor nu fusese zadarnică: voevodul era acuma pe șesul Bistriței. Păunașul Codrilor nu-l mai putea ajunge, iar a doua zi Sas mânea la Rodna. Țara era mântuită de el și de fiii lui.

Mihu ramase în acea noapte pe locul luptei spre a îngriji pe răniți și a îngropa pe mor ți. A doua zi plecă cu câțiva călăreți spre Suceava, apucând dela Pojorita pe valea Moldovei. Sara ramase în Baia, chiemă pe șoltuz la preutul român, unde trăsese în gazdă și-i poronci să pregătească merindele trebuitoare pentru oamenii ce erau să vie precum și adăposturi pentru răniți. Reaua voință vădită ce i-o arătă șoltuzul făcu pe Mihu să se hotărască să rămâe și a doua zi la Baia, spre a privighie însuși împlinirea poroncilor lui. Dar, a doua zi, șoltuzul care auzise despre învingerea și fuga lui Sas, avuse vreme să se gândească și să priceapă că, arătându-se dârz față de Românii învingători, departe de a câștiga ceva, putea pierde mult; se arătă acuma plecat și gata să îndeplinească toate câte le cerea Mihu. Acesta văzând că ființa lui nu mai este de trebuință în Baia și dorind să se întâlnească cât mai curând cu Stroici și cu Părintele Isaia care se aflau în Suceava, plecă pe la două după amiază spre acel oraș.

Mai mulți din oamenii pe care-i trimesese în căutarea Ilenei îl găsise în Baia și ii adusese veste că nu putuse să dee de urma ei. Mihu, în culmea desnădăjduirii, era hotărît să plece sângur în căutarea iubitei, dar nu-i era cu putință s’o facă înainte de a fi dat samă de ceea ce făcuse lui Stroici și Părintelui și de a se fi sfătuit cu dânșii asupra măsurilor ce erau de luat pentru viitor.

Găsi pe călugăr și pe Stroici cât se poate de mulțămiți de mersul împrejurărilor: erau cu desăvârșire stăpâni pe țară.

Toți cnejii și juzii mai însâmnați din Moldova sosise în Suceava și cu toții jurase credință lui Bogdan. Acei care pănă atunci ținuse cu Sas, se lepadase de el sau fugise cu curtea domnească. Negustorimea română din Piatra, Rădăuți și Siret, ajutată de țaranii măr-iginași, izgonise pe namestnicii lui Sas pentru a pune ocârmuitori aleși din rândurile ei și cu totul câștigați lui Bogdan. La Bacău, șohtuzul Meyer se retrăsese de bună voe cu toți pârgarii, iar în locul lor fusese ales Aloxa abageriul cu doisprezece pârgari români.

Isaia și cu Stroici alcătuise-un sfat în care intrară cei doisprezece cneji mai de frunte din țară și menit să poarte toate trebile ocârmuirii. In gândul călugărului, Baloș era menit să fie pus în fruntea acestui sfat dar, în urmă, se văzu silit să-l înlocuiască prin altul, căci bătrânul cneaz, când s’întorsese la Poiana, găsind casa lui arsă și pe Ileana râpită de Tatari, fusese lovit de dambla și nu mai putuse să se scoale din pat.

Dar grija lor de căpetenie fusese alcătuirea unei oștiri stătătoare, înarmarea țărănimii și împărțirea ei în cete, cu căpetenii încercate întrebile războiului și de încredere, spre a răspinge încercările ce, fără îndoială, erau sa fie făcute de Unguri spre a aduce din nou, cu putere, pe Sas și pe ai lui în scaun, Și acuma banii adunați de Isaia fură de un folos neprețuit. Dintr’înșii se hbtărîră lefi pentru treizeci de steaguri de călăreți și tot atâtea de pedestrași care urmau să fie ținute sub steag pănă la izbânda desăvârșită. Se cumpărară cai și se împrăștieră bani la toți fierarii din țară pentru făurire de paloșe, suliți, baltage, vârfuri de săgeți, coifuri, platoșe și scuturi.

Ei mai hotărîse ca din cetașii lui Mihu să alcătuiască o ceată aleasă, cuprinzând cinci sute de călăreți și o mie de arcași pedeștri, a căror însărcinare era să străjuiască necontenit înaintea oștirii românești. Petrea Cărăbuș, care sosise în ajun, se și apucase de alegerea lor și de punerea la cale a tuturor amăruntelor. Vestea că Petrea se află în Suceava bucură pe Mihu, căci el era cunoscut de vrednic, atât Părintelui cât și lui Ștefan și-i era prin urmare mai ușor să plece pe vr’o câteva zile.

A doua zi Mihu ieșise din cetate pe la prânzul cel mare, cu Petrea Cărăbuș spre a merge să vadă o herghelie de cai care erau de vânzare de vale, sub biserica Mirăuții. Când ajunse la capra podului despre biserică, unul din străjări îi zise:

- Căpitane, iaca un flăcău care chiar acum o picat și voește să vorbească cu tine. Nu i-am dat drumul căci te-am văzut venind spre noi, și arătă spre un flăcău voinic, de vr’o două-zeci de ani, care sta lângă dânsul cu pălăria în mână.

— Ce treabă ai cu mine, băete, îl întrebă Mihu cu blândeță.

— Ești Păunașul Codrilor? întrebă flăcăul cu oareșicare sfială.

— Da, zise Mihu zâmbind, eu sânt Păunașul Codrilor. Ai să-i zici ceva?

Flăcăul tuși și zise:

— Ceiace am să-ți spun nu se cade să fie auzit de alții.

Mihu făcu un sămn: Petrea și cu străjărul se dădură la o parte.

— Eu, zise, atunci flăcăul, sânt Gheorghe a lui Ghiță sin Iftimie Creangă din Humulești.

Lunea trecută, un moș al meu, Nichifor Vlaja și cu mine, am luat dela vadana Anica pe o jupâneasă căreia îi zicea Vidra și am dus-o cu carul cu patru cai la un rateș care se află în Ciortolom, nu departe de satul Căpătă, deasupra Trotușului. Jupâneasa era frumoasă dar ursuză rău: cât o ținut călătoria noastră, douăzile și două nopți, n’am auzit zece cuvinte din gura ei.

Mihu crezând că flăcăul este trimes de Vidra, fața i se posomori și făcu un sămn de nerăbdare.

— Spune ce ai de spus în puține cuvinte, zise el scurt flăcăului, căci n’am vreme de pierdut ascultând povești lungi.

Flăcăul, fără să pară mișcat de întrerumpere, urmă:

— După ce am ajuns la rateș, noaptea târziu, am îngrijit de cai și li-am dat drumul la păscut; am mâncat și ne-am culcat, moșu meu afară, pe prispă și eu în car. In rateș nu erau alți călători decât noi. Carul nostru rămăsese tras chiar lângă poartă. Poate să fi fost trei ceasuri după miezul nopții când m’am trezit, așa, fără nici o pricină. Mă chinuiam ca să adorm iar când, într’una din chiliuțile în carese adăpostesc călătorii, am auzit sgomot de glasuri, lovituri și plânsete; mi s’o părut că cunosc glasul Jupânesei Vidra. M’am dat binișor jos, m’am apropiet de locul din care pornea vuetul și atunci am’ auzit cât se poate delămurit glasul jupânesei, certând pe cineva cu mânie, lovituri și bocete. Vuetul pornea dela chiliuța de pe urmă, cea despre grajdiuri, prin crăpătura ușii se vedea lumină. Când m’am apropiet mai tare, am văzut lumină și în păretele despre grajdiu. M’am lipit de acel părete care este de bârne, tencuite și văruite pe din întru și pe din afară, dar se vede că într’un locpăretcle fusese lovit de coarna unui bou, căci tencuiala căzuse și pe din întru și pe din afară, iar o bârnă fusese ridicată, așa că punând ochiul la borta din care ieșea lumină puteai să vezi tot ce se petrecea în chilie. Am văzut pe Jupâneasa Vidra în picioare, cu un biciu în mână, stând înaintea unei fete care șădea tupilată pe colțul unui pat și lovind-o din când în când eu biciul. Fata gemea și plângea; fața fiindu-i acoperită cu mânile nu puteam s o văd. La ușa chiliei sta în picioare o femee bătrână, cu brațele încrucișate; auzeam orice cuvânt zicea jupâneasa Vdira. Ea mustra pe fată pentru că-i furase inima Păunașului Codrilor și umblase prin păduri sângură cu dânsul.

Și acuma flăcăul se opri și se uită în ochii lui Mihu.

Acesta se făcuse alb ca varul, un tremur îi apucase tot trupul de urieș dar, stăpânindu-se:

— Urmează, zise băetului cu un glas înădușit.

— După fiecare mustrare croia fetei vr’o câteva cu biciul și-o nemerea când pe cap, când pe umere, când pe brațe; biata fată nu zicea nimica, dar plângea și gemea când loviturile erau mai puternice. Iți era mai mare milă și jupâneasa nu s’ar mai fi săturat să bată pe fată pănă în ziuă, de n’ar fi fost femeia ceabătrână, care se apropie de dânsa și-i zise să nu se tulbure atâta și să meargă să se culce, că doar mai are vreme să bată pe acea nevrednică și în nopțile următoare. Jupâneasa o mai dat fetei câteva bice, apoi o eșit cu bătrâna după ce o închis ușa cu cheia. Și după ce o ieșit, trecând o bucată de vreme, am văzut fața fetei, căci ea o râdicat ochii și mânile, la cer și o strigat:

— Dumnezeule, fie-ți milă de mine și mă strânge de pe acest pământ.

Când am văzut fața ei, am crezut că văd fața Maicii celei Prea Curate, atâta era de frumoasă! Insă n’am putut s’o privesc mult, căci bătrâna s‘o întors, o deschis ușa și o luat o lumânare pe care o uitase aprinsă pe o mesișoară. Apoi, luând pe fată de braț, o silit-o. să urmeze în altă chilie, mai depărtată, având grija, înainte de a ieși, să stângă lumânarea din acea în care fata fusese închisă. De ar fi ramas acolo, m’ași fi încercat să vorbesc cu dânsa prin borta din părete; m’ași fi încercat să găsesc chiar chilia unde era închisă acuma, dar în întunerec era greu și mă temeam să fac zgomot și acei din rateș m’ar fi putut aude. M’am dus iar să mă culc, dar n’am mai închis ochii. Am plecat joi, când se crapa de ziuă și cum ne-am depărtat de rateș, am și spus moșului meu ce-am văzut și ce am auzit. Iar el, după ce s’o gândit, o deshamat pe prăștinașul cel mai iute dela căruță, mi-o dat un zlot din cinci care-i primise dela jupâneasa și mi-o spus să nu cruț nici calul nici banii, să dau de tine și să-ți povestesc toată întâmplarea. Am mers zi și noapte, am schimbat calul de patru ori și mai adinioarea am sosit aici.

Mihu chemă pe Cărăbuș care, grăbindu-se să s'apropie de căpitanul său, se spăimântă când îi văzu fața.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Căpitane, ce ai auzit de ești atât de galbăn la față?

— Alege, șăse din oamenii noștri cei mai de nădejde, cu caii cei mai buni, zise Mihu fără a răspunde la întrebarea lui, găsește un al șăptelea cal pentru acest flăcău, spune lui Onea, să pue șălile pe caii mei, iar peste un șfert de ceas totul să fie gata și să se afle aici.

— Poți să te întorci cu mine în Ciortolom? mai întrebă Mihu pe flăcău.

— Cum nu, răspunse acesta, sânt gata oricând.

- Bine, așteaptă-mă aici, și Păunașul Codrilor se îndreptă răpede cătră cetate, unde găsind pe Părintele Isaia stând de vorbă cu mai mulți cneji, îl rugă să-l urmeze într’altă odae. Nu se știe ce vorbe fură schimbate între ei, dar nu trecuse șfertul de ceas hotărît lui Cărăbuș pentru îndeplinirea poroncilor primite și Mihu era la capra podului. Oamenii și caii îl așteptau. Fără a zice un cuvânt, sări pe cal și se îndreptă spre Baia, urmat de Onea și de ceilalți.

LIX.
In care negustoria lui Stoian se face rea.

Povestirea ce o făcuse Gheorghe lui Mihu era foarte adevarată. Ileana ațipise pe patul de scânduri din chilie când ușa se deschise și Vidra, ținând un biciu cu șfoară lungă și cu mânerul scurt în mână, intră urmată, de Sanda care ținea o lumânare în mână. Când fata, trezită de lumină, sări în sus, Vidra începu prin a-i da feliu de feliu de porecli urâte, o învinovăți că este ibovnica Păunașului Codrilor și că i-a furat ei, Vidtei, inima lui.

— Nu este adevarat, strigă Ileana, nu sânt ibovnica Păunașului Codrilor, sânt logodnica lui, nu i-am furat inima, el de bună voia lui m’o ales!

Atâta-i trebuii1 Biciul din mâna Vidrei se ridică sus și curaua împletită arse dureros umărul fetei care căzu pe pat acoperindu-și fața. Loviturile de biciu urmară întrerupte numai prin ocări, batjocuri și amerințări. Povestirea flăcăului Gheorghe ni-a aratat cum la urmă,Ileana fusese dusă de Sanda în altă chilie, acea în care fusese bătută părându-se Vidrei că ar putea să dee fetei prilej de scapare.

Vidra dormi puțin în acea noapte, năcăjită de dorința să găsască pentru Ileana o pedeapsă de soiu. Auzise povestiri despre multe fapte crude, cunoștea din auzite multe chipuri de caznă care astăzi ar face să stee vâlvoiu părul celui mai nesimțitor dintre noi, dar păcătu era că toate chinurile despre care își aducea aminte erau cumplite și nu știa cum să se hotărască și pe care să-l aleagă pentru ași astâmpăra patima de răsbunare. Apoi se gândi că nu avea doară nici o grabă, putea s aștepte, să mai întrebe, să afle ceva necunoscut, cu totul deosebit; cu bună samă că popa Stoian era în stare să-i dee, în această privință, un sfat cât de bun. Adormi cu hotărirea să trimată des dimineață după preut.

Se trezi târziu și cea dintâi veste ce-i aduse Sanda fu că Părintele Stoian sosise și își trecea de urât deșertând ulcioare de vin vechiu în crâșmă. Vidra se îmbrăcă răpede și trimese după Stoian.

Toată mândria ei pierise în fața mâniei ce o simțea, văzându-se părăsită pentru alta și a dorului cumplit de răsbunare de care era muncită. Cu tot disprețul nemărginit ce-1 avea pentru preut, îi povesti necredința lui Mihu și ceru s’o ajute să găsască o răsbunare vrednică de batjocura ce-i era făcută, înșirându-i pe acele care-i păreau mai de samă.

Stoian îngălbeni la auzul acestui pomelnic. Ce se făceau cele două sute de zloți care mai trebuiau să-i vie dela Ițic dacă Ileana era ucisă sau sluțită? Și, mai ales, ce se făceau poftele lui? Căci el era hotărît să pue mâna pe cele douăsute de zloți ai lui Ițic, dar să-i dee pe Ileana numai spre a o râpi in aceiași noapte, cu ajutorul unei cete de netrebnici supuși poroncilor lui și mai era hotărît că, după ce se va sătura de frumuseța ei, s’o ducă el sângur la mare ca s’o vândă Turcilor. Trebuia deci numai decât să dee gândurilor Vidrei altă îndreptare. Crierii lui Stoian era ager în alcătuire de țesături: Vidra nu isprăvise cu înșirarea chinurilor la care putea fi supusă Ileana și Stoian știa cum trebuie s’o apuce ca s’o aducă acolo unde voia.

— Jupâneasă Vidră, zise el când ea tăcu, iartă-ană dacă-ți zic că apuci pe o cale cu totul greșită.

Vidra se uită la dânsul, mierată și supărată.

— In zadar încrunți sprincenile, te afli pe o cale greșită. Mi-ai spus la început că ești părăsită, lucru care de feliu nu mă miară, căci știi că eu m’am încercat de astă iarnă să-ti deschid ochii și tu te-ai suparat. Dar ceiace mă miară este că îmi ceri sfat spre a te răsbuna pe fată și te căznești să alegi chinul cel mai grozav pentru a o pedepsi pe dânsa, iar nu te gândești macar o clipă să pedepsești pe acel care te-o părăsit. Această împrejurare mă face să bănuesc că dacă el nu te mai iubește, tu tot îl iubești.

Vidra care până atunci se uita țintă în fața popei, lăsă ochii în jos.

— Vezi că am gâcit, urmă Stoian, urmezi să te usuci după dânsul. Jupâneasa Vidra, eu ți-am mai spus că prăpădești bunătate de dragoste după un om care nu-i vrednic de dânsa; stăruesc și acuma în părerea mea, dar văd că păcatul îți este fără leac și că toate câte ți vor zice și câte ți se vor întâmpla nu te vor scoate din rătăcirea în care te afli. Dar dacă nu poți să te lepezi de acea iubire, de ce te apuci să mai mărești prapastia care este astăzi între tine și Păunașul Codrilor?

Vidra se uită mierată la dânsul.

— Nu vrei să ucizi fata cu care se iubește Căpitanul fiindcă moartea ar pune prea degrabă capăt suferinților ei: văd că te porți mai mult cu gândul s’o sluțești, să faci din-tr’însa un lucru de groază, dela care orice bărbat să-și întoarcă privirile cu greață: vrei s’o vadă Căppitanul în asămenea stare. Oare crezi că o asămenea faptă ar mai deștepta într’însul dragostea de altă dată? Eu, după cât îl cunosc, cred că astfeliu ai putea numai să stârnești în sânul lui mânia și ura. Poate să ai norocul să scăpi teafără din furtună, dar cu bună samă că nu l’ai mai vedea cât ai trăi. Nu, altfeliu trebue să urmezi dacă vrei să te și răzbuni și să-i ai sorți să-l mai vezi odată lângă tine. Trebuie ca fata să piară din țară fără ca Căpitanul să poată bănui că ea o pierit prin fapta ta și, pe de altă parte; trebuie să știi că soarta ei este atât de amară în cât să fii pe deplin răsbunată.

— Nu înțăleg ce vrei să spui, zise Vidra.

— Ai să înțălegi îndată, răspunse Stoian. Fata trebue dată pe mâna Turcilor ca să slujască poftelor lor, iar Căpitanul să nu poată bănui niciodată că ție ți se datorește pieirea ei din țară.

Vidra deschise ochii mari și găsi că priceput om este Stoian. Să facă din potrivnica ei. din acea care cutezase să se lege cu Mihu pe viață, o unealtă de plăcere a păgânilor, iaca o răsbunare la care nu se gândise.

— Ai dreptate, zise ea după ce ramase câtva pe gânduri, răsbunare mai bună nu se poate închipui. Numai ea trebuie să știe că de la mine i se trage.

— Ea poate să știe, zise Stoian, dar Păunașul Codrilor nu.

— Și pe cine ași putea oare găsi care s’o vândă păgânilor, mai întrebă Vidra.

— Cred, zise Stoian, că ți-aș putea dă pe cineva care să se însărcineze să te slujască bine înțăles în schimbul unei simbrii, căci lucrul este primejdios și cere cheltueli însamnate.

— O, zise Vidra,, nu m’ași uita deloc la bani, chiar de ar trebui să dau o sută de zloți.

— Poate că va trebui ceva mai mult, zise Stoian, dar să vedem. Omul despre care ți-am vorbit, este un Jidov.

— Un Jîdov, zise Vidra cu desgust, să vorbești tu cu dânsul, eu nici nu vreu sa-l văd. Iți voiu încredința ție banii și fata și vei face cu Jidovul ce vei ști.

— Bine, zise Stoian, te voiu sluji cum dorești. Pentru ca Căpitanul să nu poată bănui nimica, fata va trebui să fie furată de aici, dar înainte de toate trebuie să vorbesc cu Jidovul. Cred că duminică dimineață mă voiu întâlni cu dânsul și spre sară îți voiu putea aduce răspunsul.

— Așa de târziu! zise Vidra, nu s’ar putea oare să-l aduci mai devreme?

— Nu, răspunse Stoian, el șăde tocmiai la Piatră și trebuie să trimăt după dânsul chiar azi. M’ași fi dus sângur, dar nu pot lipsi de-acasă, căci mâni am o înmormântare și poimâni un botez. Voiu veni însă să te văd în fiecare zi. Dar adause el, Jupâneasă Vidră, pune să îngrijască de fată și n’o mai bate, căci de va vedea-o Ițic slabă și plină de vânătăi, îți va cere îndoit sau întreit pentru a te scapa de dânsa și poate chiar că n’a mai voi s’o iee.

Vidra îi făgădui că va da poroncă Sandei să îngrijască de fată și că nu va mai intrai în chilia ei decât în ceasul când va putea să-i facă parte de soarta care o așteaptă.

— Încă un lucru, zise Stoian, înainte de a o părăsi, poți s’o ții în chiliia în care se află câtă vreme nu este nici un călător în rateș dar dacă ar veni cineva, bine ai face s’o muți în pivniță.

Zilele de vineri și de sâmbătă îi părură lungi, era nerăbdătoare să-și vadă răsbunarea îndeplinita. I se părea ca dacă potrivnica ei s-ar departa de dânsa și mai ales de Mihu, i-ar veni mai ușor să dobândească din nou dragostea lui.

Era hotarîtă să părăsască locul sânguratec în care trăia și să se ție de acuma totdeaunaîn apropiere de acel pe care îl iubea. Pe Ileana n-o vedea nimeni decât Sanda care, dedouă ori pe zi, îi ducea mâncare. O găsea plânngând necontenit; la întrebările ei, fata nu răspundea, mâncările rămâneau neatinse. Sanda nu ascunsese Vidrei teama ce are ca fata să înebunească sau să moară de foame, iar Vidra dădu din umere fără a răspunde.

Stoian veni în fiecare sară și, prin vorbele lui meșteșugite, știu să câștige încrederea Vidrei, s’o facă și mai hotărîtă să se desfacă de Ileana în chipul propus de el. Călători nu cădeau deloc, căci nimene nu îndrăznea sa umble pe drumuri în urma izbuhnirii răscoalei. In noaptea de sâmbătă spre duminică se deslănțui o furtună puternică, însoțită de un adevărat potop. Când Vidra, se trezi, auzi ca apele venise mari și se îngriji temându-se c aStoian să nu poată trece Trotușul, iar Jîdovul să fie oprit de Bistriță. Dar, pe la toacă, văzu pe popă sosind. El îi aducea veste că Ițic trecuse Bistrița înainte de ploae și trimesese un om calare ca să-ți spue ca la aprinsul lumânărilor îl va aștepta la Piscul Fântâniții, la jumătate de cale între rateș și Răcăciuni, dar că din trei sute de zloți nu lasă nici un ban. Stoian îi mai spuse că, spre a departa orice prepus, nefiind nici un călător la rateș, trebuia ca sub deosebite cuvinte, ea să se depărteze pe un ceas cu cele două slujnici și cei doi argați. Sanda, în care putea să aibă deplină încredere, putea să rămâe. El, Stoian, avea sa lege frumos pe Sanda de mâni și de picioare, să iee fata pe cal și s’o ducă la locul unde o aștepta Ițic. Iar, la întoarcerea Vidrei, Sanda avea să povestească că, îndată după plecarea Vidrei, năvălise în rateș zece oameni înarmați care, după ce o legase burduf, stricase ușa dela chilie și răpise fata care era într’însa. Dar, înainte de a pleca, trebuia ca Vidra să-i numere cei trei sute de zloți ce avea să-i dee lui Ițic.

Vidra dădu banii numai decât și Stoian, văzând marea ușurință cu care îi capatase, se căi că nu ceruse mai mult. Preutul plecă îndreptându-se spre Trotuș, dar se opri îndată ce intră în pădure. Argații fură trimeși călări, unul la Ruși, pentru a duce niște pânză țesută de o femee de acolo pentru Vidra și despre care primise veste că este gata, iar celalalt tocmai la Corbu, la o vie cumpărată de Vidra cu câteva luni înainte, spre a-i aduce must dulce. Ii fu și mai ușor să depărteze fetele: avea, la vr’o trei bătăi de arc de rateș, o văcărie unde mergea des cu slujnicile ca să privească la mulsul vacilor: le trimese înainte, poroncindu-li s’o aștepte. îndată ce se văzu sângură, chiemă pe Sanda și o puse în cunoștința celor ce aveau să se întâmple, precum și de ceiace aștepta dela dânsa, apoi intră în chilia Ilenei.

Fata, când o zări, se spărie, temându-se că are s’o bată din nou sau poate s’o chinuiască și mai rău; ca se tupi în colțul cel mai depărtat al încăperii.

— Am venit, zise Vidra, să-mi ieu ziua bună dela tine. Bucură-te, căci ai să pleci îndată și ai să pleci departe, foarte departe de mine. După răul ce mi l’ai făcut, alta te-ar fi ucis în chinuri: eu te las să trăești, Și, fiindca-ți place să ai ibovnic, m’am îngrijit să nu fii lipsită niciodată de acest bine. Vei pleca în astăsară spre Țara Turcească ca să ții pe păgâni de urât. Când te vei afla in brațele lor să-ți aduci aminte că datorești acea fericire Vidrei, aceleia căreia i-ai furat ibovnicul.

Biata Ileana asculta această cuvântare înmărmurită și cu ochii holbați de spaimă. Multe din vorbele Vidrei rămâneau neînțelese pențru ea, dar pricepea că Vidra, femeia care se lăuda că altădată fusese iubită de Mihu, îi pregătiseo soartă grozavă și rușinoasă, printre păgâni. Fără a aștepta un răspuns dela Ileana, Vidra ieși și închise ușa cu cheia după dânsa.

Ileana nu avu mult de așteptat pentru a vedea împlinindu-se amerințările Vidrei. Deodată se auziră lovituri puternice în ușa chiliei. La a treia sau la a patra, scândurile care alcătuiau ușa se desprinseră și în odae intră Stoian care, fără a zice un cuvânt, înainta asupra fetei, îi aruncă o velință grea pe cap, o luă în brațe, o duse afară și, încălecând pe calul care-l aștepta la poartă, porni în fuga mare spre Racăciuni, ținând cu mâna dreaptă pe fată culcată de a curmezișul oblâncului șălei. Când ajunse la vârful Fântâniții, înoptase bine. Stoian opri calul. Se auzi un șuer ușor, la care Stoian răspunse în acelaș chip. Dintre copaci ieși o umbră.

— Cine-i? strigă Stoian.

— Cine să fie? Eu, Ițic, răspunse Jidovul care se apropiese răpede de Stoian.

Acesta sări de pe cal cu fata în brațe și scoase velința care-i acoperea capul.

— Iaca fata, zise Stoian, apoi adăugi: dar cum? Ești singur?

— Ba nu, zise Ițic zâmbind și șuerând de două ori.

Opt umbre ieșiră dintre copaci și veniră spre dânșii. Erau oameni zdraveni, înarmați cu paloșe și ghioage. Stoian se strâmbă, credea că Jidanul ar fi venit cu tovarăși mai puțini și nu atât de zdraveni. Avea și el opt oameni ascunși deasupra obârșiei pârăului Vărăriei, ceva mai la vale, dar prevedea că lupta în loc să fie ușoară are să fie crâncenă.

— Unde sunt banii? întrebă el pe Ițic.

— Iacată-i, zise acesta scoțând o pungă.

Stoian lua punga, lăsă pe Ileana, scoase un capăt de lumânare din sân, îl aprinse, făcu un sămn lui Ițic să se pue jos, se așăză lângă dânsul, puse lumânarea între genunchi și numără galbenii unul câte unul.

— Două sute, zise el sculându-se și stângând lumânarea, nu lipsește nici unul, fata este a ta.

— Să plecăm, zise Ițic sculându-se cătră oamenii lui, avem o bucată bună de drum păna la Răcăciuni și trebuie să fim la Cozmești înainte de ziuă. Rămâi sănătos, Părinte.

— Am de gând să vin cu voi păna la Racaciuni, zise Stoian; am ceva treabă la preutul de acolo care-mi este cumnat, mă primești ca tovarăș de drum?

Lui Ițic, bănuitor ca oricare Jîdan, nu-i prea venea la socoteală această însoțire a popei dar bizuindu-se pe cei opt tovarăși care-i adusese cu dânsul și neavând cum să-l împiedece să vie, răspunse:

— Cum nu, sânt prea bucuros.

Ițic zise câteva cuvinte unuia din oamenii lui care luă pe Ileana în brațe. Nemâncată de patru zile, îngrozită și amețită de loviturile cumplite ale soartei, nenorocita era acuma fără nicio voință: ea nu făcu nici o împotrivire.

— Să mergem, zise Ițic, și o luară la vale»

Stoian mergea lângă Jidov, ducând calul de frâu; omul care purta pe Ileana și alți trei din tovarășii lui Ițic mergeau înainte, ceilalți patru veneau în urmă.

Când ajunseră în curmătura de deasupra pârăului Vărăriei, niște umbre ieșiră fără de veste dintr’un hârtop prin care trecea drumul și tăbărîră, cu securi și cu ghioage, pe cei patru oameni ai Jidanului care mergeau înainte.

Cel care purta pe Ileana căzu jos, cel dintăiu, cu capul spart. Stoian, lăsând calul, dădu lui Ițic în obraz un pumn atât de puternic încât Jîdovul căzu jos, amețit, cu jumătate din dinți scoși din gură, apoi scoțând de sub haină o ghioagă năstrujită, preutul se năpusti asupra acelor patru oameni care veneau în urmă. Invălmășala era cumplită, loviturile curgeau și codrul răsuna de sudălmi și de blăstămuri. Patru din oamenii lui Ițic erau doborîți la pământ, ceilalți patru, încunjurați de un număr aproape îndoit de dușmani, căutau loc ca s’o rupă de fugă, când s’auzi un tropot de copite și un glas care acoperi tot zgomotul luptei, strigă:

— Ce bătălie este acolo? Stați că vă liniștim noi!

La auzul acestui glas, Ileana care ieșise în marginea drumului, strigă:

— Ajutor, scapați-mă1

— O femee strigă ajutor, zise acelaș glas care vorbise, pe dânșii măi!

Și călăreții, cu paloșul sus, se răpeziră asupra lui Stoian și a oamenilor lui. Acei din tovarășii Jidovului care mai rămăsese în picioare se făcură nevăzuți. Dar Stoian văzând că călăreții nu sunt mulți strigă:

— Nu vă lasați măi, sunt puțini, dați de tot și preutul, cu ghioaga rădicată, se năpusti asupra călărețului care mergea în frunte și care, precum a gâcit fără îndoială cetitorul, nu era altul decât Mihu. El neputând trece Bistrița la Bacău, trecuse pe malul stâng al Siretiului care nu venise așa de mare ca Bistrița, la Radomirești, îl urmase pănă în dreptul Răcăciunilor, unde trecuse pe malul drept, pe podul umblător care se afla acolo.

Intr’o clipă Stoian zăcea la pământ cu capul spart de paloșul lui Mihu și acesta se răpezi înainte asupra celorlalți. Paloșul Păunașului Codrilor mai lovi de două lori și doi din tovarășii popei căzură; din cei ramași, doi fură greu răniți de acei care urmau pe Mihu. Unul fu prins de Onea, ceilalți izbutiră să fugă.

— Dar oare unde-i femeia care striga ajutor? întrebă Mihu când văzu că nu li mai stă nimene împotrivă.

— Iacată-l, zise Gheorghe, sărind de pe cal și arătând, ceva mai la vale de dânșii, o umbră care sta neclintită și tremurând în marginea drumului. Nu era lună dar cerul era senin și se vedea bine.

— Maică Prea Curată, strigă flăcăul care s’apropiese de umbră, ea este fata pe care am văzut-o în rateș.

Intr’o săritură Mihu fu lângă dânsa. Da, ea era, Ileana!

— Pentru numele lui Dumnezeu, strigă el, apucând-o în brațe, cum de ai ajuns aici?

Dar fata nu răspunse nimica ci ramase leșinată în brațele lui. Mihu o întinse pe iarbă și îi frecă rânile; unul din oamenii lui aduse în pălărie, din pârău, apă cu care se scaldară tâmplele Ilenei. Cu încetul ea își reveni în fire și deschise ochii. Zări pe Miihu în genunchi dinaintea ei.

— Dumnezeu mi-o ascultat rugăciunea, zise ea încet și iar închise ochii.

Spre a nu osteni pe cetitori cu amărunte lungi, mă voiu mulțămi să spun că, după un ceas, Ileana, și cu Mihu erau în același loc, dar cu încetul, fata povestise iubitului ei tot ce i se întâmplase de când soarta îi despărțise pănă în acea sară.

Intru-ntăiu Mihu voia s’o ducă înapoi la rateș și, față cu dânsa, să dee Vidrei o răsplată cuvenită pentru purtarea ei neomenoasă. Dar Ileana îl rugă atât de mult să n’o mai pue în fața acelei femei, încât Mihu se hotărî să s’întoarcă la Răcăciuni, să mâe într’acea noapte acolo și a doua zi să ducă pe Ileana la Poiana la părintele ei.

înainte de a pleca însă, voi să vadă pe omul pe Care îl prinsese tovarășii lui și se duse la locul unde stăteau, la vr’o zece stănjăni mai sus de dânsul și de Ileana. Spre marea lui mierare, în loc de un prins, i se aduseră doi: al doilea fiind Ițic care, după o bucată de vremese trezise din amețala pricinuită de pumnul lui Stoian. Celalalt era un țaran din Borzești, argat al lui Stoian, care povesti că stăpânul său îi făgăduise, lui și altor șapte oameni din sat, câte un zlot pentru a sta la pândă în acel loc, pănă ce va trece el cu un Jîdov și alți oameni, ducând cu ei o fată. Trebuiau să năvălească asupra lor, să-i pue pe fugă și pe fată s’o ducă chiar în acea noapte la Borzești, la casa popei. Ei făcuse cum le fusese poroncit și erau să iasă biruitori din luptă când sosirea neașteptată a lui Mihu schimbase fața lucrurilor.

Apoi Mihu întrebând pe Jidov ce căuta el acolo, acesta îi mărturisi toată împrejurarea. Căutându-se în hainele lui Stoian care nu murise încă, dar era gata să-și dee sufletul, se găsiră cinci sute de zloți.

Mihu poronci tovarășilor lui să și-i împartă, apoi zise lui Onea:

— Eu voiu pleca spre Răcăciuni cu cneghina, cu Gheorghe și cu Andrei Ursu. Tu, vei rămânea aici cu Neculai Roșu și cu Ștefan Clopoțel. îndată ce mi voiu fi depărtat, vei lua pe Jîdov și-l vei spânzura de acest crac de stejar, și arătă spre un stejar gros lângă dânșii, din trunchiul căruia, la douăsprezece palme dela fața pământului, ieșea un crac puternic, trecând dea curmezișul peste drum.

Jidovul se prăbuși la pământ fără glas.

— Acestui mișăl îi vei trage, adăugi Mihu arătând pe argatul lui Stoian, o sută ele bice și-i vei da drumul. Apoi trimete pe Neculai șipe Ștefan la Răcăciuni, unde mă vor găsi ladascălul Mihăiță și tu, te vei duce la rateș, la Jupăneâsa Vidra. De va fi dormind, vei trezi-o din somn și-i vei povesti tot ce s’o întâmplat aici. Apoi îi vei zice: Căpitanul voia să vie la rateș cu cneghina ca să te pedepsească cum ți se cade pentru cruzimea ce ai arătat-o cneghinei. Insă cneghina l-o făcut să te ierte și el te-o iertat, dar îți trimete răspuns prin mine că niciodată nu te va mai vedea, fiindcă te-ai purtat mișălește și dacă vei cuteza să te apropii de dânsul său de cneghină, va pune să te bată cu biciul. Ai înțăles?

— Am înțăles, Căpitane, zise Onea.

— Ia mai zi odată ca să văd de ai priceput? zise Mihu.

Onea rosti din cuvânt în cuvânt vorbele ce le zisese Mihu.

— Bine, zise Mihu, văd că ai înțăles. După ce îi vei fi spus acele cuvinte, te vei întoarce deadreptul la Suceava, unde mă vei găsi. Noi să plecăm, adause el cătră Gheorghe și cătră Andrei.

Ileana fu pusă pe calul lui Stoian și tuspatru se îndreptară la pas spre Răcăciuni.

— Adevărat vorbit-au acea femee când mi-o spus că ai iubit-o? întrebă, după o bucată de vreme Ileana, care mergea lângă Mihu.

— Adevărat o vorbit, răspunse Mihu, am iubit-o mult, dar n’o mai iubesc de mult.

— Dar când m’ai cunoscut pe mine, o mai iubeai? mai întrebă Ileana.

— Nu, zise Mihu, n’o mai iubeam.

— Atunci, purcese fata, nu i-am furat eu iubirea ta?

— Nu i-ai furat nimica, răspunse Mihu, nu ți-am zis că n’o mai iubeam?

— Dar oare, mai întrebă Ileana, nu mi se va întâmpla și mie că, de la o bucată de vreme, nu mă vei mai iubi.

Las pe cetitor să gâcească ce răspuns dădu Mihu acestei întrebări.

LX.
Bogdan intră în Moldova.

Un om’ de încredere al Părintelui Isaia, de loc din Bistrița, plecase la Cuhnia cu vești despre izbuhnirea răscoalei un ceas după ceRomânii pusese stăpânire pe Cetatea Neamțului. El avea poroncă să călătorească zi șinoapte și să nu cruțe banii pentru a întâlni pe voevod cu o clipă mai curând. Miercuri pe însarate era în Cuhnia.

Veștile călugărului găsiră pe Bogdan numai pe jumătate pregătit. El se înțălesese cu mare parte din cnejii maramureșeni ca de Simedriu să-și strângă Românii și turmele și să treacă peste munți câteva zile după izbuhnirea răscoalei împotriva lui Sas. Cnejii înțăleși cu Bogdan se încredințase de altă parte că țaranii din satele lor erau gata să-i urmeze, dar era nevoe de câteva săptămâni pentru a strânge pânea de pe câmp și a aduna turmele de vite, din care mare parte erau împraștiete prin pășunile munților. Mulți din țarani încă nu aveau arme, iar alții aveau împrăștiete în toată Transilvania și în parte din Ungaria, rude plecate după dobândă, care erau să s’întoarcă de Simedriu și fără de care li venea greu să plece.

Totuși voevodul trimese chiar în noaptea în care sosise trimesul călugărului, în toate părțile, călăreți cerând cnejilor să fie gata să-l urmeze peste zece zile și atrăgându-li bagarea de samă asupra împrejurării că, mult peste două zile, vice-voevodul Transilvaniei va afla că Românii din Moldova s’au răsculat și l’au rădicat pe dânsul domn în locul lui Sas. Dacă întârziau dădeau vice-voevodului vreme să trimată în Maramureș oști spre a împiedeca orice mișcare din partea lor.

Din toate părțile primi răspuns că dacă Bogdan nu va prelungi termenul plecării, numărul bejănarilor va fi foarte scăzut și voevodul se văzu silit să li prelungească sorocul pănă lajumatatea lui Octomvrie.

Dar de abie apucase să trimată acest al doilea rând de cărți când, dela un prieten ce-l avea la curtea vice-voevodului Transilvaniei primi veste că în urma sosirii la Cluj a lui Somossy, cu amănunte asupra răscoalei, Ungurii luase măsuri pentru grabnica adunare a unei oști de zece mii de călăreți care trebuia să plece de sârg în Maramureș spre a înăbuși orice încercare de răscoală. I se făcea totodată cunoscut că vice-voevodul se înțălesese cu fișpănul de Maramureș și că în locul lui fusese numit voevod al Românilor din acel comitat; vărul său, Ion, fiul lui luga dela Giiilești. Pede altă parte, Bogdan află că la Cluj, încă înainte de sosirea lui Somossy, se destăinuise Ungurilor că el avea de gând să rădice pe Româniidin Maramureș spre a întemeia în Moldova o domnie de sine stătătoare.

Țăranii din satele lui trierase pânea și adusese vitele, dela pășuni, în sate. Femeile, copiii, bătrânii și neputincioșii, cu bucatele și cu vitele, fură îndată porniți spre Moldova. Împrejurul lui Bogdan ramaseră slugile lui și toți acei țarani care puteau să poarte arme, peste tot vr’o două mii de oameni.

Ion, îndată ce primi însărcinarea de voevod, se grăbise să trimată la toți cnejii comitatului oameni de ai lui, spre a-i sfătui să rămâe pe loc și să nu urmeze pe Bogdan în urmărirea unor scopuri nebunești. El li arata oastea ungurească, gata să intre în comitat și să pustiiască satele acelor care se aratau potrivnici coroanei ungurești. Sfaturile lui prindeau pe lângă mulți și Bogdan pe fiecare zi auzia de părăsirea cutărui său cutărui cneaz. Spre a curma această mișcare, el căzu fără de veste asupra satelor lui Ion, Giuleștii și Nireș și le pustii cu desăvârșire, apoi străbătu tot cormitatul îngrozind pe potrivnicii lui și pe acei care părăsise, îmbărbătând pe acei mai tari de înger care-i rămăsese credincioși. Când își făcu retragerea spre Cuhnia, era urmat de cincimi de oșteni în loc de două mii cu care plecase, iar după oaste veneau o mulțime de cară încărcate cu femei, copii, bătrâni, cu pojijii de tot soiul și urmate de turme nenumărate. La gura Tarațului îl loviră străjile oastei vice-vocvodului care venea dela Cluj. Insă Bogdan nu numai le pusese pe fugă, dar le urmări pană dincolo de Hust unde dădu de grosul Ungurilor. De la Hust pană la Siget el îndărăptă pas cu pas, întorcându-se când dușmanul se făcea prea îndrăzneț pentru a se răpezi cu furie asupra lui. La Marmaroș Siget se întări în unghiul dintre Tisa și Iza și ținu pe Unguri patru zile în loc, deși oastea lor era acuma întreit mai mare decât acea a Românilor.

In această vreme mulțimea bejănarilor avuse vreme să intre în Moldova cu avutul lor. In noaptea zilei a patra, Bogdan începu sa străbată calea spre Moldova, împărțindu-și oastea în două cete din care cea mai mare urmă valea Vișăului, iar cea mai mică, cu dânsul, peacea a Izei. Ungurii îl urmăriră dar cu molăciune. La Moiseiu amândouă cetele se întruniră și urmară drumul pe Vișău. Străbătură pasul Prislopului, acoperit cu omăt și scoborîră in valea Bistriței. La miijlocul lui Octomvrie intrau în Moldova pe Gârla Babei. Bogdan avea acuma cu dânsul peste patru mii de oșteni, cei mai mulți pedeștri, pe soția sa, Maria și pe fiul lor, Lațcu, care era atunci un băețel de zece ani. Ungurii nu-i mai urmărise dela Moiseiu.

La Gârla Babei îi ieșiră înainte Părintele Isaia cu Stroici și cu întreg sfatul țării, cu cnejii și juzii cei mai de samă și cu două mii de oșteni călări.

Părintele Isaia, primi pe Bogdan cu crucea și cu evanghelia în mână,, iar Stroici și cu boierii plecară genunchiul când Bogdan descălccă; în aceiași zi îl recunoscură cu toții de Voevod al Moldovei și-i jurară credință.

Bogdan dădu oștenilor săi o zi de odihnă în Gârla Babei, apoi plecă la Suceava undese adunase mulțime de popor ca să-l primească;

A doua zi după sosire trimese de știre în toată țara că dijmele nelegiuite, înființate de Sas, erau desființate și că, pe viitor, avea să i se iee de stăpânire numai una, ca în trecut. Se făcu asămene cunoscut că toate dările nelegiuite și angăriile cu care cnejii și juzii împilau pe săteni erau desființate și că, de acum înainte, sătenii nu aveau nimica de dat peste obiceiul strămoșesc.

Părintele Isaia și Stroici slobozise pe o mulțime de nenorociți care zăceau pe nedrept în beciurile cetății Sucevei. Acuma Bogdan poronci ca toate averile răpite de Sas să se întoarcă acelor dela care fusese luate dacă aceștia erau în viață, iar dacă erau morți, rudelor lor.

Diregătorii numiți de Bogdan fură tot oameni aleși dintre cnejii cei mai cinstiți, care dăduse dovezi de destoinicie și erau cunoscuți pentru iubirea lor de dreptate. Poronci strașnice fură trimese juzilor pe la sate ca să judece pe oameni drept și să nu-ți mai jăfuiască cu cereri de pocloane. Cnejilor maramureșăni care venise cu dânsul, li hărăzi locuri din pustiu, de care erau foarte multe, mai ales în partea de sus a țării.

Oastea înființată de Isaia și de Stroici fu mărită cu cete de Maramureșăni. Această oaste era bine înzestrată cu arme și avea căpitani și hotnogi vrednici; cei mai mulți din ei slujise prin oști străine și cunoșteau bine rânduelile oștenești.

Dar nici Bogdan nici Părintele Isaia nu uitase că ajungerea în scaunul Moldovei nu era singurul țel la care trebuiau să năzuiască. Ei nu scapase din vedere, nici macar pentru o clipă celalalt țel, cu mult mai mare și mai falnic, unirea tuturor țărilor dintre munți, Nistru și mare într'o singură și puternică domnie. In cursul iernei trimeși dela Hotin și dela Ieși venise la Suceava ca să se închine lui Bogdan și să-l roage să primească să li fie domn și lor. De la Codreni venise Căpitanul Băncilă, iar dela Lăpușneni Bibire, pentru a încheie cu Bogdan legătura prin care și unii și alții se îndatorau să dee ajutor desăvârșit și grabnic aceluia asupra căruia ar veni vr’un dușman străin, oricare ar fi el. In asămene împrejurare povățuirea oștenilor era să fie a lui Bogdan, ceilalți legându-se să-l recunoască de căpitan mai mare. Gheorghiță nu venise cu ei, căci el pregătea tocmai atunci o năvălire împotriva Tătarilor.

Dela Bârlad sosise veștile cele mai îmbucurătoare. Târziul și cu Coțofană nici nu se aratase la alegeri: Toma Alimoș, cu Ploscan și ai săi fusese aleși, cel dintăiu vocvod și cel de al doilea șoltuz, cu învoirea tuturor celor de față. Se adeverise pe deplin că Basarab nevoia să pue nici o piedecă înființării unei domnii puternice în Moldova.

Toma Alimoș bănuia că Târziul și cu Coțofană se dăduse acuma în partea Ungurilor, dar lucrarea lor fiind făcută cu mare taină nu putuse să-și spriijne bănuelile pe fapte. De ajutorul Bârlădenilor Bogdan nu se mai putea îndoi.

Venise acuma vara și toată lumea avea de-furcă cu strânsul, căci roadă ca în acel an rar se nxai văzuse. '

Deodată se auzi veste că craiul Lajos s’o întors din Italia și vine cu oaste nenumărată asupra Moldovei, pentru ca să gonească pe Bogdan și să aducă în locul lui pe Balc, căci Sas murise în Bistrița la începutul iernii.

înainte ca domnia să fi avut vreme să-l chieme la arme, poporul întreg fu în picioare. Săriră cu toții, cu mic cu mare, ca să apere moșia strămoșască care, de când era ocârmuită cu dreptate, li părea și mai dulce decât pănă atunci și să păstreze acel bun neprețuit: un domn vrednic, drept și cu durere de țară.

Răpegiunea cu care Ungurii năvăliră asupra Moldovei fu uimitoare. De abie se auzise veste despre întoarcerea craiului și despre pregătirile lui, de abie avuse Bogdan vreme să-și adune oștile și să trimată scrisori cerând ajutoare de la Românii de pe împrejurimi, când se auzi, în aceiași zi, că străjile ungurești s’au ciocnit cu cetele lui Mihu la Garla Babei, ca o oștire se apropie de trecătoarea Prisacariilor, iar alta stă la Brețcu, gata sa năvălească pe Oituz.

LXI.
Cavalerul Căinții.

Când Mihu duse pe Ileana dela Răcăciuni la Poiană, el avu grijă, pe drum s’o pregăteascăla jalnica priveliște care s’înfățoșă dinaintea ochilor ei. Intr’o casă țărănească, una din cele puține cruțate de foc, ea găsi pe tatăl ei în neputință să miște nici mână nici picior; cneazul numai cu mare greu izbutea să rostească crâmpee de cuvinte. Mare fu jalea Ilenei, căci ea iubea mult pe părintele ei; nu mai avu decât o singură grijă, o sinjgură dorință: să-i îndulcească pe cât îi era cu putință zilele cele de pe urmă, să-i aline suferințele și să încunjure cu iubire patul lui de durere.

In asămenea împrejurări nu era de gândit la săvârșirea căsătoriei: Mihu trebui să se hotărască s’aștepte ca cerul să facă o minune sau ca cneazul să-și dee sfârșitul. Trebui să se mulțămeâscă să vie numai din când în când să-și umple ochii cu privirea iubitei și să-și desmierde urechile cu auzul glasului ei.

Prin îngrijirile vatamanului, curtea cneazului fu acoperită de cu toamnă și se gătiră câteva odăi în care bolnavul putu să se mute. In primăvară însă, atât casa cu încăperile de pe împrejur cât și satul își luase înfățoșarea de odinioară numai starea cneazului rămăsese neschimbată.

Mare fu spaima Ilenei când văzu pe Mihu sosind într’o sară pe neașteptate și vestind-o că a venit numai pe un ceas, s’o îmbrățoșeze și să plece pe urmă la graniță, spre a da piept cu furtuna care se deslănțuia asupra țării. Cu o groază nespusă și cu un dor nemărginit ascultă ea, după plecarea lui, tropotul din ceîn ce mai slab al copitelor calului său.

Mihu avu cinstea să poarte cea dintăiu luptă pentru apararea Moldovei. Două mii de prăștinași și de arcași din Dalmația trecuse Bistrița din sus de Gârla Babei, spre a apuca pe Români în coaste. Niște ciobani români din Maramureș alergară și dădură de veste lui Mihu care se afla la Gârla Babei cu vr’o două mii de oameni. Luând o mie cu dânsul, el aținu calea Dalmațienilor și, lovindu-i fără veste, îi nimici cu desăvârșire. A doua zi sosi însuși Bogdan cu zece mii de oameni. Șase mii păzeau la Măgura Calului, unde din poronca lui Mihu se făcuse niște adevarate cetăți, alcătuite din copaci tăeți. Ștefan Stroici cu alți zece mii de oșteni era trimes la Prisacani spre apararea trecătoarei de acolo și a văei Bistriței, iar Oituzul era păzit de două mii de oameni domnești și de țarani strânși de pe Oituz, Trotuș și Tazlăe.

In fața oștii lui Bogdan se afla însuși craiul cu peste patruzeci de mii de oameni; doua zeci de mii de Unguri veneau împotriva lui Stroici, alți zece mii năvăleau pe la Brețcu.

încercările Ungurilor să pătrundă în partea de sus a văei Bistriței ramaseră dintăiu zadarnice și fură răspinse cu pierderi, atât la Gârla Babei cât și la Măgura Calului. Odată cu aceste izbânzi sosi vestea neașteptată că oastea ungurească care pătrunsese în valea Oituzului fusese lovită de Români fără veste, sub Măgheruș, și că puțini din năvălitori izbutise să scăpe. Inimile Românilor crescură.

Dar chiar a doua zi veni știre că mai multe mii de Unguri trecuse prin munții Maramureșului și erau gata să se scoboare în valea Moldovei; tot odată se află că alte cete de Unguri pătrunsese în țară prin pârâul Neagra, între munții Călimanul și Pietrele Roșii.

Amândouă aripile Moldovenilor fiind astfeliu încunjurate, numai o retragere grabnică putu să scăpe de nimicire oastea lui Bogdan. In câteva ceasuri ea se afla strânsă întreagă în valea Moldovei, la Pojorita. Dar numai o zi stătu aici. Ungurii folosiindu-se de împrejurarea că numărul lor întrecea cu mult pe acel al Românilor, încercase din nou să tae retragerea lui Bogdan. Domnul fu silit să îndărăpteze din nou. Se opri la Cornul Luncii unde se dădu o luptă cumplită și Ungurii, la rândul lor, fură siliți să dee înapoi. Bogdan primi aici două vești rele: Stroici după o aparare învierșunată, văzând și el aripile lui încunjurate, fusese silit să bată în retragere spre Piatra, iar ajutorul Ieșenilor șe al Hotinenilor nu se mai putea aștepta. Craiul Cazimir al Lehiei, în urma. îndemnului nepotului sau Lajos, trimesese asupra lor o oaste spre a-i supune și ei aveau nevoe de toate puterile lor pentru a se apara.

învingerea lui Stroici silea pe Bogdan să se scoboare în jos, pentru a se întruni cu puterile namestnicului său și a ținea pe loc oștile ungurești pănă la sosirea ajutoarelor din Bârlad și din Codru. Trimese deci poroncă lui Stroici să se retragă înspre Bacău, pornind înainte câteva sute de oameni sub povățuirea unui oștean vrednic, care să rădice întărituri și să săpe șanțuri pe tăpșanul deasupra Săuceștilor și pe șesurile care de la acest tapșan se întindeau; spre Siret și spre Bistrița. Apoi domnul se îndreptă cu toată oastea spre Smirodava, însărcinând cu acoperirea retragerii pe Mihu cu trei mii de oameni, pe jumătate călări și pe jumătate pedeștri.

In ziua aceasta nu se dădu nici o luptă, căci Ungurii prinsese de veste numai târziu ca Românii se dau înapoi: numai în spre sară strajile lor se arătară în depărtare.

Mihu își opri cetele pe la asfințitul soarelui în dreptul Ciumuleștilor; ele tăhărîră pe amândouă malurile Moldovei, iar otâcul lui Mihu era așazat pe malul stâng, lângă capra podului umblător.

Soarele asfințise când se auzi o trâmbiță sunând dincolo de Moldova și se văzu, venind spre pod, la pas, o ceată de zece călăreți, încunjurați de vr’o treizeci de Moldoveni. Când ajunseră la malul apei, unul din călăreți descăleca și, însoțit de trei Români, trecu cu șaica pe malul stâng, iar ajuns acolo, se îndreptă spre Mihu care se afla cu Petrea Cărăbuș și aștepta să i se aducă mâncarea.

Noul venit purta un coif al cărui vizieră închisă lașa să i se zărească numai ochii și nasul printr’un fel de gratie, și o cămeșă de zale acoperită, pe piept, pe umere și pe brațe cu platoșe de oțel și strânsă la cingătoare cu o curea groasă de piele, împodobită cu scoici de oțel. Partea de dinainte a coapșelor, genunchii, fluerele și picioarele erau asămene acoperite cu platoșe de oțel; la cingătoare era prinsă, în partea stângă, o spadă lungă și lată, cu mânerul în chip de cruce, cu teacă de oțel, iar în partea dreaptă spânzura un junghier, lung de două palme. La trei pași de Mihu, Românii, oprindu-se, se opri și noul venit.

— Ce este? întrebă Mihu, și cine-i oșteanul pe care-l văd cu voi.

— Căpitane, răspunse unul din Români; mai dinioarea eram împrejurul focului, când am văzut venind pe drum, despre Neamțu, acești zece călăreți. Ne-am pus deacurmezișul și li-am strigat să stee și să spue cine sunt. Dintre dânșii o ieșit acest om și mi-o vorbit într’o limbă străină, dar din cuvintele: căpitan Mihu, care le rostea necontenit, numai decât am înțăles, că ni cere să-l aducem la tine, ceiace am și făcut.

— Cmc sunteți, zise atunci Mihu străinului și ce voi ți cu mine?

Dar străinul îi răspunse rusește:

— Ești Căpitanul Mihu?

Mihu care, în vremea cât stătuse la Liov, învățase bine atât rusește cât și leșește, răspunse în aceiași limbă:

— Da, eu sânt, dar tu, cine ești?

— Eu sânt Măhnitul, sluga credincioasă a Cavalerului Căinții care așteaptă pe celalat mal.

— Și cine este Cavalerul Căinții, de unde vine el și ce voește cu mine? întrebă Mihu mierat.

— Stăpânul meu, Cavalerul Căinții, este un tânăr Leah de neam mare, care mergând în Țara Frâncească, a cucerit acolo slavă mare în războae și o dobândit astfeliu pintenii de aur dela craiul frâncesc... Dar dușmanul omenirii împingându-l, el, într’o clipă de rătăcire, o avut nenorocirea să jicnească adânc tocmai pe acea pe care o iubea peste tot. Rătăcirea lui însă n’a ținut mult: recunoscându-și vina o venit la dânsa și i-o cerut iertare. Dar ea n’o'vrut să-l ierte pănă ce stăpânul meu nu-i va fi dovedit căința lui prin fapte. Atunci el s’o legat că va străbate toate țările creștine, câte se întind din Țara Frâncească pană la păgâni și că în fiecare țară va face câte o izbândă mare, apărând pe cel slab și drept împotriva celui tare și nedrept. Apoi întorcându-se dela hotarul păgânilor pe alt drum, va urma în vremea întoarcerii la feliu ca la ducere, până ce va ajunge iar lângă iubita lui. In acest răstimp el s’a jurat șă nu destăinuiască numele său nimărui, luând pe acel de: Cavaler al Căinții și să nu schimbe macar un cuvânt cu nimene decât cu mine fără neaparată trebuință și, mai ales, să nu-și arăte fața nimărui. Jumătate din jurământ este împlinit, am ajuns de astă primăvară la hotarul păgânilor și acumne întoarcem înapoi în Țara Frâncească. Auzind că craiul unguresc o pornit cu oaste mare asupra voastră, spre a scoate pe domnul vostru, pe Bogdan, care este lăudat de toți ca vrednic și drept și a pune în locul lui pe altul, cunoscut prin fărădelegile lui, stăpânul meu s’o hotărît să vă aducă ajutorul brațului său. El o întrebat pretutindeni care din fruntașii moldoveni este mai slăvit prin faptele lui de vitejie și de pretutindeni i s’a răspuns că mulți viteji numără Țara Moldovei printre fiii săi, dar că cel mai viteaz dintre toți vitejii ești tu. Și incredințându-se stăpânul meu că într’adevăr așa este cum vorbește lumea, iaca că o venit drept la tine și el oprit fiind de jurământul său să vorbească cu tine, m’o trimes pe mine să-ți zic așa: Căpitane Mihule, primești tu oare ca de acum înainte și pănă la sfârșitul acestui razboiu, Cavalerul Căinții să-și așăze cortul la otacul tău și să fie tovarăș cu tine în lupta dreapta ce o porți spre a-ți feri neamul și țara de rușine și de nedreptate?

Mihu ascultase mierat această lungă cuvântare. Din spusele lui Landi, din acele ale soției acestuia și din cărțile care le cetise la el, avea cunoștință de jurămintele făcute altă dată de cătră cavalerii din Apus, pentru a ispăși vr’un pacat sau spre a mișca inima iuibtei, dar credea că asămenea întâmplări sunt lucruri ale trecutului, care nu se mai văd. Povestirea străinului găsi răsunet în simțirile lui cavalerești și în starea inimii lui. Dar își zicea ca dacă păcătul l-ar fi împins să greșască Ilenei, o pedeapsă ca acea ce și-o impusese Cavalerul Căinții i-ar fi părut lui prea mică. Deci fără a sta la îndoială, el răspunse Măhnitului:

— Du-te și spune Cavalerului Căinții că primesc cu bucurie ca el să-și așăze cortul la otacul meu și că voiu fi mândru să lupt pentru o pricină sfântă lângă un viteaz ca el. L-aș pofti la masa noastră oștenească, dar jurământul lui neiertându-i să-și arăte fața, cu greu ar putea să mănânce având pe cap coiful închis.

Măhnitul se închină și ducându-se la șaică, trecu iar dincolo. In curând Cavalerul Căinții cu Măhnitul, cu opt călăreți înarmați și cu doi cai purtând pojijia, sc aflară pe malul stâng al Moldovei. Cavalerul Căinții încă nu descalecase. Era îmbrăcat în fier dela cap pănă la picioare. Purta un coif împodobit cu pene de păun văpsite în negru, la care se vedea o singură deschizătură, în curmezișul lui, la înălțimea ochilor. La cingătoare îi atârna o spadă lungă în partea stângă, un junghier în cea dreaptă; brațul drept trecea prin curaua unui scut de oțel în trei muchii, pe care se vedea zugrăvit un păun negru pe un câmp argintiu. De călcăii lui erau prinși pinteni de aur. Calul, mare și puternic, era acoperit cu platoșe de oțel pe frunte, pe gât, pe șăle și pe piept. De oblâncul de dinainte a șălii era atârnat un buzdugan greu, pene de păun văpsite în negru împodobeau șaua. Cei opt călăreți care urmau erau tot oameni zdraveni, acoperiți cu zale și înarmați cu spezi, junghiere, buzdugane și suliți. Unul din ei ținea în mână sulița cavalerului, lungă și grea, având la vârf o flamură roșie pe care era cusut un pom de argint pe câmp negru.

Cavalerul se opri la câțiva pași de Mihu, se dădu jos de pe cal, înaintând spre el, și-i întinse mâna fără însă a scoate, după obiceiu, mănușa de oțel care o acoperea. Mihu, fără a se miera de această împrejurare, o strânse voinicește. Apoi străinul se închină ușor și se întoarse spre oamenii lui. El era un om de statură mijlocie și de făptură sprintenă, fierul care-l acoperea nu-i îngreuia mersul deloc.

— Mă mier, Căpitane, cum te-ai grăbit primindu-1 lângă, noi, zise Petrea Cărăbuș, care înțălegea și el bine rusește și ascultase toată cuvântarea Mântuitorului; cine știe cine sânt ei și care sunt scopurile lor? Mie nu-mi prea sună adevarată povestea care ni-o făcut-o acel Rus.

— Nu-ți sună adevarată fiindcă nu cunoști bine obiceiurile Apusului unde asămene jurăminte erau altă dată lucruri obicinuite, zise Mihu. Dacă ni au mințit și se poartă cu scopuri viclene, împrejurarea că-i avem lângă noi ni face supravegherea mai ușoară. Ș’apoi ce primejdie pot fi zece oameni în mijlocul unei oștiri întregi? La cel mai mic sămn de vicleșug îi putem face fărâmi.

Petrea Cărăbuș nu mai răspunse nimica și amândoi tovarășii se puseră la masă.

In această vreme, oamenii cei străini întinsese un cort rotund și încăpător, sub care se retrase Cavalerul Căinții. Apoi Măhnijtul cu ceilalți care, după limba care o vorbeau, se cunoșteau a fi Ruși, cu toții aprinsese un foc și începuse să pregătească mâncarea.

Românii, avură în curând prilej să se mere dințeze că Măhnitul vorbise numai adevărul când lăudase vitejia stăpânului său. Tabără fu trezită în mijlocul nopții prin sunete de trâmbiți: călărimea ungurească năvălea de pe valea Șomuzului. Otacul întreg fu în picioare în«tr’o clipă și arcașii lui Mihu ținură năvălitorii în loc. In curând călărimea moldovenească, cu Mihu în frunte, trecea Șomuzul și cădea în coasta Ungurilor: învălmășalâ fu cumplită. Mihu se văzu încunjurat, fără veste de dușmani. Paloșul lui, tăind și împungând în toatte părțile, izbuti o bucată de vreme să facă un gol împrejurul lui; dela o vreme însă brațul lui începuse a osteni și cercul dușmanilor se tot strângea când, deodată, în rândurile lor se văzu, la lumina lunii, deschizându-se o uliță și în acea uliță apăru Cavalerul Căinții care își îndrepta calul numai cu genunchii, iar cu brațele amândouă învârtea cumplita-i spadă și, cu fiecare lovitură, culca câte un dușman la pământ, după dânsul veneau Măhnitul cu Rușii, urmați de oștenii lui Mihu. Ungurii o luară la.fugă.

— Mulțămesc, Domnule Cavaler, zise Mihu pe rusește străinului care-și oprise calul. M’ai făcut datornicul tău, cred că în curând voiu avea prilej să-ți plătesc datoria, și-i strânse mâna cu căldură.

Străinul însă s’închină fără a răspunde. Navala Ungurilor fiind răspinsă, Românii s’întoarseră în tabără și cei mulți din ei își urmară somnul neîntrerupt.

In zori de ziuă, când se pregăteau de plecare, sosi dela vale, dela otacul domnesc, o veste îmbucurătoare. Toma Alimoș făcea cunoscut că este gata să plece cu oastea Bârlădenilor și așteaptă din zi în zi sosirea lui Gheorghiță cu Codrenii ca să vie împreună. Bogdan îi trimesese răspuns să se îndrepte spre Bacău.

Grosul oastei ajunse a doua zi în dreptul Bacăului și, pe tăpșanul Săuceștilor, se întruni cu Stroici care mai dispunea de opt mii de oameni. A treia zi sosi și Mihu; el fusese silit in aceste trei zile să oprească de cinci ori navala Ungurilor și pierduse jumătate din oștenii lui. Cavalerul Căinții luase parte la toate luptele și uimise pe toți oștenii prin îndrăzneala și prin iscusința cu care mânuia armele.

In dimineața zilei după întrunirea tuturor oștilor, sosi din Bârlad, dela Ploscan, o veste îngrozitoare: Toma Alimoș căzuse sub cuțitul lui Manea Fărtatul. Folosindu-se de această împrejurare, Tărziul și cu Coțofană trăsese poporul în partea Ungurilor și erau gata să plece să ație calea Codrenilor, spre a-i împiedeca să vie în ajutorii lui Bogdan.

LXII.
Bătălia dela Săucești.

Primejdia în care se aflau Moldovenii era mare. Oastea ungurească de pe Bistriță li închidea această vale cu desăvârșire, iar Bacăul căzuse prin tradarea negustorilor sași și unguri; străjile oastei care venea cu craiul tăbărau în fața cetei lui Mihu. La spinare era Siretiul venit mare, din mal în mal în urma unei ruperi de nouri la obârșia lui și, pentru a trece pe malul stâng, era un singur pod, la Hoit, îngust și slab, amerințat să fie luat de apă în fiecare ceas.

Un sfat la care luară parte toate căpeteniile oștirii fu ținut în grabă, în cortul lui Bogdan.

Domnul li propuse să se lepede de domnie și să se retragă sângur dincolo de Siret, pentru ca țara să se poată închina mai ușor craiului și să ceară cruțare dela mărinimia lui. Insă la această propunere strigară cu toții, într’un glas, că sunt hotărîți să trăiască ca pribegi în țări străine sau să moară bărbătește, cu arma în mână, apărând pe domnul pe care l-au ales, dar că niciodată nu vor mai pleca capul sub jugul unguresc sau vor recunoaște domnia lui Balc.

Părintele Isaia, care se afla și el în tabără, rosti un cuvânt în care zicea că tara și Bogdan alcătuesc o singură ființă ce nu poate fi despărțiră, că într’adevăr în grea cumpănă se afla oastea, dar că văzuse oștiri ieșind, prin vitejia lor și ajutorul Atotputernicului, din împrejurări și mai grele. Călugărul mai adăugi că veștile primite dela Bârlad sunau într’adevăr că Târziul, voește să împiedece venirea într’ajutorul lor a Codrenilor, dar nimica nu îndreptățea presupunerea că această încercare avea să fie încununată de izbândă. Credința lui era că Codrenii, cu vitejia lor cunoscută, deprinși să asculte orbește de poroncile căpitanilor lor, nu puteau decât să iasă biruitori dintr’o luptă cu Bârlădenii desbinați și duși la luptă de Târziul, care nu făcuse încă nici o ispravă ca voevod și era urât de mare parte dintr’înșii. Codrenii puteau să sosască în ajutor din ceas în ceas.

Cuvintele Părintelui Isaia redeșteptară nădejdea în inimile celor mai mulți: hotărîrea de a lupta cu înverșunare, pănă la moarte, fu luată cu primirea tuturor. Se hotărî ca dușmanul să fie hărțuit necontenit dinspre Bacău și Bistriță, spre a-l sili să ție în acea parte toată oastea venită pe Bistriță. Dar puterea Moldovenilor trebuia mai ales să fie îndreptată asupra aripii stângi a Ungurilor, unde se afla însuși craiul, pentru a nu-i lasa să pătrundă în valea Siretiului ci a-i sili să îndărăpteze pănă pe Moldovă în sus, pentru a-și păstră slobod drumul spre Smirodava și Iași.

In acea zi avură loc numai câteva mici hărțueli pe valea Bistriței; Ungurii își adunau puterile, iar Moldovenii lucrau la întăririle începute de Stroici pe dealul Săuceștilor, la Spineni și la Armășești. A doua zi însă Ungurii năvăliră din toate părțile înainte de ziuă: era vădit că voiau să grămădească pe Româniîn colțul dintre Siret și Bistriță și să-i arunce în apă sau să-i silească să se închine. Lupta fu mai ales crâncenă pe tăpșanul Săuceștilor și la Spineni, unde ținu pănă în sară. Românii în acea zi pierdură oameni mulți, dar nu dădură înapoi nici cu un palma.

Lupta reîncepu în dimineața următoare, cu toate că o ploae cumplită începuse să cadă de cu noapte. Strunile dela arcurile Moldovenilor udându-se, minunății lor arcași nu li mai fură de nici un ajutor. Văzând că întăriturile dela Spineni vor fi pierdute în cursul zilei, Bogdan puse să săpe în grabă un nou șanț, mai la vale, între Săucești și Costeiu și îl umplu cu cară răsturnate. La toacă Românii erau siliți să se retragă, dela Spineni la această nouă întăritură.

Mihu apara tăpșanul Săuceștilor împotriva lui Balc și izbuti să răspingă toate năvălirile dușmanului. Cavalerul Căinții arătă și aici o vitejie fără samăn, el era vecinic în frunte, se expunea cu o nepăsare nemaivăzută la loviturile dușmanului, dar rămânea neatins, viața lui părea ocrotită de un farmec.

Pe Bistriță întăriturile dela Șerbăneșți, cucerite de Unguri la amiază, erau recucerite de Stroici înainte de toacă. Ploaia care curgea acuma șivoaie și întunericul puseră în sfârșit capăt luptei.

Ea reîncepu în ziuă. Cerul se răsbunase. Toată puterea ungurească se năpusti asupra tăpșanului Săuceștilor; o navală urmă celeilalte, cetele ostenite fiind necontenit schimbate prin altele proaspete. Pe la amiază Moldoveniiale căror puteri erau sleite, se văzură sleiți să dee înapoi sub puterea atât de copleșitoare a dușmanului. Pas cu pas îndărăptară, întăiu pănă în muchia dealului, apoi se scoborîră până în șes. Aici Mihu izbuti să alcătuiască o ceață de vr’o trei mii de oameni înarmați cu suliți și având stoluri de arcași în dreapta și în stânga. Ei opriră astfeliu înaintarea Ungurilor mai bine de două ciasuri. Căldrura ara grozayă, iar oamenii nemâncați și nebăuți de dimineața. De la o bucată de vreme insă, nu mai putură împiedeca înaintarea dușmanului și prinseră iar a se da încet înapoi.

Bătălia era pierdută, lui Bogdan nu-i mai rămânea altă ușă de scapare decât fuga pe malul stâng al Siretiului, pe podul dela Hoit. Mai mulți din sfetnicii lui îl rugau să nu mai piardă o clipă și să treacă podii înainte ca grămădirea fugarilor pe dânsul să-1 pue în primejdie.

Deodată, despre Săcueni, se auziră niște trâmbiți sunând: Românii și Ungurii încetară lupta pentru o clipă și se uitară înspre locul de unde veneau sunetele.

O oaste de călăreți se scobora pe coastă și venea spre Siret; razele soarelui aproape de răsfințit, căzând asupra miilor de coifuri și de suliți, li făcea să samene cu un șivoiu de foc. Un urieș strigăt de bucurie ieși din piepturile Ungurilor.

— Bârlădenii, Bârlădenii cu Târziul.

Căci într’adevăr se puteau cunoaște acuma steagurile Bârlădenilor și oștirile ungurești fusese vestite de Târziul că el vine cu ajutor înaintea craiului.

Orice nădejde pieri din inimile Românilor, dar acele inimi erau prea îndârjite pentru a se muia în fața pieirii și a face ca brațele lor să lovească în dușman cu mai puțină putere.

— Să murim cu răscumpărare! fu strigătul care se auzi în toată oastea.

Românii se răpeziră cu turbare asupra vrăjmașilor și lupta reîncepu, mai crâncenă. Cneazul Radomir, care era de paza la pod, lua grabnic măsuri spre a-l apara împotriva noului dușman ce se ivea pe malul stâng.

Dar noui sunete de trâmbiți se auziră, tot de peste Siret, dar de astă dată, din jos, despre Buhociu și se văzu ieșind din pârăul Sârbului și înaintând în treapăd pe șesul Siretiului, altă oaste, tot călăreață. Mai la vale sute de ciobace se vedeau trecând apa cu oameni într’însele.

— Codrenii, Codrenii, fu strigătul de bucurie care ieși din piepturile Românilor ce se aflau aproape de mal și acoperi zgomotul luptei. Se puteau vedea, fâlfâind mandre în vânt, steagurile voinicilor din Chigheciu. In fruntea lor mergea un călăreț purtând pe cap un coif de argint suflat cu aur, încununat ou o pajură, iar pe piept un panțîr, tot de argint. Era Gheorghiță a Șalgăi.

Cum ajunse la malul Siretiului tulbure și mânios, scoase paloșul, îl ridică deasupra capului și rosti o poroncă scurtă care răsună ca un bucium peste tropotul miilor de copite și peste zgomotul undelor. Călăreții se înșirară în rânduri de câte o sută și Gheorghiță, punându-se în dreapta celui dintăiu, rădică pentru a doua oară paloșul deasupra capului, dădu pinteni calului care sări în apă, oastea întreagă urmă pe căpitanul ei.

Puterea Siretiului fu învinsă de puterea întrunită a miilor de oameni și de cai: un șivoiu viu trecu peste șivoiul de apă, pe celalalt mal rândurile se tocmiră din nou pentru navală. Radomir alergă la Gheorghiță în fuga calului.

— Pentru Dumnezeu, strigă el, de ce n’ai ramas dincolo? Ai fi putut să ații calea Bârlădenilor și să-i oprești pe loc.

— Să ațin calea Bârlădenilor, întrebă Gheorghiță mierat, dar pentru ce?

— Ca să nu cadă Târziul în spetele noastre, răspunse Radomir care nu mai putea de nacaz.

— O, zise Gheorghiță, văd că veștile ajung încet pe aici. Târziul este acuma fugar peste Dunăre, iar în fruntea Bârlădenilor merge Toma Alimoș, voinicul voinicilor și cel mai credincios prieten al domnului vostru.

— Cum? Toma Alimoș... începu Radomir.

— Toma Alimoș, deși rănit de cuțitul, unui ucigaș, trăește și iacată-l că trece apa cum am trecut-o noi, zise Gheorghiță arătând Siretiul negru de oameni și de cai în fața Costeiului, dar nu mai este vreme de vorbă acuma. Înainte! La treapăd.

Și cei șase mii de călăreți Codreni înaintea cărora mergea Gheorghiță, se îndreptară înspre locul unde Mihu și ceata lui erau aproape încunjurați de mulțimea Ungurilor, dar cârtind ceva mai la stângă. Iar, când ajunse la două sute de stănjăni de dușmani, dădu sămnul năvălii.

Ungurii văzuse noul dușman care venea împotriva lor și luase măsuri pentru a-i ținea piept, dar avântul grozav al Codrenilor răsturnă, călcă în picioarele cailor tot ce întâlni; într’o clipă ajunseră pănă sub tapșan. Tot ce rămăsese în picioare din cetele opuse lor o rupsese de fugă. Sub tapșan Gheorghiță și Bibire năvăliră asupra Ungurilor care se luptau cu Mihu. Strânși între doi dușmani, ei se aparară bărbătește, dar fură măcelăriți aproape pănă la unul.

Codrenii pedeștri, în număr de două mii, trecuse Siretiul în ciobace aduse de ei în spinare și ajunsese răpede la întăritura care tăia șesul la Arămești și unde poroncea Stroici. Acesta, la sosirea ajutorului neașteptat, ieși din întărituri și se răpezi cu Codrenii și cu oamenii lui asupra dușmanilor. Ungurii văzând, după o luptă scurtă, că tovarășii lor pleacă în râsipă pe tapșan, pierdură inima și o luară asămenea la sănătoasa. Românii erau învingători pa dreaptă și la mijloc.

La aripa stângă însă Ungurii luptau cu îndârjire. Toma Alimoș, îndată ce ieși din Siret, își tocmi rândurile călărimii spre a cădea în coasta dușmanilor. Dar ei avuse vreme să se pregătească pentru a întâmpina acea lovire.

Șăse mii de călăreți din cetele curții crăești, cu steagul cel mare al crăiei, care nu intrase în luptă pănă atunci, fusese aduși în treapădul cel mare și amerințau să iee pe Bârlădeni în coastă. Toma Alimoș se văzu deci nevoit să oprească pe loc avântul oștenilor, să-și schimbe întocmirea, și să-i aducă asupra acelei călărimi care se apropia răpede. Bătrânul voevod drept pe calul lui, dar galbăn la față și slăbit la trup, se ținea la treizeci de stănjăni înaintea oștenilor și din toți câți îl urmau nici unul nu se îndoia că-i duce la izbândă. Când depărtarea dintre amândouă călărimile scăzu la vr’o trei sute de stănjăni, Toma Alimoș ridică paloșul, trâmbițile sunară și caii o luară la goană; Ungurii veneau cu aceiași iuțală. Groaznică fu ciocnirea, cumplită învălmășala. Atunci coada cetelor bârlădene se văzu cârnind deodată spre dreapta pentru a lovi, ca o vijelie de oțel, în coasta Ungurilor. Ei se clătinară apoi, dând dosul, o luară la fugă pe șesul Siretiului. Bârlădenii îi urmăriră pănă dincolo de Peletuci unde Ungurii, dând de nișțe cete de arcași ale lui Tomă Alimoș, care trecuse Siretiul pe șăici și care începură să împroaște în ei cu săgeți, se râsipiră în toate părțile. Bârlădenii se luau după dânșii când voevodul, poroncind să sune adunarea, rândurile se întocmiră din nou. Steagul cel mare al Curții rămăsese în manile Românilor.

Pogan și alți cneji care erau de față, văzând suferința scrisă pe fața lui Toma, cu toate opintelile lui să se arăte nepăsător, îl rugară să iee ceva odihnă, izbânda neputând să mai fie îndoelnică. Dar voevodul nu voi s’asculte nimica.

— O izbânda este desăvârșită; zise el, numai când dușmanul este pus pe fugă pretutindeni. Ungurii mai țin încă tăpșanul din fața noastră, și voevodul arătă spre Săucești, care se întinde în oastea noastră ca un cuiu, trebue să-i gonim de pe acel tapșan și numai atunci putea vom să ne gândim la odihnă. Ziua de astăzi este hotărîtoare pentru viitorul neamului românesc, s’o ducem la bun sfârșit.

Și Voevodul poronci arcașilor să înainteze asupra înălțimilor, urmând cu călărimea după Navala Bârlădenilor și fugărirea călărimii silise pe Ungurii care țineau întăriturile dintre Costeiu și Săucești să le părăsască și să se retragă de pe tapșan, deasupra acestui de pe urmă pe dealul numit al Podului.

Ungurii nu mai putură șă susție navala dată din toate părțile de cătră Români, ei părăsiră tăpșanul, parte se retrase pe doalul Podului, iar ceilalți, năpustindu-se asupra cetelor lui Stroici, izbutiră să-și deschidă un drum pe valea Bistriței. Românii osteniți nu-i urmăriră și încetară de a mai năvăli asupra dealului Podului. Noaptea căzuse cu totul, dar era lună și se vedea ca ziua.

Mihu se întâlnise la sfârșitul bătăliei cu Gheorghiță și cu Bibire. Acuma tustrei descălecase și Gheorghiță îi povestea întâmplările din Bârlad când Onea, venind din șes, aduse stăpânului său veste că Cavalerul Albrecht este greu rănit și dorește să-i vorbească.

Mihu, însoțit de cei doi prieteni, se duse îndată la locul unde zăcea bătrânul oștean, chiar sub priporul care ducea la deal. Cavalerul, căruia o lovitură de suliță îi străpunsese mațele, zăcea lângă niște tufe, capul îi era așazat pe o manta învălătucită, lângă dânsul se vedeau, în genunchi, Cavalerul Ulrich și Conrad Muller, amândoi fără arme; împrejurul lor un cerc de arcași români îi privea în tăcere.

Când Ulrich văzu că Mihu se apropie, el se plecă asupra feței rănitului și-i zise câteva cuvinte nemțești. Bătrânul cavaler încercându-se în zadar să ridice capul, Conrad se așăză binișor lângă dânsul și-i ridică capul pe genunchii lui.

Mihu îngenunchiă lângă Crijat.

— Sânt rănit de moarte, zise acesta pe românește cu un glas stâns, mai pot trăi puține clipe. Te-am chiemat fiindcă, din toți dușmanii noștri, te țin drept cel mai viteaz și cel mai mărinimos. Te rog să zici din partea mea cneazului Ștefan Stroici că am însărcinat pe prietenul nostru, Cavalerul Ulrich, să spue iubitei mele soții, Măriei, că cea de pe urmă a mea dorință este ca ea să se căsătorească cât mai curând cu cneazul Stroici, cu care a fost altădată logodită. Spune cneazului că am credința că el va ști s’o facă fericită.

Glasul cavalerului se făcuse atât de slab încât, pentru a-i pricepe cuvintele cele de pe urmă, Mihu se văzu silit să-și lipească urechea de buzele lui.

Păunașul Codrilor îi făgădui că va îndeplini cu sfințenie însărcinarea ce i-o dăduse și rosti câteva cuvinte de mângâere.

Crijatul scutură capul.

— Moartea mea este acea care am dorit-o în toată viața, zise el; mor cum trebue să moară un oștean și un cavaler. Dumnezeu să-mi fie milostiv.

Și peste puțin timp își dădu sufletul.

Cavalerul Ulrich închise plângând ochii vechiului său tovarăș, apoi zise o scurtă rugăciune care fu ascultată de Români cu capetele descoperite.

Și peste puțin își dădu

Cavalerul Ulrich închise plângând ochii vechiului său tovarăș, apoi zise o scurtă rugăciune care fu ascultată de Români cu capetele descoperite.

Mihu poronci să se caute numai decât prin împrejurimi un preut catolic care să vie a doua zi să iee trupul cavalerului și să-l ducă spre astrucare la o biserică de legea lui. Aflând dela arcașii de față că Cavalerul Ulrich se predase lor, li poronci să înapoiască armele și calul atât lui cât și lui Conrad și li hotărî că sunt slobozi să meargă oriunde vor voi, dacă se leagă prin jurământ că nu vor mai purta armele împotriva lui Bogdan vreme de un an. Amândoi primiră bucuros și făcură jurământul cerut de Mihu. Ramaseră însă pe loc pentru a păzi trupul. Cavalerului Albrecht și a fi față la înmormântarea lui.

Mihu luându-și noapte bună dela Ulrich, încălecă cu prietenii lui și se îndreptă spre satul Săucești, unde era otacul lui Bogdan. Când ajungea în sat, un aprod domnesc, calare, îi aținu calea:

— Căpitane, te caut de două ceasuri. Voevodul Bârlădenilor, Toma Alimoș, trage de moarte. El dorește să te vadă numai decât; s’au trimes oameni în toate părțile ca să te găsască și să te aducă la dânsul. Măria Sa Vodă este cu el, la casa preutului din sat.

Crud loviți de această veste cumplită și neașteptată, tustrei tinerii, urmară în tăcere pe aprod înspre biserica din Săucești.

LXIII.
Moartea unui voinic,

Dela Simedriu Toma Alimoș era, pentru a șaptesprezecea oară, ales voevod al oștirilor bârlădene, iar Ploscan șoltuz al târgului. Toți pârgani erau oameni de ai lor și în sfatul cel mare al țarii asămene nu erau decât prieteni de ai voevodului și de ai șoltuzului. Târziul nici nu se aratase la alegeri, iar Coțofană dusese o luptă numai de ochii lumii.

Târziul trăia retras la țară; în cursul iernii luă de soție pe Florica Vișin. Nunta se făcu la Vișinești, nuntă pentru care se făcuse pregătiri mari, dar la care venise lume puțină, prietenii lui Târziul din Bârlad și câțiva Ieșeni; dinLăpușna prea puțini iar din Codru nimica. Se vorbea că mireasa foarte se supărase când văzuse că căsătoria ei atrage lume atât de puțină și de aceea luna de miere a noului soț n ar fi fost cu totul lipsită de amărăciune.

In primăvară, Târziul venind cu soția lui în Bârlad, târgoveții văzură cu mierare pe Manea Fărtatul printre slugile cneazului. De atunci el veni adesa în târg pentru treburi Târziului. Mierarea însă se schimbă în suparare când, după câteva săptămâni, se auzi, intăiu că Mitrana lui Ploscan se făcuse nevăzută și, apoi, că ea era la Târzii și fusese furată de Manea cu voia ei. El avusese chiar îndrăzneala să trimată lui Ploscan răspuns că Mitrana este acuma ibovnica lui și că se va căsători cu ea numai dacă-i va da o zestre de zece mii de zloți. Ploscan era să înebunească de supărare și răspunse că Mitrana, părăsind casa părintească pentru a se face ibovnica unui ticălos și a unui înșălător ca Manea, rupsese orice legătură între el și dânsa și, de acuma era moartă pentru dânsul. Dar Manea de atunci se ferea să vie în Bârlad.

Tot cam pe acea vreme se zvoni că Tărziul și cu Coțofană s’au dat în partea Ungurilor, că ei scriu și primesc cărți de peste munți și că la Târzii se strâng din când în când cei câțiva cneji datornici și prieteni Târziului, cu puținii negustori care mai țineau cu Coțofană. Se mai zvonea că Manea Fărtatul venea din când în când în Bârlad noaptea, pe furiș și strângea la han de mâna, a patra negustora și mici meseriași și calfe. Se mai zicea că la aceste adunări se împărțesc bani, galbeni ungurești cu chipul craiului Laslău. Dar aceste lucruri nu prea se bagau în samă, căci obștia era cu voevodul și cu șoltuzul orașului și apoi dăduse Dumnezeu un an minunat, cu roadă multă de tot soiul și cei dela țară aveau treabă destulă cu strânsul, iar negustorii avea grijă să aducă marfă multă, căci aibă bani la iarnă nevoi multe și de știau că țărănimea avea să și să-și aducă aminte că are tot soiul.

Când Toma Alimoș, la începutul lui August primi veste că Craiul Lajos vine cu oaste asupra Moldovei ca să gonească pe Bogdan și să pue pe Balc în scaun, cl adună îndată sfatul cel mare. Sfatul hotărî într'un glas ca poporul bârlădean să dee ajutor domnului Moldovei, a cărui pricină este acea a întregii Românimi. Toate drumurile fură împănate de voevod cu călăreți trimeși să cheme pe cneji și pe popor la arme, hotărîndu-li că pănă într’o săptămână să se adune cu toții pe șesul dimprejurul orașului, pentru a primi steaguri și a li se orândui de cătră voevod căpitani, hotnogi și stegari.

Iar cnejii și poporul, la auzul acestor vești, lasară strânsul și trierul pe sama moșnegilor, a femeilor și a copiilor și se grăbiră să urmeze voioși chemarea voevodului iubit care-i dusese de-atâtea ori la izbândă. Nu trecuse săptămâna și se strânsese pe malul Bârladului o tabără mândră de Români verzi și voioși, cei mai mulți călări, purtând paloșe și suliți, iar ceilalți pedeștri, înarmați cu arcuri, cu suliți și cu baltage. S’împărțise steaguri, se rânduise căpitani, hotnogi și stegari și, la căutarea ce o făcuse voevodul, se aflase de față șăse mii de călăreți, călări pe cai buni tot unul și unul și trei mii de oșteni pedeștri. Nu venise însă nici Târziul nici prietenii lui și din negustori lipseau acei cunoscuți ca ținând cu Coțofană.

De la Gheorghiță venise veste că sosește cel mult peste trei zile și roagă pe voevod să nu plece fără dânsul. Iar Toma răpezise chiar atunci spre tabăra lui Bogdan doi-călăreți casă-i dea de știre că sosește în curând cu Gheorghiță.

In sara zilei când se făcuse căutarea, după asfințitul soarelui, voevodul se întorcea în târg, la gazdă, la Ploscan, însoțit numai de doi oameni ai lui. Era calare pe un armasar tânăr, pe care-l învață acuma și avea în mână un harapnic lung. Treceau pe o uliță mai îngustă când, dintr’o crâșmă, ieșiră mai mulți meseriași beți, care, văzându-l, începură să șuiere numindu-l:

— Călău al Bârladului.

Voevodul, uimit, dădu pinteni calului, îl croi cu harapnicul și bețivii o luară la fugă. Dar, când era s’ajungă înaintea ușii crâșmei din care ei ieșise, iaca că deodată iesă din cașă și se răpede lâ dânsul Manea Fărtatul, ținând în mână un lung junghier pe care îl înfige în pântecele voevodului și apoi o ie la fugă.

Toma Alimoș se clătină și de nu s ar fi apucat cu mâna de șea, ar fi căzut jos, dar slăbăciunea lui ținu numai o clipă. Oamenii care îl urmau scosese paloșul din teacă și se răpezise la el ca să-l susție, dar nu putură să-l ajungă, căci el dăduse pinteni calului și, luându-se după Manea, în curând îl ajunse. Ucigașul voi să se dee in lături, dar urieșul care-i urmărea toate mișcările, izbuti să pue mâna stângă pe el. Apoi ridicându-l cu dreapta de brâu, îl întoarse odată deasupra capului și-1 azvârli împotriva unui zid, cu atâta putere încât țeasta capului îi fu sfaramată și bucăți din crierii lui ramaseră lipite de zid. Voevodul în urma acestei opinteli, căzu jos de pe cal, fără cunoștință.

Fu luat în brațe de slugi și dus în casa lui Ploscan care era în apropiere și unde cei mai buni vraci ai Bârladului fură chiemați în grabă.

Printre dânșii era un Venețian, așazat de mai mulți ani în Bârlad, meșter mare în meseria lui. El scoase junghierul ramas înfipt în voevod și cu toții cercetară rana. Era lungă și se afla tocmai sub cingătoare. Vracii erau de părere că mațele nu sunt atinse și că rănitul va scapa cu zile. Rana fu spalată și cusută iar vraciul venețian ramase lângă patul voevodului care, spre mijlocul nopții, își reveni în fire ceru să i se dee de băut, iar după ce deșertă cu lăcomie paharul ce i se aduse, dormi adânc. Nu avea fierbințeală de loc și Venețianul spuse lui Ploscan că răspunde de viața lui.

Din târg venise știri îngrijitoare. Îndată cum se aflase că voevodul este rănit de moarte mai multe cete de oameni, alcătuite din meseriași, calfe și mulți venetici străini: Grecii, Bulgari și Ruși, duși de oameni de ai Târziului și de ai lui Coțofană, pusese stăpânire pe oraș și închisese porțile.

Ploscan strânsese în casă, pe lângă slugile și calfele lui, care se ridicau la aproape cincizeci, vr’o două sute de negustori și de meseriași voinici, pe credința cărora putea să se bizue. Toți fură înarmați și stătură gata să răspingă orice năvălire din partea potrivnicilor. Despre dimineață se răspândi vestea, care pe urmă se dovedi că nu este adevarată, că oastea strânsă împrejurul orașului se dăduse în partea Târziului și se pregătea de plecare spre a aținea calea Codrenilor. Atunci Ploscan făgădui o mulțămire mare aceluia care ar izbutisă se strecoare peste zidiuri și, luând un caldela un grajdiu ce-1 avea afară din oraș, sămeargă să ducă lui Bogdan veste despre cele întâmplate.

Se și găsi o calfă de fierar care se îndatori să ajungă la Suceava într’o zi și o noapte, dacă i se dădeau bani destui spre a schimba caii îndată ce ar obosi. Ploscan îi puse la îndămână toate mijloacele trebuitoare și am văzut că fierarul îndrăzneț se ținuse de cuvânt. In graba lui nu se gândi să s’abată pe la tabară, unde ar fi văzut că lucrurile stăteau cu totul altfeliu decât se zvonise.

Oștenii strânși în tabără văzuse cu uimire că porțile se închid și că nimene nu este îngăduitsa intre în oraș. De dimineață se răspândi vestea că orășenii s’au răsculat și au ucis pe Toma Alimoș. Căpitanii și hotnogii se adunară îndată și hotărîră să trimată trei dintr’înși; în oraș spre a vedea ce se petrece și dacă în-tr’adevăr voevodul căzuse.

Cei trimeși fură trei cneji, tustrei prieteni credincioși ai lui Toma Alimoș și oameni cu mintea întreagă.

Se încuviință intrarea lor în oraș, dar păzitoiii nevoind să-i lese să meargă la gazda lui Toma Alimoș și stăruind pentru a-i duce la Târziul, cei trei trimeși ai oștirii se hotărîrăsă se întoarcă înapoi. In această vreme se pusese mai mulți oameni care, prin ademeniri și daruri, se încercau să câștige pe oștenii de rând; ci fură puși în fiere.

Toți căpitanii și hotnogii adunându-se in nou, hotărîră să dee navală porților și să intre cu putere în târg. Un căpitan fu tr8mes la poarta cea mare și strigă păzitorilor că dacă până de amiază nu vor lăsa slobodă intrarea, oastea va da navală în târg.

Târziul, văzând că încercările lui pe lângă oșteni nu se prind și că Toma Alimoș trăește și este pe cale de însănătoșire, se hotărî să depărteze cea de pe urmă piedecă din calea lui și încercă să pătrundă cu deasila în casa lui Ploscan. Dar cei închiși în ograda șoltuzului o aparară cu atâta îndârjire încât voinicii Târziului, după trei năvăliri zadarnice, o luară la sănătoasa. In această vreme negustorii fruntași, care la auzul faptei din ajun se închisese în casele lor, începură a merge pe din dos, dela unul ia altul și a se sfătui între ei. Din aceste sfătuiri ieși hotărîrea ca să-se înarmeze și să vie în ajutour lui Ploscan.

Când oamenii Târziului o luară la fugă, dădură peste mai bine de o mie de negustori cu arme, cu calfele lor, care îndată cum îi zăriră căzură asupra lor cu paloșe și cu baltage. Acea strânsură se risipi în curând în toate părțile, iar negustorii, parte alergară la șoltuz, iar parte merseră de deschiseră porțile. Târziul se făcuse nevăzut. Numai a doua zi se auzi că șăzuse pănă în sară ascuns în pivnița unui negustor și că în vremea nopții izbutise să se strecoare afară din oraș, îndreptându-se spre Dunăre. Coțofană fusese prins când se pregătea să fugă și pus la opreală.

Toma Alimoș se trezise din somn după amiază și, simțindu-se bine de tot, stărui să se scoale din pat cu toată împotrivirea vraciului. Tot ce se putu dobândi de la dânsul fu numai făgăduința că va rămânea în casă Fu pus în cunoștința celor întâmplate și toți căpitanii și hotnogii veniră să-l vadă și să se bucure cu dânsul de minunata lui scăpare. Sara se culcă foarte ostenit și vraciul stărui mult pe lângă dânsul pentru ca în zilele următoare să nu părăsască patul.

Sfatul care se adunase în acea sară hotărî ca Coțofana să stee închis câtă vreme se va socoti că este de cuviință. Veneticii care luaseră parte la răscoală fură snopiți în bătăi și goniți afară din oraș, dar meseriașii și negustorii amestecați în răscoală scapară cu pedepse ușoare.

Toma Alimoș, deși se simțise bine și voios, ramase în pat până a doua zi pănă după amiază, însă când află că se aud trâmbițile Codrenilor și se văd steagurile lor, nu mai fu cu putință lui Ploscan și vraciului să-1 ție măcar în casă: încalecă și ieși înaintea lui Gheorghiță și a lui Bibire, căci Băncilă fusese silit de boală să rămâie acasă. Codrenii cu Lăpușnenii la un loc, alcătuiau o oaste de șăse mii de călăreți și de două mii de arcași pedeștri.

Cu un ceas mai târziu, sosi un trimes al lui Bogdan care aduse vestea despre retragerea Românilor pe Moldova și pe Bistrița și cerea ca Bârlădenii și Codrenii să grăbească plecarea lor spre a se împreuna cu domnul în Bacău. Plecarea fu hotărîtă pentru a doua zi. Cu toate stăruințile puse pe lângă el, Toma Alimoșnu voi nici într’un chip să rămâie în Bârlad și să lese ca Bogdan să povățuiască oastea în locul lui. In zadar îi spusese vraciul că va plăti îndrăzneala lui cu viața.

— Ceasul de față este hotărîtor pentru neamul nostru, răspunse liniștit voevodul, trebuie să fiu la locul meu.

Plecarea se făcu chiar în acea noapte. Bârlădenii apucară pe Tutova, urmând-o pănă în fundul văii, iar de acolo, pe la Plopana, străbătură dealurile dintre Bârlad și Siret și ajunseră pe la toacă în Săcueni. Toma Alimoș ramase vecinic calare și în fruntea oastei, dar toți bagase de samă cum îngălbenea din ceas în ceas.

Gheorghiță și cu Bibire urmase calea Bârladului pănă la gura Zeletinului și urmase apoi valea acestui pârău pănă la Colonești. De aici străbătură cu anevoe dealurile înalte și văile adânci care-i despărțeau de Siret. Mersul lor era îngreuet prin mulțimea ciobacelor luate de pedestrime pentru trecerea Siretiului. Am văzut cât de folositoare fusese această îngrijire.

Toma Alimoș avuse fericirea să vadă oastea ungurească pornind în râsipă pe tăpșanul Săuceștilor, dar atunci durerile cumplite care-l chinuiau de două zile și despre care nu zisese nici un cuvânt nimănui, îl învinseră, puterile îl părăsiră și voevodul Bârlădenilor căzu de pe cal fără cunoștință.

Oștenii lui îl rădicară și-l duseră pe brațe în casa preutului din Săucești. Din întâmplare steagul cel mare al curței crăești, cucerit de Bârlădeni, fusese adus acolo și întins pe pat, iar voevodul culcat pe acest steag.

Bogdan și cu Părintele Isaia, îndată ce fusese vestiți, se grăbise să vie, aducând cu ei doi vraci. îngrijirile acestora isbutiră să trezască pe voevod din leșin dar ei, dela început spusese domnului că nu este nici o nădejde de scapare și că moartea voinicului este foarte apropietă.

Când voevodul deschise ochii, văzu fața lui Bogdan plecată asupra lui. Un zâmbet îi înveseli obrazul galbăn ca ceara și ochii lui stinși reîncepură să strălucească.

— Să trăești, Măria Ta! zise el cu un glas destul de puternic.

- Fără de ajutorul tău mică ar fi acuma măria mea, zise Bogdan, strângând mâna rănitului.

— Izbânda de astăzi, zise acesta pune temelie trainică și desăvârșită atât Măriei Talecât și măriei neamului românesc.

— Dar, adaușe el, ași dori să vie de față căpitanii mei cei mai de samă, și, îndreptându-și ochii cătră Părintele Isaia, Păunașul Codrilor.

I se răspunse că cea mai mare parte din căpitani așteaptă în tindă sau pe prispă și că după Păunașul Codrilor se va trimete de sârg. Când căpeteniile Bârlădenilor intrară în odae, voevodul făcu sămn călugărului să-i rădice capul, apoi după ce i se împlini cererea și i se așazară mai multe perine sub cap și sub umeri, vorbi cu un glas deslușit și încă puternic:

— Frați boeri din țara Bârladului și tovarăși de luptă. Izbânda noastră de astăzi este hotărîtoare pentru Românime, ea ni dă dovada că stă în putința Românilor de aici, când ei sunt uniți, să trăiască prin ei însâși și să înfrunte oricând puterea ungurească. Dar pierind unirea, piere și puterea noastră. Lajos, învins astăzi, va pomi în curând asupra noastră cu îndoită urgie și, dacă puterile noastre vor fi răzlețe, se va vedea sfârșitul neamului românesc, iar de vor fi unite izbânda din nou va încununa steagurile noastre.

Glasul voevodului slăbise, tăcu câtva, apoi urmă din nou.

— Moartea s’apropie răpede de mine și de astă dată ea mă va birui. Nu-mi pare rău, căci am parte de sfârșitul cel mai frumos ce și-l poate don un oștean: m'or într'o zi do izbândă mare. Dar ași voi ca acolo unde plec, la vecini cele lăcașuri, să duc cu mine credința că neamul meu ramas pe acest pământ este în stare, prin unirea lui, să ție piept oricărui dușman ce ar cuteza să vie asupra-i. Frați boeri din Țara Bârladului, tovarăși vechi de arme, copii ai acelor căzuți în luptă împrejurul meu, faceți ca bătrânul vostru voevod să moară liniștit! Scoateți paloșele și jurați pe ele că recunoașteți de mare căpitan al vostru pe Bogdan, domnul Moldovei. Jurați că la chiemărea lui veți alerga de oriunde vă veți afla și că veți da poronciior lui oștenești aceiași ascultare care ați dat-o acelor primite dela mine.

Toate paloșele zburară în sus, apoi se întinseră deasupra căpătâiului voinicului, alcătuind o boltă strălucitoare de oțel, la vederea căreia ochii vocvodului, pe jumătate păinjăniți învieră din nou. Și cneazul Pogan rosti cu glas mișcat, dar puternic:

— Pe Dumnezeu, pe cruce, pe paloșe, pe cinste, jurăm că recunoaștem pe Jupân Bogdan, Domnul Moldovei, de căpitan mai mareal nostru; jurăm că vom alerga sub steag, la cea dintăiu chiemare a lui, jurăm că vom îndeplini cu sfințenie, ca oșteni direpți, toate poroncile lui oștenești.

Și când Pogan tăcu, un glas cu un tunet, alcătuit din glasurile tuturor căpitanilor de față răspunse:

— Jurăm!

Toma Alimoș ridică brațul;

— După cum veți ținea acest jurământ așa să vă ajute Dumnezeu.

Apoi brațul îi căzu și voevodul ramase fără glas și fără mișcare. Cei de față crezuse că își dăduse sfârșitul; mulți din ei, oșteni bătrâni, cu musteți albe ca zapada, trecuți prin sute de lupte și mii de primejdii, plângeau. Dar vracii zisese că-i numai cuprins de slăbăciune în urma lungului cuvânt ce-l ținuse și că sfârșitul, deși este foarte aproape, încă n’a sosit.

Intr adevăr, după puțină vreme voevodul își reveni în fire. Făcu cu ochii sămn Părintelui Isaia care se apropie de el.

— Spovăduește-mă, zise el.

Călugărul făcu un sămn și toți cei de față ieșiră, Bogdan cel dintăiu. Spovăduirea fu scurtă: în curând Părintele Isaia îi chiemă pe toți în casă.

— Să știți, le zise Toma Alimoș, că neavând nici copii nici rude, las toate satele și toate turmele mele Păunașului Codrilor. Părintele Isaia îi va spune dorința mea, dar numai după ce voiu muri. Când vă veți întoarce acasă veți fi marturi că astfeliu o fost voința mea.

Văzând că Mihu nu mai vine, Bogdan poronci să se mai trimată oameni în căutarea lui. Voevodul începuse să aiureze, călugărul rugă pe căpitani să părăsască odaia.

In sfârșit se auzi un tropot de copite care se opri la poartă, pași răpezi se apropieră și Mihu intră în odae urmat de Gheorghiță și de Bibire. Călugărul îi făcu sămn să s’apropie de pat. Păunașul Codrilor îngenunchiă lângă rănit care deschise ochii, îl privi lung și recunoscându-l, își reveni în fire.

— Te-am chiemat zise el cu un glas slab și întretăiet, fiindcă am de îndeplinit o datorie și să-ți fac o rugăminte. In tinerețe am făcut.... cătră maica ta.... o nedreptate. Simt de atunci douăzeci și șăse de ani.... rău căitu-m-am de atunci și pănă în ziua de astăzi. Sânt acuma pe moarte.... te rog iartă nedreptatea ce am făcut-o mamei tale care era un înger. Și în sămn de iertare.... făgăduește-mi față cu.... Domnulși cu Părintele, că îndată ce-mi voi fi dat sufletul îmi vei închide ochii cu mâna ta.

Și voevodul tăcu.

— Orice vei fi greșit mamei, iertat să fii de mine, căci încredințat sânt că ea te-o iertat de atunci, zise Mihu: îți voiu închide ochii cu mâna mea.

- Dumnezeu să-ți dee viață lungă, cinstită și spornică pentru binele domnului și a neamului nostru rosti Toma Alimoș adunându-și cele de pe urmă puteri.

Apoi un sughiț îl cuprinse și în curând își dădu sufletul. Bogdan, Părintele Isaia, Gheorghiță, Bibire, Mihu, vracii și preutul satului plângeau cu toții, iar Mihu închise ochii mortului și, plecându-se, îi sărută mâna.

Era miezul nopții când călugărul cu Mihu, cu Gheorghiță, cu Bibire și cu mai mulți oșteni părăsi odaia unde zăceau rămășițele acelui care fusese odinioară Toma Alimoș, păzite de preut și de patru slujitori cu sulițile în mână. Bogdan se retrăsese mai înainte sub cortul lui, așazat într’o livadă din apropierea bisericii.

Tinerii duceau pe călugăr la gazda ce i se pregătise. Trecuse dinaintea unei ogrăzi mari; în care se vedea adunată lume multă și unde ardeau patru focuri, când auziră un glas chiemând:

— Cuvioase, Cuvioase!

— Ce este, zise călugărul întorcându-se îndărăt, cine mă chiamă?

— Eu, Cuvioase, Petrea a lui Șarban din Ghindăoani, răspunse un tânăr voinic care se luase după ei. Tatăl meu zace aici, rănit de moarte, cu pieptul deschis de o lovitură de suliță. Auzind că ai trecut dinaintea acestei porți, mi-o cerut să te rog să vii să-i dai binecuvântare și deslegare de pacate.

Părintele se grăbi să intre în ogradă, urmat de tovarășii lui. Întins pe niște cergi, zăcea Șarban plin dc sânge, cu moartea scrisă pe față și în ochi.

Mulțămesc că ai venit, Părinte, zise el cu un glas slab. Fă-ți o milă și-mi dă deslegare de pacate, căci n am putere să mă mărturisesc.

Călugărul, îngenunchind lângă el, îi împlini cererea și, după ce-i zise câteva cuvinte de mângâere, voi să se ridice, dar Șerban puse mâna lui înghețată pe mâna lui Isaia.

— Părinte, zise el, în lupta de astăzi am căzut eu și cu patru feciori ai mei, alți doi sunt răniți greu. Dar mie îmi pare rău numai de un lucru, că n’am încă zece vieți și douăzeci de feciori de jertfit pentru mântuirea și slava neamului meu. Ca mine mulți alții perdut-au astăzi viață și rude. Noi, țaranii, ni-am îndeplinit cu sfințenie jurământul care l’am făcut lui Bogdan. Să caute și cei ce i-am urmat să-și ție jurământul ce ni l ți făcut nouă.

Părintele Isaia îl încredință că Bogdan va urma calea pe care o apucase și că poporul nu va avea să se căiască de jertfele făcute spre a-l ținea în scaun. Apoi binecuvântând din nou pe rănit, ieși din ogradă și-își urmă drumul spre gazdă.

In aceiași noapte Bogdan era trezit din somn de slugile sale: un oștean sosise cu vești din sus și cerea să fie adus înaintea lui. Domnul poronci să fie lasat să intre. Era Iacșa, vatamanul de Turia. Venea într’o întinsoare, tocmai dela Nistru, cu știre că oastea leșască lovită de Români în codrii Șepenișului, fusese biruită și împrăștietă.

LXIV.
Ispășire.

Când se crăpă de ziuă Românii în zadar căutară cu ochii pe potrivnici; nu se mai vedea urmă de Unguri, nici pe Dealul Podului. nici pe șesul Bistriței. Grosul lor, cu craiul, începuse la miezul nopții să se retragă pe șes, lăsând străji puternice pe dealurile de pe malul stâng spre a nu fi loviți de Români în coaste. înainte de ziuă, perdeaua care făcea față oștilor lui Bogdan se retrase și Lăpușnenii cu Bibire, fură trimeși să urmărească pe dușman și să-l hărțuiască.

Bogdan, după ce luă măsurile trebuitoare pentru căutarea răniților și îngroparea miilor de morți, stătu de față la înmormântarea lui Toma Alimoș în biserica dela Săucești, cu toate căpeteniile oștirii. De abie se sfârșise slujba când veni răspuns dela Bibire că, la Gărleni o dat de Unguri care-i stau împotrivă cu îndârjire și că fără pedestrime nu are ce să li facă. Bogdan încalecă îndată și oastea întreagă se puse în mișcare pe șesul Bistriței. Mergeau întăiu Bârlădenii, stând sub povățuirea bătrânului Pogan, pe care Bogdan îl făcuse namestnic al său peste ei; apoi urmau oastea lui Stroici și, pe urmă, acea care venise din sus, cu Bogdan. Gheorghiță cu Codrenii și Mihu cu cetele lui, scăzuse vai! groaznic, aveau poroncă să urmeze dealurile de pe malul stâng, spre a împiedeca călărimea dușmanului să hărțuiască coastele oștirii.

Ungurii se retrăgeau dar încet; câteodată cetele lor se opreau pe loc și făcând împrejur, năvăleau cu turbare asupra Românilor.

In ziua aceea Românii tăbărîră între Costișa și Gândești, pe amândouă malurile Bistriței; Ungurii erau la o depărtare de o mie cinci sutede stănjăni cel mult.

In ziua următoare dușmanii îndărăptară pănă la Piatra; înspre sară Românii s’încercară să pătrundă în oraș, dar fură răspinși cu pierderi mari. Acele din cetele ungurești care alcătuiau aripa dreaptă a oștirii craiului, în număr de vr’o opt mii de călăreți și care fusese tăete de valea Bistriței, fură râsipite în dealurile dintre Bistriță și Moldovă și urmăriți de Gheorghiță cu parte din oștenii lui, hotărîți să-i stârpească păna la cel de pe urmă.

Cavalerul Căinții, în aceste două zile, dăduse din nou dovezi de cea mai strălucită vitejie, el era vecinie alături de Mihu și se vîra în învălmășala cea mai cumplită.

A treia zi după bătălia de la Săucești se auzi că Bacăul se predase căpitanului lasat de Bogdan ca să-l împresoare și că Mayer, cu alți zece Sași și Unguri, plătise trădarea lor cu capul.

Câteva mii de Unguri ținură Piatra pănă înspre sară, dând astfeliu vreme craiului și grosului oștirii să se depărteze. Bogdan intră în oraș pe la asfințitul soarelui.

Mihu a cărui cete luase o parte însamnată la luptele din acea zi, se întoarse de vreme cu Cărăbuș și cu Cavalerul Căinții la Roznov, undet ăbărîse în noaptea trecută. Corturile lor erau așazate pe malul Cnțcăului, acel al cavalerului fiind la oareșicare depanare de acele ale lui Mihu și a lui Cărăbuș, care fusese părăsite de Unguri în drum cu două zile înainte.

Inoptase și ei isprăveau cina afară, înaintea corturilor, când li se dăduse de știre că un flăcău cere să fie adus înaintea Păunașului Codrilor, având să-i împărtășască lucruri de samă. Mihu poroncind să-l aducă, în curând văzură înaintea lor un băet de vr’o șaptesprezece ani, cu o față plăcută, îmbrăcat în port țărănesc; întrebat ce voește, el răspunse:

— Mă numesc Axinte Flutur și sânt de loc din Buhalnița. Când au trecut Ungurii pe la noi, mergând înspre Bacău, m’o luat cu mai mulți băeți din sat pentru a mâna carăle cu boi care duceau merindele lor. Se purtau urât cu noi, ne bateau cumplit, și ni clădeau mâncare puțină de tot. Când am ajuns în dreptul Bacăului, am fugit peste noapte și, după ce am rătăcit pe dealuri și prin păduri, am avut norocul asară să nemeresc la preutul din Cănești.

— La Părintele loniță, zise Mihu, îl cunosc bine. Ai nemerit la un preut foarte de ispravă.

— Dumnezeu să-i dee sanatate, zise băetul, m’o primit și m’o hrănit ca pe copilul lui. Din tot satul numai el rămăsese acasă, bărbații sunt duși la oaste, iar moșnegii cu femeile și cu copiii au umplut codrul de pe malul drept al Bistriței. Atâta eram de trudit încât am dormit de asară. După ce m’am trezit, am vrut să ies din căsoaia în care dormeam, dar n am putut, căci ușa era închisă cu cheia și o trebuit să am rabdare, s’aștept să vie Părintele să-mi deschidă. Dar auzind în ogradă zgomot, zăngănit de paloșe și de pinteni și glasuri vorbind pe ungurește, am înțăles c’au venit Ungurii în sat și că Părintele m’o închis pentru ca ei să nu mă găsască și să nu-mi facă vr’un rău. In casoaia în care mă aflam era brânză bună și pită și un ulcior cu apă rece, astfeliu că aveam cu ce să-mi astâmpăr foamea și setea. De la o bucată de vreme făcându-se liniște. Părintele o și venit la mine și mi-a spus să stau liniștit unde mă aflu, căci la dânsul au venit niște oameni răi și numai cu mare nevoe o scapat de ei și i-o dat la o casă pustie din apropiere. Mi-a mai spus că de mi-a mai fi foame, să mănânc din brânză și din pită pănă mă voiu sătura și iar s’o dus, închizând ușa cu cheia. Stat-am cât am stat când iaca-tă că aud glasul Părintelui vorbind cu un alt om.

— Și l’ai văzut bine? zicea Părintele.

— Cum să nu-1 fi văzut, dacă o trecut la o palmă de mine.

— Il cunoști bine, știi că el este Pălmașul Codrilor?

— Da cum să nu-l cunosc, Părinte, nu l-am văzut amândoi de atâtea ori.

— Și spui că are de gând să mâe în Roznov?

— Am văzut cum i se pregătea mâncarea și am văzut trei corturi întinse.

— Măi Stane, ie calul meu, trage o fugă pănă la Roznov și spune Păunașului pe cine avem aici.

— Nu pot, Părinte, m’am jurat că voiu fi la noapte la Părintele Vasile, la Jirov și mai am o bucată de drum zdravănă. Ce nu mergi sângur?

— Dacă ași pleca de aici, ar bănui ceva și ar pleca și ei. Dar ce grabă mare ai să vezi pe Părintele Vasile încă astă seară?

Preuteasa trage de moarte în pădure, la Calul și trebuie să-l aduc mâni dimineață. Sărut mâna Părinte, rămâi sănătos.

— Mergi sănătos, Stane. Doamne, tare sunt năcăjit să-i țin în palme și să nu pot da de știre celor care ar putea să pue mâna pe ei. Și astă noapte au să plece! și Părintele ofta greu.

Mihu și Cărăbuș, care la începutul povestirii flăcăului dăduse sămne de nerăbdare, ascultau acuma cu o bagare de samă vădită.

— Atunci, urmă flăcăul mi-am zis că doară se putea să merg eu la Roznov să fac treaba dorită de Părinte, și am' început a bate în ușă. Părintele o intrat numai decât la mine și i-am spus că sânt gata să merg la Roznov, să duc Pălmașului Codrilor veștile cu care m’ar însărcina. Părintele tare s’o bucurat, o mers de o pus șaua pe cal și mi-o aratat pe unde să ies din sat fără ca să fiu văzut, care este drumul ducând la Roznov și mi-o spus să îți zic așa:

— Părintele Ioniță de la Dănești dă de știre Păunașului Codrilor că într’o casă din satul Dănești, care acuma este pustiu, stă ascuns de astă noapte Balc, fiul lui Sas, fostul domn al Moldovei cu șăse oșteni Unguri; iar alți doi oșteni păzesc pe deal, deasupra bisericii. Păunașul Codrilor să trimată numai decât oameni voinici ca să-l prindă, dar să se grăbească, căci la miezul nopții Balc pleacă negreșit. Și Părintele mi-o aratat casa în care stă ascuns Balc, dâmbul pe care păzesc doi oșteni ai lui și drumul pe care trebuie să vie oamenii Păunașului, spre a nu fi văzuți de cei doi pândari. După ce mi-o dat Părintele binecuvântare, am încălecat și am venit într’o fugă.

îndată ce flăcăuașul încetă sa vorbească, Mihu strigă:

— Onea să pue șălele pe doi cai și zece oameni să fie gata să mă însoțască.

— Cum, îi zise Petrea, vrei să mergi acolo numai cu zece oameni?

— Doisprezece cu mine și cu Onea, răspunse Mihu, nu ți se pare destul pentru a pune mâna pe opt?

- Dar dacă este vr’un vicleșug la mijloc?

- Dacă sunt oameni mai mulți ascunși în sat?

Mihu dădu din umere, dar flăcăuașul care nu se mișcase din loc și auzise vorbele lor, zise atunci:

— Cu voia voastră boeri! Am auzit bine zăngănit de arme când eram închis în poiată, dar mi-ași pune capul că nu erau mai mult de șăse sau șapte oameni, căci de ar fi fost mai mulți ași fi auzit zgomot mai mare.

— Uite-te în ochii lui, zise Mihu la urechea hn Petrea, și vezi dacă el vorbește altăceva decat adevărul.

Dar Cărăbuș urma să stăruiască ca Mihu să iee cel puțin o sută de oameni cu dânsul. Pentru a liniști pe credinciosul lui tovarăș, Mihu consimți să iee cincizeci de oșteni, zicând că s ar face de râs luând mai mulți. Totodată poronci ca copitele cailor să fie învălite în petece ca să nu s’audă sgomotul lor. Cavalerul Căinții auzind zarvă și mișcare, trimesese pe Măhnitul să întrebe ce se petrece și când Mihu era gata s’încalece, șe trezi cu Cavalerul Căinții înarmat și calare, urmat de Măhnitul și de patru oameni de ai lui. Iar Măhnitul îi spuse că stăpânu-său auzind de plecarea lui Mihu și găsind noaptea frumoasă pentru o primblare, s’a hotărît să-l însoțască. Mihu dădu din umere și după ce încălecă și băetul trimes de preutul Ioniță, plecară cu toții.

Străbătură la treapăd parte din șesul Cracăului; apoi părăsindu-l, încunjurară valea Rusului, se siliră în Dealul Băneștilor, de unde călăuza lor li arătă casa preutului și, în apropiere, alta mai mare, în care era adăpostit Balc.

Amândouă aceste case erau în marginea satului; la fundul gardurilor lor începea imașu acoperit cu tufe, care s’întindea pănă pe dealul unde se aflau. Mihu trimese doisprezece oameni să s’înșire dealungul gardurilor, spre a nu lasa pe nimene să scăpe din grădini pe imaș. Mai trimese câte zece oameni pe jos, să s’înșire, câte un rând, dealungul gardului casei preutului și dealungul gardului celeilalte case din capătul dela imaș, pănă la ulița satului unde dădeau porțile lor. Lăsă trei inși pentru paza cailor, și urmat ele ceilalți cincisprezece, de Cavalerul Căinții, de Măhnitul, de Onea, și de cei patru Ruși ai cavalerului, se îndreptă fără nici un sgomot spre ulița satului; dealungul gardului preutului. Când ajunse îndreptul părții, Axinte care mergea înainte scăpă un țipet de spaimă.

In ogradă, la câțiva pași de ei, era înfipt în pământ un par, lung de doi stănjăni și pe acel par se afla tras în țapă preutul Ioniță.

La strigătul de spaimă al lui Axinte răspunseră strigătele de mânie ale lui Mihu și ale oștenilor dar, înainte ca ei să fi avut vreme să schimbe macar o vorbă, se auziră strigăte sălbatece și, din toate livezile de pe împrejur, năvăliră asupra lor sute de Unguri. Mihu fiind înaintea tovarășilor săi, ei se năpustiră mai ales asupra lui. Cei dintăiu care se apropieră de el căzură în curând, doborîți la pământ de paloșul lui, care'șțiu să facă împrejuru-i un gol în care nimica nu intra fără a simți tăișul sau vârful lui. Dar un dușman, târându-se nevăzut pe brânci, ajunse sub calul voinicului și-i vîri o țapă în pântece. Calul se răsturnă pe coasta teaptă lângă gardul preutului, prinzând sub povara lui piciorul întreg al lui Mihu, pănă la coapsă.

Dușmanii se răpezira asupra-i cu paloșele și ghioagele rădicate ca să-l lovească clar, cu toată răpegiunea lor, Cavalerul Căinții fusese mai iute decât ei. El sărise de pe cal și se așazase dinaintea lui Mihu, învârtind spada lungă și lată a cărei mâner îl ținea cu amândouă mânile: cei mai îndrăzneți din năvălitori căzură sub loviturile ei.

Măhnitul și cu cei patru Ruși își făcuse drum pănă la dânsul și, mânuind și ei spezile lor cu o agerime cumplită, golul se făcu înaintea acestor șase oameni căptușiți cu fier; nu mai îndrăznea nimene să s’apropie de ei, ceilalți Români zăceau morți sau răniți, puțini scapără, prin fugă. Mihu făcea încercări zadarnice ca să scoată piciorul de sub cal și dinții lui scrâșneau de turbare văzându-se adus la asămenea nepuțință.

Dar, la strigătele de mânie și de ocară a căpeteniilor lor, Ungurii se tocmise în două cete, alcătuită fiecare în chip de măciucă năstrujită cu suliți. Ei se aruncară din două părți asupra acelor șăse îndrăzneți, ramași în picioare ca niște stâlpi de fier. Loviturile cumplite ale acestora secerau pe Ungurii care năvăleau în frunte dar, la urmă, striviți sub număr, Cavalerul. Căinții și slugile lui fură doborîți la pământ. Un strigăt de bucurie izbuhni din piepturile învingătorilor. Dar scurtă fu această bucurie.

In fierbințeala luptei nimene nu auzise un tropot de copite care se apropia; strigătul de izbândă nu pierise încă când s’auzi un glas răsunător strigând:

— Iaca Ungurii! Pe dânșii, băeți, dați de tot!

Și Cărăbuș cu cinci sute de oșteni călări, se răpezi ca fulgerul asupra Ungurilor care se credeau biruitori. Credinciosul tovarăș al lui Mihu, îndată ce văzuse pe căpitanul lui depărtându-se cu mica ceată care-l întovărășea, poronci la cinci sute de oameni s’încalece și plecase cu ei spre Dănești, având grijă să nu ajungă pe ceilalți. Ajunși aproape de sat, aflase dela un fugar ce se petrecea și venea în fuga mare.

împotrivirea Ungurilor surprinși fu slabă, după cea dintăiu ciocnire o luară la fugă în toate părțile, umplând pădurile și dealurile urmăriți de Români care măcelăreau fără milă pe toți acei pe care puneau ochii. Cărăbuș cu un număr de oșteni urmărise pe Unguri numai până în marginea satului, apoi descalecase și aprinzând niște facle, căuta pe Mihu între morți și răniți când se auzi glasul lui chiemând pe Petrea.

Mihu, prins sub cal și strâns de gard, urmărise toată lupta fără ca să-i scape nimica din ceiace se petrecea. Văzuse pe Cavalerul Căinții lovit de mai multe sulițe, clătinându-se pe picioare și pieptul îi fusese stâlcit prin căderea peste dânsul a acestui trup învălit în fier, auzise strigătul de izbândă al Ungurilor și văzuse navala lui Petrea: pricepu că biruința eraa Românilor. Nu mai făcu nici o încercare pentru a se râdica, dar așteptă cu rabdare întoarcerea tovarășilor. Cum văzu faclele, strigă pe Petrea care se grăbi să vie la el și-l scoase desub cal.

Mihu se temea să nu-i fie piciorul rupt, dar își dădu samă că este numai stâlcit tare și că, deși cu greu, poate umbla.

— Rădicați pe Cavaler, fură întăele cuvinte ce le rosti, el mi-o scapat viața, oprind pe dușmani să mă ucidă când calul s’o răsturnat peste mine.

Cavalerul fu ridicat și lungit pe iarba de lângă gard: sub cap i se puse o manta, el nu se mișca deloc.

- Scoate-ți coiful răpede, poate că mai trăește.

Cărăbuș îngenunchiă, desprinse curălile care pindeau coiful, îl scoase din capul rănitului cu îngrijire și, la lumina faclelor, Mihu ramase înmărmurit când ochii lui dădură de fața Vidrei.

Acea față era albă ca varul, ochii închi și, părul tăet de la umere, dar astfeliu era mai frumoasă decât odinioară.

Ea era deci Cavalerul Căinții, ei îi datorea Mihu viața. Păunașul Codrilor căzu în genunchi lângă trupul nemișcat al foastei lui iubite. In acea clipă ea deschise ochii, întâlni privirea lui Mihu în care jalea lupta cu uimirea, zâmbind apoi cu un glas slab și întretăet zise:

— Mihule!... In sfârșit ne vedem iarăși! M’am purtat rău... cu acea fată... iartă-mă că am ispășit... nu mi se cade disprețul tău... Mult te-am iubit... Sânt fericită că.... mor pentru tine...Nu mă uita de... de tot.... Fii fericit...

Voia să mai vorbească, dar un fior o scutură, o spumă amestecată cu sânge îi acoperi buzele, dădu ochii peste cap și s’înțăpeni: își dăduse sufletul.

Mihu îi închise ochii și, plecându-se, o sărută pe frunte. Pieptul ei era străpuns de opt lovituri de suliță.

Onea și cu Măhnitul fură găsiți sub câte un morman de leșuri ungurești, erau răniți dar nu de moarte. Când se scoase trupul Mătenitului, mai muilți din oamenii de față, de loc din Humulești și din Târgul Neamțului, recunoscură pe Anton și spuseră lui Mihu că el fusese sluga cneazului Stroici. Niște oșteni scoaseră acuma de sub un pod, sub care șăzuse ascuns în toată vremea luptei, pe Axinte, flăcăuașul care fusese trimes de preut la Mihu. Tremura ca varga și nu era în stare să rostească nici un cuvânt.

Petrea Cărăbuș bănuia că băetul fusese de rea credință și plătit de Unguri pentru a aduce pe Mihu într’o adevarată capcană; îi și făgădui că, la ziuă, îl va spânzura de cel mai înalt copac din livada preutului. Dar unul din puținii Unguri prinși și lasați în viața de Români lămuri împrejurările.

In noaptea de înainte venise în sat, după ce rătăcise o zi întreagă prin dealuri, nu Balc, dar frate-său, Costea, care sămănându-i mult, fusese luat de preut drept Balc. El era într’adevăr însoțit de opt tovarăși, din care punea pe doi la pândă pe dâmbul de deasupra bisericii. Ei, de acolo, văzuse pe preut cum pusese șaua pe cal, după ce vorbise cu băetul pe care-l trimesese și-l petrecuse pănă lângă poarta lui. Unul din acești doi pândari alergă la Costea și vesti că sunt trădați de preut care a trimes un călăreț să dec Românilor de știre că sunt Unguri ascunși în sat. Costea se pregătea să fugă când în sat intrară două pănă la trei sute de Unguri care scapase de urmărirea lui Gheorghiță, șăzând ascunși în codri și rătăceau acuma fără a ști încotro s’apuce, iar căpeteniile lor erau prieteni cu Costea. Cos tea văzând' că-i vine ajutor, hotărâse să-și răsbunepe preut și îl trăsese în țapă. Trimesese pe Cracău în jos doi călăreți spre a li da de știre dacă vor vedea că vin dușmanii. Aceștia văzând ceata lui Mihu care, când ajunse aproape dedânșii, cânii pe dealul Troiții, venise să dee de știre că vin Românii, dar că sunt puținei. Atunci se hotărîse să-i aștepte stând supuși prin livezi, spre a cădea asupra lor când vor fi intrat în sat și a-i măcelări pănă la cel de pe urmă. Am văzut cum prevederea lui Cărăbuș zădărnicise scopurile lor.

LXV.
In care se vede sfârșitul acestei povestiri.

Mihu nu părăsi Dăneștii pănă ce nu văzu pe Vidra înmormântată creștinește lângă biserica din acel sat. Din pricina căderii lui sub cal putea să se ție calare numai cu greu. Fu dus cu carul la Piatra unde ramase pănă la întoarcerea lui Bogdan în acel oraș, după desăvârșita izgonire din țară a oștirilor craiului Lajos. Cu vr’o două zile înainte de sosirea domnului, primise vestea că cneazul Baloș murise cu două săptămâni mai înainte și fusese asitrucat în biserica din Poiană, lângă strămoșii lui. Ileana rămăsese acum sângură pe lume; nu mai era nici un temeiu care putea să întârzie căsătoria ei cu Mihu. Nunta se făcu în Poiană: nuni fură Domnul și Doamna Moldovei, iar Părintele Isaia, preutul, care îi binecuvânta. N am nevoe să mai spun că Gheorghiță, Bibire, Stroici și Petrea Cărăbuș se aflau de față, cu o mulțime de cneji și de oșteni. Din foștii cetași ai Păunașului Codrilor ramași în viață nu lipsi nici unul.

Mihu cu Ileana trăiră împreună fericiți pană la adânci bătrânețe și avură norocul să vadă râdicându-se, din copiii copiilor lor, oșteni viteji și înțălepți, neveste frumoase și vrednice. Mihu luă parte cu slavă la toate războaele purtate de Bogdan împotriva Craiului Lajos, care necontenit năvălea asupra Moldovei și necontenit se întorcea înapoi cu rușine șî cu pagubă. După moartea lui Lațcu își legă soarta de aceea a Mușăteștilor; mai ales silinților sale datorea Petrea Mușat recunoașterea lui de domn de cătră Bârlădeni.

Cavalerul Ulrich ținu cuvântul dat Cavalerului Albrecht și aduse Măriei cea de pe urmă dorință a bunului și cinstitului oștean care fusese mai mult tată decât soț. însoțita de Ulrich, de Conrad Muller și de credincioasa Hertha, ea se întoarse în Moldova în vara care urmă după întâmplările povestite mai sus. Nunta ei cu Stroici se făcu în Suceava: nuni fură iar Bogdan cu Doamna lui. Și ei se bucurară de o fericire îndelungată și văzură pe copiii lor mari. După moartea lui Costea Mușat, Ștefan ca și Mihu se dădu în partea fiului său Petrea și găsi pe câmpul de luptă dela Plonyni o moarte de căpitan viteaz. Maria, văduvă pentru a douam oară, se călugări și fu cea dintăiu stariță a mănăstirii Horodnicului. Hertha se căsătorise cu Conrad Muller, amândoi ramaseră în slujba lui Ștefan și a Măriei pănă la moartea lor.

Anton se întorsese la fostul său stăpân. Ajuns la adânci bătrânețe, el mai învăță pe copiii lui Stroici cum să mânuiască sulița și paloșul. Gheorghiță se căsători după câțiva ani cu frumoasa fată a cneazului Pogan. Credincios cătră Bogdan cât ținu domnia acestuia, păstră aceiași credință cătră Lațcu. Luptă cu Mușateștii împotriva lui Jurg. Rănit de moarte într’o luptă cu Tatarii, pe care după o năvălire în țară îi urmărise peste Nistru, făcu pe Condreni să-i jure că vor recunoaște pe DomnulMoldovei, care era atunci Roman Mușat, de stăpânitor al lor. Bibire muri burlac: în toată viața fu tovarășul nedespărțit al lui Gheorghiță, atât în războae cât și în vreme de pace. Când Codrenii se închinară lui Roman, el făcu pe Lăpușneni să urmeze această pildă.

Petrea Cărăbuș găsi o moarte cinsteșă, dar foarte timpurie în cursul celui de al doilea răsboiu purtat de Craiul Lajos cu Bogdan. Sora lui, Stanca, muri în călugărie.

Cneazul Târziul izbuti să ademenească pe Bârlădeni să-1 ierte și să îngădue întoarcere alui în țară. Dar frumoasa Florica îi otrăvi traiul: el muri în curând de dambla. Limbile rele ziceau că damblaua venise în urma descorperiri ce o făcuse că Florica îl înșală. După moartea cneazului ea se căsători cu vatamanul lui, care o bătu pănă la moartea ei.

Dacă voiu adăugi că Ploscan a murit în vremea lui Lațcu, fiind tot șoltuz al Bârladului și lăsând toată averea lui Mihu, căci Mitrana murise nebună puțin după moartea lui Manea,cred că nu-mi va mai rămânea decât să-mi ieu ziua bună de la cetitor, mulțămindu-i pentru rabdarea și bunăvoință cu care a ascultat această lungă povestire.