CAP. I.
O învoială.

— Milord, principesa de Trubiscvoi, cere să vorbéscă.

— Principesa de Trubiscvoi ȡicĭ? estĭ sigur.

— Da milord.

— Principesa de Trubiscvoi ȡicĭ ? eştĭ sigur.

— Da milord.

— Pofteste-o în salon atuncĭ, şi róg-o se aştepte un moment

Şi, sir Robert-Filip lord de Beaconsfield intră în salon maĭ în acelaşĭ moment cu principesa de Tru-biscoi.

— Cu milord lordul Beaconsfield am onóre a vorbi? întrebă principesa.

— Da Excelenta! ȡise sir Bobert cu una din acele clătirĭ a capuluĭ carĭ'ĭ era particulare, arětând ilustreĭ sale ospe un loc pe o canapea în genul luĭ Francisc I.

— Póte că visita mea te miră milord, incepu principesa ; dar urmarea 'ţĭ va dovedi că țiŭ să devenim prietenĭ bunĭ. Ascultă dar: ştiu posiţiunea d-tale, am cunoscut pe reposatul d-tale tată, neuitatul Gaston de Beacouşfield, ştiŭ cifra cea mare a avereĭ ce ’ţĭ a lăsat, dar ştiŭ asemenea şi acea că, aĭ prăpă-dit’o tótă ; şi că dacă pêne diséră la 7 césurĭ, nu veĭ plăti suma de 20,000 fr., veĭ fi silit saŭ să ’ţĭ sdrobeştĭ creeri, saŭ să fugĭ, lăsând numele batjocureĭ...

Sir Robert tresări la aceste cuvinte, culorea feţeĭ ’ĭ se schimbă, şi cu o voce înecată.

— Pentru ce ’mĭ spuneţĭ tóte acestea d-nă Princesa ? ȡise el.

— Pentru aţĭ arěta că remâne un singur mijloc ca ilustrul d-tale nume se rěmâe nepătat...

— Şi acel mijloc ?..

— Ti'l voiŭ propune eŭ.

— Aşa dar d-ta. ? .

— Eŭ, voiŭ fi salvatórea d-tale...

Şi cum lordul de Beaconsfield, cădea din mirare în mirare, principesa urmă.

— Cuuoscĭ pe fiica conteseĭ de Loingueville ?

— Cum de nu ! Cine nu cunósce pe blonda Eurieta,pe frumósa fiică a comtelui de Loiugueville ?..

— Atât maĭ bine!.,

— Ce voescĭ să ȡicĭ ?

— Voesc să «ȡio, că rěmâne de la d-ta, să câştigĭ respectabila samă de treĭ sute miĭ francĭ...

La aceste cuvinte, ochiĭ sireluĭ Robert, strălucise într’un mod ciudat.

— Ce trebue să fac ? întrebă el repede, spune... mě voiŭ supune !.

Un zâmbet misterios flutura pe buzele principesi.

— Se o compromiţĭ ! ȡise ea cu iuţélă-

— Cum d-ta, aĭ voi să..

— Să devie amanta d-tale, întrerupse aprópe cu furie principesa.

— Voiŭ isbnti óre ?..

— O ! cât peutru acésta sunt sigură... Tênăra En-rieta e o flóre căreĭ ’ĭ place să se încâlzéscă la maĭ mulţĭ sorĭ, alegând în tot-d’auna pe ceĭ care apare în urmă pe firmamentul seŭ.

— Dar dacă cu tóte acestea, ea va résista ?..

— Acésta e neadmisibil, şi probabil că nici d-ta nu creȡi cea ce ȡicĭ. Cu esteriorul d-tale este cu neputinţă ca să nu capituleze.

— Dar... voi a maĭ ȡice sir Robert, maĭ mult de jumětate convins.

— Esenţialul este să fie compromisă, întrerupse principesa, rĕmâne la stăruinţa d-tale de voescĭ ă o aĭ...

— Atuncĭ fiţĭ liniştită piincipesă, ȡise sir Robert, cea ce cerȡ se va face.

— Şi eŭ'mĭ voiŭ ţine promisiunea, în ȡiua cândea va fi compromisă, veĭ priiimi ce ’ţĭ am făgăduit. Pênĕ atunci priimeşte ca acont 50,000 francĭ; şi Principesa de Trubiscvoi puse pe masă 50 bilete a 1,00Cfr. fie-care.

— Un singur cuvênt d-nă Princesă, ȡise Englesu.

— Şi care ?

— Pot să introduc o nouă persóna pe scenă ?

— Cum veĭ voi, remâne la d-ta....

Şi principesa ȡicênd eceste cuvinte se ridică,

— Nu uita milord că eşti al meŭ...

— Fițĭ sigură d-nă princesă...

— Atunci adio, Milord !

— La revedere d-nă ..

Şi principesa be Trubriscvoi plecă.

CAP.II
Comtele Oscar Pontenief.

Pe boulevard Sant Germain, aprópe de acel punct unde Rate des Ecoles, da îu boulevardul cu acest nume se înălţa hotelul comteluĭ de Loingueville.

Acest otel este unul din cele maĭ grandióse şi în-cântătóre din Capitala lumeĭ. Sume fabulóse a chel-tuit proprietarul cu el, dar în fine a făcut o clădire într’adevěr care merită a fi luată ca model.

Comtele, este un om de 38—40 anĭ, înalt, bine fă-cut şi brav pêně la temeritate. Se ştie de tótă lumea că într’un moment de furie bravă în timpul înconjurări Parisuluĭ a susţinut singur şi cu un domestic al seŭ pept la douě-ȡecĭ prusacĭ, carĭ voiaŭ să jefuiască hotelul.

Soţia sea, comtesa Ernestina, născuta de Luxem-burg era fiica aceluĭ neuitat mareşal, care în timpul când pedepsea neascultarea unuĭ oficier, ’1 avansa şi la gradul de colonel, drept recompensă a uneĭ victoriĭ ce repurtase asupra Prusienilor.

Blonda Enrieta, era o těnără de 19 anĭ, care avea ceva din bărbăţia tatăluĭ, întrunind câte-ceva din ca-lităţile mameĭ, plus o încăpăţânare, lucru mâhnitor pentru părinţĭ, cari de alt-mintrelea ’şi iubiaŭ odo-rul, cum a trebuit să adoreze Fenicieni pe ȡeul Baal.

Acum, când împrejurimele oteluluĭ ne sunt cunos-cute, când cu stăpâniĭ am făcut cunoscinţa se pă-trundem înăuntru.

In aşa ȡisul salon de lectură, comtese Ernestina citeşte la ultimul volum al luĭ Charles Aubert, timp în care Enrieta lucréză la o tobă de torchon.

De odată uşa se deschise şi Peppi, tênăra cameristă spaniolă intră anunţând :

— D nul comte Oscar Pontenief.

Cel anunţat intră.

Oscar Pontenief era un tênăr de 25—28 ani, înalt, bine făcut, în vinele căruia se vedea curgênd un sînge maĭ cald cum curge de obiceiŭ în vinele celor alţĭ conaţionalĭ aĭ sĕĭ. Remas orfan la etatea de 22 anĭ pe o avere de peste 20 milióne ruble, şi perdea tim-pul voiajând şi facênd turul lumeĭ .

Era galantom cu prieteni, galant cu femeile, cur-tenitor cu fetele, lucru care în puţin timp '1 făcu să fie bine privit de lume.

I se oferise maĭ multe partide, dar dênsul refuzase într’un mod atât de delicat în cât aceia cari veniserăcu nişte asemenea propuneri n’avusese nicĭ de cum ase plînge.

Cu tóte acestea, nu trecuse mult, şi lumea Pari-siauă auȡise vorbindu-se că în cnrând comtele Oscar Pontenief, se va căsători cu fiica principeseĭ de Tru-biscvoi, óchesa Olga.

Acésta partidă era bine alésă, din tóte privinţele, şi tênărul Oscar nici că se aştepta la ceva maĭ bun.

Logodna se făcŭ cu mare pompă într’unul din sa-lónele aurite ale cafeuluĭ de Paris

Se dete voie tênăruluĭ d’aşi face curtea pe lângă frumósa Olga, lucru care nu displăcea ambilor tineri; fixându-se tot de o dată şi data căsătorieĭ.

ȡiua aşteptată însă veni şi nunta tot nu se făcu. Trecu o săptămână, trecu două şi ginerile nicĭ nu se maĭ věȡŭ pe la logodnica sea. Lumea începuse să vor-béscă, şi cum de obiceiŭ dintr’o muscă se face un e-lefant, clevetirea căȡu pe sermana Olga...

Cu tóte acestea era o causă.

Eat-o:

Cu o lună de ȡile înainte de fixarea ȡileĭ pentru nuntă, adică treĭ saŭ patru ȡile după logodnă, tênă-rul Oscar, care era pasionat de vânătóre, plecă într’ocompanie de patru inşĭ în Bretaguia la moşia mar-quisuluĭ B.-

Printre aceştia era şi comtele de Loingueville in-socit de fiica sea îmbrăcată într’un superb costum bărbătesc.

Priviliştea încâutătóre ce avéu înaintea ochilor, rî-pele prăpăstióse ce înţâlniau îu cale, bóra du’ce ce le isbea faţa, măria şi maĭ mult farmecul blondeĭ En-rieta, care de altmintrelea scim că putea trece cu drept cuvânt între frumuseţile marĭ :

Ce să maĭ spunem, Oscar răpit de cochetăria Enríeteĭ nebun de patimă pentru gingaşa copilă începu a ’ĭ face o curte stăruitóre

Comtele de Leingueville simţi puterea ce Eurieta avea asupra luĭ Oscar, dar pentru că ştia pe comtele Pontenief logodit cu fiica principeseĭ de Trubiscvoi se făcu cě nu vede nimic, decis fiind însă a veghea din depărtare.

Tot restul acestei espediţiunĭ de plăcere fu pentru tineriĭ o adevĕrată sărbătóre.

De câte orĭ nu fugeau eĭ de ceĭ alţĭ companionĭ lă-sându-ĭ cu mult îndărăt, ducêndu-se să se ascunȡă la umbra vre unuĭ copac secular; — dar întîmplare ciudată maĭ în tot-d’auna avéŭ în calea lor pe comtele de Loingueville, care privighea ca un păzitor o comóră scumpă...

Ast-fel stetéŭ lucrurile în momentul când presen-tâm cititorilor pe comtele de Pontenief.

Muma şi fiica priimiră cu bucurie pe comte ară-tându-ĭ un scaun lângă dênsele.

Aci este timpul credem, să spunem, că contesa mamă, orgolioasă şi vauitósă din natŭra încuraja pecât putea pe Oscar, fiind decisă a’l captiva pentru a’1 face ginere.

După câte-va minute, comtesa găsi drept pretext, o mică migrenă, şi eşi lăsând pe tineri singurĭ.-

Comtele, care cât fu comtesa de faţă, păstrase o atitudine fără reproș vĕȡêndu-se singur cu adorata sa, se apropie de tênăra fată.

— Scumpă Enrieto, dacă aĭ şti tu, cât te iubesc !..

— O tacĭ Oscar, tacĭ, căci de mě veĭ insela simt că voiŭ muri.

— Veȡĭ tu amice, asta aşa va fi de mě veĭ înşela !

— Mică nebună ce eştĭ tu, pentru ce aĭ acestetriste cugetări ?

— Pentru ce ? mě întrebĭ tu, eĭ bine să ’ţĭ o spun,pentru că mě róde un venue-..

— Te róde un verme?

— Da, vermele gelosieĭ !

— Capriciós’o, dar nu veȡĭ cât te iubesc ?

— Simt că în acest moment cea ce ȡicĭ e ast-fel,dar cine ştie?...

— Ce voeştĭ să ȡicĭ ?

— Voesc să ȡic că se póte întêmpla să întâlneştio altă fiinţă maĭ frumósă ca mine, şi atunci mě veĭ părăsi cum al=ĭ părăsit pe Olga...

Numele acesta, aruncat de odata, făcu pe Oscarsă tresară.

Era pentru prima óră de când '1 auȡea pronun-ţându-se de la fatala întâlnire cu Enrieta.

— Te voiŭ iubi tótă viaţa! şopti el cu tóte astea.

Şi junele om căȡu la genuchiĭ încântătóreĭ copile şi o îmbrăţisă cu efusiune...

Nişte paşĭ ce se opri la uşe ’ĭ făcu să se sóle repede

Era şi timpul

Peste douě minute comtele de Loingueville urmat de socia sa intră în salon

Oscar, simţind că pentru acea ȡi se înplinise mandatul, după ce schimbă câte-va vorbe banale de politeţă, pleca.

CAP. III
Întâlnirea.

Comtele Pontenief coborând treptele scăreĭ, se sui în equipagiul seŭ, şi cu o voce tare ȡise :

— La bois de Boulogne, la cascadă.

Şi equipagiul porni în góna frumoşilor caĭ, cari păreaŭ că sbóră pe pavagiŭ.

Străbătu-se Rue de Rivali, şi tocmaĭ era prin dreptul oteluluĭ Continental, când paralel cu trăsura sea, věȡu un bogat equipagiŭ.

Oscar tresări, recunoscând armele principesei Tru-brisevoi.

Nu se înselaşe. Intr’adevěr era equipagiul principeseiĭ şi în întru trăsureĭ douě femei.

Comtele Pontenief de ar fi zărit capul meduseĭ de sigur că nu ’şĭ ar fi retras faţa, cum 'şĭ o retrase la vederea celor douě femeĭ.

Şi cu tóte acestea, acele douě femeĭ nu era de loc îngrozitóre.

Pe una o cunoştém, era principesa de Trubescvci femee ca de la 45 anĭ în sus, cea altă, fiica sea, ocheşa Olga, numărând abia 16 rose, tênără încântă-tóre, care ar fi răpit pêně şi repaosul unuĭ pusnic.

Trăsura luĭ Oscar, trecu repede prin faţa celor douě principese, şi lucru ciudat, când fu zărit de mamă şi fiică, douě cugetărĭ diferite eraŭ în inimile lor.

— Mişelul, cugeta muma, ne a nesocotit el, dar va avea a face cu principesa de Trubiscvoi

Rĕtăcitul !ȡicea Olga, daca m’ar fi iubit cât ar fi fost de fericit!.

In timpul acesta, trăsura luĭ Oscar ajunsese la Arcul de Triumf, când fu sosită de o aşa numită trăsură de piaţă.

— Pontenief ! Poutenief! se auȡi din acea trăsură o voce sonoră.

Şi maĭ în acelaş timp un june cam de 30 anĭ se cobori. Oscar, auȡindu-se strigat, sări şi el la rându-ĭ din trăsură, şi ăst-fel maĭ în acelaşi timp ambiĭ tinerĭ se întîlniră.

— Tu Lermina!..

— Chiar eŭ scumpe Pontenief, respunse acela cese numea Lermina; dar pentru D-ȡeu ce te aĭ făcut; sunt douě lunĭ aprópe, de când nu te am věȡut, unde aĭ fost ?.

— Nicăerĭ, dar tu ştiĭ prea bine că adesea orĭ pe cine cauţĭ nu găseştĭ.

— Cu tóte acestea, trebue să fie ver o causă care te a făcut să lipsescĭ la apel de la curse.

— Se póte.*

— Şi acéstă causă se póte şti ?

— La dracu dragul meŭ, prea eşti curios !

— Rěăutăciosule! pentru ce te superĭ?

— Se schimbăm vorba scumpe Lermina maĭ bine, cum aĭ maĭ petrecut ?

— De minune. Încgipueşte-ţĭ bă de cât-va timps unt nelipsit de la seratele comteseĭ de Villa-Franca.

— Acea bloudă spaniolă, de care s’a vorbit atât de mult?

— Tocmaĭ.

— Şi este frumósă ?

— Ca un înger!.. ce tu nu o cunoscĭ ?

— Nu.

— Este o frumuseţe andalusiană, cum nu ’şĭ póte cine-va face idea, uă frumuseţe răpitóre !..

— Drace ! drace, făcu Oscar, te văd fórte pasionat,nu care cum-va?..

— Nu ȡic. ba, sunt înamorat ca un nebun dupe dânsa, dar de aci şi pêně unde cugeţĭ tu, sunt paşi mulţĭ de făcut.

— Da, dar cel d'ântêiŭ pas e greŭ de făcut...

O paosă scurtă urma.

— Apropo Oscar, ce te facĭ diséră ?

— Nu ştiŭ.

— Aide, vino şi tu la comtesa, am o carte albă dela dênsa pentru unul din amiciĭ meĭ, şi te asigur că veĭ petrece de minune.

— Bucuros, viŭ cu plăcere.

După aceste cuvinte, tineri se despărţiră şi plecară fie-care cu trăsura luĭ

CAP. IV.
Serata comteseĭ de Villa-Frnnca.

Cine nu a fost la Paris şi nu a dat atenţiune oteluluĭ comteseĭ de Villa-Frauca, nu a věȡt nimic.

Situat pe Avenue de L’opera, aprópe de marele templu al Arteĭ; acest otel apare privirilor trecătorilor ca un cochet cuib de rândurică ; este compus din patru etage, bogat ornate cu acele reţele de alabastru care te face să cugeţĭ fără voe la San Pedro din Roma. Intrarea 'i este prin centru, de aci şi d'a drépta şi d’a stingă douě scări marĭ pun în comunicaţie cele patru etage.

Etagiul prim este ocupat de maiquisa Bonacieux, mătuşe bătrână a comteseĭ de Villa-Frauca care şade cu nepóta sea, obişnuită fiind a o avea lângă siue.

In etagiul al doilea este buduarul şi camerile de toaletă ale comtesei, în al treilea salónele de primire, cel de al patrulea în fine, este ocupat de domesticĭ.

Comtesa de Villa-Frauca, măritată la vârsta de 18 ani, remase văduvă duoĭ anĭ de la acésta dată, stăpână absolută pe o avere de 100,000 fr. venit, şi fără nicĭ un control asupra existenţeĭ sale.

Dotată de natură eu un fisic răpitor, şi cu o iute-ligenţă caro o făcea a fi superióră tutulor, ajunse în scurt timp, steaoa cea maĭ strălucitóre, femea la modă din Paris.

Câte partide bune nu venise se pretinȡă mâna fru-móseĭ văduve, dar dênsa refuzase categoric că nu maĭ voeşte a se mărita, adăogând că fericirea ce a gustat cu repausatul comtele de Villa-Franca nu crede a maĭ găsi din noŭ.

Auditori zâmbéŭ batjocoritor când auȡea aceste cu-vinte, de óre-ce se ştia că frumósa Elvira nu era tocm-aĭ sfântă...

Acum când am spus cea ce era necesar, să continuăm naraţiunea nóstră, din momentul când începe serata. Sunt ȡece ore din nópte.

Hotelul de Villa-Franca străluceşte de lumină.

Cele patru marĭ salóne ce ocupă tot etagiul al treilea sunt deschise. înotând de lumină, gata fiind a priimi pe invitaţĭ.

Douě orchestre, asedate fie-care pe câte o estradă una în faţa alteia sunt dispuse ast-fel ca când unava lua repaos, cea l’altă se delicteze pe óspeţi cu căutările sale.

Din aceste patru salóne, douě sunt pentru dans, unul pentru jocul de cărţĭ, iar cel alt reservat pentru reparaţia toaletelor damelor.

Comtesa de Villa-Franca, înota într’o roche trenanta de mătase bleu-ciel, garnisită nu bruxeles şi a căreia valóre ar fi fost de ajuns la douě-ȡecĭ de familiĭ atrăi în timp de un an, sade pe un fotoliŭ mare, alăturĭ cu d-na Bonacieux bătrâna sea mătuşe, aşteptând cu impacienţă sosirea invitaţilor.

— Elviro, ȡice marquisa Bonacieux, care este o strănepótă a aceleĭ neuitate neguţătorese care scăpase cu ver o douě sute anĭ înainte pe regina Anade Austria de ruşine — nu te maĭ înţeleg pe tine, daĭ serate peste serate, unde aĭ să ajungi cu acésta ?

— Eĭ mătuşică, sunt tînără şi dacă nu voiŭ profita acum cât sunt în flórea mea, dar când voeştĭ să petrec, când voiŭ fi centenară?

— Nu maĭ înţeles scumpă copilă, petrece, nu te opreşte nimenĭ; dar însă, tu nu judicĭ că desele sórele daĭ afară de costul recetelor la rare se urcă, apoĭ sunt si ruinătóre sănătațeĭ tale...

— O ! mătuşică, cât despre acesta te înşeli fórte mult...

Acésta convorbire fu întreruptă de un valet, care anunţa pe baronul Lermina şi contele Pontenief.

Ambi tinerĭ salutară.

— Vě cer ertare d-nă Comtesă, ȡise baronul Ler-mina înaintând cu duoĭ paşi către Elvira, că am pro-fitat de buna d-vostre disposiţiune, şi am permis a aduce pe rusul meŭ Pontenief.

— Alde baróne nu maĭ glumi, respunse comtesa cu graţie, ştiĭ prea bine că prieteni amicilor meĭ, sunt în tot-d’auna bine veniţi la mine, şi că mě găsesc mulţumită a-ĭ priimi.

— D-na comtesă este prea bună! ȡise Oscar.

— Nicĭ de cum comte, ceva maĭ mult, pot să ’ţĭ spun chiar, că am auȡit de multe orĭ vorbindu-se de d-ta, şi mě cred ca resplătită de cer cu cea maĭ mare favóre că te pot numĕra printre invitaţi neĭ, şi te a-sigur că voiŭ profita de ccasiune, şi te voi pune a ne povesti câte ceva din fantastica d-tale ţară...

— Voinţele d-vostre, vor fi ordine pentru mine d-nă comtesă.

In momentul acela câţĭ-va invitaţi fură anunţaţĭ.

— Ei Pontenief dragă, ȡise Lermina, cum ’ţĭ pare comtesa ? în timp ce Elvira înaintase a primi pe noi sosiţĭ.

— Adorabilă!..

Şi Lermina trase pe Pontenief în salonul de cărţĭ.

CAP. V.
Provoearca.

Orchestra începu una din acele ouverture care sunt înaintele mergătóre valsurilor de Strâns. Dansul începuse cu frenesie. Acéstă artă care face să palpite inimele, care te înferbîntâ şi ’ţĭ răcoreşte sufletul în acelaşĭ timp introdusă în continent din Italia, e bucuria inimelor tinere.

Comtesa de Villa-Eranca deschisese valsul cu tênărul colonel Baulieux, despre care se spunea că ar fi posedând acum bunele graţii ale comteseĭ. Ea dansaîncă, când valetul anunţa cu voce tare.

— D-na principesa de Trubiscvoi şi fiica sea d-şóra Olga de Trnbirovoi.

Elvira îndată şopti ceva la urechea tênăruluĭ seŭ cavaler, şi se duse spre întîmpinarea iluştrilor invitaţĭ.

Dupe ce se făcură salutările obişnuite.

— Vě mulţumesc din suflet comtesa, că te aĭ gândit la noi de nu ne aĭ uitat, ȡise principesa de Trubiscvoi, cu unul din acele tonuri mândre care ’ĭ şedea atât de bine.

— Vě rernân îndatorată d-nă principesă, de buna d-vóstre voinţă, că nu aţĭ dat uităreĭ invitaţia mea.

Dupe aceste vorbe de politeţă banală, convorbirea luă o nouě faşă.

— ’Mĭ permit d-nă principesă, ȡise de o dată Elvira, a vě întreba pe când faceţĭ nunta?..

La aceste cuvinte, principesa Trubscvoi tresări din tot corpul; timp în care Olga se schimba la faţă. -

Elvira era fórte mirată observând efectul ce pro-dusese aceste cuvinte pe figuré intervorbitórelor sale si póte că dênsa ca să repareze lucrurile ar fi schimbat sujetul, daca principesa mumă nu ar fi ȡis de odată.

— Acéstă căsătorie nu se va maĭ face.

In momentul acela, baronul Lermina şi comtele de Pontenief atraşi de preludiele orchestreĭ, tocmaĭ intraseră în salon.

—’Mĭ permit a vé întreba de causa ruptóreĭ ?

— Nu pot aţĭ spune nimic alt de cât că comtele Pontenief, pretendentul mani fiiceĭ mele, Olga, este un miserabil !..

Aceste vorbe, ȡise tare, fură auȡite de Osoar.

El tresări, şi maĭ ântêiu voi să se retragă zărind pe cele două principese; dar însă observând că devenise atenţiunea generală, ’sĭ schimbă hotărârea repede, şi înainta către principesa.

— Mie ’mi a fost adresate acele cuvinte d-nă Prin-cesă? întrebă el cu o voce alterată.

Principesa nu respunse, iar Olga întórse privirea cu dispreţ.

Oscar nu se descurajă.

— Am avut onóre d-nă principesă, ȡise el din noŭ cu aceaşi voce, a vě întreba, daca mie mi-au fost a-dresată acea insultă?

Principesa de astă dată se uită în ochii lui.

— Da, comte de Pontenief, eştĭ un miserabil !..

Oscar deveni palid.

Şi într’un moment, pumni seĭ se strînseră gata d’a lovi ; dar tras de mână la timp de amicul seu Lermina, avu putere să se stăpânésca.

— O ! d-nă Principesă, dacă aţĭ fi un bărbat,saŭ daca cel puţin a-ţĭ avea un fiŭ, aşĭ şti să cer repa-raţiune la insulta ce 'mĭ a-ţĭ făcut...

— Sunt gata a te servi comte Pontenief! se auȡi în acel moxnent o voce stridentă. Şi maĭ în acelaşĭ timp invitaţi věȡură pe lordul Robert-Eilip de Beas-confield.

— Ce fel sir Robert ! ȡise Oscar ce voeştĭ să faci?..nu te înţeleg !..

— Voesc a lua partida d-neĭ principese, si dacă acesta nu este de ajuns a te decide să primeşti o întâlnire la Bois de Boulogne sau Vinceue, sunt gata aţi repeta comte Pontenief, că pe lângă miserabil eştĭ si un laş mişel!..

La acéstă nouě insultă, Oscar deveni vanat de furie, şi cu un acces de mânie aruncă cartea sea în o-brajul lui sir Robert.

— Pe poimăne d-le comte la 7 ore de diminéţă la Bois de Bologne pe alea Mutei...

Pe poĭmâne ! îngână Oscar.

Şi însoţit de baronul Lermina 'şĭ luară concediŭ de la comtesa de Vilia-Franca şi plecară.

CAP. VI.
Lord Beaconsfield.

Lordul Beaconsfield era adevěratul tip de gentilman Engles. Înalt, bine făcut, era nelipsit de la curse, şiavea loja sea în principalele teatre. Venit de 5 anĭ din Irlanda patria luĭ natală, ajunsese în scurt timp-a fi cunoscut cu tótă lumea.

Averea ce ’ĭ remase moştenire de la repausatul Grastou Fiüp de Beaconsfield, o ripise cu nebuniile cele maĭ ingenióse. La Veneţia cu doĭ anĭ înainte dea se petrece acéstă istorie, pe timpul carnavaluluĭ, cheltuise aprópe a patra parte din capital cu extravaganţele spirituluĭ seŭ productiv.

Şi, în momentul când principesa de Trubescvoi venise la el să ’ĭ propue acel tărg dênsul era în ajunul ruşineĭ.

Noĭ ştim cum a scăpat de posiţiunea critică în care se găsea.

Apariţiunea luĭ în salónele comtesei de Villa-Franca se explică prin acea că fusese şi el invitat.

Intrând din întâmplare în salon tocmaĭ în momentul când comtele de Pontenief aruncase principeseĭ de Trubiscvoi acele cuvinte, se decise de a intra şi el în acţiunea dramei al căreia sfârşit ’ĭ am věȡut.

Dupe plecarea comteluĭ Pontenief şi a baronuluĭ Lermina, dansul începu din noŭ cu maĭ multă furdóre,ca şi cum nu s’ar fi întâmplat nicĭ nu incident.

Singura comtesa de Villa-Franca şedea gânditóre pe un fotoliu alăturĭ cu lordul Beaconsfield şi de colonelul Baulieux.

— Intr’adevěr d-nă comtesă, ȡicea lordul Beaconsfield cu o voce umilită, cer ertare de incidentul ces’a petrecut şi la care am contribuit şi eŭ...

Şi pentru că comtesa nu respunse.

— Dar ce voeştĭ, pentru D-ȡeu! cuvintele aceluĭ Rus pentrn o damă, compatriotă cu dânsul maĭ cu sémă, mi s’a părut atât de insultătóre, în cât nu maĭ m’am putut ţine şi am făcut cea ce nu trebuia...

Comtesa de Villa-Franca, nicĭ de astă-dată nu res-punse, ci întórse cu indeferinţă capul în partea opusă.

Lordul Beaconsfield věȡu gestul comteseĭ', înţelese supărarea eĭ, se sculă şi salută.

— La dracu cu supărarea Spanioleĭ ! cugetă en-glesu; puţin ’mĭ pasă, totul este ca afacerile mele se mérgă bine !.. n’avém ce tace, trebuia să dau acest adjutor princeseĭ în vederea alianţei ce am contractat cu dênsa...

Şi el era gata să plece, când o mână mică ’ĭ se puse pe uměr.

Repede întórse capul şi surprins se găsi în faţa principeseĭ de Trubiscvoi.

— Bravo ! sir Robert, şopti abia auȡibil, bravo,’ţĭ mulţumesc pentru cea ce aĭ făcut, veĭ auȡi îu curând de mine...

Şi principesa de Trubiscvoi dispăru în mulţime.

— La dracu ’ĭ ȡise sir Robert, pentru ce maĭ ’mĭ mulţumeşte dênsa óre, eŭ cred că în cele 50,000 fr.priimiţĭ, şi cele alte 250 miĭ ce voĭ maĭ priimi trebuia să se prevaȡă şi un duel !..

Şi sir Robert-Filip de Beaconsfield plecă.

VII
Duelu1.

O trăsură cu un cal străbatea alea cea mare din bois de Boulogne, douě ȡile după cele întêmplate. Putea să fie şase ore şi jumětate de diminéţă. Aerul era atât de plăcut în cât era o plăcere a umbla pe un ast-fel de timp.

Trăsura se opri la cascadă, şi dintr’ênsa treĭ bărbaţi se coborâră.

Unul dintr’acestia era comtele Pontenief, al doilea Lermina, iar cel de al treilea tênărul colonel Bau-lieux.

Comtele purta sub braţ o cutie, care după forma eĭ, lesne se putea ghici că într’ênsa sunt arme de foc.

— Aşa dar te ai decis Osear alegând pistolul ? întrebă Lermina, continuând cu toţĭ a merge.

— Da ! tu ştiĭ prea bine că atât sabia cât şi pistolul ’mĭ ar fi fost indiferent pentru cuvêntul că nicĭ o n'am dată n’a pus mâua nicĭ pe una nicĭ pe alta, dar fiind că eŭ trebuia să aleg arma am ales pistolul din-tr’un capriciu...

— Te plîng amice atuncĭ, întrerupse colonelul Bau-lieux şi cu atât maĭ mult că lordul Beaconsfield trece între ceĭ maĭ buni dueliştĭ din Paris.

— A, ba! fie ce o fi, ȡise Oscar cu nepăsare, de’mĭ o fi scris să mor din glonţ, voiŭ muri, şi nimic maĭ mult. .

Acéstă convorbire fu întreruptă de sosirea sireluĭ Robert cu martori seĭ.

Se făcură salutările obişnuite.

Martori examinară armele şi se învoira de acord ca duelul să se tacă cu pistoalele aduse de Pontenief, şi că distanţa între ceĭ doĭ combatanţĭ să fie de cincĭ paşi, declarându-se onórea satisfăcută la cea d’ânteiŭ picătură de sînge.

Baronul Lermina dete primul semnal.

Armele se încărcată cu glonţe calibru numěru douě-spre-ȡece.

Beaconsfield se așeȡă în faţa lui Pontenief la o distanţă de cincĭ paşi.

Se dădu al doilea semnal.

Combatanţi ridicară arma la înălţimea obişnuită, fixând fie-care instrumentul ucigător în posiţiunea ce’ĭ convenea mal bine.

Lermina dădu al treilea semnal, şi mai în acelaşi timp douě pocniturĭ resună.

Comtele Pontenief căȡu jos dând un mic ţipăt.

La ţipătul seŭ însă, un alt ţipăt de gróză se auȡi, şi tot maĭ în acelaşĭ moment cei patru martorĭ şi Beaconsfield văȡură douě dame voalate ale căror trăsuri nu se putea bine destinge, fugînd de privirile lor.

— Drace! drace, făcu Beaconsfield, pun rĕmăşag pe capul meu, că acestea nu sunt de cât principesele mele ruse-..

Eată femeile ce sunt...

Tênăra Olga de şi părăsită de conite, despreţuită pene a o face batjocura lumeĭ.., densa tot'1 iubeşte!..

Sâ mě păȡesc, căcĭ acum sunt sigur că voiŭ avea un inimic de temut în lupta ce voi întreprinde!...

Şi Lordul de Beaconsfield cugetând ast-fel se interesă de rana luĭ Oscar.

— Rana nu este nici de cum gravă, respunse Bau-lieux care se pricepea în chirurgie, nu este de cât olesiune mică la uměrul sting, care înainte de opt ȡile va fi vindecată...

După aceste cuvinte, Beaconsfield se despărţi de martorĭ; — ear comtele Pontenief fu transportat la dênsul acasă...

CAP. VIII
M u m a şi fiica.

— Mamă ! mamă ce aĭ făcut tu ? ȡieea cu lăcri-mele în ochi frumósa Olga princesei, a doua ȡi după cele petrecute la balul comteseĭ de Villa-Franca.

— Am făcut, cea ce trebuia să fac. Ce fel tu un lăstar din familia princială, un lăstar d'aĭ luĭ Tru-biscvoi vorbeştĭ ast fel ?..

Nu cugeţĭ că aĭ fost despreţuită, că aĭ fost înlocuita uneĭ alte femei, care nicĭ prin nume, nicĭ prin posiţia ei socială nu te pote întrece... tu fiica mea,tu vorbeştĭ a st-fel

— ’L iubesc ! cu tóte acestea mamă..

— Mare D-ȡeŭ !’1 iubeşti!., strigă principesa cutărie, ’1 iubeştĭ şi cetzĭ a ’mĭ spune mie acésta mie care am fost despreţuită, batjocorită de el.. O ! nu veȡi tu ce răbdare am de te ascult ?.. Ar trebui nicĭ să te privesc măcar!..

— Dar tu nu cugeţĭ mamă, ce va resulta din acesta ? Aĭ uitat póte că o provocare s’a născut, că o întîlnire cu armele va urma, şi că mâne la ora a-césta nenorocitul Pontenief va fi un cadavru...

Şi frumósa Olga vorbind ast-fel părea entusiasmatâ, vocea sea lină şi melodiósă, resuna ca o córdă dulce,mişcând tóte fibrele principeseĭ.

— Ce pretinȡ tu acum de la mine? întrebă principesa, věȡênd stăruinţa fiiceĭ sale.

— Mě întrebă co voesc !.. dar se mergem la acelarogant engles sâ-1 conjurăm să înlăture duelul..-, nu voesc ca să se bată...

Voesc ca Pontenief să trăéscă !..

— Cea ce cerĭ tu este peste putinţă fiica mea !..

— Peste putinţă ȡicĭ mamă, şi pentru ce ?

— Pentru că trebue să cugeţĭ singură ce ar resulta de aci... ce ar ȡice lumea ?.. ce ar crede lordul de Beaconsfield ?

— Puţin ’mĭ pasă de lume, nu voesc să ştiŭ de nimenĭ, créȡă ce o voi principalul este că Pontenief să trăéscă !..

— Cea ce ceri cu tóte acestea este cu neputinţă!..

— Ah mamă, mamă, tu mě facĭ cea mai nefericită dintre femeĭ! strigă Olga în disperare şi cu lăcrimil epe ochĭ, tu facĭ să piară póte, singurul om ce iubesc pe lume !..

— ’L iubeştĭ !,. ’L iubeştĭ, dar nu veȡĭ că el nu te iubeşte ?

— Te înşelĭ mamă, sunt sigură că cea ce s’a în-tîmplat nu este de cât un capriciŭ trecător, şi c ăPontenief n’a încetat un sigur moment ca să nu cugete la mine !..

Un rîs nervos al principeseĭ întrerupse pe Olga.

— Cine iubeşte nu ’şi părăseşte logodnica în modul cum te-a părăsit dênsul, ȡise principesa, crede ce veĭ voi; dar Pontenief nu te iubeşte, ca proba este dispreţul luĭ, şi pentru acésta ’şi va lua pedepsa,am ȡis!

Olga îuţlegênd că numaĭ avea nimic de spus, se retrase în camera ei cu lacrămile pe ochi.

Aci dênsa plângea blestemându’şi sórta şi minutul când s’a născut, când uşa se deschise şi bětrâna Ma-ruşea, doica sea, veni să-i aducă cafeaua

— Olga mea iubită, strigă bătrâna cu iubire, pentru ce plîngĭ tu! cine a cutezat să supere ochişori copilaşuluĭ meŭ, de sigur că, acea rěutăciósă principesă... aide spune ce s’a întêmplat, şi voiŭ certa pe mata tea!..

Olga începu a spune cea ce noĭ ştim, şi conchise ȡicênd:

— Înţelegĭ tu Maruşca mea, că mâne el va fi mort...

Mort adică perdut pentru tot-d’auna !

— Linisteşte-te copila mea, consola bětrâna pe Olga, liniştește-te vom face lucrurile cum este maĭ bine, şite asigur că vei fi mulţumită. .

A doua ȡi de diminéţă Olga îusocită de bětrâna Maruşea, fără a spune nimic principesei, işiră, luară o trăsură, şi se duseră la bois de Boulogne.

Aci se ascunseră dupe un bosquet ce era în faţa aşa ȡisuluĭ aleĭ al muteĭ, şi aşteptară în tăcere sosirea combatanţilor.

In fine dupe un quart de oră, timp în care sěrmana Olga, palpita de emoţiune şi nerăbdare, ceĭ aşteptaţĭ sosiră. *

Olga nevědută de nimenĭ, asistă la încărcarea armelor, věȡu pe Beaconsfield trăgênd foc în Oscar, věȡu pe Pontenief căȡênd si scoţând un ţipăt.

Ea auȡind acel ţipăt, şi creȡêud că este cel din urmă, şi că Oscar murise, nu se putu abţine d’a nu scóte un alt ţipăt de gróză, apoĭ trăgênd pe doică demână :

— Aide bětrâna mea Marușcă, ȡise ea, aide numaĭ avem ce căuta aci!..

Şi cu lăcrămile în ochĭ, ambele femeĭ se suiră în trăsură, care plecă îndată cu iuţélă către locuinţa lor.

CAP. IX
Damicela de Loingucville.

— Peppi !

— D-ră.

— Veĭ ȡice să înhame pe Aehmed calul meŭ arab favorit.

— Este înhămat domnişoră.

— Me veĭ îmbrăca ca amazona acea négră care ’mĭ a sosit numai erĭ de la croitor.

— Înţeleg d-ş6ră.

— Şi acum pentru că ai înţeles, parfuméză-mi părul cu acea minunată pomadă de Ilang-ilang, ce ’mĭ place atât de mult!

Şi Peppi făcu cea ce i se ordonase de către stăpâna sea.

Dialogul de maĭ sus, era ţinut în hotelul comteluĭ de Loingueville, şi acela care da acele ordine nu era de cât cocheta Enrieta...

Se lăsăm să trécă o oră, timp necesar tinereé cochete, spre a ’şĭ face toaleta dorită, şi să pătrundem din nou în hotel, în momentul câud Enrieta. călar epe favoritul eĭ cal eşi pe pórtă.

Intr’adevěr nimic maĭ plăcut de cât acésta jună mândră, ce părea că sfidéză pe trecători cu privirea eĭ.

Costumul bogat de amazonă şi menţinerea corpuluĭ atrăgea privirile tntulor asupra sea.

Achmed, cal arab pur sînge, nobil animal din instinct simţea persóna ce purta pe spatele seŭ căcĭ fără se aştepte frâul Enrieteĭ, mergea de minune, şi era de ajuns numaĭ să audă o mică încuragiare din gura stăpâneĭ sale, ca el se previe dorinţele d-reĭ de Loingueville.

Mândra patriciană se opri la pórta unuĭ frumos o-tel de pe boulevard des Italien alăturĭ cu feli-berger.

Ea se coborî repede de pe şea cu îndemânarea cea maĭ mare, ’si aruncă frâul caluluĭ în manele miculuĭ Eduard care 'ĭ servea ca groom, şi pe care ’l luase cu sine.

Un valet întîmpină pe Enrieta, şi dupe ce o salută cu politeţă.

— Anunţă-mě! duse ea.

— Cer ertare d-neĭ, ȡise valetul. D-nul Eiffel nu e acasă.

— Nu este acasă? ȡicĭ.-

— Am avut onóre de a vě spune acésta ȡise valetul cu aerul unuĭ om de lumea cea mare, oare pare supărat, când cine-va nu dă creȡěmênt spuselor sale.

— Bine, atuncĭ voĭ aştepta!ȡise Enrienta după un minut de decisiune, — când creȡĭ că se va în-tórce ?

— Cel mult peste un quart de oră, căci de obiceiŭ ivine regulat la 12 la masă.

Enrieta scăpă un suspin de uşurare.

Şi introdusă de valet, intră în cabinetul de lucru al renumituluĭ architect.

Pe masa acestuĭ cabinet o mulţime de schiţe şi de planurĭ dovedea ocupaţiunea mareluĭ bărbat.

In centrul meseĭ, ca şi cum ar fi voit chiar el, se arate lumeĭ că acela este cea mai mare operă, o schiţă a turnuluĭ ce este ridicat pe Champ de Mars şi care va păstra în vecĭ gloriiosul seŭ nume, se vedea desemnat cu cele maĭ micĭ detaliurĭ.

Era aprópe douě-ȡecĭ minute de când şedea privind la acele schiţe şi planurĭ cu uu interes vědit, când intră Eiffel.

Eiffel, care a devenit celebru prin monumentul ce a ridicat, menit a arěta lumeĭ întregĭ, că tot Prauciei’ĭ a fos reservată şi acésta glorie, era un bărbat, în care de la prima vedere vedea un geniŭ.

Născut într’un oraş din Alsacia, dênsul nu a încetat un moment măcar d’a fi Frances.

Studiele sale şi le-a făcut în Paris la liceul Louis le Gr and ; şi să nu credeţi că capitulaţia Parisuluĭ de nefericita memorie, a fost una din plăcerile lui.

Nu ! orĭ de câte ori vema vorba de acésta cu a-miciĭ luĭ, în tot-d'auna ȡicea că nici odată el nu va uita Prusacilor cea ce aŭ făcut...

— D-ta d-ră ! D.ta la mine la acésta oră şi în acest costum? întrebă el cu mirare alergând înaintea Enrieteĭ.

— Da domnule Eiffel, după cum mě veȡi am venit,şi pentru că cea ce am să-ţĭ spun este puţin cam lung, te rog să eĭ un loc lêngă mine.

Eiffel se aşeȡâ pe un fotoliu lêngă juna fată, şi luând una din acele posiţiunĭ comode şi respectuóse tot de odată.

— Bine, ȡise el, se vedem... ce aveţi a ’mĭ spune...Vě ascult!..

— Am venit scumpe amice, începu d-şora de Longueville, a te ruga să ’mĭ faci o restictiune.

Eiffel tresări.

— Despre ce voeştĭ să vorbeştĭ? întrebă el.

— Voesc a 'țĭ reaminti drăguţă de acele câte-va scrisorĭ ce posedezĭ de la mine.

Eiffel tresări din noŭ.

— Aşa dar, le cerĭ îndărăt?

— Dupe cum veȡĭ.

— Şi dacă ’ţi le aşĭ refusa.

— Acela care a ȡidit turnul cu numele seŭ, esteprea cavaler spre a ’mĭ refusa o cerere dréptă ca a mea.

— Aşa dar nu 'ţĭ a fost de ajuns că te aĭ purtat cu mine ca cu cel de pe urmă dintre laqueĭ, nu te aĭ mulţumit că maĭ înşelat în chipul cel maĭ de jos, acum viĭ a ’mĭ reclama şi acele scrisorĭ, carĭ singure’mĭ spun în solitudinea în care mě găsesc în timpul libertăţeĭ mele, de orele fericite petrecute în braţeletale !...

Și Eiffel, omul-ȡeŭ, căȡu din înălţimea sea şi deveni om.

— Pentru ce maĭ rescoleşti trecutul, ȡise dupe un moment Eurieta, creȡĭ că se va maĭ întórce timpurile acelea!

— Vaĭ, acésta din nenorocire este prea adevěrat!.

— Veȡĭ dar prea bine, ȡise Eurieta din noŭ că am spus adevěrul!

O pausă scurtă urmă.

— Prea bine d-şóră, ȡise de o dată Eiffel cu de-cisiune, ţi le voĭ da pentru că o voeţtĭ, dar maĭ ântei voesc a ’ţi vorbi ceva, care te intereséză.

— Se vedem, ascult...

CAP. X
Reamintirĭ.

— Sunteţĭ logodită cu comtele Poutenief d-ra mea ?

— Eu? nu... dar pentru ce acésta întrebare Dum-neȡeule!..ȡise Enrieta tresărind din tot corpul, cugetând fără voe că póte ver o nenorocire i se întîm-plase luĭ Oscar.

— Atuncĭ, trebue să stiĭ cele ce i s’a întêmplat ?..

— Ba nicĭ de cutn...

— Ce fel nu ştiĭ despre duelul luĭ cu lord Bea-consfield.

Enrieta se schimbă la faţă.

— D-ȡeule! cugetă Eiffel, cât '1 iubeşte de mult!

— Şi ȡicea ?. întrebă Enrieta.

— Că Pontenief a fost rănit.

— O! dar nu vě temeţi, continuă Eiffel věȡêd schimbarea ce se operase pe figura Enrieteĭ la cuvintele sale, rana ’ĭ este uşóră de tot, şi înainte de cinci ȡile, de sigur că va veni să vă linistéscă.

— Dar în fine, întrebă d-ra de Loingueville, acest duel trebue să fi avut ver o causă?

— Sigur,..

— Şi acéstă causă ?...

— Să ’ţĭ spun cum s’a petrecut lucrurile.

— Maĭ serile trecute, la balul comteseĭ de Vi11a—Erauoa, nu ştiu cum s’a întâmplat, dar comtele Poutenief ar fi ȡis nişte cuvinte tarĭ la adresa principeseĭ de Trubiscvoi. Lordul Beaeonsfield, despre care se ȡice că e apărătorul tutulor damelor, s’a constituit apărătorul principeseĭ, a provocat pe Pontenief, şi ast-fel se explică duelul ce a avut loc între dênşi.

D-ra de Loingueville, păstra tăcerea un moment.

— Şi pentru ce ’mĭ spuĭ tóte acestea ? întrebă eade o dată cu o voce care nu semăna câtuşĭ de puţin cu alteraţia de maĭ înainte.

— Vi le spun pentru că voesc să věd dacă este ver o asemănare între trecut şi present...

— Vorbeştĭ în enigme amice, esplicăte maĭ lămurit căcĭ nu înţeleg...

— ’Ţi aduci aminte Enrieto de prima noastră întâlnire ? ȡise Eiffel nerespunȡend direct la întrebare.

D-ra de Longueville tresări.

— Da / murmură ea, ’mé aduc aminte ca printr’un vis.

— Ast-fel trebuia să fie! murmură eminentul ar-chitect.

Apoi adaogă tare.

— ’Ţĭ reaminteştĭ de acea seară plăcută pe bordul vasuluĭ „Regele Lear“ ?

r — De minune; ’mĭ aduc aminte ca şi cum s’ar fi întěmplat erĭ; cu toate oă de atunci sunt aproape treĭ anĭ.

— Pe timpul acela nu eram de cât la începutu cariereĭ mele.., Intălnindu-mě cu tine, mi se păru că întrevăd o parte din cer deschiȡêndu-se....

Plecasem la Italia, spre a mě perfecţiona când pe bordul acelueaşĭ vas te văȡuĭ răpitoare şi pasionată după cum eştĭ. Ştiĭ prea bine, ce să maĭ urmez, căne înţeleserăm de minune împreună, şi că am ştiut să înşelăm vigilenţa părinţilor těĭ...

Ochiade dulcĭ, strănsori de mănă, sărutărĭ nenuměrate, eată cum ne petrecurăm noĭ cele trei ȡile cât ţinu călătoria noastră...

Când ne despărţirăm, aměndoĭ eram cu lăcrămile în ochi, şi fie-care consola pe acel alt, ca şi cum durerea unuia nu era şi suferinţa celuĭ alt...

Un an după aceasta ne întâlnirăm din noŭ în Paris continuă Eifel după o pausă scurtă.

Bucuria ce simţişĭ când m’ai věȡut a fost mare, 'căcĭ pe timpul acela mě iubeaĭ, nu este aşa Enrieto?

— Unde voescĭ să ajungiĭ? ȡise D-ra de Longuevill,pentru ce desveleştĭ trecutul ?

— Pentru a-ţĭ arěta că intre atuncĭ şi acum esteo mare asemănare..

Adu-ţĭ aminte de duelul ce avusesem cu marquisul de Los-Montes, acel ingănfamt spaniol, care cutezase la o beţie se spue în gura mare că posedează bunele tale graţiĭ... Reaminteşte-ţĭ de acel moment când am întrebat dacă cea ce a ȡis marquisul era o calomnie,sau purul adevěr.

Tu ’mĭ aĭ respuns însă ca marquisul era un mise-rabil, şi că nicĭ o dată n’a fost incuragiat de tine, pentru a se putea crede autorizat d’a vorbi cele spuse.

Eu te creȡuĭ vaĭ! căcĭ în realitate marquisul spusese adevărul, creȡuĭ ȡic, şi în paroxismul amoruluĭ meŭ exaltat, mă duseĭ la spaniol şi ’i aruncaĭ mânuşa în obraz.

A doua ȡi, un duel urmă, şi ca resultat, eŭ căȡuĭ rănit la braţul drept. Te veȡuĭ plângând, jurăndu-mĭ că mě veĭ iubi tot-d’auna, şi că nicĭ o dată nu veĭ maĭ da ocasiune să se întâmple cea ce s’a petrecut.

— Te creȡuĭ.

— Treĭ ȡile după această însă, când rana ’mĭ permise să es din casă, mě duseĭ puţin la bois des lou-logne.

Era o dimineaţă superbă de Maĭ.

Soarele plăcut şi boarea cea dulce te invita la preumblărĭ prin frumoasele bosquete din jurul cascadeĭ.

Continuam preumblarea mea cugetând la tine, zicând în mine că ce fericit aşĭ fi dacă aĭ fi femea mea. Şi că nenorocirea care mě impedica d’a deveni soţul těu, este numaĭ posiţiunea socială.

Cugetăm încă ast-fel, când nişte şoapte 'mĭ isbi a-uȡul, şi tresăriĭ auȡind o voce pronunţând numele těu...

întorc capul si te věd pe tine în braţele marquisu-luĭ de Los Montes!...

Durerea ce simţiĭ fu atât de mare, în cât în primul moment, voiĭ a vě sugruma pe aměndoĭ, dar apoi făcându-se o reacţiune în sufletul meu deveniĭ liniştit, şi apăru-i în faţa voastră...

La aparitiunea mea, la care nicĭ tu, nicĭ marquisul nu ve aşteptaţĭ, aţĭ dat câte un ţipăt.

Eŭ mě mulţumit numaĭ a te numi trădătoare, spu-năndu-ţĭ că totul este rupt!..

— Eată cea ce este adevěrat şi ce voiam ă-ţĭ spuĭ ne concluse Eifel; eată asemănarea ce ȡic că este: pe atuncĭ mě credeam eŭ cel maĭ fericit, acum 3«crede Pontenief....

Enrieta tresări şi deveni roşă.

— Aşa dar, ȡise děnsa ştiĭ ?

— Ştiŭ totul, ştiŭ că nefericitul comte era în ajunul d’a se căsători cu fiica priucipeseĭ de Trubiscvoĭ, când avu nenorocirea să te întălnească în calea sa.

De atuncĭ nefericitul ţi-a devenit sclav, şi D-ta....

Enrieta tresări din nou.

— Pe când eŭ ? ȡise ea.

— D-ta ’1 înşelĭ în modul cel maĭ infam cu marquisul de Los Montes, acelaşĭ cu care m’aĭ înşelat pe mine.

D-ra de Loingueville dădu un ţipět de groază, şi se sprijini sě nu cadă.

— Graţie!... graţie!... strigă ea cu un ton umilitor..graţie pentru D-ȡeu, să nu ne audă cine-va!...

— Fițĭ liniştită, căcĭ cele ce vě vorbesc nimenĭ altul nu le va şti.

— O Dumneȡeule, şopti nefericita fiică a comteseĭ lde Loinguiville, dar de unde ştiĭ... sine ’ţi a putut,spune aceasta?...

— Chiar el...

— El?... miserabilul!...

— Da! şi dacă te previu o fac numaĭ ca se vigi-lezĭ, căcĭ ceea ce am aflat eŭ, póte să afle şi Pon-tenief, şi atuncó veó rămâne ca întêĭ...

Enrieta ’şĭ muşcă buzele de ciudă.

— Şi acum, ȡise EifFel dupě un moment de tăcere, eată ceea ce ’mi ai cerut... numěrěle D-ră, sunt 12 scrisorĭ... iale...

Enrieta apucă pachetul şi simţind un congediŭ din tonul fostuluĭ eĭ amant, se sculă, şi luându’şĭ adio...plecă...

XI
Principesa de Trubiscvoi

A doua ȡi dupě duelul dintre Beasconfeld şi Pon-tenief, sir Robert citea revista ȡilei din ‘„Dailly-Newe Telegraph“’, când Jack, valetul seu anunţă pe prin' cipesa de Trubiscvoi:

Principesa intrând salută şi luă loc, dupe invitarea lorduluĭ pe un fotoliŭ.

Sir Rovert se aşeȡă asemenea pe un scaun în faţa principeseĭ.

— Bine aţĭ venit, d-nă principesă, ȡise lordul de o dată, căcĭ am a vě spune ceva important.

— Şi ce anume sir Robert?

— Acea că purtarea D-voastre din ȡiua dueluluĭ, nu a fost nici de cum dupě aşteptările mele.

— Ce voeştĭ să ȡicĭ sir Robert? întrebă principesa cu acel aer măreţ care ştia să şi-l ia orĭ de câte orĭ cine-va ’şĭ permitea a ’i vorbi ceva care nu era dupě dorinţa sea.

— Voesc să ȡic d-nă princesă, ȡise sir Robert, cu acelaşĭ ton, că presenţa D-voastră dupe bosquet, nu era nicĭ de cum necesară, şi că dacă duelul nu era în programul D-v, eŭ ştiam să ’1 înlătur...

Cuvintele lorduluĭ, puse îu mii are pe principesa.

— Intr’adevěr sir Robert, cred că eştĭ nebun, saŭ că eu nu maĭ înţeleg ceea ce spuĭ... Cum pretinzi că eŭ aşĭ fi fost de faţă la duelul d-tale?...

— V’am věȡut d-nă!

— Pe mine d-le ?

— Pe d-ta!

— Principesa dete din umerĭ cu neîncredere.

— Saŭ maĭ biue, continuă Euglesul, am ȡărit pe d-şoara Olga insoţită de o altă damă voalată, fugind într’o direcţiune opusă..

Principesa tresări din tot corpul.

— Pretinzĭ dar, că fiica mea...

— Nu pretind, sunt sigur, d-nă principesă.

— Şi ȡceaĭ?...

— Că era însoţită de o altă damă voalată ca şi dânsa.

— Cum era dama care o însoţea ?

— Mai mult bětrînă.

Un moment de tăcere scurtă urmă.

— Da ! ȡise principesa, ast-fel trebue să fie, Olga în acea ȡi a eşit cu Marusca... ştiŭ aceasta de la portar. Ştiu că a eşit pe jos, probabil că a luat ver o trăsură de birje, căcĭ când s’a întors a venit în.trăsură.

Un zîmbet de triunf se věȡu fluturând pe buzele-Englezuluĭ.

— Vedeţĭ dar, d-nă principesă, ȡise el, că nu m’am înşelat nicĭ de cum ?

— Bine. ’Ţĭ mulţumesc pentru cele ce ’mi aĭ spus’Ţĭ mărturisesc că nu ştiam nimic încă...

— Ce fel, nu ştiaţĭ, că d-ra Olga, cu toată ura d-v.încă iubeşte pe comtele Pontenief ?...

— N’am voit să ȡic aceasta, rěspunse principesa, dar acea că n’am ştiut încă că fiica mea ’şĭ a uitat mândria numeluĭ sěŭ până 'ntr’atěta în cât să asiste la duelul aceluĭ om care a călcat numele nostru în picioare...

— Aşa dar ştiaţĭ ?

— Vai da!...

— Şi nu ’mĭ aţĭ spus’o!,..

— M’am aflat de cât în ajun.

O paosă scurtă urmă dupě aceasta, apoĭ dupě um minut convorbirea luă o nouă fasă.

— Dar cu Enrieta ce aţĭ făcut? întrebă principesa.,

— Pênă acum nimic. Aveţĭ răbdare însă, am avut trebuinţă de câte-va notiţe în privinţa trecutuluĭ sěŭŭ..

— Şi acele notice ? făcu principesa de Trubicboicu nerăbdare.

— Le am.

— Aşa dar, atuncĭ planul este gata ?

— Da, nu aştept de cât sosirea unuĭ actor, care să ’şĭ joace rolul..

— Nu te înţeleg!

— Nu pot să vě spun nimic maĭ mult deocamdată, de cât atât...

— Şi Enrieta ?

— Va fi compromisă, vě o promit!

— Cugetă bine sir Robert, ȡise principesa la ceea ce aĭ spus, şi nu uita că sunt nerăbdătoare.

— Nu voiŭ uita nimic d-nă principesă, fiţĭ sigură! Dupě aceste cuvinte principesa de Trubiscvoĭ se sculă şi plecă.

XII
La Duval

A doua ȡi dupé cele relatate în capitolul precedent, un om îmbrăcat într’un costum de o eleganţă rară, intra la stabilimentul lui Duval, ce este situat în colţul bulevarduluĭ Sent Michel.

Gesturile şi memţinerea corpuluĭ juneluĭ, căcĭ nu avea maĭ mult de 25 anĭ, trădaŭ la prima vedere peomul din clasa de mijioc.

La intrarea sa în locandă, fu întâmpinat de o jună servantă.

— D-l ce porunceşte, întrebă ea.

—Nimic de o cam dată, respunse necunoscutul, şi dupě un moment de observațiune, și dupě ce se asigură că ceĭ câți-va mușteriĭ nu dau atenţiune la dânsul, se apropiă de servantă.

— Ascultă d-ră, de va veni venĭ o damă înţelegĭ ce ’ţĭ spun ?

— Înţeleg domnule.

— Să o conducĭ în pavilion.

— Prea bine domnule...

Servanta voi să sě retragă*

— Aşteaptă un minut, nu este asta tot.

— Domnul maĭ are să ’mĭ facă verĭ o recoman-daţie?..-

— Da.

— Şi acum ?

— Veĭ spune aceleĭ dame că omul ce asceaptă va veni îndată...

— Aĭ înţeles ?

— De sigur domnule.

— Bine, ȡise necunoscutul dând juneĭ chelneriţe o monedă de cincĭ francĭ.

Servitoarea voi să mulţumească, dar streinul nu aşteptă ci deschiȡênd uşa plecă.

— Eată un domn foarte cum se cade şi ȡise fata în sine mulţumită de câştigul sěŭ, pentru două, trei cuvinte, 'mĭ a dat aproape cât câştig în douě ȡile....

Juna chelneriţă ar fi maĭ continuat poate în monologul sěŭ, dacă în acel moment n’ar fi simţit o mână grea pe uměrul sěŭ. Intorcându-se repede, se găsi în faţa unuĭ om aproape de 40 anĭ.

— Domnul voeşte ceva ? întrebă dênsa mirată de libertatea ce ’şĭ luase noul necunoscut faţă cu dânsa.

— De o cam dată o mică desluşire,cu o voce înecată.

— De o cam dată o mica desluşire, ȡise streinul cu o voce înecată.

— Aide, cugetă têněra noastră, ȡiua ast-fel, apoĭ ar fi mult maĭ cu minte ca patronul să deschidă birou de informaţie..

Apoi tare :

— Ce doreşte domnul ?

Strěinul ce părea că era într’un mare neastâmpăr, făcu a mare sforţare asupră-şĭ,

— N’a trecut pe aci un tîněr, poate să fîe ca un quart de oră ?

— A ! fěcu fata în sine, de sigur ca acesta e bărbatul dameĭ ce aşteaptă têněrul de maĭ adineaorea...se vedem... să luăm seama...

Apoi rěspunȡênd la întrebarea streinuluĭ:

— Nu domnule!... ȡise ea cu o oare-care hesitaţiuue.

— Această fată mě înşală !... cugetă streinul la rîn-dul sěŭ observând hesitaţiunea chelneriţeĭ.

Apoi luând un aer confusionat.

— Ah Dumneȡeule! ȡise el, unde 'mĭ este capul ce greşală!... credeam că sunt la Continenthal... pardon mamzel !...

Si repede ca şi cum venise, dispăru pe uşe.

— Drace!... drace, făcu juna, cine să fie acesta şice să voiască?

XIII
Doĭ Amorezaţĭ

O damă tăněră ale căreia trăsurĭ nu se putea bine distinge din causa unui gros voal ce avea pe figură, intră de o dată în locanţă.

Juna femeă părea încurcată, şi după ce 'şĭ arunca ochiĭ da dreapta şi da stânga părând ca câuta pe cine-va cu privirea, şi nevăȡând persoana ce voia; se adresă către o servantă.

Intămplarea făcu să fie aceaşĭ.

— Eată dama în chestie ! şi ȡise chelnăriţa, văȡând pe juna viind către děnsa.

— D-ra mea, ȡise streina, aşteptam o persoană nu ştiu dacă D-voastră aveţĭ cunoscinţă de această ?

— Da, d-na mea, a venit un domn pe aci şi ’mĭ aspus să vě comunic se-1 aşteptaţi în pavilionul din grădină. ,

O mare greutate se păru că se ia după peptul streineĭ la aceste cuvinte.

— Aşa dar, ȡise ea cu o voce ca o şoptire, a venit pe aci ?

— Da doamnă.

— Şi locul de aşteptare unde este ?

— Aci în grâdină.

— In grădină ?

— Da, voiţi să vě conduc ?

— Da !

— Urmaţi-mě vě rog, atuncĭ.

Şi juna chelnăriţă procedată de streină străbătură cele patru marĭ saloane ce sunt la rănd, eşiră în grădină, şi intrară în micu pavilion ce este ȡidit acolo.

Acest pavilion cochet, care apare visitatorilor ca un gingaş cuib de rândunică, nu este maĭ mare de patru metri patraţĭ. Ca mobilier are o sofa, treĭ scaune, o masă şi douě oglinzě aşeȡate una în faţa celeĭ alte.

Streina condusă de servanta, intra înăuntru.

— Veţĭ aştepta aci D-nă, ȡise ea, păně va sosi persoana ce aşteptaţĭ.

Cu aceste cuvinte, chelnăriţa făcu o reverinţă gingaşe şi plecă. -

Remasă singură, necunoscuta ca se-şĭ petreacă timpul, începu a citi pe oglinzĭ numele visitatorilor a-cestuĭ chioşc, şi carĭ sunt sgăriate cu diamantul.

De o dată děnsa însă, la citirea unuĭ nume se îngălbeni.

— D-ȡeule, ȡise ea, dacă va citi el, ce voi ȡice eŭ atuncĭ ?

Cugetă încă la aceasta, când uşa se deschise încet, şi pe prag apăru un june om.

— Paole ! strigă necunoscuta věȡându-1, aĭ venit în fine... ,

— Eurieta !... ȡise şi necunoscutul.

Şi amândoĭ juni se îmbrăţişară cu patimă.

— Dar ce te aĭ făcut tu amice ? ȡise těnăra fată, care trebue să o spunem, nu era alta de căt fiica comteluĭ de Longueville, unde aĭ fost, de al întărȡiat atăt ?...

— Trebue să ştiĭ că am maĭ dat pe aci, şi am lăsat vorba că de veĭ veni să mě aştepţĭ.

— Ştiu aceasta !

— Tu ai venit de mult ?

— De o jumětate oră aproape.

— Şi părinţiĭ těĭ.

— Nu bănuesc nimic; mě crede că mě aflu la Elvira de Villa-Eranca.

— Ascultă mě Enrieto, dacă ţiĭ să fim aměndoĭ maĭ mult timp, apoĭ trebue să te păzeşti, şi maĭ cu seamă de tatăl těu !...

— N'avea nicĭ o teamă Paole, ȡise Eurieta.

El nicĭ nu cugetă, macar la una ca aceasta.

— Aşa poate să fie, dar tu ştiĭ vorba proverbuluĭ, că ‘paza bună păzeşte primejdia rea’....

Enrieta drept rěspuns dădu din umeri.

Conversaţiunea lor fu întreruptă de tăněra chelnăriţa, care le servi prěnsul.

Aci credem că a venit momentul să spunem citito-torilor cine este acest nouŭ actor ce introducem pe scena naraţiuneĭ noastre.

Paol Blanchard, ast-cel se numia eroul nostru, era frate de lapte cu Enrieta.

Muma lui anume Eleonora Blanchard, věduvă nenorocită, intrase ca doică la comtesa de Longuville, şi cu permisiunea comteseĭ laptase şi pe Enrieto şi pe Paol în acelaş timp.

La comtele de Longuiville era atât de bine, încât Eleonora remasă ca îngrijitoare după ce copilul fu înţărcat.

In timpul acesta ambiĭ copiĭ creşteaŭ.

Şi pentru că aměndoĭ subsese acelaş lapte, atât comtele cât şi comtesa nu făcea o mare deosebire între unul şi altul, ui ’i iubea aproape pe aměndoĭ deo potrivă.

Copiĭ din părtele se uniau de minune aměndoĭ.

Těnăra Enrieta, copilă mică încă, în tot d’auna d'a ocasiunĭ luĭ Paol, „fratele ei“ după cum era numita şi arăta devotamentul pentru děnsa.

Ast-fel o dată la o moşie a comteluĭ, děnsa se făcu că se îneacă în micul eleştiu ce este la spatele Casteluluĭ, şi în care děnsa avea obiceiul de a se îmbăia în toate ȡilele-

Paol care de obiceiŭ o urma prin toate locurile, şi care era de faţă, nu perdu un singur moment macar.

Repede el ’şĭ arunca hainele după děnsul şi se aruncă în apă.

Un minut fu urmă apăru triumfător ţinând gingaşul corp al Enrieteĭ, care numaĭ da nicĭ un semn de simţire, ci părea a fi leşinată.

Această întâmplare însă, avu o mare influenţa asupra tinerilor.

Paul care maĭ înainte, nu simţea pentru Enrieta de cât numaĭ acea sinceră iubire ce un frate trebue să aibă pentru sora sea, de o dată fu coprins de o patimă nebună, de una din acele patimĭ, carĭ de multe orĭ face pe cel maĭ cinstit om criminalul cel maĭ mare.

Enrieta din parteĭ, îucepu a privi pe Paol cu alţi ochi ca maĭ înainte.

Contele şi contesa însă, care nu aflase nimic de cele întêmplate, nu încetaseră de a privi pe Paol decât ca pe un frate al Enrieteĭ.

Cu toate acestea o singură fiinţă din uastal simţise de patima copiilor.

Aceasta era bětrĕna Eleonora.

Dênsa chemă într'uua din ȡile pe fiul seŭ, şi ’ĭ făcu morală spunându-i că purtarea lui nu-ĭ este nici decum corectă.

Paol însă, dete mumeĭ sale an rěspuns care nu fu nicĭ de cum dupě dorinţa bătrâneĭ.

— „Sunt om aȡĭ mamă, ȡisese Paol, ce D-deŭ la věrsta de 22 anĭ, nu trebue să mă înveţe cine-va cum trebue să mě port...

Bětrêua nu maĭ ȡise nimic.

Şi totul rěmase ca la început.

Moartea bětrâneĭ Eleonora făcu pe Paoul să plece din castel.

Durerea ce simţiră ambiĭ tinerĭ decpărţindu-se nu se poate spune; cu toate acestea despărţirea era inevitabilă. Paoul plecă şi Enrieta rěmase, D-ra deLoingueville păru maĭ întêĭ neconsolată. Devenise tristă, şi se credea cea maĭ nenorocită dintre fiinţe, blestemându’şi soarta tot de o dată.

Comtesa věȡu schimbarea fiiceĭ sale, o luă drept măhnirea ce simţise de despărţirea aceluia care 'i ţinuse loc de frate, şi pentru ca se o distreze, proectă o călătorie de plăcere în Italia; supuse soţuluĭ planul sěu şi douě sěptămênĭ în urmă contesa de Loinguivillecu fiica sea eraŭ pe bordul vasuluĭ „Regele Lear“.

Pe bordul aceluiaşĭ vas era şi têněrul Eifel, acela care după câţĭ-va anĭ era să devie celebru.

Privirea luĭ măndră de vultur, figura plăcută şi verva-ĭ plină de admiraţie, făcu pe Eurieta a uita de primul sěu amant, şi cum era din natura sea roman-cioasă, veni singură de se aruncă în braţele juneluĭ.

Eifel, sěrman june la acea epocă, pentru care amorul era o plăcere încă necunoscută, radios de mulţumire, gusta din cupa veselii timp de trei ȡile-'-

Apoi fatalitatea îĭ despărţise, el pentru a se duce la Roma, ea la Veneţia...

Dupě douĭ anĭ sa maĭ întêlniră iarăşĭ 1a Paris.

Eiffel, care nu putuse să uite momentele de fericire petrecute în braţele Enrieteĭ, veni cu mâinele deschise la iubita sa.

D-ra de Loingueville însă, cochetă cura era de felul eĭ, şi care acum pusese ochii pe trufaşul marquis de Los Montes, nu păru nici de cum mulţumită de a-ceasta întâlnire, cu toate acestea neavênd ce face, se prefăcu că este veselă, şi începu a continua întêlnirile vinovate cu Eiffel.

Este o minune ne maĭ auȡită, cum această fată crescută de altmintrelea în morala cea maĭ mare, a ştiut în tot-d’auna să ’şĭ ascundă amorurile clandes-tine într’ast-fel de mod, încât nici comtele uicî comtesa se nu simţă nimic...

O indiscreţie a baronuluĭ de Los Montes însă, făcu pe Eiffel se afle infidelitatea Enrieteĭ, un duel re-sultă din această, şi ca urmare desăvârşita ruptură între el şi D-şoara Loingueville.

Părăsită de unul, scârbită de cel alt, Enrieta era îngrijeata, când întâmplarea ’ĭ scoase în cale pe Oscar Poutenief.

ȡilele fericite ce a petrecut cu junele Rus nu se pot spune, şi când află de la Eiffel nenorocirea ce isbi pe comtele Poutenief 'ĭ făcu atât de rěŭ, încât nu putu să se coboare la masă.

Şedea adâncită în cugetărĭ, când de odată uşa se deschise cu sgomot şi un om tînăr intră.

— Paole! strigă ea recunosênd în acel om pe primul sěŭ amant.

— Enrieto !... strigase şi junele.

Şi mai în acelaşi timp, ambii se aruncase unul îu braţele celui alt.

— Tu Paole, tu?... întrebă Enrieta, cum se face că aĭ venit aşa pe neaşteptate ?

Casa de comerţ din Bordeaux unde lucreȡ m a trimis într’o misiune aci, şi cu această ocasiune am voit să trec şi pe la tine spre a te vedea.

— Va se ȡcă, nu m’aĭ uitat dar ? întrebă Enrieta.

— Sě te uit eu, Enrieta?... Eŭ !... Vaĭ, ar trebui să ştiĭ cât te iubesc, atuncĭ nu aĭ maĭ vorbi ast-fel!-

Enrieta nu rěspunse,

Ea ’şi aminti că nu se purtase nicĭ de cum corect de la despărţirea de Paoul.

Acum însă el venit, lanţul iubireĭ se strânse din nou între dînşiĭ.

Enrieta uită îndată pe Eifel şi pe Pontenief, necugetând de cât la Paoul...

O învoială se făcu între dânşiĭ şi hotărâră să ’şĭ arate locu unde să ’şi arate amorul lor...

In momentul când îĭ întêluim la Duval, loc ales de dênşi în comun acord, Enrieta se găsea îutr’una din acele momente de surescitare a sufletuluĭ, carede multe orĭ aduce pe femeă in miserie...

Ea ştia că acest amor era vinovat, simţea că iubirea ce avea în pieptul sěŭ, nu era bine věȡută nicĭ de oamenĭ nicĭ de cer; dar amorul îĭ era maĭ presusde judecata, şi neţiind compt de primele ideĭ se dădu cu totul pasiuneĭ sale...

— Paole, Paole, şopti ea printre dinţĭ, dacă aĭ şti tu cât te iubesc !

— Merit amorul tĕŭ Enrieto, căcĭ şi eŭ te ador!.*

— In lipsă te aĭ maĭ gândit la mine Paoule ?

— Vaĭ ar trebui să fiŭ cel maĭ ingrat om pentruca să nu cuget la aceea care ’mĭ a procurat primele plăcerĭ ale vieţeĭ... jur că gândirea’mĭ a fost tot d’auna la tine, că nici o femeă n’a posedat inima mea de cât tu...

Dar tu Enrieto, continuă dupě un minut Paol, tu, care cerĭ de la mine această mărturisire, tu în fine, gânditu-te aĭ la mine?... Cugetat-aĭ la acela care era departe de tine ?...

Enrieta tresări la aceste cuvinte.

— Da Paoie, ȡise ea cu toate acestea, da am cugetat la tine, da pentru că te iubesc!...

Jur că în tot timpul gândirea mea se transporta la tine transmiţându’ţĭ amorul meŭ!..

— O scumpă Enrieto! întrerupse Paoul într’un moment de beţie amoroasă, aşa dar tu nu m’aĭ uitat!..tu încă mě iubeşti!...

— Da scumpe Paoule, te iubesc !...

Şi amêndouĭ tineriĭ se aruncară unul în braţele celuĭ alt coprinşĭ de patima amoruluĭ

Eraŭ încă strânşĭ în braţe, când tot de o dată uşa pavilionuluĭ se deschise cu sgomot, şi pe prag un om apăru...

De abea věȡse tineriĭ pe acel om, şi amêndouĭ scoaseră un ţipět de groază.

Acel om era tatăl Enrieteĭ...

Era în fine comtele de Loingueville..

XIV
Esplicaţiunĭ

Ne aducem aminte că la ultima visită ce principesa de Trubiscvoi făcuse lorduluĭ de Beasconfield, acesta ȡisese :

— „Vě promit d-nă principesă, că Enrieta va fi compromisă, si nu aştept de cât numai sosirea unui actor, ca scena se fie complectă.

Intr’adevěr el se ţinu de cuvênt.

Prin ce mijloc putu el se aHe purtările Enrieteĭ, legăturile eĭ cu tîněrul Paol, fratele de lapte al juneĭ fete, nu putem şti, este destul însă a spune, că chiar în ȡiua aceea, el espediă o telegramă la věrul sěŭ din Bordeaux, care făcea un mare comerţ de vinurĭ şi unde aflase că tîněrul în questiune face pecomisul, şi prin care ruga pe věrul sěŭ în secret se facă totul, şi să trimeatâ într’o misiune pe Paoul Blanchard la Paris.

Věrul, om îndatoritor, satisfăcu dorinţele luĭ sir Robert, şi douě ȡile în urmă, omul de încredere al casei de vinurĭ din Bordeaux, era în Paris.

Prima visita a lu Paoul fu pentru Enrieta.

Un zîmbet de bucurie crudă flutură pe buzele luĭ sir Robert când věȡu pe Paoul că sosise...

— Aide! şopti el, de acum terenul este al meŭ !...Principesa va fi mulţumită... Enrieta compromisă... şi eŭ voiŭ intra în fine în fondurĭ...

In dimineaţa, ȡilei în care tineriĭ amorezaţĭ erau la Duval, contele de Loingueville într-un costum de dimineaţă citea ca de obiceĭ prima ediţiune a luĭ „Figaro“ când un valet veni de ’i presentă o epistolă.

Contele lepădă jurnalul, luă scrisoarea, o desfăcu şi ’şĭ aruncă repede ochiĭ pe ea.

De abea citise primele rândurĭ însă, şi comtele scoase un ţipět de groază.

Comtesa, care era în camera de alăturĭ auȡind acel strigât, şi nesciind ce se petrecuse, alergă în grabă în camera soţuluĭ sěŭ.

Aci un spectacol groaznic se presentă ochilor sěĭ.

Comtele trântit jos, fără simţire, ţinea în mână încă fatala scrisoare şi avea înfăţişarea unuĭ om care trecuse din lumea aceasta în viaţa eternă.

Nenorocita comtesă, înspăimântată începu să ţipe cerând ajutor.

La strigătele sale, toţĭ servitoriĭ intrară.

Ea le explică causa chemăreĭ, le arětă starea conteluĭ, şi ordonă îndată să se ducă dupě un medic.

Un sfert de oră în urmă, D-rul Pierre veni, căută pulsul conteluĭ, ’ĭ lasă sânge, şi un sfert de oră dupě aceasta, comtele îşĭ venise în simţirĭ.

Prima luĭ întrebare când putu să vorbească fu sě întrebe de scrisoare.

Valetul sěŭ, care o găsise jos, ’ĭ o presentă.

— Ştiĭ Ernestino, ȡise contele de o dată cu o voce sfâşiată de durere, când rěmase singurĭ, ştiĭ tu cegroasnică nenorocire ne-a lovit?

Contesa tresări, creȡend că soţul sěŭ aiureaȡă ; cu toate acestea nevoind a '1 contraȡice :

— Şi ce anume, scumpul meŭ ?

— Enrieta, copila noastră, este o ticăloasă!

Şi pentru că contesa se trăsese cu douĭ paşĭ înapoĭ:

— Da, o ticăloasă, care nu maĭ merită a o numifiica noastră, continua comtele, o mizerabilă care amânjit numele nostru, o tibadă infamă!... o mesalină murdară!.,.

Şi pentru că comtesa voi a apěra pe Enrieta :

— Citeşte aceasta Ernestino, ȡise comtele, citeşte-aceasta!...

Şi el întinse soţieĭ sale fatala scrisoare.

Contesa luă epistola cu mâna tremufândă şi cu o-voce înecată de suspine citi cea ce urmeaza.

„Domnule Comte,

„Numele ce purtaţĭ este onorabil, şi nicĭ „unul din membriĭ familieĭ d-v. n’a căutat a ’1 mânji până în present...

„Cu toate acestea, blonda d-voastre fiică,, „amăgeşte sincera iubire a părinţilor sěi, „uitând datoriile şi castitatea sea de fecioară, aruncându-se cu nepăsare în braţele lui Blanchard Paoul, fi atele eĭ de lapte.

„De voiţĭ să vě convingeţĭ, continuă „comtesa a citi, n’aveţĭ de cât a vě duce-„în pavilionul din grădină al stabilimentuluĭ Duval, de pe bulevardul Sent- Mi-„chel, unde veţĭ găsi peculpabilî...

„Cugetă Domnule comte, conchidea scrisoarea ca această întêmplare, de nu voiţĭ „să devie publică, trebuie să umblaţĭ cu.„multă tactică.

„V’am prevenit.

„Adio“

„Un amic,,

Comtesa remase pe gânduri când fini de citit.

— Eĭ bine Ernestino, te-aĭ convins? întrebă contele cu o voce înecată de durere, te-aĭ convins în fine că mizerabila ne a mânjit numele?...

— Încă nu amice, respunse contesa, cugetă că nu trebne să puĭ siguranţa pe o infamă anonimă, şi că de aci până la certitudine sunt încă mulţĭ paşĭ defăcut....

— Tu creȡĭ dar Ernestino ?...

— Cred Ludovic, întrerupse contesa, că fiica noastră este demnă încă a purta numele nostru!...

Comtele nu rěspunse de o cam dată.

Ultimele cuvinte ale socieĭ sale, părură că ’1 maĭ liniştesc, dar apoĭ inspirat de o nouě idee :

— Enrieta aci este ? întrebă el.

— Nu! s’a dus la Elvira de Villa-Franca.

Comtele ti esări din nou.

— Aşa dar nu este aci ? întrebă el.

— Nu, după cum ’ţĭ am spus.

— Bine! ȡise el; voi afla în curând dacă se află acolo, şi dacă anonima este opera înşelătoare a veri unuĭ mizerabil !...

Şi comtele ȡicând aceste din urmă cuvinte, se ’m-'brăcă ’şĭ luă pălăria şi plecă, lăsând pe soţia sa în prada celeĭ maĭ marĭ neliniştĭ..

XV
Comtele de Loingueville

Comtele de Loingueville luă cea d’întěĭ trăsură de birje ce ’i eşi înainte, se arunca într’însa, şi indicând adresa comteseĭ de Villa-Franca, căȡu din nou întristele sale cugetărĭ.

Nefericitul părinte se gândea la această nenorocită întâmplare, care ’I amăra ȡilele, cugeta la rîsul lumeĭ, la desonoarea numeluĭ sěŭ...

Blestema momentul în care s’a născut acel copil,, care acum ’1 făcea cel maĭ nefericit dintre oamenĭ,,când trăsura se opri la poarta oteluluĭ de VillaFranca.

Se coborâ repede din trăsură, şi ceru valetuluĭ să vorbească comteseĭ, întrebând tot-de-odată dacă fiica sa era acolo.

Valetul, neînţelegênd turburarea conteluĭ, spuse că comtesa, stăpâna sea, se afla de douě ȡile la Verssailleşi că pe domnişoara de Loingueville. nicĭ nu a vě-ȡut o venind.

Cu sufletul plin de amărăciune, sěrmanul conte îm-pleticindu-se, se sui în trăsură ordonând să ’1 ducă la Duval, dupě bulevardul Sent-Micliel.

— Aşa dar, Enrieta nu este aci ! cugetă nefericitul părinte !...

Aşa dar scrisoarea nu a minţit?

Vaĭ! Dumneȡeule ! pentru ce maĭ mě laşi să traese?

Ajuns la Duval, intră înăuntru si vorbi cu cea d’întêĭ persoană ce ’ĭ eşi 'nainte.

Am văȡut într’unul din capitolele precedente, cum cerea desluşirĭ de la o chelneriţă, şi cum aceasta simţind că aci este o intrigă în joc '1 depărtase.

Contele însă, care din parteĭ cunoscuse şiretlicul servanteĭ, luă de pretext că se înşelase şi plecă, făcând pe aceasta să creadă ca se depărtase.

Adevěrul însă este, că comtele eşind de la Duval intră din noŭ pe mica portiţă de din dos a serviciuluĭ, de aci în grădină, şi se ascunse dupě un bosquet din faţa pavilionuluĭ.

Era un minut de când şedea acolo, când věȡu o tîněrà femeă voalată intrând în pavilion.

Contele tresări, cunoscând în- acea- femee pe fiica sa.

— Mizerabila! şopti el, aşa dar scrisoarea nu a minţit?...

Era sě maĭ urmeze când zări la capětul aleiuluĭ un om înaintând către pavilion.

Maĭ întêĭ nu putu cunoaşte pe acel om, dar în fine când se apropiă, recunoscu într’însul pe Paoul Blan-card.,

— Ticălosul, ȡise contele, vaĭ luĭ că a cutezat să'şi arunce privirea asupra fiiceĭ mele!....

’Mĭ va plăti el mult această cutezanţă!...

Şi comtele pipăi patul unul mic revolver ce avea în posunar.

Intre acestea Paoul intrase în pavilion.

Comtele maĭ aşteptă ca un quart de oră, şi când creȡu că este timpul, eşi din locul de observaţiune, puse mâna pe clanţa uşeĭ de la pavilion şi intră...

Am věȡut efectul ce produsă apariţiunea sa.

Enrieta îngrozită, plină de spaimă, căȡu în ge-nuchĭ. ,

— Graţie ! strigă ea, tărîndu-se la picioarele tatăluĭ sŭ, graţie!... aĭ milă de noĭ!...

— Tăcere miserabilo! rěspunse contele cu o voce tunătoare, pentru voi nu maĭ există graţie...

— Aĭ milă!... ai pietate de noĭ tată !..

— Înapoĭ ticăloaso cu aceste cuvinte !... înapoĭ....pentru tine nu maĭ sunt tată!...

— Şi tu infame, continuă comtele dupě un moment adresându-se către Paoul, tu care aĭ cutezat a ’ţĭ arunca privirea la acea pe care trebuia să o ’ respec-tezĭ ca pe sora tea, tu care aĭ uitat cât datorescĭ caseĭ noastre, tu ticălos infam, verme tîrător, primeş-teţĭ pedeapsa la scârboasa crimă ce aĭ făcut!..

Şi repede ca şi fulgerul, comtele scoase micul revolver, despre care am mal vorbit, şi fixându’l îu june dete foc...

Douě strigăte diferite fu rěspunsul...

Unul scos de Paoul, care semena ca ultimul suspin al unuĭ om, altul de Enrieta, care 'şĭ vedea amantul murind...

Contele aruncă repede revolverul jos.

— Eştĭ destul de pedepsită cu aceasta, ȡise el către fiica sa, sunt rěsbunat!... numele 'mĭ este spălat!

Sě nu cuteȡĭ însă, se viĭ pe la hotel, căcĭ voiŭ pune servitoriĭ să te dea afară!,..

Adio....

Şi contele de Loingueville, eşi ca un nebun din pavilion, lăsând pe Enrieta aproape leşinată pe cadavrul amantuluĭ sěŭ...

FINELE PARȚEI ANTEI

I
Pe Sena

Er’a o noapte întunecoasă.

Fulgerele şi trăsnetele ceruluĭ cădeaŭ succesiv, pe pâmênt, anunţând apropierea uneĭ ploĭ torenţiale.

Cu toate că nu erau de cât 10 ore din noapte, cei pentru Paris, când sgomotul este încă în furoare, cutoate acestea ȡic, o tăcere adâncă întreruptă numaide signalele sergenţilor de noapte postaţĭ foarte aproape unul de altul, domnea pe Avenue de Suferin.

Turnul Eiffel se vedea strălucind în depărtare întocmaĭ că un imens far, pe acest ocean nemărginit ce se numeşte Paris.

De o dată o ploaie torenţială despică cerul, şi începu să cadă cu repeziciune pe pămênt.

Vijelia ’şl îndoi puterea, şi asemenea unuĭ ciclon uriaş ducea crăcĭ imense de arborĭ în depărtare.

Cu toată această revoluţie ce era în natură însă, un om învelit într’o manta mare de cauciuc eşi pegangul uneĭ case cu şasse etage ce era situată pe Avenue de Suferin. El umbla cu paşi repeȡĭ îndrep-tându-se către Pont-Iena.

Ajuns aci, coborâ cele nouě saŭ ȡece trepte de piatră ale queuluĭ, şi intră în biuroul unde se vênd bilete pentru navigaţie pe Sena

Şi luându’şĭ loc pe vaporaşul ce tocmaĭ era gata să’şĭ ia sborul, plecă pentru a se opri la micul debarcader de la Pont-Neuf.

In timpul cât dură acest drum, necunoscutul nostru asemenea uneĭ statuĭ de marmoră neagră, nemişcat, şedea sus pe mica covertă privind fix la un singur punct.

Din timp în timp însă, câte un suspin scăpa din adâncul peptuluĭ sěŭ, iar vocea lui înecată, îngâna aceste cuvinte :

— Nenorocita !... m’a trădat !... m’a înşelat !.. şi cu toate' acestea val ! .. cât de mult o iubeam!...

Şi la lumina unuĭ fulger câte-va lacrimĭ licăriră în ochiĭ luĭ ceĭ viĭ.

- Dupé un minut streinul continuă :

— Nu ştie dânsa, fiinţa josnică şi hipocrită, că dacă aşĭ fi voit aşĭ fi sfârămat’o împreună cu ticălosul amant, care vaĭ din fatalitate poartă acelaşĭ nume cu dênsa...

Poate că dênsul ar maĭ fi continuat a vorbi singur dar în acel moment simţi o mână pe uměrul sěŭ.

Surprins, ’şl întoarse privirea înapoĭ.

Avea înaintea sa pe căpitanul vaporuluĭ.

Streinul însă, saŭ că nu ’nţelese, saŭ ca nu voi, rěmase în posiţiuuea de maĭ ’naiute.

Căpitanul atuncĭ, se apropia de dânsul din nou, şi cu tonul cel maĭ blând, din lume ’ĭ explică că ajunsese la locul dorit şi că trebue a se coborî din vapor.

Necunoscutul ascultă vorbele căpitanuluĭ, şi fără să ȡică un singur cuvěnt măcar, se coborâ repede şi plecă lăsând pe căpitan mut de mirare...

II
Disperare

Strěinul străbătu toate acele strade ce se întind întocmaĭ ca pânzele unuĭ păianjen, şi ajunse în dreptul Tuileriilor.

Un moment se opri pe loc, apoĭ ca un om ce ’şĭ aminteşte de o ideiă nouă :

— D-eule! şopti el, dar pe maica mea cuĭ o las ?...

Şi repede, ca şi cuvintele ce ’ĭ venise pe buze coti pe o stradă laterală, pe stânge căreia este una din cele patru faţade ale mareluĭ magasin du Louvru, sui cele şasse sau şapte scărĭ ale uneĭ marĭ case cuşapte etaje, şi se opri în faţa uneĭ uşĭ micĭ.

Necunoscutul trase uşor de cordonul unuĭ clopot.

Un moment după acea, uşa se deschise, şi la lumina uneĭ lămpi suspendată de plafondul săleĭ, o femeă bětrînă şi uscăţivă; îmbrăcată în negru apăru.

— Cine este ? întrebă dênsa neputând deocamdată deosebi trăsurile visitatoruluĭ nocturn.

— Sunt eŭ mamă...

— Tu Eduard ?... tu pe acest timp şi la o aseme-menea oră ? Dumneȡeule, dar ce s’a întêmplat ?....

Acela pe care bětrîna îl numise Eduard şi pe care de aci înainte ’1 vom numi şi noĭ tot ast-fel, drept rěspuns, trase pe mama sa într’una din camerele ce ocupa.'Aci se aruncă, pe o canapea şi cu vocea celeĭ maĭ marĭ disperârĭ.

— Mamă ! mamă... şopti el cu o voce ce făcu pesărmana femeă să se cutremure, sunt desolat!... sunt desonorat !...

Bětrîna tresări la cuvintele fiiuluĭ sěŭ.

— Explicăte Eduard, ȡise ea stăpânindu-şĭ emo-ţiunea, ce s’a întêmplat ?... nu care cum-va Eleonora ?...

— O mizerabila creatură ! nu ’mĭ pomeni de dînsa...nu voesc să maĭ aud pomenindu-i se numele !...

Dar ce s’a întêmplat ? ..

— M’a făcut cel maĭ nefericit dintre oamenĭ!

— Ce voeştĭ să ĭicĭ ?

— Voesc să ȡic că a rěsplătit iubirea mea sinceră în modul cel maĭ mârşav... voesc sa spun câ m’a trădat infama !...

— Prevedeam de mult aceasta Eduard, rěspunse bětrîna cu un suspin, ştiĭ prea bine... ’ţĭ am spus’o,dar tu nu m’aĭ creȡut....

— Puteam să cred eŭ oare că acel înger de blândeţe şi castitate ar putea să cugete măcar la cea ce s’ă întêmplat...

Puteam să mě gândesc la posibilitatea uneĭ asemenea crime?...

— Şi acel miserabil cave ’ţĭ a răpit fericirea cine este ? întrebă bětrîna de o dată, întrerupând pe fiul sěŭ.

— Ce fel n’ai ghicit încă că acest neruşinat, acest demon invidios, se numeşte Jaques Bleraux ?...

Se vede că bětrîna nu se aştepta nicĭ de cum la numele acesta, căcĭ fără să scoată nicĭ ĭun ţipêt, rěmase mută de mirare. Un minut ea stătu ast-fel.

— El!... el, îngănă nenorocita când putu să, vorbească, infamul !...

O tăcere adâncă urmă acestor cuvinte, întreruptă de suspinele sěrmanuluĭ june.

Nenorocitul Eduard plêngea cu lacrămĭ arětând mumeĭ plaga încă sângerândă a sufletuluĭ sěŭ.

Bětrîna se ’ncercă să '1 consoleze, dar el părea că nu observa nicĭ de cum cuvintele mumeĭ sale, şi cu lacrimile în ochĭ şi dus pe gândurĭ, părea a fi cu osută leghe departe de locul acela.

De o dată însă, el tresări şi se sculă repede în sus.

In ochiĭ luĭ se věȡu o hotărîre, care făcu pe bětrână să tremure.

— Mamă, ȡise el cu o voce ce trebue să fi avut acel eroĭ aĭ timpurilor vechĭ, când plecaŭ la o mórte sigură, aerul mě îneacă... mě duc !...

— Plecĭ Eduard, şi unde ?...

— Sě respir puţin aer...

— Te însoţesc şi eŭ ?...

— Oh nu, ȡise el tresărind, timpul este rece, plóia încă n'a încetat, veĭ răci!...

— Aşteaptă atuncĭ cel puţin sě stea ploaia...

— Oh nu, mě duc !...

Şi Eduard săruta mâna mumi sale, şi plecă lăsând pe bětrîna în prada celeĭ maĭ marĭ durerĭ...

III
Pescuit

Ploaia nu îucetase şi revoluţia era încă în furoarea sa.

Eduard cu paşĭ repeȡĭ, avênd durerea în suflet, despică spaţiul ce ducea de la casa mumeĭ sale la queul poduluĭ-nou.

Fără să cugete un miuut la cea ce face, el coboră din repeȡiciune treptele queuluĭ, şi cum era întunerec mare sigur că nimeni nu ’1 va putea opri de la planul ce zăcea în mintea luĭ, se aruncă în Sena...

Un val gros, spumos şi verȡu, acoperi pe nenorocitul june...

Un moment, şi din acel corp ce strălucea de viaţă, nu va maĭ fi de cât un cadavru...

Un minut, şi viaţa va sbura...

Un ultim minut şi totul va fi sfîrşit...

Dar nu:

Provedinţa veghiază !

In momentul când nefericitul tînăr era să se afunde se simţi apucat de douě braţe puternice, şi ca în vis, se simţi purtat în sus

Când se deşteptă din leşiuul de care fusese coprins Eduard se věȡu într,un pat dintr’o cameră ce strălucea de curăţenie, şi la picioarele luĭ figura unuĭ om mare şi venjos.

Eduard se frecă la ochi, crerjend că visul urmează încă.

— D-ȡeule! şopti el, unde mě aflu, viseȡ eŭ oare ?.

— Nu amice! rěspunse omul nostru, nu viseȡĭ, dar puteaĭ prea bine să nu te maĭ scolĭ din somnul acela!.

Şi începu a ’ĭ povesti, cum el în calitatea sa de îngrijitor al poduluĭ, îl věȡuse aruncâudu-se în negura apeĭ, cum fără sa pearcȡă nicĭ un minut sărise în ajutorul luĭ, cum isbutise de ’1 scăpase, şi cum în fine ’1 adusese în camera unde se găsea acum.

Eduard asculta la povestirea podaşuluĭ, care de alt-mintrelea era foarte simplă, şi când omul sfîrşi de narat, lacrimi de recunoscinţă se věȡu pe obrazul juneluĭ.

— Fapta pe care ai făcut’o amice, ȡise el, este mare, dar veȡĭ tu poate că era maĭ bine dacă mě lăsaĭ să mor !...

Podaşul tresări.

— Sfinte Ludovic, dar eştĭ nebun tinere ? ȡise el,pentru ce cauţĭ să eĭ acea care nu eşti=ĭ în stare a da?... lasă această grijă luĭ Dumneȡeu.. viaţa omuluĭ este atât de scurtă, în cât nu trebne să cugete la idea sinucidere!...

— Dar viaţa pentru mine este o povară... sufer!...

— D-ȡeŭ oare n’a suferit pentru noi?...

— Dar nu pot, veȡĭ tu ?... nu pot ! suferinţa trece peste puterile mele !...

— Şi care este causa acesteĭ suferiuţe?

— Amorul...

— Amorul ?... eram sigur ?...

Apoĭ dupě un minut de tăcere, podaşul urmă :

— Şi eŭ am suferit, şi eŭ am blestemat viaţa, şi era un timp când am voit să mor, dar pentru ca mě veȡi acum în plină putere, înţelegi bine că n’am murit!...

— Cum şi d-ta ?..,

— Da, făcu podaşul cu o voce, care de astă dată semăna maĭ mult a un suspin, da, şi eŭ am suferit! Şi încă foarte mult !...

Şi daca voeştĭ adaogă el dupě un miunut, ’ţĭ voiŭ spune istoria mea!...i

Eduard făcu un gest oare însemna că poate să înceapă.

Podaşul se sculă dupě scaun, şi aducěnd o sticlă cu viu şi douě pahare, le umplu şi dând unul luĭ Eduard:

— Bea puţin vin, ȡise el, căcĭ te va întări, şi afară de aceasta orĭ cât de frumoasa să fie o povestire când nu uȡĭ gâtul din timp în timp, naraţiunea ţi se pare foarte plicticoasă.

IV
Richard Podaşul

— Sunt unicul fiiu al lui Jerome şi Clotildeĭ, sěrmanĭ ţěranĭ, carĭ trăiaŭ cu venitul miceĭ lor moşioare.

încă din cea maĭ fragedă etate intraĭ ca argat la moşia d-luî marquis de Basompierré.

Situată pe una din cele mai încântătoare posiţiunĭ ale Bretagneĭ, această moşie era rîul de lapte şi de miere pentru stăpânul sěŭ, şi pentru locuitoriĭ aceleĭ împrejurimĭ.

Marquisul de Basompierre, bětrân de 60 de anĭ pe timpul acela, n’avea de cât o singură fiică rěmasă de la răposata sa socie

Cu patru anĭ maĭ mică de cât mine, Blanca era una din acele fiinţe care inspiră iubire pentru orĭ cine o vedea. Înaltă, bine făcută, era numită zîna proprietăţiĭ

Marquisul privea cu drag acel înger de candoare şi castitate, şi nu aştepta de cât să împlinească şase spre ȡece anĭ, pentru a o însoţi cu fiul baronului de Les Montes cu care se rudea.

Blancha însă nu privea cu ochĭ bunĭ nicĭ de cum-această unire, şi orĭ de câte orĭ tatăl ’ĭ vorbea de logodnicul sěŭ, juna copilă da din umerĭ cu necas spunând că nu voeşte să se mărite.

Cu toate acestea timpul trecea.

Nu maĭ era de cât o singură lună până ca sě îm-plinească şase spre ȡece anĭ.

Marchizul de Basompierre pregăti lucrurile, chemă pe viitorul ginere, şi totul era gata pentru nuntă.

Marquisul de Los Montes era un om ca de 40 anĭ, figura lui arěta că a avut o viaţă furtunoasă. In trecutul sěŭ nu avusese înflorite tocmaĭ rose, şi dacămarquisul de Basompierre, ţinea ca să facă aceastăunire, causa era că viitorul ginere avea un venit depeste 200 miĭ francĭ.

Marquisul se présenta la domeniul de Basompierre în grabă şi veni a ’şĭ face curtea sa pe lângă frumoasa Blancha.v

„D-ra de Basompierre însă, am spus, părea foarte rěŭ dispusă de această căsătorie ce o contracta cuvin om în etate cu douě ȡeci şi patru anĭ maĭ mare de cât dânsa...

V
Ceremonia Nupţială

— Se făcură invitaţiunile.

La o săptâmănă în urmă toată noblimea Parisuluĭ unită cu acea a provinciei, era strînsă în saloanele domeniuluĭ de la Basompieré.

Blancha îmbrăcată în costumul sěŭ tradiţional de mireasă, părea maĭ albă de cât rochia de pe děnsa.

Enrikes de Los-Montes, cu figura strălucindă de bucurie, numera minutele când va deveni stăpân absolut a acesteĭ regine de frumuseţă...

Blancha însă nu da nicĭ un interes privirilor mar-quisuluĭ, ci se invărtea necontenit pe lăugă uşa uneĭ camere laterale, unde cu permisiunea stăpânuluĭ, noĭ toţĭ servitoriĭ îmbrăcaţĭ în haine de ceremonie asistam la această serbare unică în felul eĭ.

Privirea eĭ cade pe mine, şi děnsa tresări věȡnd schimbarea totală ce se operase în mine.

Intr’adevěr, înzestrat de natura pe acet timp cu o figură impozantă şi mandră, aveam acel farmec care place femeilor atât de mult!,.

Ea se apropie de mine, şi cu o voce ca o şoptire:

— „Richard amicul meu, mě iubeşti tu pe mine?

La aceste cuvinte ale tinereĭ fecioare, tresări!, şi o

coardă ascunsă, pe care o ţinusem închisă chiar de mine de teamă ca să nu se afle de cine-va, păru că se deschide.

— «Vaĭ D-ră, ȡiseĭ eu astămpărându-mĭ bătăile i-nemeĭ, cine poate să nu vě iubească pe D-voastră atât de bună ?..'

Blancha zimbi. Ea cunoştea patima mea.

— «Aşa dar, ȡise ea din nou, dacă te a-şĭ ruga să-mĭ faci un serviciu, te aĭ supune tu ?

— „Ce trebue să fac stăpâna mea, voescĭ să mě arunc în foc sau în apă?.,

— „Oh nu, nu-ţĭ cer acest lucru, ci alt-ceva cu mult maĭ simplu.

— «Or ce va fi mě voi supune :

— „Ascultă dar atunci, cunoscĭ pe verul meu Fran-rise Basompiere ?

— «Cum de nu D-ră!

— „Ştiĭ unde şade ?

— „După cât 'mĭ aduc aminte la manoarul de Kerlowen, ȡis castelul Fantomelor...

— „Aşa este... se vedem acum, ştiĭ unde este situat acest manoar ?

— „Îmĭ pare că la o jumětate oră, depărtare de aci ?.

— „Aşa este !

— „Trebue să mě duc ?

— „Da !

— „Chiar acum ?

— „Numai de cât!

— Şi ce ’ĭ voĭ spune ?

— „’I veĭ da această scrisoare... ^

Şi juna Blancha ’mĭ dădu o epistolă mică parfumată, şi repede ca o gazelă dispăru din ochii meĭ.

VI
L e g e n d a

Aci Ricard făcu o paosă pentru a maĭ sorbi odată din vin.

Eduard imită pe podaş, se părea asemenea unuĭ om care asculta o naraţiune ce-1 interesează.

După un minut Richard începu.

— Francisc de Basompiere era unicul fiu al frateluĭ cel mare a marquisuluĭ cu acelaş nume.

Aměndoĭ părinţĭ juneluĭ vicomte muriseră de mult.

Francisc era un juue cel mult de 15 anĭ înzestrat eu acel fisic plăcut şi curtenitor din natură, era iubit de toate femeile.

Pe lăngă această trebue a-ţi spune că avea şi acel dar da-ţĭ povesti într’un mod clar şi precis tot de odată.

— 'Mĭ aduc aminte că pe timpul ultimeĭ visite ce făcu la castelul unchiuluĭ'sěu, ne a narat o frumoasă legendă, şi care pentru că mi a venit în minte ’ţĭ o voi nara, de voescĭ...

— Ascult! făcu Eduard.

— Eato:

— .Este mult timp, de când comtele de la Treville, frumos bătrân şi onorabil gentilom, locuia castelul dela Kerloven, cu fiul sěu cel maĭ mare, vicomtele A-medeu. Comtele de Treville n’avea de cât doĭ copiĭ.

„Philip cel de al doilea copil, ce se afla într’o companie din Royal-Bourgogne, era un om stricat, care nu făcea alt de cât se ceară banĭ, pe care bătrânul comte nu lipsea a-ĭ trimete.

„Bătrănul nu se consola de moartea femeiĭ sale, care murise maĭ de ȡece anĭ, purtând doliu în inimă şi în haine ca în prima ȡi

„Vicomtele Amedeu era aproape de 30 anĭ.

„Era un frumos cavaler melancolic tăcut şi maĭ sălbatic.'

„El ura lumea şi fugea de děnsa.

Nicĭ odată consiliile tatăluĭ sěu nu ’1 putuse decide să se presinte la curte.

„El ’şi consacra viaţa parte cu studiĭ, parte cu vânătoarea.--

„Cât despre simţimêntul amoruluĭ nu-1 cunoştea de cât din citire.

Comtele şi vicomtele nu se vedeau de cât la ora măncăreĭ, unde abea schimbaŭ câte-va vorbe şi se des-părţiaŭ.

„Toate acestea forma o viaţă grozav de monotonă.

„Intr’o ȡi însă, această monotonie fn ruptă.

„O scrisoare la adresa comteluĭ sosi.

„Scrisoarea purtă ca semnătură Enric de Treville.

„Acest Enric era frate maĭ mic cu douě-ȡecĭ de anĭ de cât děnsul, care odată refuzase d'a se face călugăr, şi intrase în ordinul cavalerilor de Malta.

„Motivul acestuĭ refus care indispusese în contra sea pe toată familia, era amorul ce avea pentru o jună şi nobilă fată, pe care voiau se o facă religioasă contra voinţei eĭ.

„Ea nu avea zestre, iar děnsul se marginea cu partea eě legitimă, cu toate acestea eĭ se căsătoriră, şi plecară să trăiască retraşĭ într’un oraş necunoscut,

„Trecuse două-ȡecĭ anĭ de când comtele de Treville, nu ştia nimic despre fratele seu, pe care ’l iubise cu trandreţă.

„El recunoscu scriptura acestuĭ frate pe adresa scrisoreĭ.

„Iată pentru ce mâna bătrânuluĭ tremurase deschiȡênd scrisoarea.

„Epistola conţinea următoarele:

„Frate,

„Cunosc inima ta, şi nu mě îndoiam de a-morul ce aĭ pentru mine. Ştiu că aĭ fi „venit în ajutorul meu în mijlocul neno-„cirilor, dacă un sentiment de mâudrie, nu m’ar fi oprit să me adresez ţie. „Astă-ȡĭ însă, fiind pe patul morţeĭ, a-lerg la tine, de şi tîrȡiŭ, vaĭ!...

„Am o fată...

„Blancha mea, care nu are de cât cincĭ „spre ȡece anȡ...

„Este un înger de frumuseţe, de ino-„cenţă şi de blândeţe...

Sěrmana copilă n’a cunoscut nicĭ de „cum pe muma sa, care a murit născând'o!

„Ea dar, va rěmâne îndoit orfelină!...*.

„Frate, ţie ’ţĭ încredinţez pe copila mea!..

„Abia ’mĭ maĭ rămâne câte-va ȡile de „trăit !..

„Pleacă imediat dupě primirea, acesteĭ scri-„sorĭ căci ideia de a remâne scumpa mea „copilă singură cu cadavrul meu, cel puţin „pentru o oră, mě înspăimântă!...“

„Apoĭ urma numele oraşuluĭ unde locuia cu fiica sa, şi care era departe de Paris cu două ȡecĭ leghe.

„îndată ce comtele termină citirea scrisoreĭ, prin lacrămĭ întrebă unde este vicomtele.

„I se rěspunse că el este la vânătoare.

— „Atuncĭ să pue caiĭ la trăsura mea de voiagiŭ plec peste o oră.

„Acest ordin fu pe dată executat.

„In momentul când bětrânul gentleman se suia în trăsură, intendentul întrebă:

— „D-nul comte nu dă verĭ un ordin pentru Domnul vicomte ?

— „’I veĭ sune că mă întorc peste câte-va ȡile, şi că voĭ aduce cu mine pe verişoara sa Blanclia de la Treville.

Apoĭ trăsura plecă.

Vicomtele Amedeu auȡind ȡisele tatăluĭ sěŭ, 'ĭ causă sensaţia cea maĭ neplăcută, ce ’şĭ poate cineva închipui.

— „O femee are să se instaleze în castel!..

„Nimic maĭ îngrozitor de cât aceasta.

„Noua venită ’ĭ va întrerupe felul sěŭ sălbatic de vieţuire !...

„El se va vedea constrâns să fie politicos, şi încă poate galant /...

„Va trebui ca înainte de ora meseĭ sě ’şĭ aranjeze toaleta, care în ardoarea studiuluĭ şi a vênătoareĭ făcea să fie neglijată.*

„Vicomtele ’şi ȡicea toate acestea şi multe altele.

„Apoĭ pentru că rěul era neivitabil, se hotărâ să șĭ aştepte inimicul.

„Dar inimicul era verişoara sea!...

„Către seara celeĭ de a şasea ȡi, Amedeu, care lucra în bibliotecă, auȡi sgomotul uneĭ trăsurĭ care intra în curte.

— „Ah! murmură el, dacă tatăl meu ar fi singur!,

singur!... x

„Şi eşi repede.

„Dar zadarnică speranţă !...

„Domnul de Ia Treville se cobora din trăsură, dând mâna uneĭ june fete în doliŭ.

— „Scumpa mea Blanchă, ȡise comtele arătând p eAmedeu, iată fiul meŭ cel mare şi věrul těŭ!... îmbrăţişaţi-vě copii meĭ!...

„Blaucha făcu îndată câţĭ-va paşĭ înainte cu un aer nobil şi plin de graţiĭ.

„Junele înţelese cât ar fi de ridicol ca să fie neutru...

„Prin urmare îmbrăţişa pe verişoara sa fără a o privi....

VII
Iubire

— „Blanşa de la Treville, urmă Richard, era nu numaĭ frumoasă, dar şi încântătoare.

„Perul şi ochiĭ junei copile eraŭ negri, iar talia era de cea maĭ elegantă proporţiune.

„Blancha era tot atât de bună, pe cât era şi de frumoasă, şi nimic nu turburase virginala curăţenie a inimeĭ şi a sufletuluĭ sěŭ.

„Presenţa tinereĭ copile în castel fu pe neaşteptate.

„Acest resultat, fu un violent amor în inima sělbateculuĭ Amedeu, şi acest amor crescu din ce în ce'

„Peste puţin vicomtele începu să 'şĭ neglijeze atât studiile cât şi vênătoarea, şi nu maĭ putea face alt de cât se fie tot-d’auua 'lêngă vara sa.

„El nu maĭ trăia de cât să audă vocea cea dulce a verişoareĭ sale, călărea împreună cu Blancha şi o însoţea în preumblările sale în parc. In fine el nu se despărţea de dênsa maĭ de loc, şi orele în care nu erau împreună ’i se păreaŭ foarte lungĭ.

„Cu toate acestea Amedeu considera ca o afecţiune fraternă sentimentul ce simţea pentru vara sa.

„Bětrânul conte însă, care cunoştea maĭ bine lumea şi maĭ ales inima omenească, nu se înşelă asupra na-tureĭ acestuĭ sentiment.

„Intr’o ȡi, opt luni după moartea tatăluĭ Blancheĭ, el chemă pe Amedeŭ în camera sa.

— „Fiul meŭ ! ȡise bětrînul, ştiĭ despre cea ce voesc a 'ţĭ vorbi?

— „Nicĭ de cum părintele meŭ.

— „Eată ce este : — Eştĭ în etate de 30 anĭ, —eştĭ fiul şi moştenitorul meŭ, — voesc dar să te însor.

Amedeŭ îngălbeni.

„Idea de a fi separat de Blancha, ’1 omora.

— „Tată, îngână el, nu este nici o grabă...

— „Din contra, nu primesc nici o întârziere... 1

— „Dar pentru ce tată? la 30 ani cine-va nu e bětrân...

— „Da, dar eŭ sunt bětrîn şi prin urmare doresc ca înainte de a muri să am un nepot.

„Apoĭ d-nul de la Treville urmă:

— „’Ţi am ales eu femeia.

„Amedeu tăcu, plecându’şl capul.

— „Nu eştĭ curios să ĭ ştiĭ numele?

— „Şi ce ’mĭ pasă ! murmură Amedeŭ cu amără-răciune, nu o cunosc !...

— „Te înşelĭ, fiul meŭ.

— „O cunosc ! esclamă junele.

— „Da, negreşit, şi prea mult!...

— „Dar tată, d-ta ştiĭ că eŭ nu cunosc de cât o singură feniee!...

— „Cine ȡice alt-fel ?.

— „Aste dar Blancha?... vara mea Blancha?...

— „Şi aĭ refusa să o ieĭ de soţie ?...

— „Să refus!... să refus!... când eŭ mě temeam...

— „Şi de ce ?

— „Să nu te opuĭ la însoţirea mea cu dênsa.

— „Şi pentru ce să mě opuĭ ?

— „Pentru că este săracă.

— „Ce ’mĭ pasă, al destulă avere, şi apoi nepoata mea ’mĭ convine.

— „Nu ’ţi sunt vrednic să ’ţi mulţumesc tată...

— „Iubeştĭ dar pe vara ta ?

— „Ca un nebun !...

— Dar Blancha te iubeşte ?...

— „Cu un amor de soră...

— „Nu este de ajuns...

— „Sunt sigur că va şti să mě iubească şi ca pe un logodnic.

— „Prea bine, mě voĭ înţelege cu Blancha...

— „In urmă vom hotăra timpul când are să sehotărască căsătoria...

— „Epoca aceasta va fi depărtată ?

— „Nu, cred că îndată ce Blancha va scoate doliul.

— »Încă patru lunĭ, ȡise Amedeŭ, este pré mult!...

— „Aide, ȡise el, va veni un timp când va fi a tea.... *

„Din acea ȡi Blancha şi Amedeŭ fură legodiţĭ.

„Eĭ se iubiră cu un amor adevěrat şi sincer. .

„Blancha nu maĭ vedea în Amedeu de cât pe vii-torul sěŭ soţ.

„Prin urmare, părea că nimic în lume nu putea să strice această fericire.

„Cu toate acestea cerul începuse a se înora, şi tunetul era aproape de a isbucni...

„Finele luĭ Decembrie se apropia.

„Timpul era rěŭ şi o furtună sufla cu mare furie.

„Bětrînul şi ceĭ doĭ junĭ şedeau în faţa unuĭ mare foc ce ardea în salonul cel mare.

„Era deja 11 ore din noapte.

„De o dată se aude sunând cu putere la poarta din afară a casteluluĭ.

„Contele tresări.

„Dupě câte-va minute un sgomot de paşi repeȡĭ şi de cisme cu pintenĭ se auȡi în anticameră.

„Uşa se deschise, şi un noŭ venit intră repede în salon strigând :

— „De şi nu eram aşteptat aci, dar iată-mě binevenit!....

— Un fiŭ este tot d’auna bine venit în casa părintească chiar când nu merită aceasta, rěspunse comptele cu seriositate.

„Şi întinse mâna venituluĭ, pe care o sărută.

— „Bună seara tată, ȡise el.

„Apoĭ se înclină către Blancha.

— „D-ra de la Treville, vara d-tale, ȡise bětrînul.

Acest noŭ venit, cititorul înţelege, era cel de al doilea fiŭ al Comteluĭ de Treville. '

„Era Philip de la Treville.

„Philip purta uniforma regimentuluĭ sěŭ.

VIII
Philip

„Philip era un june de 25 anĭ, maĭ frumos, şi maĭ bine făcut de cât fratele sěŭ.

„Ochiĭ ceĭ marĭ luĭ Philip dovedeau o îndrăsneală şi nişte dorinţe nemărginite.

„In scurt, el avea ceva care arěta pe omul fără caracter, lucru care cu toate acestea place unelor femeĭ.-

„Philip obţinuse un congediu de treĭ lunĭ, şi fiindcă n’avea banĭ, venise să petreacă acest timp la castel.

„Philip era un seducător de profesiune, şi prin urmare ’şi ȡisese, ce ar fi dacă ar putea să triumfeze de inocenţa verişoareĭ sale.

„In acelaşĭ timp, el află că fratele sěŭ se va însoţi cu Blancha, îndată ce ca împlini anul de doliu.

„Această nuvelă în loc de a ’1 descuragea, aprinse întrânsul dorinţa de a triumfa. El era din aceĭ junĭ, carĭ nu se dedea înapoi de nimic în lume.

„Câte-va sěptămânĭ trecuse, şi Philip înconjurase pe Blancha de promisiunĭ amoroase.

„Blancha din parte-ĭ primea aceste declaraţiunĭ ca sincere şi frăţeştĭ, cea ce surprinse pe Philip şi’1 aprinse şi maĭ mult în dorinţele sale.

„Philip însă nu aştepta de cât minutul propriŭ ca să se asvârle ca un tigru asupra victimeĭ sale.

„Intr’o ȡi comtele şi Arnedeu plecase cu trăsura pentru câte-va ore.

„Philip care ’1 credea dus la vânătoare pentru tótă ȡiua, pândise plecarea lor ascuns în nişte boschete.

„Blancha- rămase singură.

„îndată ce trăsura se depărtă, Philip se întoarse la castel.

„Abia intrat în castel, el aucji sunetele armonioase ale unei harpe din care cânta vara sa.

„Pe dată ’şĭ schimbă costumul de vânătoare, şi luând un costum din cele maĭ elegante de oraş, se duse la vara sa.

„Ajuns la uşa camereĭ, unde se găsea Blanclia, el bătu uşor.

„Blancha ’şĭ întrerupse cântecul. ,

— „Cine este acolo? întrebă juna.

— „Eŭ verişoară! respunse Philip.

— „Intră, ȡise copila rěmănând uimită věȡêndu’l.

„Philip intră în camera virginală, şi închise uşa.

„Era galben şi tremura.

„Blancha věȡêndu’1 în acea posiţiune se înspăimântă.

„Ea se sculă îndată de pe scaun şi întrebă:

— „La ce să atribuĭ visita d-tale neaşteptată şi graţioasă?

— „Doream să vorbesc cu d-ta verişoară, dacă 'mĭ acorȡĭ aceată favoare.

— „Să vorbeştĭ cu mine? întrebă Blancha.

— „Doresc maĭ mult ca orĭ-ce în lume...

— „Mi se pare că nu este ceva dificil...

— „Consimţĭ dar ?...

— „Cu toată inima.

„Philip făcu o mişcare sě ’ĭ dea în genuchĭ, dar Blancha nu 'ĭ lăsă timpul.

— „Timpul este prea frumos, ȡise ea, să mergem în grădina, acolo putem vorbi foarte bine... -

— „Pentru ce să nu stăm aci ?

— „Pentru ca tocmaĭ voiam să ies în, momentu lcând aĭ bătut la uşe.

— „In fine acordă ’mĭ graţia de a asculta în a-ceastă cameră cea ce voesc să 'ţi vorbesc...

— „Nu se poate! rěspunse Blancha.

— „Se va putea, ȡise Philip, pentru că aceasta este voinţa mea!.,. Şi întorcêndu-se trase zăvorul la uşe. .

IX.
Pericol

„Blancha věȡênd aceasta înţelese că un pericol a ameninţa.

„Juna copilă îngălbeni, şi cu o voce tremurândă şi perdută ȡise:

— „Fiind-că mě constrângĭ să te ascult în astă

cameră, vorbeşte:

„Philip orbit de pasiunea sa, rěspunse cu îndrăs-neală:

„Scumpa mea verişoară, din momentul în care te-am věȡut, imaginea d-tale a rămas neştearsă, în sufletul meŭ, şi te iubesc!

— „Mě iubeşti ca un frate, întrerupse Blancha, şi’ţĭ mulţumesc, de şi am a mě plênge de purtarea D-tale...

— „Nu te iubesc ca un frate rěspunse Philip dând din cap.

— Dar cum-mě iubescĭ îngână juna copilă.

— „Te iubesc ca un amant!...

„In acelaşĭ timp Philip dădu în genuchĭ.

„Juna copilă din palidă ce era deveni roşie.

— „D-le, ȡise Blancha, nu ştiĭ că sunt logodnica frateluĭ d-tale cel mare ? „

— „Ştiu!...

— „Stiĭ?...

— «Da !

— „Şi pentru că ştiĭ cutecȡĭ să vorbeştĭ ast-fel.

— „Cu atât maĭ mult rezon.

— „Aceasta este o nouă insultă ?...

— „Nu este o insultă, ci un adevěr.

— „Ce oare este Amedeu de cât un prost, un ne-simţitor. Este adevěrat avut, ’1 poţi lua de soţ... nu mě opuiu....

„El poate să fie soţul d-tale, iar eu amantul...

„Consimţĭ, frumoasa mea verişoară ?

„Blanelia, indignată şi înspăimântată, scoase un ţipăt şi se repeȡi către uşă, dar Philip o reţinu.

— „Unde vreĭ să mergi scumpă Blanche? întrebă el.

— „Voesc să fug de insultele şi ultragele d-tale.

— „Ultrage!... ah iubita mea verişoara, d-ta tra-ezĭ ast-fel amorul cel maĭ sincer ce ’ţĭ ofer, voind să te fac fericită..

„Vorbind ast-fel Philip luă pe Blancha în braţele sale.

— „Adjutor, strigă juna copilă, adjutor...

„Philip zîmbi.

— „Adjutor ! repetă Blancha.

— „Verişoară, fiĭ sigură că nimenĭ nu ’ţĭ va veni în adjutor... am luat toate măsurile... încetează dar,

de a mai striga în zadar..... te iubesc!...... ’ţĭ repet că te iubesc !..

„Philip ȡicênd aceste cuvinte, voi să sărute pe Blancha.

„Blanche însă printr’o mişcare repede, reuşi să scape din braţele sale şi fugi înapoĭ.

„Philip făcu un pas către dênsa.

— „Nu te apropia! strigă Blancha ou ochiĭ scânteietorĭ de furie, nu te apropia...

— „Pentru ce frumoasă verişoară, creȡĭ oare că voind să rup o roză ’mĭ va fi teamă să nu mě înţep?

„Şi se repeȡi din noŭ către dênsa.

„Blancha se asvârli la rândul sěŭ la căpătâiul patuluĭ său, şi luând spada tatăluĭ sěŭ ce era atârnată pe ȡid, o scoase din teacă şi strigă :

— „Apropiete acum !...

„Philip stătu un minut, apoi dupě câte-va minute rěspunse :

— „Socoteam că am a face cu o roşă, dar eşti o albină...

— „La revedere în curênd...

„Şi deschiȡênd uşa, salută cu ironie şi eşi...

X.
Ceĭ douĭ fraţĭ

„Blaucha ’1 lăsă să iasă.

„Apoi închiȡênd uşa trase zăvorul şi lăsând spada, căȡuse jos pe pat tremurând da spaima pericoluluĭ la care fusese expusă.

„Câte-va ore trecură în această posiţiune.

„Blancha era sdrobită şi cu corpul şi cu spiritul.

„Ea nu maĭ avea nici forţa fisică, nicĭ pe cea morală.

„Când tot de o dată sgomotul uneĭ trăsurĭ ’ĭ anunţă întoarcerea unchiuluĭ şi a logodniculuĭ sěŭ.

„Ea tresări şi se sculă cu grabă.

„O idee îngrozitoare ’ĭ veni în minte.

„Ce trebuia să facă ea?

„Să denunţe faptul logodniculuĭ şi unchiuluĭ sěŭ, se tacă ?

„Cine ştie ce se poate întêmpla.

„Tatăl va blestema pe fiul sěŭ, fratele va provoca pe frate, şi sângele va curge poate.

„O ast-fel de perspectivă înspăimântă pe Blancha.

„Se decise dar să păstreze secretul acesteĭ nefericite întâmplărĭ.

„Îndată ce comtele şi Amedeu intrara în salon, věȡură paloarea ce ’ĭ acoperea faţa.

„Ea rěspunse că era puţin bolnavă ..

— Trei ȡile trecuseră de când avusese loc trista scenă între Blancha şi Philip.

„In seara celeĭ d’a treia ȡi, Blancha urcându-se în pat, găsi la căpătâiul sěŭ o scrisoare pe care o deschise tremurând.

„Această scrisoare era din partea luĭ Philip.

„Junele o ruga să 'ĭ ierte purtarea lui cea urîciósă ce într’un moment de nebunie, avusese vis-a-vis de dênsa.

„Această scrisoare maĭ uşură oare-cum durerile Blancheĭ, şi ’ĭ potoli spiritul.

„Apoĭ, adormi mulţumind lui Dumneȡeŭ...

„Epoca căsătorieĭ se apropia.

„Blancha se retrăsese de verĭ opt ȡile în apartamentul sěŭ pentru a face rugăciunile obişnuite.

„Intr’o ȡi Amedeu o anunţă că a doua ȡi va fi tot timpul la vânătoare.

„Philip la rîndul sěu ordonă să 'ĭ pregătească un cal pentru ca să se ducă la Basompierre, unde avea oare-care afacerĭ pentru a doua ȡi-

Bătrânul comte întrebă dacă voeşte să fie însoţit de veri un valet.

„Philip rěspunse negativ.

„A doua ȡi Amedeu luându’şĭ puşca şi câiniĭ plecă la vînătoare.

„Dupě un minut, Philip încălică şi luă drumul către domeniul de Basompierre.

,,Ceĭ doi fraţĭ mergeaŭ în douě direcţiunĭ opuse, şi prin urmare ’şĭ întorceau spatele

„Cerul se acoperise de nişte norĭ întunecoșĭ şi vîn-tul sufla cu furie.

Amedeu mergea încet pe mijlocul uneĭ potecuţe pe marginea căreia eraŭ stejarĭ secularĭ.

„Amedeu se gândea la iubita sa Blancha, şi la apropiata ȡi a căsătorieĭ sale ; cu toate acestea o întristare inexplicabilă, 'ĭ apăsa sufletul.

„De o dată o formă de om eşi de dupě un arbore şi înainta către dênsul.

„Amedeu ridică ochiĭ şi privi pe acela care înainta către dênsul îutr’un loc atât de singuratic.

„In marea sa mirare el recunoscu pe Philip.

— „Ce fel, iubite frate, ce cauţĭ aci ?

„Şi întinse mâna către fratele sěŭ, pe care acesta o refuză.

— „Te credeam la Basompierre, reluă Amedeu nedănd de o cam dată seama de răceala frateluĭ sěŭ.

— „Te înşelaĭ!...

— „Dar ce întâmplare te a duca aci?

— „Nicĭ o întâmplare...

— „A!...

— „Aşteptam pe cine-va.

— „Pe cine?.

— „Pe tine!...

— „A ! repetă Amedeu, aĭ să ’mĭ spui ceva?

— „Da.

— „Ceva misterios ?

— „Da !...

— „Amedeu surise.

„El credea că fratele sěŭ va fi făcut ceva datoriĭ la regiment, şi că venea să 'ĭ ceară verĭ o sumă, pecare nu îndrăsnea să o ceară tatăluĭ sěŭ.

„Iu acest scop el reluă:

„Eĭ bine, vorbeşte, aştept comunicarea ta misterioasă. .

— „Ascultă-mă ȡise Philip, şi ia seama la cele ce voesc să ’ţĭ spuĭ!...

„Tonul cu care fură pronunţate aceste cuvinte înspăimântă pe Amedeu.

„Un secret teribil îi spunea că un ce îngrozitor avea sa se petreacă între dênsul şi fratele sěŭ...

„Philip reluă:

— „Nu veĭ fi soţul Blancheĭ!...

— „Nu voĭ fĭ soţul Blancheĭ! repetă incremenit A-medeu.

— „Nu !

— „Cine mě va opri ?

— „Eŭ!...,

— „Şi pentru ce?...

— „Pentru că nu voesc ca această căsătorie să se facă...

— „Nn voeştĭ ? strigă Amedeu.

— „Nu !...

— „Şi cu ce drept nenorocitule ?

— „Fiind că iubesc pe verişoara mea.

— „Dar eu creȡĭcă nu o iubesc ?... şi încă demult timp...

— „Poate ?... dar ea nu te iubeşte!...

— „Ce îndrăsneştĭ să (ȡicĭ ?

— „Adevěrul.

— „Cum ?

— „Blancha nu te iubeşte pe tine, iubeşte pe un altul....

— „Minţĭ!... urlă Amedeu.

— „Ea iubeşte un altul, urmă Philip, şi acel alt usunt eŭ!...

„Amedeu învineţise.

„Ochiĭ ’ĭ se umplură de sânge.

— „’Ţĭ a spus’o ea ? întrebă el cu o voce sugrumată.

— „Ea a făcut mai mult....

— „Ce?

— „Ea 'mĭ a dovedit-o !...

„Amedeu se repezi către fratele sěŭ, şi luându-1 de amândouě mâinele, ’ĭ strigă:

— „Aşa dar tu pretiuzĭ...

„Puterea ’ĭ lipsi să termine frasa.

— „Pretind că Blancha este metresa mea !... ȡise Philip cu cel maĭ mare sânge rece.

— „Miserabile !... strigă Amedeu, ştiĭ că o să teomor ?...

— „încearcă!...

— „Ah tu mě bravezĭ!...

— „Da!...

Philip nu termină acest cuvêut, cănd Amedeu şi întinse puşca către dênsul.

XI.
Fraticidul

„Philip înzestrat de o putere maĭ mare ’ĭ smulse arma din mână, ’1 rěsuci la genuchele sale, şi asvîr-lindu’l la o parte ’şĭ scoase spada ȡicênd :

— „Nu sunt nicĭ mistreţ, nicĭ lup, ca să fiŭ uciscu puşca... aide domnule, apěrăte dar, afară numaĭ dacă renunţĭ de a lua de soţie pe metresa mea...

„Amedeu nu avea spadă, dar purta un cuţit de vânătoare foarte bun şi ascuţit

— „El scoase dar cuţitul şi se aruncă asupra luĭ Philip, care ca să se ferească de a fi pătruns, trebui să se dea când într’o parte când într’alta.

„Atuncĭ se începu o luptă teribilă între ceĭ doĭ fraţĭ; dupě câte-va minute, cuţitul lui Amedeu lovi spada luĭ Philip, care se rupse.

— „Mincinos infam, veĭ muri 1... strigă Amedeu repeȡndu-se asupra lui Philip desarmat.

„Philip însă prevěȡuse această mişcare.

„Se dădu un pas înapoĭ, şi scoţând un pistol ce era încărcat, sfărâmă capul frateluĭ sěŭ...

„Amedeu căȡu jos.

„El murise fără să scoată un suspin...

„Acum Philip luă cadavrul şi plecă pe o potecă îngustă.

„El ajunse lângă o colibă pustie; uşa aceleĭ colibe era zidită, scoase una câte una petrele acelei zidăriĭ, puse cadavrul frateluĭ sěŭ în colibă, şi '1 acoperi cu muschiŭ. Apoĭ făcu din nou zidul uşeĭ ce destupase.

„După aceasta Philip încălecăndu’şĭ calul apucă pe cale lăturaşă a drumuluĭ către Basompierre.

Philip sosise de la Basompiere şi ajunsese la castel, Amedeu nu sosise încă.

„Cu toate acestea nimenĭ nu se îngrija de întâr-ȡierea luĭ.

„Afară ploua îngrozitor.

„Se înseră, apoĭ se întunecă de tot, şi noaptea sosi.

„Amedeu nu maĭ venea.

„Atuncĭ începu a se îngrija de lipsa luĭ.

„Dupě două ore mirarea se prefăcu în nelinişte.

„In fine, nişte lătrăturě sonore se auȡiră aproape de castel.

— „D-ȡeu fie bine-cuvîutat! strigă bătrânul comte de la Treville, fiul meu soseşte !..

„Dar dupě un minut, un valet veni de anunţă, că sosise numaĭ câiniĭ lipsind d-1 comte.

„Oh ! atuncĭ spaima fu nemărginită...

„Nu maĭ era de îndoit că o nenorocire ’ĭ se întîm-plase.

„Philip, ca să dovedească iubirea sa de frate, însoţit de valeţiĭ curţiĭ, cu torţe aprinse, căutară toată noaptea prin pădure fără a găsi pe cine-va.

„A doua ȡi se făcură cercetări maĭ întinse, dar nu se putea da de urma luĭ Amedeu.

„In fine se aruncau tot felul de conjecturĭ, dar nimenĭ nu putea bănui că se săvěrşise o crimă, un fraticid...

XII.
Fantoma

„Blancha plânse mult timp moartea celuĭ ce iubea.

„In urmă însă, fiind-că inima omuluĭ se consolează de tot, sfîrşi prin a se consola.

„Cu toate acestea posiţiunea luĭ Philip era foarte schimbată.

„Dintr’un sărman candidat miliţian, luase locul de fiŭ maŭ mare, şi priu urmare moştenitor al uneŭ însemnate averĭ şi al titluluĭ de comte.

„Philip lăsă să treacă câte-va lunĭ.

„Apoĭ, dupě ce Blancha ’şĭ maĭ uitase durerea, el spuse tatăluĭ sěŭ că iubea pe vara sa, şi că voia s’o ia de soţie.

„Bětrînul simţi o mare veselie, věȡend ultima sa dorinţă împlinită.

„El întrebă pe Blancha dacă consimte la această însoţire, precum consimţise la aceea a luĭ Amedeu.

„Dupě o lungă cugetare ea cedă.

„Diua cununieĭ sosi.

„Nunta se săvêrşi în capela casteluluĭ.

„Philip şi Blancha în minutul când pronunţară consimţămîntul eraŭ galbenĭ ca moartea.

„Dupě cununie fură la castel puţinĭ invitaţĭ.

„Când se ’noptă, comtele de la Treville şi juna pereche eraŭ singurĭ la castel.

„Către un-spre-ȡece ore, Blancha începuse a se desbrăca de toaleta sa.

— „Dupě o jumětate oră, scumpă Blanche, ȡse Philip, ’mĭ veĭ permite să viŭ în camera ta ?

„Blancha se roşi puţin.

— „Acum nu maĭ pot să te refuz, zise ea surîȡ-înd.

„Dupě cincĭ minute, juna virgină'era desbrăcată, şi aştepta palpitândă.

„In fine, cine-va bătu încet la uşe.

— „Cine este ? întrebă Blancna cu o voce tremu-rândă.

— „Soţul care vine plin de speranţa şi de amor! rěspunse cel ce batea.

„Printr’un sentiment de pudoare, Blancha stinse luminările, rěmâind în cameră numaĭ lumina uneĭ candele.

„Apoi trase încet zăvorul, şi uşa se deschise.

„Un om intră...

„Trase din nou zăvoarele şi apucând-o în braţe, o strânse la sinul sěŭ.

— „Cât ’ţĭ este de frig! murmură Blaucha înfio-rându-se.

— „Mě voĭ încălzi în braţele tale! răspunse o vocepasionată, te iubesc!... te iubesc!.... tu eştĭ în fine amea!.,.

. „Vino!... vino !

„De o dată Blancha, despletită pe jumětate goală, se sculă de la căpătâiul sěŭ, scoţěnd un ţipět de spaimă.

„Cine-va bătea la uşa camereĭ...

— „Cine este acolo? Cine bate ast-fel ? întrebă Blancha.

— „Soţul care vine plin de speranţă si de amor! rěspunse vocea din afară.

— „Auȡĭ tu?... auȡĭ tu?... murmură Blancha pe jumětate nebună de spaimă, strîngând mâna celuĭ ceera alături cu dênsa, şi care ’ĭ se păruse îngheţată.

„Juna femeia se dete jos din pat, şi alergă la uşă.

— „Vorbeşte! ȡise ea, vorbeşte încă şi spune 'mi cine eşti ?... .

— „Sunt amantul těŭ!., soţul tău... sunt Philip!...scumpă Blanchă nu ’mĭ cunoscĭ vocea ?...

— „Blancha desperată trase zăvorul.

„Ea luă pe Philip de mână, căcĭ el intrase, şi a-propiindu’l de pat, ea îngâna arětêndu’ĭ o formă o-meneascâ care se desemna perdut pe jumětate în in-tunerecul camereĭ.

— „Cine este acolo ?... cine este acolo ?...

„In acest moment, o flacără luminoasă eşi din ve-gheusa ce era atârnată de plafond

„Şi o lumină pătrunzătoare, lumină toată camera.

„Baucha şi Philip ’şi aruncară în pat privirile lor rătăcite.

„Amêndoĭ atuncĭ věȡură, şi recunoscură cadavrul lui Amedeu cu fruntea găurită de glonţ, de unde cădea încă câte-va picături de sânge

XIII
Micul Amedée

„A doua ȡi dupě această spăimântătoare noapte de nuntă, se găsi douě corpurĭ pe parchetul camereĭ deculcat.

„Philip era mort.

„Blancha nu era de cât leşinată.

„Cadavrul luĭ Amedeu dispăruse...

„După ce juna femeă 'şĭ venise în simţirĭ, înţelese că orĭ ce fericire este perdută pentru dênsa.

„Pe lângă aceasta, monstruasa îmbrăţişare a unuĭ mort ’şĭ dăduse fructul...

„Blancha avea să fie mamă peste puţin...

„Nouě lunĭ dupě îngrozitoarea noapte, Blancha născu un copil.

In fine ěătrînul comte de Treviile, murind lăsă toată averea nepotuluĭ sěŭ, care era copilul Blancheĭ.

„Amedeu fiul, nu era nicĭ vesel nici sglobiŭ ca un copil.

„Adesea orĭ se cobora în cavoŭ, unde se păstra corpul bătrinuluĭ comte de la Treville şi al familieĭ sale.

„Acolo citea şl recitea inscripţiunile, şi părea că caută un nume pe care nu ’1 găsea...

„Apoi, intra în capelă, îngenuchea şi începea a plînge.

— „Pentru ce plîngĭ; copilul meu ? întreba mama sa Blancha.

„El răspundea:

— „Nu ştiu!,..

^Blancha obişnuise a culca pe fiul seěŭ intr'o cameră alăturĭ cu a sa.

„Intr’o noapte dupě ȡece ani de la naşterea copiluluĭ, Blancha se sculă de o dată.

„Era miezul nopţeĭ.

Blancha ascultă, şi ’ĭ se păru că aude douě vocĭ în camera copiluluĭ.

„Una din aceste vocĭ era a copiluluĭ, cea alta era foarte uşoară, ast-fel că nu o putea cunoasce.

— „Amedeu, întrebă ea, nu eştĭ singur ?

— „Nu mamă, răspunse copilul.

— „Cu cine vorbeşti tu ?

— „Cu tatăl meu!

— „Blancha simţi o năduşală rece udându’ĭ capul.

„Ea leşină.

„A doua ȡi Amedeu nu ’şi maĭ aducea aminte de nimic...

XIV
Sěrbătoarea Morţilor

— In acelaşĭ an, pe la finele toamneĭ era ȡiua sěrbătoareĭ morţilor.

— „Amedeu se apropie de muma sa, şi o luase dem ână.

— „Ce voeştĭ copilul meu ? '1 întrebă mama sa.

— „Voeştĭ să viĭ cu mine mamă ?

— Unde ?

— „In pădure.

— „Ce voeştĭ sě facĭ în pădure?

„Copilul nu rěspunse nimic, dar cu un ton maĭ rugător reluă:

— „Mamă, vino cu mine, te rog.

„Blancha, care nu ’1 refuzase până atuncĭ în nimic, se ’mbrăcă şi ’i ȡise:

— „Aidem.

„Un palid surîa trecu pe buzele copiluluĭ.

„Amêndoi se înfundară în tăcere în pădurea despuiată de frunze.

„Unde mě conducĭ ? întrebă Blancha.

„Copilul poprindu-se ȡise:

— „Tatăl meu m’a věȡut astă noapte!...

— „Ah ! murmură Blancha.

„Copilul urmă :

— „El te cheamă mamă!

— „Atuncĭ tu mě conducĭ lângă dânsul ?

„Copilul făcu un gest afirmativ.

„Blancha ridică ochiĭ şi mâinele către cer...

— „Fiĭ bine-cuvêntat D-ȡeul meu, murmură ea, dacă aceasta este sfîrşitul lungilor mele durerĭ...

„Şi ea urmă pe fiul sěŭ.

„In fine copilul se opri.

„Mama şi fiul se găsea In faţa uneĭ colibi pustiĭ.

— «Aci este tata, mamă! ȡise copilul.

„Şi începu a scoate una câte una petrele ce astupa uşa.

— „Dupě ce uşa fu liberă, el se ’ntoarse către Blancha şi ’ĭ ȡise :

— „Vino mamă !

„Blancha intră.

„Cadavrul luĭ Amedeu era întins, întocmaĭ ca în ȡiua când Philip ’1 omorâse...

„Copilul adună pietrele ce aruncase, şi zidi din noŭ uşa...

— „Iată-mě, logodnicul meu... iată-mě soţul meu!..ȡise Blancha aplecându’şĭ capul sěŭ palid pe peptul cadavruluĭ.

„Mâinele mortuluĭ se întinseră, şi îmbrăţişară pe Blancha..,

„Copilul se întinse la picioarele tatăluĭ sěŭ .

„In noaptea următoare, un uragan teribil se ’n-têmplă.

„Acoperişul colibeĭ fu luat, şi zidul fu dărâmat....

„Cele treĭ cadavre fură găsite şi înmormîutate în pămênt sfânt...

Din acea ȡi castelul de la Kerlovem, avea nişte oaspeţĭ ciudaţĭ...

«Ceĭ doĭ fraţĭ, cu spada în mână, viu de 'şĭ dispută posesiunea Blancheĭ...

„Scena teribilă a asasinatelor, fu jucată de fantome...

— Eată conchise Ricliard această faimoasă legendă. Eată pentru ce castelul de la Kerloven, se maĭ numeşte şi castelul fantomelor...'

XV
Urmarea povestireĭ luĭ Richard podaşul

Aci Ricard făcu o paosă lungă, şi deşertă douě pahare de vin, pe gâtul sěŭ cel uscat.

— Unde am rěmas cu povestirea ? întrebă el dupě un minut.

— La acel punct, răspunse Eduard, unde spuneaĭ că d-ra de la Basompierre te trimisese cu o scrisoarela vărul sěŭ Francise.

— Ah, da! 'mĭ aduc aminte.

— Eĭ bine acea scrisoare ?

— 'I am dus’o.

— Şi coprinde ?

— Intr'insa d-ra de la Basompierre, conjura pe věrul sěŭ, ca în numele rudenieĭ lor şi în numele părinţilor luĭ morţĭ, sě uite mica discuţie ce avusese într’o vreme cu marquisul de la Basompierre, tatăl sěŭ, şi să vie fără să întîrzieze la castel, şi şă îm-pedice această căsătorie de care avea scârbă.

„Vino Francise, conchidea d-ra de la Basompierre, că de nu mě 'voĭ sinucide.

Urmăream cu ochiĭ efectul ce va produce pe faţa lui Francisc scrisoarea stăpâneĭ mele.

La ultimile cuvinte citite însă ’1 věȡuĭ pălind, şi o tremurătură nervoasă ’1 apucă de o dată.

— O, ȡise el ca în sine, aşa de departe au mers lucrurile ?...

Apoĭ adresându-se către mine.

— Ricard amice, curênd întoarce-te înapoĭ şi spune stăpâneĭ tale că sosesc pe dată...

Eu nu aşteptaiŭ să mi se ȡică acelaşĭ lucru de maĭ multe orĭ, şi sburaĭ înapoĭ la castelul de Ba-sompierre.

Repede ca un fulger, cu năduşala curgând siroae pe faţă, şi nedând seama de privirile celor alţĭ colegi aĭ mei, carĭ se uitau eu mirare la starea toaleteĭ mele căutaĭ să întâlnesc pe stăpâna mea.

Ea nu întârȡia de a veni lângă mine, şi cu pieptul tresăltând de emoţiune :

— „Aĭ fost? mă întrebă ea.

— „ Da ! rěspunseĭ.

— ’Ţi-a dat ver un rěspuns?

— „Da, ’mi ȡis să vě spun că va sosi pe dată.

Cuvintele mele părură că maĭ liniştesc pe d-ra de la Basompierre.

— „Bine amice, şopti ea cu o voce blândă, îţĭ mulţumesc.

Şi încântătoarea fiiinţă ’mĭ întinse mica sa mână.

Eu o luaĭ şi depuseĭ o lungă sărutare, creȡendu-mě răsplătit cu aceasta, ca cu cea maĭ mare favóre.

In momentul acela uşa de la salonul cel mare se deschise cu sgomot, şi un om intră ca un fulger....

Acel om era Francisc de la Basompierre

XVI
Francisc de Basompierre

Apariţiunea sa fu atât de repede şi de pe neaşteptate în cât toate privirile se întoarse în spre partea aceea.

D-ra de la Basompierre, cum '1 věȡu. repede asemenea uneĭ columbe care caută scăpare se refugiă la dênsul.

— „Scapă-mě Francise, şopti ea, scapă-mě !...

— „Dar pentru D-ȡeu ȡise tîněrul nu te dispera,poate că lucrurile nu sunt atât de înaiutate dupě cum creȡĭ... sě vedem...

— „Oh nu !... nu, urmă Blancha, contractul este gata... .şi vaĭ mie... căcĭ peste un moment voĭ în sacrificată !...

Şi nenorocita fiică a d-luĭ marquis de la Basompierre, începu a plênge cu suspine.

Marquisul de la Basompierre, atras fiind de acest incident, înainta către acea grupă unde vedea pe fiica sa.

— „Ascultă domnule, ȡise el către Francise, copila mea nu are trebuinţă de mentor... mě mir chiar, cum aĭ avut îndrăsneala së te presinţĭ acĭ nechemat?...

La aceste cuvinte Blancha tresări.

Tot orgoliul raseĭ sale apăru pe figura sa.

— „Ertare tată, ȡise ea cu putere, Francisc a fost chemat !...

— „Chemat şi de cine ?

— „De mine.

— „Şi pentru ce aĭ păstrat misterul acesteĭ invi-taţiunĭ ?...

— „N’a fost nici un mister tată...

— „Atuncĭ ce ’nsemna cuvintele rostite de tine ?..

— „Înseamnă tată, că această căsătorie e fără voinţa mea... această unire mě îngrozeşte şi scârbeşte protestez în contra eĭ...

Marquisul tresări.

— „Te revolţĭ dar contra voinţelor mele?

Blanclia începu să plêngă.

— „Tată, tată, şopti ea cu o voce înecată de suspine, voi intra într’o monastire daca voeştĭ, dar nu voiŭ consimţĭ nicĭ o dată la unirea ce mě silescĭ să o fac...

— „Dar ce este... ce s’a întâmplat? întrebă în acel moment un om arogant, şi maĭ mult bětrîn, venind din salonul de cărţĭ.

Francise fixă pe acel om. .

— „S’a 'ntêmplat, ȡise el, că d-ta, care porţĭ unul din cele maĭ marĭ nume ale Spanieĭ, d-ta în fine, baronul de Los Montes, eşti un miserabil!

La această insultă, toţĭ ceĭ de prin prejur tresăriră.

Marquisul făcu un pas către nepotul sěŭ, iar Blancha păru maĭ însufleţită.

— „Domnule, ȡise baronul, pentru că el era, şi deveniud palid, ’mĭ veĭ da compt pentru această insultă !...

— „Sunt gatai domnule Baron, răspunse Francise.

— „Marquisul interveni să ’mpace lucrurile, dar cu toată stăruinţa sa, nicĭ unul dintr’înşiĭ nu voiau să cedeze, şi turbaţĭ de furie, apucară câte o sabie din panoplica Marquisuluĭ şi eşiră cu iuţeală în grădină.

Toţĭ invitaţii se transportară dar acolo, şi asistară la acest duel ciudat la lumina luneĭ.

Francisc, spadasin de prima forţă, ataca cu furie pe baron, care n’avea timpul de cât a para loviturile.

Toţĭ aşteptaŭ resultatul acestuĭ duel.

Victoria părea maĭ întêĭ în partea luĭ Francisc, dar îndată baronul făcu o întorsătură, şi cu o lovitură care în scrimă se numeşte lovitura Italiană, despica pântecele juneluĭ om...

Francisc căȡuu jos fără să scoată un ţipět...

Nenorocitul era mort...

Baronul privi un moment acest cadavru, apoĭ cu sângele cel mal rece:

— „’Mĭ spăl mâinele, ȡise el, nu voiam să’l omor... el a căutat-o...

Acesta fu elogiul funebru al baronuluĭ pentru tî-nărul vicomte de la Basompierre...

XVII.
Blancha de Basompieare

Blancha, care věȡuse acast resultat îngrozitor că-ȡuse jos fără cunoscinţă.

Când 'şĭ veni în simţiri se věȡu în camera sa, a-şeȡată în pat, iar la picioarele eĭ pe marquisul de le Basompierre.

— „Dumneȡeule! şopti ea privind cu ochiĭ rătăciţĭ prin prejur, ce s’a ’ntâinplat cu mine?...

Tatăl atuncĭ căută să consoleze pe fiica sa,

Blanclia însă, îşĭ reaminti pe dată de cele întâmplate.

— „Părintele meu, relua ea, încăpăţânarea ta a causat moartea nenorocituluĭ meŭ věr.

Dumneneȡeŭ să judece fapta ta...

Şi dênsa ȡicênd aceste cuvinte, se sculă cu iuţeală în sus, şi mai repede de căt fulgerul luă un mic pumnal după seminela.

— „Adio tată! şoptĭ ea, adio!..

Şi nenorocita jună străpunsă în inimă de cuţitul ce încă ţinea în mână, căȡŭ jos moartă.

Desperarea ce coprinsese pe nenorocitul marquis, fu atât de mare, în cât douě ȡile de la această ȡi de nefericire, isbit de un atac de apoplexie, muri neconsolat de greşala sa.

A treia ȡi, amendouě cadavrele, al tatăluĭ şi al fiiceĭ, fură înmormîntate în cavoul familieĭ.

— Eŭ plin de disperare de moartea d-reĭ de la Basompierre, pentru care, dupě cum ’ţi am spus, aveam ceva maĭ mult de cât iubire, pentru care aveam un cult religios, un fel de veueraţiune, ca un nebun alergaĭ la o fântână, hotărât să ’mĭ curm ȡilele acolo.

In momentul însă când voiam să mĭ îndeplinesc fatala mea decisiune, fuĭ apucat de o mână.

Mě ’ntorseĭ repede, şi mě găsiě faţă în faţa cu bătrânul Equier al nenorocituluĭ vicomte de Bisom-pierre.

— „Nefericitule, ȡise el ţinându mě încă cu mâna d’asupra prăpastieĭ, ce voiaĭ să facĭ ?

— „Veȡĭ bine, respunseiŭ, vreaŭ să mor!..

— „Să morĭ ?... .şi pentru ce ?..

— „O iubeam! strigaiŭ, şi ea a murit!...

— „Dar ce va face' maica ta nenorocitule ? reluă bătrînul, nu cugețĭ la durerea ce va simţi această bětrînă când va afla de moartea ta ?

Cuvintele bětrînuluĭ, mě făcură să tresar, şi fără voe cugetaiŭ la grozava faptă ce eram să fac.

Căȡuĭ în genuchĭ şi mulţumiĭ lut Dumnezeu că nu mě lăsase să îndeplinesc această crimă, sigur fiindcă moartea mea, era să fie şi sfârşitul maiceĭ mele...

Apoi cu durerea în suflet, plecaĭ de acolo pentru a nu mě maĭ întoarce...

— Au trecut de atuncĭ anĭ, urmă Richard şi nicĭ o dată cine-va n’a aflat acest secret până acum.

D-ta eştĭ prima fiinţă care ’1 cunosc!...

Şi pentru că Eduard devenea visător:

— „Eştĭ încă hotărît a începe din capět? întrebă de o dată Richard.

— „Oh nu ! făcu Eduard, dupě cele ce ’mĭ aĭ spus voĭ maĭ cuteza nicĭ o dată să încerc a mě sinucide...

— „Înţeleg..... aĭ o mamă...... poate ver o soră tu iu-bită?...

Eduard tresărĭ. .

— „Da, am o mamă aproape bětrînă, a căreia viaţă nenorocită este ţinută de a mea şi sunt sigur că ea ar muri de durere, când ar afla că mĭ s’a ’ntêmplat verĭ o nenorocire.

— „Nenorocitule, şi voiaĭ !....

— „Oh! tacĭ, te rog, taci!....

— „’Mĭ promiţĭ că nu veĭ maĭ încerca?...

— „’Ţi o jur! ..

Dupě acéste cuvinte Eduard mulţumi luĭ Richard că ’1 scăpase de la o moarte sigură, apoĭ strângên-du-ĭ mâna plecă....

XVIII
Muma şi fiul

In aceiaşĭ ȡi chiar, Eduard se duse la muma sa.

Bětrîna, care se găsea în prada celeĭ maĭ marĭ nelinişti, alergă înaintea lui când îl věȡu.

— „Tu Eduard strigă ea, tu copilul meu!...

Şi lacrămĭ de fericire licăriră în ochiĭ sěĭ.

Apoĭ dupě un moment, când ’şĭ maĭ astâmpâră e-moţiunea.

— Dar unde aĭ fost până acum?

Eduard tresări la aceste cuvinte.

Ce putea el spune oare?

Se spue că' în nebunia sa, voise să se sinucidă, şi că dacă trăia, era numaĭ printr’o întêmplare fericită?

Oh nu, aceasta nu trebuia să scie mama sa nicĭ o dată !...

— Am petrecut noaptea mamă, rěspunse el cu tóte acestea, la un amic.

Bětrîna se mulţumi cu acest răspuns simplu, şi nu maĭ vorbi nimic în privinţa aceasta.

Eduard încetul cu încetul ’şĭ luase vechiurile obiceiurĭ de june, ce le avusese înainte de a se căsători. Adesea orĭ cu vioara în mênă delecta pe autoarea.

ȡilelor sale prin partitiunĭ din opera, uitând tot de o dată şi dênsul rana sufletuluĭ sěŭ.

Ast-fel ce scurse ȡile şi sěptămânĭ întregĭ....

Intr’o frumoasă seară a luĭ August, Eduard ca de obiceiŭ, tocmaĭ cânta acea încântătoare bucată din Traviata, adio de plassato.

Muma sa se dusese la o prietenă şi Eduard rěmăsese singur.

Junele continua de a cânta, când uşa se deschise şi singura servitoare ce avea intră.

Eduard surprins prin sgomotul uşeĭ întoarse capul către acea parte..

— Ce voeştĭ ? întrebă el.

— Domnule, ȡise servitoarea, o femeă cere să văvorbească.

La aceste cuvinte, Eduard fără să scie pentru ce tresări.

— O femeă ?....

— Şi ce voeşte ? ȡise el cu toate acestea.

— Nu ştiu, nu ’mĭ a spus.

— ’Ti a spus cel puţin numele ?

— Nu.

_ — Curios? se gândi Eduard.

Apoĭ dupě un minut.

— Introdu-o aci!

Servitoarea dispăru, şi douě minute după aceea, apăru aducênd pe misterioasa visitatoare...

XIX.
Eleonora

Persoana ce intră era îmbrăcată foarte simplu.

O roche de caşemir negru şi o pălărie neagră de paie complecta costumul sěŭ. Peste bordurile pălărieĭ avea uu voal gros, care împedica d’a i se distinge bine trăsurile feţeĭ.

Din mersul sěŭ se vedea că face parte din lumea cea bună.

Eduard nu putu cunoaşte maĭ întêĭ această persoană, dar apoĭ când servitoarea se retrase, şi când necunoscuta ’şĭ dete voalul jos, tresărĭ.

Persoana ce avea în faţa sa era acea nenorocită, care într’un moment de nebunie, ’şi uitase datoriile de soţie, şi se asvărlise în braţele depravaţiuneĭ.

Era soţia sa...

Era în fine Eleonora...

Emoţiunea luĭ însă nu ţinu mult, devenind îndată stăpân pe sine.

— Ce doriţĭ doamnă, -ntrebă el cu un glas rece şi curtenitor tot de o dată, şi cum vě numiţĭ?...

Aceste cuvinte făcură o impresiune ciudată asupra juneĭ femeĭ.

Ea tresări şi deveni palidă.

— Eduard ! şopti ea, aşa dar mě asvêrli ?

— Nu înţeleg cuventul acesta doamnă, ce voiţĭ să ȡceţĭ ?

— Voesc să ȡic că rêsbunarea ta e prea crudă.....

Eduard dete din umerĭ.

— Da, reluă juna iemce, aĭ dreptate, am fost o ticăloasă, cea maĭ de pe unnă miserabilă, dar când veĭ afla însă causa purtăreĭ mele, atuncĭ sunt sigură Eduard că mě veĭ erta, şi vei vedea cât eştĭ tu de greşit...

— Nu voĭ să aflu nimic doamnă... v’amŭ spus, nu vě cunosc !,..

— Eduard... strigă Eleonora în prada celeĭ maĭ marĭ durerĭ, Eduard nu mě aduce la disperare, căcĭ sunt capabilă să fac orĭ şi ce, şi atuncĭ poate că te veĭ căĭ...

Disperarea ce citi Eduard în ochiĭ femeeĭ sale ’1 făcură se tresară.

— Prea bine doamnă, ȡise el, pentru că mě constrângĭ spune ce aĭ de spus !..

O tăcere de câte-va minutŭ urma.

Eduard, care părea a nu da nicĭ o atenţiune la povestirea Eleonoreĭ, foiletând gravurile uneĭ edi-ţiunĭ de lux, în realitate era foarte atent

Şi nu perdea nicĭ un cuvênt.

„Sunt unica fiică a morquisuluĭ D’O, începu Eleonora.

Părintele meŭ avea un caracter ciudat de tot.

Muma mea Elvira, înaintea sa părea maĭ mult o sclavă de cât o soţie.

Ce ȡicea dênsa nu era nimic.

Cuvintele sale nu era considerată de loc de tiranul eĭ.

In zadar sarmaua femee se plengea, în zadar se ruga spre a înceta cu tirania luĭ.

El facea din coutra şi maĭ rěŭ.

Aȡĭ aşa, mâine aşa, an cu au trecu şi nimic nu se schimbă în îmbunătăţirea soarteĭ mumeĭ mele.“

In fine sěrmana după ȡece ani de luptă continuă, ’şĭ dete sfârşitul, Rěměseĭ orfană de mumă la eta-tatea de 6 anĭ.

La această crudă etate încă nu puteam simţi lipsa eĭ.

Dar vaĭ! dupě doĭ anĭ de ȡlle începuĭ să cunosc un gol pe inima mea.

Tatăl începu tirania contra mea.

Adesea orĭ, când saloanele eraŭ pline de invitaţĭ, când melodiĭ dulcĭ rěsuna', când în casa noastră domnea veselia, eu asemenea uneĭ vinovate marĭ, eram închisă ’ntr’o cameră întunecoasă.

In acele momente plăngeam aducêndu’mĭ aminte de cuvintele de iubire ale sěrmaneĭ mele mame.

Mě întrebam adesea, care să fie causa acestei rěutăţĭ a tatăluĭ meu.

Dar nu puteam să ’mĭ daŭ nicĭ un rěspuns.

Intr’o ȡi însă, găsiĭ într’uu medalion o chărtiuţă

Acea chărtiuţă era o scrisoare de la mama.

O citiĭ.

Eeată ce era scris :

„Scumpă fiică, eartă pe mama ta, care singură te a făcut să suferĭ, dupě cum şi ea a suferit!...

„Sunt inocentă, dar tatăl tău crede că sunt culpabila, şi că tu nu eştĭ fiica luĭ !...

Atuncĭ ’mĭ putuĭ explica purtarea tatăluĭ meu, atunci înţeleseĭ tirania luĭ faţă cu mine. .

— Încă treĭ anĭ se strecurară cu rapiditatea fulgeruluĭ continuă Eleonora după o pausă scurtă.

Intr’una din ȡiie, tatăl meu mě vestiĭ să mě îmbrac bine, ȡicêndu’mĭ că o persoană doreşte să mě vadă....

Eram veselă de această întâmplare.

De şi nu aveam maĭ mult ca 14 anĭ, cu toate acestea ardeam de dorinţa să věd şi să fiu věȡută.

Simţul cochetărieĭ se deşteptă în mine din momentul în care tatăl meu mě anunţase să mě îmbrac,

O jumětate oră în urmă, eram în salonul de primire aşteptând cu impacienţă pe acea persoană.

In fine ea sosi.

Se numea Jacques Blereaux.

La pronunţarea acestuĭ nume, Eduard tresări, ca dintr’un vis.

Eleono.ia însă, nu vecju această tresărire, şi urmă :

Jacques era tînăr, maĭ mult un copil pot zice.

El ne salută.

— Eată-mě domnule, ’i ȡise tatăl meu presentân-du-mě, este fiica mea!... viitoarea d-tale soţie...

— D-l Jack Blereaux, se adresă tatăl meu cătremine.... viitorul teu soţ !...

Eu roşiĭ la aceste cuvinte.

Mărturisesc însă că eram veselă de această întâmplare, creȡêndu-mě scăpată pentru tot-d’auna de tirania ce suferisem...

Vaĭ! nu puteam crede că şi aceasta era să fie cea maĭ crudă!...

Nu puteam se ’mĭ închipuesc căruĭ om m’a dat.

— O lună de la această dată, eram D-na Blereax.

— Chiar în noaptea cununuieĭ, tatăl meu lovit de apoplexie muri...

Soţul meŭ părea că mě iubeşte.

Toate plăcerile, cele maĭ micĭ capriciurĭ, mi le îndeplinea...

Eram veselă, când mě gândeam că am găsit o fiinţă care să mě iubească.

In momentul acela aşĭ fi ucis pe orĭ-cine ar fi spus că soţul meu mě înşală.

N’aşĭ fi creȡut o calomnie ca aceasta.

— Vaĭ!... şi cu toate acestea el mě ’nşela în modul cel maĭ infam...

— Doĭ anĭ trecuse de la însoţirea noastră.

De cât-va timp începusem să observ că soţul meŭ devenise rece-

Spuseĭ această întâmplare la una din prietenele mele.

Ea mě învăţă să ’1 urmăresc.

Aşa şi făcuĭ.

Intr’una din serĭ, pe când afară tuna şi fulgera, soţul meu plecă, ȡicêndu’mĭ că are o neapărată necesitate.

Mě făcui că cred.

El plecă.

Eŭ îl urmăriĭ la o oare-care distanţă.

De odată '1 văd că se opreşte în faţa uneĭ porţĭ.

Sună...

Un servitor ’ĭ deschise.

Şi el intră....

îndată după ce dispăru în curtea aceleĭ case, decisă a afla cine era acea persoană la care děnsul venise, sunaĭ.

Acelaşĭ servitor ’mĭ deschise.

El era mirat vědêndu-mě.

— „Ce voiţĭ d-nă ? intrebă el.

Drept rěspuns, ’ĭ puseĭ în mână un ludovic.

Această monedă avu un efect magic asugra luĭ.

El se înclină cu respect înaintea mea.

— „Ascultă, ’ĭ ȡiseĭ eu, dacă voescĭ să câştigĭ 20 ludovicĭ, rěspunde-mĭ la cea ce te voĭ întreba.

— Sunt gata, doamnă 'mĭ ȡise el,

— Cine sade aci ?

— „Ce fel nu ştiţĭ ?

— „De aşĭ fi ştiut nu te aşĭ fi întrebat! rěspunseĭ cu nerăbdare.

— „Este casa Adelineĭ Patti, celebra cântăriţă dela operă.

— „Şi acea persoană, întrebaĭ eu din nou, care a intrat acum, cine este?

Servitorul surâse într’un mod misterios.

— „Este d-nul Iacques Bleraux, ȡise.

— „Şi ce caută aci?

— „Este înamorat de d-na Adelina fu răspunsul servitoruluĭ.

Cu toată mărturisirea acestuia, şi cu toate că ceva 'mĭ spunea că aşa era, însă tot nu ’mĭ venea a cred că soţul meu să mě înşele.

— „Ascultă, ȡiseĭ din nou către servitor, voind a mě asigura despre cele spuse de el, de mě veĭ introduce într’o cameră de unde voĭ putea vedea tot ce se petrece în acea a stăpâneĭ tale ’ţĭ voi da o sumă îndoită, şi ca să produc un maĭ mare efect asupra luĭ, ’ĭ dăduĭ o pungă în care se afla ca la patruzeci ludovici.

Mâna servitoruluĭ se întinse cu lăcomie.

— „Bine d-nă, intraţĭ pe aci, ’mĭ ȡise el, descuind o uşă, mică secretă, şi care dă în corpul cel mare al caselor.

De aci condusă tot de dânsul ajunseĭ într’o mică cameră, întunecoasă, şi care în faţa uşeĭ pe care intrasem, avea o alta cu geamurĭ.

Prin acea use cu geamuri se vedea venind o lumină.

— „Eată d-nă, ’mĭ ȡise servitorul, de aci puteţĭ vedea fără a fi věȡută.

Eu nicĭ nu auȡiĭ bine la aceste cuvinte, şi palpitând de emoţiune ’mĭ aruncai ochiĭ în cea 1 'altă cameră pe geamul ce ne despărţea.

La lumina uneĭ lămpi de alabastru ce era pe o masă, věȡuĭ un bărbat şi o femee ţinându-se strâns îmbrăţişaţĭ...

’I resunoscuĭ..

Bărbatul era soţul meu !....

Cât despre femee, de şi nu o cunosceam. dar înţeleseĭ că era Patti.

Acum eram convinsă de adevěr.

Ultima 'ndoială ’mĭ era adeverită.

Soţul mě înşela.

Lacrimile mě podidiră la această vedere îngrozitoare...

Dupě câte-va minute eram acasă.

O durere de cap începuse.

Urechile ’mĭ vâjiaŭ

Peptul îmĭ bătea cu furie.

Douě săptămânĭ am fost bolnavă în pat.

In acest timp, Jacques eşea regulat în toate serile, găsind în tot d’auna câte un pretext.

Eu însă înţelegeam causa acestor dese lipsirĭ.

Era pentru a se duce la amanta sa.. La Adelina.

Într'o seară plecă fără să ’1 maĭ věd.

Patru lunĭ trecuseră, şi el nu maĭ veni.

Plecarea Adelineĭ la Madrid mě făcu să înţeleg că şi dênsul trebuea să fie acolo.

In timpul acesta avurăm ocasia să ne întâlnim, şi cum eŭ eram singură şi nenorocită, primiiŭ cu bucurie să fiŭ femeea ta.

O jumětate au am fost cea maĭ fericită...

Dar de la această dată, nenorocirea veni din nou să mă prigonească.

Prin ce mijloc află Jacques de căsătoria mea, nu ştiu, dar ceea ce pot spune însă, este că a doua ȡi,el se presentă la mine în lipsa ta.

Rěmăseĭ încremenită când ’1 věȡuĭ.

'L rugaĭ să se depărteze.

'L imploraĭ, spunêndu’ĭ că mě face cea maĭ nenorocită...

Dor nicĭ lacrimile, nicĭ ameninţările mele n’avură nicĭ un efect asupra acestuĭ om de piatră...

El rămase contra voinţeĭ mele, punêndu-mě în po-siţiune să ’1 trec înaintea ta drept frate.

*

— Aȡĭ când Jacques Bleraux e inert din causa unuĭ duel ce a avut cu unul din adoratoriĭ Adelineĭ când averea mea este jertfa unuĭ incendiu, viu a te ruga de ertare...

Viu să te rog să ierţĭ pe o nenorocită ca mine..

Sě o erţî. şi în locul dispreţuluĭ să 'ĭ redaĭ iubirea...

— Aţĭ finit în fine d-nă. această poveste ? întrebă Eduard cu răceală.

Se părea că la toate Eleonora s'ar fi aşteptat însă numaĭ la aceasta nu.

— Ce fel, Eduard, ȡise ea, şi obrazul sěŭ deveni de a paloare mortală, ce fel tot nu voescĭ a mě erta?..

— N’am de ce vă erta d-nă!... Nu mi-aţĭ făcut cel maĭ mic rěŭ...

Nu vě cunosc!...

Eleonora scoase un ţipăt de groază.

— Merit aceosta, ȡise ea, dar aĭ milă!...

Eduard dete din umeri cu nerăbdare.

— Vě conjur d-nă, ȡise el tot cu acelaşĭ ton de răceală de maĭ nainte, isprăviţĭ această comedie maĭ curând, căcĭ momentele mele sunt măsurate...

— Eştĭ prea crud Eduard !...

De nu voescĭ a mă erta, mě voĭ sinucide sub ochiĭ těĭ...

' Eduard nu rěspunse.

— Mě erțĭ sau nu? întrebă Eleonora, věȡênd tă-cerea acestuia, şi privirea eĭ era rugătoare, ȡicênd aceste cuvinte.

— N’am pentru ce te erta d na ... nu ’mĭ aţĭ făcut nici un rěu.... Nu vě cunosc!..

— Acesta e cel din urmă al těŭ cuvânt? maĭ ȡise Eleonora.

Eduard făcu din cap un gest afirmativ.

— Adio atuncĭ, Eduard!... adio.... Eartă-mě celpuţin acum!...

Şi nenorocita femea, maĭ repede de cât fulgerul, se aruncă pe fereastra ce era deschisă.......

Un sfert de oră după aceea cadavrul Eleonoreĭ fu aridicat dupě trotuar de către însuşĭ Eduard.

— Sărmană femeă! ȡise el plecându-se către dânsa, — ai avut dreptate!... aĭ suferit în destul!... Sunt sigur că tu m’ai iubit!...

Si o lacrimă alunecă din ochiĭ luĭ Eduard...

FINELE PARTEĬ A DOUA

I CAPITOL. Balul Principeseĭ de Trubiscvoi

Saloanele din Palatul de pe Avenue de L’opera strălucea de lumină.

Principesa de Trubiscvoi da o serată mascată.

Măscĭ nenuměrate furnicau prin saloane.

Intr’un colţ retras, pe o canapea se vedea o bětrână vrăjitoare căutând norocul în palma uneĭ tinere circăsiane; ceva maĭ departe o scoică enormă, spiona mersul unuĭ bandit Roman care era alături cu Cate-rina cea mare*)

In mijlocul salonuluĭ o mică Andalusă în pitoris-cul costum al frumoaseĭ sale ţărĭ făcea pe negnsto-reasa de florĭ.

Să ne apropiăm de aceste grupe şi să ascultăm la conversaţiunea ce pare că 'l animează.

— Intr’adevěr d-nă principesă, ȡicea acela ce purta costumul de bandit Roman, rěsplata d-voastră a fost regească... vě mulţumesc... nu mě robesc a spune că graţie d-voastre sunt scăpat de încurcătură.

*.) Vorbim de împărăteasa Rusieĭ.

— Pentru D-ȡeu, leu milord !... şopti abea auzibil acea care o numise principesă, şi pe care cititoriĭ noştriĭ cred că au cunoscut’o că nu este alta de cât principesa de Trubiscvoi, tăceţĭ din gură căcĭ mě trădaţĭ!...

— Nu vě temeţĭ d-nă, reluă bauditul, nimenĭ nu poate ghici cine se ascunde sub aceste pompoase haine...

— Da, dar este maĭ bine să cauţi a nu mě maĭ numi ast-fel, sir Robert...

Cel ce era îmbrăcat în costumul de Bandit ȡise:

— 'Mĭ recomandaţĭ mie atenţiune d-nă, ȡice el, cuun surîs, dar d-voastră pentru ce nu o păstraţĭ ?

Principesa ’şĭ muşcă buzele.

— Ertare milord, ȡise ea, n’am voit..

Un moment de tăcere urmă.

— Aşa dar ȡise de o dată principesa întrerupând tăcerea, 'ţĭ aĭ ajuns la scop?

— Dupě cum ştiţĭ...

— Şi Enrieta?...

Beasconfisld, pentru că el era persoana ce se ascundea sub acest costum, tresări.

— De atuncĭ nu maĭ ştiu nimic...

— Dar despre contele de Loingueville ?

— Din momentul în care 'ĭ am expediat acea scrisoare al căreĭ conţinut îl ştiţĭ, şi prin care’i făceam cunoscut de întâlnirea ce avea fiica sa la Duval, earășĭ nu maĭ ştiu nimic...

— Să ’ţĭ spun eŭ milord, ȡise principesa.

— D-voastră, d-nă, ştiţĭ?... făcu sir Robert.

— Da, ȡise ea.

— Şi ce anume?

— Că chiar în ȡiua aceea comtele şi comtesa de Loiaguéville aŭ dispărut din Paris...

— Au dispărut din Paris ȡiceţĭ?...

— Da.

— Şi unde s’au dus?

— Aceasta nu ştiu !...

— Curios lucru... cugetă sir Robert

In acel moment scoica ce era puţin maĭ departe şi despre care am maĭ vorbit maĭ sus, se apropie de principesă neobservată de nimeni, ascultând la conversaţie.

Dar despre acel neruşinat Oscar Pontenief ce maĭ ştiĭ? întrebă de o dată principesa.

La aceste cuvinte, dacă ar fi fost un observator, de sigur că ar fi věȡut o mică tresăritură la scoică, şi ea făcu doĭ paşĭ înainte.-

— Vě pot spune cl-nă principesă, ȡse sir Robert, 'ca rěspuns la ultimele cuvinte ale iute rvorbitoareĭ sale, că comtele nostru este pe deplin însănătoşit', şică a fost astă-ȡĭ věȡut la cursele de la Boulogne.

— Da?... făcu principesa cu tonul celeĭ maĭ mari indiferenţe.

— Oh Doamne, se auȡi şoptind din scoică, 'ţĭ mulţumesc că ’mĭ aĭ ascultat rugăciunea !..,

In momentul acesta valeţiĭ începură să servească îngheţata.

Scoica se perdu în mulţime, iar principesa conge-diând pe Englez, se apropia de Andalusŭ.

— Frumoasa mea spaniolă, ȡise ea, te rog din su-flet a arěta complimentele mele frumoaseĭ comtesede Villa-Franca când o veĭ vedea.

Andalusiana tresări.

Majestatea sa imperială, rěspunse ea dupě un mi-nut cu acelaşĭ ton ca al principeseĭ, este foarte graţioasă şi amica mea, principesa de Trubiscvoĭ a avut dreptate când vorbea de bunătatea cca nemărginită ce caracterisează pe majestatea voastră...

Un surîs mândru se věȡu apărând prin masca de catifea a principeseĭ, şi apropiindu se de Andalusă.

— St!... nicĭ un cuvênt comtesă pentru D-ȡeu...de voiţĭ să jucaţĭ ver o intrigă comteluĭ de Baulieuxs nu mě trădaţĭ, căcĭ şi eŭ vă voĭ respecta incog-nitul....

— Vě mulţumesc din suflet, d-nă principesă, ȡise comtesa de Villa-Franca, dar ’mě pomeniţĭ de colonelul... unde este?., ce costum poartă?..

— Vedeţĭ acea paiaţă înaltă cu o mulţime de pan-glicuţe şi clopoţeĭ de mânĭ şi de picioare?

— Da, věd...

— Este colonelul Baulieux...

— Nu maĭ spuneţĭ!..,.

— Ca să vě convingeţĭ, cercaţĭ...

— Aveţĭ dreptate...

Şi frumoasa comtesă a căreia inimă era încă pal-pitândâ după tînărul colonel se duse în spre paiaţă.

— Florĭ, florĭ! strigă comtesa cu o voce schimbată.

— Scump vinȡĭ aceste florĭ ? întrebă paiaţa apro-piându-se de andalusiană.

— Ce nu cum-va veĭ fi tu cumpěrător ?...

— Ţi se pare curios aceasta frumoasa mea ?..

— Foarte curios, mucalitule !...

— Şi pentru ce ?

— Pentru că aceea căreia trebuea să ’ĭ daĭ aceste-florĭ nu este aci...

Paiaţa tresări.

— Dar unde? întrebă el.

— Este la Versaille!!...

— Aşa dar tu faci şi pe ghicitoarea?

— Câte o dată, paiaţa mea....

— Aĭ putea să 'mĭ spuĭ tu atuncĭ ceva din viaţa mea ?...

— Să mě încerc, ȡise Andalusa, apoĭ apucênd mâna paiaţeĭ, şi dupě ce se uită un minut în liniile palmeĭ.

— Acea pe care o iubeşti ȡise ea, este o damă mare...

Paiaţa tresări din nou.

— Cum se numeşte? întrebă el,

— Se numeşte comtesa de Villa-Franca.

— Şi mě iubeşte ea? maĭ întrebă el.

La aceste cuvinte comtesa tresări, şi o parte din mască se desfăcu, lăsând pe paiaţă să cunoască trăsurile comteseĭ de Villa-Franca...

— Tu Elvira mea!., şopti el beat de fericire.

— St!. carro mio! făcu comtesa, acum pentru că ne cunoaştem nu găsesc de loc că este de trebuinţă să ne ştie toată lumea...

Şi luând de braţ pe paiaţă, se perdură amândouĭ prin oceauul de măscĭ. .

II. Preȡicerea Vrăjitoareĭ

ȡece ȡile trecuseră de la duelul luĭ sir Robert cu Oscar

In acest timp nefericita Olga părea că sta pe je-cerat.

Sěrmana fiinţă, dupě cum am maĭ spus deja în-tr'unul din capitolele precedente, ea de şi părăsită de logodnicul sěŭ, nu încetase cu tonte acestea a se gândi la dênsul.

Din acea ȡi cugetul eĭ era uumaĭ la dênsul, ru-gându-se luĭ Dumneȡeu pentru viaţa luĭ...

Bătrâna sa Maruşca věȡênd schimbarea ce se operase pe obrazul Olgeĭ, fu de idea d’a’ĭ ȡice să meargă la conte spre a se interesa în secret de sănătatea luĭ....

Giga însă, care înainte de a fi amantă simţitoare era femeă, respinse cu putere această ideă.

Intr’adevěr, mândria eĭ de ferneă atinsă în amorul propriu, orgoliul eĭ de principesă nu ’i permitea să faci ceea ce ȡisese bětrîna sa doică.

Se decisese maĭ bine a suferi în sine ca un martir de cât să alerge la asemenea mijloace.

Cu toate acestea ea slăbea pe fiie-ce ȡi ce trecea.

Principesa de Trubiscvoi muma sa, începu a întră la gânduri věȡênd schimbarea sěrmaneĭ sale fiice...»

Intr'una din ȡile, Principesa avu o convorbire cu Olga în această privinţă.

Era o încântătoare ȡi de vară. Soarele era aproape de apusul luĭ, trimiţênd ultimile sale raze pe arbori ceĭ înalţĭ din Bois de Boulogne.

Principesa şi Olga, carĭ făceau plimbări pe alea cea mare a frumoaseĭ pădurĭ, era ca de obiceĭ şi a-tuncĭ acolo.

Ele mergeaŭ amêndouě încet păstrând o tăcere adâncă.

Una se gândea la Oscar, rea altă la rěsbunarea sa.

Gând Olga scoase un suspin.

Principesa tresări. •

— Dar ce aĭ tu ? întrebă ea de o dată, nu cum-va eştĭ bolnavă... suferĭ?...

— Eu? o nu mamă.

— Nu Olga, tu mě înşelĭ... tu suferĭ!...

— Şi dacă aşĭ suferi ?... făcu juna copilă cu un surîs trist, ce poţĭ să ’mĭ facĭ tu mamă ?...

— Aşa dar, nu m’am înşelat ?...

Olga nu rěspunse de astă dată, dar făcu din cap un gest, care însemna că aşa este.

— Şi causa acesteĭ suferinţe, întrebă principesa din nou, care este?...

Olga tresări.

— Nu pot spune... Nu o cunosc!..

— O cunoe eŭ, fiica mea ȡise ea principesa.

Este acel infam comte... acel miserabil care te-a părăsit în ajunul nunţiĭ...

— Oh mamă !... mamă nu ’1 blestema te rog...

— Să nu ’1 blestem, spui tu?... dar nu veȡi tu înce stare te-a adus ?....

— Nu este el de vină, ci eŭ sau maĭ bine inima mea !...

— Inima ta ?... da aĭ dreptate, inima ta... tot ea te-a făcut să asiştĭ la duelul ce a avut cu lor’dul de Beaconsfield, tot din causă că inima ta este miloasă aĭ făcut această faptă pe care atât tu cât şi doica ta ’mĭ aţĭ ascuns’o...

— Eartă-mě scumpă mamă... tu ştiĭ bine că până în acest moment nu ’ţĭ am dat ocasie să te plângĭ de mine...

Şi frumoasa Olga începu a suspina...

Această stare de lucrurĭ nu putea să ţie mult.

Principesa femee abilă, ’ĭ veni îndată în minte să dea o serbare, ȡicend că printr'aseasta va maĭ distra pe fiica sa.

- Eată dar ce diplomaţie, de alt-fel nevinovată ascundea serata ce da principesa de Trubiscvoi.

Acum pentru că am spus acestea să ne întoarcem iarăşĭ la serată.

Aceea care avea costumul de vrăjitoare, căuta norocul în palma uneĭ frumoase circasiene.

— Ce veȡĭ tu în viaţa mea? întrebă circasiana.

— Vaĭ, vaĭ ţie! şopti vrăjitoarea cu aerul celeĭ maĭ marĭ groaze, trecutul těu este înspăimântător,....viitorul 'ţĭ va fi groaznic...

— Dar pentru D-ȡeu ce spuĭ tu?... Nu care cum-va te înşelĭ?,..

— Nicĭ de cum frumoasa mea, priveşte aceste liniĭ curbe ce pleacă din palma ta.... veȡĭ?

— Da.

— Ei bine, ele arată nenorocire inevitabilă...

Circasiana tresări.

Şi un oftat adânc scăpă din pieptul sěu.

— Dumneȡeule! şopti ea, ce va maĭ fi'oare!... ce se va maĭ întêmpla dupě cele suferite.

— Veȡĭ tu Enrieto, începu bětrâna vrăjitoare, veȡi tu dunga asta, e moartea !...

Circasiana, věȡêndu-se descoperită ast-fel tresări din nou.

La pronunţarea numeluĭ sěŭ însă, douě măsci, o scoică despre care am maĭ auȡit vorbindu-se şi un cneaz Rus, se apropiară, şi cum circasiana era cu spatele la dânşiĭ, ascultară fie-care pe seama lor la cele ce urmează.

— Aşa dar, ȡise de o dată Eurieta, pentru că ea era aceea care se ascundea sub acest costum, preȡici că voĭ muri....

— Da, dacă se va întâmpla cele ce cred...

— Şi ce creĭ ?...

— Tu înainte de a avea întâlnire cu acela ce a murit la Douval, eraĭ neconsolată de rănirea unuĭ amic intim.. .

Cneazul rus tresări la aceste cuvinte, scoica deveni maĭ atentă, şi Eurieta se schimbă la faţă.

— De unde ştiĭ tu toate acestea? întrebă ea dupě un minut.

— Curioasă ce eştĭ nu ştiĭ oare că în calitate de vrăjitoare mie mi se desvelesc de la sine, lucrurĭ supra naturale...

— Şi dar ȡiceaĭ ?...

— Că dacă veĭ fi iubită de primul, veĭ trăi...

— Şi dacă nu voĭ fi ?.,.

— Veĭ muri!... ȡise vrăjitoarea cu o voce surdă, ce făcu pe ceĭ treĭ auȡitorĭ să tresară. '

— A ba, ȡise Enrieta cu un ton asigurător, el nu va şti nicĭ o dată de cele întêmplate... el dar mě va iubi!....

— Te înşelĭ, frumoasa mea mască, se auȡi atuncĭ o voce, ’ĭ voĭ spune eu luĭ Oscar Pontenief că Da-micela de Longueville este o infamă trădătoare, şică nu maĭ este demnă de dênsul!...

Enrieta, scoica şi vrăjitoarea tresăriră în treĭ modurĭ diferite la aceste cuvinte, şi se uitară în direcţia de unde auȡise acea voce, dar nu věȡuiră pe ni-menĭ alt de cât pe Cneaz ce se depărta ca un fulger de locul acela.

— Cine să fie această mască? se întreba Enrieta dusă pe gândurĭ.

— Dacă ar fi el! şopti scoica cu un suspin.

— Doamne, ȡise în sine şi vrăjitoarea, fă ca acela să fie el, şi atunci buna copilă a stăpâneĭ mele va fi scăpată!...

III. Enrieta

Intr’adever, aceea care se ascundea sub costumul de circasiauă nu era alta de cât mult încercata fiică a comteluĭ de Longueville.

Din acea ȡi de groaznică durere pentru dânsa, când căȡu fără simţiri pe cadavrul amantuluĭ sěŭ, noi am scăpat-o din vedere.

Acum pentru că evenimentele ne-o trimite iarăşĭ în cale, să ne încercăm a spune pe scurt tot ce ’i se întâmplase din acea ȡi fatală şi până în momentul când o întâlnim.

Venindu’şĭ în simţirĭ o jumětate oră după leşinul sěu, ea maĭ întêĭ nu ştiu ce să creadă.

Creȡându-se jucăria ver unuĭ vis urît, se frecă la ochĭ.

Dar apoĭ, věȡênd cadavrul încă cald al luĭ Paol, ’şi reaminti de cele întâmplate, şi şiroae de lacrimĭ ferbinţĭ începură a curge din ochiĭ sěĭ.

— Sěrmanul meu Paoul. ȡise ea cu o voce plină de durere, sciaĭ tu ce te asceaptă când aĭ venit la această întâlnire?... Creȡut-aĭ tu că veĭ muri atât de tânăr... atât de frumos!....

Şi nenorocita sărută cadavrul amantuluĭ sěu de nenuměrate orĭ.

Cât timp şedu ea în această posiţiuue, nu putem şti, dar însă ceea ce putem spune este că era aproapede înserat când dênsa făcu o mişcare.

Şi repede ca împinsă de cine-va.

— Dumneȡeule, ȡise ea, ce voĭ spune eu câud voĭ fi întrebată de presenţa acestuĭ cadavru?...

„Ce voi ȡice?...

de sigur că mě vor acuza pe mine...

„Să ěă acuze că ’1 am ucis eŭ pe Paol al meu?... nebunie... nu se poate... nu ştie eĭ cât '1 iubeam demult ?...

Apoĭ dupě un minut în care spiritul sěu se maĭ linişti.

— Trebue cu toate acestea să '1 părăsesc aci de nu voesc a spune numele ucigaîuluĭ sěŭ.

Şi repede, ea se sculă sărutând pentru cea din urmă oară cadavrul amantuluĭ sěu.

— „Adio Paole! şopti ea cu lacrimĭ în ochĭ, adio...

Şi dênsa eşi în stradă pe poarta de din dos.

— Tată!.... Tată, şopti ea cu lacrimĭ în ochĭ, durerea ce ’mĭ aĭ făout tu este atât de mare, în cât dacă nu ’ţĭ aşĭ fi fiică te aşĭ fi blestemat!...

Şi nenorocita Enrieta mergea cu paşi repeȡĭ în-nainte. *

— Ce este dacă el era fiul doiceĭ mele, continuă ea dupě un minut, eram eŭ mulţumită cu dênsul ?,...mě făcea el cea maĭ fericită dintre femeĭ ?...

Fericireĭ nu 'ĭ trebuesc bogăţiĭ!...

Şi ea mergea înainte, fără să se oprească.

Instinctul duse paşiĭ sě către palatul părintesc.

Se opri la poartă însă O amintire crudă îĭ veni în minte.

— „Voĭ pune servitoriĭ palatuluĭ să te dea afară, când te veĭ presenta acasă“, ȡsese tatăl sěŭ.

— Doamne, Doamne! şopti ea cu lacrimĭ de disperare, ce mě voĭ face?... unde mě voĭ duce?...

Şi nenorocita se aşeȡă pe o lespede de piatră la poarta palatuluĭ...

Se ’ntêmplă ca în acea noapte să fie o furtună mare.

De şi nu erau de cât 9 ceasurĭ din noapte, cu tóte acestea era atât de întunerec, par-că ar fi fost miezul nopţeĭ. Vîntul sufla cu putere producând un şue-rat asurzitor, lunetele şi fulgerele ceruluĭ se disputaŭ între dênsele care să cadă maĭ înteĭ asupra pămêntuluĭ.

Dupě un minut, o ploae torenţială începu în fine să cadă. Nenorocita fată sta încă pe lespedă.

— Începuse deja a simţi o răceală pe corp

Voia să se ducă să se adăpostească, dar însă unde?

In acest moment ochiĭ sěĭ se ridica la castelul părintesc şi tresări věȡênd o lumină la o ffereastră.

— Eată fereastra odăi mumeĭ mele .,. şopti ea deo dată cu o voce tremurătoare, cine ştie... poate că plêge depărtarea mea!.... dacă aşĭ încerca se mě duc!...

Dar în acel moment, vorbele conteluĭ răsunară eară în mintea eĭ:

— De te veĭ presenta verĭ o dată, voĭ pune valeţi să te dea afară!...

Ea făcu decĭ doĭ paşĭ înapoi...

Un tunet îngrozitor, urmat de nn fulger, făcură pe nenorocita să uite de tot, voind să intre în palat.

Dar în acelaşĭ moment, umbra părinteluĭ sěŭ ce se desemnă pe perdeaua de la fereastră, o făcu să se retragă cu mult maĭ îngrozită ca de trăsnet.

— Vaĭ mie! şopti děnsa, sunt blestemata!.... suntblestemată !...

Şi dânsa perȡêndu’şĭ cunoştinţa, căȡu leşinată jos.

IV. Intre femeĭ perdute

Când se deşteptă din acest lenin, Enrieta se věȡu într’o casă necunoscută înconjurată de o mulţime de femei care se uita la dênsa cu un interes plin de curiositate.

— Ce frumoasă este! ȡicea una.

— Se vede şi inteligentă spunea alta.

— Dar cine să fie? adăoga a treia.

— O nenorocită ca şi noĭ ! îugăuă o a patra cu un ton de compătimire.

— Rěmâe vorba între noĭ, începea cea d’întêĭ dar M-me Angot, în tot d’auna a ştiut să ’şĭ recruteze bine porumbiţele.

— Pentru că a servit-o ocasiunile, rěspunse a doua.

Ast-fel de cuvinte auȡi Enrieta la deşteptarea eĭ.

Ea maĭ întêĭ creȡêndu-se jucăria verĭ unuĭ vis rěu făcu o mişcare, dar apoĭ convingendu-se că nu doarme, şi că ceea ce vede nu e un vis, ci realitate,se sculă de pe patul unde dormea.

— Unde mě aflu eu aci? întrebă ea.

Cele alte fete începură să râdă, privindu-se una pe alta.

— Ştii soro, ȡise una, că ea pare a se arěta nevinovată?

— Poate că e încă nevoe Margot, şopti cea d’a doua la urechea celeĭ d'întâî.

— Aşi nu veȡi tu că ea se preface ?...

In acel moment uşa se deschise şi pe prag apăru D-na Angot patroneasa.

— Ce este fata mea? întrebă ea apropiindu-se d eEnrieta.

— Este ȡise ea cn iuţeală, că voesc să 'mi spuĭ unde mě găsesc...

M-me Angot tresări

— Eeste foarte simplu, aci te afli la mine, fat amea...

— Nu este de ajuns, voesc să ştiu cum m’aĭ adus aci. reluă Enrieta neputênd să ’şĭ amintească de cele ce se întêmplase.

— Uşor copila mea.,. Aduţĭ aminte că erĭ noapte pe acea ploae torenţială cădȡuseşĭ fără simţirĭ pe pavaj..*

— Ah da!... 'mĭ aduc aminte, D-ȡeule... făcu En-rieta.

— Eŭ trecênd ne acolo, am věȡut ceva nemişcat pe trotoar... m’am apropiat şi am věȡut o femee le-şinată... atuncĭ punêndu-te într’o trăsură te am adus aci...

— Şi care va fi rolul meu aci ?...

— Uşor de tot,,.

— Pot să '1 cunosc ?

— Tovarăşele d-tale ți ’1 vor face cunoscut...

Şi d-na Angot, ȡicênd aceste din urmă cuvinte, plecă pe uşa pe care venise...

Chiar în acea ȡi Enrieta află tristul rol ce 'ĭ era reservat să joace în acea casâ.

Află că se găsea într’o casă de prostituţie...

La aceasta veste, nenorocita ’ĭ trebui mult pentru a nu cădea jos.

Cum, ea fiica comteluĭ de Louguevile, milionara să ajungă a şĭ câştiga pâinea vînȡêndu’şĭ trupul ?...

Dar însă, ce trebuea să facă alt?

Unde avea ea să se ducă ?

Cu ce era să trăiască?...

De voia să aibă pâine trebuea să rămâe...

Şi ea rămase...

De şi prostituată cu toate acestea în consideraţie că ea făcea afacerĭ bune pentru casă, producênd sumĭ însemnate, căpătase oare carĭ privilegiurĭ de la d-na Angot...,

Intre altele 'i se permisese şi libera voe de a eşi orĭ când va voi...

In momentul când întâlnim pe Enrieta la serata principeseĭ de Trubiscvoi, dênsa venise pentru a maĭ espira aer curat, picând în sine că masca de circasiana o va ascunde de minune, şi că nimenĭ nu va bănui ce persoană se ascunde sub acel costum...

Am věȡut însă că printr'o întâmplare ciudată, ea a fost recunoscută de „vrăjitoare“ şi cititoriĭ au asistat la conversaţiunea lor...

Principesa de Trubiscvoi, şoptea ceva încet la urehiea lorduluĭ Beasconfield, când acea ce purta costumul de scoică se apropia încet.

— Mamă, ȡise ea cu o voce ca o şoptire la urechea principeseĭ, am să ’ţĭ spun ceva...

Principesa věȡênd aerul misterios cu care fură ȡise aceste cuvinte, concedia pe sir Robert, şi luând braţul măsceĭ.

— Sě vedem, iubita mea fiică, ce voeştĭ ?...

— Mamă ! ȡise din nou Olga, pentru că cititoriĭ cred că au ghicit că ea era, Enrieta de Longuevillee aci între noĭ...

Principesa tresări.

— Aide, ea, ȡise nu se poate... tu te înşelĭ..,

— Mamă, te asigur că nu mě inșel !...

— Eu se poate!...

— Voescĭ o dovadă?...

— O aĭ dar ?

— Da.

— Şi care ?

— Te poate asigura bětrâna Marusca.

— Aşa dar şi ea ştie ?

— Da.

Princesa nu maĭ replică ui rai o la aceste cuvinte, ci ducêndu-se găsi pe bêtrînă, şi cercetând-o află căspusele fiiceĭ sale sunt adevěrat? adică că Enrietase află printre dânşiĭ...

La această veste, principesa nu se revoltă de loc, ci se mărgini numaĭ a anunţa pe invitaţĭ, că cum tocmaĭ sunase orele 12 din noapte, trebuiau să ’şĭ scoată măscile.

In fine, masca se scoase...

Cânuară pe acea pentru care se făcuse aceasta, şi nu o aflară pe nicăerĭ...

Enrieta nevoind a se face cunoscută, şi auȡind ordinul principesei, plecase....

V. O Naraţiune

Pe timpul când principesa era ocupată cu căutarea Enrieteĭ, sir Robert era delanat în conversaţiunecu câte-va dame.

— Intr’adevěr, milord, ȡicea comtesa de Villa-Eranca cu un aer seducător, nu ştiu causa pentru ce sunteţĭ atât de indiferent cu de damele.

— De sigur credinţa ce păstrează verĭ uneĭ mórte, replică o altă damă.

— Vě înşelaţĭ doamnele mele, respunse sir Robert, nu credinţa ce păstrez ver uneĭ femeĭ, ci dispreţul mě face a fi aşa de rece. 3

— Şi ce v’a putut face de a avea acel dispreţ ?

— Fapta uneĭ femeĭ pe care ..

— Aĭ iubit-o ?

— Eĭ, nu d-nă...

— Atuncĭ ?

— Fapta uneĭ femeĭ cu care am fost în relaţiĭ....

— Spuneţi-ne dar şi nouă această aventură.

— Aventură numeştĭ o pasiune, care era să mě coste viaţa?

— Fie şi pasiune. Te rugăm a ne povesti şi nouă această întêmplare.

— Sě vě spun pentru că doreştĭ să o aflaţĭ, dar să ştiţĭ însă că nicĭ o fiinţă omenească n’a auȡit-o încă...

— Aceasta o spuneţĭ pentru a ne recomanda tăcere ?

— Poate.

— Fiĭ sigur de mine.

— Cât şi despre mine... adăogă cea altă damă.

— Ascultaţi-mě dar, începu lordul de Beasconfield.

Eram de 18 anĭ. Aveam o avere fabuloasă rěmasă de la părinţiĭ meĭ, şi pe lângă aceasta primisem o educaţiune care mě ridica peste publicul comun.

Nu vě vorbesc nicĭ de figura, nicĭ- de spiritul meŭ, lumea găsea că nu’mĭ lipsea de loc.

Intr’o seară mě ’ntorceam de la o moşie pe care un amic al meu o ţinea în arendă, în depărtare cade 50 kilometri de Londra, locul meu natal.

Inoptase de tot, şi un ciclon teribil începuse.

Când dupě verĭ o 40 kilometri, valetul ce aveam cu mine pe capra trăsuriĭ, se 'ntoarse, şi ’mĭ ȡise cu un aer speriat:•

— Domnule, o trăsură ce este înaintea noastră, a fost călcată de hoţi.

ȡiseĭ să oprească caiĭ, şi mě dăduĭ jos, luânda-mĭ revolverul şi pe feciorul meu, care avea şi el o puşcă cu douě focurĭ.

— Ne apropiarăm de o grupă de oamenĭ, carĭ se ocupau cu adevěrat să prădeze o trăsură ce se afla la verĭ o doĭ paşĭ departe de a mea.

Valetul dădu douě focurĭ, şi treĭ inşĭ căȡură.

Ceĭ alţĭ treĭ voiră să se repeadă asupra mea, dar trăgěnd şi eu, eĭ se făcură nevěȡuţĭ.*

Caiĭ trăsureĭ speriându-se de sgomotul armelor, o luară la fugă, şi peste un minut trăsura peri din o-chiĭ meĭ.

Mě întorseĭ cu feciorul meu gata a urma iar drumul ; când o umbră se deslipi din dosul uneĭ tufe de mărăcinĭ şi venind spre noĭ strigă.

— Pentru D-ȡeu, orĭ cine veţĭ fi, nu mě lăsaţĭ aci.

Umbra aceea era o femeă.

'I dedĭî braţul şi ’ĭ ajutaĭ să se urce în trăsura mea.

Tremura de frică, şi era maĭ leşinată.

Pe dînsa n’avea de cât o hăinuţă, şi o lână subţire pe cap.

— „Dumneȡeu te-a scos în calea mea! ȡise ea ce, eram să mě fac singură noaptea cn frica d’a fi descoperită de acea bandă blestemată.

— Dar cum te aŭ lăsat să fugĭ din trăsură, fiind-că presupuĭ că era trăsura d-tale acea?... o întrebaĭ eŭ.

— Cine era să mě lase să fug? ȡise ea — dar în-dată ce ’1 věȡuĭ venind spre mine, înţeleseĭ -sopul lor, şi am sărit pe partea opusă. Trăsura mergea încet, căiĭ fiind osteniţĭ de aȡĭ de dimineaţă, fară să răsufle o oră măcar.

Glasul aceleĭ femeĭ avea un timbru aşa de unice, şi de limpede, cu toată spaima ce o turmenta, cât simţeam că ’mĭ rěsună până în fundul sufletuluĭ.

— „Când ar fi şi frumoasă ! cugetaĭ eu.

— Era într’adevěr un înger, de oare-ce stând la cea d’întâĭ staţie pentru a rěsufla caiĭ, rěmăsei uimit věȡând’o la lumina fanaruluĭ ce '1 adusese căpitanul de poştă. Căpitanul ne fěcu dificultăţĭ pentru,cal într’o oră aşa de înaintată, dar ne oferi o cameră pentru noaptea aceea'.

Ne deterăm jos.

— Ne-ar maĭ trebui încă o cameră, ȡseĭ eu căpitanuluĭ, făcând alusie la mine, căcĭ nu puteam rămâne o noapte întreagă în aceaşĭ cameră cu o fe-meă streină.

— Cu neputinţă, 'mĭ respunse el, nu maĭ am decât una singură, în care sunt nevoit a mě mărgini cu nevasta şi cu copiiĭ.

Streina înţelese delicateţea purtareĭ mele, şi ’mĭ făcu un semn prin care voia a ’mĭ ȡice: — Nu este nicĭ o nevoe de o a doua cameră.

Apoĭ dupě ce râmaserăm singurĭ :

— „Dar ce creȡĭ ! îmĭ ȡise ea, că ’mĭ este aminte să dorm ? Am dormit toată ȡiua Pe drum, si nu 'mȡ maȡ este somn. Dar aşĭ voi să mănânc de aşĭ găsi ceva pe aicĭ.

— „Am eu cu ce vě servi ! ȡiseĭ ducându-mě să’mĭ chem servitorul.

— „Un moment, ȡise ea chemându-mě înapoĭ, mě iartă dacă 'ţi fac o întrebare indiscretă, dar aşĭ voisă ştiu cum te numeştĭ.

Mě creȡuĭ atins de maniera întrebăreĭ sale, dar în fine îi spuseĭ numele meŭ.

— „Eştĭ nobil ? mô mai întrebă ea.

’Mĭ venea să o strâng de gât

— „Sunt lord ! rěspunseĭ cu toate acestea.

Ea clătină din cap cu un surîs.

— D-ȡeul meu, ce foame ’mĭ este ! ȡise ea dupě o pausă scurtă.

— „La rândul meu doamnă, ȡiseĭ eu, doresc să ştiu cu cine am onoare.

Ea se uită lung ]a mine, apoi luând un surîs cochet.

— „Doreştĭ să ştiĭ cum mě numesc?

— „Este cea maĭ mare dorinţă pentru cine te vede şi nu te cunoaşte.

— „Bine, mě numesc Béatrice, şi nimic maĭ mult.

— Drace, ȡiseĭ eŭ, iar te-aŭ împeliţat cu fiinţa uneĭ femei frumoase, ca să torturezĭ omenirea.

Mulţumiĭ patricianeĭ mele, că consimţise să ’mĭ spue acel nume, şi eşiĭ.

Cincĭ spre ȡece minute în urmă feciorul meu intră aducênd pe o tavă mare, două bulioane calde, un jambon, o terină de ficat, un cester şi douě butelii de vin, din care una era de Madera, iar alta de Bordeaux.

Dupě ce mâncarăra, Béatrice căută ceva în posu-narul eĭ. Urmam cu ochiĭ toate mişcările sale.

De o dată véd că scoate un mic potmonée legat cu aur.

— Cat costă? întrebă ea pe feciorul meu, care venise să ia tava cu rămăşiţele cineĭ noastre.

— „Ce voiţi să ȡiceţȡ d-nă? întrebaĭ eu.

— „Voĭ să plătesc ce am mâncat! rěsuunse ea.

— Aţĭ creȡut poate că suntem în vr’o locandă.

— Atuncĭ e din mica d-voastră provizie de drum.

— Şi ast-fel fiind, m’aĭ crezut că sunt om de a primi plata pentru micul serviciu ce am putut să vě fac ?...

— „Dar bine... ce sunteţĭ d-voastră dator ?...

— „D-na mea, ȡiseĭ eŭ, mě insulţĭ, şi nu ered că o faceţĭ din cuget.

— „Dacă este ast-fel!... Dar într’adevěr ce oră să fie ? Poate voescĭ a te retrage, eu voĭ sta să c iţesc.

— „Şi eu să te priveşc rěspunseĭ cu curagiu.

— Pe mine? ȡise ea cu o aparenţă de mirare.

„Da.

— ’Ţi am plăcut dar?

— „Eştĭ atât de frumoasă!...

— „’Ţĭ mulţumesc!

— „De unde veneaĭ, când v’am întâlnit? am uitat a vě întreba.

— „Veneam de la o moşie.

— „Şi vě duceațĭ la Londra.

— „Da. Era să mă duc din Maĭ, dar am suferit până maĭ de ună-ȡĭ, şi asta m’a făcut să ’ntârziĭ până acum. Ce maĭ ştiĭ din Londra?

— „Că este tot plin de streinĭ proscrişĭ.

— „Aşa ’mĭ scrie şi mie dumnealuĭ.

— „Sunteţĭ măritată?

— „Da, dar dumnealuĭ este la Paris pentru căutarea sănătăţiĭ.

— „Şi vě este locuinţa în Londra?

— „Pentru ce această curiositate ?

— „Pentru că...

— Nu sciam ce motive sa 'ĭ arět. Pe de o parte îmĭ plăcea la nebunie, când priveam aceĭ doĭ ochĭ negri, deştepţĭ tot-d’auna de o cochetărie omorâtoare, acea faţă palidă, care ’mĭ rechema lumina luneĭ, şi acele sprâncene dese şi creţe carĭ se încruntau cu graţie de câte orĭ deschidea gura se vorbească, dar când vedeam aerul eĭ cel măreţ, tonul cel aristocratic cu care se exprima, nu aveam cel maĭ mic cura-giu sě părăsesc peste cuviinţa în care mě ţinea respectul.

Cugetam încă la rěspunsul ce mě credeam daYor să dau la ultima eě întrebare, când înţelegênd încurcătura în care mê aflam:

— „Eştĭ însurat ? mě întrebă ea.

— „Nu, doamna mea.

— „N’nĭ fost nicĭ o dată ?

— „Nicĭ o dată.

— „Cu toate acestea..

— Ţi se par aşa de bětrân?

— „Ba nu, dar zěu bine aĭ făcut de nu te-aĭ însurat!...'.

— „Şi ce rěu era să fac dacă mě însuram ?

— „Eraĭ să facĭ o fiinţă nefericită.

— Nu cred, că dacă m’ar fi ajutat soarta să ne-meresc o soţie, care să posede măcar o parte din calităţile d-voastre, aşĭ putea fi atât de ingrat, în cât să fac nefericirea unuĭ asemenea înger!

Beatrĭ ce clătină uşor din cap şi suspină.

— Ce linguşitorĭ sunteţĭ toţĭ bărbaţiĭ fără escep-ţiune, şi cât de falşĭ vě găseşte cine-va în urmă ȡise ea după un minut.

— „Hm!... ’mĭ ȡiseĭ în mine, e păţită beata fe-meă. Eată o ocasiune favorabilă.

Cel ce se plînge de nedreptatea altuia are nevoe de rěsbunare, şi nu poate refuza ajutorul care’ĭ vineîn genuchĭ a o servi.

’Mĭ întinseĭ dar laţurile.

— „Aĭ dreptate doamna mea, să cugeţĭ ast-feldespre bărbaţĭ — 'ĭ «ȡiseĭ eu — dacă voiţĭ a mě crede, eu sunt prea nefericit că nu m’am născut fe-meă. — Uneĭ femeĭ tot i s’ar putea erta o mică rătăcire, femeile sunt aşa de slabe şi suferă aşa demulte nedreptăţi din partea bărbaţilor, şi chiar din partea societăţeĭ... Dar un bărbat, maĭ ales când posedă un tesaur de frumuseţe, de graţie, de merite,fără nume, în persoana soţieĭ sale, să maĭ cugete că ar maĭ exista verĭ o altă femeă în lume, ar fi oc rimă, o nelegiuire, o monstruositate...

— „Veȡĭ ce bine vorbeştĭ rěspunse ea, mě revolttot-d’auna când aud pe alţiĭ vorbind cu atâta elo-quenţă nesărată în favoarea sexuluĭ lor, par’că ar fi eĭ totul în lumea asta, şi femeile n’ar fi lăsate de Dumneȡeu, de cât pentru plăcerile lor.

— „Eu n’aşĭ crede pe cine-va cu mintea destul de sănătoasă care să cugete ast fel.

— „Cu toate astea aşa cugetă maĭ toţĭ, de oare-ce’mĭ facĭ multă plăcere, când te věd judecând aşa de drept, şi veȡĭ lucrurile cum sunt.

— „Am observat adesea un ce curios, care se întêmplă în lume, respunseĭ eu, am věȡut că maĭ în tot d’auna femeile cele virtuoase, cele frumoase, au avut parte de bărbaţĭ rěĭ şi infidelĭ, pe când femeile eechivoce au parte de bărbaţĭ bunĭ, care le fac totul dupě placul lor.. Nu ştiu ce să atribuesc la această anomalie, dar este ceva care te face sceptic, pesimist când ştiĭ că această e tristă condiţiune pentra a putea cine-va reuşi maĭ bine.

— „Cunosc maĭ multe exemple de felul acesta ȡise Beatrice, se vede că aşa este creată lumea, şi învěţaţiĭ noştriĭ care se ocupă cu descoperirea mijloaca-celor de a călători în aer, neîngrijesc adesea tot ce este maĭ esenţial pentru fericirea omuluĭ... dar simt că mě doare capul, 'mi e cald...

— „De ce nu ’ţĭ apropiĭ scaunul de fereastră... eŭ o voĭ deschide.

— „Aşa mě găteam să fac şi eu, ȡise Beatrice, sculându-se a lene, şi făcendu-mě să věd cel maĭ mic şi maĭ frumos picioruş, care termina o pulpă plină şi rotundă, d’asupra căruia ciorapul strălucea de albeţe neîntreruptă de nicĭ o încreţitură.

— „Este o plăcere să privească natura cine-va a-lăturĭ cu d-ta, pe când afară pasěrile-ciripesc par’că ar voĭ să spună ce se petrece în sufletul cui-va.

— „Şezĭ şi d-ta, e loc destul — ȡise ea uitându-se la mâna sa, cu un surîs ce se răspândea pe toată faţa eĭ..

Alăturaĭ şi eě scaunul de al sěŭ.

— „Nu te trage uşa de la spate ? întrebaĭ.

— „Fiĭ aşa de bun de adu’mĭ haina, e colo pe pat.

— Credeam că mi l’a furat hoţiĭ şi pe ăsta, adăogă ea scoţând din buzunarul haineĭ o cutiuţă cu bomboane din care începu să mănânce cu o lăcomie copilărească.

Apoĭ întinȡênd mâna eĭ spre mine.

— „Eaţĭ şi d-ta partea, ȡise ea fără a 'şĭ ridica ochiĭ să mě vaȡă.

De o dată bomboanele ’i căzură din mână, plecă capul pe umerĭ, puse batista la ochĭ şi începu să plângă.

— „Ce aveţĭ ? întrebaĭ eŭ îngrijat.

Dar ea nu ’mĭ rěspunse ci plîngea necontenit.

A plîns ast-fel poate o jumětate de oră. In tot timpul acesta eu nu încetaĭ a ’i da toate îngrijirile,spre a ’ĭ aduce oare-care aȡutor, dar nicĭ sărurile ce făceam să respire, nicĭ stropirea cu apă rece, n’a-vură nicĭ un efect, mě mulţumiĭ a mângăea una din mâinele sale, pe care ’mĭ o părăsise fără nicĭ o re-servă, şi a o încălzi cu suflarea mea, fiind-că mi sepăruse rece ca gbiaţa.

Ţineam încă acea mână mică şi albă, fragedă şi delicată, când dupě ce ’ĭ trecu plînsul, şi věȡu ce făceam mâineĭ sale:

— „Destul ’mĭ ȡise, — ţine pe asta — veȡĭ ce rece este ?

Luaĭ mâna ce întinsese spre mine şi urmaĭ cu asta ca şi cu cea d’întâĭ. După verĭ o douě minute cerusă se scoale, ’ĭ ajutaĭ să se aridice de pe scaun, voi să bea apă, o întrebaĭ de voeşte să ea şi dulceaţă, nu refusă, apoĭ se îndreptă spre pat. şeȡu, şi punând o mână pe fruntea eĭ:

— „Am plîns mult? mě întrebă ea.

— „Cam mult! dar cine ştie dacă nu făceai maĭ rěu dacă nu plîngeaĭ.

— Nu cred!... simt o durere de cap şi o ameţeală.

Alergaĭ îndată la dânsa, şezuĭ lângă ea, şi voind să ’ĭ susţin capul, ce ’ĭ cădea într’o parte, ea şi ’1 resemă pe umărul meu, ast fel în cât buzele eĭ erau maĭ lipite de ale mele.

Cu toate acestea ochiĭ eĭ eraŭ închişĭ. Unul din braţele sale atârna la coapsa eĭ, cel l’alt se nevoia să-şĭ desfacă cingătoarea corsetuluĭ. ’Ĭ preveniĭ dorinţele şi simţi peptul eĭ bătându-se ast-fel în cât mě făcea să mě îngrijesc, sînul 'ĭ ardea, pe cănd mă-nile eraŭ îngheţate.

— „Ce să aibă mě întrebaĭ eu. Fiva oare ver osuvenire de infidelitate din partea soţuluĭ sěu ? ea'esprimat foarte categoric, de şi prin alusiune când mi-a ȡis că bine am făcut de nu m’am însurat deoare ce aş fi făcut o fiinţă nefericită, apoĭ adăogă că bărbaţiĭ sunt falşĭ, şi nu 'mĭ maĭ aduc aminte de maisus de felul acesta.

Cu toate acestea rěul nu se maĭ alina de loc, o vedeam bine cât suferea şi nu ’mĭ venea să o părăsesc într’un loc unde nu poate să păşească nici un ajutormedical sau practic macar.

— „Ascultă-mě doamnă... voĭ să ȡic.

— „Oh nu !, nu Beatrice, ȡi' mĭ Beatrice, murmură ea fără aşĭ deschide ochiĭ.

— „Eĭ bine Beatrice, dă-mĭ voe să fiu pentru d-ta o femeă din casă, consideră starea în care te aflĭ şinu te strimtora de mine. Spune-mĭ ce voeştĭ. Când ’ţ a maĭ venit acest rěu ce aĭ făcut ? Ce lucru aĭ întrebuinţat ca să te întremeȡĭ ? Vorbeşte-mĭ ca la un frate să ştiu ce să fac, de oare ce nu pot să te las în stare asta. Zicând aceste vorbe, când mě aflam însă sărutăndu-ĭ capul cu măna, şi cu buzele apropiate de ale eĭ, eram aşa de inspirat de un sentimentde milă, în cât mărturisesc în toată conştiinţa mea, că fără să cuget la o ideă culpabilă în momentul acela, începuĭ să sărut de maĭ multe orĭ acele buze ca focul de roşie şi înflăcărată.

De o dată simţiĭ braţul Beatrice înconjurăndu-mĭ gâtul cu o strînsoare convulsivă, apoi ’mĭ dete o sin-gură sărutare, pe care ea a semnat’o cu o mică urmă de sînge, şi în fine deschiȡênd ochiĭ ceĭ marĭ şi negriĭ ca douě nopţĭ din primă-vară edenuluĭ ’mĭ întoarse capul cu manile sale spre děnsa, şi ’mĭ ȡise cu glasul cel maĭ plăcut al voluptateĭ.

— «Aşa că nu mě cunoştĭ ?

— Ştiĭ bine că de te cunoşteam, nu era să-ţĭ ascund,

— «Nicĭ să cercĭ a mě cunoaşte ver odată.

— „Ce copilărie staĭ de vorbeştĭ.

— „Îndată ce veĭ ajunge la Londra cată să-mĭ fac pregătirile de plecare.

— „Unde voeştĭ să te ducĭ

— „La Paris.

— „La Paris?

— „Da.

— „Şi pentru ce ?

— „Sunt nevoită

— „Soţul d-tale o pretinde ?

— „Da.

— „Te voĭ însoţi şi eu.

— „Nicĭ să cugeţĭ.

— „Eştĭ fără suflet!.:. într’adevěr...

— „Oh nu, uită că maĭ věȡut.

— „Dacă aş putea, acum e prea târziŭ.

— „Este încă timp, abea se face ȡiuă — ȡise cu un surîs batjocoritor.

— Era adevěrat. Se lumina de ȡiuă şi eu nu observasem încă. Cugetam la o păcătoasă ideă de a olaşa acolo singură ca să-mĭ resbun de cruzimea eĭ,cănd căpitanul intră se ne înştiinţeze că trăsura cu patru roibĭ care scapase în ajun, se întorsese ca să întrebe dacă acea pe care o căuta era acolo.

Cercaĭ să maĭ ȡic vr’o două vorbe, fu în deşert.

Ea se ocupa de pregătirile eĭ, şi nu avea timp nicĭ ca să-mĭ respundă, dar în momentul când era să se urce în trăsura eĭ, věȡuĭ ca un fel de carte de visită care-ĭ pică din masă. Alergaĭ îndată şi o ridicaĭ de jos, când şi aud din biciul visitiuluĭ eĭ plesnind şi într’o clipă trăsura se făcu nevěȡută din ochiĭ meĭ.

— Remăind singur, ’mĭ aruncaĭ ochiĭ asupra aceleĭ carte şi citiĭ aceste vorbe scrise cu creionul.

— „Duminica viitoare la balul mascat din sala L..domino negru cu albastru.

De desupt era iniţiala „B“

VI. Urmarea naratiuneĭ luĭ Sir Robert

După un minut sir Robert începu din nou.

— A patra ȡi după sosirea mea la Londra era Duminică. Pe la 10 ore seara mě duseĭ la balul mascat, de care era vorba. O oră în urmă întâlniĭ într’a-devěr pe dominul cel negru garnisit cn albastru, dar era la braţ cu alta mască, O damă care avea un domino alb simplu de matasă. Mě apropiaĭ de'dominul cel negru şi mě făcuĭ cunoscut prin carte de recu-noştere, fiind şi eu mascat.

Dominul meu, se întoarse către acea ce-1 însoţea, şi şopti ceva la ureche, aceasta 'şĭ preumblă ochiĭ prin sală, ȡărind într’un colţ puţin depărtat un june care nu lua ochiĭ de la děnşiĭ ’i făcu semn şi el veni lăn-gă noi. Dominul cel alb se sculă atuncĭ, şi luând braţul juneluĭ se depărta cu el în mulţimea măsci-lor.

Atuncĭ deteĭ şi eu braţul meu dominuluĭ negru şi făcuĭ asemenea.

—Toată seară acea, sau maĭ bine toată noaptea cât ţinu balul, am petrecut într’o răpire de mulţumire. Vorbe dulcĭ, strînsorĭ de mană, sărutărĭ pe după cortina ferestreĭ lăngă care şedeaĭ, iată cu ce se-mănaserăm raiul, în care ne conducea amorul. Era patru ore, când amica eĭ veni să o caute. Ea se sculăsă plece.

— „Când ne maĭ vedem o întrebaĭ suspinând.

— „Nu ştiŭ, peste treĭ ȡile plec.

— „Earăşĭ ?

— „Ce fel iarăşĭ... dar n’am plecat încă...

— „N’aĭ părăsit această ideă ?

— „Este cu neputinţă cea ce ȡicĭ.

— „Aşa dar, peste treĭ ȡile să arunc doliu pe cea maĭ frumoasă semuire din viaţa mea?

— Ea dete din umerĭ.

— „Unde-şeȡĭ? mě întreba ea după o pausă scurtă.

— „Pentru ce voeştĭ să aflĭ locuinţa mea?

— „Pentru că poate să maĭ găsesc timp de a te maĭ vedea.

— „Aĭ voi dar să mě maĭ veȡĭ ? Nu ’ţi displac prin urmare după cum m’aĭ făcut să cred ?

— „Din contra simt multă plăcere căud mě aflucu d-ta, dar aĭ un caracter curios,..

Nu poţĭ să înţelegĭ amorul fără să iubeştĭ !...

Am rěmas încremenit. Nu ştiam cum să respund la aceste cuvinte extravagante

Dacă aş fi avut în acel moment luciditatea spirituluĭ de acum, 'ĭ aş fi rěspuns îndată.

Cine v’a încredinţat că vě iubesc, şi de când vorbele unuĭ om pot fi luate adliteram, lumea e prea veche pentru că să creadă numaĭ în vorbe, şi nu e de ajuns un cuvănt şi o marcă puse pe o monetă oarecare, dacă nu se va proba metalul ce singur o garantează prin valoarea ce i se dă.

Aşĭ fi putut să-ĭ respund mai multe, dar când inima e chemată se joace în rol, spiritul remăne tot d’a-una în culise....

Trecuse ȡile fără să maĭ o věd. In acest interval am căutat’o în desert atît la bal cât şi la teatru, pe strade, pretutindenĭ unde credeam că- aş fi întâlnit’.O credeam plecată, când într’o seară întorcăndumě acasă, valetu ’mĭ aduse un bilet.

O deschiseĭ, şi citiĭ aceste cuvinte:

„Așteaptă-mě astă seară între zece şi un-spre-ȡece „B”

Eram decis să fug d’acasă, dar statuĭ să cuget dacă făceam bine aşa, când auȡiĭ o trăsură oprindu-se la poartă. Simţiĭ inima svăcnind în piept. Nu maĭ era timp de a mě îndoi, peste un moment Beatrice era în camera mea.

Cât de frumoasă era în rochia sea de catifea neagră, în cladarie bruxelilor sale, în bucleleĭ negre carĭ unduiaŭ pe umerĭ ei albĭ ca crinul,

Ce parfum se respăndea împrejurul eĭ. Ce farmec era în căutătura ochilor şi în surîsul sěu care radia pe figura sa, ca o lumină împrumutată din paradisu amoruluĭ.

Mania ’mĭ fu- uitată.

Fericirea mea ’şĭ ţinu cuvěntul fără să mĭ treacă prin minte, şi veni să mă aclame pentru a treia oară ca pe alesul sěu favorit...

Toate sunt adevěrate in lumea asta.

Singurul rěu este numaĭ că nimic nu ţine mult.

Lumea este un adevěrat paradis, dar defectul organismuluĭ nostru este că ne place să măsurăm fericirea cu măsura nemurireĭ, pentru că de şi ne vine din cer în scurtele ei intervale, durata eĭ însă cată să sufere aci jos, legile peritoare şi variabile la carĭ suntem supuşĭ.

„Am trăit, am věȡut, am simţit. dar aşĭ voi să maĭ trăesc... să maĭ văd, să maĭ simt. .

Despre ȡiuă Beatrice mě strânse de mănă.

— „Am abuzat de timpul meu, ȡise ea — venisem pentru un moment să-mĭ iaŭ ȡiua bună de la D-ta, căcĭ astă-ȡĭ e ȡiua plecăreĭ mele.

Aşa dar, pentru cea din urmă ora, uita că maĭ cunoscut.

„Ea ’mĭ dete o sărutare şi peri din ochiĭ meĭ ca o nălucă._

N’avuĭ timpul măcar să ȡic o vorbă...

VII. Sfârşitul povestireĭ lorduluĭ Beacousfield

— Trecuse o lună de la depărtare noastră, continuă sir Robert dupě un moment de tăcere.

Era prin Martie. t

Mě dusesem în pădure să culeg florĭ.

Eram trist.

N’aveam nicĭ o suvenire, saŭ nu voiam să am nicĭ una.

Câte o dată imagina Beatriceĭ, trecea ca o umbră fugitivă prin memoria mea, dar îndată aducându-mĭ aminte de acel caracter extravagant şi absurd, care excludea cu atăta naivitate stranie, iubirea din amor mě revoltam în contra sea, şi o alungam din mintea mea.

Mě ocupam încă cu formarea buchetuluĭ meu,, când auȡiĭ făşietul uneĭ rochĭ de mătase care se apropiape la spatele meu ; eram indeferent cu toate acestea,în cât nicĭ că mě întorseĭ să věd cine era, dar maĭ în acelaş minut, simţiĭ věrful uneĭ umbreluţe atin-găndu-mĭ umerul.

„Atuncĭ întorseĭ capul să věd cine mě atinsese ast-fel.

Umbreluţa masca figura aceleia pe care voiam să o văd, şi ea o ţinea într’adins ast-fel ca să se ascundă de mine.

„Făcuĭ a doua, a treia, încercare spre a reuşi dar fu în deşert.

Era să mě las din încercările mele, când ea desco-perindu-se începu să rîȡă cu hohote.

— Era Beatrice.*

— „Te aĭ întors aşa de curând de la Paris, o întrebaĭ eu cu mirare.

— „Ah... nicĭ că m’am dus. Idea doctorilor a fost să maĭ aştept încă douě lunĭ, eu am făcut cea ce eĭ m'aŭ învăţat. Acum cred că voĭ face Paştele aci, şi pe urmă...

— „Şi pe urmă ?

— »Pe urmă věntul va sufla spre Paris... dar ce făceaĭ acolo? adăoga ea după o pausă scurtă.

— „Culegeam aceste floricele.

— „Sunt destinate cuĭ-va ?

— „Da! rěspunseĭ surîȡănd.

— „Atuncĭ culege şi pentru mine vre-o căte-va.

— „E de prisos, poţĭ să ie eĭ pe astea.

— „Spunea-ĭ că sunt destinate ?

— „Voeam să te cerc.-.

— „Aĭ dreptate, uitasem ..

— „Ce satanică fiinţă! cugetaĭ eu atuncĭ.

— „Să-ţĭ ofer braţul pentru un minut, ȡiseĭ poate voeştĭ să te plimbi.

— „Ba nu! aci nu suntem mascaţĭ, dar fiind că e o ȡi aşa de frumoasă, un aer aşa de dulce, un strigăt aşa de amoros în toată natura, ’mĭ veni o ideiă.

— „Ce ideă ?

— „Câte ore sunt acum?, u

— „Douě fără ȡece miuute.

— „Avem timp.

— Ce este de făcut ?

— „Să luăm câmpia, singuri tatea...

— „Şi pe urmă să-mĭ ȡic că plecĭ la Paris res-punseĭ şi eŭ să url de dorul D-tale ca un căine pe care ’1 lasă stăpânul singur acasă.

— „Ştiĭ că eştĭ plăcut! ȡise ea cu cochitarie crudă.

— „Ştiĭ ce, urmă ea, deaĭ aminte să urmeȡĭ tot aşa’ţĭ declar că nu pot.

— Şi ce 'ţĭ lipseşte de vorbeştĭ ast-fel ? ’mĭ ȡise ea. Te crecȡĭ nefericit cu mine. pentru că voesc să te deprind a gusta o fericire fără suspine şi lacrămĭ —Acestea sunt carĭ fac farmecul amoruluĭ D-voastre.

— „Şi creȡĭ că am vărsat maĭ multe lacrimĭ astfel după cum te porţĭ cu mine?

— „Ţi am refuzat ceva ?

— „Mulţumesc. Dar ce am înţeles cu o fericire din care ’mĭ e permis a gusta aȡĭ, şi măine se simt amărăciune, sciind că plecĭ de aci poate pentru totd’auna, şi nu te voĭ maĭ vedea nicĭ o dată.

— „D-ta aĭ ideile d-tale, şi eu am pe ale mele,’mĭ ȡise ea, nu voĭ să le discut acum când aerul pe care ’1 respir, mě face să viseȡ atât de dulce. Dar aideţi maĭ curând, orele trece, şi ce e astăzĭ nu e măine.

— „Nu-mĭ aĭ ȡis de unăzĭ să mě reclam suvenireĭ d-tale.

— „Cred! dar că mě poţĭ iubi... cât de puţin macar.

— „Ear aĭ început cu aste nebuniĭ ? Nu ştiĭ că am oroare de iubire când aşĭ ştiĭ că d-ta mě iubeşti...

— „Poţĭ fi convinsa că nu-mĭ e cu putinţă să fac alt-fel.

— „Atuncĭ te plăng 'mĭ ȡise ea, şi nu voi să maĭ am a face cu un om care nu mě iubeşte.

— „E grozav cea ce spuĭ Beatrice!

— „Adio!

— „Dar un moment pentru D-ȡeu !

— „In deşert. Ea se aruncă în trăsura sa şi- se făcu nevěȡută.

— Când mě duseĭ să mě urc într’a mea, găsiĭ buchetul de flori zăcând în pulbere şi călcat de roatele trâsureĭ sale.

Eram turbat de mânie!...

„Treĭ săptěmânĭ în urmă, urmă sir Robert, mě aflam la Postmuth pentru o afacere ce aveam cu un om care pleca pentru strěinătate.

’I întâlniĭ tocmaĭ la port gata ase inbarca pe vapor. ’Mĭ luaĭ ȡiua bună de la el, când aruncăndu-mĭ ochi asupra grupĭ, pasagerilor, zăriĭ pe neaşteptatepe Beatrice amestecată în acea grupă.

Era într’un superb costum de călătorie.

Cum mă věȡu ’şĭ întoarse ochiĭ de la mine, şi se duse se aşeȡă lângă un june care-ĭ ţinea umbreluţa. Junele ’i făcu loc lăngă děnsul şi începu a conversa cu ea.

Voiĭ cu toate acestea să mě apropiĭ de děnsa, dar ea luă umbreluţa din mâinele cavaleruluĭ sěu, o deschise şi se ascunse într’ěnsa.

Al treilea semnal de plecarea vaporuluĭ fu dat, şi abea putuĭ părăsi acel vapor care se depărta de mal, şi la care statul se privesc pănă ce-1 perduĭ din ochi.

— Din ȡiua acea conchise sir Robert n’am maĭ věȡut’o.

— Din acea ȡi m’am jurat să nu mě maĭ prind cualtă femeă !.. şi într’adevěr, ’î m'am ţinut jurământul !...

— Iată dar doamnele mele, urma lordul de Bea-consfield, causa indeferentel mele pe lăngă femei...

— Intr’adever, ȡise comtesa cu Villa-Franca care ascultase cu luare aminte la aceasta povestire, dreptate este în partea D-voastrâ, dar...

— Dar? întrerupse sir Robert.

— Nu trebue să condamnaţĭ toate femeile, dacă una a fost nesimţitoare, şi că este încă timpul de a încerca .

Sir Robert se scutură.

— Nu doamnele mele, ȡise el scurt, cea ce au ȡis este bun zis, şi nicĭ o dată nu voĭ maĭ încerca acest lucru...

Câte-va minute după aceasta, serata principeseĭ de Trubiscvoĭ se sparse.

Invitaţiĭ plecară, luminele se stinseră, şi acolo unde era sgomot şi veselie cu douě ȡecĭ de minute înainte, acuşĭ tăcere adâncă domnea...

VIII. Comte1e Rus

Să ne aruncăm o privire înapoĭ, şi să căutăm a găsi o persoană, care din causa multor evenimente ce s’aŭ grămădit, ne a tăcut să perdem de câte-va vreme din vedere.*.

Voim să vorbim despre comtele Oscar Poutenief.

ȡece ȡile după duelul ce a avut cu lordul Beacons-field şi cu o ȡi înainte de serata Principeseĭ de Tru-biscvoĭ. Oscar era cu amicul sěu barenul de Lermina la cafe de Paris.

Amândoĭ junĭ vorbiră între děnşiĭ.

Junele Rus pare foarte atent la spusele amiculuĭ sěu.-

— După cum ţi am spus, scumpe prietine, ȡicea Lermina, de când cu duelul těu, o mulţime de evenimente s’aŭ întâmplat...

— Aşa dar tu ziceaĭ...

„Treĭ săptěmânĭ în urmă, urmă sir Robert, mě aflam la Postmuth pentru o afacere ce aveam cu un om care pleca pentru strěinătate.

’I întâlniĭ tocmaĭ la port gaia ase inbarca pe va-por. ’Mĭ luaĭ ȡiua bună de la el, când aruncăndu-mĭ ochi asupra grupĭ, pasagerilor, zăriĭ pe neaşteptate pe Beatrice amestecată în acea grupă.

Era într’un superb costum de călătorie.

Cum mă věȡu ’şĭ întoarse ochiĭ de la mine, şi se duse se aşeȡă lângă un june care-ĭ ţinea umbreluţa. Junele 'i făcu loc lăngă děnsul şi începu a conversa cu ea.

Voiĭ cu toate acestea să mě apropiĭ de děnsa, dar ea luă umbreluţa din măinele cavaleruluĭ sěu, o deschise şi se ascunse într’ěnsa.

Al treilea semnal de plecarea vaporuluĭ fu dat, şi abea putuĭ părăsi acel vapor care se depărta de mal,şi la care statuĭ se privesc pănă ce-1 perduĭ din ochi.

— Din ȡiua acea conchise sir Robert n’am maĭ věȡut’o.

— Din acea ȡi m’am jurat să nu mě maĭ prind cu altă femeă !.. şi într’adevěr, 'ĭ m’am ţinut jurămăntul !...

— Iată dar doamnele mele, urma lordul de Bea-consfield, causa indeferenteĭ mele pe lăngă femeĭ...

— Intr’adevěr, ȡise comtesa cu Villa-Franca care ascultase cu luare aminte la aceasta povestire, dreptate este în partea D-voastrâ, dar...

— Dar? întrerupse sir Robert.

— Nu trebue să condamnaţĭ toate femeile, dacă una a fost nesimţitoare, şi că este încă timpul de a încerca .

Sir Robert se scutură.

— Nu doamnele mele, ȡise el scurt, cea ce am ȡis este bun zis, şi nicĭ o dată nu voĭ maĭ încerca acest lucru...

Câte-va minute după aceasta, serata principeseĭ de Trubiscvoĭ se sparse.

Invitaţiĭ plecară, luminele se stinseră, şi acolo unde era sgomot şi veselie cu douě ȡecȡ de minute înainte,acușĭ tăcere adâncă domnea....

IX. Cea din urmă visită

Oscar plecat luă drumul locuinţeĭ sale.

In tot timpul cât ’ĭ trebui'să parcare drumul ce-1 despărţea de locuinţa sea, cugetul nu ’ĭ încetase un moment măcar d’a fi la cele ce auȡ-ise.

Acum află děnsul de purtarea aceleĭ coquete En-rieta, care nu fusese de cât cea maĭ de jos dintre femeĭ...

Acum ştia el că sermana Olga de şi părăsită de děnsul, despreţuită fără nicĭ o căusă mi încetase un singur moment macar de a se găndi la děnsul. La'děnsul, care o lasase pentru a se arunca în braţele' uneĭ thibade...

La toate acestea se gândea Oşcar, inputându-şĭ ca se purtase ca cel maĭ miserabil dintre oamenĭ...

— Ce ar fi, ’ şi ȡise el, de o dată după câte-va minute de gândire, dacă m’aşĭ duce şi eu, mascat la acea serată ?'

Şi repede ca şi ideia ce-ĭ venise, se duse de cumpără costumul uneĭ Cnez Rus.

A doua ȡi, îmbrăcat cu acest costum, porni la

principesa de Trubiscvoĭ, sigur fiind că costumul ce' purta ’1 ascundea destul de bine.

Cititoriĭ cred că au înţeles acum că cuvintele ce aŭ fost rostite Enrieteĭ în momentul când vorbea cu vrăjitoarea, au fost ȡise după cele ce am spus în capitolul precedent, şi că cneazul Rus nu era de cât Oscar Pontenief...

A doua dȡi după serata principeseĭ de Trubiscvoĭ, Oscar se întorcea de acasă venind de la baronul de Lermina, la care luase dejunul. -

El cugeta la cele întâmplate la principesă, şi 'şĭ aduse aminte de atitudine Enrieteĭ, de conversaţia eĭ cu acea pe care făcea pe vrăjitoarea; ȡicăndu-şĭ ca o miserabilă, ca děnsa face ruşine atât părinţilor, cât şi soeietăţeĭ, şi că mult maĭ bine ar fi să pearăde pe pământ...

In aceste cugetărĭ, el sosi la’casa sea.

De la scară încă fu întâmpinat de un valet care 'i spusese aceste cuvinte.

— Domnul Comte este aşteptat într’uu salon de o persoană. \

Oscar tresări, şi fără voie cugetul sěu sbura la Olga.

— Dacă ar fi ea ? cugetă el.

Şi děnsul intră în salon cu inima plină de speranţă.

La intrarea luĭ însă o femeă se ăridică de pe un fotoliu şi trăgăndu-ĭl voalul veni cu iuţeală către děnsul.-

— Oscar, ȡise ea cu o voce ca o şoptire, Oscar sca-pă-mě... nu mě lăsa.

Oscar fu sguduit la vederea acesteĭ femeĭ

— Nu vě înţeleg, d-nă, ȡise el după un minut, ce ve maĭ aduce la mine...

— Oscar!.. voi a ȡice Eurieta,

— După cele ce aĭ făcut cl-ră, respunse junele, tóte sunt rupte între noĭ...

— Aĭ mila te rog!

— Nu maĭ vorbi despre aceasta... scuteşte-mě de or-ce explicaţiune.. Nu aridica voalul ce am lăsat pe viaţa D-tale, căcĭ te asigur va fi foarte neplăcut pentru aměndoĭ...

— Dar pentru D-ȡeu ce spuĭ tu ?

— Spuĭ cea ce aȡĭ toată lumea ştie... Cunosc acum toate misterele vieţeĭ D-tale... şi în zadar maĭ cauţĭ a le ascunde...

— Dar 'ţĭ jur Oscar !...

— Nu jura, căcĭ jurămintele nu ’ţĭ vor fi de nicĭ un folos... Ştiu totul...

— Dar cu toate acestea!

— Ce voescĭ să ȡicĭ ?..

— Ascultă'mě înainte de a mě condamna.

— Este în zadar...

— Aşa dar mě respingi Oscar ?..

— Nu eu, ci faptele D-voastre...

— Dar ai îndurare pentru D-ȡeŭ..,

— Nu, nicĭ o dată...

— Eartă-mě Oscar!...

— Nicĭ o dată.

— Eştě fără milă într’adevěr...

— Cea ce a-ţĭ căutat a-ţĭ găsit!..

— Bine Oscar plec, ȡise Enrieta, cu decisiune, věȡênd că cuvintele eĭ nu producea nicĭ un efect asupra fostuluĭ sěu amant, plec şi nicĭ o dată nu veĭ maĭ auzi vorbindu-se de mine...

Oscar nu respunse nimic.

Enrieta după un minut reluă.

— Aĭ uitat dar tu, ȡise ea făcând o ultimă încercare, acele ceasurĭ de iubire ce aĭ petrecut cu mine aĭ uitat acele timpurĭ frumoase, când ’mĭ juraĭ un amor vecĭnic ?..

— D-ta aĭ voit-o d-ră ! ȡise comtele Pontenief.

Enrieta suspină.

— Chiar dacă aş fi greşită Oscar, aĭ milă de mine...eartă-mě...

— Nu!...

— Gândeşte-te la o nenorocită care se găseşte aȡĭ respinsă de părinţĭ... care poate că n’are nicĭ locuinţă, nicĭ pâine, şi care pentru ca să nu peară, va fi silită a-şĭ vinde trupul celuĭ dintěĭ întâlnit...

Enrieta ȡicănd aceste din urmă cuvinte ’şĭ pusese toată inima, ochiĭ ’ĭ erau plinĭ de lacrămĭ, peptul ’ĭ tresărea de o emoţiune dureroasă, ear vocea sa aveaun timbru mişcător.

Oscar nu rěspunse la aceste cuvinte de o camdată, ci pe foilita cu indeferenţă pe paginele uneĭ ediţiunĭ noĭ de lux.

— Nu voescĭ să-mĭ respunȡĭ dar ? întreba Enrieta.

— Nu D-ra, v’am spus-o... trebue să înţelegeţĭ o dată... Totul este rupt între noĭ!.. -

Şi Oscar întoarse spatele cu dispreţ.

— Adio dar Oscar, ȡise Enrieta věȡênd acest dispreţ. adio ! .. Facă cerul ca nicĭ o dată să nu te căeştĭ de această faptă!...

Şi sermana fiică în lacrimĭ de supărare în ochĭ, eşi pe uşă cu paşĭ repeȡĭ...

X. Olga

In aceeașĭ ȡi, găsim pe fiica principeseĭ de Tru-biscvoĭ într’o cameră citind la cel de pe urmă volum al lui Alexis Bouvier.

Ea sta nemişcată pe o dormeza în posiţia cea maĭ răpitoare. Ochii seĭ sunt fixi într’un singur punct,şi cu toate că are o carte în mană, dar cugetul ’ieste departe.

Ea se gândeşte la un ce depărtat...

Cugeta la trecut.

’Şĭ aduce aminte că ca şi acum stă într'o ȡi pe a-ceeaşĭ dormeuză când fusese întreruptă de sosirea unuĭ om... de logodnicul sěu...

— Vaĭ ! şopti ea, timpurĭ trecute, care nu se vor întoarce nicĭ o dată!.. ce v’aţĭ făcut voi oare?.. pen-ce aţĭ dispărut atât de iute?..

Şi o lacrîmă luci în frumoşiĭ sěĭ ochĭ.

Intrarea principeseĭ mame întrerupse pe Olga dintr’ această reverie tristă.

— Ce facĭ acolo tu Olga? întrebă principesa ve-nind lăngă fiica sea.

— După cum veȡĭ mamă citesc!

— Citeştĭ şi ce ?

— O operă al lui Alexis Bouvier...

— A aceluĭ autor cosmopolit ?..

— Da..

— Şi ce titlu are ?

Olga luată fără veste tresări.

Atăt de fără atenţiune fusese la cea ce citise atât cugetul sěu era de departe, în cât nu cunoştea nicĭ chiar titlul cărţeĭ ce ţinea în mănă.

— Bine, ȡise principesa înţelegând încurcătura fiiceĭ sale, să lăsăm asta, aide... nu mergĭ şi tu... mě duc la comtesă de Villa Franca..,

— Nu mamă, voĭ remăne să citesc. ,

Principesa surîse trist.

Ea înţelese că fiica sa nu voeşte să se despartă de durerea sea.

— O! doamne ȡicea děnsa în sine, blestemat fie numele těu Oscar, tu facĭ să-mĭ perd copila!..

Apoĭ ea se apropia de Olga sărutăndu-o pe frunte.

— La revedere copila mea, ȡise děnsa.

— La revedere mamă

Şi principesa plecă...

Era o jumătate oră de când plecase principesa de Trubiscvoĭ, când camerista Olgeĭ, tâněră francesa intrată de curând în serviciu, apăru de o dată în camera junei fete.

— Ce este Claro, întrebă Olga, nu te am chemat...

— A venit un Domn D-ră, ȡice ea care cere să ve vorbească.

— 'Ţĭ a spus numele ? întrebă Olga cu indiferenţă.

— Nu. ’Ĭ am cerut cartea, dar děnsul a adăugatcă numele luĭ vě e necunoscut, dar stărue să vě vorbească, şi aceasta în interesul D-tale.

Olga tresări.

— Dacă ar fi el ! cugeta ea.

Apoĭ tare.

— Bine, introdu pe acea persoană, ȡise ea.

După un minut un om apăru pe prag.

De abea ȡăise Olga pe acel om, şi scoase un mic ţipăt...

Acel om era comtele Oscar Pontenief...

XI. Olga şi Oscar

Da, era adevěrat. Omul ce intrase era Eroul nostru Pontenief.

Rěmas singur, după plecarea Enrieteĭ, junele Rus păru că se deşteaptă dintr’un somn adânc, şi de odată ca inspirat de o ideă subită, se aruncă într'o trăsură ȡicănd birjaruluĭ — la Palatul Trubiscvoĭ.

Junele intrat în cameră se apropie de Olga, care se sculase în picioare şi căȡu în genunchĭ în faţa tinereĭ copile.

— D-ra, începu el cu lacrimĭ în ochĭ, ştiu sunt un miserabil... cel maĭ de pe urmă dintre oamenĭ... n’am ştiut să apreciez comoara ce era să am... merit să fiu biciut, şi pentru acea am venit...-

Olga care în sufletul sěu mulţumea ceruluĭ de această întâmplare, şi care pentru nimic în lume nu ar fi schimbat-o, făcu cu toate acestea pe crudă.

— Intr’adevěr domnule conte, explicaţi-vě, căcĭ mărturisesc că nu înţeleg...

— Loviţĭ d-răi loviţĭ, reluă Oscar, merit batjocura d-voastre... voĭ suferi totul de la d-voastre, făgăduiţi’mĭ însă un lucru...

— Şi care este acel lucru ?

— Făgăduiţi-mĭ ertarea D-voastre !...

— Ertarea mea !... făcu Olga, oare ce ’mĭ aţĭ făcut ?...,

— O doamne, şopti Oscar vorbind ca însineşĭ cu dis-perare, ea nu mě aude... pare că nu mě înţelege... nu ştie cât sufăr de treĭ ȡile încoace !... nu cunoaşte ceeste în sufletul meu!...

Şi pentru că Olga dete din umerĭ cu neîncredere.

— Nu mě credeţĭ dar, reluă Oscar, nu simţiţĭ căinima mea arde ca o flacără... pasiunea ce simt pentru d-voastre, este un chin... cea maĭ cumplită suferinţă...

— Dacă mě iubeaţĭ nu vě purtaţi cu mine în modul cum v’aţĭ purtat.

— Eartă-mě Olga mea iubito... lartă-mě am fost un miserabil... un rătăcit...

— Mărturisescĭ singur dar !...

— Da mărturisesc că am fost un ticălos, dar eartă-mě !...

— Nu, nicĭ o dată !...

Oscar se cutremură.

Eără să voiască ’şĭ aminti că tot aceste cuvinte le ȡisese şi el Enrieteĭ.

Dar după uu minut de cugetare, inspirat de o i-deă nouă.

— De nu voeştĭ să mě erţi Olga, ȡise el cu dis-perare, mě voě omorî cel puţin în faţa d-tale !..

Şi Oscar scoase uti mic pumnal din buzunarul sěŭ.

— Adio dar OJga, şopti el, adio !,. acum cel puţin eartă-mě...

Şi nenorocitul june era gata să se lovească cu ar-ma ucigătoare dar în acelaş moment douě strigăte fură scoase, şi ca printr’o minune mana sea fu oprită deo altă mănă...

Oscar întoarse privirea către persoana ce-ĭ ţinea mănă, şi tresări věȡând pe principesa de Trubiscvoĭ care sosită pe neaşteptate fuse martoră la convorbirea lor şi care asemenea unuĭ înger oprise prin puterea sea d’a se face un sacrificiu nefolositor.

— D-nă, d-nă, ȡise Oscar, confusionat, ce aţĭ făcut ?... Pentru ce nu m’aţĭ lăsat să mor ?..

— Dar nenorocitule, strigă principesa cu tărie, voeştĭ să perd pe fiica mea?...

Nu ştiĭ că děnsa n’a încetat un singur minut mă-car d’a se găndi la tine ?... Nu ştiĭ tu ca moartea ta va fi şi moartea eĭ ?...

Douě strigăte de bucurie fură scoase la aceste cu-vinte.

Şi ambiĭ tinerĭ se aruncară unui în braţele altuia.

— Olga mea iubită, şopti junele.

— Oscar al meu! adăogă tînăra copilă.

Şi tineriĭ ’şĭ dete sărutarea de logodnă.

Apoĭ ca inspiraţi de o aceaşĭ ideă, aměndoĭ de o dată căȡură la genunchĭ principeseĭ.

— Bine cuvînteaȡă-ne mamă, ȡiseră eĭ într’un glas, bine cuvînteaȡă pe copii těĭ..

Principesă ȡie cuvintele obişnuite în aceste oca-siunĭ, şi aplecăndu-se le dete câte o sărutare.

— Fiţĭ fericiţĭ copiĭ meĭ, ȡise ea cu lacrimĭ în ochĭ, şi facă creatorul ca nicĭ o dată viaţă voastră să nu fie întreruptă de ver un nor...

XII. Căsătoria

ȡece ȡile după evenimentele narate pănă aci, în-tr’o Duminecă, biserica Notre Dame gemea de lume. Se săvârşise o cununie.

Era cununia Olgeĭ de Trubiscvoĭ cu tâněrul comte Oscar Pontenief.

In momentul când těnăra pereche eşea pe uşă, o femea voalată apăru de după un stîlp,

— S’a dus or-ce speranţă! şopti ea în sine şi, uu mě condamna Doame dacă nu voĭ putea supra- vieţui!..

Şi nenorocită femeâ, eşi la rânduĭ pe uşe...

Acea femeă era sermana Enrieta de Longueville...

XIII. Sfârşitul Enrieteĭ

Intr’o seară urătă, pe când ploia cădea în torente, o femeă se presenta la palatul comteluĭ de Loingue-ville.

Ea intrase în curte, când fu întâmpinată de portar.

— Pe cine căutaţĭ ?.. întrebă el.

— Voesc să vorbesc comteseĭ de Loingueville ȡiseea cu o voce tremurăndă.

— Comtele şi comtesa lipsesc din capitală ’ĭ se rěspunse.

Femeă trssări.

— Lipsesc ȡicĭ, şi de mult ?

— De ȡece ȡile.

— Şi când se întorc ?

— Nu pot şti.

— Singuri aŭ plecat?

— Da.

— Şi ȡicĭ că nu ştiĭ când se vor întoarce ?

— Nu a lăsat nicĭ o vorbă de felul acesta.

Streină la aceste cuvinte suspină şi o lacrimă amară luciră în ochiĭ sěĭ.

— Dumneȡeule, şopti ea, rěspinsă de unul, orop-tită de ceĭ l’alţĭ nu-mĭ remăne de cât să mor!..

Şi děnsa strânsă patul unuĭ mic pistol ce avea la sine...

O jumětate oră în urmă o găsim din nou la intra-rea turnuluĭ Eifel.

— Cine e acolo ? se auzi vocea gardeĭ.

— O visitătoare ’ĭ se respuuse.

Şi děnsa presinta gardeĭ un bilet de intrare, prin care ’ĭ se permitea d’a visita Turnu în timpu nopţiĭ.

Garda ’1 luă şi ’ĭ făcu loc.

Ea se sui.

Peste un minut ajunse la esplanada întâia a turnuluĭ.

Aci, şi aruncâ voalul cel gros ce ’i acoperea figura, lăsând să se cunoască trăsurile Enrieteĭ de Loin-gueville.

— D-ȡeule drept, şopti ea, cer indurare de la cle-menta tea... aĭ pietate de o sěrmană care ne maĭ putend supravieţui ’şi răpeşte singur viaţa...

Şi nenorocită fată, ȡicând aceste din urmă cuvinte puse revolverul în partea inimeĭ şi trase de piedică...

Şi o pocnitură resună....

Şi un moment în urmă nefericita nu era de cât un cadavru...

Sermana se ucisese cu aceiaşĭ armă cu care comtele de Loingueville, tatăl sěu, omorâse pe Paul!....

Cititoriĭ acum cred, că aŭ ghicit că acel cadavru misterios ce s’a găsit în turnu Eiffel, şi care forméză începutul acesteĭ naraţiunĭ, nu era altul de cât acela al nefericiteĭ Enrieta de Loingueville...