SOFIA NĂDEJDE

Patimi

ROMAN

din

VIAȚA ROMÂNEASCĂ

EDIȚIA II

BUCURESCI

EDITURA LIBRĂRIEI C. SFETEA

STRADA LIPSCANI NO.96

1903

Toate exemplarele vor fi semnate de autoare

În loc de prefață.

Iată aprecierile ce d-niǐ G. Ionescu-Gion și Ascanio, aǔ binevoit a face asupra romanului „Patimi”, când a fost prezentat la concursul d̪iarului „Universul”. În urma acestui concurs și în basa acestor măgulitoare aprecieri, romanul „Patimi” a fost distins cu premiul I-iǔ de 1800 de leǐ:

Patimi, cu motto: abyssus abyssum invocat cu 804 pagini, scrise des, urît și carǐ vor trebui pe di’ntregul copiate. Autorul acestei lucrări îșǐ dă pe deplin seama de cerințele genului de composițiune literară numit romanul de moravuri. Acțiunea în întregimea ei și firul povestireǐ se susțin admirabil; citirea, odată începută, nu se mai poate lăsa, de vreme ce, de la primele pagini, autorul a știut să excite în mod superior interesul cititorului pentru personagiile și povestirea sa. Cunoscător desăvârșit al vieței de la țară din Moldova, autorul ă trăit, — lucrul se vede și se pipăe, — tot ce se petrece. Cu mintea încă plină de desastrul agricol din 1899, el descrie cu căldură seceta, deznădejdea țeranului, superstițiile privitoare la secetă. De altminteri, s’o spunem de la început, în ceea-ce privesce bogățiile de proverbe, locuțiuni și obiceiuri din literatura noastră populară, nimeni pănă a-zi, dupe câte știu eu, nu le-a folosit mai bine și mai cu gust de cât autorul romanului Patimi. E o plăcere atât de rară să ved̪i încadrată vorba bătrînească, atât de addvărată și atât de pitorească, în șirul vorbirei de astă-d̪i. Cred că, într’această privință, autorul romanului Patimi e primul scriitor român, care să fi folosit atât de nemerit locuțiunile populare.

Fără a silui întru nemic rostul logic și artistic al povestirei sale, autorul ne primblă aproape prin toate straiele sociale din Moldova și trece de la unul la altul fără ca atențiunea noastră să fie în ce-va jicnită, fără ca interesul să descrească în noi cât de puțin. Trăsăturile sînt orânduite și pregătite c'o deosebită știință și c’o fericită potriveală.

În Patimi, cititorul atent și inteligent va vedea pe deplin psichologia personagiilor, lămurindu-se din toate vorbele și din toate faptele lor. Nu sînt multe romane — fi-va-vre-unul? — în literatura română, în cari caracterele să fie întregi de la începutul și până la sfârșitul acțiunei. Patimi le are, în deosebi pe cele principale, studiate până în amenunte. Și toate acestea fără posă, fără afectațiune fără obositoare silințe: acțiunea se desfășură cu atâta natural, cu atâta ușurință și cu atâta potriveală, în cât, citind peripețiile Patimilor, la fie-ce pagină ești pornit a d̪ice: așa este și nu poate fi de cât așa.

Din causa dibăciei autorului, străbatem cu personagiile Patimilor toate felurile de lume; pretutindeni sîntem în-adevăr, în real, pe terenul observațiunei pătrund̪eitoare; vorbim cu ființe vii, pe cari le-am ved̪ut, cari ne-au fost sau ne sînt prietene ori dușmane. De la țeranul moldovean și de la sluga boerească și până la treapta cea mai înnaltă a aristocrației, Patimile ni-i zugrăvesc pe toți cu notele lor caracteristice.

Autorul e poet și artist în descripțiuni. Seceta, hora, secerea, via, furtuna, doina și câte alte poetice episoade, bine legate de acțiunea principală, nu împodobesc romanul acesta! Sînt pagini în cari autorul se ridică până la cea mai desăvârșită poesie, până la cea mai înnaltă elocință.

Și toate acestea într’o limbă de o bogăție minunată, fără nici o zorzoană, fără provincialisme, curat românească și literară, împodobită numai cu locuțiunile atât de pitoresci și de adeverate ale literaturi populare, ale graiului curat al tuturor.

Pe lângă aceste prețioase însușiri, romanul Patimi mai are si pe aceea de a fi cinstit și cum se cade, cu toată cuviința și omenia ce se pot cere unui subiect moralisator. Viața lui cuconul Tudoriță, a nefericitei Matilde, a Măriei, a lui Iliescu, a lui Ionescu și a tuturor alții, sînt pline de învețăminte, și aceste învățăminte ne sînt date cu atâta pedagogie, în cât, de sigur, din 10, cel puțin 8, ne vom folosi de dînsele în lupta de toate filele a vieței.

Patimi e un bun roman în toată întinderea acestui cuvînt.

Primesce, te rog, stimate domnule Cazzavillan, asigurarea prietenoasei mele stime.

1 Ianuarie 1902 G. I. lonescu-Gion.

Rugat de amicul mieu Gion a cerceta romanele alese de dînsul și aședate în a treia categorie a acestui raport, împărtășesc conclusiunile sale asupră-le.

22 Ianuarie 1902. Ascanio.

[...]

PARTEA I

NENOROCIREA LUI MUSTEA

CAP. I.

Hoțiǐ

— Înnoptăm reǔ, d̪ise c.c. Todiriță, mână maǐ iute, Gheorghe, iea-o pe șosea.

Vizitiul, un Țigan ca de vre-o treǐ-d̪ecǐ de ani, tăcu, pleoscăind de vre-o câte-va orǐ din harapnic, prin aer, iară a atinge animalele. Caiǐ, dând voioși din cod̪i, o luară ce-va maǐ răpede. Se îndemnau unul pe altul, par’că și-ar fi d̪is: „Mergem la oves și odihnă. Să ne grăbim!”.

Soarele pleca încet-încet după dealurile verd̪i-negriǐ, ce se pierdeau, la dreapta, de-a lungul drumuluǐ, cât zarea ochilor.

Peste culmǐ se întindea, tot maǐ mult, ceața străvezie de seară; un voal alburiǔ începea să acopere coline și păduri; toate păreau că se pierd în tainele grele de pătruns ale nopței, ce, pe nesimțite, dar sigur, se apropia.

Soarele plecase și el sfios dupe dealurǐ, lăsând în urmă roșul aprins ca purpura unei bogate mantiǐ regescǐ.

Odata cu asfințitul soareluǐ, o liniște domoală, un susur tainic, ademenitor la odihnă, se întindea tot maǐ mult în văzduh.

Noaptea, aducătoare de odihnă, dar și de groază, s’apropia.

Cuconul Todiriță, propietarul moșiei Chindeseiǐ, legănat de arcurile trăsurei, s’adânci în gânduri, ce se înlănțueau și se urmau șirag-șirag, ca boabele unor metăniǐ.

Fără nici o pricină îi resăriră în minte vorbele bancherului Aronovici:

„Sînt scumpi banii, cucoane Todiriță, scumpi de tot! maǐ cu iconomie!

De la aceste vorbe, spuse îndesat, ce-ǐ sunau și acum în urechi, gândul, neîntrecut izvoditor, se făcuse stăpân a-tot-putemic pe mintea boeruluǐ nostru.

Mustea gândea: cum ar chibzui, cum ar împărți maǐ potrivit baniǐ ca să poată împăca pe toțǐ:

„O mie de francǐ! Cui să dai, pe cine să lași ?

„Mîne vor sări oamenii pe capul mieu ca lupii flămând̪i !

„Să te ferească Dumned̪eǔ de țeran, când îi datorescǐ. La luat e fiară; la dat datoria, cârtiță: sub pămînt s’ar vârî să nu-ți înnapoeze dreptul.

„Curat vorba: când îl daǐ, îi fată vaca; când, îi ceri, îi piere vițelul.

„Bine s’a caracterisat Românul singur!”

O lume de nevoǐ, de speranțe și de amintirǐ, se izvodeau și piereau rândurǐ-rândurǐ, ca nălucile de seară, în capul boeruluǐ nostru. Ca spuma gingașă a mărei, aci se născeau, aci nu remănea nemic din această vrăjmașă frămîntare a mințeǐ.

Gânduri nouă îi stăpâneau mintea, covârșind, la rândul lor, pe altele, întocmai cum valurile apei înfuriate se înghit unele pe altele.

Frumusețea sereǐ, apusul cu nourǐ plutitori în văzduh, ca nisce munți de aur, nu-l ademeneau de loc pe Mustea.

Grija, tirana bogaților și săracilor, nu odată întunecă farmecul neîntrecut al naturei!

Cuconul Todiriță, atât de adâncit în grija nevoilor, uită că-i pe drum; numaǐ zguduitul trăsurei, la unele hopuri, îl făcea să tresară, să-și dea seamă de locul unde-ǐ.

Vizitiul apucase dramul pădureǐ. De-o parte și de alta desiș de mestacăni și fagi, înțesați ca dinții unui pieptene; înlăuntru, și d̪iua, era noapte.

La un salt al trăsurei, cuconul Todiriță tresări. Întunericul pădurei îl trezi și maǐ mult din gânduri: prea de curând întunecase. Desmeticit, ved̪u că vizitiul apucase prin pădure.

Mustea nu era fricos de felul său. Numaǐ grijile îl făcuseră prepuclnic. Fără să vrea, un fior îi trecu prin spete. Drept că era ușor îmbrăcat, în haine și manta de dril.

„În pădure e maǐ umed și mai rece”, gândi boerul dar, fără să vrea, strigă răstit și fără sine:

— Bine, tontule, de ce-ai apucat prin pădure? Ți-am d̪is să iei pe șosea!

— Sărut-mâna, conașule, e maǐ aproape, și Murgul e cosit, dupe năravul lui. V’am tot d̪is că trebue schimbat calul ista.

Tonul vizitiului era domol și umilit, așa cum vorbesc Țiganii de obiceiu.

Peste o minută, vizitiul adăogă:

— Uite’te, acușica sîntem la capet, și tot în șosea dăm.

Iritat cum era Mustea de griji, atâta fu de-ajuns ca în mintea lui să se trezească un șir de îndoeli, de temeri; ca, în câte-va minute, s’ajungă la adeverată spaimă, la halucinația unei cumpepe sigure. Mintea, slăbită și roasă de groaza nevoilor, plăzmuesce lesne nenorocii! Umbrele iau chipiri uriașe; nevoile îngrozesc și slăbesc firea omului maǐ reu de cât cele maǐ grele boale.

Când o nenorocire se prinde de om, sute s’agață și-l învăluesc de pretutindeni, ca edera pe cel maǐ falnic stejar.

Umbrele lungi ale copacilor, așternute de-a lungul drumuluǐ, întunerecul fără capet, în care se afundă trăsura, din ce în ce tot maǐ mult, ca într’o peșteră fără fund, foșnetul încet al foilor, uscate, vânzolite de vânt, pricinueau lui Mustea o ațâțare neobicinuită.

Cuconul Todiriță, instinctiv, duse mâna la geanta cu banǐ. Contactul banilor, în loc să-l liniștească, îi aduse în minte prădăciunile săvârșite în vestițiǐ codri ai Herțeǐ.

Câte crime nenumărate! Pe fie-care an d̪ecǐ de victime ucise; și, la cele maǐ multe, nu se dase nici de urma făcătorilor de rele! Nu numaǐ în pădure, dar duar pe șoseaua de alături cu pădurea, în vremea iernei, când drumeții sînt maǐ rari, se făptueau crime d̪iua în amiad̪a mare...

Chiar cu doue săptămâni înnainte a fost ucis un Evreu, negustor de grâne. Cuconul Todiriță îl văzuse singur, cu fruntea despicată de lovitura toporului.

Par’că vedea și acum toporul vechiu, ascuțit de curend și cu o coadă noduroasă, remas înfipt în os ca în lemnul de la trunchiu. Hoțiǐ n’avuseră vreme, orǐ nu voiseră, să-l scoață.

Era o vedenie fioroasă, și aci, în întunerecul pădurei, figura Evreului ucis se deslușea tot maǐ limpede, maǐ aevea, în mintea aprinsă a drumețului.

Cuconul Todiriță părea că vede aidoma acea față umflată, plină toată de sânge închegat. Ochii, bolovăniți de groază, păreau viǐ: gura căscată părea că strigă: ajutor!

Lungit în căruță, lungă laturea drumuluǐ, Evreul areta cât un uriaș, deși picioarele îl erau zgârcite de o ultimă convulsie, hainele sfâșiate, buzunarele întoarse, brâul desfăcut. De pe toate se vedea furia și pripa cu care Hoțiǐ cântaseră baniǐ...

Vedenia era atât de reală, în cât Mustea simți un fior puternic prin spete...

Fie-care zgomot îl făcea să tresară. Cel maǐ mic foșnet de frund̪e i se părea cășunat de pași omenesci...

Stele începeau a se zări sclipitoare de-asupra capului, pe un albastru închis...

Bezna pădurei părea tot maǐ adâncă, mai întunecată, maǐ fioroasă...

În tăcerea sereǐ s’aud̪ea numaǐ uruitul roților, deslușit și neisprăvit.

Fioriǐ groazei tot maǐ mult cuprindeau sufletul luǐ cuconul Todiriță. În zbuciumul acestei frici nehotărîte, toate celealalte griji pieriseră din minte, întocmai cum de lumina mare se întunecă cele mici. Cu ochiǐ deschiși peste măsură, cerceta în toate părțile, doar ar răzbi întunerecul, și râsbătând prin desișul păduredi, să vadă din cotro vre-un dușman îl amenință.

Avea la el revolverul cu șease focuri.

— „Dar ce faci cu șease focuri, când te’i vedea înconjurat de trei-patru hoțomani cu măciuci orǐ cu-topoare?” Și iară-și figura Evreului ucis îi apăru înnaintea ochilor: „Și dînsul avea doue pistoale turcesci cu câte doue focuri! încremenise de spaimă cu mâna pe ele! Nici un om nue stăpîn pe curajul său.”

Mustea, sciindu-se singur, chiar maǐ reu de cât singur — fiind dușmanul pe capră — nu numaǐ că avea bănueli asupra vizitiului, dar atâta i se ațîțase mintea, în cât era sigur că Gheorghe e înțeles cu hoțiǐ.

„Cum, își d̪icea mereu cuconul Todiriță, să-i vie luǐ în gând să apuce prin pădure, când bine scie că nu merg prin ea nici d̪iua’nnamiad̪a mare! Nu! Gândul nu ne’nșeală; e’nțeles, tâlharul cu hoțiǐ.

Mintea omului s’aprinde lesne, întocmai ca iasca uscată la cea maǐ mică scântee de amnar.

Di’ntr’o simplă bănueală, în câte-va clipe, cuconul Todiriță ajunsese la siguranță. Se vedea, acu-șǐ, acu-șǐ, oprit în mijlocul codrului, încunjurat din toate părțile de hoțǐ;...vizitiul strîngînd hățurile, în loc, de-a lua la goană !...

Orǐ-cât ar fi aprinderea mințeǐ de puternică, nu ține mereu cu aceea-șǐ tărie; la simple zgomote, maǐ mult năluci de cât zgomote, credea că poate vine un tovarăș de drum: i se părea că aude aevea uruituri de roți, ropot de cai, ba chiar slab sunet de clopot.

Atunci maǐ prindea suflet șǐ mulțumea luǐ Dumned̪eǔ că-i trimite un soț, un înger mântuitor; i se ușura resuflarea, o greutate i se luă dupe piept, îi venea să rîdă singur de spaima luǐ.

Pleca boerul nostru din nou urechea, spre a se încredința de s’apropie sunetul, care, ca orǐ-ce nălucă pierea tocmai când se sprijinea pe ea maǐ mult.

Totul'adormea în liniștea aburită a sereǐ.

Din când în când se aud̪ea fâlfâitul aripelor vre-unui liliac stingher.

Iar gândul, care te omoară șǐ te învie de o sută de orǐ pe ceas, îi șoptea:

— „M’am făcut fricos ca o muere! Celuǐ di’ntăiu, pe care l’așǐ zări, îi trimit una tocmai în numele tatălui. Sigur hoțiǐ, îngroziți, ar lua-o la goană, întocmai ca lupii, când ved căd̪end unul de-ai lor”.

Îi era rușine de el singur că simte atâta frică; voia să-șǐ facă puțin curaj. Ca să maǐ gonească gândurile, cari-l făceau să-i pară vremea atât de lungă, începu a iscodi pe vizitiu, închipuindu-șǐ că, poate, din vorbele luǐ i-ar putea ghici gândul:

— Măi Gheorghe !

— Aud, cucoane.

— De când bați tu codriǐ, ca vizitiu, dat’ai vre-o dată piept cu hoțiǐ?

— Ba m’a ferit Dumnezeu.

— Se poate?

— Hoțiǐ, cucoane, sînt ca șǐ lupii: pănă n’adurmnecă, nu dau.

Hoțul, pănă nu are copoi, nu dă, măi !

— Ved̪i bine, la cotețul gol ce-ar maǐ scânci în zadar lighioana? Când n’ai nimic, poți dormi liniștit șǐ în inima codrului. De cine să te sfiesci? Doar de Mama pădure!...Nici ea nu ți se arată, dacă ești tare de înger.

— Vorbă să fie! Câți ticăloși nu ucid pe singure prepusuri.

— Se întîmplă, cucoane, nu d̪ic. Vorba Românului cu ceapa legată în basma: Pentru o rotea n’a pierdut el viața?

— Nu maǐ departe, Evreul de maǐ deună-d̪i, mare bogăție au găsit la el ? Doue-d̪eci de francǐ! Pentru atâta șǐ-a pierdut bietul om viața!

— Ei, la Herșcu? Da! Credeau c’or găsi doue-d̪eci de miǐ. Ved̪ǐ că-i lăsase la ginere-so.

— De unde le scii tu, bre, așa deslușit?

— D’apoi le scie toată lumea: vorbeau oamenii la ratuș.

— Au făcut, ticăloșii, moarte de om pentru nemic.

— Ce maǐ pagubă! Pecat de el! Or să le putred̪ească oasele în gros. Proștii! Nu puteau trece Prutul?

— Tu așa făceai, de le-ai fi fost tovarăș ?

— Păi cum? Oiu sta să me prindă cu lațul ca pe câni ?

— Mă, ticălosule, cine ucide un Evreu, nu-i mare lucru să ucidă șǐ un creștin. Doar tot suflet de om e șǐ unul șǐ altul.

— Dar ei cum au ucis pe Domnul Isus? La urmă, cucoane, cum ți-i scris să mori, așa mori.

Nici odată boerul nu observase pe vizitiu, nici nu se gândise la fisionomia luǐ. Avea el altele în cap, de cât să cerceteze mutrele servitorilor.

Acum, pe întunerec, fără să-i vad̪ă fața, prin minte îi treceau trăsăturile feței vizitiului său. Se mira singur cum îl resăreau toate atât de clar: gura cam strâmbă, sprâncenele plecate pe ochi, fruntea mică șǐ fața turtită; o privire ascunsă, reutăcioasă șǐ amenințătoare, chiar când voia să fie umilit șǐ bun.

În urechi îi resunau vorbele nevestei:

„Cu vizitiul ăsta n’ași merge noaptea la drum, să me pici cu luminarea”.

Șǐ tot maǐ mult îl urmărea căutătura luǐ furișă: nici odată nu privea omul în față; era de felul luǐ harțăgos; chiar nefiind beat, se certa cu toțǐ servitorii din curte...

Foarte crud cu animalele. De cîte-va orǐ l’a pârît rândașul că betegesce caiǐ, bătîndu-i cu furca de fier. Din bătăile luǐ pieriseră doi mânzi, iar pe o iapă a făcut’o să lepede.

La aceste amintirǐ, se mira singur cuconul Todiriță de ce’l ține șǐ nu-l dă afară? Alai ales că era venetic în sat. „Asta-i o slăbiciune la mine, își d̪icea el singur, de a nu schimba slugile șǐ oamenii, dupe ce me deprind cu ei».

Lucruri, carǐ, la vremea lor, nici nu le observase, acum toate îi treceau prin minte, par’că anume i le izvodea cine-va de ce maǐ mult gândea, de ce s’adăogau note rele la purtarea luǐ Gheorghe.

Cu cât s’apropiau de jumătatea drumuluǐ din pădure, tot maǐ mult îi crescea îndoiala: frica tot maǐ mult îl stăpânea.

—„Sigur, hoțul își închipue că duc cine scie câte-sute de galbeni! Scia de eri că am să iau banǐ; a aud̪it cum samsarul m’a asigurat că’mi găsesce, la sigur, cel puțin cinci miǐ...Dar hoțiǐ te ucid pentru cinci galbeni! La dînșii a omorî un om e ca șǐ cum ai tăia un puiu de găină...A maǐ văd̪ut geanta plină cu argint, el crede, că sînt averile luǐ Iov.

„Cum dracul nu l’am întors îndată ce-am prins de veste c’a luat drumul prin pădure? Șǐ doar îndată, am bănuit că-i ce-va necurat la mijloc ! Nu-i bine, când cine-va s’arată prea curajos ! numaǐ de n’așǐ plăti scump astă nechibzuință”.

Drumul prin pădure ținea jumătate de ceas; trecuscră, de mijloc, simțea cum Gheorghe încetenise din hățuri mersul cailor; aceștia par’că simțeau ce-va că mereu forăiau.

— Ce faci, măi, cailor, de nu îi lași să meargă’n voe?

— Sciu eu ce au, haramurile ? Le miroase a vre-o lighioae...

De odată s’aude un șuer; semn care cerea respuns. Un resunet prelung s’aud̪i în liniștea nopței. Sunetul tăiase ca o săgeată întunericul; cuconul Todiriță simți tot sângele urcândui-se în sus: un fior îi scutură tot trupul. Fără gândire șǐ fără sine, scoase revolverul. Alt șuer mult maǐ apropiat îi taie aud̪ul; se cunoscea că vrea respuns grabnic.

Vizitiul slăbise caiǐ de la trap. Cuconul Todiriță simți tred̪indu-se în sine o putere de aperare neînchipuită. Sări ars de pe scaunul trăsurei șǐ, punând țeava revolverului în spatele vizitiului, îi d̪ise:

— Mână, hoțule, șǐ nu crâcni că’ntăiu pe tine te culc la pămînt !

Vizitiul, încremenit de această neașteptată amenințare, începu a da biciu cailor șǐ a mâna fără sine.

În asemenea moment de grea cumpănă, se poate d̪ice, că nemic deslușit n’avea Mustea în cap: să-șǐ apere viața cu orî-ce preț, aci i se concentrase toată puterea mințeǐ.

În urmă, se aud̪eau fluerături, tot maǐ depărtate. De la o vreme, neprimind respunsul așteptat, pricepuseră că-i primejdie. Liniștea cuprinse iar desișul pădurei; părea că totul fusese o nălucă...

Când ajunseră în șosea, boerul simți luându-i-se o greutate din spete.

Obosit, zdrobit, căd̪u pe scaunul trăsurei. Mâna încordată pe revolver începu să tremure; degetele, încleștate pe piedecă, nu le putea întinde. Trecuse primejdia, dar îi lăsase adâncă urmă de groază. Părea că ținuse un veac...

La câți-va pași s’aud̪ea scârțiitul unor care.

Ce musică plăcută șǐ mântuitoare nu-i păru sunetul tânguitor al roților!

Acum boerul vedea în bieții cărăuși niște dragi șǐ iubiți frați, gata la ordi-ce moment să sară șǐ să-i scape viața daca hoțiǐ ar maǐ îndrăzni să-l urmărească, ieșind la drumul mare, pe vre-o potecă ascunsă.

Atâta îl enervase pe cuconul Todiriță primejdia, că ar fi voit să sară din trăsură, să îmbrățișeze pe țeranii ce mergeau agale pe lungă carele încărcate cu cherestea, luată de la târg pentru un proprietar vecin.

— „În sfârșit, slavă Domnului, zicea Mustea, nu maǐ sînt singur în desișul pădurei!”

De-o parte șǐ de alta se’ntindea câmpul mărgenit tocmai departe cu dealurǐ acoperite de păduri.

Vizitiul, de groaza glonțului, mâna din răsputeri, șǐ acum simțea în spete locul țevei. Caiǐ gâfâiau din greu, scuturând capetele.

Cuconul Todiriță, galben încă de primejdia prin care trecuse, privea cu mulțumire luna resărind de-a-supra dealului din dreapta. Se uita la ea cu drag gândind: „Cât pe ce era să nu maǐ ved lumea cu ochiii”.

Luna sfioasă ca o fecioară, se ridica tot’maǐ sus pe coasta dealului, urcând a gale suișul, pănă ce, mândră șǐ falnica, își luă zborul, fermecând multe inimi șǐ martoră a multor nenorociri șǐ crime.

Lumina-i albue împrăștia întunerecul șǐ, la rad̪ele-i palide, gândirile păreau maǐ însuflețite de bine, maǐ dătătoare de speranțe; greutățile vieței, chiar suferințele, s’aretau șterse.

Nenorocirea, din care scăpase, îi oțeli luǐ cuconul Todiriță sufletul, îl îmbărbăta să se lupte cu nevoile ce so rânjeau la el. Un gând tainic îi șoptea că are noroc. Ca, dupe o grea boală, prețuia maǐ mult viața. În fața morței nemicuri par necazurile d̪ilnice, iar nevoile șǐ munca, petreceri plăcute.

Ajuns a casă, se simți obosit.

În balcon îl așteptau nevasta șǐ sub-prefectul.

— Credeam, frate, că nu maǐ vii, d̪ise sub-prefectul, strângându-i mâna prietenos.

— Chiar era să nu maǐ viu!

— Ce fel ? d̪ise nevastă-sa îngrijată.

— E o comedie, d-le sub-prefect, n-avem nici o siguranță. În amurgul sereǐ era să me ucidă hoțiǐ.

— Taci, frate! Ce glumesci?

— Ba nu glumesc de loc. De n’aveam presență de spirit, se isprăvea cu mine...

— Dar n’aveai armă ? d̪ise sub-prefectul.

— Ce armă, când hoțul e pe capră ?

— Ce spui ? strigă nevastă-sa îngrozită.

Cuconul Todiriță istorisi cu de-amenuntul toată întâmplarea cu hoțiǐ.

— Așa frică n’am tras, de când sînt.

— Lucru curios, câtă vreme presupuneam numaǐ că-hoțul m’a vîndut, eram mult maǐ îngrijat. Îndată înse-ce primejdia mi s’a făcut vădită, m’am simțit mult maǐ energic șǐ maǐ curajos.

— Îndoeala e maǐ rea de cât însă-șǐ primejdia, d̪ise sub-prefectul. Ei șǐ ce facem cu hoțul?

— Ce să fac ? Mâne îl socotesc șǐ-l dau afară.

— Cum, fără să’l închidem ?

— Ce folos ? Are să tăgăduiască șǐ, la urmă, ce doved̪i am că era înțeles ? făcu suprefectul.

— Bine, dar cele ce le spuseși nu sînt prea de ajuns ?

— Mulțumesc luǐ Dumnezeu c’am scăpat; nu voiu să-mi răsbun.

— Așa face Dumnealui în tot-d’a-una. La noi slugile n’au frică, d̪ise nevastă-sa.

— Îmi place să plătesc reul cu bine. Mâne îi plătesc pănă într’un ban, îi dau șǐ-un bacșiș, șǐ-i d̪ic: «Du-te, Gheorghe, cu Dumned̪eǔ. Nu ești de mine». Nu ve faceți idee, cum îl prostesc pe om, când pentru reǔ îl răsplătesc cu bine.

— Hei, cucoane Todiriță, ia seama: bunătatea d-tale să nu-ți rupă odată capul.

— Câți, fiind rei, nu șǐ-l frâng ?

— Dar eu înnoptez de-a binele, șǐ pățania D-tale nu-mi surâde de loc.

— D-ta nu treci prin pădure șǐ ai militari pe capră.

— Hei, dragă, dar câți dușmani am eu.

— Mai la noi!

— Nu se poate. Pănă’n d̪iuă trebue să fiu în plasă. Am o anchetă: nisce țerani au sărit să’l bată pe perceptor.

— Mulțumesc luǐ Dumned̪eǔ, oameniǐ de pe moșia noastră numaǐ de-așa năzbâtii nu-s’apucă. Se bat cel mult între eǐ.

— Asta-ǐ de petrecere. Nu se poate serbătoare fără bătae. Pofta bună șǐ, te rog, nu uita de ce te-am rugat.

— Me rog, te maǐ îndoesci!

Sub-prefectul ieși, stringendu-le mâna prietenesce.

— Obosit șǐ flămând ca un câne; dar mulțumesc luǐ Dumned̪eǔ că me ved acasă, făcu cuconul Todiriță.

CAP. II

Cuconul Todiriță

Sigur, cu toțiǐ ne interesăm să cunoascem maǐ de aproape pe eroul întîmplărei de maǐ sus.

Cuconul Todiriță Mustea era proprietarul Chindescilor, o moșioară în susul Moldoveǐ.

Om în floarea vârstei: între patru-d̪eci cincǐ-d̪eci de ani.

Bărbat înnalt, bine-făcut, cu fața veselă șǐ deschisă de cât-va timp își lăsase barbă, ceea ce-i dă o înfățișare șǐ maǐ plăcută.

Era din acei oameni, cu carǐ te împrietenesci de la întâia vedere; caracter deschis șǐ inemă de aur.

Mustea, cum am ved̪ut din întâmplarea cu Gheorghe, era de-o bunătate fără seamen. Dînsul nu pricepea cum poate fi cine-va reǔ.

Proprietar sirguincios, vecinic călare șǐ vecinic pe câmp, vedea șǐ povețuia toate cu blândețe șǐ vorbe bune. Pe feciorii boercsci îi sfătuia să fie blând̪i, d̪icându-le:

— «Vorba dulce mult aduce. Cu binele maǐ curând îndupleci pe om la muncă. Cu reul ți-l faci dușman. Șǐ eu cu dușmani nu voiu să am a face. De omul reǔ, taie poala șǐ fugi; cu el nu voiu să am de împărțit nicǐ în clin nicǐ în mânecă».

Șǐ, ce-i drept, sătenii îl iubeau; puțini erau cei carǐ nu veneau să-șǐ facă datoria.

Cu toate astea, afacerile luǐ Mustea nu mergeau de loc strălucit. Reul nu venea din pricina bunătăței, ci di’ntr’o înlănțuire de fapte mult maǐ îndepărtate.

Mustea nu era boer de baștină, ci fiu [...] ce se îmbogățise, administrând moșiile unui beizadea ce sta mai mult la Paris.

Bătrânul se îmbogățise, așa cum se îmbogățiseră mulți în acele vremi vestite de bielșug, cumpărase moșia Chindescii șǐ o lăsase fiului său.

Pămînt bun, cum e mai pretutindeni în nordul Moldoveǐ, dar cam puțină pădure.

Cât a trăit bătrânul, nu l’a lăsat să schimbe o iotă din modul vechiu de agricultură șǐ comptabilitate.

—«Tu, d̪icea bătrânul, îi face cum îi aci, după moartea mea. Comptabilitatea nouă, un moft, ca să te poată înșela maǐ bine !

„Averile marǐ, dragul mieu, s’au făcut pe vremea modei vechi, cu ceǐ tari de vârtute șǐ slăbi de duh. Acum, când nu te poți resufla de cărturari, în loc să te îmbraci, maǐ tare te rupi. Dea Dumned̪eǔ, fătul mieu, să poți păstra cu sciința ta, ceea-ce am agonisit eǔ cu nesciința mea.

Vorbe d’al de astea spunea bătrânul mai în fie-care d̪i, când îșî lua cafeaua în balcon...

Curtea era așeejată pe deal. Cu drag, putea privi moșioara, agonisită prin o viață de muncă șǐ economie.

Satul se întindea maǐ la vale. Nu avea mulțî locuitori: cu vr’o șai-d̪eci de familii, dar avea căsuțe curate.

Bătrânul era poznaș de felul lui : când vedea la vre-un om casa derăpănată șǐ nespoită, îndată trimitea câte-un fecior boeresc cu o traistă de var.

— Bună d̪iua, fele, d̪icea acesta, intrând pe poartă.

— Mulțumim ! respundea femeea înfiptă și presupunea dîn0sa la ce vine omul boeresc.

— Apoi, lele, m’a trimis boerul cu nisce var, d̪ice că să-ți spun că vine d-lui mâne să te învețe a vărui, că poate îi fi uitat.

Femeea înghițea noduri, dar pănă a doua d̪i casa era spoită, ca nouă.

Tot cam așa le făcea la cei ce țineau curțile nemăturate: le trimitea târnuri. Femeile îi prinseseră frică. De venea vre-un om, Dumineca, la curte, neprimenit, boerul îl întreba:

— Măi, omule, ai tu nevastă ?

— Am, cucoane.

— Du-te șǐ-i spune că o să-ți caut eu alta, care să te primenească serbătoarea.

Așa pe încetul se deprinseseră femeile gospodine șǐ mersese vestea că oameni curați ca’n satul Chindesci, maǐ rar.

Cuconul Tudoriță nu putea să iasă din voia bătrânului.

În d̪ilele când n’ăvea de lucru, cuconul Todiriță vâna, megea la oraș, făcea ce-va ștrengării; în colo era băiat bun, ascultător de părinți; nu făcea datorii, ca alți tineri de seama lui.

De la o vreme bătrânul a început a d̪ice că vrea. să-l vad̪ă însurat înnainte de a închide ochiǐ pe’veci.

— Măi băiete! îi d̪icea el, însuratul de tînăr nu strică, șǐ tu, slavă Domnului, ești flăcău tomnatec. Gospodăria merge ea, merge; dar tot se cunoasce că nu-i mâna femeei, care să reguleze șǐ să vad̪ă de toate. Alt-fel era, când trăia biată maică-ta!

Un oftat adânc ridică pieptul bătrânului. Într’o clipă o viață întreagă îi trecea prin minte.

Se vedea tîner; aprig da muncă, muncind din zorii d̪ilei până noaptea târd̪iu șǐ’n cadrul nevăd̪ut al trecutului îndepărtat, îi apărea ca o vedenie scumpă tînăra luǐ soție, sprintenă, alergând, toată d̪iua după ale gospodăriei. Cum trecuseră toate! Năluci ale amintirei, atâta tot! șǐ bătrânul oftă adânc, adăogând:

— Dar când voiu muri șǐ eu, ce va maǐ fi din casa mea ? Nu ! Trebue să te însori, destul ai hoinărit.

— Mă însor bucuros, tată, dar să-mi aleg nevasta după gustul mieu.

— Ved̪i bine, doar tu ai a trăi cu dînsa. De cât ține minte vorba mea: „Surceaua nu sare departe de trunchiu. C’o fi bogată, c’o fi săracă, n’am de d̪is nemic, numaǐ să nu fie di’ntr’un neam reǔ.”

— Ce sînt vinovați copiiǐ de faptele părinților ?

— Nu sînt vinovați, dar e așa. Să nu pomenesci vorbele mele. Eu ți-am găsit fată cu zestre, cu moșie, de neam bun. Ție nu-ți place! Treaba ta. ..

— Ved̪i, tată; omul odată se’nsoară. Și-ǐ bine să-șǐ ia nevasta pe pofta inemeǐ. Alt-fel'se nenorocesc doǐ.

— Ești destul om să pricepi.

— Așa-i obiceiul părinților, să aleagă norori dupe gustul lor; de nu, îndată le scot cod̪i; dacă nu lor, cel puțin mamelor!

— Bre, băiete, să nu te bucuri la femeea prea frumoasă, că n’ai parte de ea.

— Bine, tată dragă, dar de frica asta n’oiu lua vr’o ciumă.

— Așa-i tineretul: succsce vorbele bătrânilor, fără a le adânci înțelesul.

— Tătuță, d̪isese cuconul Todiriță, cum obicinuea să-l numească dezmierdător, fac tot ce voesc, dar să mă lași să-mi iau nevasta pe gust.

— Ved̪i bine că nu te-oiu însura cu de-a sila; un singur băiat am șǐ voiu să fie fericit înnaite de toate.

— Da, tată dragă, voiu lua o fată săracă, dar s’o iubesc șǐ să mă iubească; să ție cu mine la nevoǐ șǐ la năcaz.

— Pe cât ved, tu aî și ales’o.

— Da, am ales’o.

— Spune-i o dată numele, să-nu sciu șǐ eu odorul de noră.

— Matilda Călin, îngânase cuconul Todiriță.

Betrânul încrețise fruntea, încruntase sprîncenile șǐ, clătinând din cap, d̪isese:

— Cine? Fata mazilului den blănar! Cât trăiesc eu, băete, nu voiu să văd asemenea podoabă la casa mea. Mustea nu poate fi cuscru lui Călin. Să-ți iasă din minte asemenea lucru.

— Dar el a murit, tată!

— Eǐ șǐ? Îi trăiesce numele! Eu să d̪ic cuscră femeei lui Călin? Să mă ferească Dumnezeu;

— Uită-te: peste hotar, la Ciuculescu: fată de oameni, cu un petec de moșie. Ia-o șǐ lasă târgovețele; să-și mânânce-n ticnă covrigii. Nu te nenoroci. Să nu vii la vorba mea, dar prea târd̪iu!

— Drept să-ți spun, tată, reǔ judeci. Fata e cum se cade, nu se aude nimic de ea. Nu sciu ce cusur îi găsesc! Curat povestea cu mielul.

— Să me lași în pace.

— Bine, nicǐ eu nu me’nsor.

— Aștepți să mor ! Poate chiar doresci?

— Ba, să me ferească Dumned̪eǔ tătuță, de așa gânduri spurcate...

A ținut cearta un an de d̪ile, șǐ la urmă bătrânul a trebuit să cedeze. Greu poate ținea piept înțelepciunea bătrânească cu îndărătnicia tinerilor.

Cam de voe, cam de nevoe, bătrânul a mers la nunta; șǐ aduse nora ’n casă.

Sigur, își vor închipui cititorii noștri că bătrânul Mustea, din interes bănesc nu vrea să-șǐ lase feciorul să ia pe Matilda Călin.

S’ar înșela. Șǐ de aceea sîntem nevoiți a areta pricina care îl făcuse pe bătrân să se împotrivească la această căsătorie, un an de d̪ile, cred̪ând, în mintea luǐ, că, poate, Todiriță s’o lăsa de Matilda.

Cu tatăl eǐ, bătrânul Mustea n’avea nemic, doar c’a fost prost, și-a pierdut averea șǐ s’a lăsat dus de nas de femee. Nu tot-așa sta lucrul cu femeea luǐ Călin; pățania eǐ o scia tot orașul, ba chiar tot județul.

Oștile nemțesci primiseră ordin de retragere din țeară, după cea din urmă ocupare.

Ofițerii șǐ soldații stătuseră în cartir pe la case.

Femeea luǐ Călin era foarte frumoasă șǐ mult maǐ tînără de cât bărbatul, care pe atunci nu lepădase încă antereul șǐ giubeaua; în schimb, ofițerul neamț încartirat era tînăr, înnalt șǐ frumos.

În asemenea împrejurări era fatal să se întîmple ce s’a întîmplat, va d̪ice filosoful nepărtenitor.

Nu tot așa judecă lumea.

Femeea luǐ Călin s’amoresă de ofițer. În focul dragostei își închipuia că Nemții n’or să maǐ părăsească țeara; șǐ gurile rele povesteau multe. Într’o bună demineață Călin se simți reǔ de țot, în urma dulceței șǐ a păharului de apă, ce lua în fie-care demineață, după obiceiul moldovenesc.

Scăpă, bietul, numaǐ mulțumită untului de lemn șǐ laptelui dulce ce-i dădu grabnic servitoarea bătrână ce avea în casă; cucoana lipsea: ora dusă la primblare cu ofițerul.

Călin pricepu totul, dar avea copii, șǐ maǐ bine ar fi murit de cât să-și facă casa de rîs, să-și dea femeea în vileag. A mustrat’o în ascuns; a amenințat’o cu despărțenia șǐ cu închisoarea. Dînsa a cădut în genuchi, a cerat iertare, jurând că a fost o rătăcire diavolească.

În realitate dînsa, în mintea ei proastă, voia să scape-de bărbat, să pue mâna pe juvaeriui șǐ banǐ, ca să poată fugi cu ibovnicul.

Peste o septămână de la această întîmplare, Nemții primiră chiar ordin de plecare.

Fu o d̪i o adeverată jelanie șǐ nebunie pe multe-femei, nu numaǐ pe a luǐ Călin.

Cele maǐ multe suforiră lovitura iubirei lor în ascuns, nevoind a se face de rîs.

Vre-o d̪ece înse, între carǐ șǐ femeea luǐ Călin, fugiră dupe Nemți, luând din casă banǐ șǐ juvaeruri.

Lungă frontieră, administrația le prinse. Se povestesce că ispravnicul, om hain, spre pedeapsă o hrăni, prin mijlocul verei numaǐ cu pesce sărat ne-dându-le strop de apă.

Femeea luǐ Călin, de rușine șǐ de scârbă, nu dădu pe acasă vre-un an de d̪ile; se surghiuni singură la mănăstirea Verațec, la o soră.

Toate acestea, șǐ multe altele, le scia bătrânul Mustea de la o rudă din oraș.

Acum pricepe cetitorul de ce s’a împotrivit părintele cu atâta înverșunare la căsătoria fiului său cu fata luǐ Călin.

Bătrânii, fără a sci legile complicate ale moștenirei, cunosceau de minune urmările-i nenorocite.

Matilda s’areta blândă șǐ supusă față de betrân; nu prea scia gospodăria nicǐ de oraș, dar încă pe cea de la țeară.

Bătrânul avea o jupâneasă veche, femee bună, pânea-luǐ Dumnezeudînsa scia rostul gospodăriei.

Matilda huzurea de bine: avea tot de-a gata, nimic nu-i lipsea. De la traiul pe sponci din oraș ajunsese-în bielșugul proprietăresei de la țeară.

Destul de pretențioasă, scia să se ascundă în fața bătrânului. Cuconul Todiriță nu putea crâcni nemic, căci bătrânul i-ar fi d̪is: „Singur ți-ai ales’o, băete”.

În gândul ei, Matilda nu-l iubea de loc pe socru-so. Scia dînsa că de mare nevoe o luase noră. Îl privia ca pe un spin în casă, de vreme ce nu putea ea să-și joace cai cum ar fi voit.

Lingușitoare șǐ prefăcută, scia înse să-l măgulească pe bătrân. Acesta, dese orǐ își d̪icea: „Uit’te cum își face omul pecat, judecând copiiǐ dupe faptele părinților”.

Peste câți-va ani bătrânul Mustea odihnea întru Domnul, alături de iubita luǐ soție, în cimitirul de lungă biserecă satului. O cruce mare de piatră'șǐ un grilaj de fier aretau locul unde erau așed̪ate rămășițele pămîntesci ale bătrânilor.

O salce plângetoare îi sădise fiiu-so ca să-l umbrească mormântul, semănat cu flori de mâna nurorei.

Matilda l’a bocit ca pe un adevărat șǐ bun părinte, care, pe patul de moarte, îi dese sfat înțelept: „Să-ți iubesci bărbatul șǐ să fiți credincioși unul altuia...De la căsnicie pângărită D-d̪eǔ își întoarce fața, dragii, miei”...

De jur împrejur se înșirau crucile de lemn ale sătenilor morți: bărbați șǐ femei; tineri șǐ betrîni. Toțǐ înconjurau pe boeri la odihna de veci, cum în viață îi înconjuraseră la muncă.

CAP. III

Seceta

Cuconul Todiriță era acum de mulțǐ anǐ proprietar. Avuse planuri marǐ, dar toate îl cam daseră de sminteală.

Bătrânul par’că luase cu el norocul.

Când credeai că vă fi recolta maǐ bună, atunci eșea maǐ prost: Orǐ ploi cu nemiluita orǐ secetă șǐ alte neajunsuri, carǐ, din an în an, tot maǐ mult bântuiau agricultura.

Anul acesta...în care se petrec cele ce vom povesti, fusese o iarnă geroasă șǐ nu prea îmbrăcată; de aceea grâul nu eșise tocmai bun; ici rar, di’ncolo pârlit de ger «Dar ce” să facem ? dicea cu conul Todiriță : „cu D-Jou nu ne putem bate!'

«De vom avea o primăvară șǐ o vară, ploioase, nu murim de foame? ba maǐ astupăm șǐ câte-va nevoǐ».

Primăvara plouase șǐ nu prea, dar, cum fusese recoroasă, nu se prea simțea nevoia ploei.

Sosi înse Iunie cu arșiți cumplite. Câmpul părea ars de secetă. Grâul, care dase în copt, se îngălbenise peste tot, înnainte de vreme, mărunt la spic șǐ pipernicit la bob.

Maǐ trăgeau, bieții oameni, nădejdea porumbului, așteptând ploaea din d̪i în d̪i.

Până șǐ copiii se uitau mereu la cer, doar ar zări vre-un nour bine-cuvîntat, vestitorul unei ploi mult așteptate.

Dar zadarnic! Spre desnădejdoa mulțimei, cerul era senin șǐ albastru spălăcit.

— O săptămână de nu maǐ plouă, sîntem topiți. Era vorba ce-o aud̪ea de la bătrân până la copil.

— Pentru păcatele noastre ne pedepsescc Dumned̪eǔ! d̪iceau bătrânii.

- Prea s’a făcut lumea rea. S’ar mânca om, pe om; copiiǐ nu maǐ ascultă de părinți; oameniǐ au uitat de Dumned̪eǔ șǐ el ne-a uitat pe noi. El nu bate cu ciomagul, ci cu foc șǐ sabie.

„O să murim de foame șǐ noi șǐ vitele, se văitau oameniǐ desnădăjduiți șǐ neputincioși în fața secetei îndărătnice.

Frunzele verd̪i, late șǐ frumoase, ale porumbului se resuciseră ca nisce funii la arșița soareluǐ. Țerina pe ogoare era roșie cenușe. Pe unele locuri pămîntul crepase adânc de uscăciune însetat, par’că deschidea miǐ de guri, cerând apă dătătoare de viață.

Toate bucatele cătau a jale, a sărăcie; toate spuneau norodului: „Zadarnic, anul acesta nu veți avea parte de noi”.

Toate îți făceau întipărirea dureroasă a copilului bicisnic, fără vlagă, căruia n’ai să-i ved̪i bucuria: îi plângi de milă, văzând cum micuțul se luptă; cum întreaga luǐ ființă plăpândă e dornică de viață!

La imaș jalea te izbea la inemă. Vitele se topeau de foame; le numărau coastele.

Câmpul, din verde, era cenușiu, uscat ca piatra.

Numaǐ scaeții, pe carǐ nicǐ oile nu-i pot roade, se ridică, din loc în loc, falnici. Vitele, când zăreau suflet de om, începeau a mugi jalnic, muget ce par’că întreba: «Ce faceți cu noi? Ne prăpădim de foame.”

Unele vite mai deștepte fugeau din cireada.

Omul se trezea la mijlocul d̪ilei, cu vaca râmând la poarta.

Părea că dobitocul venea să ceară scamă stăpânului de ce îl supunea la cel mai groznic chin: la moarte prin foame!

Pe cât primăvara verdeața câmpiei te îmbărbăta ademenindu-te la viață; pe atât acum priveliștea tristă îți da melancolie, îți areta nevrednicia omenească.

Atâtea făpturi nevinovate trebuiau să sufere, șǐ omul, regele tuturora, părea un pitic neputincios în față naturei înverșunate.

Șǐ tocmai anul acesta, cuconul Todiriță semenase mult grâu șǐ mult porumb!...

Iera într’o Duminecă, la vre-o doue’săptămâni de la întâmplarea cu hoțiǐ.

Norodul tăbarîse ca ne altă dată la biserecă.

Dupe ce preotul isprăvi sfînta slujbă, fruntașii satului îl înconjurară îndată ce eși din altar.

— Iei, ce-i, oameni buni? Așa-i? Când v’ajunge cuțitul la os, v’aduceți aminte că-i o biserecă în sat șǐ-un Dumned̪eǔ sus?!

— Nevoile, părinte, nu ne dau răgaz să ne aducem aminte maǐ des, păcătoșii de noi!

— Acum n’aveți mai marǐ nevoǐ ? Cel ce părăscsce pe Domnul, părăsit va fi de el.

— Părinte, d̪icea un sătean, de nu plouă septămâna asta, sîntem topiți!

— Va trebui să dăm vitele în ogoare, strigă altul: imașul e ca în palmă, mănâncă bietele douițoace pămînt.

— Ce urgie pe noi! Ne-a uitat Dumned̪eǔ, se vede! strigau femeile.

— Dumned̪eǔ o bun, trebue să ne certe ca să nu ne abatăm de la calea sa, d̪ise preotul cu smerenie.

Sătenii nu maǐ erau ca altă-dată, cu fețele vesele șǐ semeți, ci posomorîți negri de groază șǐ superați; deși era un sat de oameni frumoși, nalțl de stat, chipeși, cu plete frumoase șǐ chip ademenitor.

Preotul, tot vorbind cu ei, ajunsese în privdor, șǐ le dise cam aspru:

— Ați uitat pe Dumned̪eǔ șǐ pe mine robul său.

Când am făcut clacă, n’ați venit d̪ece inși în tot. Banǐ, ve cred, n’aveți; dar vorba-i că nicǐ bună-voință nu aveți. Voi m’amăgiți pe mine. Dar pe Dumned̪eǔ, care-i pretutindeni, nu-l vedeți?

Șireți ca oameniǐ din satul ăsta, nu mi-au dat ochiǐ să ved!

Dați cincǐ-d̪eci de banǐ de căciulă șǐ es. Nu-s doar toțǐ pentru mine: să iau lumînări șǐ unt-de-lemn.

— Părințele, dar n’avem; dar vom lua pe secere șǐ v’om da.

— Cine ve crede ?

— Să n’avem parte de ce ne rugăm luǐ Dumned̪eǔ, n-d̪i: de ne dă boierul, venim întins la Sfinția ta.

— Numaǐ de n’ar fi drumul la cârcimă maǐ scurt.

— Fă-ți pomană, părințele, cu noi șǐ- las’ că vom fi șǐ noi oameni.

— Să maǐ cerc șǐ data asta. De la mine trece mereu, de la voi nicǐ odată.

Părintele Biciușcă își neted̪i frumos perul pe cap, își puse potcapul, luă patrafirul, d̪icând dascălului să scoață prapurele, crucea șǐ icoana Maicei Domnului.

Flăcăii se grăbiră, care de care, a duce icoana șǐ prapurele.

Procesiunea porni spre ogoare, la largul câmpului. Biserecuța din margenea satului remase pustie, ne maǐ resunând de cântece șǐ vorbele oamenilor. Părăsită părea șǐ dînsa ca șǐ mormântul boerului betrân, de care puțini își maǐ aduceau aminte.

Ajungând la ogoare, preotul ceti rugăciunea de ploae.

Femeile șǐ copiiǐ bateau mătănii.

Bătrânii făceau cruci d̪icând:

— „Maică a tot milostivă, îndură-te cel puțin pentru pruncii nevinovați! Dă-ne ploae șǐ ne mântue de sărăcie. De n’am greși noi, robii tăi, cum ți-ai putea tu areta nemărgenita bunătate, nesecatul izvor de milă șǐ îndurare?”

La întors, uit’te șǐ boerul venea de la oraș.

— Pe cine ai îngropat, pop’o ?

— Am îngropat seceta, cucoane.

— Prea târd̪iǔ te-ai trezit.

— De, Românul nu se pocăesce, pănă nu-l ajunge cuțitul la os.

Trăsura porni strârnind în urmă nourǐ de praf.

Norodul îșǐ urmă calea, smerit, cu capetele goale. Suferința nevoilor se restrângea pe fețele lor. Cine poate sci ce era în sufletul acestui norod îndurerat ?

Aproape de amiad̪ă, văzduhul părea aprins de arșița înnăbușitoare. Holde șǐ câmpii cătau a jale, a pustiu; nicǐ boare de vent, nicǐ așchie de nori nu se zărea la margenea cerului.

Nu plouase de o lună de d̪ile, dealurile nu se vedeau ca altă dată, înverzind în depărtare, ci roșii, păreau stânci sterpe șǐ pustii.

Desnădejduit, îngrozit, de foamea ce l’așteaptă, plecă norodul spre casă. El, făptura cea maǐ desăvârșită, părea smerit în fața a Tot-puternicieǐ neîndurate...

Fie-care își punea mereu zadarnica întrebare:

„Ce ne facem de nu ploua șǐ septemâna asta? Pier vitele de foame șǐ sete. Seacă fântâni șǐ pâraie.”

Seceta, aducătoare de neagră sărăcie, era stăpână neturburată...

Norodul smerit se închinase Duminecă, rugând cu lacrimi cerul să aibă îndurare.

Luni, de cu noapte, fetele din sat furaseră un știubeiu șǐ-l daseră pe iaz. O babă le încredințase că dupe această jertfă, dată pe apă, trebue să ploae. Altele, învățate de babe, făcură o păpușă, apoi, plângând șǐ bocind, o îngropaseră la hotar, cu deplină credință că seceta va înceta.

În satul de alături, oameniǐ, într’o clipă de desnădejde, uciseseră în bătăi un cărămidar, presupus c’a legat ploea cu vrăji. Duși la cercetare; unul din eǐ respunse:

— Eu l’am bătut. Faceți cu mine ce voiți. De cât să moară o lume de foame, maǐ bine un nelegiuit ca el..

— De unde sciți voi c’a legat ploaia? d̪ise subprefectul.

— Ne-a spus baba Dochița, că, de când lumea, cărămidarii leagă ploaea.

— Ce le pasă lor de sărăcia noastră! Să tragă alții, minte, să nu somai apuce de pozne diavolesci.

Sub-prefectul îl puse în fața cadavrului, vînet tot de ciomege: peste cap, peste față, peste trup era bătut mer.

— Cum ai putut tu să bați un om până la moarte?

— Par’că numaǐ eu! îngână, ved̪end cadavrul. Toțǐ l-am bătut. Fie-care credea că de doue-treǐ ciomege n’o maǐ pieri un soiu reǔ ca dînsul.

— O să faceți pușcărie.

— Să trăiți; om face, dacă dă legea. Dar par’că n’ar fi drept pentru un dușman, care n’a avut milă de o lume, să fim noi osândiți.

— Nu trebuia să faceți singuri dreptate.

— Să trăiți, Măria Voastră, strigă un betrân, până să faceți Dumnea-Voastră formele, noi ne prăpădeam.

— Eu ve spun că reǔ șǐ fără cale ați făcut.

Toțǐ cei învinuiți erau cu fețile senine, ca șǐ cum ar fi împlinit o sfîntă datorie.

Dupe mintea lor ora cea maǐ neauzita nelegiuire să scii pe cel care-i pricinuitorul atâtor nenorociri, al foametei mistuitoare, șǐ să-l lași nepedepsit.

De aceea, într’un moment de furie șǐ superstiție, năvăliseră la cărămidărie, dărâmaseră șǐ stricaseră tot.

Furia selbatecă șǐ-o versară asupra singurului om ce se afla acolo.

— L’am rugat cu binele să deslegc ploaia. De ce n’a voit? adaose unul di’ntre oameni.

— Dar voi îl credeți maǐ mare de cât Dumned̪eǔ? adaose sub-prefectul.

Românii nu d̪iseră nimic. Tăceau, dând din cap desnădejduiți, dar remăneau tot în credințele lor.

Ploaia mântuitoare, înse, nu se zărea.

CAP.IV

Visita

Cucoana Matilda, îmbrăcată într’o rochie subțire de batiste mauve, sta în salon de vorbă cu sub-prefectul șǐ cu Iliescu, funcționar la tribunal.

Cuconul Todiriță era om primitor: Îl poftise pe Iliescu, care era vânător să vie la vânat pe moșie șǐ să se abată pe la curte.

— «Te rog să viǐ; îmi faci mare plăcere mie șǐ nevestei», era vecinicul refren al luǐ Mustea de câte orǐ îl întâlnea. Cucoana Matilda îi șǐ d̪isese să nu-l mai poftească atâta; o întră omul la prepus că-l vânează pentru soră-sa Maria, care sta la dînsa.

Soarele ard̪etor începuse a înfierbînta văzduhul.

În salonul, cu ferestrele deschise spre grădina umbrită de copaci marǐ, totu-și căldura înnăbușea de-ajuns. Din când în când numaǐ un venticel recoros adia de pe iaz.

Salonul era maro, mobilat nu luxos, dar îndemânatec.

Perdelele lungi de damasc verde aretau că’s de pe vremea bătrânului. Jilțuri, șǐ canapele, maǐ mult ademenitoare la odihnă, de cât cum sînt ad̪i.

La o parte o masă de jucat cărți, părăsită de mult sta de formă. În mijloc altă masă, frumoasă de nuc, cu cele trebuitoare pentru fumat. Peste tot împletituri albe, elegante, lucrate de domnișoara Maria. Lungă fereastra ce dă în grădină, stă deschis un piano.Pe jos covoare frumoase de'țeară. În păreți câte-va tablouri, între carǐ un portret al beizadelei.

Fala salonului erau doue oglind̪i de Veneția, remase din vechea mobilă a bătrânului. În ele cucoana Matilda își mlădia talia.

Din toate numaǐ la acestea ținea Matilda. Pe celea-lalte, de ar fi fost la voia eǐ, de mult le-ar fi schimbat.

Cuconul Todiriță cu drag îi împlinea toate caprițiile, dar anevoe s’ar fi înduplecat să schimbe mobila veche: era de la betrân șǐ’i era scumpă.

Fie-care jeț, fie-care scaun avea amintirea luǐ. De câte orǐ, stând singur. În salon, Mustea nu vedea par’că aevoa pe betrân, stând pe jeț, orǐ culcat pe vre-o canapea, povestind vre-o istorie tristă orǐ hazlie din trecut!

Cuconul Todiriță fusese singurul copil, foarte resfățat de părinți, șǐ, în schimb, îi iubea foarte mult. Când muri bătrâna, credeau că vor nebuni de jale șǐ urît; nu era scară să nu meargă la mormînt să-i ducă flori, tămâie șǐ luminări.

Ceasuri întregi tatăl șǐ fiul vorbeau despre bătrână, își aminteau de sfaturile șǐ vorbele ei.

Adese-ori bătrânul, voind să facă vre-un lucru, îl întreba pe fiiu-so:

— Todiriță dragă, oare cum ar fi d̪is maică-ta să facem ?

Tînerul respundea, cu siguranță, care ar fi fost voia maică-sa.

Betrânul nu schimba nicǐ e iotă, par’că cred̪înd că-i sfatul iubiteǐ luǐ soții.

Așa fiu nu se despărțea lesne de tot ce-i aducea aminte de părințiǐ iubiți.

Blând șǐ bun, cum era Mustea, nu voia să lovească nicǐ dorința Matildei de a mobila din nou salonul: mereu amâna din toamnă în toamnă, când vor avea o recolta bună.

În anul din urmă spusese hotărît că va schimba mobila, când le va fi fata mare; acum pentru cine s’o schimbe ? Cucoana Matilda stătu câte-va d̪ile mânioasă, șǐ-i trecu...

Musafiriǐ din salon erau Iliescu șǐ sub-prefectul, poftiți la dejun.

Iliescu, îmbrăcat în haine de catifea maron, anume pentru vânat, șǐ cu botforǐ lungi de lac, înnalt de tpt, cu perul negru șǐ creț, cu mustața resucită, avea aerul unui don-juan. Ce te lovea la el erați ochiǐ mici, strălucitori, bătând în galben ca la vulpe.

Iliescu făcea parte din acei oameni îngâmfați, carǐ își dau aere că sciu tot șǐ pot orǐ-ce; tip nesuferit bărbaților, dar foarte simpatic femeilor.

De câte orǐ trecea pe lungă oglindă, își admira statura șǐ-șǐ sucea mustața.

Mândru șǐ doritor de a ajunge cât maǐ sus, avea talent deosebit de a aduce mereu vorba despre președințe șǐ de a se lăuda că-i iubit de acesta șǐ mereu poftit acasă.

La asemenea laude sub-prefectul, căruia nu-i torsese maică-sa pe limbă, îi respundea:

— Te-a scăldat moașă-ta cu năvalnic, măi Iliescule.

— Parole-d’honneur, ved̪i pe alțiǐ lingușindu-se, gud̪urându-se șǐ în schimb capetă lovituri de picioare; eu, mereu cu capul sus, șǐ toțǐ se dau în vent după mine.

— Ce’ți spun eu! Ai lipici! d̪icea sub-prefectul zâmbind ironic.

Cu toate cusururile, Iliescu era băiat hazliu, glumea cu d-ra Maria, cu doamna, îl hărățea pe Newton, eredinciosul caseǐ.

Cuconul Todiriță privea pe Iliescu cu ochi buni, gândind: «De unde scii ? O fi partidă bună pentru Maria. E băiat cu viitor; Maria, fără zestre, nu se mărită lesne».

Iliescu ghicea gândurile celor de casă, șǐ se folosea venind cât maǐ des. La masa întinsă șǐ bogată nu tre-foue multă poftă.

— Dar întârd̪ie cuconul Todiriță, d̪ise Iliescu uitându-se-la ceas.

— Ai flămânzit, d-le Iliescu ? d̪ise Matilda compătimitor. De, pecatul d-sale de a uita de cei de-acasă, când merge încotr-va.

— O să-i iau apărarea, d̪ise sub-prefectul Muntenescu.

— Ved̪i bine. Corb la corb nu scoate ochii, d̪ise. Matilda, zâmbind.

— Când te prind̪i în vârtejul afacerilor, uiți de oualele cucoanei.

Cucoana Matilda, înțepată foc, respunse:

Vrei să d̪ici de ale bucătăresei, d-le Muntenescu.

— Me rog, respectcle mele, dar oalele sînt ale Cucoanei, nu le poți lepăda. Trebue să te ții de ele. Trebue să le ții de coadă.

— Eu? M’a ferit Dumned̪eǔ: nicǐ nu le-am ținut, nicǐ nu le-oiu ținea!

Spre a scurta vorba, d̪ise fetiței:

— Puie’o, du-te, ved̪i nu vine papaea?

Fetița, sprintenă, se răpeeji afară, d̪icând:

— Newton, hai șǐ tu cu mine.

Iliescu, oprindu-se din primblare, s’așed̪ă pe un scaun lungă Matilda șǐ d̪ise obidit:

— Se usucă prepelițele mele, cuconiță.

— N’ai grijă, Casandra e meșteră. Ține să-ți intre în voie. M’a întrebat cine le-a vânat: cuconașul cel oacheș? d̪ise Matilda.

— Te crede că-i ești ruda, d̪ise sub-prefectul.

— Te’nșeli, nu’s neam de boer, făcu Iliescu spre a-și răsbuna pe Muntenescu, care se pretindea de neam.

— Nimeni nu poate garanta de origina luǐ; vorba cântecului : «La donna e mobile».

— Iar începeți a critica femeile, sfinților? zise Matilda.

— A! cuconiță, pentru Domnia-Voastră, respectele mele. Nu veți tăgădui înse că sînteți fiicele Evei șǐ doar dînsa a pricinuit căderea neamului omenesc.

— Proastă recomandație ve faceți. Adam orǐ era prost, orǐ a voit să se lase înșelat.

— Da! mulțumită luǐ, sîntem cu toțǐ robii patimilor șǐ jucăria femeilor...

— Sărmanii candid̪i!

— Ați fost orǐ nu aliata Satanei în opera de cădere a omenirei?

— Fecioara Maria ne-a șters păcatul; numaǐ cu-prostia luǐ Adam cum remâne?

— Muntenescule, pune-o în sac, d̪ise Ilieseu.

— Să lăsăm gluma șǐ-o rog pe cuconița să fie sinceră, să mărturisească singură, dacă în căsnicie, maǐ tot-de-auna când nu merge, nu-i femeea de vină?

— Tocmai fiind-că sînt sinceră, am să-ți spun că-i din contra fie-care bărbat are femeea ce merită.

— Spusa Domniei-tale e foarte adeverată, dar ea nu schimbă întru nimic pe-a a mea. Femeile au fost de treabă de frică, șǐ carǐ au fost; dar, cu educația de ad̪i, cu libertățile reǔ înțelese șǐ nepotrivite cu moravurile noastre, ne-am dus dracului:

— Ești prea pesimist, d̪ise Ilieseu.

— Da, Domnia-Voastră sînteți de moda nouă, nicǐ n’ați avut nicǐ n’o s’aveți cultul familiei. Șǐ nicǐ n’avețǐ de unde’l avea, fiind-că n’ați ved̪ut o familie cum era a bătrânului Mustea, de-o pildă.

— Sigur, femeea săruta mâna bărbatului, seara șǐ demineața, d̪ise Matilda ironic.

— Da, îmi aduc șǐ eu aminte de o mătușe, care d̪icea bărbatu-so bădiță. Ha! ha! ha! frumoase idealuri! d̪ise Hiescu.

— Era dragostea întrunită cu respectul; familia era socotită un lucru sacru, bărbatul era respectat.

— Vorbesc! ca din carte, nene, las’o încurcată, d̪ise Hiescu plictisit.

— Da, tînăra generație, nu vă convine adevărul.

La voi ad̪i însurătoarea e zeflemea. De aceea la tribunal ved̪i maǐ multe divorțuri de cât căsătorii la starea civilă.

— Erai bun de Vlădică; domnule Muntenescu. Nu uita de pensia alimentară; aceea m’âmusă pe mine.

— Nu-i vorbă de amusat e lucru ce-ți dă de gândit: obiceiul se întinde șin-popor! maǐ de mult țeranul d̪icea: „însurătoarea, fătul mieu, nu-i măr să-1 musci șǐ să-l arunci. A-d̪i îți vorbesce șǐ el de «divorț.».

— Vrei să stea lumea pe loc? Se civilisează oameniǐ! d̪ise Matilda.

— Adecă luăm din civilisație ce-i maǐ reǔ. În occident rar se văd divorțuri.

— De ved̪ut răul nu-i greu: pricina șǐ leacul sînt maǐ anevoe de găsit, d̪ise Matilda.

— Pricina? Educația greșită a femeei. Bărbatul, când se însoară e de bună credință, el vrea să aibă mamă la copii, gospodină șǐ tovarășă; dar cele maǐ multe nu vor să-șǐ îndeplinească datoriile. Pentru dînsele bărbatul e un bancher, dator să le dea fără socoteală, căsnicia o socot robie.

— Sigur, vorba Dumitale, femeea să ție oala de coadă d̪ise Matilda.

Tot maǐ bine de cât să se ție de intrigi. Să am o fată, iașǐ da educație în casă. Să fie în puterea mea, așǐ închide toate pensionatele atâtor «marchands de soupe». Maǐ reǔ ne smintesc fetele. Am nisce nepoate: când vin acasă, numaǐ vor să pue mâna pe nemic; toată d̪iua fac poesii, cetesc romane. Ce soții, ce mame vor fi?

— Dar ce vrei să facă, pentru Dumned̪eǔ, să spele vasele? d̪ise Matilda.

— Cum, la gospodăria de țeară n’are ce face o femee ? O să le mărite după un arendaș orǐ dupe un proprietar mic; n’au să aibă ce lucra ?

— Frumos ideal pentru bietele fetei d̪ise Matilda

— Bine de noi ăștia de la oraș, n’avem asemenea griji, făcu Iliescu...

— Bine v’am găsit sănătoși, zise cuconul Todiriță, intrând vesel, urmat de Puica șǐ de Newton.

— Bine ai venit Sănătos. De maǐ stăteai mult, murea Iliescu de necaz ca pițigoiul; i se usucă bunătatea de bâtlan.

— Iar ai vânat ? O să te dăm în judecată. Bine, subprefect ești d-ta, să ți se calce legea sub nas ? Pii! Ce căldura! Ce praf! Mi-i foame șǐ nicǐ prea, dar de sete mor. Oare sifon maǐ avem, dragă ?

— Nu sciu, întreabă pe fecior.

Plecară cu toțǐ la masă. Sofrageria era cu ferestrele în grădină, umbrite cu dud̪i stufoși.

Mirosul de iarbă cosită, adiat de vânt, aducea o recoare plăcută.

Odaia, mare. Se puteau așed̪a în ea mese pentru cincǐ-d̪eci de persoane. În mijloc o masă de stejar, la o parte un bufet sculptat frumos în care se vedea argintăria veche, remasă de la bătrân, împreună cu bogatele servicii de cristal. Fața de masă, șervetele, erau țeseturi de casă; toate de la bătrâna, care lăsase lății pline cu pânzeturi șǐ velinți de toată frumusețea.

Bucatele, nu luxoase, dar din bielșug, ca la țeară: fripturi, oue, smântână, brânză șǐ unt de-ajuns.

Iliescu fusese la exposiția din Paris, nu pentru a studia ce-va folositor, ci, ca mulțǐ gură-cască, mersese doar să stringă material de vorbă pe d̪ece anǐ. Oameniǐ de teapa luǐ Iliescu n’au cugetarea lor propie, șǐ, dacă n’ar vedea lucruri concrete, n’ar putea deschide gura.

— Halal de viața de la țeară! Aer curat șǐ poftă de mâncare, d̪ise Iliescu.

— Șǐ bucate din bielșug, adause sub-prefectul.

— Atâta ar maǐ lipsi să n’avem nicǐ ce mânca pe lungă atâtea alte necazuri, d̪ise cuconul Todiriță.

— Târgoveții cred că la țeară câte doare zboară toate se mănâncă. Pardon, Iliescule: nu-i alusie la bâtrân.

— Poate să fie, că nu mă super.

— Șǐ bine faci.

— Ved̪i, cucoane Todiriță, la țeară ai lucruri naturale; în oraș, maǐ ales în orașele marǐ, tot e falș. Am stat o lună la Paris, credeam că mă ia dracul.

Tot e artificial. Îți dă, bună oară, lapte, dar cred̪i că-i lapte ? Așǐ! Scrobeală goală.

Untul e margarină curată; cafeaua, vinul, piperul! Falșe! Ce vrei, nene, au fafșificat pănă șǐ ouăle!

— Dar, carnea, puii, șǐ eǐ sînt falși? d̪ise sub-prefectul.

— Carnea e de cal. Orașul falșificărilor, nene, nemic natural!

— Dar sexul frumos, Iliescule ?

— A ! Maǐ cu seamă el e complect falș, făcu Ilieseu, rid̪end vesel c'a făcut o vorbă de spirit.

Poftim ce unt galben șǐ bun, poți să daǐ o sută de francǐ la Paris că nu-l găsesc.

— Apoi să nu mori de necaz ? La Capșa aduc unt din Paris, d̪ise Mustea.

— Așa sîntem noi Românii! ne desprețuim singuri roadele noastre bine cuvîntate, d̪ise Muntenescu.

— Cum să înflorim noi agricultorii, când productele noastre sînt disprețuite în chiar țera noastră? Nu m’așǐ mira ca mâne-poimâne s’aducă șǐ grâu străin. Nu le-o maǐ plăcea al nostru

— Ce s’aducă ? Dar nu s’aducea pănă maǐ anii trecuți în Bucuresci făină din Pesta? Ne vindeau Ungurii grâul nostru prefăcut, par’că făina noastră de Botoșani n’ar fi cea maǐ prima ? Fideaua șǐ macaroanele de Galați se vînd sub firma că’s de Pesta, d̪ise Muntenescu.....

S’a adus friptura;

— A bravo ! Prepelițele pentru noi, bâtlanul pentru Ilieseu; vânătorului se cuvine partea leului, d̪ise sub-prefectul.

— Te-a luat reǔ în antreprisă Muntenescu, făcu Mustea.

Luară fie-care câte o prepeliță. D-șoara Maria puse întreg bâtlanul înnaintea luǐ Ilieseu, d̪icând:

— Poftim, ia ca di’ntr’al Domniei tale, d-le Hiescu.

Hiescu, zâmbind silit:

— De lepedat n'o fi el. Vorba Rusului: șǐ toporul ie bun cu borș, dacă-i pui ce-i trebue. Aspect ved că are frumos.

— Asta-i meritul bucătăresei, nu al vânătorul, d̪ise Muntenescu.

Hiescu tăie o bucată de picior șǐ, cam îndoelnic, o vârî în gură.

— Aci e arta, Iliescule. Să te ved cum îl mesteci.

Ce-i drept, greu se poate închipui ce-va maǐ câlțos, șǐ maǐ anevoie de mestecat.

Hiescu, de voe de nevoe, înghiți o îmbucătură, dar nu mergea, îi sta în gât.

— Merge anevoe, Iliescule, dar cu puțină bunăvoință îl mănânci tu.

— Nu-i reǔ. Pe o carne cât de bună, când o mănânci întâia-șǐ dată, îți vine nu sciu cum; așa am pățit’o cu broascele la Paris.

— Eǐ bine, acelea erau artificiale; dar ved̪i bâtlanul e natural, bâtlan pur-sang, d̪ise Muntenescu.

— La urmă, fire-ar al Naibei de morar, doar l’am întrebat: «moșule o bună la mâncare paserea cea de colo?». «Bună d-le, bucățică împărătească» mi-a d̪is.

— Nu-i dat fie-căruia târgoveț să înțeleagă spiritul țeranului. Șǐ-a bătut moșneagul joc de tine. Dacă erai maǐ fiu la pricepere, înțelegeai dupe intonație câte ia în rîs, făcu suprefectul.

— Așa reǔ nu-i el.

— Cel puțin ești sigur că-i bâtlan. Autentic, garantați.

— Puteți gusta, doar e o pasere ca toate paserile poftim cuconiță, domnișoară, de hatârul mieu.

— Merci, d-le Iliescu, nu facem haz de trufandale, d̪ise Maria.

— Scii ce, Iliescule ? tot te iubesc președintele; du i-l present.

— Maǐ curend l’așǐ duce morarului, să i-l vâr cu sila pe gât.

— Dacă vrei să maǐ capeți șǐ salată pe lungă friptură, du-te. Pe mine să nu mă chemi. Din mâna morarului nu te scoate nicǐ dracul, cât e de drac.

— Poate șǐ D-tale ți-e frică de el?

— Se prea poate! făcu sub-prefectul. O să remâi proverbial, d-le Iliescu, cu bâtlanul d-tale, d̪ise cucoana Matilda.

— Șǐ d-ta, cuconiță, me maǐ amăresci? d̪ise Hiescu privind’o galeș.

— De! Cum șǐ-o face omul, nu i-o face nicǐ dracul! făcu sub-prefectul.

— Las’o încurcată, nene. Admirabil vin aǐ, cucoane Todiriță. Vechiu trebuie să fie! Un vin asemenea am beut numaǐ la un arhimandrit de la mănăstirea Neamțului, un unchiu dupe mamă...Bine trăesc șǐ călugării!

— Mănâncă șǐ beau! Asta e fericire ? Viața fără emoții, fără luptă d̪ilnică, pentru mine, nu face doue parale, d̪ise Muntenescu.

— Cine te crede, nene? d̪ise Iliescu.

— Fie-care are alt ideal de viață. Pe bietul tata îl ruga acum în urmă vlădica de la Zagavia să meargă să-i ție de urît măcar vre-o lună. «Eu la mănăstire? Să n’am nemic de făcut?! nicǐ legat nu me ții», d̪isese bătrânul.

— Atârnă șǐ de temperament. Iliescu, bună-oară, s’ar face stareț....la Gafton, la maici, d̪ise Muntenescu....

Cafeaua au trecut s’o ia în salon. Maria a început să cânte la piano.

— Iliescu, îndatoritor, a făcut pentru toțǐ țigări. Pe aici, ved eu, habar n’aveți de dietă, d̪ise Hiescu.

— Bravo ! vânător te sciam, dar doctor nu ! Spune ce rețeta vrei să ne daǐ, d̪ise Muntenescu.

— Păi! dupe masă nu-i bine să stai, trebue să te primbli cel puțin o jumătate de ceas.

— Asta tot la Paris aǐ aflat’o ? Eu, din contra, dupe masă stau un ceas șǐ pe urmă încep munca.

— Bună trebue să fie zmeura! Cuconiță, nu mergi ? Ne primblăm puțin șǐ-o gustăm.

— Coaptă o fi orǐ nu; dar artificială te asigur că nu-i. Astea sînt fructe pentru copii șǐ cucoane. Mergeți răpede, Puica le culege toate.

— Eu nu’s cucoană șǐ-mi place.

— Ești copil.

— Moroi de compliment.

— N’aǐ pentru ce.

— Să trimet feciorul; el culege, maǐ curând, d̪ise Mustea.

— Așa!! N’are haz! Când o culegi singur, e maǐ cu gust. Cuconița, d-șoara, nu me întovărășesc? Să nu me pierd singur!

— Lucrul bun nu se pierde, d̪ise Muntenescu.

— Maria se făcu că nu aude; Iliescu eși cu cucoana Matilda.

— Uf! am scăpat, d̪ise Muntenescu.

— E cam fălos, dar ne maǐ ține, de urît.

— Ce taclagiu! Nu l’ași primi în casă, Doamne feresce!

— Am atâtea afaceri pe la tribunal șǐ e îndemânatec. Ce face el, ce drege, îndată îți pune treaba pe roate. Scii, pun moșia la Credit ?

— Ce să faci ? merge prost șǐ agricultura.

— Nu prost, dar infam.

— Munca la noi se d̪ice că-i eftină, dar, fiindcă-i prost făcută, mă crede că-i maǐ scumpă. Exportul, ce să-ți maǐ spun, că-l scii. Maǐ adaogă-i foncierele atât de urcate șǐ maǐ fericesce-l pe agricultor.

— A-d̪i trebue capital, să poți exploata o moșie cu folos.

— Alai e vorbă ? Mașini, semințe bune, vite de rasă, toate cer banǐ.

— Șǐ la noi baniǐ sînt scumpi. Ne exploatează străiniǐ.

— Bună oară eu, nu muncesc pentru procente ?

— Ba eu am arendat petecul de moșie al nevestei.

— Bine aǐ făcut! Pe mine procentele m’au ucis. Mă doare inema că pun moșia la Credit, adecă me fac vechil, cu alte cuvinte, dar n’am ce face.

— Trebue protejată agricultura, alt-fel ne ducem dracului șǐ, voi proprietarii, nu înțelegețǐ, nu ve uniți să faceți un partid puternic.

— Să me cred̪i, nu-i de-ajuns. Nu-i vorba numaǐ de noi, marii proprietari, trebue gândit șǐ la nemernicul de țeran. Tu mă scii că nu’s di’ntre proprietarii rei; îmi iubesc sătenii, dar nu merge. Țeranul e rutinar; nu te ascultă, nu pricepe o muncă maǐ sistematică.

— Școala trebue să le deschidă capul.

— Eu țin obiceiul tatei. Nu fac politică, dar cer de la guvern să aibă oameni cinstiți șǐ să' gândească șǐ la noi. Doar în țeara asta agricultura e totul. Apoi bine, nene, pănă acum s’a făcut totul pentru orașe, nemic pentru sate.

— Asta n’o poți d̪ice. Drumurile de fier, șoselele, administrația, bună-rea, tot, socot eu, e ce-va pentru agricultură.

— Ce-va nu-i de ajuns, d̪ise c. c. Todiriță.

— Explică-mi d-ta un lucru. Cu toată nevoia țeranului nostru, avem lipsă de brațe. Am angajat cincǐ-zecǐ de mazuri la secere.

— Nu-i minune, frate ! Munca agricolă e foarte deosebită de alte, munci: ține câte-va luni. Când aǐ d-ta nevoe de brațe, țeranul are de lucru la ogorul său. Ar trebui mașini.

— Șǐ aici e anapoda. Închid̪i miǐ de francǐ în mașini șǐ lucrezi cu ele jumătate de lună pe an.

— Un lucru, frate, e sigur; noi nu putem fi popor bogat câtă vreme muncim atât de puțin.

— Cum puțin ? d̪ise Mustea răstit.

— Să ved̪i. Noi, ca popor agricol, muncim foarte puțin comparativ cu popoarele, carǐ, pe lângă agricultură au șǐ industrie mare.

— Asta-i paradoxal.

— Îmi pare reǔ, frate, că nu gândesc! Se d̪ice mereu că țeranul nostru muncesce, dar, dacă vei aduna ceasurile de muncă di’ntr’un an, cu păcat, nu muncesce maǐ mult de o sută de d̪ile pe an. Atunci te’ntreb: se poate să fim tot atât de bogați ca poporul industrial, care muncesce anul întreg? Cum vrei să putem sta în rândul popoarelor bogate?

— Noroc că țeranul nostru șe mulțumesce cu puțin, — d̪ise Mustea.

— Di nenoroc, nu noroc.

— Alt reǔ maǐ mare e că s’a început camăta la sate. Șǐ ce camătă ? Sută la sută, ce-va de spăriat.

— Mie’mi spui ? Scii că pe cojocarul de la Călinesci l’au ucis ? Se presupune că unul, pe care’l calicise cu cameta.

— Țeranii sînt rei șǐ răsbunățori.

— Ca orǐ-ce om maǐ simplu: el n’are răbdare să aștepte dreptatea legei, d̪ise Muntenescu.

— Eu văd un lucru: țeranul sărăcesce șǐ cu dînsul șǐ noi. Care-i pricina, Dumned̪eǔ o scie.

— Ar trebui o anchetă severă de economiști pricepuți.

— Uit’te, era să uit. Aǐ dat ordin primarului să-mi scoață oameniǐ la secere?

— L’am îndrăcit, d̪ice că șǐ d-ta ești de vină; îi lași prea moale.

— Mi-e milă de eǐ șǐ mă doare de mine. Le-am d̪is să-mi trimeată femeile șǐ fetele la secere; iar bărbații să meargă la prășitul lor.

— Sînt anapoda, frate; cum ți-or afla slăbiciunea, că ești moale la inemă, s’au dus boii dracului.

— Copiǐ, betrânǐ! Sciu numaǐ de frică.

— Drept, aǐ avut șǐ un primar moale de tot, d̪ise Muntenescu.

— Să ne ferească Dumned̪eǔ a maǐ face socoteli șǐ anul acesta cu dînsul. De oameniǐ miei n’am grijă, eǐ sciu că nu-i înșel c’un ban, dar erau vre-o câți-va de la Leahul milionar. Ce mi-a tras cu eǐ sufletul! De câte-va orǐ i-am scos afară.

— Te cred, ’mi dau sufletul pănă scoate oameniǐ la șosea. Dar n’am ce-i face: e protejatul luǐ Vasiliu de alături...

— Eu nu-i cer părtenire, să me ferească Dumned̪eǔ! O singură dată am prins pe vătav că măsura falș. I-am hotărît: «Ascultă-me, fie luǐ acolo, eu nu voiu să mă fac milionar, calicind satul. Sărac, dar curat»

— Ce zgârie brânză și Vasiliu! Pentr’un car de fân șǐ câte-va chile de ovăs, vrea să-i fiu vătav! d̪ise Muntenescu.

— Dar cu omul cel mort din bătaia tâlharului de Negru, ce s’a făcut ?

— Ce să fac ? E chip să’ți faci datoria ? Are proptele șǐ pace!

— Ce talent de a se îmbogăți au, domnule, străiniǐ

— Iscusiți! Au credit în străinătate, la băncile șǐ societățile lor, de unde li se dau banǐ, cât le trebue, în condiții bune, aproape de pomană. Or să ne cucerească economicesce.

— Așa-i, frate. Mie, când îmi trebue o mie de leǐ, trebue să bat la ușile tuturor bancherilor șǐ mă numesc proprietar!

— Ce te numesci? Doar ești.

— Pe când un străin găsesce credit, când vrea...

— S’a luat taclagiul de Iliescu cu vorba; îi face capul cucoanei călindar.

— Las că-i bine; alt-fel mi-l face ea mie. Ar vrea s’o trimet la Franzensbad!

Timpuri de primblări sînt a-d̪i, când eu, pănă găsesc o mie de leǐ, mă căciulesc la toțǐ cămătarii? Șǐ doctorul e de vină! Ca să intre în grațiile cucoanei, îndată o trimite la băi! Mie de asta-mi, arde ?

— Dar de vre-o cincǐ anǐ anǐ merge întruna ?

— Așa sînt femeile: îți crapă măseaua de necaz, șǐ ea nu-ți crede; de-aǐ cedat odată, ești pierdut.

— Drept, nevestei șǐ copiiilor nu-i bine să le intri în voe.

— Când te-aǐ însurat, aveai încă seu de la betrânǐ.

— Bietul tata! Par’că a luat cu el norocul în mormînt. Dar ai crezare la femee?

— Femeea e ca șǐ calul; orǐ îți îți ia frica, orǐ i-o da. Cu bine, Cucoane Todiriță. Respectele mele cucoanei. Merg la primărie să ved ce boroboațe mai găsesc pe acolo.

CAP. V.

Matilda

Cucoana Matilda era di’ntr’ acele femei, carǐ’ vor cu orǐ-ce preț, nu numaǐ să’placă, dar să șǐ robească inemile bărbaților. Îi plăcea să fie măgulită șǐ să-i facă bărbații curte; alt-fel îi numea mojici, reǔ crescuți.

Femeea luǐ Muntenescu o cunoscea bine, de aceea nu voia să facă nicǐ un chelemet cu ea.

Matilda maǐ n’avea prietene: cucoanele moșierilor de prin prejur se țineau maǐ nobile de cât dînsa; iar cu altele se ținea ea maǐ sus.

Ca să-i ție de urît, o luase la dînsa pe soru-sa Maria, cu care vorbea adesea șǐ-și areta principiile.

— Față cu bărbații, d̪icea ea către Maria, trebue șă fii mândră șǐ, chiar când n'ai dreptate, să nu te lași învinsă.

De la o vreme, presupunând că Maria ar avea oare-cari înclinări pentru Iliescu, îi d̪ise:

— Chiar de-ai iubi un bărbat, nu trebue să-i areți luǐ patima ta; prin asta ai pierde orǐ-ce farmec. O fată nu trebue să sară în gît bărbatului la cel maǐ mic semn de dragoste. O femee, fie chiar urîtă, poate robi un bărbat, dacă scie să-i fure mintea.

Cât despre Iliescu, te sfetuesc să nu-l eǐ în serios; e prea flușturatec șǐ tu prea serioasă. Ar fi o nenorocire să-l iubesci.

— N’ai teamă, țațo; nu-l iubesc. De o vreme îmi e chiar antipatic; ved eǔ ce vânează el.

— Te sfetuesc de bine șǐ te rog să nu fiǐ obraznică, adică cum vine vorba asta că ved̪i tu ce vânează?

Maria era deprinsă cu asemenea certe, de aceea tăcea.

Matilda fusese fată săracă, se măritase spre a-și asigura viața, nu din iubire. Încă din pension spunea colegelor că se va mărita din interes.

Povețele date Măriei nu le urma de loc față de Ilieseu; mereu îi făcea ochi dulci șǐ areta maǐ mult de cât o simplă cochetărie femeească.

Matilda era din acele femei menite a cădea pradă iubirei la vârsta de mijloc, atunci când patima nu maǐ cunoasce mărgeni șǐ-i soră de aproape cu nebunia.

Drept, la început, Matilda cercă să se lupte în potriva ademenirilor.

Curtea luǐ Ilieseu o lua în rîs; deși une orǐ pe nesimțite remânea visătoare, fascinată, la privirile pătimașe ale luǐ, iar alte orǐ pleca ochiǐ ca o vinovată.

Ilieseu era prea deștept ca să nu priceapă că, la urmă, tot va birui pe Matilda. De la o vreme ea nicǐ nu maǐ cerca să se ascundă: voia numaǐ să-i arate, că’i stăpână pe sine.

Ilieseu nu era din acei carǐ să se descurajeze; așteptând avea totul de câștigat șǐ nemic de pierdut. La masă, dese-orǐ, Ilieseu o atingea cu piciorul; atunci privirile dînsei spuneau maǐ mult de cât vorbele.

Între asemenea bărbați șǐ femei e o limbă vorbită din ochi, foarte bogată șǐ cu multe înțelesuri.

Toțǐ ’l socoteau de prietenul caseǐ. Nimeni, șǐ maǐ puțin de cât toțǐ cuconul Todiriță, nu se mira, dacă îl vedea prea familiar cu Matilda: dînsa îi punea mâna pe umer, îl lua la braț, orǐ îi da peste mână în glumă; bărbatului îi părea că se poartă ca o soră maǐ mare cu fratele.

Pe Matilda o împingea la asemenea legătură tot maǐ mult urîtul, viața monotonă a femeei, care are totul de a gata, care nu ia parte la grijile bărbatului, nicǐ vrea să-șǐ facă din gospodărie o îndeletnicire plăcută șǐ d̪ilnică.

Idilele lungi, neprinse de vuetul orașului, de visite, de clevetiri șǐ mahalagisme, îi păreau nesfârșite.

Viața de țeară îi ațîțase în ascuns nervii: era ca un foc acoperit, înnăbușit sub un strat de cenușe; ajungea un vent să’l descopere puțin ca focul să izbucnească furios.

Patimile omenesci sînt ca unele boli: stau ascunse până vine ocasia prielnică; îndată ce aceasta se ivesce, ele copleșesc, nemicesce chiar, șubreda noastră făptură.

În asemenea stare sufletească, toate simțirile șǐ întregul scaun al mințeǐ e schimbat, toate sînt supuse ascultătoare ale patimei.

Inema poruncesce, iar mintea ascultă șǐ făuresce planuri de izbândă.

Cuconul Todiriță n’avuse noroc să-i fie căsnicia bine-cuvîntată cu vre-o cincǐ-șease copiǐ. Grija de aceștia, poate, ar fi scăpat’o pe Matilda de la multe căderi șǐ păcate. Copiǐ sînt dese-orǐ o bine cuvîntare cerească, o pavăză pentru fericirea căsniciilor.

Viața singuratecă șǐ trândăvia sînt în stare s’ațițe chiar simțurile cele maǐ potolite.

În serile senine, când luna fermecătoare de veacuri a îndrăgostiților, lăsa în drumu-i o dungă aurie pe lac, Matilda, cu priviri rătăcite, tot maǐ mult găsea viața pustie șǐ lipsită de emoție !

Țârâitul greerilor, încet-încet adormea presentul, lăsând loc unor visuri viitoare...Vai de femeea care se lasă pradă unor asemenea visări!

În unele ̪d̪ile ̪privea ceasuri întregi în zărea albastră, fără gândiri deslușite, șǐ adesea, aruncând mâinile înnainte, ca semn al desnădejdei, își grăia singură:

„Până când oare am să maǐ pot duce viața aceasta monotonă? nicǐ o emoție nicǐ o simțire plăcută! Trecută de treǐ-d̪eci de anǐ, când oare am să maǐ trăesc?

„Mâncare șǐ îmbrăcăminte au șǐ slugile mele. Oare atâta mi-a fost idealul vieței? Aici se închee fericirea, unei femei?

„Să me îngrop aici între mojici! Dînsul, un nesimțitor, un egoist! Credeam că voiu avea casă în oraș, voiu primi lume șǐ voiu sta în rând cu oameniǐ de elită.

„Toată frumusețea șǐ tinerețea mea, închise aici în pustietatea asta! Să nu simți farmecul ce-ți lasă în suflet admirația ce insuflă frumuseța ta! E în adever grozav.

«Toată fericirea, toată gloria femeei frumoase se închee în această admirație. Ceea-ce n’o are, zadarnic a trăit șǐ maǐ trăesce! Ce decepții ne păstrează viața!»

Cam aceasta era starea sufletească a Matildei, când Iliescu începu a le veni în casă. Dînsa, ved̪ând un târgoveț, îl primi cu multă plăcere.

E ce-va curios în caracterul oamenilor deprinși a trăi la oraș. Orǐ-cât de bună stare materială ar avea la sat, nu se pot deprinde cu viața de țeară. Nostalgia orașului! Simpatii, chiar, greu se statornicesc între orășean șǐ sătean. Cel din urmă târgoveț, se crede superior săteanului. Săteanul, la rândul său, simte aceasta șǐ-l biciuesce cu ironia luǐ.

Când Matilda îl ved̪u pe Iliescu, orășan ca șǐ dînsa, simți îndată ce-va comun, care îi insuflă simpatia, ce nu o putuse căpăta, într'atâția anǐ, de viață pentru bărbatu-so.

Orașul, cu vuetul luǐ, cu intrigile șǐ mahalagismele luǐ, cu cancanurile șǐ crimele, amețesce ca un narcotic plăcut viața târgovețului. Acesta, adus la sat, e ca un morfinist lipsit de injecția obicinuită.

Grădina curței, adevărat paradis, cu tei marǐ stufoși, cu dud̪i răsfețați, cu aleele bine îngrijite, părea anume menită întâlnirilor intime ale unor amoresați.

Maria visase șǐ ca adesea prin aleele grădinei, stăpânită de melancolia fetelor la opt-spre-d̪ece anǐ.

Cum trecură de întâia alee, Hiescu dădu fără teamă brațul Matildei, strîngîndu-i cu înțeles mâna lungă piept.

Matilda simțea o moliciune fermecătoare șǐ, de la început, n’avu puterea să-șǐ tragă îndărăt mâna; ca de privirea unui șarpe, își lăsă capul pe umărul luǐ Iliescu. I se părea c’ar fi mers așa, fără să i se urască, toată viața.

Într’un colț al grădinei se’ntindea o alee de zmeură, iar în vale s’aud̪ea șerpuit lin de pârău în care răchițile verd̪i cu ramuri plângătoare, își muiau crengile încă nu-șǐ făcuseră destăinuri; vorbiseră numaǐ limba ochilor șǐ a manilor.

Dese-orǐ începeau cu banalități, spre a vorbi, ca să nu tacă.

Uită-te zmeura se coace, păcat că nu-s șǐ fetele cu noi!

— Asta însamnă că ți se urasce cu mine, d̪ise Iliescu, strîngîndu-i șǐ maǐ cu putere brațul.

Matilda, cu acea șiretenie femeească de a se face că nu vrea să-l ia în seamă, d̪ise :

— Încă nu-i bine coaptă.

— Mâncăm frund̪ele...Câți șǐ câte în dorul căpșunelor nu se mulțumesc cu foi.

— Cât sînt de proști! În viață e bine să aǐ devisă orǐ tot orǐ nemica

— Frumos principiu, dar nu de îndeplinit în viața reală.

— Farmecele plăcerilor lesne căpătate sînt ca rouă: înviorează numaǐ o clipă.

— Nu tot-de-auna. În viața d̪ilnică, șǐ în patimi, e ca la războiu: nu soldatul ce zace în șanțuri are beția gloriei, ci tocmai ceǐ pe carǐ soarta i-a păstrat maǐ la adăpost de gloanțe șǐ foc.

— Când iubesci, ce luptă se începe ? O furtună în sufletul nostru, dar împotriva căreia nu poți nemic. Ca un căpitan stai față la distrugerea ta proprie, dar ți-i rostul pierdut, căci nu de la tine atârnă alinarea fortunei.

— Dar de la cine? d̪ise Matilda, adânc mișcată de vorbele umflate ale tânărului.

— Cum de la cine ? aǐ vorbit numaǐ ca să d̪ici ce-va ? De la cine de cât de la cea pe care o iubesci?

— Cât de copil ești ! Nu sîntem o jucărie a întîmplărei! eǔ, de exemplu, nicǐ odată n’am făcut ce-va dupe voia mea; mereu a fost cine-va orǐ ce-va, care m’au împins, întocmai cum e o foaie pe lac; un veni o doboară, altul o mână, până ce istovită cade la fund. Nu ți se, pare că soarta noastră, a femeilor, s’aseamenă mult cu a bietelor foi ? Vai! Bărbații, tirani șǐ călăi tot odată ! Când m’a luat Todiriță, s’ar fi aruncat pentru mine în foc; acum nicǐ de sănătate nu se îndură să me îngrijească!

— Poate s’ar găsi șǐ ad̪i unii, carǐ să-șǐ dea viața pentru o femee, vorba e să scii, dacă șǐ ea te iubesce, d̪ise Ilieseu.

— Vorbe goale! mereu vorbe! Toate le-așǐ fi cred̪ut la opt-spre-d̪ece anǐ, dar la trei-d̪eci nu maǐ merge.

— Rea burueană e neîncrederea; dînsa ucide șǐ cele maǐ frumoase sentimente. Dar sînt ființi cărora le place să se chinuiască singure. Când au prilejul fericirei, fac toate chipurile s’o înlăture. Asemenea oameni se îmbată de nefericire ca alțiǐ de fericire.

— Da, fiind-că nu pot face alt-ce-va, deși, e adevărat sînt șǐ suferinți plăcute.

— Spune-mi șǐ mie una, d̪ise Iliescu, privind’o țintă’n ochi.

— De când mi te-ai făcut duhovnic ?

— Nu pentru curiositatea de a sci, ci ca să împărtășesc șǐ eǔ acea suferință, cu atât maǐ mult cu cât d̪ici că-i plăcută. De ce să nu simt șǐ eǔ acea plăcere ?

— Toată viața îmi pare pustie, lipsită de orǐ-ce rost. Așǐ pleca departe, departe. Cel puțin de puteam merge la băi! Singura distracție ce maǐ avem.

— De boala d-tale zac șǐ eǔ. Deosebire c’așǐ vrea să stau neclintit aicea.

— Ce ești amoresat de Maria? Rea boală șǐ dragostea !

— Cât sînt femeile de crude! Leoaica te prinde șǐ te sfâșie, dar femeea simte o plăcere să te chinuiască. Aci te lasă a crede că ține la tine, aci te lovesce'o moarte! Adică nu pricepi că-te iubesc? De ce me chinui mereu ?

— Ești copil! Departe te-ar duce iubirea mea! Nostim ideal! O femee măritată!

— Eǐ șǐ? De când iubirea se împiedecă de legi?

— Cu cât te-ași iubi maǐ mult, cu atâta nu te-așî sfătui să-ți legi d̪ilele de o femee cu prea mult trecut, d̪ise Matilda.

— Iar vorbe ca să’mi îndurerezi sufletul.

— Dar am datorii, am bărbat șǐ copil!

— Moartea șǐ iubirea nu cunosc datorii; înnaintea lor toate se închină; d̪icînd aceste vorbe, îi cuprinse talia.

Iliescu avea principiul: în iubire nu trebue să se lungească prea mult. Îndrăzneala hotărasce șǐ maǐ tot-deauna e încununată de succes.

— Iliescule, o să fim nefericiți. Maǐ bine fugi ! Du-te cât maǐ e vreme, d̪ise Matilda cuprinsă de un sentiment moleșitor.

— Vom fi fericiți, Matild’o, ochiǐ tăi îmi spun fără să vrei tu. Fericirea e cea maǐ sfîntă datorie a omului; cine nu-i singur fericit, nu poate face pe alțiǐ. A fugi de fericire, când o poți avea, e o crimă; sau cel putui faci ca avarul, care-șǐ ține aurul închis, nefolosind cu el nicǐ pe sine nicǐ pe alțiǐ.

— Fericire! Uit’te un fruct ce n’am gustat în viață șǐ nicǐ cred c’o să’l gust! E în lumea asta o soartă, care prigonesce pe unii șǐ răsfață pe alțiǐ. Fată săracă, m’am măritat ca să am cu ce trăi. Lumea credea că’s fericită. Todiriță, ce-i drept, me iubea, dar eram eu de vină, dacă nu-l iubeam?

Zece anǐ de când îmi pare că trăesc ca într’o mănăstire. Ce plictis! Ce viață monotonă!

Am avut momente, când apa lacului din față me momea să m’afund în ea de vecǐ. Dar cât de ticăloasă fie viața, tot găsesce omul în ea ce-va, care să-l ție! Pe mine me maǐ ținea fata. Așa a trecut an dupe an șǐ am dus traiu de vită, nemic maǐ mult.

— Dar acum ești vinovată. Te-aǐ învățat cu această monotonie șǐ nu vrei să te smulgi din ea. Aǐ putea iubi șǐ fi iubită, aǐ fi fericită șǐ m’aǐ face șǐ pe mine fericit.

— Când n’a fost, dragă, noroc la două-d̪eci de ani, n'o să fie la treǐ-d̪eci!

— Iubirea nu cere act de nascere. Mult ești înderetnică. Nu scii ce sînt în stare să fac ! șǐ o să regreți.

La aceste vorbe o tăcere îi cuprinse pe amândoi.

Sînt oameni carǐ mint cu atâta energie, în cât, pentru moment, cred nu numaǐ alțiǐ, dar chiar eǐ singuri propria lor minciună.

Iliescu iubea pe Matilda, așa cum iubesce orǐ-ce bărbat o femee frumoasă; un tip ca dînsul nu era în stare să-șǐ facă seamă, dar, cum d̪icea el între prieteni, dacă nu le-aǐ spune femeilor vorbe d’astea, nu cred că le iubesci; femeei îi place să te vad̪ă că mori de treǐ-d̪eci de orǐ pe d̪i, numaǐ atunci crede ea că ții la dînsa. Ast-fel cu Matilda: era hotărît să simuleze chiar o sinucidere; lumea ar fi d̪is că-i din pricina Măriei.

Ca toțǐ bărbații, își pusese ambiția în joc șǐ voia să reușească, l’ar fi desprețuit în sinea-i, dacă n’ar fi eșit biruitor din această încercare. La început credea c’o să cucerească mult maǐ lesne inema Matildei. Ce-i maǐ ușor de cât iubirea unei femei măritate?

Dînsa n’are nemic de pierdut șǐ totul de câștigat. Lumea e foarte discretă. Chiar dacă se scie, nimeni nu cutează să spue bărbatului.

Această înderetnicire a Matildei o punea Ilieseu pe seama cochetăriei, dar era hotărit să învingă. Amorul luǐ propriu de băiat frumos era în joc șǐ trebuia să reușească. Băeții de la tribunal îl șǐ felicitaseră: «Nu de gustul rațelor, d̪iceau ei, se duce Ilieseu în fie-care Duminecă la țeară; a găsit el vre-o gâscă». Șǐ toțǐ rîdeau pe seama luǐ, îl fericeau că o băiat cu noroc. Tei tufoși întindeau crengile departe; un foșnet molcom se aiud̪ea, un murmur lin ca șoptele ce-șǐ spun iubiții, șoapte pline de înțeles, dar vaǐ, atât de înșelătoare dese-orǐ.

Sub un teiu umbros era, în cale, o bancă. În vale de tot se autjea un murmur de pârău, cântec atât de plăcut amoresaților.

Matilda, gânditoare, s’așerjă întâiu. Dînsa în adever iubea; patima eǐ nu era o comedie jucată din amor propriu orǐ trecere de vreme. De aceea era foarte pe gânduri. Ilieseu, plecându-se, o sărută pe grumazul alb.

— Ce înseamnă asta ? Ești îndrăzneț, Iliescule ! Purtarea mea nu ți-a dat dreptul la așa ce-va. Me tem să nu ne nenorocim unul pe altul.

— Îndrăzneala prea mare orǐ te mântue orǐ te’nneacă. Purtarea ta n’o maǐ pot suferi; aci pare că me iubesci, aci iar te areți indiferentă. Hotărasce-mi să nu-mi maǐ calce piciorul în casă. Sufăr odată șǐ la urmă cine ce are cu viața mea? N’am pe nimeni. Nimeni n’o să me plângă.

— D-ta ești liber, ce-ți pasă? Dar eǔ, cu fapta mea, pot nenoroci pe mulțǐ, șǐ alergând după fericire, să nu dau de maǐ marǐ nenorociri.

— Nicǐ o nenorocire nu se poate pune în cumpănă cu ferigirea ce ne-o dă un ceas de iubire.

— Eǔ șǐ fericirea ! nicǐ nu-ți, faci idee ce ființă fără noroc sînt șǐ cum nenorocesc pe toțǐ ceǐ din jurul mieu! Todiriță mereu spune că de când s’a însurat, îi merge ca la ceǐ vrăjiți.

— Nu sînt superstițios. Ce-ți pasă de paguba mea ? eǔ te iubesc șǐ pentru mine dragostea ta e o fericire. Dar se vede ca femeile sînt ca șǐ copiiǐ. Prima vorbă ca șǐ primul pas e greu; pe urnă totul merge de la sine.

— Poate îți vine greu a rosti cuvintele de iubire ?

— Drept, nu le-am rostit nicǐ odată în viață.

— Uite, d̪i după mine: «Te iubesc». E atât de lesne a repeta după altul!

La aceste vorbe, spuse cu atâta îndrăzneală șǐ pe neînconjur, Matilda simți o moliciune plăcută. Îi lipsea puterea de a maǐ resișta ademenitoarei iubiri, patimei ascunse ce o mistuia.

Iliescu o cunoscuse maǐ bine de cât se cunoscea dînsa.

De la întâia visită, ved̪use că femeea e plictisită de căsnicie, că nu șǐ-a iubit șǐ nu-șǐ iubesce nicǐ soțul, nicǐ casa.

Iliescu, pe dată, simți că femeea aceasta n’a păcătuit numaǐ din lipsă de ocasie. Dînsul avea principiu: un bărbat nu trebue să se milogească mult la picioarele unei femei. Îndrăzneala în iubire face minuni, ca șǐ curajul în războiu. Une-orǐ e maǐ greu de cucerit o inemă de cât o cetate; dar nu-i el bărbat, care să se descurajeze. Trebue să scii a te folosi, la cel maǐ mic prilej, de slăbiciunea femeei. Primul pas făcut, poți fi sigur de biruință. E greu până femeia dă un deget diavolului, pe urmă se dă cu totul.

— Presupune c’am d̪is, ce-i cu asta? d̪ise Matilda, în vreme ce Iliescu îi săruta mâinele cu foc. Putem noi oare fi fericiți ?

— De sigur că putem, o să ved̪i. Dar ce ne lipsesce? Uit’te, natura e atât de frumoasă. Voiu veni orǐ cît de des mi-d̪ice. Șǐ ce fericire, să te ved̪i, dupe o lipsă de câte-va timp!

Șǐ cînd nu vom fi împreună: ce farmec să te gândesci la ființa iubită, să scii că e pe lume cine-va, care mereu cugetă la tine!

Eǐ, spune o dată cu toată inema, nu pe înconjur, d̪ise Iliescu, cuprind̪endu-i talia.

— Te iubesc, dar ca pe un prieten al caseǐ, ca pe o ființă ce mi-a înțeles viața pustie șǐ monotonă ce duc. Bine ar fi, dacă iubirea d-tale mi-ar aduce o rad̪ă de lumină în viața întunecată ce am dus pănă acum.

— Am avut în tot-de-a-una noroc șǐ norocul mieiu l’am împărtășit șǐ altora.

— Dar să scii, Iliescule, că înșelarea ta m’ar ucide.

— De ce’mi întuneci cele maǐ frumoase clipe din viață? De ce te-așǐ părăsi? Nu ești tîneră, nu ești frumoasă?

Dar poate nu voiu fi mereu frumoasă, șǐ, cu cât vor trece anii, cu atât maǐ geloasă voiu fi de iubirea ta.

Gândesce, e încă timp să rupem; d̪i că m’aǐ iubit șǐ m’ai înțeles ca pe o soră. Uită-te, Maria e tîneră, fără trecut; dacă o iubesci cât de puțin, ia-o de nevastă, cu ea vei putea fi fericit. E fată bună; eǔ sînt maǐ rea de cât dînsa: o trădare nu ți-așǐ erta-o nicǐ odată.

— Dar ce me cred̪i copil? De când vin în casă, am avut tot timpul să-mi analisez inema șǐ sentimentele. În iubire nu e calcul. Nu te poți înnamora de cine vrei, nicǐ de comandă. Te rog, într’un moment așa de solemn, nu-mi vorbi ast-fel de lucruri. Nu-ți faci idee cât ne amărâsce pe noi bărbații neîncrederea femeilor.

— Se vede că are vre’un temeiu această neîncredere.

— Poate să aibă pentru alțiǐ, pentru noi nu. Aǐ să-mi daǐ voe să remâiu șǐ seara asta aci?

— De ce nu?

Dupe masă o să te aștept aci. Ne întâlnim ca din întîmplare.

— Ceǐ din casă ne-or fi uitat; e vreme să mergem, d̪ise Matilda.

CAP. VI.

Casa

Pe la mijlocul grădinei Puica le eși înnainte. Fetița era bălae, cu ochiǐ albaștri ca seninul cerului, de o albeață străvezie, îi puteai număra vinele cum se încrucișau sub piele. Cu bucle marǐ șǐ blonde, părea, aevea un îngeraș.

— Mamae, scii una ? Casandra s’a îmbetat! Bucatele stau la foc singure șǐ ea doarme dusă sub hambar. Or să-i roadă guzganii nasul, d̪eu așa, mamae.

Fetița rîdea cu hohot.

— Șed̪i, ce rîd̪i ca o proastă?

Cum sa nu rîdă? Dupe ce e urîtă, ce o maǐ fi când nu o avea nas, șǐ fetița pufni iar de rîs.

— Am d̪is luǐ moș Iordache s’o scoale șǐ nu vrea, a d̪is: „de! apoi grija eǐ me bate pe mine?” Vin de-l trimete ma-ta.

— Șǐ taci, gură bogată. Când începi nu maǐ isprăvesci, d̪ise Matilda.

Iliescu, ved̪ând-o atîta de veselă șǐ drăguță, voi s’o prindă șǐ s’o sărute.

— Cred̪i că’s proastă să mă înghimpi cu mustățile tale ? Merci, lasă. Me sărută pe mine Maria șǐ tătaea.

— Mult e drăguță, diavoloaica. Îți soamenă, d̪ise Iliescu.

— Mie ? Aș! tată-so în picioare.

Puica se întoarse iar îndărăt.

— Mamae, Ravoica a’ntrebat de vr’o două orǐ, undo ești; d̪ice că nu scie ce să facă.

— Poftim poesia vieței mele de d̪ece anǐ de d̪ile!

— Pe lângă poesie e bună șǐ puțină prosă. Casandra beată trebue să fie un tip foarte nostim.

- Dar Maria unde-i ?

— Cetesce în salon.

— Sigur ! Dînsa nu trebue să vadă de nemic. Totul se cere de la mine ! Du-te de-i spune să meargă la bucătărie să arate toantei de Raveica la bucate.

— Nu-ți fă inema rea, dragă; rele sînt slugile șǐ în oraș, e o d̪i prea fericită pentru noi ca s’o profanezi cu asemenea nemicuri.

— La oraș le poți, schimba, aici ți se sue în cap. Todiriță are mania să nu le schimbe, par’că se cunună cu ele. Așa a făcut cu vizitiul, care era să-l omoare. Șǐ cred̪i că-mi dă mie dreptate ? Să ved̪i la masă! O să-l aud̪i:

«Taci, sor’o, reǔ cu reǔ, dar maǐ maǐ reǔ fără reǔ».

— Aicea, cam are dreptate; la țeară e greu de adus servitori; nu vor să vie.

— Sigur! Ele sînt maǐ cuminți de cât mine. N-or lăsa orașul pentru pustiul ăsta de sat!

— Șǐ orașele au desavantajele lor.

— Uf! te rog, îmi faci reǔ, vorbind așa. Cea maǐ fericită viață am trăit’o la oraș. Omul nu e animat să ție numaǐ la mâncare. Aǐ suflet, simți nevoe de distracție, de-o musică, de-o grădină orǐ de-un teatru. D-ta vii ca mosafir, ce poți pricepe ?

— Dacă le iei din punctul ăsta de vedere, aǐ dreptate...

— Acum trăim chiar ca nisce calici: o bucătăreasă bețivă; în colo ne slujim cu femei din sat. Cu mine face economii, dar scie să-șǐ ție fecior! Are, me rog, tabeturi boeresci șǐ doar maǐ mult ca un fecior de vechil nu e. Când m’a luat, ținea cămărășiță. La nevoe vedea dînsa de bucate, îmi făcea dulcețuri, murături. Acum toate le-a lăsat pe seama mea. Mâine, poimâine, mi-o pretinde să-i fiu bucătăreasă.

Cucoana Matilda simțea ca o beție plăcută a critica, în fața viitorului amant, pe bărbatu-so.

Era răsbunarea crudă a omului mic de suflet, care vrea să-șǐ ascundă mișelia prin clevetiri nemernice; învinuea spre a părea victimă.

— Oh ! de le sciam toate astea, maǐ bine m’aruncam într’un lac.

La aceste învinuiri Iliescu nu respundea nimic. Posiția luǐ era prea falșă; vedea bine că are a face cu o femee nervoasă, care s’amețesce de primele vorbe șǐ pe urmă vorbesce vrute șǐ nevrute. În sinea luǐ înse tot simțea o plăcere ascunsă.

Ce poate dori un amant, laș ca Iliescu, de cât să vad̪ă că ura șǐ înverșunarea tot maǐ mult s’aprind între bărbat șǐ femee?

Matilda, fără să-șǐ dea seama, exagera totul, părendu-î că n’arată în de-ajuns toată nemulțumirea ce avea în căsnicie, orǐ poate toate acestea erau spre a se desvinui de faptul ce săvârșesce? Iliescu era foarte vesel șǐ mulțumit. Își ajunsese planul, cel puțin în parte.....

Pe la vr’o cincǐ, Casandra s’a maǐ trezit, a căscat de câte-va ori, s’a uitat la soare, s’a gândit puțin să-șǐ aducă aminte, de a pus orǐ nu bucatele la foc, pe urmă, încet-încet, a plecat spre bucătărie.

Era o femee ca vre-o cincǐ-d̪eci de anǐ. Focul șǐ munca bucătăriei o trecuseră, îi zbârciseră fața maǐ mult de cât s’ar fi cuvenit.

Cu hainele ponosite, cu’n șorț roș, dar cu nisce tălparî în picioare. Atâtea ambiție avea: să spue că nu-i țerancă să umble desculță. Căscând mereu, se’nființă în ușa bucătăriei.

Maria areta Ravoicei cum să frigă puii la frigare.

De altă parte supa fierbea în clocote.

— Na! Sîc! Așa! Să maǐ facă șǐ cucoanele bucate! Casandra, biata, ostenesce șǐ ea, că, de, e om. Dar cine-o crede? Toată lumea, tot mojicul, are serbătoare; ea nu! Când e o d̪i mare, atunci musafiri, atunci aține-te funie să nu te rupi: bucate, fripturi, stradele, de nu’mi simt seara oasele!

— Tare frumos ! Acu-șǐ vine bădiea la masă șǐ d-ta donul.

— Dă, om îs. Calul are patru picioare, nu ca mine doue, șǐ tot poticnesce une-orǐ. Bree! halal supă or să mănânce boerii! Fierbe par’că’s cartofi! D’apoi friptura ! Uit’te cum s’a bășicat. Părpăliții! Pe de asupra arși, înnăuntru crud̪i!

— I-aǐ uns, fa, Raveică?

— Cu ce?

— Cum cu ce? Cu unt,doar cu apă nu.

— Nu mi-a spus duduca.

— Asta-i vorbă! Dacă așǐ aștepta eǔ să mă învețe cucoanele, sciu c’ar mânca boerii bucate! De când te rod̪i pe la bucătărie, n’aǐ văd̪ut cum fac eǔ?

— Că pe mine grija să te pândesc pe d-ta mă bate!

— Ved̪i că prinde bine une-orǐ șǐ panditul.

— Șǐ d-ta altă d̪i de guleaiu n’aǐ găsit ? Tocmai a-ad̪i, când sînt musafiri la masă?

— Cine? Sfrijitul cel de țingău ? N’a mâncat destul la dejun ? A remas șǐ pe seară, ucigă-l toaca ?

— Casandr’o, dacă te-aǐ îmbătat, nu te lega de oameni.

— Hei! dudue; ce scii ma-ta! Oameni de-aiștea maǐ bine i-ar scoate boerul pe ușă afară.

— Văd eǔ. Încă nu ți-a eșit bine rachiul dm cap.

— Lasă-mă, dudue: baniǐ miei i-am băut. Atât e al mieu cât beau șǐ port. Bine că nu fur șǐ nu fac alte lucruri.

— Eǔ mă duc. Ved̪i de bucate; pe urmă aǐ de împărțit cu țața.

- Dacă’s eǔ aici nu remâi flămândă.

Dupe ce Maria eși, Casandra scoase, din buzunar tutunul șǐ, făcând o țigară, d̪ise:

— Du-te opt șǐ cu a brânzei noue! Nu mă’ndur eǔ de boer, dar pe voi v’așǐ lăsa mult șǐ bine flamande.

— Cred̪i că nu li se cade ciocoaicelor ? Prea sînt ale dracului!

— Aud̪i, fa Roveică, chiar de necaz m’am îmbătat.

Vine, mă rog, gălbăgiosul, cu mortăciunile șǐ mă învață pe mine cum să le frig! Am făcut eǔ fripturi pentru alte fețe, nu pentru un golan ca dînsul; care-n’a avut neam de neamul lui bucătăreasă.

Aud̪i covrigarul, nimeni n’are voe de vânat, șǐ el vânează ca pe moșia luǐ tată-so!

Cu mine nu se pun ele; iar am să le las să mănânce ouă fierte de moșneag pănă li s’o acri sufletul.

Să maǐ frigă ele mortăciunile lingăului. Friptură de bâtlan! Dacă am maǐ aud̪it, de când m’a făcut mama!

— Ce dracul cată el în toată vremea la curte ? d̪ise Raveica, privind pe bucătăreasă în ochi.

— Ce cată ? Mâncarea bună, primblări, vânat, șǐ, Doamne iartă-mă, să nu maǐ fie șǐ alte celea. Diavolul nu face mănăstiri.

— Poate o lua pe duduca Maria.

— Lua! Când oiu lua-o eǔ...! Un calicea dînsul nu se însoară. Are oare cu ce ținea casă șǐ femee ?

— Dar are slujbă, jupineasă Casandră.

— Leafa nu-i ajunge pe haine. El caută zestre șǐ duduca noastră e bogată ca șǐ mine. Ba maǐ reu; eǔ muncesc șǐ nu-mi pasă, dar ea nu scie nicǐ munci.

— I-o da soru-sa.

— Proastă ești! Soră-sa nu-i tot o calică? Averea doar e a boerului, șǐ luǐ, nu-i merge tocmai bine de când a murit bietul boer bătrân, nu maǐ e ce-a fost. Să fi văd̪ut putini de unt șǐ de brânză; păseri, de nu le maǐ scia nimeni numărul; cămările șǐ pivnița gemeau de toate!

Acu, une-orǐ, trebue s’aștept găinile să ouă ca să am la dejun. Atunci veneau Jidanii șǐ cumpărau cu miile.

— O fi ea fără noroc.

— A adus calicia din târg cu dînsa. Doamne, feresce de maǐ reǔ!

Ce sciți voi țerancele. Noi, carǐ umblăm prin curți boeresci multe aud̪im șǐ multe vedem: numaǐ, ved̪i, boul are limbă lungă, dar nu poate grăi.

Maǐ învârtesc puii. Unt ți-a dat de uns ?

- De unde ? Erau cheile la clocoaică, șǐ se primbla prin grădină.

— Cu sfrijitul, cu covrigariul ? Doamne, Doamne ! Lucrează fără unt! Alai încue, se vede, calicia să n’o piardă. Moș Iordache, fugi de cere o lingură de unt. Am maǐ slujit la o calică în târg șǐ’mi dădea un ou să-i fac plăcintă.

— La târg maǐ d̪ic, dar la țeară?

— Ba șǐ la târg; dacă-i calică, să nu ție bucătăreasă. Eǔ, dacă n’oiu lucra, îmi uit meșteșugul.

— Sînt ciudate unele.

— Eǔ le frec răpede hărțagul. Au nevoe ele de mine, nu eǔ de dînsele. Cucoană n’oiu fi, dar bucătăreasă orǐ unde maǐ de mult, cucoanele erau gospodine. Eǔ am învățat bucătăria de la una mare, nu ca asta. Nu lucra singură, dar le scia rostul la toate: Nu ca mândrofica mea: vede că supa clocotesce șǐ, nu d̪ice: „dă femee, oala maǐ la o parte”. Dar la masă scie s’o venture cu lingura șǐ să spue că-i slabă.

— Sciu să mănânce, dar nu sciu să facă.

Dar ce, astea-s gospodine ? Stau, de hatârul boerului, săracul, sărac fie de păcate! Tare-i bun! Ele șed la umbră, dar el arde în soare, cât e d̪iulica de mare. Mâne face dulceți. Are ce mă tocăni cât e d̪iulica de mare.

— D-ta nu scii să le faci ?

— Sciu! Dar sînt nebună să spun? Las’, maǐ dogorească-se șǐ ele că prea le e bine.

— Eǔ nu viu. Trebue să fiu pănă în d̪iuă la măsură; alt-fel mă înșală vătavul.

— Bine! Că de secere nu vă maǐ satură Naiba!

— Par’că de voe, draga mea, de nevoe. Sînt angajată de cu iarnă. Vierul mi-a spus că nu sînt coapte cireșele amare. Poate n’o face mâne.

— Proști sînteți voi țeranii! De ce vă angajați de cu iarnă ? Uită-te acum ai lua un franc pă d̪i șǐ mâncare. Vin Mazurii șǐ se umplu de banǐ șǐ voi tot calici.

— Dar îmi daǐ d-ta păpușoi ? Ce era să fac ? îmi plângeau copiǐ de foame.

— Bărbatu-to nu putea munci ?

— Unde ? Ce să muncească! În pădure nu maǐ e nemic de tăiat. Velniță în sat nu-i. Boi să facem arături n’avem.

— Dar nu-i Velniță în satul vecin ?

— Cine vrea să-ți dea de lucru ? N’are localnici ? Te trimite unde-aǐ lucrat vara.

— Atunci muncesce până te-o lua dracul pentru mămăliga de astă iarnă.

— Șǐ d̪ic bodaproste că mi-a dat.

— De cât așa gospodină maǐ bine lipsă. Uit’te ca mine: mănânc bine, beau bine, bașca leafă.

— Ferice de d-ta că n’aǐ copiǐ.

— Chelului numaǐ scufie de mărgăritar îi lipsesce șǐ calicului copiǐ. Dea Dumned̪eǔ celor carǐ au cu ce-i ținea șǐ numaǐ sciu de bine ; dar uneia ca mine, copiǐ îmi trebuie ?

— Șǐ n’aǐ avut nicǐ unul, jupineasă Casandra? Nu le scii focul.

— Ba am avut unul șǐ l’a strâns Dumned̪eǔ.

— De, ce să le faci? Cu chin cu nevoe, cresc șǐ eǐ, fie-care cu norocul luǐ pe lume.

— Tot de copiiǐ oamenilor nu încape bucătăreasa asta a noastră. Ține untul, uit’te parcă-i de furat, d̪ise moș lordache, dându-i lingura cu unt.

— Ce să-ți dea maǐ mult? Se teme că aǐ furat oue șǐ ți-i face scrob.

— Atâta să maǐ trăiască ele cât așǐ fura ouă, să se ție toată viața sărăcia de mine.

— Că, așa, mare bogat ești! d̪ise Casandra.

— Nu’s bogat că nu vreau; dar ce, n’am pămîntul mieu ? Așa mi-e cheful, d̪ise moș lordache, punend un cărbune în lulea, șǐ eși afară supărat.

— Aud̪i, ghiujul se crede că-i mare bogat; dar i-am tăiat nasul. Să nu mori ? Îi intrase în minte că l’așǐ lua bărbat, d̪ise Casandra.

— De! N’are șǐ el suflet ? reǔ nu-i: are treǐ fălci de pămînt.

— Ce să fac ? Să rod din el orǐ să muncesc ca d-ta cât e vara de mare șǐ iarna să n’am ce mânca ?

— De! Casa omului, șǐ raiu șǐ iad, vorba celuia! d̪ise Raveica înțepată la rândul eǐ.

— Hei! lele, a-d̪i țin cu greǔ casa boeriǐ, dar d'al de noi?

- Ved̪i, cine nu-i deprins prin ușile oamenilor, face cum poate, șǐ tot trage la bordeiul luǐ.....

- Apoi remâi sănătoasă! maǐ d̪ise Raveica, șǐ plecă si ea, bosumflată.

CAP. VII

Pe gânduri

Era o demineață frumoasă de vară; ploaia căzută recorise puțin pămîntul. Ciripitul păserilor, aerul îmbălsămat, dădeau o simțire, plăcută șǐ duioasă.

În zori lumea pare maǐ blândă, viața fără de necazuri șǐ patimile maǐ ațipite.

Dupe o noapte de întunerec. lumina dulce se mărea pe nesimțite, luminând tot maǐ mult seninul albastru, ademenitor la viață.

Soarele se ivea de după deal, roș, aprins, în largul văzduhului. Cu cât se înnalța pe cer, cu atâta lăsa o dungă aurie, tăind iazul ca o punte din povești: Un pod de scântei aruncat peste luciul albăstriu al apei.

Cuconul Todiriță se trezea de cu noapte; grijele sînt cel maǐ bun crainic.

Venise în cerdac șǐ sta împietrit, privind frumusețea, naturei.

Priveliștea nu era nouă, o ved̪use de miǐ de orǐ; dar cine se poate sătura vre-odată de farmecul naturei ?

A-d̪i natura părea maǐ frumoasă de cât orǐ când. Luǐ cuconul Todiriță i se părea că se identifică cu bătrânul, care, privind atâtea neîntrecute frumuseți, d̪icea că de nemic nu-i pare reǔ că moare, de cât că u’o să maǐ poată vedea atâtea mândreți. Această sensație o avea șǐ el, muncit, nu de frică de moarte, ci de teama de a nu pierde moșia.

Țigara i se stinsese de mult; cafeaua, adusă de fecior, se recise șǐ puzderia de gânduri nu-l slăbea de loc.

Rând pe rând i se depeneau în minte toate încurcăturile bănesci, toate nevoile ce păreau atâtea guri de balauri, gata să-l înghiță ca zmeiǐ din povești.

Fără veste priveliștea măreață îi trezi amintirǐ din copilărie.

Vremi zburdalnice șǐ fără grijă, jocuri cu băeții din sat, toate remân în umbra amintirei! Par’că eri fuseseră toate. Doar martură neobosită era icoana din față.

Deși nu era fire poetică, tot îi remâneau în urechi versurile poetului:

„Iar noi locului, ne ținem...
Cum am fost așa remânem.
Numaǐ omu-i trecător,
Pe pămînt rătăcitor.”

Pe poet îl cunoscea din copilărie, moșia, pe care crescuse, acesta nu era departe de a lor. Unul s’a urcat la nemurire; altul fu menit să i se stingă până șǐ numele, dupe o viață de suferinți !

La amintirile copilăriei, fața i se însenină, par’că trăia din nou acele vremi, câpd grija moșiei o avea tatăl său.

Un nemic ajunge dese orǐ să strice farmecul trecutului, în care pentru o clipă trăim din nou. Șǐ, vaǐ, nicăeri gândul drumeț nu se opresce maǐ mult ca la presantul trist șǐ amenințător.

Priveliștea din față îi aducea șǐ gânduri triste: o șoaptă ascunsă îi spunea că putea să vie vremea, când, nevoit ar fi a se despărți de moșia, pe care crescuse, de care-i erau legate cele maǐ prețioase amintirǐ.

Atunci gândul dușman îi așterne înnainte toate polițele de plată, toate i se înșirau înnaintea ochilor. Pașii de hârtie cu linii subțiri șǐ groase, cu date scrise cu „bun de plată.”

Trecea una șǐ alta i se așternea în loc; se urmau ca nisce năluce, de-o mie, de cincǐ miǐ, de d̪ece chiar.

Nedumerit se întreba: Unde s’au prăbușit atâția banǐ ? Cum se poate ca pămîntul moșiei luǐ iubite să înghiță atâta amar de avere ?

Beu apa fără dulceață, maǐ mult instinctiv, pentru a stinge arsura grijilor. Sorbi șǐ cafeaua de mântuială.

Gândul, călău neîndurat, nu-l părăsea o clipă.

Acum își amintea de prețurile scădute din port; chiar eri un samsar i-a dat un preț de rîs.

Nu-i plătea nicǐ semînța. Îi părea reǔ că nu l-a dat afară.

— Prețurile scăzute șǐ polițe cu scadență peste câte-va d̪ile! Altul în locul mieu șǐ-ar face sama!

Aci îi trecu prin minte figura cu minte șǐ chibzuită a bătrânului.

Nevrînd se întreba: Ce iscusință avea, ce vrajă scia el ? nicǐ odată nu luase banǐ pe credit, nicǐ odată nu vînduse silit!

Vedea, șǐ acum, samsarii-umiliți, cu pălăriile în mână, rugându-l să vînejă.

«Maǐ bine să-mi pară reǔ că nu am vîndut, de cât să-mi mușc degetele c’am vîndut», era respunsul luǐ Mustea...

Calul de mult aștepta la scară.

Gândul cum ar face față datoriilor, cum să maǐ amâe polițele, doar s’or urca prețurile, îl înțelenea locului.

«Sărmanul tată, când ar vedea că voiu să vînd grâul de pe câmp, m’ar lega șǐ trimite de-a dreptul la mănăstire, la Goroveiu»....

Dunga luminoasă de mult se stinsese în apele iazului. Cuconul Todiriță, cu ochiǐ țintă, o vedea mereǔ ! I se părea că e în mijlocul unei furtuni grozave. O singură scăpare se ivea mințeǐ: împrumutul de la Credit. Dar trebuia muncă încordată, luptă de di șǐ noapte, ca să poată trăgăna pănă atunci.

Avea sufletul gata la orǐ-ce jertfe: să mănânce o-dată pe d̪i, să umble cât de prost îmbrăcat: dar, vaǐ, asemenea jertfe nu foloseau nemic! În contra valurilor îndârjite, ce pot brațele luntrașului? Șǐ lucrul moșiei cerca banǐ! Polițele îl amenințau! Aceste doue nevoǐ erau strigătoare la cer.

Nu a economisi o sută orǐ o mie era vorba, ci miǐ!

La aceste gânduri simțea o slăbiciune morală, un lehamete, o desnădejde ca în fața morței. Avea sensația că ar sta la patul unei ființi iubite, ale cărei ceasuri sînt numărate. Șǐ-ar fi dat viața s’o scape, dar schimb de vieți nu se poate face!

Ființa iubită era moșioara, lăsată cu atâta grijă de tată-so.

Nu numaǐ pierderea îl chinuia, ci șǐ amara mustrare nemernicia luǐ proprie față cu bătrânul, care fusese în stare s’o păstreze! El, care credea că va face din ea un raiu de bogăție, acum silit era să-șǐ d̪ică: «Sînt un netrebnic, deși cu nemic nu me sciu vinovat!»

Cămetarii aflaseră că are de gând să facă împrumut de la Credit, șǐ, carǐ de carǐ, căutau a-l strînge de gât; simțeau că le scapă oaea din mână. Mereu îi suna în urechi refrenul: „baniǐ sînt a-d̪i scumpi, dar sînt marfa noastră; scumpă o luăm, scumpă o dăm; cui trebue o ia, cui nu, silă nu-i cădem”.

Acum în urmă îi împrumutau, maǐ mult, cum d̪iceau eǐ, de milă. În realitate era jocul pisicei cu șoarecele: aci îl prinde, aci îl lasă, pentru a simți plăcerea prinderei. Minunată ilusie a minței: cu unul singur simte voluptatea, ca șǐ cum ar vâna o sută! Tot ast-fel bancherii îi slobod̪eau câte-o mie, doue, ca să-l apuce maǐ bine.

De câți-va anǐ muncea numaǐ pentru procente. În fie-care primăvară își d̪icea:

„Un an bun să dea Dumned̪eǔ șǐ plătesc tot până într’un ban!”

Cu momelele anilor buni, datoriile crescuseră mereu. Un fel de lâncezeală îl apuca de câte orǐ se gândea la prostia ce făcuse cumpărând încă o sută de fălci!

„Petec blestemat! O să-mi înghită toată moșia!”

Planurile, carǐ îl mânaseră să cumpere acele fălci erau frumoase: rotunjea un colț al moșiei.

Aniǐ bunǐ pentru agricultură sînt înse maǐ rari de cât câștigurile la lotărie! Când e una nu-i alea, când e alta nu-s d̪ece orǐ sînt toate la un loc. Aci secetă nemiloasă, aci ploi ce aduc desnădejde !

Într’o primăvară era sigur de scăpare : pusese tot pe o carte; semănase vre-o sută de fălci de rapiță. Era atât de frumoasă, că drumeții remăneau în loc miuunându-se, uimiți de atâta frumusețe șǐ bogăție.

Cuconul Todiriță se vedea scăpat de datorii până într’un ban. Cu gândul pusese la cale' toate trebile moșiei. De bucurie hotărise a merge în străinătate.

«De anǐ sînt robul moșiei. Mi se cade șǐ mie să me recoresc puțin, ved̪înd altă lume».

Într’o noapte dă înse o brumă îngrozitoare șǐ strică tot.

În loc de procopseală trebui să are șǐ să semene-porumb. Agricultorul să nu-șǐ facă ilusii; adesea pățesce ca lăptăreasa din fabulă.

Avuse multe asemenea desilusii de când murise-bătrânul.

«Da, repeta el adesea, agricultorul trebue să aibă' răbdarea luǐ Iov. Te culci cu speranțe de bogăție șǐ te scoli sărac lipit pămîntului!»

Pe lungă datoria cu petecul de moșie, maǐ avuse șl alte încercări nenorocite.

Tocmai când îngrășase vite de transport, se încinseseră granițele.

În alt an îi periseră oile de gălbează. Șǐ multe asemenea pagube carǐ par lucruri mici, dar adunate la un loc fac miǐ de leǐ...

Dacă ar fi vîndut moșia, tot i-ar fi remas de-ajuns dar patima luǐ era moșia. Nicǐ în gând nu se putea despărți de ea.

Născut șǐ crescut la țeară, o iubea fără să-șǐ dea seama de ce.

Îl ved̪use pe tată-so cu ce sfințenie privea moșioara șǐ cum cetea în ochiǐ bătrânului nespusa mulțumire sufletească de a lăsa copilului său o moșie, vis al tinereței, pentru care muncise o viață.

Nu odată îi spusese s’o păstreze din-neam în neam: «Multă muncă, multă strădanie șǐ poate multe păcate sînt închegate în ea»...

Mereu îi sunau în urechi cuvintele betrânului: „De-așǐ sci că vei pierde moșia, a-d̪i, a-șǐ face-o danie-sfîntului Spiridon.”

Calul lovea mereu de neastâmpăr din copite...

Iliescu dormise la țeară. Se sculă șǐ el demineață cu gând să plece.

— Bună demineața, cucoane Todiriță, d̪ise el venind prin sală.

— Bună demineața. Te-aǐ sculat?

— Trebue să plec. Slujba ! Musai să fiǐ la ceas.

— Eǐ da; frica păzesce grădinăria.

— Nu frică, dar ved̪i că de nu-s eǔ nu se poate face nemic. Președintele me iubesce, cum n-aǐ idee. Așǐ putea spune o minciună, dar maǐ bine o păstrez pentru altă ocasie.

— Minciuna e tot-de-a-una prost paravan. Nu sciu n’am putut minți în viață.

— Dar ai cercat ?

— Numaǐ prostul cearcă a face ce nu poate. Credeam că remâi cu noi la dejun.

— Nu! Trebue să plec.

— Scii ce ? Atunci am să te rog pe d-ta să ved̪i ce resoluție a pus președintele pe hârtia mea. Me scutesci de un drum. Cu secerea sînt foarte ocupat.

— De ce nu ? Cu plăcere.

— Să treci șǐ pe la Aronovici să-i spui să-mi pregătească numaǐ de cât pe Joi ce l’am rugat.

Feciorul veni în balcon.

— Neculaiu să pue caiǐ la trăsură șǐ adă cafea pentru Dumnealui.

— Eǔ trebue să plec, dar nu ți-o fi urît; uită-te ce tablou frumos în față. Târgoveții rare-orǐ văd lumea domineața.

— Drept, la oraș te culci târed̪iu șǐ te scoli șǐ maǐ târed̪iu..

— Matilda, de atâția anǐ, șǐ tot nu se poate deprinde să se trezească demineața. Cine n’a văd̪ut cum se îngână d̪iua cu noaptea, n’a trăit.

Deprinderea e a doua natură...

Newton veni în cerdac, foarte grăbit, șǐ începu a lătra la Iliescu.

— Ce-i cu tine, Newtoane ? d̪ise Iliescu.

Câinele lătra șǐ maǐ tare.

— Ved̪i? Un animal șǐ tot caută a se areta cât maǐ zelos către stăpân. Ce-șǐ d̪ice el ? Să m’aret grozav.

— Curios ! E foarte deștept câne. Septămâna trecută stam în balcon și de o dată aud̪ un țipăt la iaz. Numaǐ i-am făcut semn, d̪icîndu-i: «Newtoane, ved̪i ce-i!» Ca fulgerul s’a răped̪it. Ce era? Maǐ mulțǐ copii din sat se scăldau; o copilă dase la adânc, șǐ ceilalți copii țipau aretând spre locul unde se înncca fata. S’a răpeejit, domnule, înnota ca un om, șǐ într’o clipă'a fost cu fetița afară.

— E rasă buna, d̪ise Iliescu.

— L’am cumpărat de la un Franțus, cu treǐ sute de francǐ; nu l’așǐ da nicǐ c’o mie. E deștept, simțitor, lucru mare.

- Un câne deștept e cel maǐ bun tovarăș.

- Maǐ e vorbă? Dovadă Gheorghe care me vînduse. Trebuie să plec. Murgul șǐ-a pierdut răbdarea.

— La revedere, domnule Ilieseu. Pe Duminecă sper c’o să veniți ?

— Maǐ o vorbă? d̪ise Ilieseu, pregătindu-se să bea cafeaua cu lapte.

CAP. VIII

Crima misterioasă

Newton era un animal foarte deștept, dar foarte caprițios.

Une orǐ românea acasă, alte orǐ se lua după stăpânu-so șǐ, orǐ cât l’ar fi alungat, nu voia să se întoarne acasă. Îl apuca șǐ pe el gust de primblare, cum zicea Puica.

În demineața asta Newton se luă dupe cuconul Todiriță. Acesta, ca să dea maǐ curând la lanul ce-l pusese la secerat, apucă pe o cărare ce da printre pămînturile oamenilor. Cărarea venea de la râtuș șǐ da drept în celălalt capăt al satului.

Cam pe la mijlocul cărărei, Newton se răped̪i adulmecând spre stânga într’un tufăriș, unde era o fântână părăsită demult. Nimeni n’o maǐ grijea: muriseră toate rudele celuǐ ce-o făcuse să-i fie spre vecinica pomenire.

Pămîntul se vînduse de primărie, șǐ stăpânul cel nou nu se maǐ îngrijea de fântână, deși ar fi fost de mare folos oamenilor pe vremea lucrului: Românului nu îi arde tot-dea-una de pomeni.

Cuconul Todiriță dese orǐ, trecând, își amintea de copilărie, cum, umblând pe acea cărare, băuse apă de la fâniâna luǐ Sandu. Își d̪icea singur: «Curios lucru se petrece la noi. Până șǐ acel sfînt sentiment de datorie către ceǐ morți s’a pierdut la țerani. Cu ce sfințenie îngrijea bietul Sandu de fântână în fie-care primăvară! Așǐ fi curățit’o eǔ, dar unde te poți pune în poară cu bețivul de Coțofană?»

Tocmai când gândea astea, Newton se răpeji înspre fântână lătrând. Cuconul Todiriță nu-l bagă în seamă.

Newton se răpeeji înnaintea calului, lătrând șǐ aținând calea, umblând de colo’n colo, par’că ar fi d̪is: «Opresce-te». Iar alerga spre fântână șǐ iar în fuga mare venea îndărăt, lătrând într’un chip anumit, așa cum lătra el când află ce-va nou șǐ grav de tot.

Cuconul Todiriță cunoscea de alt-fel graiul luǐ Newton, care, în adevăr, avea multe intonații deosebite.

Alt-fel lătra, când venea un străin; alt-fel când un sătean, pe care-l mai ved̪use; alt-fel când afla ce-va nou; șǐ alt-fel, când era o primejdie.

Așa, anul trecut, când hoțiǐ spărseseră gratiile de la sufragerie, pe dînsul din întâmplare îl încinseseră în antretul din față. Cucoana era la băi, iar boerul lipsea de acasă. Câinele a făcut așa scandal, lovea cu labele în geamul de la ușă să-l strice în cât hoțiǐ, de frică, au lăsat argintăria legată șǐ au fugit.

Cuconul Todiriță trecuse înnainte, punând totul pe seama caprițiilor luǐ Newton.

Dar câinele îl urmărea c’o stăruință neobicinuită, maǐ maǐ să apuce calul de picioare orǐ de bot.

— Eǐ taci, astâmpără-te, Newtoane, că merg să ved: poate ai descoperit vre-o comoară.

D̪icend acestea, întoarse calul îndărăt.

Câinele, mulțumit de reușită, mergea înnainte mândru, par’că d̪icend: „O să ved̪i acu-șǐ că am dreptate”.

Apropiindu-se de fântână, căci acolo îl duse Newton, observă buruenele călcate șǐ crengile, carî acopereau fântâna, parte, date înlături. Uitându-se înnăuntru, zări sumanul șǐ picioarele unui om încălțat cu opinci. Luǐ cuconul Todiriță îi sări inema din loc. „Un om înnecat! Cine să fie oare?”

De vre-o septemână lipsea din sat Matei Coțofană. Oameniǐ d̪iceau că și-a luat lumea în cap de beție. Femeea șǐ feciorul daseră de scire la primărie, dar nu aflaseră de urma luǐ.

Cine să-șǐ bată capul?

Un bețiv care-și batea nevasta și-șǐ obidjduia copiiǐ luǐ, nevrend să le dea partea lor de pămînt! Fetele remăseseră nemăritate șǐ flăcăul nu sa putea însura; „Osul gol nici câinii nu-l rod”, vorba Românului.

Tot pe ce punea mâna Coțofană, bea cu ibovnica. Acum în urmă se zvonise că-i în vorbă c’un chiabur al satului să-i vînd̪ă pămîntul.

Iei, brava ție, Newtoane, ești bun de primar orǐ de polițaiu. Ce n’a putut nimeni descoperi, ai aflat tu.

Câinele, la aceste vorbe măgulitoare, voi parcă sa-și arate șǐ maǐ mult destoinicia, scotoci pri’ntre bălării șǐ aduse un capet de brâu rupt.

—„Bun. Ești fain de tot; ai putea să fii judecător de instrucție. Acum stai colo, să nu te misci până me’ntorc eǔ.” Și-i făcu semn să-stea lângă fântână. Iar cuconul Todiriță porni în.galop, îndărăt spre primărie.

Spuse primarului să vestească parchetul șǐ ceru un milițian să păzească locul.

Întors îndărăt, își luă câinele șǐ plecă la lanurile, unde începuse secerea.

Soarele era sus de tot, feciorii boeresci se mirau cum de boerul, atît de harnic de obiceiu, nu-i încă pe câmp.

Pănă să meargă el la primărie, câte-va femei, carǐ întârejiasoră pe acasă, să pue copiiǐ la cale, daserăși ele tot pe cărarea di’ntre lanuri. Zărind câinele boeresc lungă fântână, uneia din ele, maǐ spărioasă, îi fu frică șǐ da să fugă. Alta, care mergea des pe la curte, scia că nu-i câine de ceǐ carǐ se dau la om să musce, curioasă să scie de ce o fi stând câinele acolo, s’a-propie de fântână, uitându-se în toate părțile.

Câinele mârîi la femee, dar o lăsă să privească în fântână.

— E un om înnecat, fa, d̪ise femeea speriată șǐ fugind cât o țineau picioarele.

Sosind pe lan, împrăștiară zvonul despre omul înnecat în fântâna luǐ Sandu.

Feciorii boeresci le împrăștiau-mereu să nu stea de vorbă.

— Ce diacul? Nu maǐ isprăviți? N’o să-l înviați voi. Cine o fi, s’o vedea.

Fie-care își dădea părerea. Unele erau sigure că-i Coțofană șǐ, pe când cuconul Todiriță ajunse la lan, vestea se lățise.

— Siliți, fetelor, grâul e uscat șǐ trebue să mergem răpede.

— Au nebunit muerile, cucoane, d̪ise un fecior boeresc: a venit una c’o minciună c’a văd̪ut pe Coțofană înnecat în fântâna luǐ Sandu.

— Lăsați minciunile pe Duminecă, d̪ise cuconul Todiriță, voind a nu întări zvonul.

A doua d̪i dejunul se cam întârziase: așteptau pe judecătorii, carǐ veniseră la anchetă.

La masă fu vorba, numaǐ despre crima de la fântâna luǐ Sandu.

— Ce credeți, d-le procuror, cine să-l fi înnecat? d̪ise Matilda foarte curioasă.

— Greǔ de pronunțat, cuconiță, crima apare ca foarte misterioasă. Foarte dibaciu pehlivan: nici o urmă nu s’a putut constata.

— Poate s’o fi înnecat singur, adaose ea. Bețivii au asemenea manii.

— S’au găsit semne de violență pe gât, se pare c’a fost târît, d̪ise judecătorul.

— Sînt convins că-i violență șǐ crimă la mijloc. E vorba: cine a avut interes să-l ucidă? Furt nu-i la mijloc; la cârciumă băuse pe datorie.

— De o septemână femeea șǐ copiiǐ îl caută șǐ-l bocesc pe toate drumurile.

— Curioasă crimă! De o cam dată,am trimis agentul la cârciumă să maǐ culeagă din aud̪ite.

— La mine în sat n’a fost, de când țin eǔ minte, nicǐ o crimă. Orașele i-au stricat.

— Când e vorba de crime, dă-mi voe să-ți spun, d-le Mustea, că numărul lor e maǐ mare la sate de cât la orașe șǐ maǐ grele de descoperit, d̪ise judecătorul.

— E lucru firesc, mon cher, țeranii sînt maǐ impulsivi, maǐ nedresați cu frica legilor, d̪ise procurorul.

— La sate e greǔ de făcut instrucție, șǐ o crimă nedescoperită nu ne facem idee câtă demoralisare aduce în spirite! Martorii a-d̪i jură una, mâine tăgăduesc tot.

— De aceea, dese-orǐ pedepsiți pe cine puneți mâna, d̪̪ise Mustea în glumă.

— Aș! Asta nu merge: Nu scii cu uciderea Leahului ? nicǐ până a-d̪i n’am putut descoperi criminalul.

— Eǐ, domnule, îl scie un sat întreg șǐ Domnia-voastră nu-1 sciți, fiind-că nu se vrea să se scie, fiind-că, nu-i maǐ mare orb de cât cel ce nu vrea să vadă

— Pardon, domnule Mustea, sînt bănueli, nu certitudini. E vorba de Andreiu Pușcașul. Nu l’am închis ? Dar a trebuit să-i dăm drumul, fiind-că nu sînt de vecii, șǐ principiul justiției e : maǐ bine să scape d̪ece vinovați de cât să condamni un nevinovat, d̪ise judecătorul.

— Dar glontele din inema luǐ Smolenschi era tocmai glonte de calibrul puscei lui Andreiu.

— Dar eǔ îți găsesc în plasa asta încă d̪ece pusci de-acela-și calibru.

— S’o lăsăm încurcată, domnule judecător, d̪ise Mustea.

— E grea datoria noastră, d-le Mustea, când ai sci cum nu poți doimi noaptea, când aǐ cea maǐ mică îndoială, c’ai condamnat un om fără vină! Șǐ cât e de greu de descoperit în unele crime pe nevinovat!

Bună oară aci: A plecat de la cârciumă singur, după mărturisirea cârciumarului a apucat, se vede, pe cărare spre-a ajunge maǐ curând acasă.

Femeea șǐ copiǐ l’au așteptat ce l’au așteptat, șǐ s’au culcat. Într’un târd̪iu, femeea tred̪indu-se șǐ ved̪înd că n’a maǐ venit, l’a mânat pe flăcău să vad̪ă ce face la cârciumă.

Flăcăul, trudit șǐ somnoros, n’a voit să meargă.

Plângea biata femee istorisind: „Du-te, măi băete, o cădea iar în vr’un șanț, șǐ l’or sluți nisce porci; o da peste el vre-un câine turbat. Du-te, doar ți-i tată. Băiatul a d̪is: «Ce-a căutat, o găsi» șǐ adormi din nou.

— E adeverată problemă: Cine a avut interes să-l ucidă? De gust nu face nimeni moarte de om! d̪ise procurorul.

— Eǔ cred că e răsbunare, d̪ise cuconul Todiriță; era foarte hărțăgos!

— Pentru ceartă nu se ucid, d̪ise judecătorul.

— Ba, ce fel! d̪ise Mustea.

Între acestea intră șǐ suprefectul.

— Poftă bună!

— Merci, d̪iseră mesenii.

— Bine, d-le sub-prefect, se face o crimă în plasa d-tale, de o septămână, șǐ nu înștiințed̪i parchetul.

— Sa am pardon, d-le procuror, nu se constatase crima. O simplă plângere că un om a dispărut din sat. Dacă vom avisa parchetul pentru toțǐ bețivii, carǐ se duc să facă chefuri pe la oraș, oare v’ar conveni ?

Femeea s’a plâns, ce-i drept, primarului; acesta a luat lucrul în glumă, fiind vorba de un soiu reǔ, de un bețiv de teapa luǐ Coțofană:

«Las’ femee: drac pierit a maǐ ved̪ut cine-va vre-o dată? S’o fi dus să cerce rachiul din alt sat», i-a d̪is primarul.

Mesenii începură a rîde cu hohot de povestirea vioae a sub-prefectului.

— Ce-i drept, s’a maǐ dus el așa odată cu ibovnica luǐ. A vîndut o vacă șǐ a stat în oraș pănă a beat cu ea toțǐ banii, d̪ise Mustea.

— Vrea să d̪ică era berbant reposatul Coțofană? Atunci ce ne maǐ cântați moralitatea de la țeară? d̪ise judecătorul.

— Bine! Pădure fără-uscături nu se poate, d̪ise Mustea.

— Adică, spuse judecătorul zâmbitor, cum s’ar d̪ice, avea o amantă ? Om cu flăcău șǐ fete marǐ!

— Da, o muere fără păreche. L’a smintit pe Român. Pe ce ban punea mâna, la ea îl ducea.

Biata nevasta luǐ muncea omenesc, țesea, torcea, șǐ de câte orǐ nu s’a jeluit că vine tâlharul în puterea nopței, o bate șǐ-i ia banǐ? Într’un rând era s’o gâtue de nu sărea flăcăul de pe prispă.

— E drept, mi s’a plâns șǐ mie dese ori: venea la curte șǐ îi dam de tors, d̪ise Matilda.

— Trebue să trimeteți, d-le sub-prefect, pe cine-va s’o aducă pe amantă la primărie. Bărbat are?

— Are un Pierde-vară. Toțǐ oameniǐ din sat muncesc, se angajează; el doarme șǐ se primblă, d̪ise Mustea.

— Bree! dar, ne-am civilisat, vrea să d̪ică șǐ la sate se găsesc specii de macreau! Frumos! La asta nu m’așteptam, d̪ise judecătorul.

— Nu generalisați. Ticăloși au fost de când lumea, câte unul; dar'alt-fel, eǔ me pot făli cu sătenii miei. Nu sînt nicǐ bețivi, nicǐ stricați.

— Mi se pare c’am pus punctul pe i, d̪ise judecătorul.

Cherchez la femme, d̪ise procurorul.

— Cu atât maǐ mult, cu cât între oameniǐ, cu cari nu beut, văd că, dupe deposiția cârciumarului, a fost și Lazăr, bărbatul ibovnicei, d̪ise sub-prefectul.

— Vorba e că Lazăr a plecat cu vre-o doue ceasuri înnainte.

— Dar l’o fi așteptat la pândă. Cârciumarul spuse că s’au certat. Lazăr îi bănuia: de ce nu vinde pămîntul. Ii d̪icea că se teme de femee. N’are din el nicǐ un folos, doar mămăligă pentru golanii de-acasă. Cu baniǐ ar putea cumpăra oi șǐ altă procopseală ar avea șǐ d̪ice, că bețivul ar fi d̪is: «Păi văd eǔ ce planuri aveți voi: să-mi mâncați baniǐ». Atunci Lazăr ar fi d̪is: «Bine, cumetre, de-aista’mi ești? Las’,te judec eǔ!»

Judecătorul de instrucție remase mult pe gânduri, pe urmă adaose:

— Toate probabilitățile sînt împotriva'luǐ Lazăr; noi să-i dăm mandat de arestare.

— Doved̪i sigure n’aveți, d̪ise Mustea.

— Pagubă mare de el nu-i. Un leneș maǐ puțin în sat, d̪ise sub-prefectul...

Dupe dejun plecară la primărie. Luară iute un interogator luǐ Lazăr șǐ femeei. Pe dînsul îl arestară.

Femeea se jura că-i nevinovată; c’a venit acasă înnainte d’a resări luna.

Satul avu de vorbă o lună de d̪ile.

Pe Coțofană îl îngropară la o margene a ținterimului. Femeea, fetele șǐ feciorul îl bociră ca de obiceiu.

Lipsa luǐ Lazăr din sat nu lasă înse pe femei să uite crima.

— De ce adecă l’ar fi ucis el ? Doar de anǐ de d̪ile, de când Lazăr scia că Marghioala-i ibovnica luǐ Coțofană.

— Eǔ nu cred că l’a ucis el, d̪iceau câte-va femei.

— D-d̪eu scie cine, d̪iceau altele; Doamne feresce de minte proastă!

CAP. IX.

La secere

Trecuseră câte-va d̪ile de la crima descoperită și satul tot nu se liniștise.

Unde se întâlneau doǐ oameni, numaǐ de aceasta vorbeau.

Unii îl criticau pe Coțofană, d̪icând că așa i s’a cuvenit; prea își bătea joc de nevastă, prea nu avea milă de copiǐ!.....

Era într’o Marți; secerișul era în toiu.

Cucoana Matilda, ca să treacă maǐ pe nesimțite filele septemânei, hotărasce să meargă la câmp. La secere e tot-de-a-una priveliștea impunătoare. Hotărîse chiar să se scoale de demineață ca să meargă pe recoare.

Hotărîre zădarnică, de vreme ce Matilda nu se putea nicǐ odată scula demineață. Pe la 8 eși în balcon într’un matineu de batistă albă.

Ochiǐ încunjurăți d’un cearcăn negru, fața-i palidă șǐ buzele subțiri, arătau că-i foarte ațâțată.

Soarele era sus șǐ rad̪ele-i ard̪etoare cădeau asupra balconului.

Matilda trase nervoasă un stor, șǐ sfoara îi remase în mână.

— Toate sînt putrede în calicia asta șǐ, privind chioriș pe Maria, care sta într’un colț, unde soarele nu năvălise încă, adaose:

— Bine că stai la umbră, ce-ți pasă c’o să vin la cafea ? Ard’o focul de brodărie. Acum aǐ mire, numaǐ zestrea îți lipsesce!

Maria nu d̪ise nemic. Scia că Matilda e năbădăiosă demineața.

Puica sta foarte cufundată cu împodobirea păpușei: nu-i putea potrivi rochia șǐ era foarte necăjită.

Feciorul aduse cafeaua.

Maria tăcută se duse, ca de obiceiu, să toarne. Matilda, din rentate șǐ spirit de contrazicere, strigă rostit:

— Te rog, te rog; mi-o torn eǔ; nu-mi trebue serviciile tale.

Maria, jignită, se opri locului. Rare-orǐ o rad̪ă de veselie îi lumina fața. Fată săracă, grozav o umilea statul în casa suroră-sa. Dese-orǐ se întreba ce viitor o așteaptă.

Matilda gustă din cafea șǐ făcu o schimă de neplăcere.

— Alexandre, țipă dînsa ascuțit, ce fel de lapte al fiert?

— De bivoliță, dudue.

— Gogomanule, te iau cu el. Ți-am spus să-mi fierbi smântână de la Tirolea.

— S’a acrit smântâna.

— Gogomanule, n’a fost oala curată! Aǐ merita să-ți dau palme, să te scald cu laptele ăsta. Ți-s gândurile la ibovnice?...șǐ tu, Mărie, nu observi nimic. Visezi toată d̪iua, nu sciu cam ce.

Maria încreți sprâncenele șǐ sorbi cafeaua goală: durerea o stringea de gât. Un cuvînt să fi d̪is, s’ar fi încins o ceartă nepomenită, din care tot ea, fată săracă, avea să iasă umilită.

Adese-orǐ se întreba Maria: De ce o privesce soră-sa atât de reǔ ? Nu de cheltueală putea fi vorba la țeară, unde nu se cunoasce de e unul maǐ mult orǐ maǐ puțin la masă.

Dînsa, bună la inemă, nu putea înțelege ce plăcere ascunsă simte Matilda a o face să sufere, aproape în fie-care d̪i.

— Ce-mi stai ca o stafie la spate ? Mergi de d̪iǐ să pue caiǐ!

Feciorul, bucuros c’a scăpat cu atâta, ieși răpede.

Cu o d̪ǐ înnainte cuconul Todiriță d̪isese neveste-sa să vie să vad̪ă ce grâu mândru e pe lanul de la Cetate, singurul lan cu adevărat frumos.

Pe la vre-o nouă, cucoana Matilda, elegant gătită, plecă la câmp cu Maria șǐ Puica.

Lanul se întindea în zarea ochiului, galben-auriu, scăldat de rațlele soareluǐ.

Paiul era în'nalt pănă la brâu; spicele îmbrobonate se legănau formând valuri gălbui, mânându-se unele pe altele, zorite de a scăpa de secerea furioasă ce le culca la pămînt.

Lin loc în loc snopii zăceau pe miriștea alburie.

Fete, neveste șǐ babe, se vedeau răzlețite pe lan, secerând pe neresuflate, cu fețele arse de soare, cu tulpanele legate dupe cap. Cămășile lor albe, de bumbac, făceau contrast frumos cu fustele, viu colorate, verd̪i, roșe orǐ albastre.

Tinere șǐ betrâne stăteau încovoiate, apucând cu o mână grâul, șǐ cu securea tăind, fără milă, mănunchiu după mănuchiu.

Din când în când secerătoarele își îndreptau șalele înțepenite șǐ trupurile lor apăreau mlădioase, svelte, neschimonosite de corset, dar nicǐ îngroșate de grăsimea ce o dă lenevirea din orașe.

Feciorii boeresci, umblând de colo până colo, certau pe cele maǐ betrâne, glumeau cu cele maǐ tinere, dând porunci în dreapta șǐ în stânga, îndemnând, când cu bine, când cu reǔ, la hărnicie.

Maria șǐ Puica s’au dat jos să culeagă de pe margenea lanului garofe selbatece, carǐ străluceau în bătaia-soareluǐ ca nenumărate mărgele roșe. Matilda nu voi să se dea jos, c’o supărau la picioare beldiile țepoase de grâu. Se minuna cum secerătoarele alergau cu picioarele goale pe miriștea ghimpoasă.

Cu mult necaz privea Matilda veselia fetelor șǐ nevestelor, caiǐ alergau pe miriște ca pe covor moale.

Dînsa, fiind singură nemulțumită, avea necaz că vede pe alțiǐ veseli șǐ fericiți, chiar în neajunsuri.

Maǐ nu d̪icea cu glas tare :

„Cât de tâmpite șǐ de nesimțitoare trebue să fie aceste ființă, de le vine a rîde șǐ glumi cu așa viața chinuită.”

Cuconul Todiriță veni la trăsură.

— Să-mi fi dăruit. D-d̪eǔ toate lanurile cu așa roadă, mă vedea norocul!

— Vecinicul tău cântec. Speranțe deșarte!

— Cu astea trăesce agricultorul. De nu le-ar avea, șǐ-ar face seamă.

— Cam puțini secerători. Șǐ muerile maǐ mult rîd de cât lucrează, d̪ise Matilda cu reutate.

— Ce vrei? Sînt tinere! N’o să le călugăresc eǔ!

— Dacă râsul e semnul fericirei, atunci, sigur, sînt fericite; dar, maǐ curând, cred că-i al prostiei.

— Trăesci de atâția anǐ la țară șǐ n’o cunosci pe țerancă. Nu-i de loc proastă, dovadă că nu-șǐ face inimă rea, când poate să nu șǐ-o facă.

— Ce zor am să le cunosc ? Doar nu’mi fac viața între ele ca tine !

[...] mergem la gireadă. M’am plictisit! Uf! Ca zăduf! Ce căldură! șǐ de-abia d̪ece, d̪ise Matilda, uitându-se la ceasul scump de aur ale cărui diamante sclipeau în bătaia soareluǐ.

Gireada se’ntindea pe alt lan, secerat. Ved̪înd’o, simțeai bucuria bielșugului, urmată de jalea ce-ți a-ducea gândul, că atâta podoabă șǐ frumuseță a câmpului, o primăvară întreagă, a încăput într’un morman de câți-va stânjeni. Nevoind, prin minte îți trecea gândul: poate tot ast-fel de puțin remâne din gloria unei generații. Din acel munte de spice, poate nicǐ un fir nu era menit să dea roade !

Lanul, trist șǐ pleș, coperit de miriște ghimpoasă, se’ntindea cât vedeai cu ochiǐ.

Din loc în loc, spiculețe bicisnice, scăpate de secerea soartei, se ridicau stinghere, clătinate de vent, aidoma oropsitului de soartă, cărui i-au pierit rude șǐ prieteni.

Paserile năvăliseră ca pe un câmp de luptă.

Sus pe gireadă stăteau oameni cu țepoae, așed̪end mereu snopii aruncați de jos.

Glasul vătafului s’aud̪ea răgușit:

— Siliți băeți! Înnălțați muchea din stângă; împleți bine mijlocul, să nu se lase! Măi Ghiță, muchea nu-i bună! Vaǐ de mama ce te-a făcut, că prost cap ți-a croit!

Măi Gheorghe, tu nu ved̪i că pieptul e strâmb orǐ ai nevoe de luminare? Lucrați ca oameniǐ orǐ pe toțǐ ve ia dracul. Ați înțeles? Nu ve bateți joc de lucrul boeresc.

Uit’te, vine șǐ boerul, dați voi de d̪iua necazului....

Cuconul Todiriță sosi să vad̪ă de nu-i chip de isprăvit giroada înnainte de masă.

— Măi, dar încet mergeți! Ce vă pasă vouă? Nu ve grăbiți de loc! Curat vorba cântecului; „Treci d̪i, vină noapte, apropie-te moarte!”

— De, cucoane, d̪ise feciorul boeresc, îi suduiu de ajuns! Vedi că nu’n’țeleg de vorbă.

— V’ați muiat flăcăi de tot la treabă, ia luați răpegior! Doue vedre de rachiu îs ale voastre, de isprăviți înnainte de toacă, d̪ise Mustea.

— Să traiți, cuconașule, d̪ise unul maǐ guraliv. Pănă veniți D-voastră de la masă, e gata.

— Bine. Să ved, sciți a ve ținea de vorbă.

— Cum să nu, boerule? Doar pe unde ese vorba are să ne iasă șǐ sufletul, d̪ise un țeran în vârstă.

— Dacă le făgăduiți rachiu, silesc eǐ, doar asta așteaptă, d̪ise feciorul.

— De! Isprăveam noi șǐ fără rachiu; Dar ce? Îți pare reǔ, dacă boerul e bun șǐ ne dă?

— Nu-mi pare reǔ, dar ve deprinde cu nărav.

— Hei, bade Gheorghe, învățul are șǐ desveț, șǐ doar nu facem de d̪ece orǐ pe an gired̪i!

— Scurtă vorbă, măi, șǐ siliți cu lucrul.

Cuconul Todiriță veni la trăsură, aretând nisce boabe de grâu.

— Grâul de la cetate e curat vorba: «în spic ca vrabia, în bob ca mazerea».

— Ce folos, dacă nu-i pretutindeni așa! d̪ise Matilda. Noi plecăm; să nu întârd̪ii de la masă.

CAP. X

Cearta

Iera într’o Vineri demineață. Cucoana Matilda, dupe ce-șǐ bău cafeaua, d̪ise restit feciorului:

— Ia-o maǐ curend de-aici. Nu scii să faci o cafea. Adevărată zamă de prune !

Vierul a adus cireșe?

— Da.

— Cine scoate sâmburii ?

— Casandra șǐ Anica.

— Spune-le să grăbească; dau acu-șǐ cu sfînta cruce de ele.

La o parte de casa boerească se întindeau în șir bucătăria, spălătoria, odăi pentru servitori șǐ, hăt maǐ departe, grajduri șǐ hambare, acareturi din vremi bune. A-d̪i toate priveau a jale spre trecut, spre acele vremi, când un cuiu nu lipsea din loc. Acum, dărăpănate, țineau șǐ ele isonul unei jalnice căderi.

Anica șǐ Casandra stăteau pe târnaț șǐ scoteau tacticos sâmburi.

— Bată-le vina lor de dulceți! Ce maǐ muncă! Pănă alegi de o chilă, ți se uresce; scoteam o albie de cămeși! Adicătelea cu sâmburi n’ar fi bune?

— Da, bată-lo focul cireșe! Uit’te vine șǐ duduca să ne ajute, făcu Casandra.

— Îmi pătez mîile pe o lună de d̪ile, d̪ise Maria.

— Dar la mâncat nu pătează limba ? d̪ise Casandra.

Era slugă veche șǐ avea îndrăzneală.

— Ce ai acolo, moș Iordache? d̪ise Maria, văd̪end pe moșneag venind di’nspre poartă.

— Ia nisce prune: n’oiu mânca de dulce șǐ Vinerea ca păgâna asta de bucătăriță.

— Unde le-aî găsit? În livadă nu sînt de loc; da-mi șǐ mie.

— Șǐ mie, strigă Puica. Îmi plac că’s acre.

— Le-am găsit la prisacă, da’s poznă de acre, strepezesc dinții.

— Tocmai pentru că’s acre ne plac.

— Nu le-așǐ mânca așa acre, nu sciu ce să-mi dai.

Puica, d̪ise rîd̪end:

— Dar de ți-ar da o moșie ?

— Ce să fac eǔ cu moșia? treǐ fălci am avut șǐ le dau de pomană, dar încă o moșie ? Ce de-a bătae de cap! Ce maǐ grijă? Maica luǐ Dumned̪eǔ!

Nu-l ved̪ eǔ pe boer, bietul ? Nu se prinde nicǐ somn, nicǐ mâncare de dînsul!

— Unde face cine-va cu mine șaga asta ! S’o maǐ ved̪i pe cucoana Casandra! d̪ise bucătăreasa veselă.

— Tăceți. Vine cuconița.

— Iei, leneșelor, aveți de-o ocă ? Tingirea e curată ? Fă, Iordachi, foc afară, răpede. Leapădă cioancă din gură. Ți-o vâr pe gât, d̪eu...Dar asta ce maǐ e. Ce baltă c acolea?

— A curs polobocul, cucoană.

— Păcătosule, nu plătesci nicǐ mămăliga ce mănânci. Me scoți din sărite. Am să-i bat doagele cu capul tău. Mărie, mergi șǐ dă luǐ Alecu o căpățînă de zăhar din cămară, cântarul șǐ vanilia...

Bucătăria era cu fața spre asfințit. Cu toate, astea o căldură înnăbușitoare se simțea de demineață.

Cucoana Matilda sta pe-un scaun, la o parte, veghind fierberea dulceților. Îșǐ făcea vent c’un evantaiul, dând ordine.

De la o vreme i se urî cu ordinele șǐ cearta, începu a vorbi. Urîtul e cel maǐ bun leac în potriva fuduliei.

— Anic’o!

— Poftim, duducă!

— Tu trebue să scii ce-a făcut pecătoasa de Aglae. S’a dus doică?

— A lăsat copilul cu baba șǐ a plecat. Ce era să facă? Murea de foame lungă el.

— Ce fete fără de rușine sînt în satul ăsta!

— Dar, cuconiță, ce-i de vină ce? Fata tîneră nu-i greǔ de scos din minți. N’ar maǐ ajunge ticălosul de notar, care a fost aici, să n’ajungă!

— Tronc de nuntă că mâne-i horă. Gogemite muere! Ce? Era copiliță? A scos’o din minte? Of! când v’aud, mor! N’o vedeam eǔ, când venea la curte, cum îi stecleau ochii, când zărea pe cuconaș orǐ pe vătav? Ardă-le focul! Așa li se cade. Prea dau oarbe la bărbați șǐ pe urmă se plâng că le-au scos din minte!

— Naiba s’o scie. Ție-se de dînsa! Când o veni Ilie din cătaue, n’o maǐ ia.

— Ce? Erau în vorbă?

— Cum să nu? Pecat, frumoasă fată! Nebunea flăcăii la joc. Cât ținea hora, eǐ nu-i maǐ steteau picioarele.

— Dar bețiva de soră-sa ar trebui să vie la grijit canțeleria ?

— E la târg, la cărămidărie.

— Cum, șǐ-a lăsat bărbatul?

— Lăsat...de la Pasci a fugit! El șǐ-a găsit alta.

— Brava luǐ!

— Ce să facă, bietul? Ce să maǐ aștepte? A ved̪ut că nu-i de ținut casă c’o nebună. Șǐ doar bătăi ce-a mâncat femeea ceea, Maica luǐ Dumned̪eǔ!

— Fa, lucrul reǔ nu se îndreaptă, de l’aǐ bate cu toată pădurea, d̪ise Casandra, care se săturase de tăcut șǐ ea.

— Somn reǔ șǐ pace! d̪ise Matilda. Noroc că voi răpede ve luați șǐ maǐ răpede vă lăsați.

— Când nu-i noroc, fie boer, fie țeran, nu-i șǐ pace.

— Dar nevasta luǐ Coțofană ce face?

— Ce să facă? Poartă parastasele bărbatu-so. Păcat o fi având orǐ nu cel care l’a ucis: dar pomană cu dînsa șǐ copiǐ sciu că are, d̪ise Casandra.

— Mare ticălos era, d̪ise Matilda.

— Să ferească Dumned̪eǔ! La așa bărbat nu-i pecat să-i frigi ochiǐ ca la urs. A spart lada femeei, când nu era acasă; i-a luat pănza șǐ-a dus’o la ibovnică !!

— Era fermecat.

— Cât a umblat biata pe la vrăjitoare să-i desfacă! Geaba!

— Șǐ doar om bătrân.

— Cu flăcău de însurat șǐ cu fete marǐ. Munceau, tus-patru ca nisce robi, ca să aibă bivolul ce bea cu ibovnica.

— Dar a dat ticălosul de Lazăr de d̪iua năcazului, d̪ise Casandra.

— Nu sciu ce o d̪ice legea dar eǔ cred că s’or fi luat tus-treǐ la bătae. Că se băteau une-orǐ ca orbii, șǐ cine scie cum l-or fi lovit pe moșneag șǐ, fără voe, l’au omorît. Pe urmă l’au târît de gât la fântână, printre lanuri. Casa lor vine cam la o parte a satului.

— Ar trebui s’o închidă șǐ pe dînsa, d̪ise Matilda...

— Ea tot umblă pe la advocați să-l scape. Are băni muerea.

— N’are copiǐ?

— De unde? Soiurile rele de sama eǐ au copiǐ? De fată a fost o poamă rea...

— Mă rog. Șǐ-i frumoasă încă? d̪ise Matilda.

— E frumoasă șǐ se ține bine. Par’că muncesce, ca mine, orǐ are grija copiilor? Aș! Bine mănâncă, bine-doarme șǐ petrece.

— Eǐ, șǐ-ți pare reǔ că nu ești șǐ Dumnea-ta ca dînsa? d̪ise moș Iordache.

— Ba să mă ferească Dumned̪eǔ. Binele eǐ să se ție de dînsa. Cred̪i că are vre-o cinste încotro-va? Doar bărbații muerateci de-i dau ei d̪iua bună.

— Că ca tare-și face sânge reǔ! Am fost Dummecă la crâșmă să-mi iau tutun. S’o fi ved̪ut ce mai juca. Își dase tulpanul pe ceafă și rupea pămîntul jucînd c-un soldat, d̪ise Casandra.

— Femee desbrăcată de rușine! Bărbatu-său la gros șǐ ea petrece, d̪ise Anica.

— Mă tem că, după amiad̪ă, plouă. Uit’te diavolul de mâță cum se spală! d̪ise moș Iordachi, tocmind tăciunii.

— Pușchea pe limbă! Că boerul nostru mai are de cărat, d̪̪ise Anica.

— Apoi, cum o vrea Dumned̪eǔ, doar el scie maǐ bine...

Cu vorbă, cu ceartă, făcură vre-o doue fierturi.

Cucoana Matilda asculta poveștile Anicăi, care era ștafeta satului.

Dînsa mergea la preot, la primar, la învățător, șǐ la vătaf, — era doar spălătoreasă — în cât afla tot ce se petrecea șǐ purta veștile de colo, colo.

— De unde le scii tu Anic’o, toate ?

— Doar de mi-a dat Dumned̪eǔ ochi șǐ urechi; o vorbă de aud, ajunge; pricep eǔ maǐ încolo tot.

— Încet, orbule, că sufli ca un foiu; toată cenușa sare’n dulceți. Casandr’o maǐ vetd̪i de pui. Nu se ard? Mari’o, aduceți dulceața la cămară. Tu, Anic’o, zoreșce cu scosul: dupe masă maǐ facem câte-va chile, d̪ise Matilda plecând.

— M’a amețit cu dulcețile eǐ! Tu, Anic’o, na douăzeci de banǐ, dă o fugă la crâșmă de adă nisce rachiu. M’a apucat la vetămătură. Ved̪i să fie de drojdii!

— Bine, jupîneasă Casandră, numaǐ de n’ar fi cucoana în cerdac.

— Dă-o dracului, spui că te răped̪i pân’acasă să ved̪i ce’ți fac plod̪ii. Septemâna asta m’au nebunit de cap; lanț se țin de Duminecă: musafiri, peste musafiri, dulcețuri șǐ par’că-l văd mâne sară pe sfrijit că vine iar să ucigă păsări.

— Ce ai Dumnea-ta cu oameniǐ boeresci? d̪ise moș lordachi.

— Ce-ți pasă ție! Îți es bacșișuri șǐ mie ochiǐ îmi es la foc șǐ fum.

— Feciorul puse masa.

Cucoana Matilda, până să vie boerul, luă să cetească un roman. Nu prea avea spor la cetit, de aceea sărea descrierile șǐ se interesa maǐ mult de intriga romanului. Cât despre frumusețea descrierilor, despre eleganța stilului, despre limba aleasă în care sena autorul, habar n-avea.

Cu atât maǐ mult nu-șǐ batea capul cu psihologia persoanelor, nicǐ cu analisa caracterelor.

Orǐ ar fi cotit un roman de cel maǐ bun autor, orǐ ar fi ascultat pe Anica povestind o intrigă din sat, pentru Dumneaeǐ era tot una.

Când o vedea pe Maria cetind cu luare aminte un roman, însemnând cu creionul bucățile frumoase, comparațiile șǐ figurile nimerite, nu maǐ putea de necaz.

— Ce? Îl înveți pe de rost, sor’o ? d̪icea ea în bătae de joc.

În gând o numea proastă șǐ tare de cap. Adesea se lăuda: «eǔ citesc un roman în câte-va ceasuri. Maria îl citesce câte o septemână».

Soru-sa tăcea, căci nu se putea pune la discuție cu Matilda, care nu se sfia s’o numească în fața lumei, proastă orǐ mojică.

— Romanele, d̪icea ea, sînt ca să treci vremea, numaǐ proștii scot moralitate din romane. Întâiu că toate sînt inventate.

— Ba romanele naturaliste ale scriitorilor de a-d̪i sînt adesea copiǐ de pe natură; eǔ, cetindu-le, mi se pare că ved aevon persoanele descrise, întâmplări din viață!

— Dacă n’or fi proști ca tine, n’or fi nicǐ romanțieri marǐ. Cum îți închipui tu că un Zola, care a scris atâtea volume, a ved̪ut el toate persoanele luǐ ?

— Grecii că un scriitor mare, un talent chiar, are nevoe să le vad̪ă? luǐ îi ajunge o faptă, o vorbă a unui om ca să-i creeze tipul.

— Fleacuri!

— Dar geniile marǐ, ca Shakespeare, nu te uimesc prin puterea de viață, prin zugrăvirea patimilor omenesci?

— Apoi tipuri de-acelea nicǐ nu sînt nicǐ n-au fost.

Acelea sînt curat ca holera sub chip de femee, care umblă prin sat.

— Dar ce frumoase sînt comparațiile luǐ! Așa, bună oară, când vorbesce Hamlet de mamă-sa, ca nicǐ bine nu i s’au ros papucii, cu carǐ a dus pe soț la mormînt, șǐ acum se mărită; orǐ că face nunta răpede, din economie, pentru ca bucatele de la praznicul soțului di’ntâiu să fie șǐ pentru masa cea mare de la nunta a doua! Ce ironie adâncă pentru necredința femeei!

Îndată ce venea discuția despre necredința femeei Matilda lua altă vorbă. A-d̪i Matilda cetea un roman pe care Maria i-l dăduse. De aceea, din când în cînd, își spunea cugetarea cu glas.

— Ce prostie, ce roman prost!

Maria nu d̪icea nemic, vedea că sora sa caută ceartă-înnainte de masă. Pregătea fragi cu smântână șǐ tăcea. Puica țâra cotoiul de coadă, iar el, fiind melancolic, nu voia să se joace.

— Puic’o, șed̪i bine, n’o să capeți fragi.

— Ce’ți fac eǔ, Mărie ? Dracul de Frumosu nu vrea să se joace!

— Trage-l tu mult de coadă șǐ o să ved̪i.

- Ce-am să văd !

— Cum o să te zgârie.

— Atunci o să-l trag de mustețe.

— Șǐ el o să te musce.

— A! Uit’te papa! Cât e de plin de praf! Par’că șǐ-a dat hainele cu pudră galbenă. A mamei e albă.

— Am să-ți împung limba cu ace, să nu maǐ poți vorbi atâta, d̪ise Matilda, aruncând cartea.

Cuconul Todiriță intrase de-a dreptul în sufragerie; era plin de pleava de la treer.

— Alecule, pregătesce-mi de spălat șǐ altă blusă. Ce praf! Ce vent! Te’nneacă, nu alta! de n’ar ploua! Mărie, dejunul e gata?

— Gata tot.

S’apuc ce-oiu apuca șǐ fug.

— Ca ventul viǐ, ca ventul te duci, d̪ise Matilda, privindu-1 chiorîș...

— Nu merg de plăcere. Nu ești de față, toțǐ se lasă moale. De se maǐ părăduesce din cât e, halal de procopseală!

La masă cuconul Todiriță manca cu foarte multă poftă. De la 4 demineâța numaǐ cu o cafea neagră șǐ până la amiad̪ă, avea omul drept să-i fie foame!

Mersul călare, poruncile șǐ maǐ ales încordarea minței de a observa să nu se facă greșeli, îl făcea să uite pănă șǐ grija polițelor.

Mănâncă șǐ bea cu poftă, ca în vremile cele bune, când, la făcutul giretd̪ilor șǐ la treer negustorii îl rugau cu banǐ pe șin.

Necazul e necaz; dar stom hul de la o vreme îșǐ cere dreptul!

— Cât ese la probă? întrebă cucoana.

— Mare lucru nu-i. Părere înșelătoare...Bine c’a închis ochiǐ bietul tata în vremi maǐ bune! N’a maǐ ajuns să vadă procopseala noastră. Când să te dren, maǐ tare te rupi.

— M’așteptam! d̪ise Matilda.

— De câți-va anǐ agricultura asta îmi pare o haină strîmtă, atât de strîmtă că me înnăbuș. Dar anul ăsta me strînge de gât.

Mare om ar fi cel ce-ar putea-o îndruma pe alte căi!

E ved̪ut că așa nu maǐ merge ! Ce minunată recoltă se areta! de nu da rugina în grâu șǐ seceta în porumb, scăpăm de datorii șǐ maǐ puneam de-oparte.

Ce grâu la Cetate, unde-i pămînt gras șǐ umbrit de pădure!

— Lasă frate! De câți-va anǐ mi s’a urît cu acela-șǐ cântec! maǐ schimbă-l, prea-i monton !

— Cine n’are speranțe, dragă, nu poate fi agricultor!

E mare curaj să pui o avere în pămînt șǐ să te uiți la cer până ți se strâmbă gâtul, d̪icând:„Ce-o vrea Dumned̪eǔ!”

Nicǐ o întreprindere nu-i așa riscată ca agricultura.

Ce-i pasă fabricantului orǐ negustorului ? De foc se asigură; de pleacă marfa cu corabia, tot o asigură; dar bietul agricultor, pune banǐ șǐ muncă în pămînt, s’o face orǐ nu s’o face, nu scie; nădejdea numaǐ la unul D-d̪eu.

— Cu tot năcazul, dar poftă de mâncare sciu că aǐ, d̪ise Matilda.

— Poate se șǐ cuvine: de a sară șǐ până acum e vreme șǐ muncă. Să vie ceǐ de la oraș să vadă cum se muncesce ca să le daǐ lor tot de-a gata.

— Nicǐ eǔ n’am mâncat. Ce-mi tot scoți ochiǐ cu munca d-tale? Ești sănătos, ce-ți pasă de mine? Mi-a rânduit doctorul băi șǐ sesonul s’a isprăvit.

Cuconul Todiriță, tresări ca din vis șǐ lăsă piciorul de puiu pe farfurie.

Vorbele nevestei îl aduseseră la adevărata realitate a vieței.

Ștergendu-se de sudoare pe frunte, d̪ise:

— Bine, dragă, iar începi? Ți-am spus: Duminecă mi-a eșit sufletul până am găsit o mie de leǐ. Secerea nu se face fără banǐ! Am dat treǐ-d̪ecî la sută să pot găsi doue miǐ; șǐ n’am găsit. Ca să amân nisce poliți de doue miǐ, am dat încă una de-o mie. Atunci de unde să scot treǐ miǐ ca să mergi tu la băi ?

— Bine, bine, sciu: când e vorba de sănătatea mea, ești falit, mofluz.

La cuvîntul falit, cuconul Todiriță se îngălbeni.Realitatea, cât de grozavă să fi fost, nu-l lovea așa de cumplit ca vorbele nevește-sa.

Un sunet pustiu de calicie îi vâjiea în urechi.

O săgeată veninoasă i-ar fi pricinuit, în acest moment, maǐ puțin reǔ, de cât cuvîntul fatal.

Își sprijini fruntea cu mâna, atât îi părea de greǔ capul. Într’o târcd̪ie vreme d̪ise:

— Credeam să pot vinde. E lesne de d̪is, dar greǔn de făcut. Oh! Cât de grozav e să spui că n’ai! Atâtea guri îmi strigă: banǐ! șǐ dese orǐ nu pot avea o mie de leǐ! Când am avut, am dat. Dărnicia la mine a fost o patimă. Pe cât te simți de mândru, când daǐ, pe atâta ești de umilit, când trebue să-ți mărturisesci calicia. N’am fost răsipitor, dar am avut patima să-mi plătesc datoriile, șǐ când aǐ miei mi-au cerut, mi-a plăcut să le dau. Ar trebui să pricepi cât sufăr. Nu-ți închipui cât me costă cuvîntul: „N’am!” Avar n’am fost cu nimeni.

— Șǐ ce-mi spui mie toate acestea? Doar nu cu luxul nicǐ cu petrecerile mele aǐ făcut datorii! Slavă Domnului! Stau de-atâția anǐ, ca o toantă, aici în selbătecia asta. E maǐ fericită femeea unui cenușer de la oraș: face cum poate șǐ sara tot ese la o cofetărie, la o grădină; dar nu tot socoteli, tot cărat, tot grija mojicilor! Mi s’a acrit.

— Vaǐ, dragă, șǐ, cu toate astea, de pe urma mojicilor trăim!

— Da, îțî lucrează de pomană! Maǐ reǔ ca într’un harem. Iarnă șǐ vară ți se painjenesc ochiǐ, uitându-te numaǐ pe dealurǐ. Maǐ grozav de cât la temniță. Aveam șǐ eǔ o lună de distracție la băi, maǐ vedeam lumea, să nu mă selbătăcesc. A-d̪i nicǐ atâta nu mi se cade! Toțǐ baniǐ s’au dus pe secere, pe prășilă șǐ, dracul maǐ scie pe ce, dare-ar un foc în toate să dea!

— Lasă-me, sor’o, nu me ucide cu d̪ile; me fac danie șǐ dracului numaǐ să-ți dau.

— Curat vorba Țiganului: „Lungesce-i, Doamne boala, pănă s’o coace poama”. Dupe atâta scandal nicǐ nu maǐ voiu să merg.

— Atunci de ce-mi spui cazanii? Aibi șǐ tu milă de nevoile mele. Nu se va putea, nu-i merge. Eǔ, de când te-am luat, n’am pășit hotarul țerei; tu aǐ mers maǐ în fie-care an!

— Eǐ, șǐ ce-mi scoți ochiǐ? Ce aǐ cu mine? Te-am oprit? Un bărbat, care ținea la nevastă, n’o lăsa singură! Hei! Sciu eǔ de ce remănas, sfîntule! Ți-am aflat eu isprăvile. Mă cred̪i proastă?

Șǐ începu nervoasă a frămînta șervetul, pe urmă îl aruncă pe masă, unde cădend strică un pahar.

— Taci, sor’o. N’am destule pe capul mieu? începi cu altele? Te-au enervat dulcețile. Maǐ bine nu le făceai!

— Ce cred̪i? Dacă m’aǐ luat fără zestre o să-ți sufăr mojiciile ?

— Ce ți-am d̪is eǔ ? spuse Mustea, cătând să se stăpânească.

— Îmi ajunge cum te porți. Dacă ești falit, spune-o. Mi-e cugetul curat, nu te-am calicit eǔ. Frumos credit o să aǐ, când o sci lumea că n’ai avut nicǐ cu ce me trimite la băi. Cum să maǐ dau ochiǐ cu doctorul? Cc să-i d̪ic? N’a avut bărbatu-mieu banǐ? Sîntem calici lipiți pămîntului? A trecut eri Chioara sub-prefectului, m’a măsurat din cap pănă în picioare. A aflat că n’ai cu ce me trimite la băi șǐ triumfă. El, un calic de slujbaș cu traista în beț, are cu ce-o trimite.

— Cine ți-a spus? Nu se duce femeea nicăeri; ți s’a părut.

— O fi! de priceput ce ești, aǐ dat toate de rîpă. Frumos viitor pentru fată!

Se sculă, izbi scaunul, care se resturnă, șǐ eși trântind ușa. Cuconul Todiriță, amețit de necazurile băneșci șǐ de nădufurile ce-i făcea d̪ilnic nevasta, fuma nervos o țigară. Era o fire închisă, care’șǐ înneca veninul în suflet, fără a d̪ice o vorbă. Puține d̪ile senine avuse în căsnicia lui. Își închipuia că așa e însurătoarea; așa sînt femeile! Înțelegere nu poate fi între bărbatiși nevastă ca între apă șǐ foc.

În minte’șǐ d̪icea: „Femeea n’are griji serioase, nemicurile îi umplu viața, șǐ le dă însemnătate. Din nenorocire toate cad în capul bărbatului”.

La asemenea gânduri un oftat îi ridica pieptul.

— Ce molimă, îșǐ d̪icea el, a cuprins oare lumea, de toate, toate merg anapoda?

Prin minte-i trecea figura blândă a mumei sale; par’că o vedea umblând toată d̪iua dupe ale gospodăriei; mereu înconjurată de femei, la lucrul lânei, al inului, orǐ al cânepei.

De demineață până în seară, purtând grija paserilor, grădinei, lăptăriei șǐ a întregei gospodării casnice. Nicǐ odată nu aud̪ise ceartă între maîcă-sa șǐ tată-se.

Ce viață simplă, dar cât de fericită? Să muncească șǐ, pe cât se poate, să iacă binele, era singura lor ambiție. Cununau șǐ botezau din bielșug. La serbători casa se umplea de fini șǐ cumetri.

Uimit se întreba Mustea: «Cum de se poate atâta schimbare de la o generație la alta?»

Aceste gânduri aduceau altele maǐ grozave: «Cum va fi oare fata luǐ? Cine să-i dea educația de bună gospodină, de femee harnică, de soție iubitoare?» La această întrebare simțea un pustiu neisprăvit.

O va pune într’un pension, unde va înveța mulțime de mofturi, lucruri nefolositoare șǐ apoi va fi șǐ dînsa piaza rea a unui bărbat, cum e Matilda pentru dînsul. Nu face el oare o crimă pregătind pentru altul tortura pe care o sufere el? Dar ce putea face?

De la începutul căsniciei, cucoana Matilda privea pe bărbat nu ca tovarăș iubit, ci ca pe un datornic, care trebue să-i împlinească toate caprițiile. Adesea d̪icea nervoasă:

„I-a trebuit femee, să-mi ție rangul. Când m’am măritat, am sciut că iau bărbat bogat, nu un calic. Să mă fi lăsat cu sărăcia mea. La mama n’am fiert un ou măcar. La bărbat să fiu chelăriță, jupâneasă si vătaf de curte?”

„Aud̪i? Să priveghea câte putin de brânză a dat chelarul?!”

„Duminecă, îmi cere, în fața lumei, batistă. E putință să nu te cerți cu așa mojic?”

Caracterele acestor doǐ oameni erau cu totul protivnice.

Matilda avea un spirit de contrazicere înnăscut; orǐ-ce ar fi d̪is Mustea, dînsa zicea tocmai din contra. Cuconul Todiriță, maǐ slab de caracter, orǐ tăcea orǐ eșea din casă. Anul întâiu, când se luară, era de o gelosie nebună. Nu suferea o față orǐ o nevastă prin curte. Mereu îi scotea ochiǐ că a avut în harem pe toate femeile din sat. Până ce, une-orǐ, scos din sărite, zicea cuconul Todiriță:

—„Bine dragă, sfînt n’am fost; o să-mi iei capul pentru trecut? îmi pare înse reǔ că, voi, târgovețele aveți așa idei rele de țerance. Te asigur, nu sînt maǐ rele de cât femeile de la târg.”

—„Fie cum or vrea, nu-mi bat capul de ce faceți nicǐ tu, nicǐ ele! Cu toate astea iscodea babele, mergea adesea pe neașteptate la câmp. Se uita chioriș la fetele maǐ frumușele; îl întreba cum le chiamă. De-1 punea păcatele să le spue numele, cearta era gata.

„Sigur le scii șǐ ce ochi au, ce mărgele poartă la gât; poate sînt cumpărate pe tine. Nisce rele, umblă cu farmec să te amețească, doar șǐ-ar căpăta fuste, șǐ tulpane”.

De obiceiu toate acestea discuții se petreceau la masă, căci d̪icea: „numaǐ la masă îl pot prinde să maǐ vorbesc; orǐ e pe câmp orǐ la cancelarie orǐ doarme ca un somn...”

Cuconul Todiriță une orǐ se blestema singur, simția că un vent reǔ suflă asupra caseǐ luǐ. Cu aniǐ, Matilda se maǐ liniștise, Mustea nu era bărbatul, care să aibă grija femeilor.

„Am fost șǐ eǔ zburdalnic la două-zecǐ de anǐ,dar toată viața să aǐ numaǐ grija ștrengăriilor, nu face”.

Matilda găsea înse motive de ceartă. O enerva văd̪endu-1 că mănâncă prea lacom orǐ că soarbe prea tare cafeaua sau că bea un păhar de vin maǐ mult de cât credea ea că se cuvine. Sughițul orǐ strănutatul bărbatului o enervau șǐ fugea din casă. Alte orǐ îi găsea cusur că nu scie să se îmbrace, nu scie să vorbească, nu scie să fie om de lume, cum înțelegea dînsa. Scena de la masă putea părea grozavă numaǐ celor ce nu îi cunosceau viața.

Cuconul Todiriță, deși deprins cu asemenea purtare, suferia destul, pe tăcute.

Matilda scia în tot-d’auna să-i pue un ghimpe, să-i facă o rană nouă orǐ să deschidă una veche care să-l usture maǐ grozav de cât dacă l’ar fi ars cu fier roș. Avea un meșteșug, un farmec deosebit, să-l jignească, să-l facă să sufere.

Acum îl lovise în inemă ca o săgeată veninoasă, vorba falit, repetată de doue orǐ.

Nu maǐ așteptă cafea, poate șǐ uitase dacă a beut’o orǐ nu.

Luându-șǐ pălăria, eși fără a d̪ice un cuvînt.

Dupe fie-care ceartă se întreba cum a început’o șǐ mereu se muncea cu gândul, dacă n’ar fi fost chip s’o înlăture. Ar fi voit, să se găsească vinovat; dar nu putea afla firul vinei sale, cum într’un ghem încâlcit nu poți afla capetul; descurajat, fără putere de a lupta cu nevoile, plecă. Cu asemenea certe îl paralisau maǐ reǔ de cât își amorțesce păiajenii victimele.

Maria șǐ Puica remăseseră tăcute; cearta le întrista neînchipuit de mult.

Feciorul, care fusese față maǐ la întreaga scenă, strîngea farfuriile gândind:

—„Iar a apucat’o necuratul. Să fie a mea! Maica luǐ Dumned̪eǔ, Doamne, ce pui de bătae i-așǐ maǐ trage! S’ar face muerea blândă ca mielul. Boerul, d̪ic eǔ, e prost de bun! Geaba, femeea dacă n’o bați, sare să te bată ea, caută bătae cu lumînarea!...scornesce ce-va din senin. Nu-l lasă pe bietul om nicǐ să-i ticnească mâncarea! Maica luǐ D-d̪eu, să-i ardă câte-va cravașe, colea potrivite la spinare, Doamne mamă, ar alerga ca o pisică pe clavir!

Puica, uitându-se spre bufet, d̪ise:

— Am uitat să mâncăm fragii șǐ bietul papa s’a dus superât.

— Matilda parcă-i plătită, la masă stârnesce toate.

Newton, superat, sta într’un colț, privind cu jale pe toțǐ. În asemenea ocasii nimeni nu se gândea la el. Dînsul înse îi observa pe toțǐ șǐ părea că le ghicea tuturor sentimentele.

— Scii ce, Mărie, să luăm pe Newton șǐ să mergem la ieaz; acolo e liniște, nimeni nu ne ceartă, sîntem singure stăpâne. Mamaea acu-șǐ vine șǐ începe cu noi. Pii ! Marioară dragă, să mergem șǐ sări de gâtul fetei s'o sărute.

CAP. XI

Furtuna

Iera pe la vre-o doue oare dupe amiază. Nourǐ de praf se ridicau în naltul ceruluǐ. Ventul frămînta întreaga fire, răscolind câmpii șǐ păduri, cum durerea șǐ grijile ne răscolesc sufletul. Din seninul albastru nu se maǐ vedea nimic. Nourǐ de praf se ridicau pe înnaltul ceruluǐ.

Un vâjîit asurzitor, ca un vaet desnădejiuit, umplea întreg văzduhul.

Foi, crenguțe rupte, pae șǐ fulgi zburau ca mânate de un duh reǔ. Natura întreagă era înfuriată...În acest potop de vent șǐ vijelie, s’aud̪i un zangăt de geamuri.

— Le-aǐ câștigat Alexandre! d̪ise Casandra feciorului, care mânca.

— Nu le-am deschis!

— Șǐ tot o să le plătesc!

— Ciocoaica, le-o fi deschis, când s’a dus îndrăcită de la masă.

Copaciǐ se încovoeau cu ramurile la pămînt, carǐ aci șe ridicau furioase ca nisce valuri, aci se plecau smerite.

Foi uscate de secetă zburau nebune.

Crengile, izbindu-se unele de altele; făceau un vuet amenințător, părea scrâșnetul naturei în turbare. S’audeau pârâiturile ramurilor rupte.

Ventul dușman, părea ca Ielele din povești, se năpusti asupra copacilor, rupendu-i fără cruțare șǐ fără milă. Salcâmii, fragezi, aci se încovoeau învinși, aci biruitori, se înnălțau lovind șǐ maǐ cu furie văzduhul.

Un cenușiu întunecat, urît șǐ furios îmbrăcase cerul.

Văzduhul vuea de un zgomot înnăbușit, de un vuet ce venea în bubuit de valuri.

Un vuet mai slab era urmat de unul maǐ tare; tunete cu ecouri prelungite zguduiau zarea. Părea că șǐ în ceruri clocotea o răzbunare groaznică.

Al douilea potop se pregătea. Fulgerile aruncate de urgia cerească umpleau văzduhul. Animalele înse-și păreau îngrozite; Caiǐ nechezau de o tainică presimțire.

Rândunelele șǐ vrăbiile, grăbite, năvăleau la cuiburi; closcele spăriate adunau puii, fugind spre șuri; chiar șǐ rațele, iubitoare de apă, părăsiseră iazul, prefăcut de furtună în clăbuci.

O furie nestăpânită cuprinsese cerul șǐ pămîntul. Pri’ntre frunzișul copacilor ventul fluera ca miǐ de bălauri. Furtuna amenința să nemicească totul. Nimenea nu se putea împotrivi: puterea omenească era nemic în fața atotputernicei naturi.

Cerul părea că se nărue asupra pămîntului, ca munți uriași ce-șǐ prăval petrișul în văile neocrotite șǐ supuse furiei lor.

— Doamne apără-ne, ce sărăcie de grindină vine, d̪ise Casandra-șǐ se răpezi afară de înfipse toporul în pămînt!

De odată o lumină sclipitoare orbi vederea; văzduhul întreg scăpără. Un trăsnet năprasnic bubui cutremurând cerul șǐ pămîntul, asurdind întreaga fire.

Toțǐ încremeniră de spaimă, șǐ, numaǐ după o clipă, începură a-șǐ face cruce. Casandra d̪ise:

— A trăsnit unde-va aproape. Bine c’am apucat se’nfig toporul în pămînt, poate s’o duce pe pustii afurisita de piatră.

Șǐ ochiǐ îi străluceau de bucurie că a făcut o faptă bună: își închipuea că ea, nemernica, e în stare să oprească furia naturei!

— Șǐ-a făcut iar cine-va samă, d̪ise moș Iordache, punând un cărbune în lulea.

— Treǐ d̪ile o să ție ventul șǐ furtuna, d̪ise feciorul. — Ba ține șǐ noue, dacă nu i-or găsi trupul să’l îngroape.

— Doamne feresce de mintea proastă! Necuratul are parte de sufletul luǐ, d̪ise feciorul.

De-odată un ropot puternic izbi acoperișurile de șindrilă; se aud̪ea un zornăit de pietre amestecate cu ploae; cădeau cu furie par’că fuseseră încătușate până acuma. Se acoperi pămîntul cu o pătură de ghiață. Apa în clăbucl curgea mereu de vale, ducând fraude șǐ crengî rupte fără cruțare. Groaza din aer se cobo-rîse pe pămînt. Cât de nemernică părea făptura omenească în fața urgiei ceresc!! Omul, în nemernicia luǐ, trebuia fatal să-șǐ închipue că numaǐ duhurile rele sînt în stare a săvârși atâta grozăvie. Firea frumoasă, bună șǐ blândă, e turburată șǐ schimbată numaǐ de suflete nenorocite șǐ reǔ-voitoare. Din ropotul puternic re-mase încet-încet un zîzîit trăgănat; numaǐ părâele maǐ curgeau în spume. . , . . '

Natura părea un uriaș înfuriat, care-șǐ versase mânia turbată. Din urgie abia se maǐ aureau slabe icniri nervoase.

Cerul se curățișe ca prin minune de nourii cenușii, potopul de apă îl spălase lăsându-1 senin șǐ limpede. Dealurile verd̪i păreau maǐ aproape, un miros ușor, ademenitor de viață, se respândea pretutindeni: dupe atâta urgie, din ventul turbat, remase o adiere domoală șǐ blândă. Nori mici, răzleți, fugeau prăbușindu-se mereu pe bolta nesfârșită:

Soarele, blând stăpân al lumei, se ivi sfios asupra dealurilor, scăldând cu razele calde văzduhul, părea că’și d̪ice graiul de veacuri:

Ventul turbat mi-a întunecat lumina, a ridicat ocean de praf, spre a-mi mânji fața, norii mi-au ascuns razele strălucitoare; apele mărei s’au răsvrătit să-mi stingă căldura șǐ, în furia lor nebună, au desfrunzit codriǐ, au rupt copaciǐ, potop de grindină a făcut pămînt podoabele câmpiilor, raze calde să n’am pe ce-mi așterne. În eternitatea strălucirei mele zvârcolirile de pitic nu me înspăimînta. De miǐ șǐ milioane de anǐ străbat acea-și cale șǐ voiu străbate-o încă. Vent turbat, am înfrânt, furtuni am împrăștiat, inemi zdrobite am înviorat..

«A trecut încă o furtună; iată-mă vesel șǐ dătător de bucurii. Așa-i viața voastră, așa-i soarta mea.

Fără de furtună, cine ar maǐ prețui seninul șǐ razele calde. Fără necazuri fericirile n’ar avea preț».

Nu trecu mult șǐ cuconul Todiriță, ud pînă la piele veni acasă. Ploaea străbătuse prin manta șǐ pălărie. La câmp, potopul fusese șǐ maǐ mare, oameniǐ se vârîseră pe sub care șǐ hărăbale, cuconul Todiriță s’a adăpostit sub o aripă a gired̪ei. Dar la asemenea ploae poate fi adăpost? La câmp grindina cu ploaea fusese atât de deasă, în cât se părea că stă în mijlocul nourului; nu maǐ era ploae, ci adevărată ruptură de nourǐ.

Mustea era negru de scârbă.

Cu sprîncenile încrețite, dus pe gânduri, muncit de griji, nu maǐ era stăpân pe sine. Prea multe lovituri primea de o bucată de vreme.

Desnădejdea cea maǐ amară începea să se încuibeze în sufletul luǐ: «Prea sînt fără noroc. E vr’un blestem strămoșesc, care ne urmăresce. Maǐ sînt șǐ alți agricultori, dar n’au atâtea nenorociri ca mine; mie șǐ binele mi se întoarce în reǔ șǐ natura mi-e vecinic vrăjmașă.

Muncit de-așa gânduri, descăleca de pe calul rebegit de ploaie. Moș Iordache, cum îl zări, alergă la scară să-i ia calul șǐ mantaua.

— N’ați murit, moșule, că noue era să ni se ducă neamul de rîpă.

— Vaǐ, maica luǐ D-d̪eu, urgie a fost șǐ pe-aici!

— ̪Di vizitiului să-mi pue caiǐ șǐ ved̪i traista cu grindină, pune-o în fân la trăsură.

— Maica luǐ D-d̪eu, cât oul de porumbel. Pe aici tot n’a fost așa, făcu moș Iordache, plecând grăbit să împlinească ordinele stăpânului.

Cucoana Matilda sta în balcon legănată de vuetul apelor, ce se scurgeau de vale în iaz; vuet, ce-i amorțea presentul, lăsând cale deschisă fantasiei.

La vederea bărbatului, trezită ca di’ntr’un vis. frumos, d̪ise:

— A stricat reǔ piatra ?

— Porumbul s’a dus șǐ doar la el îmi era nădejdea! Să mă tae cine-va, n’ar curge sânge din mine!

— Doar sînt asigurate ?!

— Ce folos ? Cât dau eǐ, nu es cheltuelele. Toate merg anapoda!

— Singur ți-ai făcut’o! Ce-ți trebuia sărăciea de petec, ți-am spus că are sa-ți rupă gâtul, dar vorba femeei nicǐ o dată nu se ia în seama, parcă ar fi lătrat un câne!

Cuconul Tudiriță, deprins cu asemenea molifte nicǐ n-aud̪ea, respundea maǐ mult gândurilor sale.

— Doǐ anǐ bunǐ, numaǐ doǐ anǐ să fi avut șǐ plăteam tot.

— Cu vorba asta am îmbătrânit, aud̪indu-te! Gireada era isprăvită?

— Îi făcuseră piept, dar a vânzolit’o șǐ stricat’o de pe margeni. Credeam că ne omoară acolo pe loc. Trăsnetul a căd̪ut pe un copac, la d̪ece metri: de era maǐ aproape, ardea gireada până la pămînt. Noroc că nu m’am adăpostit sub el! Era un cal priponit de copac; l’a ucis.

— Șǐ noue ne-a stricat geamurile la salon, d̪ise Matilda, c’o nesimțire vădită.

— Plec la oraș să-i vestesc pe ceǐ de la asigurare; să nu maǐ spună ca anul trecut, c’a fost o ilusie grindina șǐ că maǐ curând se vor fi jucat nisce copiǐ prin grâu! La luat, lupi nesățioși; dar, când să-ți dea despăgubire, câte șicane sînt pe lume toate le născocesc agenții de asigurare. Nu una ne sapă pe noi agricultorii, dar o sută!

— Să-mi eǐ apele minerale. Orǐ poate nicǐ pentru ele n’aǐ banǐ ?

— Mereu îmi daǐ otravă; nicǐ când sînt amărît n’aǐ milă!

— Cum n’au nicǐ alțiǐ de mine!

— Le sciu, sor’o, pe de rost, nu le maǐ începe. Bune lecții daǐ fetei. Uit’te-o cum ascultă.

— De cât o avea norocul mieu, maǐ bine să moară!

Mustea, ca să isprăvească, luă altă vorbă.

— Puic’o, ce să-ți aducă tata?

— Ce-i vrea tu, dragă papae, d̪ise copila cu glas blând. Fusese față la întreaga scenă; nu pricepea tot, dar înțelegea că tâtă-su e supărat. Simțea cu inema maǐ mult de cât pricepea cu mintea.

În bucătărie Casandra făcea sarmale cu foi de viță șǐ se certa cu moșneagul că i-a adus lemne verd̪i șǐ nu-i aduce legume.

— Ți-i maǐ aduce șǐ singură că doar oarbă nu ești, d̪ise moș Iordachi, punând tacticos un cărbune în lulea șǐ așed̪ându-l cu unghia.

— ̪Deǔ? Atâta să mănânce boerii, cât oiu aduce eǔ!

— La sfîntul Ilie îmi împlinesc anul șǐ pe ici mi-e drumul. Care în cotro de mine nu’ncape! Ciocoaica să me ia în unghii! Am stat anul ăsta numaǐ în hatârul boarului. «Să remâi, moș Iordachi, remâi că ne-am deprins cu d-ta șǐ d-ta cu noi»; dar maǐ departe, să-mi de o sută de galbeni nu stau, d̪eǔ nu!

— Să remâi, când te-oiu ruga eǔ. De când te-am apucat, tot călător ești, șǐ tot pe loc stai.

— Tot nu m’am îndurat de boer.

— Eu, când oiu d̪ice că es, numaǐ colb îmi zăriți în urmă, d̪ise Casandra.

— Ce maǐ de geamuri s’au stricat, sor’o! d̪ise Anica, venind de sus c’o mulțime de cioburi. Boerul e negru de supărare. La câmp a făcut pămînt, tot, tot. Ce neagră sărăcie!

— Vorba mea: în casa cu pricaz nu maǐ e Doamne-ajută. De la Pasci nu-i Duminecă lăsată de Dumned̪eu să nu vie sfrijitul de cenușer! d̪ise Casandra.

Moș Iordache eșise tot suflând în lulea; nu-i plăcea s’audă fleacuri femeesci.

— Șǐ, doar destul om e boerul nostru, d̪ise Anica

— Ved̪i iel, sărmanul, are necazuri, n’are când să-i toace verd̪i șǐ uscate, nicǐ să-șǐ rânjească mereu dinții la dînsa. Omul cu griji, nicǐ mâncarea nu-l prinde. Dar ea, de gospodărie nu vede, copiiǐ n’o supără! Îi zburdă de bine !

— Cum de nu pricepe, de n’o află el? Curat vorba: «Ce scie satul nu scie bărbatul», d̪ise Anica maǐ cu jumătate de glas.

— Ciocoaicei ăștia i-ar trebui să-i facă cum a făcut un boer, Mere-Acre, cucoanei luǐ.

— Dar ce i-a făcut jupineasă Casandr’o ?

— Doamne apără de-așa rușine!

Șǐ-a prins nevasta, așa bună-oară cum e ciocaoica noastră, cu ibovnicul. I-a uns pe amîndoui cu păcură șǐ i-a presărat cu puf de gâscă. Se înțelege că i-a lăsat goi, cum i-a făcut mă-sa; le-a maǐ pus câte un căluș în gură șǐ le-a dat drumul pe uliță, cu mânile legate de-un par aședzat pe la spate, ca să nu-si poată scoate căluțul.

— Mare comedie! Ce rușine!

— Hei las’, c’așa li se cade. Aud̪i? De bine nu mai sciu de ce s-or apuca!

Boarului nu-i arde de așa fleacuri. Dumineca nu se poate resufla de oameni. Mare lucru să nu bați toba la curtea noastră, cum a bătut la Doineni! d̪ise Anica.

— Despre dînsa poate s’ajungă ca mine, că nu mi-ar părea reǔ! Mult șǐ-a bătut, calica, joc de slugi! Nu maǐ bietul moșneagul ăsta câte-a tras! maǐ eri,— nu ți-am spus? — căzuse un painjen în apa de spelam. Feciorul nu era acasă; l’a trecut păcatul. Ce cred̪i? I-a turnat, bietului moșneag, lighianul cu apă în cap. Cum îi el cu plete, se scurgea apa pe cămeșă; nu scieai, să rîd̪i orǐ să plângi.

— La început era foc, bătea spălătoresele cu cămeșile peste cap. A slujit aici una, Domnica, a murit săraca, îi ducea draga mea, cămeșile călcate, coală de hârtie, nu altă ce-va, șǐ, te miri cum, găsea, poate, una cu vre-o îndoitură: pe toate le făcea boț șǐ punea să le spele din nou! d̪ise Anica.

— Mare vidmă, mănâncă inema din slugi; d̪eu, nu tot din pricina eǐ am eșit rândul trecut, dar să ții minte de la mine: femeea asta, cucoană orǐ ce maǐ e, n’o sfârșesce bine.

— Ce cred̪i, Dumned̪eǔ nu bate cu ciomagul, dar reǔ maǐ arde șǐ ustură bătaia luǐ.

— Acu s’a maǐ pocăit, dar spunea Pachița, că apii di’ntâii, era foc ciocoaica! Avea un bucătar...

— Îl sciu, bietul Anton, cam surd...

— Da; era de la boerul bătrân șǐ de vorba d-tale, vara muscă nu-i, nicǐ împăratul nu se poate păzi de ele că'i împărat. Până a adus fata supa sus, că n’avea fecior, a căd̪ut o muscă. L’a chemat, sor’o, șǐ i-a turnat supa în cap, așa fierbinte !

— Să te ferească Dumned̪eǔ de calicul îmbogățit șǐ de Țiganul turcit, d̪̪ise Casandra, făcându-șǐ cruce.

Ascultă, Anic'o, răped̪i tu la dugheană șǐ-mi adă de d̪ece banǐ rachiu șǐ de cincǐ un sfert de pane. Scii, calica nu-mi lasă o bucată de pâne de la masă, și eǔ, mămăligă, Dumned̪eǔ me erte, fie pe toate cărările, dar n’o pot mânca, m’apucă vetămătura.

— Me răped într’un suflet, numaǐ de'nu m’ar striga, sus...

Casandra luă din cuiu masa de aluat șǐ începu să frămînte nisce făină cu ou, bondănînd singură: „S’au deprins cu bucățele bune. Aluat la fie-care masă, șǐ toate numaǐ în unt șǐ lapte! Hei doamne, să nu se întoarcă roata norocului: bogăția vine în cârjă la om dar sărăcia are aripi; nicǐ te aștepți, când sosesce. Maǐ bine de una ca mine: nu am fost bogată șǐ nu-i sciu dulceața. Un lucru ce nu ai avut, nu-l poți pierde șǐ nicǐ reu nu-ți pare, că n’are dupe ce. Așa gândea Casandra, aruncând câte o bucată de lemn verde pe foc, apoi: «Bat’o s’o bată de Anică, nu maǐ vine».

XII

Meșteșug femeesc

Era recoare, chiar rece de-a binele, cum e când bate piatra. Praful se potolise, iar șoseaua, cu drumu-i albicios de piatră, se întindea cât zarea ochiului, mărgenită de o parte șǐ de alta cu șanțuri.

— Mână maǐ răpede, Ilie, să nu ne apuce noaptea la întors. Harapnicul vâjiia în vent, caiǐ dădeau din cod̪ǐ șǐ o luau la goană.

Cuconul Todiriță își pierduse privirea pe dealurile roșîetece, verd̪i altă dată.

Privirea pierdută la infinit, nefiind ca altă dată oprită de frumusețe câmpului, îi insufla o jale adâncă, o melancolie neînțeleasă. De anǐ bătea mereu acest drum, șǐ din ce în ce este maǐ muncit de griji; necazurile, carǐ maǐ înnainte rânjeau de departe, acum îl strîng tot maǐ de-aproape. Își aducea aminte cum, acum un an, se legăna cu speranța d̪icîndu-i-șǐ: Poate de acum înnainte într’un an, voiu fi scăpat de nevoi. Oh! ce n’așǐ da să-l văd̪ trecut.

Când omul e la necaz, cu drag ar jertfi un an șǐ doǐ șǐ trece din viață, numaǐ să se vad̪ă la liman...Mustea, cu suflet jalnic, numeră aniǐ trecuți și viața din ce în ce maǐ plină de griji, moșia lui scumpă mai amenințată de cat orǐ când. Șǐ poate oare fi maǐ maǐ-o durere de cât ved̪use trecut de jumetatea vieței, cu rostul aproape pierdut?

Dacă fericire șǐ pricopseală n’a fost în floarea vârstei, va fi oare când acesta-i în cădere? Mustea nu voia să se maǐ înșele cu speranțe deșarte. Și nicǐ n’ar fi putut; sufletului prea amar șǐ înșelat, de ilusii îi vine o vreme, când nu maǐ poate spera. Toate aceste gândiri îi încleștau inema.

Ar fi voit sa nu gândească nemic, să meargă, să fugă prin viață fără popas; poate atunci nu l‘ar maǐ fi ajuns grijile șǐ gândurile negre.

Avea sensația marinarului în mijlocul furtunei. Atâta îl urmăreau de la o vreme nenorocirile, în cât ajunsese superstițios. „Toate, dar absolut toate, mi se întorc în reǔ. Mi se pare, ce mi se pare? presimt că șǐ împrumutul de la credit, va fi numaǐ o ghiulea agățată de gâtul mieu. Toate par menite să me târască la adânc. Șǐ doar cu nimic n’am greșit. Munca nimănui n’am răpit, crime n’am făcut. Mereu m’am strădănuit să muncesc șǐ, prin osteneală de d̪i șǐ noapte, să-mi măresc avutul.”

În asemenea momente, năluca sărăciei, atât de fioroasă pentru cel ce a avut odată bielșugul, își areta colții, îl înspăimânta maǐ grozav de cât moartea.

De pe tot ce-1 încujura simțea că i se duce vacja de proprietar. I se părea că înse-șǐ dealurile, pădurile, câmpiile, nu-l maǐ priveau cu respectul datorit stăpânului!

Mintea prea ațîițată îi areta în toate pierderea luǐ apropiatăera ca șǐ copilul, care dă viață lucrurilor ce-l înconjoară; le desmiardă și le’lovesce, dupe cum e vesel orǐ furios, dupe starea sufletului său.

Vrea să d̪ică persoana luǐ, ca om, nu-i ncmic în fața acestor adoratori aǐ vițelului de aur !

De pe prfmirea ce-i făceau bancherii, vedea că-I dus di’ntre. proprietari. Innainteîl primeau maǐ mult de cât politicos; îl petreceau până la trăsură cu a orbe măgulitoare; acum abia îi dădeau (d̪iua bună, nu bancherii', carǐ dese orǐ nu maǐ erau acasă pentru el. dar chiar slujbașii, lor.

Șǐ atunci, în minte îi veneau cuvintele bătrânului rostite cu glas profetic: „Băete, băete, îi bine-cuvîntat părintele ce lasă avere copilului, dacă îi lasă șǐ destulă minte s’o păstreze; iar de nu, maǐ bine nu i-ar lăsa nimică”.

În adevăr, nu-i maǐ mare nenorocire pe lume de cât cel ce a avut șǐ nu maǐ are. Numaǐ ambițioșii țintesc să aibă ceea-ce n'au maǐ avut, omul modest se mulțumesce cu viața luǐ obicinuită.

Dar căderea din ceea ce-aǐ fost, iată ce nu poate mistui nicǐ cel maǐ de rând om; te învinui pe tine, blestemi soarta, pănă ce, zdrobit din ce în ce, căd̪i tot maǐ jos.

Nenorocirile sînt ca furnicile; unde năvălesce una, dau năvală o sută.

La gândul sărăciei, simțea adeverată nebunie:

— «Dacă a-d̪i, cât me țin în picioare șǐ numaǐ sînt considerat, ce va fi, când sărăcia m’ar doborî la pământ?».

„Prietenii îmi vor întoarce spetele, cunoscuții me vor ocoli de frică să nu le cer un franc! E grozav! Hoțul cu banǐ să fie maǐ stimat de cât acela ce a sărăcit din prea mult simț de dreptate șǐ cinste!

La aceste gânduri i se făcea negru înnaintea ochilor. De miǐ de orǐ se întreba: Oare creditul va fi în stare să-l mântue? orǐ poate numaǐ îi va lungi agonia?

„Procentele ne ucid pe noi proprietarii. Concurența Americei ne dă mereu lovituri de moarte. Pe eǐ productele îi costă maǐ eftin; eǔ, dacă vînd, cu cât vînd eǐ, dau în pagubă.”

„̪Dic unii că luxul ne-a ucis pe noi agricultorii; dar eǔ n’am făcut lux, n’am jucat cărți.”

Din când în când câte un venticel dulce șǐ un miros de frund̪is al pădurei îi recorea fruntea, liniștin-du-i nervii prea ațițați. Atunci gânduri mângăioaseu maǐ alinau grijile.

Chiar în cele maǐ marǐ nenorociri, coarda durerilor nu poate sta mereu întinsă. Nervii slăbesc; șǐ o liniște aparentă, o mângăere falșă vine de la sine; jalea, ca șǐ veselia, se ucide singură, cea maǐ mare veselie, odată izbucnită, a murit. Cea maǐ mare durere ajunsă la paroxim, moare; chiar de se repetă, nu maǐ arc aceeași putere, era un resunet al acelei di’ntaiu

Vecinicul refren, vecinica speranță a tuturor agricultorilor, îi venea în minte: „Numaǐ doǐ anǐ bunǐ cu o recoltă ca în anul când a murit bietul tata și ași pluti de-asupra nevoiei.

Mult așteptatul an bun, acest miraj înșelător al tuturor agricultorilor în nevoǐ, îl legăna de anǐ pe cuconul Todiriță. Acum asemenea speranțe rar le maǐ tivea în adâncul inemei; nu maǐ credea în steaua sa.

Pentru Mustea mult doritul an murise de mult, avea impresia că par’că l’ar fi îngropat odată cu bătrânul.

Nu-șǐ putea explica bine situația, dar simția instinctiv că vremuri bune nu maǐ puteau învia pentru el, cum nu putea învia iubitul său părinte.

„Ce jertfe n’așǐ face să pot scăpa moșia! Din nenorocire o prea târziu! Bietul tată avea presimțire”.

La această amintire scumpă, o descurajare îi strinse inema șǐ pieptul, durerile sufletului, ca valurile, aci cresc, aci se sting pentru o clipă, dar apoi iar se îmbulzesc maǐ cu furie. Ast-fel e sufletul omenesc, cuprins de necazurile vieței.

„Oh! să n’am fata! m’ași împușca orǐ m’așǐ duce în lume, să nu me cunoască nimeni șǐ mi-ar fi maǐ ușor de cât aicea. Omului bolnav de necaz toate i se par protivnice.”

„Creditorii, gândea Mustea, dau ca hăitașii năvală, slujbașii te amăresc, te pradă; țeranii, atât de pacinicî maǐ de mult, stau să te omoare; să-ți dea foc pentru un bănat de nedreptate. Dar acasă! Acolo e maǐ reǔ decât în iad. Necontenit certe, veșnjcă nemulțămire”.

„Orǐ-ce așǐ face e reǔ; orǐ ce așǐ d̪ice nu-i samă. E soarta fatală, ce urmăresce pe unii. Mi-a remas avere, așǐ fi putut trăi fericit, ne făcând nimic. Alerg de anǐ de d̪ile după fericire șǐ ea fuge de mine ca întunerecul de soare!”

În răstimpuri privirile i se pierdeau în văzduhul nemărgenit șǐ, ca hipnotisat, remănea în negură. Creerii zbuciumați își luau singuri odihnă, râzvrtiți, par’că, împotriva acestui chin făr de folos.

Cu sufletul bătut de gânduri a ajuns în oraș șǐ a dus întins la biuroul societăței de asigurare. Le-a răsturnat traista cu grindină în mijlocul caseǐ:

— Poftim, d-lor, să nu maǐ d̪iceți că s’au jucat băeții în grâu.

— Ce sînt alea? Oue de porumb? d̪ise un funcționar.

— Grindină, d-le, sîntem pierduți.

— Maǐ reu de noi de cât de D-voastră.

— Asigurarea încasează de la miǐ șǐ dă la unul.

— Încasează cu mâna șǐ dă cu banița. În sfârșit, mâine demineață sîntem la Dumnea-ta...

Cuconul Todiriță s’a dus pe la farmacie de a luat apele neveste-sa șǐ de acolo la cofetărie să ia bomboane pentru fată.

— «Ie copil șǐ trebue să-i faci câte o bucurie. Ii vrâsta cea maǐ fericită! Ce bine îmi părea, când venea bietul tata de la oraș șǐ-mi aducea covrigi șǐ turtă dulce! Par’că-1 ved, cum une-orǐ, voind să me necăjească, șǐ ved̪înd că-i sar înnainte, d̪icea:

— Iei poftim, Smărăndiță, am uitat covrigii șǐ turta dulce pe masa Jidanului. Iar bieata mamă, văd̪ându-mă cum maǐ nu plâng, d̪icea: „Doamne, frate, tare-ți maǐ place să chinuesci copilul: du-te, Todiriță, șǐ caută că trebue să fie ascunse în fân, la trăsură. Nu-i bine, dragă, să strici inima copilului, că scade!”

În tot-de-a-una, când cumpăra ce-va pentru Puica, îi veneau în minte aceste amintirǐ sfinte șǐ duioase. La cofetărie îl întâlni tocmai pe Iliescu.

— Buna d̪iua, d-le Iliescu! Nu viǐ cu mine? Mâne demineață' maǐ mare dragul să vânezi vre-o doue rețe.

— Am dat pușca la șters.

— Vânători să fie, găsesc eǔ pușcă.

— Atunci sînt al d-tale: tot e serbătoare mâne.

Mustea era bucuros să aibă musafiri, maǐ ales pe Iliescu, care’l ajuta la regularea actelor moșiei. Se maǐ bucura de venirea luǐ, sciind câ nevasta nu prea face scandal în fața străinilor.

Cuconul Todiriță, ca orǐ-ce om blând, era slab de caracter; certele îl ucideau, cădea într’o toropeală că nu maǐ putea vorbi. În asemenea certe, dînsa, cred̪înd tot maǐ mult că are dreptate, îl provoca mereu, d̪icând:

— „Respunde, dacă aǐ ce?”

Mustea, scos din răbdări, fugea de acasă, d̪icea de-i punea șeaua șǐ pleca pe câmp în nescire. De aceea când îi întră un om în casă, îi binecuvînta sosirea’ pe drum vorbiră de una de alta. Ilieseu povesti că a venit în oraș o trupă de baletiste, șǐ-l îndemna să vie șǐ el într’o seară.

— ̪Deǔ vin’o, d-le Mustea, să le ved̪i ce nostime sînt.

— Dă-le, Naibei! maǐ mult de cât nisce mueri stricate nu’s.

- Pii! d-le, dar vă selbătăciți de tot d-voastră agricultorii. Noroc că nu-s toțǐ ca d-ta. Erau vre-o doǐ vecini de aǐ d-tale șǐ credeam că, li se rup palmele aplaudând fetele.

— Nisce stricați!

— Eǐ lasă-me, d-le Mustea, doar n’o să te călugăresci de pe acum.

— Eǔ sînt părinte de familie șǐ nu-mi plac berbentlâcurile. Asta-i pentru băeți ca d-ta.

— Hei! Ce vorbesci. Ceǐ însurați petrec maǐ dihai ca mine! Zeu, vin’o într’o seară, îi tragem o petrecere numărul ainț. Sînt două nemțoaice, fire-ar ale dracului, că bine joacă, ca'șarpele se mlădiază șǐ se’nvârtesc par’că-s de criță, d-le!

— Ți-a remas gândul la ele ? Da ?

— De, inimă nu-i! ǔ vin’o Sâmbătă seara, tocmai e representație, șǐ (d̪ici acasă c’aǐ înnoptat șǐ, de pe oara cu- istoria din pădure, aǐ 'mas în oraș.

— Ce te. ții de vorbesc!, frate? așǐ lăsa eǔ nevasta acasă o noapte să nu scie ce-I cu mine ? Dar petrecerea ceea m’ar arde!

— Nu ești om de companie, cucoane Todiriță, șǐ minciuna-i vorbă.

— E drept; nu ți-aǐ găsit omul.

— Adicătelea cum, d-le Mustea, d-ta, când ved̪i o femee frumoasă, nu te' încălzesci de loc?

— Ascultă, nene, eǔ m’am însurat din dragoste șǐ, de, nevasta o fi având multe cusuri, dar eǔ o iubesc. O femee frumoasă mi-e drag s’o văd, cum îmi place un bărbat frumos orǐ un copil. Maǐ d̪ilele trecute veni la curte o femee cu un copil de vre-un an. Era atât de drăguț! Întindea mâinele să-l iau în brațe. L’am luat șǐ nu me săturam de a-1 săruta. Uit înger! doǐ leǐ aveam la mine șǐ i-am dat să-î cumpere papuci.

— Bine, că ești familist înfocat, sciu eǔ de mult dar credeam că asta nu împiedecă să guști o plăcere-deosebită, ca mulțǐ alțiǐ! Adică nicǐ țerancele de pe moșie nu-ți fac cu ochiul ? Privesce colo doue cum-își spală picioarele în iarbă. Cât îs de cochete, uită-te, rîd șǐ se uită spre noi. D̪i femee șǐ pace!

— Hei, vere! mi-a trecut soarele de amiad̪ă șǐ grijele au pus cruce la toate!

— Nu te maǐ fă motan călugărit! Halal de viața de țeară! Aer curat, hrană bună, fete tinere șǐ voinice!

— Ți-a remas gândul la fetișcana cea bălae? Te mai șterge pe bot; e fata consilierului, cel maǐ fruntaș țeran din sat.

— Aș! Tot se uită ea maǐ cu jind la un boer de-la oraș de cât la flăcăii din sat.

— Te înșeli, prietene. Se uită, care se uită, dar nu toate. Nu scii cum își bat ele joc de târgoveți! Din covrigari șǐ calici nu-i scot.

— Le cunosc șǐ eǔ, sfinte nu-s.

— Nu-s chee de biserecă, dar nici cum le credeți voi.

— Când nu vor de voe, vor de nevoe. Am maǐ fost eǔ pe la alte sate șǐ am vețlut cum se petrec lucrurile.

La asemenea vorbe, spuse cu atâta cinism, Mustea, care nu fusese în tinerețe cine scie ce sfînt, rentase-uimit șǐ desgustat de așa tovarăș de drum.

Cuconul Todiriță era cu educație simplă, dar călcarea legilor morale statornicite, cel puțin în principiu, de veacuri îi părea o crimă.

Înțelegea pe făptaș ca o fatalitate; dar lauda, fala șǐ cinismul crimei orǐ desfrâului nu le putea admite. Dupe el asemenea oamenǐ erau ceǐ maǐ primejdioși.

Tăcu șǐ privi, dus pe gânduri, pădurile de-asupra căror, ca un vel, plutea ceața albăstrue a sereǐ.

— Grăbesce, Ilie, ne-așteaptă acasă cu masa șǐ înnoptăm.

— Luna resare maǐ târziu, d̪ise Iliescu spre a vorbi.

Mustea, cufundat în gânduri, nu respunse.

Încă nu înserase șǐ trăsura se opri la scară. Cucoana Matilda se primbla prin balcon. Ilieseu, sărind sprinten din trăsură, sărută mâna cucoanei, d̪icînd:

— Bucuroși de oaspeți?

— Cum de nu? Ne-a cântat cucoșul în prag si-i așteptam.

La masă mâncară șǐ băură bine.

Plăcintele Casandrei erau minunate. Avea dînsa un meșteșug: le făcea cu urdă dulce, în cât, vorba luǐ Iiescu, se topeau în gură. Matilda atâta îl poftea pe Ilieseu, în cât trecea margenile politeței.

— Lasă-l, nevastă, că o să-l bolnăvescoi pe creștin. Faci curat ca Românul din poveste.

— Drept că la asemenea plăcinte faci o crimă să-l maǐ poftesci pe om, d̪ise Ilieseu.

— Mamae, când eǔ nu voiu să mănânc, îmi d̪ic că: „mireasa vede masa”. Apoi lasă-l, doar nicǐ Iliescu nu-i orb.

— Ești obraznică șǐ am să te dau afară de la masă, strigă Matilda.

— Chiar mă duc, să me joc cu Newton că m’am săturat.

Dupe masă eșiră cu toțǐ în balcon.

— Mărie, tu cântă din piano șǐ noi te ascultăm de afară, făcu Matilda.

Cuconul Todiriță, de politeță, stătu până ce fumă o țigară șǐ plecă să dea porunci vătafilor.

Balconul era, ca pe vremea veche, pătrat, mare șǐ încăpător; o canapea era așezată spre părete.

Matilda, cu aer de oboseală șǐ plictis, s’așed̪ă pe ea.

Iliescu, cam alene, ca după o masă îmbielșugată, târî un scaun alături.

— Aveam o presimțire că viǐ, d̪ise Matilda.^

Spunea adevărul, se gătise ca pentru musafiri. Părul creț, așed̪at pe frunte, o areta șǐ maǐ albă; ochiǐ negri, scânteetori de mulțumire, îl, dădeau o expresie de tinereță șǐ patimă.

Rochea roșe cu care se îmbrăcase îi colora puțin fața palidă.

Veselia îi descrețise chiar puținele cute de la gură, așa de vădite în certele cu bărbatu-se.

Cuconul Todiriță o privise cu plăcere șǐ maǐ nicǐ lui nu-i venea a crede că dînsa’i viespea de la prânz. În gând își d̪icea: „Curioase ființe sînt femeile! pe noi, bărbații, durerile ne istovesc, certele cele maǐ mici ne lasă urme pentru d̪ile întregi; femeilor într’un ceas le trece. Un praf de pudră peste obrajii ud̪i de lacrimi șǐ fața le strălucesce de veselie. Asemenea ființi sînt neînțelese!”

Uimit, o privise cât era de bună cu toțǐ la masă. În asemenea momente nicǐ el nu credea că Matilda e așa de rea.

Conscient orǐ inconscient, femeile sciu că bunătatea veselia șǐ rîsul le înmiesc frumuseța.

Matilda părea de o sută de orǐ maǐ tîneră, maǐ frumoasă. Cuconul Todiriță, nevrend, compara momentele de acum cu cele de la prânz, șǐ se gândea:

„Cât de fericit e bărbatul ce are liniște în casă! Poate viața fi plină de furtuni, căsnicia fericită e limanul unde uită, unde bărbatul capetă puteri de luptă”.

Nu sciea, sărmanul, că tot acest decor nu era pentru dînsul.

Iliescu apropie tot maǐ mult scaunul de canapea șǐ cuprinse talia Matildei; dînsa, rezămându-șǐ capul de umerul luǐ, oftă.

— Ce? Nu-ți pare bine că am venit? Scii că nu-mi sînt dragi femeile triste.

— Sciu...Când te ved, caut să fiu veselă; dar e peste puterea mea ca veselia acestor momente să nu fie întunecată de gândul că n’or să ție mult! Mâne pleci ?

— Dacă-i fi veselă șǐ bună cu mine, voiu sta șǐ mâne.

— Am să fiu, numaǐ remâi. Nu scii cât de urîtă mi-e viața fără de tine !

— Fiǐ veselă, când ne vedem. Ce folos ca șǐ în ceasurile fericite să ne gândim la neplăceri? Cu moda-asta ar trebui să plângem mereu. Veselia ne lungesce viața. Când a murit tata, mama, am plâns o d̪i, doue șǐ basta! Morții nu învie șǐ fatalitatea n’o putem schimba. Idealul e să fiǐ vesel șǐ să petreci, d̪icând aceste vorbe o sărută apesat.

Puica se ivi U dupe ușă, privind curios pe Iliescu Matilda șopti.

— Mi se pare că te-a ved̪ut fata.

— Eǐ, aș, ce pricepe ea!

Iliescu se răped̪i s’o ia pe Puica pe genunchi.

— Să nu te apropii de mine că te zgârii.

— De ce, Puic’o ?

— Pentru că nu te iubesc.

— Dar de ce ?

— Sciu eǔ de ce.

— Puică, du-te la Maria să te culce, nicǐ mie nu mi sînt dragi fetele obraznice.

Luna se lupta între nori, aci se ivea strălucitoare, aci iar se făcea nevăzută. Se lupta mândra cu nourii, cum luptăm noi cu patimile. Dînsa dese orǐ ese biruitoare, noi maǐ anevoe. E greǔ de luptat cu dușmanii lăuntrici!

De odată discul galben eși biruitor în largul senin al ceruluǐ.

La radele albe ale lunei, Matilda părea șǐ maǐ frumoasă. Iliescu o privi un moment cu adeverată patimă.

— E o seară minunată! adevărata seară pentru a-manți ! d̪ise el.

— Pecat că nu putem avea multe de acestea, d̪ise Matilda.

— Iar vorbe melancolice! În lume, dragă, să eǐ lucrurile cum sînt. Bucură-te șǐ de cele maǐ mici plăceri presente, pândesce să nu scapi nicǐ un prilej de a fi fericită. Combină să înmulțesc pe viitor fericirea șǐ uită trecutul. Iată o rețetă ce nu dă nicǐ odată greș.

— O fi bună pentru cine poate s’o urmeze.

— Trebue să poți.

— Ești prea ușurel, Iliescule. Tare regret pasul ce am făcut; poate nicǐ nu mă iubesci, pe cât te iubesc eǔ ?

— Așa sînt femeile, neîncrezătoare. Tu le-aǐ întrecut, pe toate! Ce doved̪i vrei?

— Nu sciu, dar eǔ pentru tine m’așǐ arunca în apă, n-ași cruța nimic, așǐ pune foc în cele patru colțuri ale lumei.

— Poate să vie vremea; vom vedea care din noi va fi capabil de jertfe maǐ marǐ!

- Cred̪i că nu m’așî despărți? Mâne, să-mi d̪ici l’așǐ lăsa.

— Puțină răbdarenu trebue să facem lucruri, de carǐ ne-am căi.

— Orǐ ce așǐ face pentru tine, nu mi-ar, părea, reǔ. Mustea dase poruncile șǐ veni să maǐ stea de vorbă. Ilieseu, aud̪indu-i pașii, o maǐ sărută pe Matilda; răpejunea șǐ primejdia sărutarei îi dădea nespus farmec. Abia desfăcuse mâna din jurul taliei Matildei, șǐ cuconul Todiriță întră, d̪icând cu glas plin de mulțumire:

— În sfârșit am isprăvit. Să te potrivesci trebilor, nicǐ noaptea nu le-aǐ găti. Ce sară frumoasă, îți vine să nu te maǐ culci.

— Cuconul Todiriță e orǐ poet orǐ amoresat! numaǐ aceștia sînt lunatici, d̪ise Ilieseu ritjând.

— Maǐ scii păcatele, nu zădarnic o fi umblând noaptea pe câmpi, d̪ise Matilda, cu ironie.

— Tot-de-a-una mi-a plăcut natura cu luna, cu stele, cu soare, cu tot; cât despre alusiile reutăcioase, sciu că nu le credeți. Câte griji am eǔ acuma, numaǐ amoresat ar lipsi să maǐ fiu!

— Nu te maǐ fă sfînt, ce păreche de ochi ți-a aruncat țerăncuța cea bălae!

— D-ta spui în glumă șǐ nevasta le ia ca înnadins. Nu me sili, că te prâesc ce me îndemnai pe drum...Las’ de nu te scoate pe ușă!

— Te-aǐ îndura, coconiță, să izgonesci un suflet de creștin la vreme de noapte ?

— Ba bine că nu. Ve dați de gol unul pe altul ca hoțiǐ la cercetare. D̪i bărbați șǐ te mântue.

— Vorba multă, sărăcia omului. Mâne o să mă scol în zori. Haide la culcare. Somnul e cel maǐ bun prieten al omului, când nu te trădează. Adesea grijele îl alungă șǐ mustrarea de cuget îl sparie.

— Nu te maǐ plânge, dormi'une-orǐ ca un buștean.

— Când te răzbesce oboseala, ce vrei? Chiar acuma sînt zdrobit de osteneală, d̪ise Mustea.

CAP. XIII

Dorinți neîmplinite

A doua d̪i cuconul Todiriță așteptă pe cel de la asigurare.

Până au venit, pană au stat la dejun, căci, vorba luǐ Iliescu, omul flămând nu lucrează bucuros, a cam trecut. Dupe dejun au plecat cu trăsurile la câmp.

Era adevărată jale să ved̪i cocenii verd̪i, goi de frund̪e strivite, atârnând jalnic în jos ca o zdreanță sfâșiată de nevoile vremeǐ.

— Priviți, domnule, nicǐ de nutreț nu maǐ sînt bunǐ șǐ doar erau atât de frumoși! Ce recoltă era să am!

— Aș! recolta porumbului e pierdută de secetă.

— La mine nu era pierdută. La săteni, da; eǐ seamănă târd̪iǔ șǐ pămîntul lor e reǔ lucrat. Am semenat în postul Pascelui, șǐ arătură adâncă, priviți ce strujan gros are.

— Dese-orǐ grindina pentru agricultori e o mană cerească.

— Nu în cad̪ul de față, domnule controlor; înțeleg să apărați interesul societăței, dar fără a jigni din cale afară pe al clienților; alt-fel faceți o crimă.

— A! Noi sîntem nepărtinitori; doar nimic nu ne intră în pungă.

— Credeți-me, creând nemulțumir, depărtați clienții șǐ pierdeți înzecit. Țeranii ar prinde gust șǐ ș’ar asigura pe un cap.

— Toate te vom crede, domnule Mustea, dar asta nu. Țeraniǐ nu vor să asigure nicǐ case, ne cum recolte. Sînt preaa fataliști: din „ce-o fi să fie” nu-i scoți; Țeraniǐ din Occident, da; chiar ceǐ din Ungaria; dar la noi va maǐ trece mult ?

— E greǔ, dar se va începe șǐ la noi pe încetul.

— Datoria proprietarilor să-i îndemne.

— Cum să-i îndemni? Când îmi dați mie nisce despăgubiri de rîs, ce-o să le dați lor?

— Tot e maǐ mult de cât nemic. D-ta acum o fiǐ despăgubit de jumătate din recoltă. Anul acesta societatea pierde foarte mult; au fost atâtea localități bântuite de grindină că ne-a luat groaza.

— Vorbe, domnule; când ne-ar da nouă agricultura frumoasele dividende ce le dă societatea acționarilor am fi prea mulțumiți.

La aceste cuvinte controlorul rânji machiavelic.

Se întoarseră la canțelarie spre a se maǐ certa asupra sumei de plată.

Greutatea era că un lan stricat de grindină nu fusese asigurat; a trebuit să dăscălească, de cu seară, feciorii să spue că lanul neasigurat se numesce așa cum se numea cel asigurat, dar nestricat.

Experții, cu nasul lor de copoi, simțiră ce-va șǐ mereu se înturnau, doar ar vedea oameni, pe carǐ să-i întrebe cum se numesce lanul cutare orǐ cutare.

Fiind sărbătoare, țeranii erau pe acasă orǐ la crâciumă; la câmp veniseră numaǐ feciorii boeresci.

În sfârșit, dupe multă târguială, scoase, de la eǐ, ca din gura lupului, jumătate de paguba ce pretindea.

Pe la vre-o treǐ abia putu pleca la oraș să ia baniǐ ce făgăduise un samsar să-i găsească.

Iliescu, prieten al caseǐ, remase la moșie să maǐ cerceteze nisce hârtii pentru Credit.

În oraș, orǐ-cât s’ar fi silit, nu putu isprăvi curend.

Samsarii căutau să-l convingă că nu-i bine să pue moșia la Credit, că-i vor găsi banǐ eftin, să plătească chirografarii șǐ să remâe c’o singură ipotecă.

„De unde scii? d̪iceau dînșii. Dă Dumned̪eǔ un an bun șǐ plătesci tot”.

Mustea era sătul de planurile samsarilor, dar îi asculta, dând din cap, în semn că se va maǐ gândi. Trebuia trăgănați până va isprăvi lucrările Creditului.

După ce plecă Mustea, Iliescu trecu în biuroul acestuia.

Cucoana Matilda se îmbrăcase destul de elegant. Dacă tinereța are cochetării nesfârșite, apoi vârsta mijlocie e chiar izvoditoare de măestrii neînchipuite. La această vârstă femeile sînt în adevăr cunoscătoare de puterea ce au asupra bărbaților, dar își cunosc șǐ cusururile șǐ caută să le înlăture. Sînt atâtea nemicuri, carǐ pot mări, dacă nu frumusețea, cel puțin, șicul unei femei.

Matilda le cunoscea pe toate, deși nu le întrebuințase de mult. Asemenea iscusinți femeea nu le uită nicǐ odată, dupe cum nu le învață nicǐ odată, căci se nasc cu dînsele.

Matilda il iubea pe Ilieseu; il iubea cu patimafe-meeî. care vede că s’aîi dus Aniǐ tinerețe! șǐ-î prinsă de furie la gândul că una de opt-spre-c)ece i-ar putea lua iubitul.

Adesea era geloasă chiar de soru-sa.

De aceea îi șǐ spusese că nu-i potrivită cu Hiescu, că sînt caractere opuse șǐ ar fi nenorociți.

..Tu, (d̪icea Matilda, ești învățată să trăesci bine șǐ. un biet funcționar, ca el, n’o să-ți poată da traiu bun~.

Maria nu maǐ era copilă, înțelesese toată purtarea surori-sa. Dacă, de la început, ca orǐ-ce fată, simțise pentru Ilieseu oare-care înclinare, acum căuta s’o în-năbușe șǐ nicǐ nu-șǐ maǐ batea capul- despre planurile unei căsătorii cu el.

Abia ’i respundea la întrebări. Pentru a scurta vorba,-orǐ cânta la piano orǐ fugea din casă.

Matilda o crescuseîn pension pe cheltueala sa, adică pe-a luǐ Mustea ; Maria n’ar fi voit nicǐ o dată să i se arate nerecunoscătoare. Fata, cu mult bun simț, nu putea înse, cel puțin în gând, să nu-i critice purtarea șǐ să nu-1 compătimească pe cumnatu-se, un ideal, de bărbat, cum îl numea ea. Maria. n’aucjise' de la el nicǐ odată o vorbă de bănat orǐ o alusie cât de mică pentru că o ținea șǐ a cheltuit cu ea.

Une-orǐ, stând în grădină,, o lovea plânsul fără să-șl poată explica de ce.

Pe de o parte dragostea de soră.o oprea; pe de alta cugetul o mustra că mănâncă pâinea unui; om, pe care soru-sa îl înșală șǐ desprețuesce. .

I se părea că șǐ dînsa e tovarășă la această mjșelie. Sufletul eǐ nevinovat nu putea înțelege patima nebună,, care o ardea, pe Matilda. Când vedea pe .Diescu. la masă, i se punea un nod în gât. Câteodată o apuca furia să se tot ducă. Simțea o durere nespusă că în largul lumei nu, poate ea găsi un loc unde să fugă,, să nu maǐ va|ă cele ce vede..

N’avea pe nime înse.

Nisce mătuși în oraș abia se țineau pe ele..

Une-Orǐ era atât de amețită, în cât avea aproan e halucinație că’î o pasere închisă în colivie, carereǔ își lovesce capul de gratii fără a-șl putea hiâ .zborul.

În asemenea stare sufletească se afla într’o d̪i, șǐ, o nebună, se răpeqli de dădu drumul unui canar din colivie, clicend : «Cel puțin tu să nu suferi ce suferea»

Dese-Orǐ vorbea singură:

«Mamă, dragă mamă,- de ce m’aǐ lăsat străină, de n’am suflet cui să spun focul ce me arde ?

Simțea nevoe de spovedanie, cum simte păcătosul văd̪endu-șǐ apropiatul sfârșit.

Când îl întâlnea pe cumnatu-se, nu-l putea privi în ochi.

Mustea își închipuia, văd̪end’o tristă, că-i amoresată de Iliescu. Tot așa își explica șǐ visitele dese ale a-cestuia.

Mustea d̪isese Matildei să nu-i prea lase singuri.

— S’o ceară șǐ să-i logodim. Nu trebue să se compromită fata. Târgoveții sînt cam schimbători.

Singură Puica îi maǐ alina Măriei durerea. O cuprindea, o săruta șǐ plângea, când o vedea plângând.

Micuța îî punea une-orǐ întrebări, carǐ îi dădeau fiori.

Într’una din d̪ile îi spusese c’a văd̪ut pe Iliescu sărutând’o pe Matilda.

— Eǐ șǐ? Ce lucru mare? Pe tine nu te sărută?

— Eǔ am să-i scot ochiǐ, când m’ar maǐ săruta.

— Copiǐ nu vorbesc despre ceǐ marǐ. Dacă te-ar audi bădia s’ar supăra.

Copila, gânditoare, adause:

— Dar de ce nu te sărută Iliescu pe tine?

— Tot spui la prostii! Ved̪i maǐ bine scii lecția la piano ?

Asemenea vorbe ale copilei puneau pe Maria pe cărbuni.

Se întreba dacă Matilda e în toată mintea, de nu se păzesce cel puțin să-șǐ ascundă nelegiuirile, să n’o vad̪ă fata.

Une-orǐ se desprețuia pe dînsa că tăinuesce faptele surorei sale.

În asemenea momente simțea șǐ maǐ mult amarul singurătăței. Să înneci totul în suflet șǐ nicǐ unul duhovnic să nu to poți destăinui! De câte-va orǐ se pregăti să fugă. Dar în cotro?

Casa cumnatu-se, atât de iubită odinioară, atât deplină de bielșug, viata ademenitoare de țeară, toate acum îi erau nesuferite.

Se gândea să meargă într’un'oraș necunoscut, guvernată. Pâine amară, dar sfințită prin muncă:O dată în d̪i să mănânc, dar să nu fie pâiiea trădărei!

N’avea înse energie șǐ tărie de caracter pentru a-și croi o carieră atât de grea.

Putea plânge nopți întregi, să musce perna de turbare, dar să părăsească locul, unde crescuse, să meargă între străini, nu. Pentru asemenea hotărîre trebuia un caracter; dînsa nu-1 avea.

Adesea era silită să’nfrunte pănă șǐ privirile desprețuitoarc ale slugilor. Cetea în ochii lor un fel de despreț șǐ amenințare.

Glumele lor cu multe înțelesuri îi dădeau junghiuri...

O dată Iliescu, găsind’o în sâlpn singură, o apucă de bărbie; Maria se îngălbeni șǐ cât pe ce de nu leșină.

Nu semena la fisic de loc cu soru-sa...

Maria era blondă, de statură mijlocie, avea ochii albaștri, blâneji șǐ nespus de duioși; părea că toată-viața eǐ de copil orfan, crescut de pomană, lipsit de gingașele desmierdări ale mamei, se oglindea în eǐ.

Gura avea a expresie de bunătate șǐ duioșie, întreaga înfățișare te ademenea s’o iubeșci ca pe-o soră.

Servitorii maǐ mult în hatârul eǐ nu dădeau totul la iveală.

Une-orǐ, dusă pe gânduri, spera că Iliescu poate nu va maǐ veni șǐ că soru-sa va deschide ochiǐ șǐ va vedea spre ce prăpastie merge.

Socotea ca mare fericire vremea, când n ar maǐ veni. Altă-dată dădea vina pe Mustea, d̪icând: „La ce l’a maǐ adus în casă?”

Chiar moartea luǐ Iliescu n’ar fi supărat-o.

„Ce pagubă de-o canalie?”

Dînsa nu vedea origina reului, eǐ reul nnmediat. Dintre toțǐ, Maria suferea; slăbise grozav...

Cuconul Todiriță, am ved̪ut: presupunea că-i amoresată.

Cucoana Matilda o credea geloasă, șǐ se purta cu dînsa foarte aspru.

Maria, în nopțile, când remânea Ilieseu la țeară, nu închidea ochiǐ toată noaptea; cu mintea escitată avea adevărate vedenii: i se părea'c’aude pași, uși deschidendu-se, deși toate erau amorțite în tăcerea nopței. Șǐ nu odată o apuca furii de nebună; îi venea să meargă, în puterea nopței, să-l trezească pe cumnatus-o, care dormea obosit de alergătura d̪ilei, șǐ’n genunchi să-i ceară ertare pentru soru-sa, îndemnându-1 s’alunge din casă hoțul care-i fură cinstea șǐ liniștea.

„El e bun, șǐ, sigur, de hatârul fetei, ar erta nebuniile mamei.”

În serile senine o biruea o melancolie șǐ un dor de timpul trecut, când, cu toate certele di’ntre Matilda .șǐ bărbatul eǐ, tot erau șǐ vremi de liniște.

Atunci o putea privi pe soru-sa în față, dându-i chiar dreptate. Intre dînsele, cel puțin, era dragoste șǐ înțelegere; acum-Matilda o privesce chiorîș; iar ca sufere. .

Copila, precoce cum era, simțea șǐ dînsa ce-va. Sta gânditoare șǐ mereu întreba lucruri curioase, de pe carǐ se vedea că șǐ un copil scie să-șǐ ascundă pe jumătate gândirea.

Într’o d̪i, când ved̪u că vine Ilieseu, d̪ise:

— Marǐ’o aǐ vrea tu să te măriți cu Ilieseu? Să-i d̪ic eǔ să te ia? aǐ face nuntă ca Domnica; mama șǐ tata te-ar cununa.

— Ți-am d̪is, Puică, să nu vorbesci prostii.

Copila plecă rușinată. Își găsea joc orǐ cu păpușa orǐ cu Newton.

În mintea ei, micuța, își d̪icea că Maria n’are dreptate.

„Eǔ ved c’ar fi bine; dar ce să faci? Când ești mic, toțǐ te cred prost. De ce-ar sta mama de vorbă cu Ilieseu? maǐ bine ar lăsa-o pe Maria, șǐ dînsa ar sta cu tata. Am să-i d̪ic eă luǐ Iliescu. Dar ce să-i dic? Când ești mic, e greǔ de vorbit cu ceǐ marǐ! Spune-mi tu, Nowtoane. Orǐ nu sciii? Ved̪i că șǐ tu ești prost? Așa-i când ești mic! Las’, am să-i fac eu ce-va luǐ Iliescu să nu maǐ vie! Când vine el, mamaea nu me maǐ desmieardă. Am să-i rog pe tăticu să-l dea frumos afară ca pe Gheondie al Smarandei”.

Toate acestea le vorbea Puica tare cu Newton; dese ori era așa de afundată în vorbire, că nicǐ nu lua scama că Maria o aude.

Măriei îi păreau d̪ilele grozav de lungi. Dorea să vie iarna, cred̪înd că va aduce vre-o schimbare. Sigur Iliescu nu va maǐ veni. Matilda cu vremea va uita. Liniște'șǐ fericire va fi pentru toți!

Numaǐ cuconul Todiriță, zbuciumat de nevoǐ, nu pricepea nemic. Vaǐ! Dorințile Măriei aveau oare să remâe pe vecǐ dorință neîmplinite?

CAP. XIV

Lunecarea copilei

Pe la vre-o treǐ Iliescu plecă să se primble prin grădină, trecând de-a dreptul din balcon, spre a nu fi observat. Se înțelesese cu Matilda ca dînsa să vie, pe portița din dos. Copila nu înțelegea adâncul acestor manevre, dar le simțea cu instinctul, nu cu mintea. Dupe cum cățeii credincioși observă, când stăpânii se gătesc de primblare, șǐ, fiind că sciu că or să fie închiși în casă, de aceea fug înnainte șǐ așteaptă la poartă; tot așa Puica simțea, că Matilda se duce cu Iliescu șǐ ar fi voit sa fie șǐ dînsa cu eǐ.

Își luă deci mingea șǐ plecă înnainte la portiță. Când veni Matilda, îi d̪ise:

— Merg șǐ eu cu tine, mamae!

— Să me scutesci! Nu voiu sa te ții de mine ca scaiul.

— De ce ?

— De ce, de ne ce, fiind-că nu voiu!

— Ba eu vreau să merg.

— Vecia că nu vreau eu.: Te poftesc să nu fii obraznică.

— Spune de ce nu vrei!

— Cum scii tu? Nu ți-i rușine? Să te ved ce scii.

— Da sciu, fiind-că vrei să te primbli singură cu Țiganul de Iliescu.

La aceste vorbe Matilda o apucă de mână, ca un uliu, șǐ o târî în casă.

— Lasă-me! Ce me târâi? Să nu me bați că te spun tatei.

La aceste vorbe Matilda o tari șǐ maǐ cu furie. Ajungend în casă, începu a o bate cu palmele peste cap, peste spate. Copila nu maǐ d̪icea nemic, bici nu se văita, nicǐ nu plângea.

— Viperă. Cine te’nvață să-mi spui asemenea vorbe ?

Copila, răzbită de durere îngâna:

— Iartă-me, mamae, n’am sciut că te superi.

La aceste vorbe, Matilda, ca o adeverată furie, începu șǐ maǐ cumplit a o lovi.

Maria, audind zgomot, întră pripită.

Când vedu fata trântită jos, iar pe Matilda lovind’o cu furie, se îngălbeni, șǐ brăped̪indu-se spre dînsa, voi s’o oprească.

— Pentru Dumned̪eǔ! Ce ți-a făcut fata? Vrei s’o omori?

— Da, eǔ am făcut’o, eǔ s’o omor.

— Dar ce? Ce s’a întâmplat?

— Lasă-me, lasă-me, voiu s’o omor! Să-mi spue asemenea vorbe, să me amenințe cu tată-se? Am să-i rup limba. Șerpe veninos !

Maria pricepu.

— Te rog iart’o. Orǐ ce-ar fi făcut, iart’o !

— Poate tu îi daǐ asemenea lecții! șǐ tu ești o canalie. Cu toțǐ me urîți; d̪icând acestea, voise să se răpeadă din nou la copilă.

— Lovesce-me pe mine. Lovesce-me, d̪ic, până’i obosi, până te’i recori de furia ce te mistue, dar lasă copila. Vrei s’o apuce spasmele ?

Maria își încorda toate puterile, o luă de mâini șǐ o trecu în camera de-alături pe Matilda.

În acest timp copila se făcu nevăzută din casă.

Maria căuta s’o liniștească pe soru-sa.

— Dar, sor’o, ce ți-a d̪is ? Să ved șǐ eǔ. Să te înfurii? Ce scie ea? Copil resfețat nu-i?

— Am s’o învăț eǔ minte. Dacă tată-se o face să mi se sue în cap, o s’o duc eǔ la calea cea bună.

— Ici, liniștesce-te. Te văd slugile, vor spune bă-i șǐ ce? Mi-i frică? Să scie, să me cunoască de mamă!

— Bea puțina apă șǐ te liniștesce; mă duc să ved ce face fata, pot s’o apuce spasmele; nu-i copil, doar deprins cu bătăi; era vîuetă de emoție.

Maria trecu în camera de alături șǐ începu a striga, nevăd̪end copila?

— Puica, Puicuță dragă, unde ești?

Fata nicăeri.

Maria se întreba unde s’o fi dus atât de răpede? Eși în curte, întrebă servitorii, dacă n’au ved̪ut’o. Nimeni n’o ved̪use, par’că intrase în pămînt. Matilda, în vremea asta, își aranjă perul șǐ plecă în grădină, de-a dreptul prin balcon.

— Unde o fi, țață, fata? d̪ise Maria, eșindu-i în-nainte.

— S’o fi ascuns unde-va. Nu-ți fie frică, n’o ia dracul.

— Ba trebue s’o caut, să nu i se întîmple ce-va.

— Drac pierit aǐ maǐ ved̪ut? Las’o ca vine ea.

— Merg s’o caut în grădină, să nu șe culce unde-va s’adoarmă, șǐ o poate mușca un șarpe orǐ se poate reci.

— Ba te poftesc să mergi în casă; tot e descuiat. Maria plecă în casă, dar cu inema foarte îndoită. Avea ca o rană în cap.

—„Ce i-o fi d̪is, Doamne, s’o bată așa de reǔ? De când e, n’a pus nime mâna pe dînsa!”

Închise ușa la antreul din doș șǐ se duse pe balcon să maǐ vad̪ă de nu vine fata din cotro-va.

Maria presupunea că Puica, în nevinovăția eǐ i-a făcut vre-o observație despre Ilieseu, i-a spus lucruri ce le vedea, dar nu le pricepea. La vârsta aceasta copiǐ sînt adeverați papagali, vorbesc lucruri prinse din vent, le leagă șǐ le dau o formă, pe care dînșii nicǐ n’o înțeleg.

Mariea avea presimțirea unei nenorociri, întocmai ca șǐ acele paseri carǐ prevăd furtuna.

Neliniștea o mistuea; ca un leu închis în cușcă, se primbla de colo până colo prin balcon.

Ura ca vre-o jumătate de ceas de la întâmplare, dînsa sta ca pe foc.

—„Închid ușile șǐ me duc să caut fata. Ce nebunie! Să bată copila orbesce!”

„Dar ce i-a făcut? Ce patimă ticăloasa s’a încuibat în sufletul femeei ăsteia? Doamne, de s’ar sfârși în-tr’un fel! O să-mi fac seamă!

Plecă pe o portiță, care da în grădina de zarzavat. O găsi chiar deschisă în lături. „Sigur, gândi Mariea, s’a dus pe aici”.

Sciea că fata are obiceiu să meargă, maǐ în fie-care d̪i, să vadă nisce cuiburi de pepeni; pe unul maǐ mare își zgâriase chiar numele.

Se duse într’acolo, o strigă încet; nimeni! Maǐ scia că are obiceiu de merge la zmeură. Nicǐ acolo n’o găsi.

Era un boschet de lilieci, acolo s’ascundea șǐ se juca împreună cu Newton.

Grăbită, abia ținându-șǐ resuflarea, plină de supărare șǐ grija, plecă într’acolo.

Furtuna trecută șǐ seceta răriseră frunzele de liliac. De departe zări pe Iliescu sărutând’o pe Matilda. La această neîngrijire șǐ patimă neînfrânată, Maria a-proape nu ameți.

Se întoarse răpede. Îi era rușine de rușinea lor. Fugea ea ca o vinovată, par’că ar fi fost făptașa. își frângea mânile de durere.

—„Se vede că patima nebunesce pe om de-a binele. Nicǐ frică, nicǐ rușine, nemic! De peste gard de la Maranda, o ved șǐ copiiǐ!”

„Nu, nu, femeea asta nu ese la capet bun.”

„Dar ce me fac, unde-i fata?”

De odată o idee stranie îi veni în cap: „Oare nu s’a dus la iaz?” Acum o lună se’nnecase o fată din sat. Când au scos’o din apă, tocmai erau șǐ ele acolo.

Puica mereu întreba:

— Oare de ce s’a înnecat, lele ?

O femee îi respunse :

— De ce? D̪ice că se certa mereu cu maștină-sa, șǐ, cum îi muerea ceea nebună, i-a fi tras vre-o doue melestee peste cap. De alt-fel spun vecinii că mereu o ocărea șǐ-o bătea. I-a dat, săraca, larg; n’a maǐ avea ciuma pe cine bate”. Puica asculta, dupe obiceiul ei, cu luare aminte toate vorbele femeei, șǐ par’că i se săpau în suflet

Ceǐ betram uita de când au fost eǐ copii, îșǐ închipue pe aceștia prea proști șǐ nepricepuți.

Cât de amar se’nșală!

Fantasia la copiǐ e mult maǐ puternică, maǐ vie, de cât la oamenii marǐ. Pentru copii lucrurile sînt atât de vii șǐ cu’n colorit puternic; cuvintele au puterea imaginelor reale; poveștile șǐ credințele nu sînt slăbite de îndoială. Pentru eǐ orǐ-ce e cu putință.

Puica era foarte deșteaptă. Încă nu scia carte; dar ce bogăție de cunoscinți în capul dînsei!

Sciea poveștile pe degete, precum șǐ toate credințile despre cer, stele, lumea ceealaltă, suflete, raiu șǐ iad.

Sufletele copiilor, scia că se fac îngeri, sau, cel puțin, că merg în raiu. De aceea de multe orǐ, când îî lipsea ce-va, ar fi dorit să moară.

N’aud̪ea ea pe femei în fie-care d̪i cum fericeau pe copiiǐ morți?

Pentru Puica, feții frumoși, caiǐ șǐ cânii năzdrăvani erau o realitate.

În mintea eǐ, une-orǐ, când îl vedea pe Newton așa deștept, se întreba de nu-i cum-va șǐ el năzdrăvan. Poate șǐ el avea s’o ducă pe ceea lume, s’o facă fericită.

Puica, plecând din casă, era muncită de-un singur gând: „Să scape din viața asta, unde toțǐ o cred proastă șǐ nimeni n’o iubesce.”

„Chiar tată-so, de când are griji, n’o maǐ iubesce, ca înnainte, nicǐ n’o desmiardă.

„Maria d̪ice mereu c’are să se ducă în lume.

„Atunci cu cine remâne ea?”

Așa vorbind cu gândul, plecă urmată de Newton, pe portița, pe care Maria o găsise deschisă. Sări un pârleaz șǐ fu pe malul iazului.

Sărise pârleazul sprintenă, câinele, ca un credincios, o urmă.

Soarele arunca o lumină aurie pe lac, apa era leniștită șǐ de-un albastru închis.

Părea un cer ademenitor, te momea să vu m aǐ nele luǐ.

Puica n’aud̪ise de la Casandra că sub apă sînt oameni, carǐ au biserecă șǐ case, cărora de Pasci li se trimit găocile de oue să scie șǐ eǐ că pe pămînt sînt. Pascile? Nisce oameni, căror le d̪ic Blajini.

De ce n’ar merge șǐ ea?

Poate acolo o fi maǐ bine.

Avend încă lacrămile pe obî'az, s’apropie de lac, șǐ întorcendu-se către câine, d̪ise :

— Așa-i că-i frumos lacul, Newtoane ? Tu mergi cu mine; acolo nimeni nu ne bate.

Câinele, par’că respundendu-i, lătră încet.

Puica, fără a sta un moment la gânduri, întră în apă, îmbrăcată.

Câinele era deprins s’o vadă scăldându-se. Se uita mereu la ea, cum merge încet prin apa căldicică; întră șǐ dînsul, pănă îi trecu apa de genuchi, pe urmă se opri.

Puica privea mereu, ademenită de luciul albăstriu al apei; credea că Newton vine în urmă. Se minuna șǐ de rochiță, care plutea în jurul eǐ. I se părea că zboară, căci o bucată de vreme plutea de-asupra apei.

În mintea eǐ nevinovată credea că așa o să meargă, pănă o ajunge pe ceea lume.

Dînsa nu înțelegea bine ideea de moarte. I se părea că-i un somn: Adormi pe lumea asta șǐ te trezesc! în lumea ceealaltă.

De o dată hăinuțele, fiind tot maǐ îngreuiate de apa, șǐ copila, fiind la adânc, se cufundă.

Câinele, care sta cu ochiǐ țintă, credea că-i joc.

Dese-orǐ Puica se ascundea prin iarbă, strigând «Cucu»; iar câinele alerga, șǐ scuturând’o de rochiță, o scotea din ascunzătoare.

Copila avea în câine adevărat tovarăș de joc. Lipsită de societatea copiilor, de vreme ce cu mojicii din sat n’avea voe să se joace, dresase câinele așa fel că-i ținea loc de copil, cu care se juca.

Puica ascundea ce-va șǐ Newton trebuia să găsească..

Alt joc era de-a ascunsele: se ascundea, când copila, când câinele, șǐ se căutau unul pe altul. Ast-fel petreceau împreună ceasuri întregi.

Câinele, de o cam dată, cre^u că s’a ascuns. Ca de obiceiu, lăsa cât-va timp șǐ pe urmă se răpetjea s’o-caute.

Tot așa făcu șǐ acum; deși era ce-va nou: nicǐ o dată Puica nu se ascunsese în lac.

Dar șǐ-o fi închipuit șǐ Newton că-I vre-o fantasie nouă de ale copilei.

Odată nu s’a suit în pod la bucătărie șǐ, ca să-l necăjească pe Newton, n’a tras scara dupe’ea?

Umbla bietul Newton, clielălăind în jurul bucătăriei, vec,lend cum l’a păcălit Puica...

Cu instinctul de câine deștept, se răped̪i în not, se cufundă de doue treǐ orǐ, șǐ, de odată, pluti victorios de-asupra apei, șǐ, ținend copila cu botul de rochiță, înnotă răpede spre maǐ.

Dînsul simțea că-i ce-va reǔ. De obiceiu, când o găsea, Puica bătea din palme, rîdea, îl desmierda șǐ făcea o gălăgie cât d̪ece Ccpiǐ la un loc; acum nemic, nicǐ nu mișca.

Ajungând la mal, o lăsă jos șǐ începu a lătra a pustiu.

O femee, care se afla maǐ la vale, ved̪use ce-va din cele, ce se petrecuseră.

La lătratul câinelui, se întoarse șǐ alergă într’o clipă.

Când văd̪u că-i copila boerului, înlemni.

Răpede o înturnă cu fața în jos, o scutură, șǐ, ne maǐ stând o clipă la îndoială, o luă în brațe șǐ plecă la curte, cât putea la goană, plângând. Dădu pe poarta din dos șǐ întră drept în bucătărie.

Casandra, vetjend copila în așa stare, înmărmuri;

— Doamne aperă, dar asta ce-o maǐ fi?

Trimise pe Anica dupe cucoane în grădină.

Casandra șǐ cu femeea o desbrăcară, o întinseră pe pat, îi descleștară gura. ’

Notarul, care tocmai se întâmplase la curte, alergă la bucătărie; vestea se lățise în toată curtea. Cum întră, ceru Casandrei să înfierbinte cârpe, să-i pue copilei la picioare șǐ la inemă, iar el începu a-i trage încet șǐ regulat limba.

— Domnule notar, o să-i rupi limba.

— Maica luǐ Dumned̪eǔ, fă ce-ți spun că te cârpesc.

În vremea asta sosi șǐ Maria galbenă, cu buzele încleștate: nu putea rosti o vorbă; picioarele i se tăiau de la genunchi.

— Nu vă temeți, acuși începe inima a se bate, o simt: pe câți n’am scăpat eǔ, d̪icea notarul, trăgendu-i ritmic limba ca să stabilească respirația.

Casandra freca mereu picioarele copilei, cu cârpe calde.

În vremea asta Anica striga, cât îi lua gura, pe coană, care se drăgostea cu Iliescu.

Matilda, aud̪ind’o, își închipui c’a venit cine-va. Plecă spre casă, cu toată stăruința luǐ Iliescu de a se face că n’aude șǐ de a maǐ remănea.

— Cucoană, țipă Anica spăriată, duduca s’a înnecat.

Matilda bolovani ochiǐ marǐ, d̪icând:

— Cine, Maria?

— Nu, duduca cea mică.

— Ești nebună?

— Ce nebună, a adus’o Pachiță, hai fuga, e în bucătărie.

Matilda se îngălbeni ca lămâia șǐ, șovăind, ajunse în ușa bucătăriei.

Notarul trăgea mereu limba copilei, rostind refrenul:

— Nu ve temeți, începe a resufla; numaǐ răbdare.

Matilda se răped̪i înlăuntru; ved̪înd copila palidă, ca moartă, avu un moment de uitare de sine, sentimentul de mumă se trezi în toată puterea luǐ.

— Puica mea dragă!

Șǐ cuprind̪end’o cu mâinele, o ridică în sus.

Copila scoase un oftat ușor.

— A scăpat, d̪ise notarul.

— Slavă Domnului! Dumned̪eǔ m’a adus la curte. Parcă’mi d̪icea cine-va să viu șǐ doar sciam că nu-i acasă boerul.

— S’o ducem în casă, d̪ise Maria.

Matilda duse copila în casă învelită în cerga de la bucătărie șǐ o așed̪ă în pătișor.

Copila începea a resufla din ce în ce maǐ normal...

Notarul, care voea să facă pe doctorul, d̪ise: „Cum s’o maǐ desmetici, trebue dat ceaiu cu rom: să n’o prindă nisce friguri rele. De la așa primejdii mulțǐ. remân betegi...”

Dar oare cum s’a înnecat ? întrebă el.

— De! copil nu-i ? S’o fi jucat orǐ s’a scăldat, cine maǐ scie? d̪ise Casandra, care adusese o cărămidă-caldă, să o pue la picioare.

— Noroc de câine, spuse femeea, că el a scos’o. Ce deștept!

Newton sta la ușă cu ochiǐ țintă la copilă.

— Să nu trimetem dupe doctor? d̪ise Maria.

— Aș! Ce să maǐ facă doctorul ?’Am scăpat’o și fără dînsul, — d̪ise notarul.

Iliescu nu scia ncmic, se tolănise pe o bancă șǐ privea cerul.

Moș lordachi, cum zări trăsura boerului; eși înnainte la scară..

— Duduca e cam reǔ; dar să nu ve spăriați, a scăpat’o notarul.

Mustea se răpeeji în odaia fetei.

— Ce-i cu fata?

— Bine, cucoane Todiriță! Ce a fost s’a trecut. Se înnecase, dar a scăpat, făcu notarul.

Cuconul Todiriță, ved̪înd copila galbenă, era să cadă jos, de nu-l apuca notarul.

— Maica luǐ Dumned̪eu, boerule, ține-ți firea, doar ești bărbat, am scăpat’o eǔ. Uită-te resuflă, i se bate inema.

— Mărie, Ved̪i să fugă îndată dupe doctor, țipă cuconul Todiriță.

— Nu-i nevoe, Maica luǐ Dumned̪eǔ, dacă’s eǔ; doar eǔ ara scăpat’o, se îndesa notarul.

— Să fugă într’un suflet; lasă-1 să vie degeaba.

Cuconul Todiriță s’apropie șǐ sărută fata pe obraz.

Copila deschise ochiǐ.

— Tatae! îngână ea zâmbind.

— Ved̪i, Ved̪i, ce-ți spun? Are copila noroc! Dumnecd̪eu m’a mânat să viu la curte. De nu eram eǔ; cu dobitoacele de femei, murea copila cu d̪ile: îi tot îndesau luminarea în mână. Cucoanele nu erau.

— Vrea să d̪ică, d-ta aǐ scăpat’o, domnule notar! Cum să-ți mulțămesc? Asemenea faptă nu poate fi plătită. N’o să mă ții în nume de reǔ! Și, cu multă gândire, scoase din buzunar câte-va hârtii de câte o o sută.

Se cunoscea de pe față că-i atât de nervos că nu scie ce face șǐ voi să le dea notarului.

— Nu, cucoane Todiriță, mi-i prinde d-ta alte nevoǐ; nu primesc, să me omori. Pentru așa ce-va nu se iau banǐ. O datorie de creștin. Hei, cucoane Todiriță o îndatorire la d-ta stă cu procent bun, de tot bun Maica luǐ Dumned̪eǔ! Nu iau nimic. Eǔ nu-s vrednic să mulțămesc tuturor sfinților că m’au mânat încoace. Ba încă primarul d̪icea:

— Bre Neagă, nu te maǐ du, că nu-i boerul acasă. Hai maǐ bine de fă o cinste, doar aǐ băiat. „Ba nu”, d̪ic eǔ, „me duc maǐ bine de’l aștept”. Șǐ așa, cunî sînt eǔ, când apuc înnainte, o țin ca Neaga. Când întru pe poartă, aud țipete. „Me, d̪ic eǔ, s’o fi aprins la bucătărie” șǐ o iau răpede. Când întru văd pe duduca moartă. Le dau în lături pe femei șǐ cu metoda mea o înviiu. Maica luǐ D-d̪eu m’a ajutat!

Cuconul Todiriță îl îmbrățișează cu lacrimi.

— Iți botez eǔ băiatul!

— Să trăesci, cucoane; drept să ’ți spun, chiar la asta veneam.

Copila respira din ce în ce maǐ bine. Cum s’a în-necat, a remas un mister pentru Cuconul Todiriță.

CAP. XV

Cărturăreasa

Era pe la Sf. Maria mare. O d̪i frumoasă, nicǐ prea caldă nicǐ prea rece; pe ferestrele de la salon aburea un vânt mirositor a sulfină. Subprefectul venise la o constatare; ca de obiceiu, se abătu pe la curte. Ilieseu, oaspe nedeslipit, desmierda orǐ maǐ curând hărăția pe Newton. Dînsul nu voia de loc să-i primească desmierdările, hârâia mereu, par’că-i d̪icea: „Șed̪i bine, nu me pun eǔ cu unul ca tine; nu sînt câine de d̪ece uși. Să pot vorbi, ți-așǐ areta eǔ; dar am ochi șǐ n’am graiu. Ia seama să nu me fac într’o d̪i turbat șǐ să nu fie vaǐ de pielea ta”.

Îl privea urît de tot pe Hiescu, își aluna ochiǐ cu o nespusă ură, aretându-șǐ, din când în când, colții. Idei n’o fi putut avea bietul Newton, dar avea sentimente, avea alte mijloace de a înțelege lumea. Îl iubea pe cuconul Todiriță: de câte-orǐ îl vedea ca se ceartă cu nevasta, începe sa urle a pustiu șǐ se gudure pe lungă stăpân; simțea el că Matilda era rea cu cel care’l iubea pe dmsul. Șǐ, în mintea luǐ de câine deștept, își d̪icea: „Acesta e prieten cu dînsa, sigur e un reǔ făcător pentru stăpân”.

Puica, mânată de vechea eǐ antipatie pentru Hiescu îl asmuțea necontenit: „Mușcă, Newton, mușcă!”

— Curios animal șǐ câinele! Uită-te cum mă iu-besce pe mine, șǐ eǔ viu maǐ rar, nu ca d-ta, care ești prietenul caseǐ, d̪ise sub-prefectul apăsând, cu înțeles, cuvintele din urmă.

— Aici Newton!

Câinele alergă mulțumit, fluturând din coadă șǐ ciulind urechile, în semn de supunere.

— De ! d-ta ești bun de pus la rană, de aceea aǐ vârit groază în oameni, când cu omorul de la Dumesci.

— Așa cere slujba, cuconiță. Șǐ tot am primit reproșuri de la prefect. Mi-a d̪is: „Cum? Se face un omor, d̪iua în n’amiad̪a mare, în plasă la d-ta, șǐ nu daǐ de urma ucigașului?”

— Ce ești de vină? A fost doar șǐ procurorul!

— Da a fost, înse de la mine se cere tot; trebue să-i dau concurs.

— Halal concurs! d̪ise Iliescu ironic.

— De, n’avem mijloace ca în străinătate, nicǐ polițai iscusiți; trebue să lucrăm, așa cum se poate aici.

— Atunci nu te lăuda că ești bun.

— Prin bun eǔ înțeleg să nu ne călcăm nicǐ odată datoriile, d̪ise sub-prefectul îndesat șǐ privind țintă pe Matilda.

Matilda caută să schimbe vorba șǐ d̪ise:

— Tot nu-i sigur cine a ucis pe Coțofană?

— S’au încurcat lucrurile. Bucata de brâu ce-a trimis’o cuconul Todiriță, dă cu totul altă față chestiei.

— Adecă să nu fie Lazar ? Cine l’a ucis pe Coțofană. Doar nu s’o fi ucis el?

— De o cam dată s’a ivit un indiciu șǐ încă puternic. Bucata de brâu, care, de sigur s’a rupt, când u țâra la fântână, este din brâul feciorului.

— Curios! Cum se poate explica ?

— Aceasta trebue s’o explice justiția. Feciorul tăgăduesce mereu. Mă-sa d̪ice c’a fost toată noaptea acasă băiatul.

— Atunci ?

— Atunci se poate să fie înțeleși. Coțofană le făcea d̪ile amare, bea tot câștigul luǐ șǐ al femeei, ba chiar munca fetelor șǐ a feciorului. Acum în urmă se lăuda chiar că intrase în vorbă să vîndă pămîntul șǐ să cheltuiască baniǐ cu mangosită de muere. Desperarea se poate, nu d̪ic sigur, să’l fi împins la păcat, d̪ise subprefectul.

— D-d̪eule! Pe tat’se? Dar oameniǐ ăștia sînt maǐ rei de cât tigrii, d̪ise Matilda.

— Hei, cuconiță, e reǔ, când patimile stăpânesc pe om. Înnaintea lor, morală, frică de legi, totul dispare.

— Eii cred că trebue să fie vre-ol fantasie a judecătorului de instrucție, d̪ise Ilieseu. Întreabă-me pe mine, câte comedii stârnesce ăla.

— Ce fantasii? Câtă vreme nu a fost bucata de brâu, Lazăr era bun vinovat.

— Șǐ când te gândesci, că bucata de brâu a fost găsit’o bietul Newton, d̪ise Maria, care ascultase pănă acum cele vorbite.

— E bun să-l facem polițaiu, d̪ise Ilieseu.

— Bădia nu l’ar da pe nimic în lume. El a scăpat doar pe Puica.

— Dar, cu moartea luǐ Smolenski, nemic ? A intrat în pămînt?

— Vina este pe Andreiu Pușcașul, el nimeresce paserea în zbor. Sînt autori morali în acest omor, persoane prea marǐ șǐ prea sus puse; ne lipsesc înse dovedi ca să ne putem lega de ele.

Nu se ucide un om, așa ca o cioară, pentru gustul de-a ucide. I-au găsit în pădure culcușul ucigașului, sticle, hârtii unse, sâmburi de măsline, coji de usturoiu șǐ de ceapă.

— Se pusese individul pe traiu, d̪ise Ilieseu ironic, șǐ poate postea.

— Aveau ciudă pe Leali vre-o treǐ proprietari vecini; se prea îmbogățise, el un venetic! Le lua vara lucrătorii șǐ se lăuda, că are să-i înghiță pe toțǐ.

— Șǐ o făcea Leahul, era activ, n’aveți idee, dar șǐ priceput, d̪ise Matilda.

— N’ajunge norocul, trebue minte. Cine până la dînsul a maǐ ved̪ut prin meleagurile astea vite de casă, pămînt gunoiat, mașinele cele maǐ noi? Am remas uimit de gospodăria luǐ. Pecat, în loc să-l ucid̪i maǐ bine s’ar fi pus cu el la întrecute. Asemenea om maǐ rar! Foarte capabil în afaceri, nu fie-cine poate face avere șǐ încă din nimic, d̪ise subprefectul.

— Se d̪ice că a început ca simplu vechil!

— Da, cuconiță, ca simplu vechil, șǐ a-d̪i averea i se ridică la doue milioane.

— Pecat, d̪eu pecat! La autopsie doctorii declarară că atâta’î era organismul de sănătos, că ar fi putut trăi încă patru-d̪eci de ani.

— Ce tâlhărie! L’a țintit drept în inemă. Spunea feciorul că abia a putut d̪ice: «Iesus Maria!» șǐ a fost gata? Vaǐ! ce poate reutatea omenească: Când am aud̪it m’a apucat un tremur! d̪ise Matilda.

— Îlș cunosceați personal? Frumos bărbat!

— Da, a fost de câte-va orǐ în chestia unor Mazuri, carǐ fugiseră de la el.

— Era foarte galant cu doamnele.

— Cum sînt toțǐ Polonii.

— Da. Leahul, când îți trage o palmă, d̪ice: „Pro șǐ pane, padam do nog”.

— Cel puțin nu ustură așa tare, d̪ise Iliescu ironic.

— Mă întîmplasem la primăria de pe moșia luǐ, când l’au adus. Era pe la vre-o patru. Îngrozitor! Să plece cine-va de acasă bun teafăr șǐ să ți-l aducă mort! Femeea leșinase; el, galben, numaǐ cămeșa pătată, de sânge.

Te lua fiori, văd̪endu-l mort în floarea vârstei.

Păcat, făcea cinste agricultorilor români!

Eǔ tot n’am desperat să pun mâna pe ucigaș. El o să dea degut pe ceǐ de la spetele luǐ.

Cel puțin viața trebue să ne fie sigură. De bandiți se păzesce omul șǐ nu pleacă noaptea, dar de asemenea dușmani! aud̪i, n’aǐ voe să te îmbogățesci.

Am eǔ o urmă, șǐ aștept numaǐ prilej. Șe multe în țara noastră, dar omorul nu. Aǐ ucis, trebue să-ți eǐ pedeapsa!

— Cred̪i ? d̪ise Iliescu sceptic.

— Atâta lucru maǐ cred încă șǐ, în d̪iua; când n’ași crede nicǐ atâta, m’așǐ expatria!

— Tot e bine, dacă ai ilusii.

— S’apropie vremea dejunului șǐ cuconul Todiriță nu vine. Apropo, ai vânat ce-va rațe, gâsce? Bâtlanii or fi acuma grași.

— Gâștele le las pentru d sub-prefect.

— Așa-i Românul; greǔ s’apucă șǐ lesne se lasă. În an vânaî maǐ mult. Care să fie oare pricina? d̪ise subprefectul cu o intonație caracteristică, clipind din ochi șǐ privind pe Maria, care se îngălbenise.

— Me conformez legei; n’ai văjut tabla: „Vânatul opritu?”

— Bine oprit, oprit, dar nu pentru d. Iliescu, prietenul proprietarului Mustea.

— Desprețuesc favoritismele.

— Dar de când? Dă-mi voe să nu te cred; poate pe unele, daǐ nu pe toate, d̪ise Muntenescu ironic...

Puica întră d̪icând:

— Mamae, o Țigancă vrea să ne vrăjească.

Iliescu, spre a isprăvi cu glumele sub-profectuluî, d̪ise:

— Hai să vedem ce ne-o spune Faraoanca, maǐ râdem.

Matilda eși cu Iliescu.

Sub-prefectul începu a se preumbla prin casă șǐ, mergend la Maria, care cânta la piano, o apucă de bărbie.

— Ești drăguță ca o cireașă, fata nenei.

Maria se înroși.

— Te rog să me erți, nu obicînuesc asemenea glume.

Sub-prefectul era un om nalt, zdravăn, ca de vre-o patru-d̪eci de anǐ, cu fruntea mărită prin pleșuvie. Barba șǐ mustățile castanii, ascundeau gura cam prea mare ; avea ochiǐ mici, dar foarte vioi, ales când privea femeile.

Nu era atât de ștrengar pe cât părea; îi plăcea a glumi cu fetele tinere.

Era înse foarte cinstit în căsnicie. Avea o nevasta, model de gospodină șǐ cinste, care sciuse, chiar di’n-tr’un bărbat ușurel, să facă om de treabă.

Cu câți-va anǐ în urmă cucoana Matilda îi cam făcea sub-prefectului cu ochiul, de aceea nevasta luǐ Muntenescu se hotăn să nu maǐ între în casa unei asemenea femei; el îi luase apărarea, dar acum veduse că nevastă-sa cunoscuse bine pe Matilda.

În balcon Țiganca,se pregătea de ghicit: dînsa nu era nicǐ tînără nicǐ bătrână șǐ legată la cap cu un testemel ponosit; i se vedeau cod̪ile negre, împletite cu banǐ, atârnând pe piept, adeverată colecție: irmilici, carboave, sorocoveți, puișori șǐ vre-o doǐ galbeni șterși.

Cămașa cu altițe șǐ gutui plin de mărgele o făceau chiar frumoasă, cu toată culoarea arămie a feței.

Catrința veche o ridicase de-un colț în brâu, de se vedeau picioarele arse șǐ prăfuite.

Ceea ce te lovea, la prima vedere, erau ochiǐ peste măsură de negri șǐ scânteetori: cu privirea eǐ pătrunzătoare simțeai că-ți cetesce șǐ gândul. Când spunea ce-va, te fixa atât de puternic, în cât sigur nu-i scăpa cea maǐ mică șǐ maǐ fără de voe contracție a feței; această mare putere de observație îi ajuta în arta eǐ minunată.

Fruntea era destul de mare, mărturisind că-i deșteaptă această odraslă a unui popor pribeag, în care poate stau ațipite nenumăratele cunoscinți ale unui neam ce a fost o dată civilisat.

Cu multă viociune scoase din desagi o păreche de cărți soioase, le așed̪ă pe scara lată de la balcon, ștergând maǐ întâiu locul cu mâna.

Ochiǐ eǐ, ca de șarpe, nu slăbiseră nicǐ pe Matilda, nicǐ pe Ilieseu; vedea dînsa cum el îi tot șoptea la ureche.

Țiganca di’ntr’o privire ghicise'tot.

— Aǐ noroc, mânca-ți-așǐ ochiǐ, noroc berechet. Clinul de roș vă aține calea cu banǐ, o groază de banǐ...Dar te pasce cu vorbe grele...D-ta le daǐ la spate...Cine-o fi ? Ți-i rudă orǐ soț...aǐ să faci un drum, șǐ ai să te procopsesci; o să fie adunare, nuntă, petriecere șǐ o să fiǐ mărită...Cam stai la îndoială, dar tot o să’l faci. La așternut puțină boală...Un om de negru îți aține calea cu vorbe dulci; te iubesce. Îi frate orǐ drăguț, orǐ prieten, nu sciu, dar ține ia d-ta...Par’că te-aǐ îndoi, parcă nu...Dar el cade mereu în casă.

Cucoana Matilda asculta cu luare aminte; vorbele Țigăncei, pentru dînsa, erau adevăruri netăgăduite. Credea în descântece șǐ farmec!; nu odată bătuse drumurile pe la vrăjitoare vestite. Iliescu asculta sceptic, fără să-șǐ dea seamă de înțelege dibăcia Țigăncei, șǐ-apoi scoase jumătate de franc șǐ i-l aruncă.

Puica ascultase cu luare aminte, dar nu înțelesese nemic.

— Coniță, mânca-ți-ar baba ochișorii, dă vr’un tulpănaș, vr’o bucată de pâine babei. N’am mâncat de ieri!; șǐ în semn de supunere săruta stâlpii balconului.

Matilda d̪ise Măriei, care tocmai venea, să aducă o bucată de pâine.....

La masă toțǐ erau veseli, afară de Maria.

— Ce stai, d-șoară, supărată, par’că nu ți-s boii acasă? d̪ise sub-prefectnl.

— Așa am poftă! d̪ise Maria înțepată.

— Nu scii cât se fac de urîte fetele supărate.

— Las’o, Muntenescule, ce necăjesci fata? Așa’s d-șoarele: când prea vesele, când prea triste, d̪ise cuconul Todiriță.

— Se vede că a intrat în anul măritatului. N’am avut ce lucra, i-am făcut puțină curte șǐ s’a supărat foc.

— Are dreptate. Tu ești de curte? Bou bătrân cu baeii roșe.

— Să me ved̪i la baluri ce cavaler sînt.

— Bine că te lasă madam Muntenescu, d̪ise Matilda.

— Ce să-i faci! Lupul schimbă părul, dar năravul ba?

Văcjend că prea se întrec cu gluma, fiind cam după masă, orǐ maǐ bine după vin, Maria plecă.

— Bre, Iliescule, cât aǐ să trăesci tu ca un cuc? Ce nu te’nsori?... Te cununăm eǔ șǐ cu coana Matilda, d̪ise Muntenescu. Îți găsesc fată cu zestre.

— Sutele mărită slutele! Cât vrei la sută? d̪ise Iliescu.

— Nu, mon cher, așǐ face-o din prietenie pentru....pentru tine.

— Se poate, dar îmi place libertatea. Unde merg, de unde vin, sînt slobod ca banul Ghica, nimeni nu-mi cere socoteala!... D-ta, care ești însurat, sigur invidiez! aceasta libertate ; o aproape povestea câinelui eǔ lupul.

— Ba de loc: desprețuese viața de bohem. maǐ sînt datorii sociale pe lume-, maǐ vine bătrânețea.

— Până atunci maǐ va.

— Dacă nu s’ar cimenta prietenia șǐ dragostea între femee șǐ bărbat maǐ la tinerețe, apoi când îi lua-o numaǐ ca să-ți facă ceaiuri, frumoasă căsnicie! Atunci eǐ femee pentru alțiǐ.

— Bree! dar bun ești de staroste, măi Muntenescule, d̪ise cuconiți Todiriță.

— Bine, dragă, tineretul din d̪iua de a-d̪i, o maǐ reǔ de cum am fost noi, de o mie de orǐ! De, me iartă cuconița, la doue-d̪eci de anǐ ora fi avut șǐ noi veleități de ștrengării; dar ne-am luat mințile în cap, no-am însurat, avem Copiǐ, ne facem datoria către alțiǐ, cum șǐ-au făcut părințiǐ către noi.

— Aǐ mare dreptate; eǐ ved înse lucrurile alt-fel, d̪ise conul Todiriță.

— Vedem cum sînt femeile. Luxul șǐ clieltuelele căsniciei sînt prea marǐ, d̪ise Iliescu.

— Nu le fă! Intinde-te cât ți e plapoma. Omul poate trăi șǐ cu mult șǐ cu puțin, atârnă cum scii să-ți regulezi viața.

— Dar, te lasă cucoana ?

— Te rog, nu-tot dați vina pe femei; Femeea e ca șǐ calul, orǐ îi eǐ frica orǐ ți-o ia. Dacă vei sci să fiǐ bărbat de la început, să-i d̪ici: „Cucoană! asta se poate, asta nu!” d̪ise Muntenescu.

— Domnule Muntenescu, iar aǐ început cu teoriile d-tale în contra feraeei ? Cine nu to cunoașce, ar crede că cine scie ce grozav ești. șǐ, pe cât se pare, cam scii de frica papucului!

— Când ar fi toate femeile ca a mea, ar fi halal de țara românească.

— Atunci dă-le voe șǐ celoralalțl bărbați să creaaa tot așa de femeile lor.

— Creadă, cuconiță, numaǐ dacă pot. Din nenorocesc ceǐ maǐ mulțǐ bărbați, cred ce le spune femeea; dar nu ce ved cu ochiǐ.

— Atunci, de ce me îndemni la însurătoare.

— Tare ești chinez la cap. Eǔ nu învinuesc pe femei; ci bărbații, eǐ sînt proști. Femeea e cea maǐ adorabilă ființă, dacă scii s’o dresezi.

Matilda se sculă nervoasă șǐ ieși.

— Să le lăsăm în plata Domnului că nu o să le facem nicǐ maǐ bune, nicǐ maǐ rele. d̪ise Mustea.

Nu voia să creadă Iliescu că subprefectul vorbesce în preajma Manei; de aceea o schimbă în politică.

— Șǐ d̪i, la toamnă iar alegeri? Mare pacoste e pe noi plugarii politica! eǔ nu m’amestec la alegerea de primar de la mine din sat șǐ cred̪i că merg la oraș?

— Aǐ să mergi, frate, de hatârul mieu. Cine vrei să facă politică, dacă nu plugarii, carǐ, de fapt, sînt totul în țara asta?

— Tot șǐ nimic!

— O să fie șǐ maǐ reǔ, dacă nu vă veți amesteca, șǐ-ți lăsa politica pe mâna slujbașilor. Trebue să fiǐ în horă ca să joci.

— Nestabilitatea asta nu’mi place.

— De acum nu se maǐ pot guverne, carǐ să stea, la putere câte doǐ-spre-d̪ece anǐ! Vremi grele! Care ciun nu-i merge, tot în guvern înghioldesce; ăsta, de la. un timp, nu maǐ poate suferi, șǐ cade orǐ îl răstoarnă..

— Orǐ căd̪ut, orǐ răsturnat, nu-i tot una? d̪ise Iliescu...

— Ved̪i bine, doar șǐ una șǐ alta duc tot la oposiție, adică maǐ aproape de putere.

— Cum aproape de putere? d̪ise Mustea.

— Fie-care d̪i de oposiție te apropie tot maǐ mult-de putere, iar pe guvern de cădere, după cum îndată, ce țe nașei, ești tot maǐ aproape de moarte.

— Muntenescule, vorbesci ca un Evreu talmudist ce venea la noi, pe când trăia tata; dacă’l întrebai, când venea de afară: „Jupâne Leiba, plouă?” îți respundea: „Când eram afară, nu ploua”.

— Dar să venim, domnule Mustea, la politică. Trebue ca agricultorii să se amestece cât maǐ mult, să-șǐ spue cuvîntul lor, să-șǐ arate durerile spre a găsi leacul.

— Cum vrei să-mi las nevoile șǐ să alerg după politică? Pe urmă eǔ sînt bolnav, nu pot fi șǐ doctor.

— Dar poți să-ți areți durerile.

— Cui să le areți, șǐ cine te ia în seamă? Oameniǐ politici au atâtea resoane de stat, că nu te maǐ înțeleg. Cât n’am țipat cât n’am alergat, când ni s’au închis granițele. Am ptaubit di’ntr’un condeiu dece miǐ de francǐ: „Domnule ministru, le-am d̪is, băgați de seamă, se ucide una dintre principalele ramuri ale agriculturei. Când, în postul mare, trimeteam vitele la Viena, aveam banǐ cu ce lucra moșia în primăvara, când scapără măseaua agricultorului dupe bani. Ce se putea face? Ungurii ne-au mâncat.

— Trebuia să lovim șǐ noi mărfurile austriace maǐ reǔ de cum le-am lovit.

— Creai o dușmănie fără folos.

— Cu asemenea considerații o să ne roadă șǐ oasele străinătatea. D-ta d̪ici că nu facem noi agricultorii politică! Întăiu că, dacă nu fac eǔ, fac alțiǐ; dar nu-i aicea reul: n’avom diplomați șireți. Domnule, eǔ sciu un lucru: guvernul îndată ce a văd̪ut că n’o să putem vinde, trebuia să d̪ică: dacă n’o să vindem, n’o s’avem nicǐ cu ce cumpăra...Dar publicul e prost; datoria mea o să opresc să nu iasă baniǐ din țară; deci taxe vamale pe toate lucrurile streine, afară de uneltele agricole. Pe pânzeturi, bumbac, lânuri, pe tot. Țeranca să semene cânepă, iu șǐ se țese, să-șǐ lucreze' lâna de la oi, în loc s’o vîndă la Evrei, carǐ o trec în streinătâte șǐ, pe urmă, o plătim cântărită cu aur.

— Aǐ perfectă dreptate. Toate astea trebuia de spus, d̪ise Muntenescu...

— Cine te ascultă, nene? Eǐ se bat ca orbii pe chestii naționale, adică d̪ise naționale. Bale arde de școlile din China, ba de biserccilo din Africa, șǐ noi agricultorii primim lovituri peste lovituri.

Uit’te am grâu de vîmjare șǐ rid samsarii de mine. Nu-mi dau nicǐ costul seminței, dar polițile trebue plătite, fonciarul de asemenea: a-d̪i mâne vine cu toba.

Se întreabă guvernele, fie albe orǐ roșe, de Unde să ia bieții creștini banǐ? Să-i facem cu ciocanul? Umplem pușcăria...baniǐ la noi sînt scumpi, lucrul câmpului îl plătim scump; căci nu ne dă mâna să vârîm capital în mașini. Agricultura e anapoda, veJi d-ta! Fabricantul, dacă vâră un capital în mașini, lucrează cu ele tot anul, deci se rentează; noi lucram 0 lună. În cât cum o întorni, tot reǔ.

Americanii au mașini oftine șǐ capitaluri; putem noi ținea concurență cu eǐ? O să ajungă, agricultorii să emigreze ca Evreii.

— Las, mon cher, nu le vedea toate atât de negru. Maǐ eri vorbeam cu alt proprietar, scii ce-mi d̪icea:

„Agricultura să trăiască! Nu te lasă nicǐ gol, nicǐ flămând, bașca pe de-asupra tot dă dece șǐ doue-spre-d̪ece la sută!”

— Să fiǐ mulțumit, când îți es chelțuelile șǐ cu ce să poți urni din loc lucrul anului viitor! Dădea când dădea; generația noastră a ferit’o Dumned̪eǔ!

— Să me erți, uit’te, d-ta trăesci prințesce; la oraș n’ai putea trăi așa în larg șǐ bielșug, cum trăesci, nicǐ cu o mie de francǐ pe lună. Asta n’o numeri?

— Asta n’o numeră nime.

— Reǔ, de ce să n’o numeri, nu face banǐ?

— Găina se hrănesce de unde scurmă.

— Bine, dar comerciantul, fabricantul nu numeră? Altă chestie e că proprietarii prea se țin să vîndă numaǐ cereale.

— Dar ce, vrei să maǐ cultive șǐ spanac? d̪ise Iliescu urîndu-i-se cu atâta politică.

— Doar n’o să facem concurență babelor din sat să vindem oue șǐ pui, făcu Mustea.

— Verii asta-i o greșală; eǔ nu sînt proprietar, cu toate astea nevasta a scos cheltueala caseǐ din ouă, paseri, unt șǐ brânză. Stau lungă lac, șǐ am scos câte-va sute de gâsce; mi le-a luat astă toamnă negustorul de-acasă.

Sînt lucruri mici, nimicuri mueresci, cum le numiți D-voastră proprietarii, dar asemenea nimicuri pot să te urce la venit cu câte va miǐ de leǐ pe an.

— Maǐ de mult mergeau; a-d̪i nu merg. Astă toamnă mi-au pierit la magazie o sută de curcani șǐ de găini: nu remăseseră de semînță.

— Bree! De la politică ați ajuns la găini, d̪ise Iliescu.

— Gluma-i glumă, dar data asta, nu scapi, votezi cu noi. Un vot la colegiul liu, plătesce mult.

— Dese orǐ te face să reușesc! d̪ise Iliescu ironic.

— Ba bine că nu !

— Cine scie ce nevoǐ or fi pe mine în d̪iua alegere!

Nu d̪ic, dacă e în joc un interes mare personal, nime nu pretinde.

— Ved̪i aice e aice; guvernul nu-mi ajută la plata polițelor, cel mult mi-ar da un loc de subprefect.

— Bine înțeles nu pe al tău; că nu l’așǐ lua. Orǐ cât arî ajunge de nevoiaș, n’ași putea să-mi săp nu prietenii, dar nicǐ chiar pe alțiǐ.

— Vaǐ! dragă, ceǐ marǐ sînt ingrați cu ceǐ mici. Dese orǐ (ce d̪ic dese-orǐ?), chiar tot-de-a-una, reușita lor atârnă de la unul șǐ altul ca mine. Câte servicii nu le-am făcut eǔ în oposiție! șǐ când la adică, pe-stal ăsta de sub prefectură! Dar tu, Iliescule, cu cine votezi?

— Votul e secret, stimabile.

— Nu pentru ceǐ cu zgardă! Puțini își riscă osul.

— Tocmai de asta votez cu cine trebue să fiu bine. Pentru moftul c’o fi Stan Orǐ Bran nu mi-oiu risca bucata de pane. Am păpat o dată pânea oposiției șǐ de-atunci am prins minte. Facă politică de oposiție coi carǐ au oase de căpetat.

— Cea maǐ hidoasă breaslă e a cenușarilor. Șǐ ou sînt cu zgardă, dar nu renunț la ideile mele. Bine, nene, clasa cea maǐ inteligentă, excepție tu, Iliescule, să meargă la vot ca oile la strungă? Nu, asta n’o admit.

O țară are nevoe de oameni de caracter șǐ, vorba ăluia, dacă nu sînt, înseamnă că nu-i are.

— Da, oameni de caracter trebue neapărat unei nații ca să se ridice, dar aceștia se nasc nu se fac, vorba țeranului: „Din coadă de câine nu faci sită de mătase”, d̪ise Muștea.

— Noi am avea oameni de caracter, dar îi stripă de tineri mediul. Doar acele familii boeresci, vestite în istorie prin energie șǐ înțelepciune, n’au murit fără urmași. Se stinge chiar numele, dar semînța române.

— Vorbesce în d-ta boorul, d̪ise Iliescu.

— Se prea poate, de pe mamă sînt boor de viță, de pe țață răzeș, adecă tot nobil.

— Da, caractere trebue! d̪ise gânditor Mustea.

— Nenorocire că în generația de a-d̪i s’au cam împuținat. Lipsa de credință șǐ de morală a ucis șǐ caracterul. A-d̪i fratele nu maǐ iubesce pe frate; nu nu maǐ nu-l ajuta în nevoǐ, dar, dacă poate, îl prăpădesce.

Sciu eǔ un cas nou; cel maǐ mare a regulat atât de bine averea fraților, în cât n’o să le remâe maǐ nimic.

— Dar prietenia, dar cinstea, adause Mustea, maǐ nu maǐ sînt! îmi aduc aminte, eram copil, nu maǐ mare ca fata mea, șǐ-a venit într’o d̪i' un boer de alăturea cu o săculteață de galbeni; mergea la o judecată șǐ se temea să-i lase acasă. Tata d̪icea să-i pecetluiască măcar:

— „Ba de loc, chir Mustea; la d-ta sînt maǐ siguri de cât la mine.”

— Pas a-d̪i de fă ce-va așa; te dă afară, îți ia baniǐ șǐ te scoate șǐ nebun, d̪ise Muntenescu.

— Ce vorbesci, nene? A-d̪i daǐ prin tribunal, cu tot soiul de ipoteci, șǐ, pănă îi scoți, cheltuesci pe jumătate cu judecata, d̪ise Mustea.

— Alte vremi, d-le, alte moravuri, d̪ise Ilieseu.

— Lasă, d-le, orășenii ne otrăvesc șǐ moravurile de la sate; dar tot țeranii sînt de-o mie de orǐ maǐ cinstiți. Un exemplu:

Maǐ d̪ilele trecute vine la mine un țeran. „Cucoane, d̪ice el, o să te întreb ce-va”, „Întreabă, bre, d̪ic eǔ”, „Am luat arvonă de la Nicolaiu Bârzu, să-i vînd 20 ele prăjini de loc șǐ acum s’a răsgândit. N’ar maǐ lua, d̪ice să-i dau arvona înderept. Eǔ i-așǐ da, dar muerea d̪ice Să nu i-o dau. D-voastră ce d̪iceți?” — „De moșule, d̪ic eǔ, fă șǐ d-ta cum îți d̪ice cugetul”. — „O să-i dau, când m’oiu angaja. Cum să-mi încarc sufletul cu munca luǐ?”

— Ved̪i? Țeranul a stat la îndoială, șǐ n’a căd̪ut în ispită. Pe când târgovețul, numaǐ departe, scii care’i principiul luǐ: „Orbul cu ochi nu-i păcat să-l înșeli, d̪ise Muntenescu.”

Dar bine-i regulați pe orășeni, n’am ce d̪ice. Prea ve credeți sfinți la sate, d̪ise Ilieseu. Dar orașele sînt menite a civilisa satele.

— A civilisa, dar nu a strica bunele moravuri.

— Ce vrei, dacă una fără alta nu se poate?

— Nu d̪̪ic eǔ că-i om cu minte cel care nu face politică? Nu de alta, dar n’ai cu cine.

Țeraniǐ, naivi șǐ simpli, de unde să, înțeleagă eǐ mecanismul politicei? eǐ sciu una: că boeriǐ pot face, boeriǐ pot desface. Orășenii, ca să fim drepți, or fi dece la sută oamenî de caracter, în colo o droae de pungași, de tale sparte carǐ aleargă jumătate de d̪i doar ar prinde un orb cu ochi. Elementul productiv șǐ muncitor din orașe e străin.

— Ești prea pesimist, mon cher Todiriță. Generalul bun se bate, orǐ-cum ar fi soldații ce-i are.

Politica trebue făcută cu elementele ce le ai, liber s’alegi, să faci selecție de oameni maǐ cinstiți, maǐ destoinici șǐ maǐ inteligenți. Politica d-tale de abținere o face orǐ-ce babă din sat, d̪ise Muntenescu.

— Dacă sînt pesimist în politică, apoi sînt din pricina urmărilor politicei ce s’a făcut. Cu mine să nu faci pe politicianul, ci să fii franc. Agricultura e sau nu basa, nu numaǐ a satului,, dar a întregei noastre existență naționale? Respunde, ce taci?

— Eǐ' da! Cine d̪ice că nu? d̪ise sub-prefectul.

— Ce s’a făcut pentru dînsa?

— Cum? Tot s’a făcut ce-va, d̪ise Muntenescu.

— Ce ce-va? Fii sincer. Nimic! Ba i s’a făcut chiar reǔ. Dovadă halul în care am ajuns, de la boerî pănă la opincă.

— Ia seama mon cher, ca dai în ridicul. Dacă nu plouă, guvernul e de vină; dacă plouă prea mult, tot el. Să me erți!

Sînteți voi de vină, că nu ve organisați vînd̪area, că nu ve faceți bănci, nu faceți societăți de canalisare șǐ irigații!

— Așa-i, d-le Muntenescu, ai dreptate, d̪ise Iliescu.

— Bine, nene ! Guvernele cari au fost rând pe rând, v’au dat o țară liberă di’ntr’un pașalâc turcesc; v au asigurat avutul. Ce maǐ voiți? Să vă dea la fie-care câte o rentă viageră?

— Dar independența politică n’ajunge, maǐ trebue șǐ cea economică. Nu mă spariu eǔ de tiradele pontice. A-d̪i lupta economică joacă tot atât de maiero ca șǐ războaele în vechime. Sub Turci nu stătea nicǐ țeranul nici boerul maǐ prost, d̪ise Mustea.

— Încă un clișeu obicinuit, făcu sub-prefectui. E fapt.

— Fie, dar altele sînt pricinile. E concurența Americeǐ, e secătuirea pămîntului, e lucrarea proastă, e lipsa de capitaluri; iar corona tuturor e neiscusința șǐ starea de înnapoiere a agricultorilor noștri, d̪ise Muntenescu.

— Ce putem, nene, face?

— Trebue inițiativă privată, Statul n’o săve ducă de sub-suori mereu.

— Dar, când ne-a maǐ dus? Ce ne-a maǐ făcut? Ce tot îi daǐ cu făcutul?

— V’a făcut căi ferate, șosele, docuri, înlesniri de transport, legi ocrotitoare etc. etc, maǐ mișcați-vă singuri. Nu ve trimeteți băeții la Paris, să faceți din eǐ funcționari, doctori, advocați, șǐ câte în lume. Trime-teți-i în școli de agricultură șǐ comerț, de unde să vie bunǐ agricultori practici șǐ pricepuți desfăcători aǐ productelor.

— Eǔ n’am băeți să-i trimit.

— Vorbesc de ceǐ carǐ au. Boerii au fost șǐ sînt inteligența nației, odraslele lor se fac slujbași, iar agricultura o lasă pe mâna arendașilor străini. Eǐ, cum vrei să meargă?

— Ved̪i, de aceea nu fac politică. Prin gura d-tale au vorbit guvernele. Nu se face nimic pentru noii Certe politice șǐ nimic practic! d̪ise Mustea.

— Vorbă de clacă, a-lor; doue lucruri sînt rari pe lumea astea: cioară albă șǐ adversar convins, d̪ise Iliescu.

În vremea asta, cucoana Matilda întră îmbrăcată de primblare.

— Ce D-d̪eu, tot nu s’a isprăvit cu politica? Văd eǔ că până nu vă bateți nu ve lăsați.

— Cine merge cu noi la vie?

— Eǔ unul m’am înscris de mult, d̪ise Iliescu .

— Unde, în listele electorale ?

— Bravo! Vrabia mălaiu visează.

— E vorba de mers la vie.

— Așa? La vie? Petrecere bună! Fug pe la primărie șǐ plec.

— Eǔ am socoteli, d̪ise Mustea.

— Dați bir cu fugiții! Noroc de d.Iliescu! d̪ise Matilda afectată.

— Da, bietul om, îl plâng șǐ eǔ, d̪ise Muntenescu.

CAP. XVI

Hora

În drumul spre vie treceau pe lungă ratușul de lungă șosea.

O casa mare cu o poartă în mijloc, așa cum sînt hanurile în Moldova. Cu ferestre mici pătrate, întărite cu gratii. Ținut în stare proastă, îți făcea impresia unei proprietăți de mult, părăsite, întocmai ca toate acaretelo de pe moșie..

Innainte-i se întindea o pajiște de troscot verde-un șanț îl despărțea de țarinile oamenilor.

Câmpul roșietec, porumburile cu coceanul galben, șoseaua plină de praf, toate dădeau sufletului melancolia toamnei. Deși era cald șǐ frumos, te simțeai trist, abătut; iar zborul cocoarelor, plecate la drum lung, te obosea șǐ te măhnea.

Strigătul pribegelor părea jalnic marș funebru.

Maria, privind acest convoiu călător în largul corului, simțea șǐ ea un nespus dor de ducă.

șǐ dînsa, fericită, s’ar fi duș în alte țeri, să nu vaJă toamna posomorită șǐ iarna cu viscolul asurzitor.

Gingașa plutire în văzduh șǐ clipetul aripelor neobosite mărea în sufletul Măriei tot maǐ mult dorul de ducă în alte lumi, c’o vecinică primăvară șǐ cu suflete neîntinate de patimi rele, . .

În asemenea'stare sufleteassă tovărășia luǐ Ilieseu o ucidea. Iu vreme ce privirile inocente ale copilei îi sfășiau inema.

Cochetăria de femee trecută a Matildei, îi insufla un sentiment de despreț șǐ de milă.

Pentru dînsa, soru-sa era o nebună neresponsabilă.

Făptașul adevărat, vinovatul fără ertară, era

Mintea eǐ, deși neiscusită de întîmplărilo vieței, n spunea că asemenea purtare nu poate să iasă la capet bun.

În unele momente îl învinuia pe cumnatu-so că-i atât de simplu șǐ nu pricepe.

Une-orǐ îi trecea prin minte să-i scrie o scrisoai anonimă, orǐ să roage pe Muntonescu, unchiu prieten să îndemne pe Mustea a nu maǐ primi în casă pe Iliescu.

Toate aceste gânduri se nomiceau unele pe altele-nicǐ unul nu părea destoinic a fi pus în lucrare.

Era în acea stare sufletească, în cât vedea cât de slab e une-orǐ omul în fața împrejurărilor.

Furtună nemiloasă de gânduri îi zbuciuma mintea fără nicǐ un folos.

Privirile pătimașe șǐ neînfrînate ale surori-sa, aruncate luǐ Iliescu, îi produceau un dosgust îngrozitor.

Îi venea să sară jos din trăsură, șǐ, ca o nebună, s’o ia razna pe câmp.

Ajungând în dreptul ratușului, Iliescu d̪ise vizitiului să oprească trăsura la joc.

Nevestele șǐ babele stăteau pe muchea șanțului, umbrit de salcâmi; vorbeau de toate, criticând ve.ci-, nele, jeluindu-se între ele de necazurile vieței, să-șǐ maǐ ușureze sufletul.

Cele zavistnice scoteau codi șǐ ponoase fetelor șǐ flăcăilor. Gospodarii cinsteau în crâchună, iar tineretul juca de rupea pămîntul.

Fetele erau îmbrăcate cu fuste crețe de lână, șǐ cu cămăși albe de bumbac; altele, maǐ târgovețite. cu bluse, făceau contrast neplăcut cu portul țerănesc.

La gut le străluceau șiragurile de mărgele. La cap erau împodobite cu flori roșii de târg.

Toate, vesele, vorbeau cu flăcăii, glumind șǐ ritjeud.

Flăcăii, gătiți șǐ eǐ cu cămăși albe, cu- busuioc șǐ văzdoage la pălării, cercau să ia fetelor basmaua orǐ inelul.

Mamele, mulțumite, se uitau fie-care la odorul lor, părendu-le cel maǐ frumos șǐ maǐ mândru la joc.

Liniștea Duminecei învelise focul nevoilor; necazurile erau lăsate în umbra d̪ilelor trecute, uitate pentru o clipă.

Veselia tinereței se făcuse doamnă șǐ stăpână pe fețele flăcăilor șǐ fetelor.

Părea atât de fericit tineretul, că șǐ cel maǐ trist trebuia să se molipsească de fericirea lor.

Bătrânii, țrecuți prin focul vieței, se simțeau șǐ un moment prinși în mreaja veseliei șǐ, zâmbind, trebuia să privească șǐ să d̪ică: „Acum e al lor. Di ti-nerefcă șǐ pace“.

se părea ca pe acești Copiǐ aǐ naturei nu-i impresiona de loc- melancolia toamnei; pentru oi, fie-care anotimp avea farmecul luǐ.

Toamna sînt clăcile vesele; iarna, lungile ședătorî cu povești șǐ cu păcălelile flăcăilor!...

Toate se urmează fatal, toate trebue să fie. Atunci la ce păreri de reǔ, la ce melancolii bolnave?

Pe pajiște, maǐ de o parte, stăteau tolăniți băețandrii, carǐ nu eșiseră încă la joc.

Priveau cu jind șǐ așteptau cu nerăbdare să le vie șǐ lor rândul; până atunci cercau să d̪ică doine șǐ hore din fluer.

Maria, privind acele figuri sincere, acea fericire cinstită, se simțea maǐ ogoiată, par’că uita situația sa. Toată această liniște sufletească abia ținu un moment; egoismul, orǐ-cât de umil, s’arată șǐ la cele maǐ blânde făpturi: prinse a fi geloasă de fericirea acelui tineret.

Avu părere de reǔ că nu face șǐ dînsa parte din-tr’însul.

—„Dînșii, gândea ea, sînt la locul lor, mulțumiți șǐ fericiți de soartă-le.

„Un viitor necunoscut nu-i amenință; șǐ n’au o pe-siție falșă ca a mea. Ce sînt ou față de eǐ? O nenorocită! O declasată! învățată să trăesc bine, n’am nicǐ avere, nicǐ putință de a-mi câștiga bunurile vieței. Fie-care are un petec de pămînt, din care poate avea bielșug, muncindu-i eǔ? nicǐ hainele de pe mine nu sînt ale mele; nu sînt câștigate prin munca mea.

„Sînt din pomana rudelor!

„Oh! șǐ cum sufăr, cum mă doare această nemernicie a mea!”

În vreme ce aceste gândiri îi frămîntau mintea, tresări la vorbele luǐ Iliescu.

— Dar scii că nu-s urîte terăncuțele luǐ cuconul Todiriță! Privesce pe cea balae cât îi stă de bine cu mărgele albastre la gât. Cum rîde cu haz la flăcăi șǐ ce gropițe nostime i se fac în obraji! A sărutat-o nănașă-sa la botez! Flăcăul trebue să-i fie drăguț.

— Toate’s nisce desmățate! Fete ca în satul as a să ferească Dumned̪eǔ, d̪ise Matilda cu ură.

— Las’, țață, că prea le înnegresci! Joacă, glumecsce cu un flăcăii șǐ pe urmă o ia de nevastă. Eǐ nu sciu fățărnicia. Ce au în inemă au șǐ în gură.

— Își fac șǐ eǐ curte. Alt-fel cum or sci c’au fost tineri? d̪ise Ilieseu.

— Frumoasă curte! Mireasa joacă în joc șǐ plodul îi plânge pe cuptor.

— Ma-ta, țață, în tot-de-a-una exagerezi. S’a întîmplat cu una, scoți lege că așa fac toate. Afară de Lisaveta Marandei arată-mi alta?

— Te rog să nu te amesteci, unde nu pricepi. Mereu me contrad̪ici. Te cred̪i mare filosoafă.

— Ia priviți ce sprinten joacă fetișcana cea cu fustă verde, par’că nicǐ nu atinge pămîntul. Ce trup mlădios! Ce ochi are drăcoaica! verd̪i șǐ gene lungi. Asemenea ochi te vâră în recori.

Patima îl orbise într’atât, în cât nu vedea că Matilda de gelosie, schimba fețe.

— Flăcăul o soarbe din ochi, adause tot Ilieseu.

— Dupe ce o ia, o zventă în bătăi, tot din dragoste. A venit eri una la curte, avea tot trupul vînet ca postavul, d̪ise Matilda.

— De, îi era omului dragă. Nu scii vorba lor: Femeea nebătută, ca moara neferecată, d̪ise Ilieseu.

— Sărmanele! Nu destul muncesc în câmp șǐ în casă șǐ au câte patru-cincî copiǐ? Ticăloșii lo maǐ șǐ bat încă, d̪ise Maria.

— Las’că femeile caută une-orǐ bătae cu luminarea. Fie boer, fie țeran, femeia trebue să scie de frică, d̪ise Ilieseu rîzînd.

— Cât de nesuferit e un bărbat, când susține asemenea teorii, d̪ise Matilda.

— Uit’te bălaia din mijlocul horei. Scii că-i drăguță ?

— Care, cea roșcată? Ce maǐ gust! Să mergem! d̪ise Matilda răstit.

— Maǐ stăi, mamae, cine scie când maǐ vodem o horă frumoasă.

— Așa, așa, Puică, d̪i să maǐ stăm, d̪ise Ilieseu.

— Musica asta cu cobză ne enervează! Dacă ve plac atâta țerancele, remăneți aci, ve iau la întors, d̪ise Matilda înțepător.

_ Scii că nu-i rea ideea? d̪ise Iliescu. Tragem o horă, d-șoară; țeranii sînt foarte măguliți, când boeriǐ întră cu ci în horă.

Maria se temea să nu înceapă o ceartă șǐ d̪ise:

— Am plecat să mergem la vie, nu să jucăm hore. Mână, Gheorghe, maǐ răpede.

Tot drumul Matilda nu maǐ vorbi nomic. Simțea un gol nespus în piept. Par’că’i spunea cine-va că Iliescu nu ține la dînsa așa cum ținea ea. Să se amețească pân’ntr’atâta la vederea câtor-va țerance, urîte foc!

—„Oh! bărbații, toțǐ sînt nisce ticăloși. Nu sînt vrednici de sentimentele noastre. Ar merita s’o rup cu el. Dar o să am curajul? de câte orǐ m’am hotărît să rup?...Unde o să me ducă iubirea luǐ?”.

Tot drumul nicǐ nu-l privi în față. Iliescu observă supărarea Matildei, dar își d̪ise: „Capriciul, are să-i treacă! Pretenție! Să nu spui de-o fată că-i frumoasă! Femeile astea maǐ în vârstă sînt prea geloase. Noroc că nu le ține mult mânia!

În uruitul trăsurei fie-care își depăna gândurile potrivit cu starea sufletului. Iliescu, stând în față șǐ voind a călca pe Matilda pe picior, nimeri pe Măria, care, ca arsă, își trase piciorul. Impresia îi era par’că ar fi atins’o un șarpe. Blestema ceasul, în caro au plecat șǐ își ̪d̪icea că, de-acum, numaǐ moartă ar maǐ pleca în așa urîtă tovărășie. Să fiu eǔ caiafa lor ? Să fi mers cu el singur. Să văd, îi dădea mâna ? Din când în când, fără să vrea, arunca, nisce priviri urîte spre Iliescu.

— Dar ce-mi arunci așa căutături bine-voitoare, d-ră? Te-aǐ supărat de ce-va pe mine?

— Eǔ! Dar ce am cu d-ta? Cine sciece gândeam șǐ, fără să vreau, mi-a cățlut privirea pe, d-ta!

— E trist, dacă inema gingașă a unei domnișoare poate avea gânduri, carǐ să se reflecte. În asemenea privri șǐ noi carǐ ve asemuim cu îngerii!

— Domnule Iliescu, ești un izvor de ironie, dar nu ți-ai găsit omul.

— Bine, la drum, omul maǐ glumesce, alt-fel îi pare calea prea lungă. D-ta te uiți urît; cuconiței i s'au înnecat corăbiile; pănă șǐ Puica stă par că a înghițit bastonul.

— De, ved̪i, noroc că, ești d-ta vesel, d̪ise Matilda

— Oameniǐ veseli trăesc mult, șǐ eǔ nu voiu să mor. Bunica mea a ajuns la opt-d̪eci de anǐ șǐ ,murit rîd̪end.

— Să aǐ parte să-i semeni, d̪ise Matilda zâmbind silit.

— Eǐ, ved̪i, tot eǔ, sireacul, v’am maǐ scos din tăcere, alt-fel adormeam în trăsură. Omul la drum e mulțumit, dacă are cu cine se certa chiar. N’oiu maǐ uita doǐ inși în tren: vreme de treǐ ceasuri s’au certat, maǐ nu se băteau; când la despărțire, își sțring mâna, mulțumindu-șǐ unul altuia pentru companie.

— Se vede vica, Mărie, d̪ise Puica, veselă....

Viea se întindea pe o costișă. În toate părțile se vedeau coline acoperite cu păduri.

În vale se așternea livada cu pruni șǐ nuci înnalți.

Vierul, un bătrân sfătos, le eși întru întâmpinare, țistuind câinii, carǐ lătrau cât îi ținea gura, dădeau să rupă, nu alta. Ilieseu sări jos, dădu mâna Matildei; Maria se coborî, ajutând pe Puica.

— Tăceți, șarlelor. Să fie nisce hoțǐ, v’ați ascunde de rușine, făcu vierul.

— Bine te-am găsit, moșule. Copți sînt strugurii?, d̪ise Maria.

— De! Așa, șǐ-așa: încep a fi pe ici pe colea câte unul pentru cine le scie rândul.

— Baba ți-i volnică? Nu maǐ vine pe la curte, d̪ise Matilda.

— Apoi dă, a maǐ îmbătrânit șǐ ea; tot se vaită de picioare. Acum a luat’o o fină în Băstoci, să-i descânte un copil, poate i-ar da de leac.

— Tot nu s’a lăsat de vrăji?

— Ea nu vrăjesce, descântă. Când vine șǐ o roagă muerea că-i moare copilul, poate să nu meargă? E o pomană. I-a mers vestea că-i cu leac la mână șǐ nu te slăbesc muerile, musai să meargă!

Poftim de ședeți pe prispă, par’că am sciut, de-am așternut scoarță. eǔ merg să v’aleg struguri.

— Noi nu i-am găsi! d̪ise Hiescu.

— Nu stim, pe unde-s copți, d̪ise Matilda.

Maria șǐ Puica se primblau prin livadă, bucuroase, au scăpat de mutra luǐ Iliescu.

Moș Ghiorghe, cât ai bate în palme, aduse struguri șǐ câte-va pere.

— Acestea-s din hultuani puși de boer. Se topesc în gură; numai cad pe jos.

Erau nisce bergamote galbene ca lămâia.

Iliescu luă una, care era maǐ galbenă, gustă șǐ o dădu Matildei, d̪ecînd:

— Gustă cât e de minunată.

Puica tocmai atunci sosi.

— Mamae, d̪iceai că-i mojicie să musci din pari șǐ să daǐ altuia! Bravo, Iliescule, ești mojic.

— Taci, obraznic’o, d̪ise Matilda, privind’o crunt. Maria șǐ Puica luară câți-va struguri șǐ plecară.

Matilda, sprijinită de brațul luǐ Iliescu, plecă în altă parte.

Tufele voreji de vie păreau buchete marǐ de frumje; strugurii atârnau greoi, dându-ți un sentiment-de bielșug șǐ veselie.

Un miros de verdeață recorea aerul.

De jur împrejur d̪ecǐ de nuanțe de verde armoni-sau de minune cu albastrul ceruluǐ. Era o vale, un cuib de verdeață șǐ plăcere.

În această armonie de colori, singur omul făcea un desacord neplăcut.

Iliescu, otrăvit de aerul orașului, simțea adevărată beție în aerul îmbălsămat al viei.

— Ah! Ce aer, ce aer! Tot să trăeșci, d̪icea el, resuflând adânc.

— Când viǐ rar, poate. Dar când ved̪i mereu tot acelea-șǐ dealurǐ șǐ văi, tare te maǐ saturi. Iarna îmi vine nebuneală. Ah! ce monotonie! Ce pustietate!

— Hai atunci la oraș !

— Cum să merg ? N’a mers el, când stătea bine.

— Vin cu mine, d̪ise Iliescu glumeț.

— Cu leafa ta nu putem trăi amândoi. La oraș sînt toate scumpe, șǐ eǔ sînt deprinsă cu bielșugul. Oh! să am zestre, de mult îl lăsam. Cu toate astea, uneori așǐ apuca încotro m’ar duce ochiǐ, să ti’ăesc numaǐ cu pâne uscată, atât mi-i de nesuferit de la o vreme. Când așǐ fi sigură de iubirea ta, nu sciu de ce jertfo n’așî fi în stare. Dar mi-i teamă: ești ușor.

La tine iubirea asta o o trecere de vreme, nu-i o patimă ca la mine.

Iliescu tăcu puțin șǐ de-o dată, par’că respundend unui gând tainic, d̪ise:

— Scii că trebue să remân câte-va d̪ile, să-i lucrez nisce hârtii pentru Credit. Am văd̪ut șǐ socetelele. Stă prost cuconul Todiriță al d-tale.

— Dar, fie al dracului nu al mieu! Ce blestem să trăe-sci cu un bărbat, când nu-l poți suferi!

— Șǐ maǐ ales, când iubesci pe altul, d̪ise Iliescu, cuprind̪endu-i talia șǐ sărutând’o.

Matilda remase pe gânduri.

Iliescu era unul di’ntre aceǐ îngâmfați de purtarea lor. Orǐ-care ar fi ea. Ca devisă avea s’ajungă ce-va șǐ cine-va.

Fecior de văduvă, cu chiu cu vaǐ, făcuse liceul; pe urmă, neputând merge maǐ departe, întră scriitor la tribunal.

Aci, cu lingușiri, cu plecăciuni, reuși să fie bine privit.

Cu toțǐ ocărim lingușirea, dar fie-cărui din noi î-i maǐ drag unul, care măgulesce, de cît prietenul, care spune adevăruri crude. Lingușirea e otravă dulce, dar sigură de efect.

Nimeni n’avea despre el cine scie ce păreri bune; dar pe toțǐ scia așa de bine să-i ia cu moinele, în cât nu-i puteau resista șǐ treburile șǐ le făcea.

Se insinuase în inema tuturor, făcându-le îndatoriri cu plan să capete șǐ el altele în schimb, dar, firesce, mult maǐ marǐ.

Cu Mustea făcuse cunoscință tot îndatorindu-l, când a cumpărat petecul de moșie, care avea să-i rupă capul.

De atunci era nelipsit de la masă șǐ de la vânat. Destul de chipos, avea talentul de a robi inemile femeilor. Cu privirea îndrăzneață șǐ eloquentă, din ochi le spunea el multe șǐ toate îl înțelegeau de minune. Avea une-orǐ privii! puternice șǐ victima trebuia să plece ochiǐ învinsă, priviri înfocate carǐ simulau perfect iubirea.

El, triumfător, d̪icea: «încă una».

Femeile adesea răpesc multe inemi cu ochiǐ lor; sînt înse bărbați ale căror căutături sugestiv înmărmuresc pe sărmanele femei, întocmai ca ale șerpilor

Vai ele femeile carǐ nu pot să resiste! Asemenea priviri avea Ilieseu șǐ le scia puterea.

Matilda, de la întâia vedere, a fost fermecată de-a binele.

La început credea ca totul se va liniști c’o strîngere de mână. O iubire platonică, imaginară, cu care se’mbată așa de multe femei! A uitat că păcatul cu ochiǐ șǐ cu gândul o tot -atât de vinovat cât șǐ păcatul săvârșit; de la gând la fapt e, dese orǐ, numaǐ un pas, pe care nu’l treci numaǐ, când lipsesce prilejul.

Nu e vorbă goală de înțeles rugăciunea de la morți: „Prea bunule Dumned̪eǔ, iartă păcatele robului tău cele făptuite cu gândul, cu vorba, orǐ cu fapta.”

Da, gândurile sînt calapoadele, pe carǐ se croesc faptele.

Tot ast-fel Matilda simți maǐ întâiu o plăcere neînțeleasă, inocentă chiar, de a sta cu Ilieseu de vorbă: „Sînt om șǐ mi se acresce de-a vorbi numaǐ cu Mustea, de cărat, de arat șǐ de mojicii luǐ! maǐ afli câte ce-va de la oraș; te maǐ distrezi puțin”.

Șǐ poate s’ar fi oprit acolea, dacă privirile luǐ Ili-escu n’ar fi fost din ce în ce maǐ provocătoare, datul șǐ strinsul mâinilor maǐ cu înțeles, iar vorbele ademenitoare.

Ilieseu nu avea nicǐ un plan hdtărit șǐ nicǐ vre-o patimă aprinsă pentru Matilda; ora obicinuita combinație a becherilor, de a vâna femei măritate, fiind că nu riscă nemică.

Nicǐ o respundere, secretul cel maǐ garantat, dragoste sigură șǐ, la părăsire, nicǐ un scandal cu putință.

Ilieseu, de la început, nu s’aștepta la reușita ce i-a fost dat să aibă. Îi plăceau înse mesele boeresci.

Se săturase de răsolul metamorfosat în mușchi, de sărmăluțele șǐ chiftelele de la birt.

Ca un bun jucător de șah, înnainta încet, dar sigur.

De câte-va orǐ a nume nu veni Duminecile spre a a vodea ce efect vor avea nevenirile luǐ: sonda petima Matildei.

În urmă era atât de stăpân pe patima ei, încît une-orǐ îi era lehamete de stăruințele ei. Dacă nu venea într’o Duminecă, Matilda îl amenința c’o să se înnece în lac. Femee, orbită de patimă, pierdea orǐ-ce prudență șǐ dese orǐ făcea scene bărbatu-su că n’a trimes trăsura dupe Iliescu.

— Îți pare că prea multă lume ne deschide ușa? Trăim ca urșii. E om de societate, purtat în lume maǐ povestesce ce-i pe la oraș.

Luǐ, după anǐ de căsnicie, nu-i trecea prin minte să-șǐ bănuiască femeea. Era un om prea cinstit ca să poată avea bănat despre un prieten. De Matilda nu fusese gelos, când era tîner, cum era să fie acum? Mustea era prea necăjit cu alte nevoǐ ca să-i treacă așa ce-va prin cap.

Iliescu era împăcat la cuget:

„Ce să-i fac, dacă ține femeea la mine? S’o las șǐ-ar face seamă! N’așǐ fi atunci om fără inemă? Să duc o ființă omenească la desperare ? Un an, doǐ, pe urmă i-o trece. Iubirea, ca toate’n lume, are un sfârșit: ne-om plictisi orǐ ea orǐ eǔ.

„Cred că șǐ cel maǐ mare moralist, în așa, cas ar face ca mine. Între păcatul înșelărei șǐ al unei morți de om, alegi pe cel di’ntâiu.

„Un rigorist poate să dică lesne: „Îți place? Ia-o!” Dar o femee, deprinsă în bielșug, cu ce s’o țin? Ar însemna s’o ucid. Poți d̪ice că-i o întîmplare nenorocită, dar n’am în cotro, așa cum fac o relativ moral. Moralitate absolută nu poate fi pe pămînt.

„Ce sînt eǔ de vină? Nu i-am d̪is să mă iubească. Cui i-ar fi putut trece prin gând că o femee ca dînsa, cu un trecut ireproșabil, s’ar putea amoresa dupe d̪ece anǐ de căsnicie? Eram cavaler, cum trebue să fie cu o femee orǐ-ce bărbat bine crescut. Pentru nisce păreri închipuite nu era să fiu mojic! Păcătos e bărbatu-se că n’a sciut a se face iubit.

„Oarbă fatalitate! Numaǐ de mi-ar servi la ce-va! Mie ce-mi pasă? Când așǐ vedea ce-va, cum-va, adio! șǐ nu maǐ viu. Dar până acum, n’am nicǐ un motiv.

„Prostul de bărbatu-se me crede amoresat de fată. Două trăiști goale, frumoasă căsnicie!

„Nu d̪ic, fata e drăguță, deșteaptă, bună șǐ onestă dar toate aceste calități nu țin nicǐ de foame nicǐ de frig...Cu «drăguță» nu saturi stomacul nicǐ te îmbraci Leafa mea! Abia trăcsc eǔ. O găsi ea vre-un bătrân chiabur, ăluia îi dă mana soia, pe mine să mă ferească Dumned̪eǔ. Trece luna de miere șǐ încep aniǐ de venin dres cu pelin. Nu văd eǔ ce pățesc tinerii însurăței?

„Câți cunosc eǔ toțǐ s’au despărțit pănă la anul. Ce plin de ilusii era Ghițulescu, când s’a însurat! „Să cerem amândoi la pod șǐ nu ne lăsăm unul de altul”. Și acum se scuipau prin tribunal. Nu, nu, eǔ nu fac prostii de astea”.

Ast-fel judeca dese-orǐ Iliescu. Pe de altă parte Matilda avea șǐ ea gândurile eǐ, sfetnici nepoftiți aǐ omului, șǐ, vaǐ! Dese-orǐ atât de primejdioși!

Gândea la viața trecută fără nicǐ un rost, lipsită de plăceri îmbătătoare.

Se mira cum a putut trăi lipsită de patima iubirei, fără de care, gândea dînsa, totul e pustiu pe lume!

Era din acele femei, la carǐ iubirea e cu atât maǐ pătimașă, cu cât s’aprinde maǐ târziu.

Când atingea brațul luǐ Iliescu, o apuca un tremur de plăcere.

Adesea nu putea să-șǐ ascundă patima în fața copilei, care, cu mintea el precoce, începea a observa unele lucruri mult maǐ cu stăruință de cât înnainte...Deși nu d̪icea nemic, dar avea, une-orǐ, nisce priviri atât de pătrunzătoare, în cât pe Maria o treceau fiori. Matilda era mânată de patimă, cum un vas șubred e mânat de vântul turbat șǐ, dacă în cale se lovesce de stânci furioase, de valuri ucigătoare, îl e peste putință să se apere.

Iliescu înse mergea, ca un om ce se primblă liniștit, alegând drumul drept spre țintă, ne oprit de piedeci, ca morală, cinste șǐ alte mofturi, cum le numea el, bune de speriat pe ceǐ slabi de' înger. El își mânuia drumul pe unde era sigur.

„Numaǐ proștii cred în noroc șǐ nenoroc. Viața ca un joc de șah; jucătorul cuminte șǐ dibaciu scie sa iasă cât maǐ în frunte.”

Pentru moment simția o plăcere să arate Matildei nuna de care îi era amenințat bărbatul.

— Piei că remâi aici câte-va d̪ile? făcu Matilda ca trezită di’ntr’un vis reǔ.

— Remân, m’a rugat să văd ce-i cu socotelele.

— Șǐ ce cred̪i, stă el oare atât de prost pe cât se căinează mereu?

— Maǐ prost de cât îți închipui. Cum a reușit omul ăsta să încurce averea, nu pricep! Bețiv nu-i, cartofor nu-i, ștrengar de loc șǐ, cu toate astea, o răsol.

— Oh! Să am zestre, cum l’așǐ lăsa! De cât s’ar mărita o fată fără zestre, maǐ bine nii s’ar nasce pe lume

— Când te-a luat sta bine, de ce n’aî stăruit să-ți asiguri o zestre?

— Ce sciam? Fată de opt-spre-d̪ece anǐ! Mama s’a bucurat că-i moșier.

— Da, moșier. A-d̪i, dator putred. Cred̪i că scapă cu baniǐ de la Credit? Dacă n’ar fi de ceǐ cu crucea în sân, ar lăsa o parte din chirografari pe la Sfîntul Așteaptă. Vrea înse să dea pănă la para; pe urmă, câte-va rate neplătite, șǐ din moșier ajunge inginer de pavele.

— Șǐ tocmai acum, când fata începe a fi mare, se cer cheltueli: trebue să-i dăm educație, s’o pun într’un pension, doar n’o șă învețe cu dascălul din sat. El poate ar vrea, dar nu voiu eǔ.

— Ce pension! N’o să aibă de tutun, de nu se va gândi bine. Creditul e ce-va, dar când ești atât de înglodat, e balonul de oxigen, care prelungesce agonia, un ceas, o d̪i, o săptămână șǐ la urmă, tot mori.

Aǐ să ved̪i vorba mea: n’o duce doǐ anǐ. Păcat de tine șǐ de fată. Să n’ai nemic! Or să-ți vînejă creditorii șǐ hainele din garderob. Câte de astea nu văd d̪ilele la tribunal!

Trebuia să facă mobila, cel puțin, pe numele d-tale, dar acum nu se maǐ poate face nemic...E prea târd̪iu orǐ-ce măsură; căci s’ar dovedi că-i falș șǐ simulație.

Cu nebunia luǐ de-a plăti tot, are să ne lase pe drumuri! Oh! cât am fost de nenorocită! maǐ bine muream de mică. Ce întâmplări grozave! Me iubesci șǐ nu-mi poți da nicǐ, un sfat, nicǐ un sprijin.

Da, e grozav să fiǐ calic. Să am avere, te-așǐ lua. Șǐ ce ne-ar păsa?

— N-ai nici tu, nici eu. Când me gândesc la atâtea suferinți, îmi vine să-mi fac samă.

— Trebue să aǐ curaj: n’aduc aniǐ ce-aduce ceasul. Așteaptă șǐ sufere omul anǐ de-a rândul șǐ mântuirea o lungă el, numaǐ n’are glas să-i spue: „întinde mâna ci me ia”, făcu Iliescu.

— Mângăeri deșerte! Sînt pe lume oameni meniți a fi vecinic nenorociți. Pe mine toțǐ me credeau fericită, când m’am măritat. Prietene de-ale mele, carǐ me invidiau, nicǐ nu se puteau stăpâni de a nu-mi d̪ice: „Ce noroc pe tine”. Aud̪i noroc? Să ai de mâncat șǐ de băut!

— N’ai avut noroc, fiind-că n’a avut cine te sfătui. Acum înse me aǐ pe mine. Eǔ gândesc mereu șǐ poate găsesc o soluție, o mântuire. Din foc caută omul să scape ce poate șǐ cum poate.

— Vaǐ, dragă! Din foc tot poate omul scăpa ce-va; din apă nemic: te’nneci șǐ singur.

— La nevoe daǐ din mâini, te agăți de-o scândură șǐ tot, dacă ești energic, scapi, d̪ise Iliescu.

Un plan drăcesc se urzea în mintea luǐ, lipsită de orǐ-ce morală.

— Nicule dragă, nu maǐ pe tine te am! făcu Matilda maǐ însuflețită.

— Am să-ți propun ce-va șǐ tot o dată va fi o dovadă de cât me iubesci. Cred că am găsit un mijloc, care să te scape de sărăcie șǐ să ne facă pe amendoi fericiți.

Puica alergă, avend câți-va struguri în mână.

— Am găsit struguri busuioci; îi duc tataei. Mamae, tata a d̪is să nu stăm mult că i-i foame.

— Mergeți înnainte la trăsură,v’ajungem; d̪ișe Matilda.

Copila plecă.

Matilda, rezemată de brațul luǐ Iliescu, se cobora gânditoare..

— Nu poți să mi-l spui șǐ mie planul?

— Nu se poate, până nu voiu fi sigur.

— Șǐ când vei fi sigur? Mult o să treacă îndată ce voiu vedea socotelele.

De la vie spre casă vedeai colinele vertji de umezeala toamnei, cu vârfurile acoperite de păduri de fag șǐ mesteacăn.

Recoreala văei dădea o simțire plăcută.

De sub pădure se cobora la vale cireada de vite a satelor vecine; tălăncile resunau înnăbușit. În depărtare se aud̪i un fluer de tron. Cucoana Matilda d̪ise:

— Trece trenul de la Costesci. Ce maǐ procopsiți sîntem șǐ noi! Nicǐ o linie ferată n’a fost în stare să aducă pe moșia noastră. Face șǐ el politică pentru alțiǐ; când e vorba de interesul luǐ, nu pricepe boabă.

— Cum cred̪i, țață, că se poate face tren pe lungă moșia fie-căruia?

— Iar me contrazici? eǔ nu Jic pe lungă a fiecăruia, ci pe lungă a noastră.

Atâția alțiǐ au reușit să-șǐ aducă, ba să le facă șǐ stații. Închipuesce-ți acuma c’ar trece trenul. Am sta, am privi, șǐ tot e o distracție. Șǐ nu mi-e atâta de asta, dar de nepriceperea omului de-a se pricopsi; atunci se ridica șǐ prețul moșiei, aveai de dus productele la o stație apropiată, dar nu să te ție cărăușii o groază de banǐ. Când înse ești lasă me să te las, n’o să vie nimeni să-ți rupă mânecile.

Puica oftă; nu pricepea mult, dar vedea că-i în potriva tată-se, pe care ea îl iubea.

— Nu ve maǐ certați pe datorie. Astea’s lucruri ce nu se pot schimba. Ascultați maǐ bine ce doină trage băietanul cu vitele.

Valea resuna de fluerul ciobanului.

Pe la apusul soareluǐ, în natura selbatecă, doina, tânguire de veacuri a Românului năcăjit, era adevărat feerică. Poate un iscusit în ale musicei n’ar fi găsit nemic maestral, dar pe simplii muritori notele, bine cadențate șǐ duioase, îi făceau să aibă sentimentul duios șǐ jalnic al unui popor simplu, nesigur de Ziua de mâine, jelind Z^ua de ieri șǐ tomendu-se de cea de a-zi.

Toțǐ din trăsură ascultau cu sfințenie; până șǐ caiǐ își muiaseră pasul spre a nu se prea îndepărta de cireada, care urma ca un convoiu pacinic. Cine s’ar maǐ îndoi că animalele din cireadă nu-șǐ ascultau cu drag stăpânul?

— Vedeți, boarilor, Zise Gheorghe de pe capră, văcarul ăsta na poartă ghioagă. E o minune flăcăul. Toată Ziua doinesce șǐ vitele îl ascultă, par’că le-ar grăi pe a lor. Îi dase, maǐ an satul afară, și n’a fost chip! Vitele împluseră țarinele; a trebuit să-l ia înnapoi.

— Se vede el ca-i meșter, de ne-a fermecat șǐ pe noi, d̪ise Iliescu.

— Au venit șǐ boeri de la târg să-l asculte cântând. Voiau să-l ducă la oraș; dar n’a voit, prostul pice că el poate cânta numaǐ în sat la dînsul. Unde’s eǔ în locul luǐ ?

Soarele, cu cât se pleca spre asfințit, cu atâta fugea maǐ răpede, doar n’ar maǐ vedea mișoliile omenesci nicǐ frumusețile naturei, nicǐ doinele melancolice ale flăcăului nu erau în stare să-1 oprească. El, stăpân al lumei, fugea mereu, fugea roșind ca focul de atâtea nelegiuiri, de atâtea pecate.

Când au ajuns acasă, cuconul Todiriță îi aștepta în balcon; feciorul pusese masa. Era o seară liniștită. În față se întindea iazul lin, o imensă marmoră albastră. Nicǐ o cută nu-i încrețea fața; numaǐ margenea de sub deal părea încadrată cu verde, de papura ce se reflecta în apă.

— V’ați săturat de struguri șǐ ați uitat de mâncare; mie sciu că mi-e foame.

— Maǐ așteaptă șǐ d-ta, d̪ise Matilda.

Cuconul Todiriță, spre a nu încinge cearta, tăcu din gură.

Era o seară de toamnă, nespus de frumoasă, de aceea șǐ stătură la masă în balcon.

Deși nu înnoptase încă de tot, dar o lampă ardea pe masă. Nu aburea nicǐ pic de vent. Cu toțǐ tăceau, par’că n’ar fi voit să strice pacea care domnea.

Cucoana Matilda, de o dată, scoase un țipet:

O broască mare, frumoasă, de o coloare verde-galbenă, cu dungi închise pe spate, cu căpușorul pătrat șǐ labele-i groase, se uita fix la lumina lămpei. Păi ea că observă ce-va cu mare atenție; făcea câți-va pași șǐ ea se oprea nedumerită.

La țipetele Matildei, remase șǐ ea nemișcată. Cuconul Todiriță șǐ Iliescu se răped̪iră spre Matilda, întrebând’o: „Ce-i?” Maria se răped̪̪i cu’n pahar de apa.

— Uit’te, uit’te! Ved̪i faptele tale. Îndrăznesc muerile să-mi trimeată farmece. Ai să mă omori; privesce, o gura cusută cu mătase roșe. Uit’te cum stă pocindu-te.

— Nu-i nemic, sor’o. O sărmană broască. De ce d̪iuă umblă pe lungă balcon. Ce-ți faci spaimă?

— Ba sînt farmece, blăstămățiile ibovnicelor tale! Vor să mă omoare. E fapt, e moarte! Marǐ’o, chiamă pe Anica s’aducă șperlă fierbinte să toarne pe unde a călcat faptul.

Dacă nu te-or duce țerancele astea șǐ călare pe prăjina, să nu-mi d̪ici pe nume. Îți spun de atâta vreme că găsesc tot soiul de băboane șǐ nu credi.

— Matild’o, de ce-mi aduci învinuiri? De ce presupui lucruri ce nicǐ prin minte nu-mi trec? Așternutul dese orǐ me arde ca focul de griji; nu pot doimi nopți întregi. Îmi vine să-mi fac samă la gândul că n’așǐ putea scăpa moșia, șǐ vom fi aruncați în sărăcie.

Scii tu cât e de grozav să treci de la bielșug la sărăcie?

Să te ved̪i că n’aǐ pe a doua di de pane orǐ de carne. Să n’am ceea-ce a-d̪i au servitorii miei?

Șǐ’n asemenea d̪ile de grea cumpănă, tu să-mi amăresci sufletul cu fleacuri?

Ce ți-am greșit? Omul acesta e prietenul caseǐ, va fi nepărtenitor, spune-i să ne judece: Nu te-am insultat, nu te-am înjosit; am muncit ca să aǐ bielșugul.

— Frumos bielșug! Dar ce să-mi maǐ faci de cât ce singur mărturisescoi? se poate maǐ mare crimă de cât să-ți arunci femeea șǐ copilul în sărăcie prin neghiobiile tale?

La aceste vorbe un fier roșu vârît prin inemă nu i-ar fi făcut maǐ mare reǔ.

— Îți spun starea mea sufletească. eǔ mă lupt, mă lupt, cum nimeni nu-șǐ poate închpui șǐ cred că totul nu-i pierdut.

Bun e Dumned̪eǔ șǐ’mi va ajuta! împrumutul de la Credit poate să mă scape. Dar lasă-mi mintea slobodă să pot lucra. Nu scii cât me sacă toate certele cu tine! Ceasuri întregi îmi simt capul greǔ, nefiind în stare să leg doue idei. Une-orǐ sângele în mine clocotesce, îl simt că-mi zdrobesce tâmplele, îmi vâjie în urechi adevărata vijelie; de n’ar fi copila, mi-așǐ face samă.

— E lucru ușor să te liniștesci cu un glonte, lăsând femeea șǐ copilul în miserie. Asta o face orl-care las, nu.i o bravură.

— Dar pentru Dumned̪eǔ, ai milă, nu me duce la desperare!

— Maǐ bine nu legam o piatră de gât șǐ mă dedeam de rîpă, d̪ise Matilda, plângând șǐ fugind în casă.

— Să fiu al dracului de pricep tot acest scandal. - d̪ise Mustea enervat.

— Așa sînt cucoanele, nervoase. Nu maǐ băga tot în seamă.

— Dar numaǐ a-d̪i? Așa-i tot-de-a-una. Acum e liniștită, șǐ, de o dată, când nu te aștepți, îi sare țandura. Învinuiri, insulte, nemic nu-i pare prea greǔ să mi le spue. Ce sufer eǔ de clece anǐ nu se poate închipui. Tot credeam că poate e tîneră, s’o cuminți. Aș! Din ce în ce maǐ reǔ. Pentru Dumned̪eu până când?

Ce morală capătă fata? Ce educație? Me’nspăimînt gândindu-me că șǐ copila mea va fi pentru alt bărbat ceea-ce mă-sa a fost pentru mine. Me ia groaza că altul n’o să rabde: îi dă o bătae soră cu moartea șǐ ți-o trimite acasă. Femeei ăștia îi trebuia un bărbat, care s’o bată cel puțin o dată pe lună.

Să me despart! Dar fata? S’o las cu totul pe sama eǐ? Me ferească Dumned̪eǔ! Dacă maǐ am curajul de-a munci, numaǐ pentru copilă muncesc.

— Prea exagerezi. Pentru certe șǐ nervi de cucoană nu se desparte un bărbat cu minte. Te-a văd̪ut că prea eǐ la inemă istericalele dînsei. Fă-te maǐ nepăsător șǐ să ved̪i cum o să-i rupi hărțagul.

— Nu ved̪i? Pănă acum maǐ avea rușine de străini, dar începe șǐ în fața hunei, a slugilor. Se vede că o nenorocire nu vine nicǐ odată singură. De-o bucată de vreme se poartă cu mine îngrozitor; dar fata, ce lecții vede ?

— Prea le duci departe. Femeea e slabă!

— Oh, nu-i maǐ ținea parte. Femeea asta a fost adeverată piază rea pentru mine. Plâng, unii zănateci soarta femeei, dar e de plâns a bărbatului.

El n’are odihnă; muncesce d̪i șǐ noapte, viitorul familiei de el atârnă, de iscusința luǐ șǐ, când furtuna amenință vasul, nu de viața luǐ se îngrijesce: cu drar ar jertfi-o să poată scăpa pe-a altora.

— Prea multa consciință nenorocesce pe om. d̪ise Iliescu.

— Ce vremi nenorocite! A-d̪i dușmănia cea maǐ mare domnesce maǐ în fie-care familie. Educația e ticăloasă. Fetele învață numaǐ fleacuri, învață a spune prostii franțuzcsce; dar- nu să aibă inemă, să creadă nevoia bărbatului, să fie bune gospodine șǐ să-șǐ iubească copiiǐ. Nu, așa ce-va nu’nvață!

— de la cine vrei să’nvețe, de la străin ? D-ta aǐ idee din ce fel de femei se recrutează guvernantele noastre?...

— Tatae, mamaea plânge. Ce-o fi având ea de-i mereu așa nu sciu cum? Tu me lași să te sărut?

Cuconul Todiriță sărută cu drag copila, d̪icând.

— Acum du-te de te culcă, draga tatei. Întăiu te închină șǐ te roagă luǐ Dumned̪eǔ să-ți dea minte șǐ sănătate.

— Ție șǐ mamei sănătate, da?

— Da, puiule, întăiu d̪ici „Tatăl nostru”, îlscii?

— Cum de nu? M’a învețat Maria.

Maria plecase, de cum începuse cearta. Era sătulă să audă asemenea scene șǐ încă în fața luǐ Iliescu, pe care îl scia că-i dușmanul caseǐ, nu prietenul, cum îl numea Mustea; dînsa era sigură că el simte bucurie ascunsă, cu cât vede că tot maǐ mult slăbesce căsnicia luǐ Mustea...

Iliescu n’avoa încă planul tocmai limpede.

Îi lipseau elementele pentru a-l limped̪i.

Aerul curat, hrana bună, toate erau ce va, dar n’ajungeau ambiției luǐ. Ar fi voit să fie el stăpân pe toate astea, să fie în casa sa. De câte orǐ nu privea cu ură pe Mustea?

„Un ramolit, își d̪icea el, șǐ se bucură de așa bunuri!” Une-orǐ îi era atât de zguduită moralitatea, în cât, dacă s’ar fi realisat fabula cu unchiul, care ar fi în China, șǐ ar fi vorba numaǐ de apesat un buton de sonerie șǐ unchiul să fie pe loc mort, iar milioanele să remâe, n’ar fi stat un moment la îndoială șǐ ar fi apesat fermecătorul buton. Ar fi făcut el bucuros o crimă, care să-l îmbogățească, dar să nu-i mânjească mâinele nicǐ să-1 expue la închisoare.

Une-orǐ, în rătăcirile ambiției își d̪icea: „Să i se întâmple luǐ Mustea un accident, cum a fost când cu hoții, ce noroc ar fi pe mine! Ași lua-o pe Matilda, ași administra averea ți iată-me din simplu slujbaț, mare proprietar.” El n’ar fi prost ca Mustea. Știe cum să întoarne coțcăriile.

Mesele înbielșugate, luxul de la Mustea, primblările cu trăsura, deslănțuiseră în el toate patimile.

Nu maǐ putea mistui mâncarea de pe la birturile de a treia mână. Își crease omul dorinți șǐ trebuia să caute mijloacele să șǐ le poată mulțumi.

Când se întorcea în camera închiriată cu iona, cu mobilele sărăcăcioase, îl apuca o furie, o ură de moarte pe ceǐ ce trăiau în lux șǐ bielșug. În asemenea momente nicǐ o crimă nu-i părea lucru prea mare. „E o lașitate să vrei a avea ce-va șǐ să n’ai curajul acțiunei.” În lume învinge cel ce scie să se lupte pentru sine. E o lege a naturei care a dat creanga de finic celor carǐ au sciut să mănânce maǐ bine, să iubească șǐ să petreacă; mișelul piere în lupta de toate cailele șǐ, de cât să me las mâncat, maǐ plăcut e să mănânc cu pe alțiǐ”.

A! morala e făcută de ceǐ cu poftele satisfăcute. Șǐ lupul dacă e sătul trece pe lungă stână fără să se abată. Noroc că morala are atâtea portițe dosnice, prin carǐ poți eși, dacă ești dibaciu.

De aceea în scena de maǐ sus, el vedea că, fără voia luǐ, i se limped̪esce o parte din plan.

„Cu cât traiul Matildei va fi maǐ nesuferit în casa luǐ Mustea, cu atâta maǐ cu siguranță ea va fi uneltă în mâna mea.

„Cu atât maǐ mult, Matilda îmi va fi un aliat sigur întru îndeplinirea planurilor.”

CAP. XVIII

Ispită diavolească

Cucoana Matilda abia ațipi în d̪iuă; Nu se dumerea ce o să-i spue Iliescu. Tot soiul de închipuiri îi treceau prin minte; dar nicǐ una nu se opreaa, nu vestmîntul nicǐ umbra unui adever. Enervată, muncită de o curiositâte nemărgenită, se îmbracă cochet.

Rar se găsesc dureri destul de marǐ, carǐ să înnăbușească în femee simțul cochetăriei. Femeea are chiar grijă, cât o încă în viață, să spue cum să fie împodobită dupe moarte. Ce e strălucirea colorilor pentru flori, podoaba e acela-șǐ lucru pentru femee.

Ilieseu lucra în cancelarie.

Matilda, deși obosită, dupe o noapte de insomnie, își luă o înfățișare veselă șǐ întră, d̪icând:

Bonjour, dragă Iliescule ! Lucrezi?

— Am început.

— Le daǐ de rost?

— Eǔ să nu le dau? Cum aǐ dormit?

— N’am închis’ochiǐ, dar tu?

— Me gândeam la enervarea d-tale.

— Eǐ, aǐ ved̪ut ce om e?

— Mojic!

— E chip de trăit cu așa om?

— De!

— Nu, de. Respunde, sfetuesce-me ce să fac? O să ajung la desperare; a sară mi-a venit să me arunc în lac.

— Pic să ai răbdare!

— Da, lesne e de dat sfaturi.

— Ce neregulă în hârtiile luǐ!

— Ca în toate. Un neisprăvit.

— Trebue de avut răbdare să facă împrumutul.

— Eǐ, șǐ pe urmă?

— Pe urmă vom vedea.

— Ce să maǐ ved? Ajung d̪eci de anǐ de suferință. Voiu fi resplătit toate pecatele.

— Te asigur, dragă Matild’o, că eǔ compătimesc șǐ sufăr cu tine; d̪i șǐ noapte, gândesc la o soluție pentru binele tău.

— Aǐ d̪is eri că o să-mi spui ce-va. Spune te rog. Toată noaptea m’am gândit. De n’o fi chip de scăpare, me înnec. Ochiǐ Matildei erau amenințători. Patima ucisese într’însa orǐ-ce rațiune.

Vorbele bărbatului său, orǐ cât de blânde, purtarea orǐ cât de cuviincioasă, îi erau nesuferite.

Casa îi părea iad. Nu-șǐ maǐ vedea de gospodărie nicǐ cât înnainte. Răsipa cea maǐ desăvârșită domnea în toate. Cămara pe mâna feciorului. Albiturile fără nicǐ o randuiala. Clielarul de la hambare dădea, cum credea. Mana nu se putea amestega: la cea maǐ neînsemnată mesură ce lua, o învinuia că-șǐ da aere de stăpână. Cuconul Todiriță nu putea observa tot.

Era adevărată jale în gospodăria bietului Mustea; ’să fi înviat bătrânul, ar fi murit pe loc de supărare’ De la putinile cu unt de altă dată, acum ajunseseră de cumpărau din sat! Tot așa cu puii șǐ cu ouăle.. Când îî cerea luǐ cuconul Todiriță banǐ pentru asemenea cumpărături, el, sărmanul, da din umere, gândind: «Sărmana mamă, unde e să vadă în ce hal de răsipă Sînt! Avea dreptate, biata, când’mi-a d̪is:

„Băete dragă, să nu iei fată deda târg; acelea se scoală pe la amiad̪ă, să tem (d̪iua de soare. șǐ noaptea de vânt. Vacile împung, găinile ciupesc, focul strică fața șǐ munca, mânile. Gospădăria 'lor e în pungă, dacă au; șǐ cămara la piață!“ Acum vedea cât a greșit, neascultând sfintele povețe ale maică-sa.

Tinerii re cred în tot-de-a-una mult maǐ înțelepți de cât bătrânii; puterea vieței le e atât de aprinsă, în cât își închipue că poate să covârșească îndelungată experiență a bătrânilor. Dar, după cum durerile marǐ au drept leac numaǐ vremea, tot așa experiența vieței se capătă numaǐ cu timpul; dacă sfaturile blânde șǐ înțelepte ale părinților ar fi avut darul de a convinge îndărătnicia aprinsă â copiilor, poate fericirea ar fi a-(d̪i maǐ mare pe pămînt.

Cucoana Matilda, numaǐ de'l vedea cam posomorât, îndată începea:

— Poate nu-ți place? orǐ m’aǐ luat să-ți fiu găinareasă? Menajul șǐ cât îl fac me enervează. Dacă ți place; daca nu, te las aici.

La asemenea vorbe Mustea strângea din umere șǐ nu d̪icea nemic.

Iliescu'o privi lung, par’că să se încredințeze, dacă e destul de pregătită pentru propunerea luǐ. O întrebă scurt, dar cu mult înțeles, deși el scia maǐ bine ca dînsa:

— Când ia baniǐ de la Credit.

— Ce-i cu asta?

— E mult. Ar fi ce-va de făcut, dacă te-aǐ hotărî.

Matilda tresări. Par’că începea să înțeleagă. Ca prin sită, zărea tot planul.

— De nu me’nșel, peste o lună. D-ta nu scii?

— Eu chiar să sciu nu pot nimic.

— Dar eǔ?

— D-ta poți tot.

— Eǐ cum? Spune. Sînt gata la orǐ-ce, numaǐ să scap.

— Eǔ ved o singură scăpare!

— Care, cum? Ce? Spune o dată!

— Poate îți va părea cam grea de împlinit, dar la boli grele trebuesc mijloace eroice.

— Da, sînt bolnavă, ah, atât cum nimeni nu crede otravă chiar mi-ar părea un medicament bine-făcător.

— Par’că d̪iceai aseară că numaǐ lașii se omoară!

— Dar, când te silesc alțiǐ, aibă-te pe cuget. Spune o-dată, nu me chinui.

Ved̪i, sor’o, sînt împrejurări, în carǐ scrupulele prea marǐ devin adevărate crime.

— Numaǐ moarte de om nu’s în stare să fac. Alte celea orǐ-ce, d̪ise Matilda, din ce în ce maǐ hotărîtă.

— Nu-i vorba de moarte, e ce-va mult maǐ simplu, d̪ise Iliescu.

— Păharul e plin; de-ar fi în el venin, l’așǐ goli tot. Nu-ți închipui cât pot face, când iubesc pe cine-va, dar șǐ când îl uresc, nicǐ Dumned̪eǔ nu i-ar putea sta pavăză! Spune, te rog, o-dată, ce să fac șǐ fac tot, d̪ise Matilda cu ochiǐ aprinși de o hotărîre pătimașă.

— Poate să maǐ gândesc.

— Ved̪i cât 'sufăr! Sfaturile tale sînt pentru mine adevărata mântuire: N’am nicǐ un prieten. N’am suflet de om, care să ție cu adevărat la mine șǐ care să me priceapă. Străină în casa mea, nime n’are milă de mine. Chiar copilul mieu me spionează șǐ chiar sora ne uresce.

— Prea le exagerezi, draga mea, dar eǔ d̪ic un lucru; trebue, cu orǐ-ce preț, să te asiguri; după atâția anǐ de viață cu el, poate ți se cuvine ce-va.

— Nu de viață, de suferință!

— Cu atât maǐ mult. Păcatul mi-l iau asupra mea.

— Când curmi o suferință, nu poate fi pecat, d̪ise Matilda.

— Numaǐ să aǐ curaj!

— Dar spune-mi o dată cum? În ochi i se citea dorința șǐ frica poftei neîmplinite, nesigură de reușită, îndoiala criminalului de va găsi orǐ nu aurul dorit, dupe săvârșirea crimei.

— Lucru e ușor, dupe ideea mea, când ia baniǐ de la credit, să-ți asiguri câte-va deci de miǐ. Cu cincizeci de miǐ plătesce ipoteca, iar cincǐ-d̪eci va lua în numerar ca să plătească chirografariî șǐ să maǐ oprească pentru lucrul moșiei. Are planuri marǐ, vrea să gunoiască o mulțime de lanuri.

— Da, altă nebunie, de care îmi vorbesce de mult.

— O să arunce baniǐ pe gunoae.

— Tot l’am oprit. Acumm e înse nebun de legat; nu ascultă nemic, face cum îl tae capul.

— Când o avea banǐ, sigur își pune planul în lucrare.

— Ce ǐ pasă luǐ de suferințele mele?

— Pui mâna pe banǐ șǐ părăsesci domiciliul.

Matilda remase un moment pe gânduri. Ar fi voit să se sfătuiască șǐ cu consciința, dăr nu o maǐ avea. Din momentul ce-șǐ înșelase bărbatul cu atâta ușurință, fapta, ce-i propunea Iliescu, era nemic. Dese orǐ ștersese ea câte o sută șǐ două din casa de fier, când îi cădeau cheile la îndemână.

— Sigur, alt-fel mi-l ia șǐ me șǐ bate. Văd eǔ că o să ajungă șǐ acolo.

— Nu te poate da în judecată nicǐ închide; între soți nu-i furt, orǐ cât aǐ lua.

— Ved̪i bine, e dreptul mieu. Fată frumoasă șǐ tineri, nu se cuvenea să-mi constitue o zestre?

Iliescu studiase, în aceste câte-va momente, toată impresia ce făcuseră vorbele luǐ. Văzuse el că propunerea e primită destul de bine: dar, pentru a o hotărî șǐ maǐ mult, adaose:

— Într’un an ești divorțată șǐ ne luăm.

La aceste vorbe Matilda îl îmbrățișa.

— Tu ești îngerul mieu! Poate voiu avea șǐ eu noroc o dată! De cum aǐ venit în casă, am avut o presimțire că aǐ să-mi fiǐ prietenul cel maǐ adevărat. Dragă, cum o să-ți fiu eǔ recunoscătoare de atâta-bine șǐ fericire ?

— Să mă iubescî șǐ să me asculți.

— Dar te maǐ poți îndoi?

— Cu parte din banǐ facem o casă frumoasă. Am un loc remas de la o mătușă. Dar loc minunat, colț de stradă, îu centru, aproape, șǐ mare; face de sigur cincǐ-d̪eci de miǐ de francǐ. Ca cred̪i? Nicǐ eǔ nu’s așa golan! Restul îl dăm cu procente marǐ. Scoatem sută la sută. Cu doue-d̪eci de miǐ câștigăm încă pe atâta. Trăim prințesce.

Matildei îi străluceau ochiǐ de mulțumire. Toate petrecerile orașului, de carǐ n’avuse parte, i se aretau ca într’un caleidoscop.

— Dar ved̪i maǐ am șǐ alte planuri; averea n’ajunge, trebue șǐ titluri șǐ rang. Vom merge în străinătate șǐ, în treǐ luni, me întorn avocat.

Matilda era cu desăvârșire zăpăcită. Iliescu îl părea un erou din povești, un bărbat cum nu-i dat fie-cărei femei să întâlnească.

Fericirile făgăduite erau atât de marǐ, în cât i se părea că visează. Din nou îl îmbrățișă.

— Iliescule dragă, tu nu ești un înger, tu eștî un D̪eu! Oh, e cu putință ca eǔ să es odată din pustietatea asta? Să maǐ trăesc în lume? Să maǐ ved oameni de seama mea?

— Ved̪i bine că o să trăim în casa noastră, mobilată dupe ultimă modă. O să primim visite șǐ o să dăm soarele. De cununat ne va cununa președintele. De îndată intrăm în societate bună.

— Nu-mi vine a crede că o să es din mlaștina asta, plină de friguri șǐ di’ntre mojicii de-aici.

— Chestia e să fiǐ destul de dibace. Să-l Ved̪i de nu are cum-va gând să n’aducă baniǐ în casă. Atunci am fi pierduți; toată fericirea noastră s’ar nărui ca un castel de cărți. Trebue din vreme lucrat, fin șǐ pe departe, să-l convingi s’aducă jumătate din banǐ, spre a se chibzui bine ce să facă șǐ cum să-i împartă. Va trebui să te porți cu ol maǐ bine.

La aceste vorbe Matilda remase pe gânduri. Femeile nervoase trec răpede de la o stare sufletească la alta. Dese-orǐ în ele se luptă cu înverșunare doue personalități: una maǐ bună, alta maǐ rea.

Din ce în ce o robea ce-va neînțeles, un fol de neliniște neplăcută, o constrîngere a inemei, o apesare pe piept. Un tremur nervos o apuca la gândul înșelarei lașe, a amegelilor prefăcute și a furtului, căci un cuget lăuntric îi d̪icea: „Orǐ-cum vrei șǐ-i numesci, e furt, ispita la care te îndeamnă amantul.”

Iliescu observa schimbarea șǐ adaose:

— Ce, nu-ți vine la socoteală să’l lingușesci? Află dragă, că lingușirea pentru noi ăștia fără avere e ca veninul pentru șarpe; lui nu-i face nicǐ un reu, iar pe victimă o ucide. Natura a dat fiecăreia o armă. Să-i fim recunoscători, și să ne folosim de ea, dacă voim să nu ne zdrobească alțiǐ capul.

— Da, ved, sînt momente, când ne trebue multă voință.

— S’o aǐ. Viața e vecinic războiu, orǐ biruesci, orǐ ești biruit; mult de ales n’ai! Orǐ te hotăresci să suferi miseria neagră, cum ți-a spus el singur a seară, orǐ faci ce te îndemn eǔ.

Matilda tăcea. Vorbele luǐ Ilieseu erau ca un ferment, care are nevoe de nițel timp spre a face efectul dorit asupra mințeǐ.

Îl iubea pe Ilieseu, așa cum iubesce un bolnav sănătatea, șǐ, orǐ-cât ar fi de amare medicamentele, le ia numaǐ să-i aline durerea.

Sfaturile luǐ Ilieseu erau veninoase, dar Matilda era bolnavă de-așa boală, de care omul, ca să scape, își repune chiar viața.

Ațițarea șǐ încordarea spiritului le fusese atât de marǐ, în cât tăceau șǐ unul șǐ altul.

Lumea toată pentru Matilda era în umbră; punctul luminos, luceafărul, era Ilieseu.

În colo nemic, o desăvârșită nesimțire pentru toțǐ.

Iubia așa cum iubesce o femee în amurgul tinereței. Onoare, sentiment de mamă, datorie de soție, toate sînt călcate în picioare de a tot puternicia patimei.

În ochiǐ eǐ negri șǐ pătimași se coția focul inemei ce nu fusese potolit de dragostea tinereței la douăzeci de anǐ; Pe față se vedea dorință, ambiția de a-șǐ croi o viață nouă. Năzuința către o fericire închipuită. Vecinicul miraj, după care alergă atâtea femei, pană ce, istovite de puteri, cad pradă nebuniei lor.

Strălucirea pătimașă a ochilor era, din cândin când, stinsă de grija neizbâmjei, de frica instinctivă ce o da necunoscutul.

Dar asemenea clipe trec rapede peste un suflet aprins ca al Matildei.

Planul luǐ Iliescu era, ce-i drept, o scăpare. Dacă el putea să lovească pe alțiǐ de moarte, ce le păsa lor?

Leul șǐ tigrul nu se-îngrijesc de moartea victimei ci de îndestularea poftei lor.

Tăcerea se prelungea mereu; stăteau alături, dar teama complicilor îi despărțea.

Cugetul căuta să arunce umbre asupra acestor planuri, ce păreau atât de luminoase în mintea lor. Licăririle consciinței, la asemenea oameni, sînt licăriri de stele călătoare: o clipă șǐ totul se stinge în noianul patimilor.

Iliescu, plictisit de tăcere, d̪ise:

— Planul mieu poate îți strică dieta d-tale de moralitate ?

Matilda oftă.

Luǐ Iliescu i se păru că, cu toată aparența hotărîrei de la început, Matilda se lupta cu îndoială. De aceea trebuia să lovească șǐ maǐ tare.

— Gândesce, el tot ese la covrigi; iar tu șǐ fata remâneți pe drumuri. Făcend ce-ți spun, v’asigurați, amândouă. Dacă fapta e, — poate — nu tocmai morală față de bărbat, o sublimă, prin înnălțimea jertfei șǐ prin devotament, față de copilă.

Datoria de mamă te împinge la aceasta. Cum? Poate oare fi immoral să împiedeci un zevzec de a umplea pungile cămătarilor, carǐ l’au supt ca nisce lipitori? Scii oare că a plătit, une-orǐ, sută la sută? E ce-va îngrozitor cum șǐ-a bătut omul ăsta joc de avere.

— Nicǐ milă de copilul luǐ n’are, d̪ise Matilda, spre a-și face curaj.

— Dacă n’are el, aibi cel puțin d-ta. Nu, moral nu poate fi să eǐ pâinea din gura copiilor șǐ s'o daǐ cânilor. Atunci prefer să fiu imoral, dragă Matildo.

Aceste argumente părură Matildei puternice.

Nicǐ o dată nu se înduioșase atât de mult la numele de mamă; par’că’l amjea pentru prima oară: i se părea atât de resunător șǐ de puternic, în cât i-ar fi fost iertat să făptuiască orǐ-ce în numele acesta sfînt. Acest nume îî da drept chiar la crime, credea ea. Cine nu se înduioșează pănă șǐ de leoaica ce sfâșie spre a duce puilor?

Da, cuvîntul mamă, cuvînt atat de scump întregeî firi, îî resuna mereu în minte. I se părea că i se strigă: „Ai datorie să-ți asiguri pâinea șǐ fericirea copilului, fie chiar cu prețul vieței, șǐ, vaǐ, chiar al cinstei! Îți eǐ dreptul din ghiarele cămătarilor!”

Șǐ cu o energie de nebun, cugetul reǔ îi striga tot maǐ tare:

„Dacă tatăl e smintit șǐ nu se gândesce la soarta copilului, ești datoare să te gândesci tu”.

Ca frund̪a clătită de vent, atât de șubredă e morala! Iată cum, în numele datoriei șǐ al Celuǐ maǐ sfînt nume, numele de mamă, se făptuesce sau cel puțin se urzesce, o crimă mișelească: Trădarea soțului șǐ furtul averei luǐ.

Dreapta consciință amuțise, ea n’avea puteri să strige:

„Numele de mamă nu dă drept la crimă; pânea nelegiuire! e otravă pentru copil.

„Maǐ pre sus de hrana trupească e cea sufletească!”

Cădea-va oare Matilda în ispita furtișagului, dupe ce căzuse într’a adulterului?

CAP. XIX

Moartea Tirolicăi

Era în d̪iua de Sântă-Măria cea mică. D̪i în care Matilda își ținea patronul.

MosafiriI tot ceǐ obicinuiți. Iliescu venise de cu seară, ca de obiceiu.

Era o demineață recoroasă de toamnă; o rouă bogată căduse pe florile tomnatece de o frumuseță rară: mărgărite de toate nuanțele, rosete, gherghine șǐ busuioc.

Vlăstarele verd̪i de rosete dădeau un miros îmbetător.

Iliescu se duse des de demineață în grădină șǐ culese un buchet frumes.

Îi aduse șǐ’l așed̪ă pe masă în salon, alături cu o bombonieră îmbrăcată în brocart albastru, coloarea la care ținea Matilda șǐ avend de-asupra o inițială elegantă de fildeș. Un singur M.

Matilda nu eșise încă. și făcea toaleta cu deosebită îngrijire, ca în tot-de-a-una, când venea Iliescu.

Rochii de mătase șǐ dantelării avea destule din vremile bune, când nu se aiurea încă de crisă șǐ de atâtea nevoǐ, când aur curgea mereu pe Dunăre, oprindu-se în porturile țerei, atras ca de magnet, de câmpiile rodnice.

Matilda se sculase foarte târziu, cafeaua o luase în pat. Avea toate șiretlicurile femeilor cochete: A sta cât maǐ târd̪iu culcată, e lucru obicinuit cucoanelor pentru a nu părea obosite.

Veni în salon pe la vre-o un-spre-d̪ece.

Ilieseu o aștepta, îi strinse mâna; fiind singuri, o îmbrățișă, dându-i buchetul șǐ bomboniera.

Matildei îi strălucea fața de bucurie șǐ fericire.

— Ah! Ce atenție plăcută!

— Un nimic, dragă Matild’o!

— Numaǐ singur tu te-aǐ gândit la mine!

— Să nu me gândesc? Ar însemna să nu maǐ trăesc!

— Nicǐ o buruiană nu mi-a adus nimeni. Cu toțǐ au șǐ uitat că mi-e d̪iua.

— Ce frumoasă ești! Ce farmec aǐ tu de a te face pe fie-care d̪i maǐ încântătoare?

— Eǐ aș!

La aceste vorbe intră șǐ Maria. În schimb dînsa nu se împodobise de loc. La ce podoabe pentru nisce oameni, pe carǐ nicǐ nu-i iubesci, nicǐ nu-i stimezi?

Dînsa nu dorea să le insufle nicǐ dragoste șǐ nicǐ plăcere.

Bucuroasă ar fi stat în camera eǐ, să nu maǐ vad̪ă toate cochetăriile surorei sale, dar era silită să iasă, alt-fel Matilda ar fi crezut cine scie ce.

Pe fața Măriei era așternută jalea șǐ teama unui apropiat desastru. Căsnicia cumnatu-se îi făcea impresia unui bolnav condemnat de doctori, cărui îi sînt numerate d̪ilele.

„Ființele nervoase, ca Maria, au presimțirea viitorului; le sînt de ajuns câte-va date spre a-l predice pin nenorocire. Maria scia prea multe spre a se putea d̪ice că face numaǐ proorocii înșelătoare.

Fără să audă o vorbă, de pe căutăturile Matildei șǐ șǐ ale luǐ Iliescu, înțelese că între eǐ o un complot. Dînsa nu pricepea ce, dar avea presimțire că numaǐ ce-va bun nu putea fi.

Miǐ de presupuneri îi treceau prin minte, dar nu se putea opri la nicǐ una. Adesea era aproape să cad̪ă în ispita spionărei, anume: să asculte la ușe, când soră-sa, închisă cu Iliescu, puneau la cale vre-o intrigă; dar această înjosire o desgusta. „Nu, fie ce va fi, dar eǔ nu voiu alerga la asemenea mijloace; păcatul întâiu e greǔ, pe urmă cine scie ce maǐ fac”. Poate în ruina acestei căsnicii vedea șǐ propria-i nenorocire. Fată săracă, încotro va trebui s'apuce?

Gânditoare, Maria s’așed̪ă la piano. În vremea asta veni un taraf de lăutari.

Feciorul le spuse că boerul nu-i acasă șǐ nu primesce.

Dupe dînșii veni preotul satului, părintele Biciușca, un preot de țeară, roșcovan, cu fața arsă de soare, cum îl știm. Se cunoscea că nu stă numaǐ la umbra altarului, ci muncesce pentru a agonisi traiul unei familii numeroase, cu care era bine-cuvîntat, ca mulți preoți.

— La mulțǐ anǐ, cucoană Matild’o, soacră mare.

— Să dea D-d̪eǔ, părinte.

Preotul singur n’o uită pe Maria, și d̪ise:

— Să te văd mireasă în curând, dudue Marie.

Maria îi mulțumi de politeță, abia înnăbușindu-șǐ un oftat. Fată săracă, cine avea s-o ia. În inema eǐ desnădejduită, această felicitare părea tot așa de cu neputință de a fi împlinită, ca șǐ cum i-ar dorit să ajungă, regină orǐ împărăteasă.

Deși era abea de nouă-spre-d̪ece anǐ, avea credința că nimeni în d̪iua de a-d̪i nu ia săraci, nimeni nu se uită a-d̪i nicǐ la frumusețe, nicǐ la caracter. Cea di’ntâiu întrebare e:

— Ce zestre are? șǐ pe urmă:

— E frumușică?

Toate astea le cugetase de multe orǐ Maria, în singurătatea eǐ.

De aceea, la urarea preotului, Maria zâmbise neîncred̪etoare. Cuconul Todiriță veni șǐ el în salon.

— Să-ți izbândească toate dupe dorul inemei, cucoane Tudoriță, îi d̪ise preotul strîngendu-i mâna din toată inema.

— Să te audă D-d̪eǔ, părinte, d̪ise cuconul Todiriță.

Preotul, mulțumit că urase fie-cărui așa cum credea el de cuviință, s’așed̪ă pe scaun, dupe ce făcu o plecăciune luǐ Iliescu.

Îl cunoscea el doar, căci satul întreg îl scia pe d.Iliescu, prietenul caseǐ, luǐ d. Mustea; dar nu-i plăcea să dea mare însemnătate acestor „covrigari, carǐ se cred plămădiți din alt aluat de cât „noi sătenii”, d̪icea preotul în gândul său.

— Ce maǐ faci, pop’o? voinic? maǐ d̪ise Mustea pe ton familiar.

— Trăesc șǐ eu, boerule, pe lângă ceǐ voinici.

— Cum îți merg nunțile cu legea asta nouă; mișcă orǐ tot pe loc?

— Aș! Ce vor să scie sătenii de legi? Când le d̪ici hăis, eǐ fac cea!

— S’aude, părinte, c’o să se facă o lege, prin care să ve oblige să țineți predici regulat șǐ să dați povețe norodului cum să scape de nevoǐ.

— Predici doar am ținut șǐ pănă acuma, dar de nevoǐ, de, dacă am sci, le-am goni întăiu de la noi. Mare meșter ar fi cel care ne-ar învăța așa solomonie șǐ mare pomană șǐ-ar face!

— E vorba să dați exemple cu faptele, îngrijind bine vitele, lucrând cum trebue ogorul...șǐ multe alte la rubrica popilor șǐ învățătorilor.

— Să dea D-d̪eǔ, cucoane!

— Ba nu, ei, părinte, d-ta nu cred̪i că dacă țeranul ar fi maǐ avut, te-ar plăti maǐ cu toată inema.

— Așa-i, cucoane, dar cum să se îmbogățească, dacă nevoile i-au pus zăbala în gură șǐ’l țin cum vor ele?

— Eǔ cred că se poate să-1 deprindem a fi maǐ harnic, maǐ deschis la cap, maǐ priceput la muncă si maǐ cu spor.

— Toate astea sînt bune, dar pentru copiiǐ din școală. Pentru om în vârstă e greǔ. Să înveți om bătrân la umblet? Se poate?

— Să se deprindă maǐ cu dragoste de biserecă. Ved̪i? El maǐ curând aleargă la descântecul babei de cât la rugăciunea popei.

— Baba ține loc de doctor; îi pune burueni șǐ câte oblojeli toate; credința ân descântece nu i-o scoți țeranului din cap.

— Poate chiar Sfinția-ta, în loc să mergi la doctor, alergi la descântece.

— De! Cum se întîmplă.

— De aceea nu vin țeranii la biserecă șǐ merg de cu noapte la târg orǐ la cârșmă.

— Sînt adevărate, boerule, toate câte le spui. Dar sa stăm strâmb șǐ să judecăm drept pe blăstămații ăștia de țeranii, cam le d̪ic unii.

— Merge la oraș? Da ǐ musai să meargă; îl mână nevoia di’ndărept. Să-i vorbesc eǔ cât de frumos, că nu mă pot pune la întrecere: eǔ cu vorbe frumoase șǐ nevoia cu harapnic de foc.

— Da, ceǐ de la orașe scriu frumos pe hârtie, dar maǐ bine ar veni aici să vadă nevoile țeranului; ce se lovesce pentru el șǐ ce nu. Sfaturile, cucoane, sînt ca șǐ hainele: dacă nu sînt potrivite pe om, maǐ tare îl sluțesc. Vorbe frumoase pot spune șǐ eǔ, dar ele n’au darul de a hrăni pe cel flămând: nicǐ nu te încălzesc, nicǐ nu te îmbracă.

— Nu-ți vine, pop’o, la socoteală că te pun la muncă.

— Alei! cucoane! Dar eǔ nu țin predici? Dar eǔ nu muncesc?

— Din Pasci în Pasci cu predicile.

— Nu le citesc din evanghelie în fie-care Duminecă.

— Trebue predici, pe cară oi le înțeleg.

— Muncă ne dau de-ajuns, sciu eǔ, dar plata.

— Plată la Dumned̪eǔ.

— Ved̪i că nu-i frumos pentru mine, preot, sa me târguesc cu țeranii ca la iarmaroc.

— Aici aǐ dreptate; preotul trebue plătit de ce mună. La noi nu-i țeranul atât de luminat să-și plătească popa, învățătorul, orǐ doctorul.

— Ved̪i bine că am dreptate; dar cine ridică glasul pentru noi ?

— Prea adevărat. Dacă nu s’ar plăti învățătorul-de la țăran n’ar vedea un ou. eǔ nicǐ nu maǐ socotesc pe venitul sătenilor; dacă vor, dau ; dacă nu îi las în plata Domnului. se căinează că n’au șǐ n’au.

— Cum n’au, când e vorba de plătit datoriile? Pe țerance le ved destul de împupuiete, d̪ise cucoana Matilda cu reutate.

— Doamne, cucoană! Să nu judeci pe Român dupe haine. El e mândru de felul luǐ șǐ, de ar mânca o septemână încheiată numaǐ mămăligă cu zeama, tot se îmbracă maǐ curățel, ales la d̪ile marǐ!

— Are dreptate părintele, doar e vorbă că: „pântecele fereastră n’are”, d̪ise Mustea.

— Dacă n’ar bea, ar putea să mănânce șǐ să se șǐ îmbrace, d̪̪ise Iliescu.

— Beau eǐ, dar nu toțǐ. Beția țeranului nostru e încă o poveste a târgoveților...

— Poveste adevărată, d̪ise Iliescu.

— Eǔ sînt sigur că în orașe se bea de d̪ece orǐ cât la sate, de cap de om. Dar ați luat’o înnainte cu țeranul că bea șǐ o țineți, Neaga, doar să le maǐ puneți o coadă.

— Uit’te popa cum aperă beuturica; d̪ise cuconul Todiriță.

— Beau eǐ, nu d̪ic că nu beau ; la o nuntă, la o cumetrie, se poate să nu bei ? Dar pan’ a fi drept să-i scoatem ponos țeranului că-i bețiv, maǐ trebuie. Așa-i lumea, vede gozul din ochiul altuia.

— Eǔ n’am d̪is nicǐ o dată că’s bețivi, dar beau șǐ le cade vina năpaste, d̪ise Iliescu.

— Spune d-ta, cucoane Todiriță, câți țerani bași-bețivi avem noi în sat? Doar pe Axinte.

— Dar Coțofană ce era, dar Bazar șǐ femeea luǐ d̪̪ise Matilda..

— Eǐ, tocmai, sciți că s’a complicat lucrul? Se pare că nu l-a ucis Lazăr, d̪ise Mustea.

— Nu că se pare, e chiar sigur, d̪ise Iliescu cu autoritate. Bucata de brâu e a fecioru-se; l-au găsit chiar încins cu brâul. A mărturisit tot. L’a ucis el.

— Ce câne! d̪ise Matilda.

— Țeraniǐ sînt fiare, d̪ise Iliescu.

— Dar șǐ om al dracului era Coțofană! De câte Orǐ n’a venit la curte femeea bătută măr! d̪ise Mustea.

— Să-l pui pe fecior să-l ucidă? d̪ise Matilda

— Doamne Î8roso« desnădejde șǐ de îndemnul diavolului, făcu preotul.

— Să vedeți. De-o dată tăgăduiau. Dupe câte-va d̪ile de închisoare șǐ de morală, cum sciu eǐ să le facă, au mărturisit tot. Dar plângea bietul flăcău, de-i sărea cămașa de pe el. Femeea îl blestema pe Coțofană, de ți se încrâncina carnea, d̪icând: „Pentru un câne ca el să putrezească băiatul în gros? Tartorul aibă parte de sufletul unui tată așa de blestămat!”

— Eǐ șǐ cum l’a omorît? d̪ise Matilda.

— A stat băietanul până târd̪iu de vorbă cu mă-sa, pe urmă ea l’a trimes la cârciumă, d̪icând: „Du-te, dragul mamei, de ved̪i ce face bețivul de tată-to. O da vre-o hârtie, ne-o vinde pămîntul, de-om remănea săraci.”

Băiatul s’a dus. Când pe drum, s’a întâlnit cu Coțofană, beat. „Bine tată, n’o să te lași de muierea ceea? Nu ți-i rușine că aǐ fete? „Am să vă dau pe toțǐ dracului!” a d̪is el. „Om vedea. De-o-cam-dată să-mi daǐ partea mea de pămînt că vroiu să me’nsor.”; „Pămînt treǐ coți, atâta aǐ tu”; „Bine, dar de când muncesc eǔ la casa d-tale, nu mi se cuvine nemica?”; „Tot o să beau șǐ o să mănânc. Cui trebue pămînt să muncească la boer că are mult!”; „La asemenea vorbe, boeri D-voastră, mi s’a făcut negru înnaintea ochilor, m’a prins o furie ca de nebun; îmi vinea să rup cu dinții din el. M’am răped̪it șǐ l’am apucat de gât, d̪icând: „O să-mi daǐ pămînt?” El m a lovit cu ciomagul: atunci l’am strîns șǐ maǐ tare; mînele mele par’că erau clește pe gâtul luǐ; cât a ținut nu sciu, dar m’am tredit cu el în mânele mele mort.”

„Atunci m’a prins o frică șǐ un tremur de nu me puteam ținea în picioare. Am descins braul, l-am legat de gât, sciam că puțul e aproape; l’am târît șǐ l’am dat înnăuntru.”

— Ce-va îngrozitor, d̪ise Matilda.

— Ispita diavolului l’a nenorocit, d̪ise preotul, făcendu-șǐ cruce.

— Sciți ce-a d̪is, când la întrebat judecătorul, dacă îi pare reǔ?

„Să trăiți, domnule judecător, bătrânul era așa de câne la inimă că nu-mi pare reǔ; voiu putrezi în ocnă, să-mi ispășesc păcatul; dar cel puțin mama șǐ surorile vor trăi în ticnă șǐ vor avea pămînt de hrană. Că multe bătăi am mâncat șǐ nor șǐ ea de la dînsul! Iar, dacă o maǐ da Dumned̪eu șǐ-oiu scăpa vre-o dată, oiu avea șǐ eǔ o bucățică de pămînt, din care să-mi scot pânea! Să-mi pară reǔ? Nu. De nu-l sfârșeam de d̪ile, avea să vîndă pămîntul, cum a vîndut boii de i-a mâncat șǐ băut cu ibovnica. Luase arvonă pentru pămînt. În zodie așa mi-a fost scris să-l ucid; acum faceți cu mine ce voiți, să-mi ispășesc păcatul.

A ascultat condemnarea șǐ n’a vărsat o lacrimă.

Mă-sa șǐ surorile plângeau cu hohot.

— De jalea lor nu l’au condamnat pe viață, d̪ise Matilda.

— Gândesce-te, sor'o, că el a fost provocat prin purtarea ticăloasă a tată-se. Nu-șǐ face idee, cel ce nu cunoasce pe țeran, ce înseamnă la dînsul bucata de pămînt. Șǐ dacă bătrânul vindea pămîntul, pentru băetan era ca șǐ cum i-ar fi luat d̪ilele!

— Dacă n’ar fi fost criminal, nu putea face ce-a făcut, d̪ise Iliescu.

— Șǐ dacă avea un tată ca lumea nu era nicǐ odată criminal, d̪ise Maria...

De-odată s’aud̪i un vuet șǐ un muget dureros. Cuconul Todiriță se răpedi afară:

— Ce-i, bre Vasile? Ce fugăriți vaca?

— A scăpat în otava de trifoiu șǐ s’a umflat bute, d̪ise argatul.

— Păcătoși! Ce păzea ticălosul de văcar ?

— De, sciu eǔ? Am găsit’o zăcând lungă țarină.

Era o vacă roșe de Svițera, cu coarnele cam încovoiate, plecate spre frunte. Perul pe trup, cafeniu deschis șǐ lustruit regulat, fir cu fir. Era cea mai frumoasă vită din cireada boerească.

O cumpărase cu treǐ sute de francǐ, anume pentru lapte de cafea șǐ pentru prâsilă.

Vițelul, când îl aud̪i mugind, dădu cu capul în clanța de la grajd, alergă ca fulgerul, scâncind si zburdând ca un copil alintat. Vaca se trântise pe un pâlc de troscot în mijlocul curței. Vițelul o ocolea mereu, îndemnând o să se scoale.

Ea, sărmana, abia resuflând, mugia atât de duios, par’că ar fi d̪is: „Nu me lăsați, că mor!” Cu ochiǐ marǐ șǐ blând̪i căta jalnic spre vițel. Acesta, din vesel, se făcu, tot maǐ îngrijit șǐ maǐ trist. Mereu o ocolea răgând.

Simțea el că bine nu-i cu mă-sa. Aci lăcomia îl dovedea, îngenunchia să poată suge aci se ridica, spăriat de mugetul vacei, de răgea șǐ el desnădejduit.

Veni chelarul șǐ străpunse stomaclnil vitei umflate. S’aud̪i un șuer ascuțit, șǐ frunte de trifoiu țâșniră afară.

Vaca părea ce-va maǐ ușurată un moment; de odată înse începu a resufla iar maǐ greǔ.

Puica alergase la vuetul din curte. Plecată pe capul vacei, o desmierda, neteed̪indu-i fruntea cu mânuța eǐ gingașă șǐ albă:

— Tirolică dragă, ce ai tu? Ce te doare, draga mea, spune? De ce-ai fost, drăguță, lacomă? Uită-te Vinerel cum plânge; tu nici nu-l vecd̪i. Cine o să-i dea luǐ lapte, drăguțul de el?

Animalul, simțind desmierdările, lungi șǐ maǐ tare gutui, așteptând ușurare șǐ ajutor.

Maǐ scoase un muget înnăbușit, apoi altul nespus de dureros. Lungi pri’ntr'o convulsie picioarele de di’napoi, par’că vroia să se ridice șǐ-și dădu cea din urmă suflare, remânend cu gura căscată voia să soarbă mereu aer. Ochiǐ marǐ deschiși lăcrămau rugători. Vițelul mugea jalnic, dându-i târcoale.

Puica, vedend scena duioasă, începu șǐ ea a striga:

— Moare, moare Tirolică șǐ nimeni nu-i dă ajutor. Cum, nu-i puteți face nimică? Sînteți pecatoși. Șǐ zbucni în lacrimi, sărutând vaca pe cap.

Păn’acum nu ved̪use pe cine-va murind. I se rupea copilei ce-va din inemă.

Tirolica plecase de demineață veselă. Cu drag își lingea ea vițelul, îl spăla șǐ neted̪ea.

„Uită-te acum stă nemișcată, nu simte, nu simte nimic: nicǐ desmierdările mele, nicǐ plânsul vițelului”.

Apropiindu-se de Vinerel, îl netecji pe cap d̪icând:

— Nu plânge, drăguțule, las, tata are să-ți cumpere altă mamă.

Anica veni șǐ o luă cu sila de lungă vacă.

În bucătărie, Casandra cam luase luleaua Neamțului, cum avea ea obiceiu la d̪ile marǐ.

— Ce-i, Anic’o, a crepat vaca?

— Îi gata?

— Păcat! Ce odor de vită!

— Ce maǐ de-a banǐ a dat bietul boer!

— Ți se rupe inema de jalea vițelului. Bietul boer a fugit să n’o maǐ vadă.

Vițelul nu se dă dus, abia l’a târît Gheorghe de lungă vacă.

— Ascultă, fa, nebun’o, vorba mea. Îs femee bătrână șǐ am văd̪ut multe. În casa cu pricaz, dracul e stăpân, el stă grecesce pe toate.

Îngerul fuge de’șǐ scoate ochiǐ.

Apoi, spune șǐ tu, de la Necuratul la ce.să te aștepți? La bine sciu că nu! Să-mi scot leafa șǐ me duc, opt șǐ cu a brânzei noue! Ne prăpădim șǐ noi! Multe de-aestea am văd̪ut eǔ!

— Că bine d̪ici, jupineasă: Ved̪i că nu mi-a plătit de patru luni leafa.

— Hei, vine vremea de lași tot șǐ te duci duluță, duci.

— Ved̪i bine!

— Slujea, fa, un biet bucătar la ana ca a noastră. Ce să vecii? Nu i-a luat Ducă-se pe pustii o mână șǐ un picior? Bucătar bun! Cruce de aur în casă! S’a sculat creștinul bun teafăr, a început să pregătească dejunul, cum e treaba asta; șǐ nu l’a maǐ isprăvit.

— I-a luat mâna?

— Șǐ mână șǐ picior șǐ gură!

— Doamne aperă! d̪ise Anica, bătendu-se peste gură.

— Când nu scii, calea-valea, dar când scii, eǐ parte la păcat!

— Dar, ce avem noi cu boeriǐ?

— Ba nu-i așa; mâncăm pânea lor; urgiea ce cade pe eǐ, ne lovesce pe noi. N’ai ved̪ut cum a tresnit D-d̪eu bradul de lungă bucătărie? Drept în doue. Ce odor de copac! Ce umbră și ce miros ne da! Dumned̪eu nu bate pe om de odată, îi tot dă veste doar s’ar pocăi.

— Așa-i, ved̪i, prea multe s’au legat de bietul boer! Astă primă-vară n-au eșit doǐ boi pe brazdă.

— Ce boi!

— Dar calul de maǐ acum două săptămâni!

— Dar piatra? Nu ved̪i? Se țin lanț! Hei, Doamne, să’nvie cel bătrân ar muri din nou de supărare.

— Scii, când m’a trimis ciocoaica l’a primărie dupe chină?

— Eǐ, șǐ?

— Vorbeau notarul șǐ cu primarul, în de eǐ. Atâta am prins cu urechea: „E reǔ, reǔ; încap moșiile pe mâna străinilor. Tare-i sînt numărate ceasurile șǐ luǐ cuconul Todiriță.”

— O fi drept! Prea’s supărați cu toțǐ de-o vreme încoa.

— Îmbetrânesce bietul boer, ved̪end cu ochiǐ. Cum strica, fa, grija, nu strică nimic pe om.

Par’că’l ved, când era holteiul. Ce mândreță de om! Nu te maǐ săturai de uitat la el.

— Ea l’a mâncat. Mare vidmă! Nici la masă nu poate sta de gura eǐ.

— Ce scie ea? O calică! Cel ud de ploae nu se teme. Cât are, l’o mânca, l’o bea; de unde n’o avea, găsesce altul.

— Vedi c’a șǐ găsit.

— Să dea Dumned̪eǔ s’o văd cumpărând făina cu chila șǐ să mănânce un ou la două mese.

— Me tem că a pus ce-va de o parte.

Numaǐ juvaerurile șǐ hainele, câte le are, n-ajung să trăiască un veac de om.

— Ved̪i, jupineasă Casandra, m’am mut să-ți spun de mintea d-tale a ved̪ut multe. Ce-o fi oare, de-o bucată de vreme, merge des la târg: duce geama tanul greǔ șǐ-l aduce ușor?

— Hei fată, cară casa boerului, să nu ne ție la gros tot noi. Ea fură șǐ-o d̪ice că am prădat noi.

— De-ar da Dumned̪eǔ să-mi iau baniǐ, vorba D-tale, mă duc să nu mi se maǐ vadă urma.

— Hei, fată! De treǐ lucruri să se roage bărbatul să-l ferească Dumned̪eǔ: de foc, de apă șǐ de femeea dușmană. De cele di’ntăiu tot maǐ scapă câte ce-va, dar de femeea rea, nemică. Să aducă bărbatul cu carul, dacă femeea părăduesce cu pumnul, tot îl întrece.

— Lasă jupâneasă, Dumned̪eǔ nu bate cu ciomagul; Cum șǐ-o face omul, nu i-o face nicǐ dracul. Are să-și musce ea degetele de ce-a făcut, dar prea târziu. Cred̪i că un marțafoiu ca ista e de dînsa? Hei, pănă o pune la mână de odoare șǐ de ce-va banǐ; pe urmă îi dă o bătae și o lasă pe drumuri.

— O pățesce șǐ ea ca baba din poveste. I-a legat babei ochiǐ șǐ a încunjurat cu ea casa. Pe urmnă i-a d̪is c’a sosit în țara ugurească, dar el șǐ-a cătat de drum.

— Dragostea prostesce, șǐ nu prea, la tinerețe; dar la bătrânețe îl face pe om bun de legat.

— Cea maǐ bună dovadă: nu l’a înnebunit muerea luǐ Lazăr pe Coțofană? Gospodar, om bătrân, șǐ îl vedeai de gut cu rânjită la cârșmă, d̪i șǐ noapte.

— Doamne iartă-mă. I s’a căd̪ut ce-a pățit. Ca un câne a făcut, ca un câne să piară.

— Păcat de flăcău!

— L’a scos din răbdări. De câte orǐ n’a sărit cu toporul la femee s’o ucidă, fiiind-că nu voia să-i dea pânza din ladă, țesută de femee, zestrea fetelor? Vine o moarte șǐ să nu-i găsească în ladă un val, două, de pânză! Ajunsese femeia că ’șǐ ținea lucrurile pe la vecini.

— Eǔ să fi fost în locul judecăței i-așǐ fi dat drumul flăcăului, d̪ise Casandra. Ard̪ă-i focul de bărbați, să maǐ capete fiică!

CAP. XX

Plecarea Marieǐ

D̪ilele treceau una dupe alta, lungi, nesfirșite, cumpăr departe de vuetul asurejitor al orașelor. Zvonul gălăgiilor străd̪ilor cu miǐ șǐ miǐ de nemicuri, crâmpenesc timpul, dumică viața noastră, a orășenilor, în mici fărâmi.

Plăceri șǐ nenorociri trec cu iuțeala fulgerului.

La țeară toate se petrec maǐ agale. O d̪i seamenă cu alta; omul nu face deosebire între eri șǐ ad̪i.

În bucătăria luǐ cuconul Todiriță acelea-șǐ certe între Iordachi șǐ Casandra. Șǐ tot acelea-șǐ cârtiri pe seama stăpânilor.

Orǐ-cum ar fi gătit de bine Casandra, destul de iscusită în ale bucătăriei, cucoanei tot nu-i plăcea.

Demineața, pe la noue orǐ d̪ece, venea regulat la bucătărie șǐ da fie-cărui porția de ocară.

Sus feciorul primea întâiul atac.

Orǐ-cum ar fi cafeaua, tot nu e bună, adecă nu-i place cucoanei. Orǐ e prea rece, orǐ e prea slabă. Cucoana Matilda are nevoǐ să-șǐ descarce nervii șǐ, fiind, că bărbatu-se, pentru fericirea luǐ, nu-i acasă, îi descarcă pe servitori. Dînsa d̪ice că vede de menaj:

— Cu asemenea dobitoci îmi scurtez viața! Șǐ ăsta se chiamă traiu!

Dobitocul cel maǐ mare era Mustea, fiind că nu-i schimba. Așa gândea șǐ chiar spunea în gura mare adese-orǐ.

— Me oftigesc pentru averea luǐ! Ce am în schimb r maǐ puțin decât o servitoare, care își ia leafa regulat.

Maria căuta s’o întâlnească din ce în ce maǐ puțin..

Copila de când cu bătaia șǐ cu înnecul, se recise cu desăvârșire. Dînsa, când scăpa de lecțiile cu Maria, dădea fuga la Casandra...

— Gâcǐ, Casandr’o, ce am aici? îi d̪icea, o data, dînsa aretându-i ce-va învelit în hârtie.

— Ce aǐ, duduca mameǐ, întrebă, ea. Da-mi-l, duduiță, a-d̪i n’am avut o țigărușă de leac.

— Dar, îmi spui poveste?

— Care poveste, mamă? ți le-am spus toate.

— Ba să-mi spui cea cu maștiha. Maștiha m’a tăiat. Tată m’a mâncat. Surioara m’a îngropat. Șǐ a treia d̪i am înviat.

— Apoi ți-am spus’o de d̪ece orǐ până acuma.

— Maǐ spune-o, tare-i frumoasă. Sărmanii Copiǐ! Ce reǔ e, Casandr’o, când aǐ mamă rea.

Câtă vreme Casandra povestea, Puica asculta șǐ tot mereu ofta.

Nu d̪icea nemic, dar dînsa era încredințată în inema ei, ca Matilda e maștihă. Într’o d̪i dupe ce dădu Casandrei porția de tutun, îi d̪ise:

— Casandr’o, scii una?

— Sciu, dudue, dacă mi-i spune.

— Uită-te ici, am un franc.

— Eǐ șǐ ce e? Vrei să mi-1 daǐ mie să me’mbăt?

— Ți-l dau, dacă te juri că aǐ să-mi spui ce-va drept.

— Eǐ, d̪eu că-ți spun. Să n’am parte de ochi, nicǐ de ce me rog la Dumned̪eǔ.

— Tu scii de mult, de mult, pe tataea?

— De mult.

— De când se d̪ice că trăia tata bătrânul?

— Eǐ, da.

— Spune, tu, drept așa-i că nu’s a mamei isteia? Eǔ trebue să fi avut altă mamă, care a murit, ca a copiilor din poveste.

— Ba d̪eu nu. Cucoana te-a făcut.

— Minți șǐ tu ca șǐ Maria. Nu-ți dau francul.

— Fă cum vrei; dar nicǐ nu mi-oiu încărca sufletul pentr’un franc...

Neorândueala desăvârșită domnea în toată casa.

Când feciorul se întorcea cu tablaua de sus, Casandra, îl întrebă:

—Ce bacșiș aǐ căpetat pe d̪iua de ad̪i? Are mulțǐ draci?

— Că eǔ nu-mi fac sânge reǔ. O las să-șǐ descarce hachițile, să fiarbă, pănă o lua-o dracul, în borșul eǐ. Numaǐ să nu pue mâna. Din gură d̪ică pănă i-o duce-o, Necuratul la ureche, ca luǐ Vasile gură strâmbă!

Eri credeam acu-și, acu-șǐ, te cârpesce.

— Daca n’a împins’o păcatul! Pomenea șǐ țița care a supt-o.

Am fost eǔ la una tot așa de nebună ca și asta. Stau o lună; ved că nu-i chip să maǐ fac alta. Mă duc la boer; el bun, să-l pui la rană, d̪ic eǔ: Cuconașule, să-mi dați leafa. „Dar ce, vrei să eși?” Ba nu, dar îmi trebue să trimit acasă. Bietul boer îmi dă. Ba nu scia nemic. În luna a doua șǐ maǐ, foc. Credea că n’am luat leafa, că boerul mi-a d̪is: „Îți dau dar să nu spui cucoanei.”

„Așa, gândesc eǔ, vrea să d̪ică e drept, că Dumneaei are obiceiu să ție feciorii o lună șǐ pe urmă îi bate șǐ-i dă afară, ca să nu le' maǐ plătască leafă?” A doua d̪i ea spune o vorba, eǔ două; Ea la mine cu gura, eǔ la dînsa șǐ maǐ șǐ. Ne nimerisem în sufragerie; în toată casa nimeni. Dînsa ea o farfurie să’mi dea în cap, eǔ liaț de coc șǐ de mâni. Ia stăi cucoană, că ți-aǐ găsit omul cu mine. Îți trag o bătae, de te las lată. Eǔ leafa am luat’o, lucrurile le-am trimis de eri; cu mine nu merge ca șǐ cu ceialalți!” „Hoțule, tâlharule, te duc la primărie”. Făcea spume de necaz că nu mă are în mână cu leafa. Când a venit boerul, eǔ îi es înnainte. „Ce vrei, Gheorghe?” „Apoi să trăiți, cucoane, eǔ mă duc.” „De ce, bre?”; „Cucoana are Ducă-se pe pustii, boala copiilor; a apucat'o în sufragerie. Abia i-am ținut mânile șǐ capul, vrea să șǐ-l spargă de păreți; a făcut șǐ spume la gură. Eǔ, de, cucoane, sînt sărac șǐ mă tem: se poate prinde de mine. Am stropit’o cu apă șǐ, dupe ce s’a maǐ liniștit, vorbea așa de urît.” Boerul n’a d̪is nimică; el s’a dus în casă șǐ eǔ pe poartă. Am aflat pe urma, de la alți feciori, că nu maǐ bate slugile.

— Me, dar bine i-aǐ făcut!

— St! că vine!...

— Ce miroase aici, Casandr’o ?

— Ca la bucătărie, duducă.

— Eǔ ți-am spus că la bucătărie voiu să fie maǐ curat de cât în salon.

— E curat, duducă; numaǐ parfum nam de unde sa-i torn.

— Ce’mi întorci vorba? Te cârpesc cât ești de bătrână.

Când certa maǐ cu gust, iată șǐ găinarul de la coșare.

Un bătrân cu plete lungi, albe, îmbrăcat urît, ținea într’o mână căciula șǐ cu alta se scărpina în cap de emoție. Se opri în ușa bucătăriei.

— Ce vrei, omule? d̪ise răstit cucoana?

— Apoi sărut mâna. Am adus niște pui de curcă Pier pe-un cap. Nu sciu ce au. A trecut boerul șǐ a d̪is sa-i aduc la D-voastră, poate cu bucățele maǐ bune, cu brânzișoară, să se îndrepte; or remânea barim de semînță.

Șǐ începu a scoate din sân nisce pui slabi, prăpădiți, cu capetele marǐ, cu gâturile șǐ picioarele lungi, adeverați monștri.

— Ieși, ieși cu dînșii afară! Ce ? poftesc! să ți-i cresc eǔ? Bucătăria mea nu-i găinărie, mangositule, dobitocule!

— Nu bănuiți, sărut mâna, boerul a d̪is.

— Ieși, când îți d̪ic. Ai noroc că ești bătrân. Doǐ mangosiți nu pot vede de nisce păseri. Nu plătiți nicǐ mămăliga.

Cucoana, înfuriată de mânie, fugi sus.

— Bietul moș! Apucându-l pe dînsul la ceartă, ne-a uitat pe noi, d̪ise Casandra.

— Să trăesci, moșule! Nu uita să viǐ șǐ mâne, te cinstim noi, d̪ise feciorul glumeț.

După ce isprăvi cu rândueala pe la bucătărie, veni sus la Maria. O bănuia că nu se ocupă de fată șǐ o lasă toată d̪iua de se prostesce cu slugile.

— Nu pricep Mărie, atâta nepăsare șǐ nerecunoscință! Eǔ m’am jertfit, am făcut șǐ fac tot pentru tine; tu, în schimb, n’ai ochi să mă ved̪i. Fugi de mine, pârcă’s ciumată.

Îmi țiue urechile de singurătate. Cu toțǐ mă urîți, până șǐ fetei îi inspirați receală tot voi. Sigur, copilul face cum vede pe toțǐ.

— Țaț’o, eǔ sînt tot ceea ce-am fost. Mă scii că lingușirea nu-mi place. Cu Puica fac regulat câte-va ceasuri pe d̪i piano, o pun de citesce șǐ pe urmă o las de se maǐ joacă; e copil, se plictisesce să lucreze toată d̪iua.

— Sigur, maǐ am eǔ la voi dreptate! O proastă! O toântă! E de mirat că nume duceți la Goroveiu.

— Ma-ta ești nervoasă, d̪ici să te lăsăm singură. Nu-i vina noastră.

— Da, eǔ sînt vinovată de mojicia voastră. Te ved eu de mult în ce ape înnoți! Ții cu procopsitul de cumnatu-to.

Maria strânse nervos din umeri. Asemenea învinuiri o înnebuneau.

— Dar s’o isprăvi! Să te văd, atunci de te maǐ ține, măcar că de el ți-i milă. Îl compătimesci pe cumnățel!

— De pe ce cunosci asta? M’amestec eǔ vre-o dată în certele voastre?

— Se cunoasce! numaǐ o inimă de cățea, ca a ta, poate să ție cu străinul șǐ nu cu soru-ta. Sora, orǐ-ce ar face, tot soră trebue să româe.

— Dar cine d̪ice alt-fel?

— Cred̪i că sînt oarbă șǐ proastă? Nu ved eǔ cum îl îngrijesci la masă?

— Dar bine, sor’o, vine omul trudit, D-ta esci nervoasă șǐ vrei să stau șǐ eǔ ca o momâe? Îi mănânc pânea doar.

— A cui? A cui? A lu ? El te ține? Dar să nu fiu eǔ, te-ar ține un ceas? Mie’mi datorescǐ tot; eǔ te țin, cu suferințele mele, nu el. Aud̪i? Nerecunoscătoare-o! Poate ma-ta aǐ planuri! S’au maǐ văd̪ut case stricate de surori. Să-ți fie de bine, poartă-l sănătos!

— Să scii, de a-d̪i plec din casa d-tale, d̪ise Maria, zbucnind într’un plâns sfâșietor.

— Eǐ șǐ? Dacă pleci, n’o plânge satul dupe tine. Călătorie sprincenată!

— Dar ce-am făcut să merit asemenea insulte? Ce am făcut? Șǐ într’un suspin nervos rupea cu dinții din basma.

Matildei nicǐ o învinuire nu i se părea destulă, orǐ prea aspră.

Era o crud̪ime neînchipuită. Pe cine prindea dînsa ură, ar fi învinuit că mănâncă șǐ carne de om, atat era de pizmașă la suflet.

Cu cât punea maǐ mult emiri sufletului omului, cu atâta era maǐ mulțumită.

În tinerețe fusese de o gelosie nebună, cu grele, băuaturi, învinuiri, toate curgeau, ca o ploaie mânată de furtună asupra luǐ Mustea.

La început, asemenea scene îl impresionau grozav avea une-orǐ chiar accese nervoase. Dupe ce vedea că l’a adus în așa hal, începea să se îmbuneze.

Acela-șǐ lucru crud îl făcea acum cu Maria, dat nu maǐ căută împăcare. Scia că învinuirile sînt nedrepte.

Dar o gelosie ascunsă o chinuia. Maria avea farmecul celor opt-spre-d̪ece anǐ, șǐ dese orǐ îl observa pe Iliescu privind’o cu o oare-care patimă.

Ba maǐ mult, într’o convorbire cu Iliescu, acesta socotea că șǐ Maria va sta cu eǐ.

Acest gând, poate nedeslușit, o făcea să fie șǐ maǐ rea cu Maria. Chiar în acest moment îi trecuse prin minte gândul că nicǐ cu Iliescu nu va fi singură mereu.

În această ceartă vedea un mijloc de-a rupe cu soru-sa.

„E destul de mare să-șǐ facă singură loc în lume. N’o s’o duc tot eǔ în spinarea.

Ieșise un moment, dar, ca o Furie, mânată de aceste gânduri, se întoarse îndărăt, făcendu-șǐ treabă la un dulap.

— Ce, cred̪i că faci reǔ? maǐ ție-te șǐ mătușa. Te-am ținut destul. Sînt datoare? Ce, mi-au dat părințiǐ zestre? E șǐ interesul tău. În oraș te’i mărita. În pustietatea asta poți să maǐ stai încă o sută de anǐ!

Maria nu respundea nemic. Ce-ar fi respuns unei femei lipsite de inemă șǐ mânată de patimă?

Plângea, biata Mărie, plânsul copilului orfan, jalea sărmanului înstrăinat, fără părinți șǐ fără avere.

„În sfârșit va trebui să plece, tot la pânea rudelor. Vaǐ ce pane amară! De ce-ar maǐ fi pe lume oameni fără rost? Nu era oare maǐ bine să fi murit de mică?”

E grozav acest proces ce se face trecutului, chiar de ceǐ maǐ destepți oameni. Omul, neputând sci viitorul, neputendu-l croi dupe voie, întoarnă șǐ răstoarnă trecutul, această neființă a ființei noastre, din care nemic nu se maǐ poate schimba! Cu atâta mâi grozav, maǐ neîndurat, cu cât îl veJb îți stă icoană aprinsă în minte, miraj diavolesc, ce te momesce necontenit si-l privesci fără să te poți atinge de el ca de un lucru fermecat! ”

Maria vedea mereu vremea trecută, când Iliescu nu venea încă în casă, șǐ Matilda se purta alt-fel cu dînsa.

În hohotul plânsului se întreba mereu, la ce-ar maǐ trăi, dacă nu-i ni stare să-șǐ agonisească bucata de pâine d̪ilnică?

„Fie-care lucrătoare, fie-care slujnică, tot e maǐ fericită de cât mine”. De ce nu i-ar fi dat șǐ eǐ o crescere să-șǐ poată agonisi viața? Din ce în ce tot maǐ mult veclea cât e de amară pâinea rudelor.

Puica întră răpede:

— Mamă, a d̪is Gheorghe, să pregătească pe după dejun trăsura?

— De câte orǐ ți-am d̪is să nu d̪ici mamă, ca o mojică, ci orǐ mamae orǐ maman? Proast’o.

Copila se uită crunt șǐ tăcu, pe urmă adause:

— A d̪is că-i Joi șǐ mergi. A venit o panoramă, mi-a spus că-i așa de frumoasă! Ia-me șǐ pe mine.

— Frumos te cresce tanti de aǐ când sta de vorbă

— Uită-te, Maria plânge. Aǐ certat’o? Vrei să se înnece șǐ ea? Mereu cerți pe toată lumea.

— Ieși afară.

— Iei aș! D̪ici că cine-i reǔ se face urît. Uit’te ce de încrețituri aǐ!

— Iar te bat.

— Acum nu sînt proastă să stau!

Copila fugi pe ușă.

Matilda eși d̪ecend Măriei că dupe masă să plece. Maria remase singură. Plânsul o înneca tot maǐ mult. Își încleștă mâinele în peru-i blond; ar fi voit să-l rupă. În hohot de plâns rostea mereu: „Mamă, mamă, la ce mi-aǐ dat d̪ile?”

Să-șǐ pue capet vieței n’avea curaj.

Toate îi păreau într’un haos, vederea îi era turbure. Trebuia să plece din casa surori-sa. De mult răbda, ar fi răbdat șǐ acum toate mustrările; dar îl spusese pe față să plece. Voia să-șǐ găsească o vină; atunci purtarea surori-sa nu i-ar fi părut atât de crud e întreba ce va d̪ice cumnâtu-se la dejun. Trebuia să-și ia d̪iua bună.

O cuprinse jalea copilului serac, șǐ orfan, care, privind în juru-i, vede că nemic nu-i al său, deși se deprinsese cu toate.

Pustiul sărăciei îi umpluse tot sufletul. Privirea rătăcitoare îi cătjuse pe un cufer vechiu de școală, în care își ținea nemicurile: ochiǐ i se opriră asupra luǐ ca la un vechiu, dar uitat, prieten.

O jale șǐ maǐ mare o prinse; din toate lucrurile din casă numaǐ el, uitatul, era ăl eǐ.

Își adună puținele schimburi ce avea, maǐ câte-va haine șǐ le așed̪ă în el.

Golul n’are nevoe de multă găteală, nicǐ pleșul de multă pieptenare.

Nu sărăcia o amăra atât de mult pe Maria, ci străinătatea, lipsa de un suflet, care s’o înțeleagă șǐ s’o iubească.

Starea eǐ sufletească era îngrozitoare, n’avea pe nimeni cui să-i vorbească, nu era cine să-i înțeleagă inema. Ca într’un pustiu, încunjurată de oameni, cu care nu se potrivea nicǐ la vorbă, nicǐ la simțiri șǐ totu-șǐ acum i se părea că merge într’un loc maǐ străin; va fi șǐ maǐ înstrăinată.

Din colegele de pension unele se măritaseră, altele uitaseră prietenia din școală; fiind bogate, nu aveau, să țină scrisori cu o calică.

Mătușile,la carǐ mergea, erau una paralitică șǐ alta surdă.

Trăiau di’ntr’o biată pensie. Una avuse un fiiu ofițer la geniu, care murise ca un erou în războiul pentru independență. Femee bună șǐ blândă odată, dar de când cu moartea singurului eǐ copil iubit, se făcuse rea șǐ supărătoare. În urmă damblaua o făcuse șǐ maǐ rea șǐ maǐ cârtitoare. Ceealaltă avea mania că toțǐ o fură.

Ce era să facă? Tot maǐ bine la ele de cât în drum.

La mătuși n’avea să fie nime geloasă de ea șǐ n’avea s’audă învinuiri crude.

Gelosia surori-sa o durea. Sufletul curat șǐ neprihănit al Manei simțea oroarea acestei învinuiri, maǐ grozavă de cât dacă ar fi învinuit’o de-un omor.

Cu ochiǐ în lacrimi își lua remas bun de la tot ce o înconjura: petrecuse aniǐ ilusiilor acolea șǐ reǔ îi venea să se despartă, dar trebuia.

La masă era să nu meargă, dar o strigă cumna-tu-se.

— Mărioar’o, vin să-ți spun o bucurie. Vină curând.

Maria, c’o înfățișare de liniște silită, tăcută șǐ cu sufletul pătruns de jale, merse în sufragerie.

— Scii că sînt superstițios, d̪ise Mustea; când am început împrumutul la Credit, am făgăduit că de voiu reuși să-l fac în condiții bune, o să ve cumper la fle-care ce’ți vroi.

Aproape am reușit, mi s’a acordat cât am cerut, a trecut șǐ prin consiliu, în sfârșit e gata. Eǐ, tu ce d̪ici să-ți cumper? Spune, ce stai ca o mireasă?

— Tatae, d̪ise Puica, Maria de multe orǐ d̪ice că, de-ar avea banǐ, șǐ-ar lua un ceas, eu fă-i tu cadou un ceas.

Maria nu respunse nemic, simțea că-i sînt fălcile încleștate.

— Ce-i Mărioară? Iar te-aǐ certat cu soră-ta? Acum, tu n’o scii că dînsa ne ia cu d̪iua pe fie-care, la rând? Nu-i nimic, e nervoasă; maǐ răbdăm șǐ noi.

— Adică eǔ îs nebună? Frumoasă cinste de la bărbat! strigă Matilda. D-sa vrea să plece la târg; s’a mulțămit de pânea de-aici șǐ îmi caută mereu ceartă; stă tot cu nasul umflat. Când îi d̪ic ce-va, îmi întoarnă vorbele.

— Eǐ, vorbă să fie, unde-o să plece?

— Unde? La mătuși.

— Da, șed̪i binișor Marǐ’o, cum te-așǐ lăsa eǔ să te duci la nisce biete văduve?

— Eǔ nu-i voiu săruta manile să remâe. Sărută-i-le tu. Poate ești deprins. Prea îi ții parte. Maǐ scii păcatele? Țin șerpele în sân.

Mariea scoase un țipet ascuțit, voi să d̪ică: „Țațo, de ce me insulți?”

Abia îngână înse vorbele, se lovi cu capul de speteaza scaunului, cu mâna ajunse o farfurie, care căd̪ând se sparse. Leșină.

De demineață o ducea, biata fata, într-o [...]. Cuvintele din urmă ale Matildei, vedit trebuia să dea o crisă de nervi. Era răbdarea silita a omului, care e în luptă cu neegalul său, înnaintea cărui nu poate spune tot cât are pe suflet.

Cuconul Todiriță se reped̪i, o stropi cu apă, o punse pe canapea.

Cucoana Matilda eși, trântind ușa cu furie. Femeea asta părea cu totul fără inemă, de când îl iubea pe Ilieseu.

Puica începu a plânge șǐ a o desmierda pe Maria:

Sărmana! De demineață o ceartă mama. Copila, de necaz, îi d̪icea anume mamă, nu mamae, pentru a-i face șǐ eǐ o neplăcere.

— Mărie draga, trezesce-te, nu muri șǐ tu ca Tirolica, Mărie aud̪i o-dată!

Maria își veni în fire. Totul fusese un leșin de o minută, venit din prea marea încordare, din nevoea de a se stăpâni. Dar insulta adusă în fața cumnatu-se o indignă atâta, în cât ar fi voit să moară pe loc.

Puica o desmierda mereu pe frunte, d̪icând:

— Mărioară dragă, poate n’ai gând să mori. Maǐ bine mor eǔ în locul tău, îs maǐ mică!

Așa audea ea pe femeile din sat, văicărându-se, când le murea câtă o fată mare: „Să fi murit plodul nescos din nevoǐ, dar nu cogemite fată, care îmi era mâna dreaptă”. Așa d̪icea șǐ ea.

— Nu, dragă Puică, d̪ise Maria, cu ochiǐ în lacrimi, tu să trăesci: aǐ tată șǐ mamă, eǔ n’am pe nimeni; de mine ferice ar fi să mor.

Toate astea nu le înțelegea Puica șǐ, cu glas de copil alintat, strigă:

- Me aǐ pe mine, nu voiu să mori!

— Nu mor, dar acu-și plec.

Matilda nu veni la masă, feciorul aduse bucatele; copila șǐ cuconul Todiriță, superați de cele întîmplațe, s’așed̪ară la masă.

— Du-te Puică șǐ poftesce pe mamaea la masă.

Puica se duse.

— Ce-a fost, Mărioară, între tine șǐ soru-ta?

— Nimic, dar trebue să plec.

Tu nu scii că mătușele trăesc greǔ ?

—Nu aǐ ved̪ut ce vorbe’mi spune. Maǐ bine să mănânc o-dată pe d̪i, de cât să rabd ce am răbdat a-d̪i. Doamne, ce vremi! Doue surori să nu se’nțeleagă!.

Puica veni tristă.

— Mama a d̪is că nu mănâncă.

— Ce comedii! Si eu care venisem c’o veste bună, să-i bucul pe toțǐ șǐ sa mâncăm veseli!

— Maria și-a fecut cuferul tatae, cu cine remân eu?

— Remai, Mărioară, în hatârul fetei.

- Nu maǐ pot, bădie. Vrei să mă’nnec într’o d̪i?

Cuconul Todiriță, trist, scoase o hârtie de o sută de francǐ șǐ o dădu Măriei.

— Ține, dragă Mărioară, cine scie ce nevoǐ o să aǐ! Poate încălțăminte; poate o'haină.

— Nu, nu iau bădie; destul aǐ făcut pentru mine.

— Dacă nu iei, să scii că me aǐ cel maǐ mare dușman. Șǐ-i dădu cu sila baniǐ în mână.

Maria luă hârtia cu ochiǐ plini de lacrimi.

Se gândea: „Ce om bun șǐ cinstit șǐ cum n’are noroc! Femee, în toată mintea, să-l înșele pentru o canalie.” Maria nu era orbită de patimă șǐ cu inema eǐ dreaptă, simțea că un om ca Iliescu nu poate nicǐ cu’n chip fi cum se cade.

O plângea pe Matilda, că a căd̪ut în mâinile unui asemenea om. Ce d̪i nenorocită, în care bietul cumnată-se a făcut, cunoscință cu Iliescu...șǐ iar începu vecinicul proces al trecutului, iar amărâtul gând: „de nu era, de nu-l întâlnea!”

Ce puteri de cugetare cheltuite, ce distrugere a ființei noastre pentru nemic! Dar frămîntarea creerului, o-dată pornită pe acest povârniș, nu se maǐ poate opri.

CAP. XXI

Zădărnici speranțe

Era toamna târd̪iu; câte-va brume goliseră toțǐ copaciǐ de frunte. Prin eǐ doar vântul șuera a jale, ținend ison ciorilor stăpâne văzduhului.

Cucorii șǐ rândunelele plecaseră de mult.

Deminețele reci, umede șǐ triste, nu [...] de puteri șǐ curaj ca vara.

Peste d̪i soarele maǐ înviora puțin lumea; toate păreau îngrijite de viforul apropiat al iernei.

Noaptea singură aducea alinare.

În întunerecul eǐ toate se îngropau ca într’un mormînt, numai grijile, străjare neadormite, stăteau la căpătâiul celor munciți de nevoǐ orǐ de patimî aprinse.

Mustea tot nu isprăvise cu împrumutul.

În fie-care d̪i mergea la oraș, doar ar căpăta vesti că s’a sfârșit cu formalitățile nenumărate.

Noaptea, patul i se părea furnicar, atâta îl munceau gândurile, ce i se înșirau în minte ca mărgelele pe ață. Creditorii mărunți îi făcuseră procese.

Avea mereu înfățișări șǐ drumuri la oraș. În aparență credeai că se deprinsese cu șicanele judecăței, în realitate îl costau foarte mult. Banǐ cu nemiluita dați pe timbre, maǐ cât îl ciupeau funcționarii pentru copiǐ șǐ para-copiǐ, pe urmă plata avocaților, carǐ îi scoteau înnainte că „dacă nu-i plăti d-ta, cogemite proprietar, cine să ne plătească!”

Amânări în procese șǐ tot soiul de încurcături îl zăpăciseră în cât i se părea că-i într’un labirint.

Șǐ cât ar fi dorit ca măcar acasă să aibă liniște, să găsească o vorbă bună, o mângâere șǐ încurajare la luptă!

Nopți nedormite de griji, d̪ile în carǐ pleca de acasă c’o singură cafea neagră șǐ nu lua nemic în gură toată d̪iua. Nu feciorul luǐ din casă, dar cel din urmă rândaș era maǐ fericit: avea mâncare la vreme șǐ somn odihnit. El, când, seara, obosit de drum, slăbit de foame, aștepta cu nerăbdare ceasul mesei, rar îi era dat să-șǐ mănânce, în ticnă, măcar supa.

Matilda, cum îl zărea, își lua o înfățișare de nemulțumire șǐ desgust. Chiar dacă nu începea cu gura, era destul fisionomia eǐ. Sta îmbufnată orǐ începea ceartă cu copila.

Dacă vedea că Mustea se face că nu observă, îl ataca de-a dreptul.

— Par’ca eșit din temniță, atâta mânânci de lacom. Îi trece cui-va toată pofta de mâncare, numaǐ ved̪end așa maniere.

Bine, sor’o, n’am când me gândi la manierele elegante; de-asearî șǐ până acum sînt doue d̪eci și patru de ceasuri!

—Ei, și? Team silit să nu mănânci? Orașul e plin de birturi!

— Scii că nu pot mânca în oraș.

— Altă manie! Atunci stăpânesce-te, nu me enerva. Doar nu stai la masa cu Iordachi.

La asemenea vorbe cuconul Todiriță, scos din sărite arunca șervetul șǐ eșea de la masă.

Altă-dată certa fata până o făcea să plângă. Mustea se amesteca șǐ atunci gâlceava era gata.

— Cum? S’o las de capul dînsei? Să fie o mojică? Să nu scie a se purta în lume șǐ a sta la masă cu oameniǐ? Te poftesc să me lași s’o cresc, cum sciu eǔ șǐ cum îmi place mie.

Certele pentru educația fetei erau pretext.

Avea mare dreptate Casandra, când d̪icea:

— Ce fac boorii? Iar se ceartă?

— La cuțite jupâneasă.

— Unde-i dragoste puțină, lesne-i a găsi pricină.

— Nu sciu, dar multă răbdare are bietul boer. Maica luǐ Dumned̪eǔ! Să fie a mea toată sufrageria așǐ mătura-o cu dînsa, respundea feciorul, bătendu-se în piept.

— La noi altă treabă șǐ la boerî alta. E rușine!

— Dar bine, jupâneasă, nu-l lasă pe creștin nicǐ se mănânce.

— De, măi, treaba lor. S’o alege el într’o parte. Crapă el dracul!

Cuconul Todiriță îi d̪isese Matildei de atâtea orǐ, să lase fata în pace. O femee nervoasă nu poate aplica un sistem de educație, fie cât de vechiu șǐ de rutinar, așa ca să fie statornică într’unul.

A-d̪i d̪ice una, mâne alta.

Acum poruncesc un lucru, peste un ceas se contrazice, se zăpăcesce, în cât nebunesce copilul de cap. De acea îi elicea mereu:

— Lasă fata în pace, în curînd împlinesce șepte anǐ șǐ o punem în pension.

— Me cred̪i atât de tâmpită ca să nu-i pot da crescere? Îi sînt mamă, o s’o cresc după gustul mieu.

Îi e̪isese de atâtea-orǐ să nu înceapă cel puțin certele înnaintea fetei. Acum dînsa nu înțelege, dar, la această vârstă, totul remâne săpat ca în oțel, șǐ le va înțelege cu prisos, când va fi mare.

— Ce model îi daǐ! Faci o crimă. Așa se va purta șǐ dînsa cu bărbatu-se.

Atâta era destul ca Matilda să aibă motiv de ceartă pe o septemână.

Din ceartă o apucau atacuri de nervi. Dacă Mustea tăcea; era șǐ maǐ reǔ.

— Ce nu-mi respund̪i? Me tratezi de nebună? O să-ți pară reǔ de toate astea; o să-mi fac samă!

De ce se întârdia cu luarea banilor, de ce Maria se făcea șǐ maǐ nervoasă. Iliescu se făcuse șǐ cl maǐ rece, temendu-se că tot planul luǐ va cădea în baltă cu asemenea întârziere.

Dînsa începea a se teme că poate e ce-va la mijloc șǐ Creditul nu va da. În asemenea momente era maǐ rea de cât o leoaică. Ar fi mâncat carne de om.

Iliescu îi aretase de atâtea-orǐ că fără banǐ nu s’ar putea hotărî la o căsătorie cu dînsa, de vreme ce n’ar vrea s’o nenorocească.

— Să cad̪i, dragă Matildă, din lac în puț, nu face. Maǐ bine m’așǐ împușca de cât să te fac maǐ nenorocită de cât ești: Tu n’aǐ idee de viața sărăcăcioasă a bietului funcționar!

Românul are o vorbă! „Casa omului e șǐ raiu șǐ iad”, dar la bietului Mustea era nu iad, ci tartar.

O desordine complectă domnea în totul șǐ în toate.

În afară toamna pustiise tot, brumele dese uscaseră flori șǐ iarbă; copaciǐ cu foile îngălbenite căutau jalnic, împrăștiind mereu foi veștede.

Spre seară ciorile cărâiau vestind zăpada apropiată. O melancolie adâncă se împrăștia din toate. Chiar Zilele cu soare nu maǐ aveau strălucirea Zilelor de vară.

Cu toate aceste necazuri vremea trecea.

Întâmplări ciudate, banalități, toate s’afundau în noianul trecutului.

Maria a plecat, par’că nicǐ nu maǐ fusese; nimeni afară de Puica, nu maǐ pomenea de dînsa.

Copila singură îi purta dorul. În d̪ile calde se primbla cu Newton, împrăștiind cu piciorul foile răvășite carǐ făceau șǐ ele un foșnet duios, par’că jelindu-șǐ singure moartea.

— Unde-i Maria, Newtone, dragă?

— Câinele, înțelegend’o, se făcea că o caută și pe urmă se înturna gândindu-se să-l ierte că n-a oprit-o.

— Nu-i, s-a dus departe șǐ pe noi ne-a lăsat. Newton, Newton, tare mi-i urît numaǐ cu tine! De ce nu ești tu un cal năzdrăvan să plecăm în lume la împăratul Roș orǐ la sora soareluǐ. Am trăi în palate de cristal, în câmpii vecinie înflorite. Uită-te aici cât e de urât. Acu-șǐ e iarna. Ce-o să ne facem draga Newtoane? Toată d̪iua la gura sobei! Tu ești un prost nu scii nicǐ vorbi! șǐ dacă n’ai fi nicǐ tu, așǐ muri de urît!

Dar trec chinuri amare, ale căror clipe par fără capet; trec boli dureroase; trec jalnicele supărări ce par oțelite împotriva uitărei; trec melancolicele d̪ile de toamnă! Pe toate nesățiosul timp le înghite lacom, pe toate le mistue focul uitărei!

A venit înse șǐ d̪iua mult dorită de cuconul Todiriță șǐ prea îndelung așteptată de Matilda șǐ Iliescu...

Era într'o Vineri; bruma șǐ ceața înnecau vezduhul. Cucohul Todiriță luase baniǐ de lan Credit.

Celuǐ ce avea ipoteca i se oprise partea.

Mustea, spre a fi cât maǐ folosit, schimbase toate bonurile odată, maǐ ales că erau urcate; cu gând ca Sâmbătă să facă socotelele, pe unde șǐ cum are de dat șǐ să vad̪ă ce brumă îi maǐ remâne pentru lucrul moșiei.

Veni vesel a casă, făcu o mulțime de târgueli: icre negre, sardine, portocale, prăjituri șǐ bomboane; adusese toate din bielșug.

Își ajunsese scopul dorit. Era scăpat de-acum. Moșioara luǐ nu se va maǐ vinde cu toba, nu va suferi rușinea. Va munci ca un rob, dar va plăti ratele regulat; șǐ, cu ajutorul luǐ J?umnejeu, toate se vor îndrepta.

Chiar nevasta, gândea Mustea, nu va maǐ ti așa nervoasă, sciind că nu ne temem de viitor.

Așa gândea mereu tot drumul cuconul Todiriță. Nu scia că n’aduce anul ce-aduce ceasul, șǐ că diavolul corupției intrase în casa șǐ la masa luǐ.

Nu scia, sărmanul, ce se plănuesce în întuneiecul celor maǐ ticăloase patimi omenesci! Nu scia că singur șǐ-a adus șarpele veninos în casa.

Când întră întâiu în camera luǐ ca să lase geanta făcu o cruce mare înnaintea bogatului iconostas, remas de la părinți, plin cǔ icoane îmbrăcate cu argint. Înnaintea lor bătrânii se rugaseră cu evlavie. Tată-se murise cu ochiǐ țintă la ele.

Pe Mustea, de mic, îl învățase maică-sa a se rugă și a bate mătănii înnaintea sfintelor icoane, rugând pe Dumned̪eǔ să-i dea noroc, minte multă șǐ părinților sănătate.

În sufletul luǐ se întrupase, de mic, credința că, stând în fața iconostasului, stă în fața luǐ Dumned̪eǔ.

Ținea acest odor scump în odaia de lucru, acolo îl apucase; era odaia bătrânului.

Când întră cu baniǐ, fără să vrea, simți o evlavie șǐ o cucernicie adâncă.

I se părea că rugăciunile luǐ șǐ ale părinților îl a-jutaseră să scape la liman.

Cu mare sentiment de religiositate rosti aproape instinctiv: „Mulțămesc ție, Doamne, că mi-ai ajutat s’ajung aici”.

În sufletul luǐ, plin de evlavie, se vărsase atâta liniște, în cât i se părea că de-acum pacea șǐ bucuria vor fi țovărășele lai mult dorite.

Va trăi în pace cu nevasta, viitorul fetei va fi asigurat, sărăcia izgonită pentru tot-de-a-una din casa luǐ.

De-acum va sci el să fie econom. Cine a văd̪ut o dată moartea cu ochiǐ, scie a prețui viața. Cui i s’a rânjit o dată sărăcia, va sci să prețuiască banul, va sci să fie econom.

Dese orǐ se învinuia pe dînsul de nervositatea neveste-sa: „Da, își d̪icea el, femeea pierde maǐ lesne răbdarea.”

„Amenințată de sărăcie, nu se maǐ poate stăpâni; atunci toate nimicurile o ațiță, toate îl par ca în iad. Dacă pe mine șǐ me înspaimîntă groaza sărăciei, dar pe dînsa, biata femee!”

„Noi, bărbații, putem privi moartea în fațâ, luptându-ne cu ea piept la piept; femeea e maǐ slabă. Atunci de ce s’o învinuim?”

„Nu, eǔ nu pot învinui reutatea femeei, cum nu pot învinui pe-a unui copil. Îl doare ce-va, are o nemulțămire, țipă și plânge; căci nu are putere și tărie a se stăpâni.”

[...] o amenință, o nereușită îi zbuciumă sufletul, ea țipă, se înfurie pe ceǐ din jurul eǐ, în tocmai dupe cum copiiǐ, lovindu-se de obiecte lobat șǐ le aruncă.

„ Noi, bărbații, căutăm si ne stăpânim șǐ tot une-ori năcazurile se zugrăvesc pe față-ne.

„ Par’că o aud pe sărmana mamă, d̪icând tatei:

—„Grigore n’ascunde, citesc pe fața ce ți s-a întîmplat ce-va.”

Ea, drept, era înger nu femee, șǐ când îl vedea pe tata, amărît, se miera cum l’ar liniști. Sărmana mamă a pornit viața din sărăcie șǐ amendoi s’au încurajat șǐ ajutat în luptă. Au ținut unul la altul șǐ Dumned̪eǔ le-a ajutat. A-d̪i femeile nu maǐ țin la bărbat, ci la averea șǐ rangul luǐ; de aceea nicǐ Dumned̪eǔ nu le ajută. Dar de-acum sînt sigur, Matilda va fi maǐ bună. Vorba Românului: „Când nu sînt grăunțe’n traistă, se bat caiǐ”.

Puse baniǐ în casa de fier șǐ cu fața veselă întră în sofragerie. Părea întinerit de fericire. După ce sărută, fata, ridicând’o sus de la pămînt, o îmbrățișa șǐ pe Matilda.

— Ce te-a lovit, me rog, atâta dragoste? Scii, nu-mi plac momițăriile șǐ falșitățile.

— Nu d̪i vorbe grele, dragă Matild’o, nu-mi strica fericirea. Am scăpat de nevoǐ,nu te maǐ teme de sărăcie. O să fim fericiți, nicǐ tu n’aǐ să maǐ fiǐ nervoasă, nimic n’are să-ți lipsească, draga mea nevastă. Șǐ-i luă mâinile să i le sărute.

Matilda simțea că sărutările sincere ale bărbatu-se o ardeau. Voi să se arate rece șǐ să i împiedece, de la început, a urma cu asemenea manifestații de dragoste, de aceea îi d̪ise aspru:

— Se vede că aǐ luat multe aldămașuri.

— Fericirea șǐ reușita îmbată maǐ grozav de cât șampania. Am luat baniǐ, maǐ remin de regulat creditorii miei șǐ dăm, draga mea, grijile pe foc. Cînd aud̪i c’a luat baniǐ, Matilda îngălbeni. Cât pe ce de n’o apucă un tremur de frica nereușitei, șǐ cu un glas tremurător, întrebă:

— În ce sînt baniǐ? În bonuri orǐ în hârtii?

— Cincǐ-d̪ecǐ de hârtii de câte o mie, una șǐ una nouă-nouțe.

La acest respuns Matilda simți bucuria, dar șǐ frica hoțului: va putea orǐ nu reuși?

— Tu, par’că nu te bucuri, Matild’o. Curioase sînteți voi femeile. Vă emoționați de scârbe șǐ dureri, dar remâneți reci la fericiri.

— Dar ce, vrei să joc, să sar ca Puica?

— Ved̪i, mie, de nu mi-ar fi rușine, așǐ juca tontoroiul, așa mă simt de fericit, de vesel: Gheorghe!

— Porunciți.

— Aǐ adus icrele șǐ toate pachetele de la trăsură?

— Poftiți, sînt așezate în bufet.

— Dar nu le-am adus să le așecd̪i în bufet. Adă aici icre, alămâe, deschide șǐ o cutie de sardele.

O să le mănânci toate în astă seară? d̪ise Matilda, ca să maǐ ascundă grija ce-o muncea.

— Am să mănânc pentru un an întreg. Acum simt șǐ eu că mi-i foame, de atâta vreme, de când mă zbat cu năcazurile.

— Când ești supărat mănânci de supărat șǐ când ești vesel de bucurie, d̪ise Matilda zâmbind.

— Să nu mănânce nicǐ dușmanii, dragă, cum mâneam eǔ. Gheorghe, scoate o butelie de Cotnar.

Numărul unu, Gheorghe, d̪ise Matilda, trecendu-i un gând divolesc prin cap.

— Eǐ, brava ție nevastă, acum văd că ții la mine; eram să d̪ic eǔ, dar nu îndrăzneam. Sciu că-l ții pentru musafiri. În cailea să facem cheful deplin. Tot nu m’am îmbătat de când sînt eǔ. Dar o să beți șǐ voi cu mine.

Se puseră tus-treǐ la masă.

Bun din firea luǐ, se uită: par’că lipsea cine-va. Cât pe ce era să d̪ică:

—„Păcat, lipsesce Maria; biata fată a avut parte de certurile șǐ năcăzurile noastre, ar fi bine să se bucure șǐ de fericiri. Dar oftă înnăbușit, înghițind vorbele, de frică să nu turbure liniștea, de care avea atâta nevoe.

Nu putea înse tăcea, trebuia să vorbească de bucurie; era peste seamă de ațițat.

— Cu ajutorul luǐ Dumned̪eǔ calc. Oh! Să le văd odată puse pe toate. La var» t să te asigur, mergi șǐ tu cu fata la băl

Eu ramîn aici, am de gând să dau model cu moșia mea, să le aret eu ce se poate face cu agricultura.

— Dacă voiu ajunge până atunci! d̪ise Matilda, care tot nu-șǐ putea stăpâni reutatea.

Mustea era atât de fericit, în cât această vorbă, care i-ar fi făcut foarte mare reǔ, acum nu o simți ca împunsătură, ci d̪ise liniștit:

— Bun e Dumned̪eǔ, bine că ne-am ved̪ut pănă aici. Pecat că n’a venit nimeni, nici măcar sub-pre-fectul.

— Mare pagubă!

— Eu, când am o bucurie, așǐ vrea s’o împărtășesc lumei întregi. Ascultă, Gheorghe, butelia de vin, care a remas de aseară, s’o luați voi la bucătărie.

— Sărut mâna, d̪ise Gheorghe!

— Tu, Matild’o, n’ai mâncat maǐ nimic, ia cel puțin prăjituri; am ales anume de cele carǐ’ți plac ție. Pentru tine șǐ bucuriile șǐ supărările au acela-și efect.

— Eǔ nu mănânc nici o dată mult, șǐ încă seara: nu pot dormi.

Mustea luă fata pe genunchi, o desmierdă. Îi părea maǐ frumoasă de cât orǐ-când.

În minte’și d̪icea:

„Ca un rob am să muncesc s’asigur viitorul fetei”.

I se părea luǐ Mustea că are vlaga șǐ puterea omului de doue-d̪eci de ani.

Orǐ-ce muncă șǐ jertfă, orǐ-ce strădanie erau nimicuri, ved̪înd că șǐ-a scăpat moșia. Numaǐ amenințarea primejdiei te face să prețuesci bunătatea vieței.

Newton se uita șǐ el lacom la stăpânu-se; de mult nu-l ved̪use așa de vesel șǐ fericit.

Îl tot privea, clipind des, par’că ar fi voit să-i d̪ică: „Ia seama, prea multă bucurie strică!”

— Uită-te cum te iubesce Newton, tatae. Să-i dăm șǐ luǐ o prăjitură.

— Dă-i, săracul.

Copila sări sprintenă, alese o prăjitură șǐ i-o dă.

— Ved̪i! Asta-i de la tataea! Luǐ ce-aǐ să cumperi? Ai îngăduit că ne eǐ la toțǐ cîte ce’va.

— Spune tu, Newton dragă, ce să-ți ea? d̪ise Puica îmbrățișând câinele.

— Ce o cere șǐ el.

— El, bietul, nu poate vorbi. Ce bine ar fi sa vorbească șǐ cânii.

— Bine că nu poate, ar maǐ spune șǐ el prostii, d̪ise Matilda.

— Mamae, tu nu-l iubesci nici pe Newton! spune: pe cine iubesci tu maǐ tare?

— Sfârșesce eǔ prostiile. Când începi, o ții ca Neaga.

— Cine era oare Neaga?

— O fată proastă ca tine.

— Stăi să-ți spun eǔ povestea Neagăi. Era o femee șugubeață.

— Așa cum o mamaea! Ha! Ha! Ha!

— Ai tu noroc că ești în brațe la tată-to.

— Las’o, Matild’o; e veselă șǐ ea.

— Hai, tatae, spune povestea.

— O spun, dar tu să taci.

— Tac me chiamă. „Era o femee șugubeață. Șǐ-a voit să plece, cu bărbatu-se la târg.

— Așa bună oara ca mâ-ta cu mamaea.

— Apoî nu taci?

— Ba tac.

— Bărbatu-se a pus ieapa la căruță. „Sui, Neagă”, d̪ice: „Ba”.

Atunci, bietul om, s’a dus șǐ-a scos teleguța, erodând că poate căruța hurducă.

— El era bun ca ma-ta, d̪ise copila.

— Dacă nu taci, nu maǐ spun.

— Ba tac.

— Șǐ tu ești ca Neaga. A adus bietul om teleguța, a deshămat ieapa șǐ-a pus’o la teleguță. „Sui, Neagă, în teleguță!” — „Ba”. „Așa? Stăi că te fac eǔ să te sui”, șǐ iuști cu biciușca peste picioarele Neagăi. „Ba eǔ m’oiu sui, dar un picior tot l’oiu târîi”.

— Ha! Ha! Ha! înderătnica! Să ved̪i, sciu șǐ eu o poveste c’o femee îndărătnică, d̪ise copila.

— După ce s’au întors acasă, s’au luat la ceartă, urmă cc. Todiriță.

— Ca ma-ta cu mamaea.

— Iar nu taci?

— Ba tac, spune.

— S’au luat la ceartă șǐ bărbatul a d̪is: „Ved̪i femee, să nu te pui cu mine, că tot pe-a mea trebuie să remâe”. „Ba, n’am făcut cum d̪iceai tu. Nu m’am suit nicǐ în căruța, nicǐ în teleguță, nicǐ pe jos n’am mers. Ce-i drept, ea n’a fost nicǐ călare, nicǐ pe jos, nici în căruță, nicǐ în teleguță, de vreme ce trupul sta în căruță, iar picioarele se turteau pe jos...De-acum mergi la culcare.

Copila sărută cu drag pe tată-se, pe urmă pe Newton, care era alături, d̪icendu-i:

— Newton, hai tu cu mine; tare mi-i urît singură! Ce bine era cu Maria!

Voi s’o sărute șǐ pe mă-sa.

— Merci, după ce-ai pupat pe Newton în bot.

Copila, ved̪end c’a greșit, plecă.

Cuconul Todiriță nu d̪ise nemic, se temea de furtună șǐ era obosit, atât de obosit de emoție! Dorea să doarmă o noapte liniștită, somn nezbuciumat de griji.

Cine a avut în viață griji bănesci, pe cine l’a chinuit greutatea datoriilor cu polițele la scadență, numaǐ acela poate înțelege ce’nseamnă a te vedea mântuit de grija lor.

Luǐ Mustea i se părea că pănă acum purta în spate o greutate colosală, care-i dobora umerii, îi înnăbușea resuflarea, îi aducea amețeală. Une-orǐ ar fi dorit să cadă, fără simțire, să nu maǐ vad̪ă propria sa ruină.

Șǐ acum, de o dată, ca prin minune, se vede ușurat de-așa omoritoare sarcină.

Se simțea vioiu șǐ puternic, cu nemărgenit gust de muncă șǐ de viață. Îl încăldise, drept, șǐ Cotnarul numărul unul.

Era vesel, dar simțea cum un somn liniștit îl ademenea să se culce. Grândindu-se ca mâne să se scoale de demineață să vadă arătura de toamnă isprăvită și dupe masă să-șǐ adune ce datorii are.

Adormi atât de adânc șǐ de liniștit, în cat s ar putut tăia lemne pe dînsul șǐ tot n’ar fi simți.

Somn liniștit, nezbuciumat de vise; așa cum p avea numaǐ cel cu consciința împăcată...

Se trezi odihnit, bine dispus, i se parea că întinerise cu două-deci de anǐ. Simțea atata energie de muncă, nicǐ nu-i maǐ venea a crede că tot cel obosit șǐ plictisit, stăpânit de ideea de-a se duce în lume, unde să nu-l maǐ cunoască nimeni.

Era ca omul scăpat de o boală grea, dupe care munca șǐ nemicurile vieței, chiar, par plăceri nespuse.

Își beu cafeaua cu poftă.

Nicǐ odată nu-i păruse atât de bună, atât de parfumată șǐ de gustoasă.

Eși, ca de obiceiu, în balcon.

Se simțea mirosul tomnatec de foi veștede.

Ceața greoae se ridica încet, lăsând apele albastre.

Priveliștea tomnatecă șǐ greoae, lin Mustea, îi păru fermecătoare.

Arătura de toamnă mergea bine, pămîntul nu era nicǐ prea ud nicǐ prea uscat.

Cumpărase de la un proprietar semînță de grâu bălan, atât de mult căutat la Galați.

Să am un an cât de mijlociu șǐ tot îmi scot rata șǐ îmi remâne pentru lucrul moșiei. Am s’o iau cu binele pe Matilda, să se ocupe șǐ ea serios de gospodărie. Cu ajutorul luǐ D-deu vom scăpa.

„Bietul tata a făcut avere din nemic șǐ eǔ să n’o pot păstra! Nu voiu face nicǐ o cheltuială de prisos. Câte haine am, îmi ajung d̪ece anǐ. Matilda va maǐ lăsa șǐ ea din ale eǐ, vor ieși câte-va miǐ de francǐ din cheltueli mărunte. Am s’o ademenesc să, cerce, nu va putea ridica paseri multe? Uită-te codina o mănâncă șoarecii; pe urmă oue, unt, tot ce va fi de prisos, să vîndă șǐ să pună la casa de economie sâ fie pentru trusoul fetei. Pe femei trebue să le momesci ca pe copiǐ.

Acum prețuia cu atât maǐ mult moșia, cu cât fusese maǐ aproape s’o piardă.

Vesel șǐ întrămat pentru muncă, plecă la trebilelui d̪ilnice.

CAP. XXII

Patima învinge

Să vedem ce se petrecuse de cu seară în sufletul cucoanei Matilda, de cum aflase c'a luat bărbatu-se baniǐ șǐ pană în momentul ce el plecă.

Cănd Mustea a spus oă are cinci-d̪eci de hârtii de câte o mie, noue-nouțe, Matilda simți un juughiu de neliniște prin inema.

Reuși-va orǐ ba?

Acum viața ei toată, era pe o carte.

Cine șǐ-ar fi putut închipui atâta nepotrivire în aceste două suflete de soți, carǐ mâncaseră d̪ece anǐ la aceea-șǐ masă carǐ împărțiseră, în aniǐ tinereței, fericiri șǐ nefericiri, ce fatal sînt legate de orǐ-ce căsnicie? Cine oare, ar fi putut ghici ce sentimente opuse se aflau în ele?

Sentimentele luǐ cuconul Todiriță erau leale, cinstite șǐ vrednice; dorea să-șǐ scape moșia, să facă fericirea fetei șǐ a nevestei.

Pe când în sufletul femeei, care ar fi trebuit să fie îngerul dătător de noroc al caseǐ, ce, planuri diavolesc se urzeau?

De cum aud̪i c’a luat baniǐ, un singur gând îi chinuia sufletul: cum va face să pue mâna pe eǐ?

Din acest moment, orǐ-ce judecată dreaptă, orǐ-ce groază de săvâișirea unei asemenea crime, dispăru.

Dînsei i se părea că baniǐ sînt un drept al eǐ, că trebue să-i ia.

Nicǐ o clipă nu-șǐ puse întrebarea: ce va suferi bărbatu-se?

Dupe cum nicǐ hoțul, nu-șǐ bate capul de suferința păgubașului; dupe cum nicǐ criminalul n’are milă, nu simte îndurare, de suferințele victimelor, Matilda nu se întreba: cum va îndrepta Mustea reul imens ce-i va face ea, răpindu-i acești banǐ?

Mintea-i era ca adormită pentru ori-ce altă idee de cât cea de-a răpi baniǐ șǐ de a putea duce viață îmbielșugată cu Iliescu.

Mustea, avend cugetul liniștit, cum se culcă, adormi dus.

Matilda ascultase resuflarea înceată șǐ regulată a bărbatului.

Ea nu putea șǐ nu voia să doarmă. De câte-va ori voi să se scoale, dar se temea să nu o simță.

Într’un târd̪iǔ cuconul Todiriță începu a horăi.

Matilda gemu, tuși tare de câte-va orǐ, să vadă dacă el nu se va trezi. Mustea îșǐ urma somnul maǐ departe, visând fericirea familiei, cutreerând lanurile de grâu cu spice de aur.

Dînsa, încet, aprinse lumînarea. Mâna îi tremura. Iera în adever ca o lunatecă mânată de-un singur gând: furtul. Întocmai cum acesta merge pe margenea prăpastieî, nu din pricina curajului, ci fiind-că simțul rațiunei șǐ al realităței îi e complect adormit, tot ast-fel sufletul Matildei era adormit pentru milă, dreptate, cinste șǐ dragoste de familie.

Farul eǐ conducător era patima a-tot-puternică.

Merse tiptil la haine, luă cheea de la casa de fier, pășind în vârful degetelor; asculta, din când în când, respirația bărbatului.

În cămașă de noapte, cu fața palidă de grijă, avend luminarea într’o mână șǐ cheea în alta, părea o stafie ce cutreeeră locuințele spre a spăria pe muritori. A doua Lady Macbeth, dar maǐ crudă; îșǐ fura soțul șǐ copilul.

Ușa de la odaia, unde era biuroul, șǐ casa de fier remăsese descliisă. Cum trecu pragul, se simți maǐ ușurată; ascultă iar, aud̪ea numaǐ resuflarea-i regulată, în colo totul era adâncit în tăcere.

Matilda puse binișor sfeșnicul pe biurou șǐ, cu mișcări ca de panteră, care’și înșfacă pe nesimțite pradă, deschise casa de fier. Pachetul cu hârtii era într’un portofoliu de piele, așezat într’o parte a caseǐ. Cu o mișcare nervoasă îl luă. Un oftat ușurător îl ridică pieptul; ochiǐ îi străluceau de bucurie diavolească, întocmai ca la halucinații, carǐ au vedenia că li s’a deschis cerul. De aci merse la sobă, deschise un oblonaș de la stâlpi șǐ vârî pachetul adânc în lăuntru, pe urmă închise cu băgare de seamă.

La ușa din afară, Newton căscă lung, hârîind, parcă ar fi simțit pe cine-va străin în depărtare;

Matilda cu pas liniștit, luă sfeșnicul șǐ, încet fără zgomot, merse de puse cheea la loc.

Sciea că Mustea, demineața, grăbit nicǐ o umbla la casă. Ar fi trebuita neobictai’ca să se întîmple aceasta.

În gând își d̪ise: „Fără risc nu se poate?” Săvârșirea faptei îi dase liniștea voită, dictată de patima mbirei nebune.

Poate boții de profesie dorm după săvârșirea crimei. Matilda nu adormi, gândurile eǐ erau numaǐ la fericirea șǐ mulțumirea ce va simți Iliescu, aflând că visul dorit de atâta vreme s’a întrupat.

Mustrare de cuget pentru fapta săvârșită n’avea de loc; căci de mult era hotărîtă șǐ plănuită, de mult fatalitatea pusese sigiliul pe cugetul Matildei; de mult neînlăturatul trebue îi înarmase mâna șǐ-i desbrăcase cugetul de orǐ-ce simț de datorie morală.

Nu putu include ochiǐ, nu de mustrare, ci de emoțiea ce-i produceau gândurile unei vieți nouă, ce avea să înceapă șǐ de teamă să n’o descopere Mustea.

Noaptea îi păru, în adever, an. O tăcere adâncă domnea pretutindeni în sat.

Afară de rari șǐ slabe lătrături de câini, totul părea mort.

Numaǐ despre d̪iuă, la cântecul fioros al unei cucuvelei, simți fiori reci.

Cu glas aproape tare, își d̪ise:

„Minciuni băbesci. Nu sînt superstițioasă”.

Abia în zori ațipi.

În vis dese orǐ nu ne putem stăpâni nicǐ gândurile, nicǐ patimile: sentimentele cele maǐ ascunse ies, plutesc ca slaba picătură de unt de lemn în apă.

Se pare că morala, cu dreptul eǐ de veacuri, călcată șǐ nesocotită, cerca să se răzbune cel puțin în somn. Visă nisce gropi pline de noroiu, în cari numai nu se prăvălea: un câine grozav, se aținea să o sfâșie, iar dînsa, desculță, fugea pe drumuri, nesciind cum să-șǐ ascunzi picioarele goale, de rușinea lumei. Avu simțirea că s’ar afla într’o lume necunoscută șǐ pizmașă, în care toțǐ o persecutau.

Din planurile fericite, ce șǐ le făcea, nemic.

În vis totul i se areta ca un haos îngrozitor, pustiu, lipsit de orǐ-ce ființă iubită. La un moment i se păru că puntea, care o ținea peste o prăpastie înfricoșată, se rupse.

Se trezi de țipetul ascuțit ce singură scoase. O sudoare rece îi acoperise trupul.

Inema i se bătea cu putere; un tremur o ținea într’una.

Se sculă răpede. Aproape uitase cele petrecute noaptea, nu-șǐ dădea bine seamă, dacă visase fapta săvârșită orǐ o făcuse aevea; de nedormire șǐ emoție pierduse aproape noțiunea realităței.

În cămașă, sub picioarele goale, alergă la sobă spre a se încredința, dacă nu cum-va a visat. Când simți pachetul, avu bucuria hoțului, care a reușit să-șǐ ascundă bine lucrurile furate.

Sună șǐ porunci feciorului să-i dea o cafea neagră cu coniac. Tremurai o ținea mereu.

Se îmbrăcă răpede șǐ porunci să-i pue caiǐ.

Erau abia noue ceasuri; dar se grăbea să plece, să fugă cât maǐ curend.

Un moment stătu la îndoială, dacă să ia fata.

Dar își puse întrebarea: unde s’o ducă? Un copil e o sarcină mare. Mustea avea s’o pue în pension.

Copila se juca veselă; când o vedu pe maică-sa palidă șǐ gata de drum, așa de demineață, inema eǐ de copil avu o presimțire dureroasă.

— Unde pleci, mamae, așa de demineață? Nu stai la dejun? maǐ sînt prăjituri.

— Mănâncă-le tu șǐ cu tată-to.

— Ma-ta nu viǐ la dejun?

— Nu, me duc la un doctor, me doare o măsea.

Sărută copila pe amendoi obrajii șǐ plecă, temendu-se ca de o ispită rea, să nu o apuce jalea mamei, care își părăsesce casa șǐ copilul. I se părea că, de va maǐ întârzia un moment, un glas venit de departe, care se tot apropia încet, i-ar striga:

„Femee, opresce-te, cât maǐ e vreme, prăpastia din vis te așteaptă.

„Cucuveaua ți-a cântat marșul funebru; dar gândesce-te, poate maǐ e vreme, opresce-te!”

O clipă să maǐ fi întâd̪iat, șǐ, poate, glasul consciinței ar fi țintuit’o locului.

Zadarnic! Patima a înnăbusit glasul [...]. Matilda a plecat, fără s’arunce [...] înderet. Fără milă șǐ-a rupt cei d̪ece anǐ din viață aruncându-i în prapastia patimelor celor maǐ ticăloase.

Newton, ca șǐ altă dată, se ținea de dînsa, pănă ce Puica l’a chemat inderăt.

Matilda strigă vizitiului să mâe maǐ răpede șǐ să ia prin pădure, doar va ajunge maǐ curînd. Nu maǐ gândea nemic tot drumul, singura-i grijă era de-a ajunge cât maǐ răpede. Nu simțea nicǐ bucurie, nicǐ scârbă; era într’o stare de nesimțire. Săvârșirea faptei o paralisase.

Copila se uită lung dupe mă-sa.

Plecarea acesteia, așa pe neașteptate șǐ așa de demineață, camerile încă, neregulate, dînsa remasă singură, fără suflet de om, toate acestea o impresionau dureros. Nu-șǐ putea da seamă, dar vedea că e ce-va straniu în toată această purtare a Matildei. „Dacă ar fi măcar Maria, dar așa ce-am să me fac eǔ singură? Noroc de bietul Newton!”

Copila cuprinse, câinele pe dupe gât. Apoi o lovi o jale de singurătatea în care se afla, șǐ începu a plânge.

Anica veni să facă odăile.

— Ce plângi dudue? d̪ise Anica.

— Treaba mea.

— Așua, las’ nu-ți maǐ spuiu eǔ povești.

Puica, tăcută șǐ cu minte, luă cartea pe care înveța a citi, șǐ începu a scrie dupe ea.

CAP. XXIII

Lovit de moarte

Vremea dejunului s’apropia [...] lucrurile par’că nu erau la locul lor. Îți făcea impresia unei case, din care, s’a pornit mortul la locașul veci. Acest sentiment nedeslușit [...].

După ce i se urî cu scrisul, se duse șǐ tristă pe fereastră.

Ar fi dorit să vadă pe cine-va venind.

În sufragerie feciorul așed̪a masa, cu două tacâmuri.

Servitorii, cu fineța lor de copoi, șǐ cu simțul de a ghici tot, presupuneau că stăpâna lor plecase pentru tot-de-a-una. Drept că dînșii de multe orǐ presupuseseră aceasta șǐ dînsa tot se întorcea.

Newton sta șǐ el trist.

Când îl zări pe cuconul Todiriță intrând vesel, nu-i sări, ca altă dată, înnainte, ci sta umilit la ușa, par’că făcuse vre-o greșeală el.

Copila nu era pieptănată, nicǐ îmbrăcată cu îngrijire ca altă dată. Aceasta șǐ alte multe îl impresionară foarte reǔ pe Mustea șǐ fața luǐ veselă luă de odată o expresie de nemulțumire.

— Dar ce are, Puică, Newton de stă așa supărat?

— I-a dat mamaea un picior, când a plecat; se ținea de ea.

— Dar unde a plecat Matilda?

— A plecat la doctor, a d̪is că-i bolnavă; nu vine la dejun.

— Da? d̪ise cuconul Todiriță, simțind ce-va reǔ pe inemă. Cum? gândi el, când a maǐ făcut asta? Doctorul se chiamă acasă, nu se merge la el; n’am ajuns în așa hal. Asta n’a maǐ făcut’o.

Feciorul întră sa-i poftească la masă; cuconul Todiriță îi d̪ise:

— Pune încă un tacâm șǐ scoate o butelie de Cotnar. Venise cu sub-prefectul, voind să-i facă cinste pentru reușita de la Credit.

Muntenescu se oprise în curte spre a vorbi cu primarele.

Vechilul venise șǐ remăsese în sală, aștepta să-i dea o sută de leǐ, pentru canțelarie.

Cuconul Todiriță era tot muncit cu gândul: pentru ce să se fi dus Matilda la oraș! Banǐ de făcut cumpărături nu-i ceruse; atunci pentru ce oare s’o fi dus? Avea maǐ de mult, când îl temea, obiceiu de umbla până’n d̪iuă pe la cărturărese; dar acum, de mult, se lăsase de-asemenea obiceiuri. Muncit de gândul acesta își aduse aminte că vechilul aștepta șǐ trecu prin sală în camera unde ținea baniǐ.

Merse la casa de fier, deschise ușa, șǐ, cu gândul la nevastă-sa, căută portofelul în care, pe lîngă hârtiile de o mie, maǐ avea una de-o sută. [...] se uită de-amenuntul, caută pretutindeni, se uita pe jos....nimic!

Întreg pachetul de cinci-d̪eci de mii lipsea împreună cu portofelul, cu tot.

Prin cap simți o vâjieală, cum vuesce vântul prin coșuri în vreme de furtună; mâinele îi tremurau. I se părea că un munte se nărue peste el și acu-și acu-și, totul va fi sub dărâmături.

Dupe cum un fulger ajunge une-Orǐ să lumineze întreaga prăpastie, ast-fel luǐ Mustea i se lumină prin minte întreaga dramă, toată mișelia femeei.

Acum înțelese tot; dar prea târd̪iu!

Lumina aceasta îl izbi ca un trăsnet, nemicindu-i toată ființa.

Vechilul aștepta în antret.

De odată s’aud̪i ce-va căd̪ând șǐ strigătul: apă!

Sub-prefectul tocmai întră pe ușă.

Se răpecjiră amândoi în cameră. Mustea căduse, cu fața șǐ ochiǐ injectați de sânge. Resufla greǔ.

— Apă șǐ oțet, Gheorghe, strigă subprefectul la fecior, care, tocmai venise să-i poftească la dejun, că se recesc ochiurile.

— Să-l punem în pat, d-le primar.

Îl desfăcură la gît, îi frecară mâinile șǐ picioarele cu oțet.

Trimeseseră pe fecior, călare, dupe doctor.

Inema luǐ Mustea se batea, dar s’auțtea un fel de horcăit șǐ nesimțirea era desăvârșită.

Copila, aud̪ind zgomot, alergă șǐ ea. Când îl gemând șǐ resuflând atât de greǔ, sermana fetiță începu a tremura șǐ-a plânge.

— Tatae! tătăiță al mieu scump șǐ drag, ce aǐ? Cine te-a superat?

Șǐ-i sărută mâna, udând’o cu lacrimi.

— Dar unde-i mamaea, Puică? d̪ise sub-prefectul.

— S’a dus la târg; sigur, de asta sa bolnăvit tataea. Of! mamaea o să ne omoare pe toțǐ.

Șǐ copila o ținea într’un plâns.

— Eǐ taci că te aude papa șǐ-l superi.

— Nu m’aude, uită-te, moare șǐ el ca Tirolica. Nu maǐ el mă iubea.

Șǐ copila tot maǐ tare’i strîngea mâna, sărutând’o.

Casandra alergase într’un suflet de la bucătărie. Plângea șǐ ea cu hohot.

— Sărmanul boer! L’a dat gata!

— Cine l’a dat gata, babă? d̪ise primarul.

— Of, l’a dat gata șǐ pace! Cine alta de cât dînsa? L’o fi otrăvit, că umbla, d-le, pe la tot felul de vrăjitori!

— Cine, babă, cucoana? d̪ise suprefectul.

— Dar cine? Sciu că eǔ nu. Uit’te a plecat a-d̪i dimineață șǐ sigur că nu maǐ vine.

— Otrăvit nu-i, d̪ise primarul, că nu se văita de nimică păn’acasă.

— De Unde? Nu ved̪i, omule, că-i dambla? Ce vesel era șǐ cum se pregătea să bea cu mine aldă-mașul banilor, d̪ise suprefectul.

Nedumerit de vorbele servitoarei, o maǐ întrebă:

— Dar, bab’o, tu nu scii unde să fie cucoana?

— Unde să fie? Unde cară ea de luni de d̪ile casa bietului boer? Ad̪i, ca nealtă dată, s’a dus de demineață cu cogemite cufărul. A spus feciorul că pe boer l’a găsit reu lângă lada de fier. Apoi o fi ce-va la mijloc! I-o fi lipsit luǐ ce-va de-acolo.

— Are dreptate, baba; el mi-a spus că are în casă 50 de miǐ leǐ, trebue să vedem: sînt? Tu de ce-aǐ tăcut pănă acum?

— Eǔ, slujnică, era să mă amestec între boeri?!

— Unde cred̪i tu că s’a dus?

— S’o vedea el unde!

— N’aǐ nisce muștar?

— Trebue să fie la cămară. S’aduc, poate s’o îndura Maica Domnului, măcar de copila asta nevinovată?

Puica plângea, desmierdând mâna aproape țeapănă a tată-se.

N’a fost clipă s’o ducă din odaea bolnavului. Newton sta la ușă, privind cu ochiǐ plin de lacrimi pe stăpânul său lungit în pat șǐ pe fetița îndurerată. El, bietul, lua parte sinceră la durerea șǐ suferința acestor doǐ nenorociți prieteni. Peste vr’o două ceasuri a venit d-rul. A declărat că-i apoplexie fulgerătoare, obicinuită oamenilor sanguini la marǐ supărări.

— Cine-va mi-a spus că femeea a șǐ dat a-d̪i cerere de divorț.

Sărmanul om! Ce bărbat voinic! Putea să trăiascp încă 50 de anǐ. Supărările marǐ sînt ca fulgerul, doboară la pamînt cel maǐ falnic stejar!

— Ce-i făptura noastră! Când nu te aștepți, te pasce moartea în cale! Un nimic [...] .

— N’o fi așa nemic! Unde i-a venit reul? Scie el de divorț? S-a certat cu ea? d̪ise d-rul.

— Tocmai că nu scie nimic. M’a chemat la dejun să bem aldămașul împrumutului. Copila spuse c’a intrat în casă sănătos, a sărutat’o șǐ-a întrebat unde-i nevastă-sa. Copila d̪ice că i-a spus c’a plecat șǐ că nu vine la dejun. A d̪is feciorului să pue un tacâm pentru mine șǐ s’a dus la casa de fier să dea 100 leî vechilului. L’am găsit cu casa deschisă, căd̪ut jos.

— Ei, șǐ sînt baniǐ în casă? Am aflat c’a schimbat eri bonurile, în bilete de bancă în valoare de vr’o 50 de miǐ de leǐ.

— Cât ne-am uitat, așa pe de-asupra, n’am ved̪ut nimic. Să căutăm maǐ cu de-a-măruntul, d̪ise sub-pre-fcctul.

— O să le găsiți urma. Dispariția eǐ, darea divorțului șǐ damblaua luǐ sînt treimea nedeslipită. care arată că dînsa, miserabila, a luat baniǐ, fapt care i-a deschis ochiǐ luǐ Mustea șǐ l’a lovit de moarte.

Copila stase din plâns un moment.

Asculta, părea că mintea eǐ fragedă făcea marǐ silința de-a înțelege cele spuse.

— Canalia de Iliescu, citise suprefectul.

— D̪i femee; dar n’avem timp de pierdut: beșici cu ghiață la cap. Bab’o, la cămară aveți beșici de bou? Răpede ghiață de la ghețărie. Feciorul să alerge călare să facă rețeta. Să ne dăm toate silințele, poate, prin o minune, să nu fie atăcați creerii atât de reu, pe cât se pare.

— După d̪ece anǐ de căsnicie? bă te maǐ încreți în femee? Pecat de Mustea! Inimă de aur. Fie-ți mila de fată, doctore, fă tot ce poți.

— Milă! Slab cuvînt, dragă. Cred̪i că odată ni-i dat, noue doctorilor să ni se rupă inima de jale? Voi sta toată noaptea lîngă el; trimete, te rog, [...] ciumă, sînt lipitori, să-mi aducă îndată.

— Șǐ ce vesel era, doctore! Lipsa banilor i-a aretat nelegiuirea femeei. Ticăloasă jivină! I-a dat lovitură de moarte. Ce fericit era c’a scăpat de datorii! M’a chemat la dejun, d̪icând: „Hai! Destul m’aǐ ved̪ut trist, să me ved̪i șǐ vesel!”

— „Scoți o sticlă de șampanie? îi (d̪ise.

— „Scot.”

— „Dacă n’o vrea cucoana, m’am păcălit?

— „Aș, nevasta e veselă șǐ felicită; am pus cruce nevoilor. Dar de acum o să fiu șǐ econom. Numaǐ în nevoǐ cunosci câtă răsipă aǐ făcut în trecut.

— Dar privesce faptele femeei. Câtă corupție de caracter! Femeea pătimașă e de o mie de orǐ maǐ fără de inemă de cât bărbatul pătimaș. Arată-mi un cas analog, unde bărbatul să se fi purtat cu atâta crud̪ime? (d̪ise doctorul.

— Nu i-a fost milă de dînsul, n’a mustrat’o consciința că-șǐ fură bărbatul; dar cum s’a îndurat să lase copila? d̪ise sub-prefectul.

— Am ved̪ut’o de mult că nu calcă a popă, d̪ise doctorul.

— Eǔ te las, doctore, fă tot ce poți. Am o constatare de pruncucidere în comuna vecină.

— Sigur vre-o nenorocită de fată! Poftim legea! Pe aceea o s’o închideți: iar acesteia, care a ucis cogeamite om, nu-i faceți nimic. Sigur, pe bărbat aǐ voie să-l furi șǐ să-l ucicji prin o lovitură morală !

— Să fie în voia mea, le-așǐ pune pe amândouă la pușcărie. Ce cred̪i? L’a tăiat pe copil bucăți șǐ l-a dat la porci. Ce-va ne maǐ aud̪it! Mi s’a urît cu atâtea crime șǐ hoțiǐ! În adevăr te’nspăimînți șǐ te întrebi: în ce lume trăim șǐ cât maǐ are omenirea de făcut păn’ s’ajungă la morala ideală a luǐ Hristos?

— Lasă, mon cher, tot maǐ bine sa nu fiǐ doctor. Puțin suferi, șǐ ca om de sciință șǐ ca simțire, în cașuri nenorocite, cum e bună-oară acesta? Dar apropos; fă-ți datoria de autoritate, închide șǐ pecetluesce casa. Uită-te domnul primar e șǐ el aici.

— S’o pecetluim goală?

— Cum se găsesce...

Doctorul întrebuință tot ce sciința luǐ îl povățuia.

Șǐ, dacă starea bolnavului era jalnică, îngrizitor de triste erau șǐ împrejurările.

Doctorul e deprins cu asemenea priveliști; la nuntă puțini îl poftesc. De la ast-fel de petrecanii e nelipsit. Cu toate astea rar ved̪use un ceas atât de trist.

Afara de copilița, care ținea într’un plâns, nicǐ o rudă, nici o ființă, care să-i dea îngrijiri duioase. Servitorii șǐ doctorul îl căutau. Mustea părea, căd̪ut din stele. Nimeni să-i așed̪a o perină sub cap, să-i mute căpătâiul, orǐ cu ochiǐ ațintiți să aștepte nerăbdător sfârșitul acestui atac! Nimeni!

Toate ș’ar fi răsipit, dacă sub-prefectul n’ar fi avut ideea să ia cheile, lăsând numaǐ lucrurile trebuitoare.

Acum casa luǐ Mustea îți făcea impresie șǐ maǐ jalnică; totul părea pustiu șǐ fără viață. Fără voie te întrebai: la ce-a muncit acest om, el șǐ părințiǐ luǐ, ca de o dată să ajungă în așa hal de înstrăinare?

Șǐ doar întru nimic nu era vinovat, bietul om. Se însurase, din vreme, ca să aibă o familie, în sînul căreia să găsească o mângâere la grele nevoǐ șǐ superări, sprijin șǐ căutare la d̪ile de boală șǐ bătrânețe.

La masă, doctorul luă copila maǐ mult cu sila. Se întreba singur: cum de se poate un copil atât de simțitor di’ntr’așa mamă?

Târd̪iǔ, seara, copila adormi, doborîtă de somn. Tresărea șǐ suspina mereu; durerea eǐ nicǐ în somn nu era amorțită.

A doua d̪i doctorul spuse feciorului ce trebue de făcut, spuind că el vine d̪iua următoare:

— Nu maǐ plânge, drăguță, d̪ise el fetiței, tataea o să scape.

În acest moment bolnavul deschise puțin ochiǐ; unul îl deschise chiar bine de tot, oftând, parcă aud̪ise cuvintele doctorului. Acesta ridică fetița înnaintea patului ca s’o vad̪ă bolnavul șǐ d̪ise:

— Silesce, cucoane Todiriță, de te fă bine, Puica prea plânge.

Fetița se plecă șǐ-l sărută pe obraz.

Bolnavul zâmbi puțin, pe urmă se uită puțin prin casă, par’că să maǐ vadă pe cine-va, dar [...] .

— De bine d-l sub-prefect, să-i spui că boerul a scăpat. Tu să-l păzesci cu gheață la cap.

— Îl păzesc eǔ, doctore, d̪ise copila, care se maǐ înveselise de vorbele doctorului șǐ de când ved̪use că tată-se deschisese ochiǐ.

— Da, drăguță, să-l căutăm bine șǐ până într’o septemână o să-l aǐ pe tat’aea sănătos, șǐ doctorul săruta fetița.

Gheorghe maǐ lipsea din când în cînd din cameră. Puica șǐ Newton stăteau nedeslipiți.

Pe la amiază Casandra aduse copilei să mănânce supă; trebue să o roage cu mâncare ca pe-un bolnav.

— Nu voiu să mănânc, tataea de treǐ d̪ile n’a mâncat nimic. Să-i dăm șǐ luǐ puțină supă. Copila se ridică pe scaun șǐ-i de te câte-va linguri, pe carǐ bolnavul le înghiți cu neplăcere.

— De-acum să mănânci; boerul te aude șǐ-l superi, dacă stai flămândă.

— Atunci o să mănânc, d̪ise copila.

PARTEA II-a

CAP. I

D̪ile jalnice

Trecuse un an șǐ jumătate de la nenorocirile întîmplate pe moșia Chindesci. În natură nemic nu părea schimbat: acelea-șǐ dealurǐ verd̪i încunjurau moșia, acelea-și câmpii înflorite, dătătoare de veselie, acela-șǐ cor albastru șǐ ademenitor privirilor rătăcite. Era primăvară șǐ natura înviorată se areta vecinie tînără, vecinic neschimbată. Farmecul șǐ frumusețele respândite păreau netrecetoăre. Păduri, câmpii, lived̪i, șopteau versurile poetului:

Dar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa reminem;
numaǐ omu-i trecător,
Pe pămînt rătăcitor.

De minune se potriveau acestea sărmanului Mustea, îmbătrânit cu d̪eci de anǐ, umbla în cârjă, târîind piciorul stâng. Arendase moșia șǐ se mutase din casa mare în cea în care fusese cancelaria.

Tribunalul nu hotărî nimic în privința fetei; dar Puica n’ar fi părăsit pe tată-se nicǐ o dată.

— Destul l’a lăsat mama, eǔ nu voiu să-l laș. Newton, tovarăș nedespărțit, îi însoția pretutindeni. Puica ținea cheile de la cămară șǐ de la dulapuri șǐ orǐ-ce trebuia mergea șǐ dădea singură. Ișj luase mină de om mare șǐ nu maǐ făcea nebunii ca înnainte.

Ciospodăria restrinsă o duceau Casandia șǐ moș or dachi. Puica lua lecții cu învățătorul din sat.

Cuminte șǐ tăcută, lipsită de zburdălnicia vârstei, nU1 se juca maǐ de loc.

Tot timpul sta lungă taică-se, îi cetea Universul din capet în capet, doar rubrica divorțurilor o trecea.

Micuța, cu inema eǐ plăpândă, înțelegea că asemenea amintirǐ nu-i puteau fi plăcute taică-se.

Nenorocirea îi formase mintea șǐ cugetarea.

Când Newton, nebunatec, o scutura cu botul de rochiță, îndemnând’o să se joace, ca în vremile bune, dînsa îi d̪icea foarte serioasă:

— Șed̪i, Newtoane, n’am poftă de joc.

Animalul, rușinat, părea că înțelege vorbele copilei șǐ în sfârșit se culca jos, mișcând, de emoție, coada...

Puica gândea prin imagini din trecut.

Ved̪endu-l pe taică-se abia târîndu-se în cârjă, ofta, amintindu-șǐ cum, un an doǐ în urmă, încăleca sprinten pe cal; orǐ, cum, venind de pe câmp, sărea ușor din trăsură șǐ o lua în brațe. Ce bine era atunci? gândea micuța.

Își maǐ amintea, cum, venind de la oraș, se cobora vesel din trăsură șǐ, sărutând’o, îi da pachetul de prăjituri orǐ de bomboane. Toate erau trecute șǐ Puica le înșira în rândul basmelor frumoase, la carǐ te poți gândi, dar pe carǐ nicǐ o dată nu le vei maǐ vedea.

Când Mustea, posomorît, cădea pe gânduri, nevrend să vorbească nemic, atunci Puica fugea la Casandra, rugând’o să-i spue poveștile cu feți frumoși orǐ cu mamele rele ce-șǐ prigonesc copiiǐ.

Grozav o emoționase povestea cu mama geloasă de frumuseța fetei, pe care o trimise în pădure s’o omoare șǐ să-i aducă inema.

— Casandră, vrea să d̪ică sînt șǐ mame adevărate, nu numaǐ vitrige, carǐ-șǐ uresc copiiǐ?

— Sînt dudue, cum să nu fie? Dar are să fie vaǐ de sufletul lor pe ceea lume.

— Cât sînt de proaste, Casandr’o. Își fac reǔ șǐ lor șǐ copiilor! Eǔ n’ași vrea ca mamei să-i fie reǔ pe ceea lume. Poate acolo vom fi împreună șǐ va fi șǐ dînsa maǐ bună.

— Ved̪i că di’ncolo, geaba vrea omul să fie bun șǐ pocăit, că nu se maǐ poate.

Cuconul Todirița își căpetase mintea, consciința deplină. Singur arendase moșia și [...].

— Au voit dușmanii să-mi rupă capul, dar n-au reușit.

Casa, unde sta acum, venea maǐ în vale, după dealul pe care era clădită curtea.

De aici nu se maǐ vedeau apele albastre ale iazului în carǐ se oglindeau atât de frumos luna șǐ soarele clădind în resimt drum bătut cu pietre scumpe.

Cu toate se deprinsese bietul Mustea, numaǐ cu lipsa acestei, priveliști nu se putea deprinde.

Când îl apuca dorul de luciul lacului șǐ de oglindirile din el, se cobora serile șǐ deminețele, sprijinit în cârjă. Puica mergea înnainte cu Newton, iar în urmă venea cuconul Todiriță șǐ lordachi, la nevoe, să-l sprijine pe boer.

Mustea sta ceasuri cu privirile pierdute pe luciul apei.

Când realitatea neîndurată îl trezea s’o privească, atunci, cu groază, se gândea nu la viața ce ducea, ci la moarte.

„Să-mi remâe fata șǐ pustiul de avut pe mâna celei ce m’a adus în așa stare!”

Când fata îl vedea prea trist, se alipea cu drag de el șǐ, sărutându-l, îi d̪icea:

— Tăticule dragă, eǔ nicǐ o dată n’am să te las. Orǐ poate nu me cred̪i?

— Ba te cred, Puică. Dar va trebui să mergi la școală.

— Nu înveț în casă?

— Nu-i de ajuns, va trebui să te pun în pension. O să te aduc Dumineca. Voiu fi mângâiat, sciind că tu ești cuminte șǐ te gândesci la mine.

Muntenescu venea șǐ dînsul din când în când...vorbea de afaceri, de mersul agriculturi, nicǐ o dată înse despre femee.

De câte-va orǐ încercase să-i spue ce-va, cred̪ându-1 deplin vindecat de reni ce-i fișase nevasta, dar Mstea, cu gestul luǐ obicinuit, d̪isese:

- Te rog, nicǐ un cuvînt. Matilda e moartă șǐ de spre morți nu voiu vorbi nicǐ o data reǔ.

Eǔ sînt de vina; eǔ am omorît-o, pe mine să criticați, pe dînsa nu: faptele rele aduc cu ele pedeapsa.

Era la el un amor propriu nemărgenit. Nu putea să-șǐ închipue că femeea, pe care el o iubise șǐ-o stimase, a putut să se coboare atât de jos.

Nu erau fățarnice vorbele luǐ. Dese orǐ d̪icea:

— Femeile sînt ca șǐ copiiǐ, greșesc, când nu scii cum să te porți cu ele.

Cu cheltuelele strînse cum trăia, avea nădejde ca, în câți-va anǐ, să plătească datoriile șǐ să remâe numaǐ cu ratele de la Credit.

Casandra se făcuse foarte credincioasă. Vedea de gospodărie șǐ economisea tot, ca șǐ cum ar fi fost pentru dînsa.

Iordachi se îngrijea de grădină, de paseri șǐ de tot.

Cuconul Todiriță nu bea nimic spirtos, chiar cafeaua o bea slabă de tot; dovedea maǐ mult în lăptării șǐ legume. Așa-i făcuse doctorul dieta, ca să nu-i maǐ vie alt atac.

Muntenescu venea acum une-orǐ cu nevastă-sa șǐ aducea fetei bomboane.

Puica era foarte drăgălașe cu d-na Muntenescu, în dorul maică-sa, poate.

D-na Muntenescu o răsfăța foarte mult.

— Mi-s dragi, cucoane Todiriță, fetele; se vede unde n’am nicǐ-una.

— Aǐ o grijă maǐ puțin.

— Tare te înșeli, cucoane Todiriță: fetele sînt maǐ iubitoare cu părințiǐ. Uită-te, bună-oară, Puica: Cât de mult te iubesce; eǔ pe băiat îl ved de treǐ orǐ pe an: ca șǐ cum nu l’ași avea.

— Da, când e vorba de egoismul nostru, dar când e vorba de fericirea lor, alt-fel răsbate în lume un băiat șǐ alt-fel o fată.

— Daca e noroc, fie băiat, fie fată, e bine. Vorba poporului: „fă-me mamă cu noroc, șǐ m’arunc apoi șǐ’n foc”.

Puica’i aretă împletiturile ce o învățase profesoara din sat.

— Eǐ, brav’o, îți faci zestre. Vina cu mine, Puic’o, pentru câte-va d̪ile, daca me iubesci!

— Nu se poate, d-nă Muntenescu, să-l las pe tataea singur.

— Pe mine nu me iubesci?

— Ba te iubesc; dar ma-ta nu ești singură.

— Doamna Muntenescu o cuprindea șǐ o sărută cu drag.

— Îți seamănă, cucoane Todiriță, la fisic șǐ la caracter. Ce suflet bun să-l dea Dumned̪eǔ d̪ile șǐ noroc.

— Doar petru dînsa maǐ trăesc. Fericirea vietei mele a fost foarte scurtă.

— Înu potriva voei luǐ Dumned̪eǔ nu ne putem pune. O s’o măriți șǐ vei trăi din fericirea eǐ.

— Celuǐ ce-o va lua nu-i cer să fie bogat, dar să fie destoinic să administreze moșia; în curend se va isprăvi cu arenda. Moșia, bine lucrată, scoate rata șǐ dă beneficiu de-ajuns pentru o familie modestă. Pe Puica o s’o deprind gospodină; să se amestece în toate. Am pus o femee la țesut, șǐ pănă șǐ la stative s’a vânt.

— Tot trebue s’o daǐ șǐ la școală în târg.

— Tare n’ași da-o: numaǐ mofturi șǐ secături deprind în pensioane.

— Nu, tatae, eǔ n’am să deprind nicǐ un moft; am să învăț a lucra frumos, cum lucrează d-na Munte nescu șǐ să sciu șǐ eǔ franțusesce. Vrei să d̪ică vecinele mele că sînt proastă șǐ mojică?

— Bine, dacă te-aǐ ține de făgăduință.

— Dacă nu m’oiu ținea să me bați, tatae dragă.

— Dupe ce voiu lua-o din pension, am să caut o Nemțoaică, bună gospodină, să se priceapă la toate șǐ s’o învețe pe fată, să scie, coase, găti; să priceapă conducerea unei gospodării mici șǐ marǐ. Să poată face singură, la nevoe, orǐ-ce, șǐ să scie șǐ a porunci șǐ pqvețui servitorii, dacă norocul o va sluji să-i aibă.

— Așa-i șǐ bine, cucoane Todiriță. Eǔ, nu că me laud, sînt di’ntr’o familie boerească, doar scii, părințiǐ în copilăria mea avuseră avere mare, m’au crescut în bumbac. Șǐ când au sărăcit, ce greǔ mi-a fost până m’am deprins. Noroc c’am avut bună voință. Me adaptez lesne, cum d̪ice bărbatu-mieu; așǐ fi fost bună păreche cu Robinsom. Tocmai am s’aduc Puicăi povestea luǐ Robinson, ilustrată.

— Așa-i bine să fie educați șǐ fetele șǐ baeții, viața e ca valul, aci te sue, aci te coboară. Trebuie și caracter, educația n’ajunge.

— Face mult, educația ar schimba multe firi cari nu sînt înderetnice.

Cât era Matilda, nevasta sub-prefectului nu venea, îi era antipatică.

— „Eǔ nu sînt mândră, d̪icea Munteneasca bărbatu-se, me duc, cum bine scii, șǐ la preot șǐ la învățător șǐ la vechil; dar pe femeea luǐ Mustea n’o pot suferi. Când o sciu cine-i șǐ-o ved că’și dă aere de boeroaică! Orǐ-ce cusur îi ert unui om, chiar prostia, dar îngâmfarea șǐ pretenția parveniților, n’o pot suferi”.

Preotul satului venea șǐ el la d̪ile marǐ.

Arendașul era evreu șǐ foarte ocupat: n’avea când sta mult de vorbă cu proprietarul, de cât la nevoe, când îi cerea vre-un sfat.

În schimb, nevasta arendașului era tînără șǐ căpătase educație la Viena; scia piano, franțusesce șǐ nemțesce. N’avea copiǐ, ținea foarte mult la Puica, șǐ ruga pe cuconul Todiriță s’o lase cât maǐ mult să vie la ea, dînsa îi aretă la piano, pe care cuconul Todiriță li-l lăsase, să-i dea lecții de franțusesce șǐ nemțesce; în cât Puica nu uitase ce-a învețat cu Maria șǐ făcea progrese uimitoare. Înveța foarte lesne.

Cuconul Todiriță, deși cam rutinat șǐ amărit de purtarea neveste-sa, pe care el o punea pe seama educației de pension, spoială rece, care nu formează de loc inema femeei, totu-șǐ, în sentimentid de tată, era măgulit de progresele fetei șǐ nu putea respunde maǐ nemic la argumentele d-nei Goldenschatz.

— Musica, d-le Mustea, d̪icea ea adesea luǐ cuconul Todiriță, înnalță sufletul șǐ, deseori, ne apără de multe căderi; viața noastră, a femeilor, e mult maǐ lipsită de emoții șǐ de griji de cât a bărbatului, șǐ dacă, în acest timp, sufletul nu-i ocupat cu nimic, nu se scie pe ce cărări te împing patimile.

— Dar gospodăria?

— Bine, gospodărie e ce-va, dar n’ajunge. O femee deșteaptă își aranjează gospodăria în câte-va ceasuri, șǐ, dacă Dumned̪eǔ n’a binecuvîntat’o cu copiǐ, ce să facă?

Aud pe multe prietene de-ale mele plângendu-se de urît. Nu cunosc boala asta. Tot-de-a-una am o bucată de musică, pe care n’am înțeles’o de-ajuns, n’am executat’o la perfecție și această ocupației nu’mi dă răgaz să mi se urească. Am noroc că bărbatului mieu îi place musica și, seara, ori cît ar fi de obosit, m’ascultă și, ce fericire pentru mine, cînd reușesc execuțianei bucăți și el îmi spune că-i mult maǐ bine înțeleasă de cît înnainte!

Cuconul Todiriță ofta șǐ înțelegea că d-na Goldenschatz are mare dreptate.

— Dar, când am câte-o nemulțumire, în loc să-mi distrug nervii, să me cert înnainte cu bărbatul, că de orǐ-cât de ideală ar fi o căsătorie, nu se poate fără neînțelegere, merg șǐ execut o bucată șǐ, de câte orǐ, în asemenea momente, n’am înțeles mult maǐ bine sensul operei!

— Dar, d-ta ai studiat cine scie câți anǐ, d̪icea cuconul Todiriță.

— N’are a face, d-le Mustea, sentimentul nostru musical se mulțumesce șǐ cu mult șǐ cu puțin.

Ilie Văcarul, când cântă din fluer, e foarte mulțumit de doina ce șcie șǐ cum o d̪ice.

— D-ta ești adevărată adorătoare a musicei.

— Sînt pănă într’atâta, în cât de-așǐ avea putere, așǐ face lege ca poporul să nu învețe a ceti șǐ-a scrie, șǐ să învețe musică. Cetitul șǐ scrisul îl uită; musica nu; el va cânta, când va fi trist.

— Cântă șǐ fără să scie.

— Bine, dar cântă într’un mod primitiv, șǐ, dupe cum a-d̪i, oameniǐ, nu maǐ scriu pe scoarțe orǐ pe cărămizi cu ieroglife, tot așa, pentru demnitatea omenirei, musica a făcut așa progres, în cât e o datorie să-l împărtășim șǐ poporului.

În asemenea societate, Puica făcea progrese șǐ, dacă n’ar fi fost tristeța tată-se, care o impresiona jalnic, n’ar fi suferit de loc din lipsa Matildei.

Ast-fel treceau d̪ile dupe d̪ile, toate asemănătoare ca doue picături de apă.

Gâlceava șǐ cearta pieriseră din casa luǐ cuconul Todiriță, dar șǐ fericirea.

Casa de fier, asemenea o lăsase arendașului; vederea eǐ îi făcea reǔ.

Din camera de culcare nu luase nicǐ o mobilă. Căută să depărteze tot ce-i amintea trecutul. [...] nică stăruință! Trecutul sîntem noi înși-ne, șǐ câtă vreme nu ne pierdem pe noi, nu-l pierdem pe el. Nu uită omul ce vrea șǐ când vrea.

Șǐ cum ar fi fost alt-fel?

Mustea nu maǐ putea trăi nicǐ în viitor, nicǐ în present. El trăia numaǐ în trecut, acesta fusese puternic șǐ plin de vlaga tinereței; trecutul găsea resunet șǐ acum, pe când presantul șǐ viitorul erau atât de slabe!

Cu cât maǐ mult trecea vremea, cu atât maǐ clar își vedea copilăria șǐ Aniǐ tinereței.

Erau momente, când ilusia trecutului era atât de puternică, în cât simțea aevea netezirile mumei pe cap, șǐ glasul eǐ duios întrebându-l:

„Unde-aǐ fost tu, drăguțule, păn’acuma?”

Aci iar se vedea tîner, frumos șǐ cum maică-sa zâmbitoare îi d̪icea:

— „Dragă băete, nemica nu-i maǐ greǔ de găsit pe lume de cât o nevastă, care să te facă fericit. Eǔ, poate, a-d̪i mâne mor, dar să te gândesci bine la vorbele mele...”

Trecutul sîntem noi șǐ maǐ curând ne uităm pe sine de cât pe dînsul; de aceea dădea Mustea desnădejduit din cap, când Muntenescu îi d̪icea:

„Uită, frate, trecutul”.

CAP. II

Matilda la oraș

Cucoana Matilda, cum a plecat de-acasă, îndărăt nu s’a maǐ uitat; era ca într’o vrajă, privind îndărăt ar fi stricat farmecul.

A tras la un otel șǐ a trimes trăsura. Vizitiul o întrebă, când să vie.

N’o să viǐ de loc; mă voiu întoarce cu o trăsură de-aici.

Trimise la Iliescu un chelner cu un bilet, în care îi spunea să vie immediat!

Cucoana Matilda era foarte neliniștită: pasul ce’l făcuse era, poate, cel maǐ însemnat din viața eǐ.

Când se măritase cu Mustea era prea tînără, pentru a gândi serios; dînsa rîdea, glumea, lăsând părințiǐ să judece pentru dînsa. Prietenele o fericeau, o invidiau chiar; dînsa, tîneră, frumoasă, măgulită de toțǐ, cum putea să nu se aștepte la cea maǐ mare fericire? Pe urmă măritișul avea farmecul necunoscutului, al unei lumi nouă, plină de fericiri.

Acum era cu totul alt ce-va. Singură respingătoare de fapte șǐ de fericirea sa, n’avea pe nimeni de la cine să ceară un sfat. Ba maǐ mult, ca hoțul trebuia să ascundă planurile, trebuea să roșească de faptele sale.

Patima îi dădea dreptate, dar mintea, în care, ca’ntr’o oglindă se reflecta judecata societăței, o condamna.

Măsura odaia în lung șǐ larg, muncită de gânduri de tot soiul.

Dupe ce dădu drumul vizitiului să meargă acasă, simți un fel de leșin: să fi putut, s’ar fi întors îndărăt. Dar era prea târd̪iu: zurgălăii trăsurei s’aud̪eau pierduți în depărtare.

Toate juvaerurile erau de mult cărate la Iliescu. Iliescu, îndată ce primi biletul, alergă ca un nebun; norocul luǐ era în joc. Mereu se întreba: pe ce sumă o fi pus oare mâna? Fără a da măcar d̪iua bună, d̪ise pripit:

— Sînt baniǐ?

Matilda, enervată, simți o strîngere la inemă: cu glas închis, d̪ise:

— Unde? Câți? întrebi Iliescu, plin de lăcomie.

Fața luǐ avea o expresie atât de [...], în cât o femee pricepută ar fi trebuit să scoată pe ușă afară.

Matilda împietrise locului șǐ maǐ n avea glas.

— Dar bine, sor’o, vorbesce, nu-i timp de pierdut. Să vedem ce banǐ aǐ șǐ să facem [...].

La aceste vorbe Matilda se mai liniști și d̪ise:

— Nu [...] Oh! cît sînt de obosită!

Șǐ se lăsă pe un scaun.

— Unde’s? Dacă nu’s schimbate, nu ai făcut nemic.

Matilda, plictisită, îi aretă geamăntanul.

Iliescu se răped̪i, ca un uliu după pradă, ca hoțul care dă năvala la averea altuia, strică, răscolesce, spre a găsi comoara dorită.

Scoase portofoliul de piele, șǐ, cu ochii scânteetori îl desfăcu, începu a număra hârtiile cu glas tare, aproape fără a se resufla.

— Tocmai cincǐ-d̪eci de hârtii de câte o mie! Ce noroc că le-a schimbat!

— În ochi se vedea mulțumirea diavolului, care a reușit s’aducă un suflet în ispită.

Cu o siguranță șǐ cu o nepăsare de uimit, puse portofelul în buzunarul de la piept.

— Îi eǐ cu tine? d̪ise Matilda.

— Ved̪i bine, doar n’o să-i ții la tine de podoabă. Pe urmă se poate întîmpla să se plângă boerul la procuror șǐ să-ți facă perchisiție șǐ să-i ia.

Așa, spui că n’aǐ luat nimic. Poate i-au furat servitorii orǐ i-a pierdut; tăgăduesci tot, aǐ înțeles?

— Numaǐ ia seama să nu-i piered̪i.

— Ce, me cred̪i copil? La vară clădim, facem nuntă în casa noastră; răpede hârtia de divorț.

— Iliescule, aibi milă de mine; sînt prăpădită!

— Vaǐ, sor’o! Ce-a fost maǐ greǔ s’a făcut. Acum numaǐ răbdare, cu trăgăneala divorțului; dar pun eǔ cuvînt.

— Vaǐ, un an ce-o Să mă fac?

— Femeile sînt toate ca una: după ce-ajung idealul, nu-i maǐ sciu prețui.

— Ideal! Dar vaǐ, cu ce jertfe! Cu ce primejdii!

— Fără primejdii n’ar fi plăcere, fără jertfe n’ar fi fericire.

— Ce mă fac eǔ, sînt ca șǐ căd̪ută din cer?

— Ce faci? Îți iau o cameră cu chirie. Te abonezi la un birt șǐ gata. Vin șǐ eǔ pe-acolo, înse așa ca să nu te compromit.

— Pentru tine toate par ușoare, dar ce viață pentru mine să stau singură?

— Bine, sor’o, împreună nu putem sta, ne-am compromite șǐ nu te-așǐ putea lua, legea e hotărîtă; femeea, prinsă cu amantul, nu se poate căsători cu el. Cred că asta nu doresci?

Ce legi barbare!

— De, nu le putem schimba noi, trebue să ne supunem; dar oare; n-ai putea sta la o mătușă? Parcă ai doue..

— Nu, nu voiu nicǐ cu’n chip.

— Am întâlnit’o pe Maria, a maǐ slăbit, biată fată. Dar e maǐ interesantă, o chiar drăguță; blondelor nu le șade bine prea grase.

Matilda nu asculta de loc cu drag asemenea laude; dînsa era mereu geloasa de tinerețea Măriei, șǐ, ca să curme potopul de laude, cu carǐ Ilieseu nu maǐ sfârșea, d̪ise:

— Eǔ s’ajung la ușa lor? Dar maǐ bine într’un bordoiu. Să me scol șǐ să me culc în morala lor? Nu, nicǐ-o-dată!

— Atunci fă cum vrei; între rude nu'm’amestec.

— Iliescule, caută-mi o cameră pe-aproape de tine. Nu maǐ cunosc nicǐ strădile, atât m’a selbătecit viata de țară, par’că n’ași fi născută șǐ crescută aicea!

— Am șǐ ochit o cameră în drumul mieu.

— Oh. Iliescule, fiǐ bun cu mine, nu scii cât sufăr într’o d̪i, atâtea schimbări!

— De-o să-mi vorbesci mult așa, nu sciu, d̪eu!.. Nu-mi plac femeile, adică oameniǐ, carǐ vecinie se plâng: ce s’a făcut o bun făcut; mortul de la groapă nu se maǐ întoarce.

— Da, de cât...

— Nicǐ un cât, alt-fel nu ne puteam lua, șǐ tu nu maǐ puteai trăi cu dînsul. Eu am planuri marǐ, numaǐ să m’asculți.

— Să-ți ajute D-d̪eu! Mult am suferit șǐ poate aș merita o viață maǐ bună. Eǔ nu eram pentru Mustea, nicǐ el pentru mine. Spune-mi șǐ mie planurile, poate mi se va maǐ potoli cugetul: orǐ-cum, une-ori, m-apucă grozave mustrări.

— Oh! romantismul ăsta rupe femeilor capul, ce s’a făcut trebuia să se facă.

— Dar, dragă, ved̪i că’n mine se luptă multe suflete.

— Las, soro, ne clădim o casă frumoasă, o mobilem cu șic, [...] diploma de avocat, într-un an doi ajung deputat [...] sînt fermentul prin ajutorul cpruia o să ajungem unde dorim.

— Dar cu slujba?

— O las dracului la cea întâiu ocasie.

— Oh! Să ne ajute D-d̪eu; destul am suferit.

— D-d̪eu o să ne ajute, eǔ sînt om cu noroc. Am multă prevedere șǐ cumpeneală; nu te sfetuiam să faci ce-aǐ făcut, dacă nu eram sigur de reușită. Trebue să aǐ încredere în mine.

— Ved̪i bine că am.

— Cunosc eri felul de-a cugeta al femeilor. Aǐ dreptate, cu altul aǐ fi putut-o păți, cu mine nu; eǔ sînt om de cuvînt. Fie-care e cinstit, așa cum înțelege să fie. Spune: n’am fost corect cu tine?

— Sper că o să fiǐ șǐ de-acuma. Dacă me îndoiam de caracterul tău, maǐ bine me spânzuram de cea di’ntâiu cracă din pădure.

— Adineauri vei fi gândit că pot face, ca mulțǐ alțiǐ, să dau baniǐ în cărți, să te las pe drumuri.

— Vaǐ ce idee! maǐ curând să me omori întâiu.

— Hei, dragă, puteai nemeri peste asemenea canalie. Ales cum ești tu cam naivă, cam lesne creatoare....

— Te’nșeli, femeile au o presimțire, care rar le înșeală.

— De câte-orǐ n’o pățesc cu toată presimțirea lor!

Eǔ, de cum te-am ved̪ut, te-am iubit. Puteam să profit, să petrec așa cum fac atâția, șǐ în urmă, plictisit, să te las. Dar ved̪i, n’am făcut, fiind om de onoare.

Te-am ved̪ut că suferi, șǐ mi-a fost milă.

Mi-am d̪is să te scap cu orǐ-ce preț din iadul acela de căsnicie cu’n om, ce nu’l puteai suferi.

Dar, când vrei fericirea ființei iubite, n’alegi mijloacele, nu ocolesci căile.

Șǐ sfatul ce ți l’am dat e, dacă vrei, machiavelic, dar nu criminal. Dovadă: nicǐ legea nu-l condamnă. Atunci la ce ți-ai face sânge reǔ?

— Da, legea nu me condamnă, dar lumea?

— Hei, lumea! Cine o întrebă pe ea ce face! Dacă am putea străbate în sufletul fie-căruia, apoi te-asigur am vedea că noi sîntem îngeri.

— Șǐ eǔ tot așa d̪ic de alțiǐ.

— Trebue să fiǐ resonabilă.

— Foarte greǔ pănă me voiu deprinde cu viata asta noua; maǐ ales cu singurătatea.

— Ce vrei? Nu se poate alt-fel. Acum uit’te, fac hartia de divorț, s’o iscălesci și s’o daǐ la tribunal. Eǔ a-d̪i arvunesc camera șǐ mâine te muți.

Plecând, Iliescu abia’i atinse obrazul c’o sărutare. Era grăbit.

Matilda se mira de încrederea ce-o are în Iliescu. Juvaerurile în valoare de vre-o două-d̪eci de miǐ, i le dase; baniǐ de asemenea. În adever, numaǐ o iubire pătimașe e în stare de așa-încredere.

Femeile, în asemenea momente de furie pasională, nu se gândesc la starea materială.

Nu călcase ea în picioare posiția socială, numele de femee cinstită, simțirea de mumă?

Toate le nesocotise pentru Ilieseu, șǐ era sâ ție la banǐ?

Nu, aceștia n’au preț în fața patimei.

Simțea ea bine că fapta eǐ șǐ a luǐ Ilieseu, numaǐ cinstită nu-i, dar era întocmai ca hoțul, care n’are curaj să-șǐ numească tovarășul hoț, căci acel nume i se cuvine șǐ luǐ.

Acești oameni, fără pic de morală, se simt datori unul către altul; e un fel de cinste specială, de a nu-șǐ catigorisi tovarășul. E ce-va maǐ mult: oameniǐ ceǐ mai necinstiți tot au o cinste, față de tovarășii lor șǐ nu-i înșeală. Se pare că, stricați cu morala lumei întregi, țin cel puțin la stima complicilor. Pe acest soiu de cinste se lăsa șǐ Matilda.

Iliescu ar putea-o înșela, dar nu va face asta. În asemenea hal de necinste nu ajunsese.

La fie-care vuet Matilda tresărea, în așa staie e enervare o aduseseră faptele eǐ.

Aștepta cu nerăbdare vremea să plece, voind să dea cât maǐ curând hârtia. Se temea să nu audă pe Mustea năvălind în cameră, rugând o să se-ntoarne înderet.

CAP. III

Locuința cea nouă

Iliescu ochise cameră la o cucoană veduvă. Cum ieși de la tribunal, se duse întins să dea arvună la casă:

—.Am intrat în danț, trebue să joc.

Către proprietăreasă spuse că-i o soră a luǐ în divorț.

— Femee nenorocită, cucoană dragă. Acum cade pe spatele mele.

— Da, maică, dacă nu-i ajuta-o d-ta, străiniǐ nu i-or da nicǐ un sprijin. E datorie de frate; apoi va cere alimente.

— Maǐ lasă șǐ d-ta din preț; îi avea chiar pomană. Eǔ, un biet funcționar, d’abia leg cele doue capete.

— Așa-i, mamă, dar nu pot. Am lăsat de-ajuns. Odae mobilată, găndesce: pat, oglindă, șifonelă, dă toate, se maǐ strică, nu remân cum le daǐ. A umblat în alte vremi doǐ galbeni. Am să-i fiu ca mamă, de mine să nu ve ascundețî, poate dă Dumned̪eǔ șǐ se mărită. Eǔ sînt femee bună șǐ casa mi-i cu noroc.

— Bine, fie cincǐ-spre-d̪ece francǐ, maǐ mult, crede, nu pot; dar te rog să aibă înlesnire să-șǐ facă la d-ta o cafea, un lapte.

— Cum nu, mamă: orǐ-ce va pofti, doar oameni sîntem. Pe luna di’ntâiu ți-o las așa, dar maǐ departe o să-mi dați ce-va maǐ mult. Când s’o deprinde cu mine, am să-i fiu ca o mamă.

Odaia era destul de sărăcăcioasă, cam umedă șǐ lipsită de soare.

Un pat de table, vechiu. Perdelele de croton, șters. Cine maǐ scie câte rândurǐ de chiriași se perândaseră în această cameră tristă.

Cine scie câte lacrimi șǐ câtă jale erau închise între acei patru păreți cu zugrăveala învechită? Contrasta îngrozitor camera aceasta cu iatacul boeresc de’nnainte, pe care cuconul Todiriță îl mobilase din nou, când se însurase.

Paturi marǐ de lemn negru, sculptate frumos, cu plapome șǐ perne de atlas albastru: dulapuri, oglind̪i, pe jos velinți frumoase, alese, cari costau d̪eci de galbeni, vechi odoare de la betrîna.

Aci, pe lîngă pat, mai era și o canapea veche. Cîte-va scaune, o masă rotundă, [...] mobilierul camerei menită pentru Matilda.

Spre seară Iliescu veni cu o trăsură [...] și o duse pe Matilda la locuința cea nouă. [...].

Când întră în cameră, Matilda simți un fior, par’că ar fi fost în temniță.

Iliescu, spre a-i da curaj, îi d̪ise:

— Nu-i așa că-i drăguță camera? Cam mică, dar n’ai să joci.

— O să fie greǔ pănă me voiu deprinde singură în așa casă!

Bine, sor’o, nu se poate. De-mi vorbesci mult ast-fel, să scii că me super. O să încep a crede că te căesci de ce-ai făcut, lucru ce m’ar durea grozav.

— Te rog nu me lua aspru, gândesce cât de nesuferită e starea aceasta de trecere. Un an de așteptare, de tărăbăneală prin tribunal. Pe tine să te văd numai pe furiș! Să trăesc isolată! Nu ved̪i că-i grozav? Pentru tine nu-i nimic, nici o schimbare, dar pentru mine?

— Ce vrei? eǔ nu’s însurat. La toate astea trebuia să te gândesci înnainte. Iubirea cere jertfe, fă-le.

Iliescu stătu cu ea păn dupe mied̪ul nopței. Ved̪end’o atât de nervoasă, se temea ca într’un moment, să n’o prindă căința șǐ desnădejdea șǐ să plece la Chindesci, mărturisind bărbatu-se tot. La urmă putea să-l dea în judecată c’a înșelat o femee nervoasă, i-a luat juvaeruri șǐ banǐ. „Cu asemenea femei ciudate, aproape nebune, nu ești sigur de nimic.” Chiar, dacă prin judecată nu i s’ar putea face nimic, dar l-ar face de răs, căci lumea toate scia de legtura lui cu Matilda. Iliescu era laș: putea săvârși orǐ-ce, ucide chiar pe unchiu din Chină, dar să nu vadă sânge șǐ să nu fie dat în judecată. Dorea să se înbogatească, s-ajungă ce-va, dar așa fel ca legal să nu-i poată nimeni face ce-va. De aceea se temea reu, ca Matilda să nu-și schimbe părerile. Acum mai îi părea reu că n-a luat o cameră mai bună, de aceea și d̪ise:

— Ascultă, dragă, dacă nu-ți convine camera, vom căuta alta. Am luat’o, de o cam dată, ca să nu stai la otel.

— O să me deprind, voiu socoti anul acesta ca un an de ispășirea păcatelor, nădejduind că me vei face fericită pe viitor.

— Despre asta nicǐ nu trebue să te îndoesci.

Noaptea târd̪iǔ Matilda îl petrecu pănă la portița ce da în stradă. Era o ceață înnăbușitoare șǐ o umezeală rece: te pătrundea la oase.

— Intră răpede în cameră, e umed, să nu te recesci. Ved̪i că am șǐ eǔ neplăcerile mele; pănă acasă am să tremur bine.

Bon soir! șǐ-i strînse încă odată mâna.

Matilda întră în cameră: fiind singură îi păru șǐ maǐ îngrozitoare. Plafondul jos, mirosul de odae închisă șǐ neaerisită. Aerul de oraș înnăbușitor: toate o impresionau adânc.

Dacă nu-i părea reǔ dupe bărbat, dar era grozav de înduioșată de ființa sa menită să trăiască în așa cocioabă.

Noaptea trecută nu dormise de emoția furtului. Acum nu putea adormi de emoția atâtor schimbări întîmplate în câte-va ore.

Pe proprietăreasă abia o zărise. Era o bătrână simpatică. Îi plăcea să vorbeassă mult șǐ să scie multe. Oboseala trupului șǐ a sufletului îi aduse într’un târziu somn zbuciumat de vise.

A doua d̪i, când se trezi, de odată nu-șǐ dădu seamă unde era. Dar, când privi lucrurile din juru-i, fereastra cu sărăcăcioasa perdea de croton, îndată își aduse aminte de cele întîmplate.

— D̪iua trecută, de emoție, nu mâncase maǐ nimic, șǐ acum simția o slăbiciune.

Trebuea să se scoale; aici nu maǐ avea cui porunci să-i aducă cafeaua la crivat.

De cu seară, Diescu avuse grijă de a spune proprietăresei să cumpere o litră de lapte. Dînsul îi cumpărase cafea șǐ zahăr de la o băcănie ca să le aibă gata.

Greǔ se putu Matilda obicinui.

Nu semăna de loc eǔ cea de la Chinfesci.

Proprietăreasa veni de demineață s’o întrebe dacă trebue ce-va șǐ să-i maǐ ție de urît.

— Ce să faci, maică: bine că n’ai copii! Trebuie să te desparți, dacă e un ticălos. Ești încă tînără, dacă nu ți-aǐ căuta acum norocul, apoi când?

— Norocul femeilor e rar, d̪ise Matilda

- Rar, mamă, dar tot e. Cîte n’am vedut eǔ carǐ n’au avut noroc întăia oară șǐ au avut a doua, ba chiar a treia? A-d̪i nu-s ca maǐ de mult femeile proaste, dacă șǐ-au legat odată capul, să nu-l maǐ deslge și să rabde ori-ce.

Ilieseu o abona pentru mâncare la un birt din apropiere. Îi da banǐ cu socoteală, spuindu-i că trebue să trăiască cu economie. El nu vrea cu nicǐ un chip să atingă din baniǐ eǐ. Îi da din leafa luǐ.

— Dacă vrei s’ajungem ce-va, dragă Matildă, trebue oare-carǐ jertfe.

Matilda se supunea.

Vedea bine că e în mâna luǐ Ilieseu.

Femeea, prinsă de patima dragostei, la vârsta Matildei, pentru un bărbat maǐ tînăr de cât ea, sufere de la el, nu numaǐ sărăcie, dar chiar șǐ bătae.

Se mângâia cu gândul că, fiind cununată, totul se va schimba.

Din nou va începe o viață de bielșug, maǐ fericită de cât cea de la țeară, căci va sta în rând cu lumea. Va merge la teatru, va primi visite. În sfârșit vanitatea de femee de lume va fi îndestulată.

În asemenea momente de ilusii deșarte, îi venea a crede că aniǐ tinereței își vor întoarce crângul, va iar tînără; frumusețea eǐ nu va fi îngropată în pustiul unui sat, cum a fost vreme de d̪ece anǐ.

Toate le-ar fi iertat luǐ Mustea; dar deșertăciunea eǐ de femee cochetă nu putea uita faptul că a ținut-o departe de lume: nime să nu-șǐ desfăteze frumusețea ei!

Procesul divorțului își urma cursul încet, ca toate asemenea procese.

Mustea nicǐ nu se presinta.

Ilieseu venea serile sta pănă târd̪iu, câte o dată chiar rămânea acolo.

Se încredințase că Mustea, amărât șǐ istovit de boală, nu-șǐ bate capul să însceneze constatări de adulter.

D̪ilele își urmau cursul cu monotonia lor, ucisă doar de speranțele viitorului.

Matilda avea marǐ pretenții la viață.

În una din d̪ile, stând de vorbă cu Ilieseu șǐ jeluindu-se de urît, acesta îi d̪ise:

— Bine, Matild’o, o lucru firesc să-ți fie urît, dacă nu voesci de loc să legi relații cu rudele.

— Cu Maria sînt certată șǐ nu voiu să merg la ea.

— Dar vei maǐ fi având șǐ alte rude, doar ești de-aici.

— Da, am o mătușe de departe, care m’a botezat. Se ține cam boeroaică; sigur, afară nu m’ar da, dacă m’așǐ duce. Când eram mică, me iubea mult.

— Tocmai, dacă vei lega relațiile, poate ne-ar cununa.

— Se poate. Cu Mustea nu m-a cununat, fiind-că era dusă în străinătate. A avut, biata, un singur fecior șǐ-a înnebunit șǐ-acela.

— Șǐ-i bogată? d̪ici.

— Da, e destul de bogată.

— Cine o moștenesce?

— Are un nepot, adică doǐ; dar unul e călugăr. Celălalt e un deșuchiat, un neisprăvit.

— Dacă te-ai pune bine pe lungă ea, ar putea să ne lase ce-va, de ne va cununa.

— Îmi vine foarte greǔ. Cine scie ce-o fi aud̪it de mine.

— N’are a face spune că’s minciuni, că aveai ne-traiu cu Mustea șǐ-a trebuit să daǐ divorț.

— Nu scii cum sînt bătrânii? Va d̪ice că, orǐ-cum era, trebuia să rabd, să nu me fac de rîs.

— O să-ți facă puțină morală șǐ pace. Dacă vei sci cum s’o eǐ, se atașează ea de tine. Bătrânii sînt ca șǐ copiiǐ, dacă le măgulesci slăbiciunea, faci cu eǐ ce voesci. Asemenea relații nu trebuesc neglijate. Mergi chiar ad̪i.

— Nu. Dînseio îi place să mergi Dumineca, după ce vine de la biserecă. Atunci e șǐ maǐ bună; te poftcsce la dejun șǐ te ține pănă seara să joci cu ea tabinet șǐ concina.

— Foarte bine, remâne pe Duminecă. Până acolo te’ntâlnesci șǐ cu Maria șǐ ve împăcați.

— Nicǐ vorbă de’ntâlnit. Asta-i o metușe de pe mamă, care era di’ntr’o familie boerească și celea sînt de pe tata, carǐ sînt din negustori, nici o dată nu s ar pune în relații cu dînsele. Așa cum e bătrână, dar are tabeturi de cochetă. Toată d̪iua cu mănuși pe mâni, numaǐ la masă șǐ la închinăciune le scoate.

— Nu uita să-mi scoți ceasul. Dînsei nu-i place să vada rude calice șǐ trebue să merg cu birja.

— Fără îndoială, trebue de menajat toate slăbiciunile. Poate îți lasă ce-va la testament.

— Me tem că are de gând să lase tot spitalului dacă n’o fi șǐ lăsat.

— N’are a face, dacă vrea, face ea alt testament.

Iliescu era vesel de tot.

Întâiu că maǐ scapă de tânguirile Matildei șǐ al doilea că poate o pune mâna pe vre-o moștenire. Se’ndulcise Iliescu la averi căpetate fără muncă șǐ fără primejdie șǐ de aceea credea că a găsit în Matilda un tovarăș aducetor de bogății.

Matilda avu în adever o ocupație nouă. Își îngriji șǐ pregăti hainele, cu carǐ avea să meargă. Mătușa era foarte pretențioasă, șǐ de la cum erai îmbrăcată, atârna mult felul primirei. Duminecă, de la nouă, Iliescu fu la Matilda ca să-i supravegheze singur toaleta șǐ să-i aducă trăsura. Îndată ce un interes de banǐ ora la mijloc, demonul iscusinței șǐ al dibăciei era întrupat în el. O ajută pe Matilda, cum să-șǐ încrețească perul, îi înfierbînta singur fierul la spirt. Stărui să se pudreze șǐ să-șǐ așeze cât maǐ bine șǐ maǐ nemerit hainele. Iliescu părea că-i o mamă, care-șǐ împodobesce fata, doar ar putea-o mărita.

Se înțeleseseră să spuie mătușei c’a fost la biserică.

Era prin Noemvrie șǐ iarna în toiu ei, cu atat maǐ aspră cu cât nu căzuse încă zăpad mai de loc. Un ger sec șǐ un vînt aspru bătea despre Miad̪-noapte.

Matilda, în blana elegantă, pe care o avea de la Mustea, sări sprintenă din trăsură.

Aerul rece șǐ curat îi înviorase obrajii.

O servitoare îi eși înnainte. O cunoscu pe Matilda deși n’o ved̪use de câțî-va ani.

—.Mătușica e a casă?

— A casă, duducă, poftim în salon.

Matilda plăti birjarului șǐ întră veselă, rîd̪end; sărută mâna bătrânei.

— Ce-o să fie? Unde să scriu că ți-ai adus șǐ tu aminte de mine? șǐ o sărută pe Matilda pe amândoi obrajii.

— Ie, șed̪i colea lungă mine. Ai dat drumul trăsurei? Mănânci cu mine.

— Da, mătușică.

— Dar, ce faci, fată? Am aud̪it că ți-ai lăsat bărbatul. Te desparți? Ce-i cu tine?

— Of! mătușică dragă, să nu me cerți. Când ai sci cât am suferit în ești d̪ece ani!

— Bine, bine, dar de, n’ai dat cum-va vrabia din mână pe cioara din par?

— Vaǐ, mătușică, scii lucrurile maǐ bine de cât mine.

— Nu te maǐ fă sfîntă. Nu d̪ic să nu te desparți, șǐ eǔ m’am despărțit de cel di’ntâiu, dar al mieu era cartofor.

— Șǐ al mieu e un prost, care a pierdut tot. Ma-tale deci n’o să me acusi. E unul care me iea; are loc, bani, o să ne facem casă. El e aproape avocat. Șǐ tot o să fiu maǐ fericită de cât cu mojicul șǐ țerănoiul de Mustea. Vorba ma-tale, din mojic om de frunte nu se poate.

— Dar fata, unde ți-i?

— Fata e la dînsul, o s’o pue în pension.

— Numaǐ să fie bine. Cine nu deschide ochiǐ, dă peste dracul. Cât maǐ e pănă la sfârșitul divorțului?

— Vre-o șease luni.

— Să vii cu al tău pe la mine, să-l ved șǐ eǔ; de mi-o plăcea, poate ve cunun; tot te-am botezat eǔ.

— Sărut mâna, tușă, cât eștî de bună! șǐ cu o duioșie prefăcută o sărută pe față.

— Să nu vii tu păn’acum la mine?

— M’am jenat, dragă tușă: gândeam că o să me dai afară. Acum îmî era așa de dor! Stau singură șǐ străină, plâng toată d̪iua. A-ad̪i am fost la biserecă, m’am rugat cu toată inime să-ți dea Dumned̪eu sănătate și inimă bună pentru mine.pentru mine. Și pe urmă, am d̪is, ce-o fi, o fi, am să me duc. [...] cad în genunchi să-i spun că nu-s vinovată.

— Ce, mă scii pe mine așa de rea? Nicǐ eu n-am pe nimeni!

— Dar Turel ce face, nu vine pe la ma-ta?

— Cum să nu vie? Vine mereu șǐ-mi cere bani. Un reǔ, draga Matilda, nu se ține de nimic. Stăruisem și i-am dat o slujbă foarte bună.

— Aș! El șǐ slujbă! Nu-l sciu eǔ, de când încă nu me măritasem? Tot ștrengar era.

— De, să d̪ici, era copil; dar acum, om în toată firea! Doresce să mor, doar ar pune mâna pe avere. Năcazul luǐ pe mine că nu scie ce testament am făcut.

— Frate-se, arhimandritul, nu-l maǐ dojenesce?

— Om la treǐ-d̪eci de anǐ e de dojana? Uită-te, a-d̪i n’a venit; așteaptă păn’ce stau la dejun șǐ pe urmă vine, șǐ mi-se milogesce că n’a mâncat. „Bine, îi d̪ic eǔ, fie luǐ acolo, de ce nu viǐ să mânânci cu mine? Mi-aǐ ține de urît. Slavă D-luǐ, la masa mea poate, orǐ când, mânca un om!”; Scii ce d̪ice? „Ma-ta ai tabelul ma-tale șǐ eǔ al mieu. Mănânc la un birt, stau de vorbă cu prietenii, maǐ joc un biliard, dar cu ma-ta ce să fac? Dă-mi maǐ bine cincǐ francǐ șǐ te mântui de mine.”

Ce să-i fac, fată? Scot șǐ-i dau.

— Ved̪i? L’ai învețat cu nărav.

— Credi poate, că de voe? De nevoe. Vrei să ne facă neamul de rușine? Mi-a șǐ d̪is o-dată că dacă eǔ nu-i dau, frate-său nu-i dă, o să spargă o casă. Încaltea merge la pușcărie, dar șǐ noi cinste n o să avem, fiind-că o să spue că rudele luǐ bogate l’au lăsat pieritor de foame, așa! Ved̪i tu? Șǐ eǔ am ale mele.

— Așa-i, tușă, dar nu ești datoare.

— Nu’s datoare, dar mi-i nepot de soră. Pe lîngă rușine, me și doare: mi-e milă de el N’am avut noroc de-o bieată nepoată. Fata e alt ce-va: o țineam pe lângă mine, aveam de la ea o căutare.

— Șǐ fata o măritai șǐ, la urmi, tot singură.

— Noaptea mi-i chiar frică; nu țin [...] în casă, dar hoții nu sciu că ții ori nu. Cum l au ucis pe bietul Casian?

Cu una cu alta veni vremea dejunului. Era în postul Crăciunului șǐ cucoana Zoe postea. Slujnica le pofti în sufragerie, la masă.

— Dragă Matild’o, eǔ postesc. Sciu că voi ăști tineri nu maǐ țineți la posturi. Cine mănâncă la mine n’are încotro; trebue să postească, îi sfințesc de nevoe.

— Aș! Scii, îmi place grozav postul.

Întâiu spre a-șǐ deschide gustul de mâncare, luară un păhărel de rachiu de Moldova, pe anison. Pe urmă începură cu icre negre șǐ cu câte o bucățică de hațeg afumat.

— Mie îmi plac mâncările din vechime, gospodăresci, cum îi plăceau luǐ Gogoriță, Dumned̪eǔ să-l erte. Ved̪i, când mănânc bucățica de batog, par’că îl aud pe d-luǐ: „Ia gustă Zoe, felia asta: e moale șǐ dulce”. Așa bărbat maǐ rar, deși al doilea, dar cum ținea la mine!

Dupe asta se aduse un răsol de pesce; maǐ nisce salată de linte șǐ nisce pârjoale de cartofi. Toate udate cu vin vechiu din pivnița d-sale.

Ca fructe erau prune uscate, zăhărisite șǐ umplute cu nuci.

— Ce prune minunate, tușă!

Matilda le lăuda. Drept, erau șǐ bune, scia că sînt pregătite de cucoana Zoe, șǐ, ține mult să fie lăudate.

— Așa-i că sînt bune?

— Ce-va nepomenit de fin șǐ de gustos. De câte orǐ am cercat să fac, nicǐ o dată n’am reușit.

— Eǔ le fac singură, nu las pe nimeni, că nime nu le scie meșteșugul.

— E greǔ să le nimeresci șǐ din zăhar șǐ din uscat șǐ din toate. Am făcut într’un an d̪ece chile șǐ toate s’au mucigăiat.

— Nu le-ai potrivit din zahar.

Matilda mințea spre a linguși pe betrână. Dupe dejun trecură în salon ca să ia cafeaua.

Când erau la cafea, iată șǐ Turei.

— Cum nemeresci devii tot-de-a-una dupe dejun? făcu cucoana Zoe.

— Dovadă că viu pentru dragostea de a te vedea, nu să mănânc.

— Iei bravo, așa îmi maǐ placi.

— Dar d-ta, verișoară, cum te maǐ laud̪î? Te-ai făcut iar orășeancă.

— Mi s’a urît șǐ mie cu țara.

— Bine ai făcut; dar să-mi dai adresa unde stai, să-ți fac o vizită.

— Las’ întăiu să mă despart. Acum stau la închisoare.

— Atunci, pardon.

— Tușică, de mine te-ai gândit la ce-va?

— La ce să mă gândesc? Tu scii că nicǐ până ad̪i tâlharul de arendaș nu mi-a adus câștul!

— Se poate? eǔ l’am văd̪ut prin oraș.

— I-am scris șǐ nicǐ n’a respuns.

— Bine, bine; dar de popa d̪ice că n’are, d-ta n’ai șǐ eǔ ce să fac? N’am palton.

— Fă șǐ tu ce te-o învăța Dumned̪eǔ!

— Ba eu oiu face ce m’o învăța dracul, că-i maǐ meșter.

— Cine-o înfunda pușcăria?

Je m’en fiche!

— Cu mine nu vorbi turcesce că nu te înțeleg.

— O să înțelegi altă dată. Care va să d̪ică: n’ai? Nu-i nimic; lasă, găsesc eǔ în altă parte. Când ești moștenitorul cucoanei Zoe Mușchețeanu, nu mori de foame. De seară e bal la clubul boeresc, trebue să merg neaperat.

— Adică fără tine n’ar putea fi balul? Ved̪i? De aceea nu-ți ajung baniǐ.

— La bal o sa câștig.

— O să câștigi! Ți-aǐ pierdut toată averea în cărți și tot n’ai învețat minte?

— Trebue să vie odată șǐ rândul mieu la câștig. Uit’te, verișoară, am doue bilete, vii cu mine.

— Nu se poate, vere, în divorț și să merg la bal.

— Ce? Adică divorțul e un fel de doliu.

— Dacă ar avea de mers, apoi cu un deșucheat ca tine s-ar duce?

— Mătușe, mă persecuți. Eǔ te iubesc, cum nu-ți închipui.

Dam me iubeșci? Te rogi dimeneața și seara, doar m-ar lua han-tătar! Cred̪i că pe unul ca tine am sa las moștenitor?

— Cum îi vrea, așa-i face, te-oiu pomeni șǐ eǔ dupe faptă.

— Hei, dragă Turei, ce n’ași face eǔ pentru tine dacă ai fi alt-fel de om?

— Mătușă, aî îmbătrânit șǐ tot nu scii un lucru: oameniǐ sînt așa cum sînt. Apoi la revedere, mătușă șǐ bon-jour, dragă verișoară.

Tocmai când eșea Turei prin sală, se întâlni cu arendașul, care aducea câștul moșiei.

Cucoana Zoe trecu în odaea domniei-sale de culcare, unde avea cerneală, condeiu șǐ scrinul, în care ținea banii. O chemă șǐ pe Matilda să fie la număratul banilor.

Arendașul adusese câștul pe un an întreg, anume dece mii de leǐ: nouă, în hârtii de câte o mie; iar altă mie, în hârtii de câte o sută.

Cucoana Zoe iscăli de primire în contract, închise baniǐ în scrin, pe urmă pofti pe arendaș în salon la dulceață șǐ cafea.

— Sărutăm mâna, cucoană Zoe, dar nu prea am vreme.

— Ia las’, domnule Ghinciu, se poate să eși așa din casă? Doar cade omul di’ntr’un pom șǐ încă se hodinesce.

— Noi iști de la țară, când venim în oraș, nu scim în cotro am alerga.

— Comenzile cucoanei?

— Dar numaǐ ale cucoanei? Fie-care s’anină cu ce-va. Șǐ ceasurile îs numărate, iar d̪iua mică; pănă bine nu te-aǐ întors încoace în colo, o șǐ trecută.

— Dar cucoana, copilașii, sănătoși?

— Sărută mâna, sănătoși. Au cam fost bolnavi de friguri, toamna asta.

— Apoi frigurile cine nu le are? La țară sînt la modă.

— Așa-i, dar ved̪i că slăbesc anapoda pe om. Soția mea a fost bolnavă două săptămâni. Când s’a ridicat din pat, nu putea nicǐ umbla — atâta o slăbiseră dușmanele.

— Bine, chinină n’aveți pe-acolo?

— Dar, câtă chinină n’a luat Sorica! Sînt friguri rele, jumătate de sat e bolnav.

— Parca aveți acolo doctor?

— Avem, cum să n’avem? Dar n’are ce le face. Sînt atâția bolnavi c’ar trebui chinină cu ocaua. Le dă; unora le trece, altora nu. Se maǐ duc la babe, cum sciți că-i treaba lor.

— Credeam că viǐ cu cucoana; mi-i dor de ea.

— Unde-i chip sa scape de copiǐ! Cincǐ și toți ca ulcelele. Când începem a-i vârî prin școli mai scapă și ea.

— Te’nșeli, domnule Ghinciu: când sînt mici grijile sunt șǐ ele mici; cu cât cresc eǐ, cresc si grijile. Eǔ am avut unul singur șǐ pentru el sînt șǐ astă-d̪i neom.

— E maǐ bine de cel ce n’nare, cucoană Zoe; nu le scii nicǐ bucuria, nicǐ amarul.

— Să cred̪i că-i așa. Am avut unul șǐ me uitam la el ca la soare. L’am pierdut șǐ de-atunci d̪i ticnită n’am.

— Voia luǐ Dumned̪eǔ, ce putem face!

— Așa-i, dar Dumnedeǔ nu ne dă răbdare să le putem suferi. Înse d-voastră, bărbații, sînteți maǐ tari; noi, femeile, greǔ putem duce suferințile de mamă. Șǐ, me crede, acum sciu toate durerile. Am îngropat tată, mamă, surori, șǐ pe bietul bărbatu-mieu. Dupe toțǐ m’a durut inima. Dupe bietul Grigore credeam că mor; dar ca dupe copil n’a fost nicǐ o durere. Uită-te șǐ acuma simt ce-va rupt din inima mea.

— E mare durere. Șǐ când te gândesci că avutul îți române străinilor.

— Așa-i, țe-e grozav de jale: ai moșie, case, avere șǐ toate remân unor rude, carǐ orǐ te-or pomeni orǐ te-or blestămă. Șǐ copilul tău putred̪esce în pămînt. Oii! e grozav, domnule Gliinciu, bine că aǐ mulțǐ copiǐ.

— L’am întâlnit pe domnul Turei. M’a întrebat, dacă am adus arenda.

— Bună oară el: ar vrea să me vadă șǐ a-d̪i moartă.

Nu i-ar părea reǔ. Pe când copilul tău nu poate nicǐ o dată ajunge la așa nerecunoscință.

— Las’, mătușică, numaǐ d̪i, sînt șǐ copii rei. La noi nu șǐ-a ucis un fecior pe tată-se, fiind că nu-i dadea pământ?

— Ei bine, în prostime e alt-ce-va: nevoǐ, sărăcie, multe la un loc.

Arendașul, dupe ce făcu multe plecăciuni Cucoanelor, plecă; cucoana Zoe îl opri în ușă, d̪icând:

— Domnule Ghinciu, te rog de ce-va epuri pnn câșlegi.

— Cum de nu, bucuros; numaǐ să cadă omătul, atunci se vânează lesne.

Matilda, dupe dejun, jucă tabinet, conciuă, se lăsă bătută de cucoana Zoe, anume ca să-i între pe sub piele. Într’atâta o încântă pe betrână, în cât aceasta îl d̪ise:

— Ascultă, Matildă dragă, unde stai tu?

— Vaǐ, mătușică, stau cu chirie; o cameră păcătoasă, mi-ar fi rușine s’o ved̪i; dar păn voiu scăpa, rabd.

— Scii ce? Vin de stă la mine; tot mi-i urît singură. Aǐ odae bună, masă, tot, ca la tine acasă; pe urmă, te cunun la mine în casă șǐ o să fie cu noroc. O să te înzestrez ca pe fata mea. Cui o să las averea? Călugărului ce-i trebue? Turei e un ticălos, o mănâncă în câte-va luni.

Matilda începu a o îmbrățișa, șǐ a-i săruta, cu adeverată recunoștință, mâinile.

— Nu sînt vrednică să-ți mulțămesc. Me scapi de adeverată miserie. Cât ești de bună șǐ de miloasă!

— Chiar de mâne să-ți iei catrafusele de unde stai șǐ să viǐ. O să fie bine de tine șǐ mie n’o să-mi ține urechile de urît.

— Am să țiu la d-ta maǐ mult de cât la mama, ce m’a făcut...

Pe la vre-o patru luară împreună câte un coaiu. Cucoana Zoe nu mânca seara; doctorul o oprise. Avea un început de grăsime la inemă șǐ-i făcuse o dietă, de care dumneaei nu se prea ținea.

— Ascultă, Matild’o, scii care o să fie treaba ta cea maǐ grea la mine?

— Care, mătușica?

— Să nu me lași să mănânc. De va fi nevoe, chiar sa me bați.

— De ce asta?

— Doctorul cel maǐ mare de la Viena, mi-a, hotărît că, de nu mănânc cumpătat, o să me culc într’o sară șǐ n’o să me maǐ scol.

— O fi voit să te sperie.

— Ce să me sparie, că simt eu singură în partea stângă o durere, șǐ une-orǐ mi se pare că inima nu se maǐ bate.

— Eǐ șǐ oare a face cu mâncarea?

— Inima se înnăbușă de grăsime. Ved̪i șǐ de ce mănânc maǐ bine șǐ maǐ mult, grăsimea la inimă cresce! Uit te pedeapsa luǐ D-J̪eu! Dupe ce aǐ avere și nicǐ copil cui s’o lași, apoi nicǐ plăcerea de a mânca să n’o aǐ!

— Atunci trebue să te păzesei, dragă mătușică.

— Nu pot! N’am voe să mânânc nicǐ dulciuri: prăjituri, bomboane șǐ doar scii cum țiu eǔ la astea, puțină carne șǐ compoturi. Atâta-i tot ce am voe.

— Dacă-i așa vorba, apoi să scii că eǔ am să poruncesc bucatele șǐ o să fac numaǐ ce d̪ice doctorul.

— Eǐ șǐ tu o să te pedepsesci alături cu mine?

— Tot așa pedeapsă să am. Mie nu-mi plac nicǐ prăjiturile nicǐ aluatul: o bucățică de carne șǐ o farfurie de compot îmi ajung berechet.

— Vrea să d̪ică o să-mi găsesc sănătatea cu tine? N’o să am grijă să fac degrabă testamentul?

— De loc, o să trăesci încă doue-d̪eci de anǐ, să-mi cununi șǐ copiiǐ.

— Când ar afla Turei, te gutue.

— Să poftească.

— Ha! Ha! Ha! Dar bună farsă o sa-i jucăm. Cînd te-o vedea aici, o să creadă că m’am făcut ție danie.

— Lasă-1 să creadă, că prea o mojic. Nu d̪ic să nu-1 lași, dar să fie filotim.

— Doar nu-i sînt datoare.

— O să fac eǔ testament, dar nu dupe gustul lui.

— O da D-d̪ei și-i trăi încă anǐ îndelungați.

— Nu strică să fie făcut, doar testamentul nu te omoară! Ai grijni mai puține.

Aproape însera. O ceață deasă începea să se lase: ciorile croncpneau asurd̪itor.

— Mătușică, o să te rog să trimeți să aducă o trăsură.

— Așa curând, fată?

— Dar de a-d̪i dcmineață stau.

— Ved̪i că tocmai seara mi-i maǐ urît. Mâne de-mineață cată să viǐ. Pun să-ți pregătească o odae alături cu-a mea.

S’a adus trăsură șǐ Matilda a plecat. Dupe multe sărutări cu mătușa, urându-și noapte bună șǐ vise plăcute.

CAP. V

Înfiorătoarea crimă din strada Moțoc

Matilda acasă îl găsi pe Ilieseu, cărui îi istorisi de-a fir-a-per buna primire a mătușei șǐ invitația de-a sta la dînsa pănă ce se va isprăvi cu divorțul.

Ilieseu era încântat. Scăpa de cheltuială. Matilda nu maǐ avea să-l plictisească cu melancolia eǐ, șǐ, pe urmă, avea șansa de a face pe mătușă să-i lase prin testament un legat bunicel. Șǐ unde pui să fiǐ cununat de o doamnă bogată șǐ din cea maǐ bună societate din oraș?

— Vet̪i? Tot mie îmi datorescǐ șǐ norocul ăsta. De nu te îndemnam să mergi, tu nicǐ habar n’aveai. Acum, când ne vom lua din asemenea casă șǐ vom avea așa nănașă, să poftească să ne maǐ critice gurile rele.

— E mare noroc, Iliescule dragă!

— Ți-am spus că eǔ sînt om cu noroc?

— O să me înzestreze ca pe fata eǐ. Ce creoli, are juvaericale, argintărie șǐ ce lenjerie! Olanda cea maǐ fină!

— Să scii cum s’o iei.

— Las’ pe mine, dacă în d̪iua întăia șǐ am reușit atâta...

— S’o detașezi cât vei putea de nepotu-se.

— De el nu mi-i frică.

Toată noaptea Matilda visă de mătușica, de testament șǐ daruri frumoase; se trezi atât de veselă șǐ de plină de speranțe, cum nu maǐ fusese de mult.

Se sculă grăbită spre a regula lucrurile șǐ a împacheta în grabă, așa ca pănă la dejun să poată fi la tușă-sa.

Își luă lucrurile, rugă pe gazdă să-i aducă o trăsură șǐ plecă? spunendu-i că poate închiria camera.

Ajunse acolo. De-o dată înse vederea îi fu izbită de un serjent, care sta la poartă, iar în curte o groază de lume.

Inema îi sta dm loc; aproape nu leșină.

— Dar ce-i, domnule serjent?

— Cucoana șǐ servitoarea s’au găsit ucise.

— Ce, ești nebun? Cum? Ce vorbesci?

Matilda aproape aiura. Șǐ ca fulgerul se îndreptă-năuntru, țipând cât o ținea gura:

— Mătușica mea, draga mea!

Când ajunse în iatacul unde era scrinul cu banǐ si unde fusese orǐ împreună cu arendașul șǐ cu mătuși-sa la îngrozitoarea priveliște, leșină: jos lîngă scrin sta căd̪ută pe laturea dreaptă, fata din casă, Zamfira, avend lîngă o lopățică cu cărbuni, stinși acum, șǐ nisce surcele.

De pe acestea se vedea că slujnica venise, pe la vre-o opt, să facă foc în camera de culcare șǐ a dat peste hoțiǐ, carǐ vroiau să fure banii.

Maǐ spre ușă se afla cadavrul cucoanei Zoe, căd̪ut pe spate, într’o baltă de sânge.

Din acestea orǐ-cine scotea încheerea că servitoarea a dat peste hoț; acesta, surprins, a ucis’o; la țipătul eǐ a alergat cucoana, care era în salon, peste sală; atunci dînsa a avut aceea-și soartă ca șǐ servitoarea. Hoțul, surprins, a ucis’o; lovitura era cu cuțitul sau de pumnal.

Tocmai în acest moment sosi procurorul cu judecătorul de instrucție.

Interesându-se cine-i doamna leșinată, le spuse bucătăreasa, că-i o nepoată șǐ, fiind limbută, istorisi ca eri a stat toată d̪iua cu cucoana.

Îndată ce Matilda își veni în fire, judecătorul o rugă să spue tot ce s’a întâmplat în d̪iua de înainte.

Matilda istorisi cum a venit, cum a stat la dejun, cum dupe dejun a venit nepotul mătușei, a cerut bani șǐ mătușa nu i-a dat.

— După el a venit arendașul, pe care Turei l-a întâlnit în sală. Arendașul a adus d̪ece mii de leǐ, cîștigul moșiei șǐ tus-treǐ împreuna [...] unde mătușa a iscălit în contract [...] banii: noue hârtii de câte o mie șǐ dece de cîte o sută; a închis banii în scrin șǐ am venit îndărăt în salon.

Pe la vre-o cincǐ, eǔ am plecat, hotărîtă, dupe invitarea mătușei, să vin a doua di să stau la ea. Atâta e tot ce sciu!

Matilda începu din nou a boci șǐ a plânge.

Tribunalul a pecetluit tot.

În acest timp poliția era în per.

Judecătorul de instrucție căuta să cerceteze pe servitori; polițaiul, vechiu cunoscător în ale hoților, spuse de la început că dînsul crede că-i nepotul, adică Turei Silescu: un cartofor, un reǔ șǐ un neisprăvit.

Parchetul se duse la Silescu, care locuia o cameră miserabilă în curtea unei bisereci, la un dascăl surd.

Îl găsi dormind.

Când i se spuse că pe mătușă-sa au găsit’o ucisă, împreună cu servitoarea, el strigă uimit:

— Cum, mătușa? Dar am fost eri acolo! Ce, glumiți?

— Nu glumim da loc șǐ te rog să ne urmezi.

— Foarte bine, dar cu astă-noapte am fost la balul boeresc de la club. Poftim mănușile șǐ fracul de față; la noue m’am dus la bărbier, pe urmă am venit acasă; pănă m’am îmbrăcat a trebuit cel puțin un ceas. La d̪ece eram la bal.

— Dar până la noue? d̪ise polițaiul.

Aci Turei păru cam încurcat.

Dar răpede își căpetă presența de spirit șǐ d̪ise:

— Am fost la birt șǐ am mâncat. Îndrăzneț hoț trebue să fi fost acela, care să se apuce de ucis oameniǐ de cu seară.

— Da, omorul s’a făcut de cu seară; dovadă mărturisirea servitorilor, carǐ sciu că pe la opt fata din casă a luat foc de la bucătărie șǐ s’a dus să facă foc în iatacul cucoanei, de unde nu s’a maǐ întors; bucătăreasa nu s’a mirat, căci fata dormea sus.

— Asta nu me privesce. D-voastră, pe simple bănueli șǐ în lipsă de făptaș, nu me puteți aresta pe mine, sub cuvînt că-i sînt nepot. Asta nu-i un argument.

— N’aǐ fost eri să-i ceri banǐ?

— Șǐ dacă am fost? Așa îi ceream în tot-de-a-una. Când voia îmi da; când nu, nu-mi da.

— Cel puțin cred că doresci să-ți ved̪i mătușa?

— Lucru plăcut nu-i, dar dacă trebuie să ved. Împreună cu polițaiul, judecătorul, doǐ jandarmi, merse la fața locului.

Cadavrele din ordinul parchetului, nu erau încă ridicate.

Era o scenă îngrozitoare: în momentul acesta venise muma Zamfirei, o bătrână sprijinită în cîrjă.

Bocea de resunau casele.

— Zamfira mamei, fata mamei, cui m’aǐ lăsat. Lăsați-mă, poate că-i încă vie? Uit’te lîngă dînsa nu-i sânge, îndurați-ve, domnișorilor, poate că-i vie. Uit’te cum e de frumoasă, draga mamei! Atâta fată aveam, dați-mi-o.

— Poftim, domnule Silescu, îți cunosci mătușa?

Turei se îngălbeni.

Avu un moment de groază la vederea celor două cadavre, apoi d̪ise:

— E îngrozitor spectacol. Privesce, sărmana fată! Tîneră, frumoasă, abia opt-spre-d̪ece anǐ....

Treǐ d̪ile poliția căută nebunesce; nu remase colț, de mahala necercetat; nu remase pungaș ne adus la poliție. Nimic! nicǐ urmă de arma cu care au fost omorîte cele doue femei orǐ de hainele ucigașului pline de sânge. Dacă la fată n’a fost emoragie; de la bătrână, care a căpătat câte-va lovituri în vina de la gît, se cunoscea că sângele stropise pănă departe șǐ, de sigur, șǐ pe ucigaș.

Polițaiul orașului, care de trei-d̪eci de anǐ făcea meșteșugul acesta, mereu spunea judecătorului de instrucție:

— Domuule judecător, pun capul că Silescu e ucigașul.

— Bine, bine, dar capul d-tale, fie chiar tăiat, nu ne poate sluji nicǐ ca motiv de acusare, nicǐ ca probă.

— Domnule judecător, dați-mi treǐ d̪ile; iar pe el țineșți-l închis. Dacă nu găsesc probe, dau demisia din slujbă.

Pe polițaii îl porecliseră oameniǐ [...] dracului; atât de minunat lua el [...].

Iscoadă cu doǐ oameni veni acasă [...].

— Măi băeți, trebue să le luăm cu randueală. Haidem mai întîi în pod.

Căntară pretutindeni. Nemic!

Casa, în loc de coș, avea, dupe moda veche, numaǐ un fol de coș larg, care nu eșia pe casă, ci numaǐ în pod. Dărâmară ursoaica. Nemic.

Pe sub streșine, pe sub grinzi. Nemic!

Se coborîră în casă. Era o sobă mare cu un fel de vetriță dedesubt...Întâiu căutară prin grinzi, prin pod, prin sobă. Nemic!

Pe jos era cu pămînt. Cercetară de nu-i unde-va pămîntul săpat proaspet. Nemic.

— Zadarnic muncim, d-le polițaiu, poate nu-i el, săracul.

— Aǐ tăcut, măgarule? Cum nu-i el, când eǔ mi-am pus capul pe tipsie că-i el?

— Sărut mâna, o fi, d-le polițaiu.

— Măi, băete!

— Ordonați, sărut mâna.

— Soba asta are să ne dovedească noue tot.

— Apoi am căutat, să trăiți!

— N’am căutat, măgarilor.

— N’am căutat, sărut mâna, dacă d̪iceți, n’am căutat.

— Șǐ trebue să căutăm, măi. Trebue doved̪i, măi; el a ucis baba. Ați înțeles?

— Înțeles, a ucis.

— Atunci pe lucru. Jos soba pănă la pămînt. Dar, maǐ, să-mi umblați cu ea ca șǐ cu nisce oue roșe: cărămidă cu cărămidă.

S’apucară băețiiu de treabă. Soba era stricată pănă la vatră. D-nul Iscoadă privea nervos.

— Să trăiți, nemic.

— Cum nemic? Trebue să fie. Maǐ e vatra?

— În vatră, cum a putut să vâre?

— Ve spun eǔ că trebue să fie, numaǐ dacă nu le-a înghițit.

Tocmai când vorbea, cărămida di’ntr’o parte se luă lesne, iar de desubt se zări o bucată de jurnal. Unul di’ntre eǐ se răpeai s’o ia.

— Nu te atinge, prostule! Fuga la judecător șǐ spune să vie cu Silescu aici. Unul remâne aicî cu minee ca să ne păzim unul pe altul să nu căutăm ce-i în hârtie.

Casa avea o înfățișare groaznică după toată sărăcia din ea, acuma se maǐ adăugise ruina sobei, cărămid̪i șǐ moloz pretutindeni. Când sosi judecătorul cu Silescu, iar acesta ved̪u soba dărâmată, se îngălbeni și începu a tremura.

— Eǐ, d-le Silescu, spune-ne șǐ nouă ce-i în hârtia ceea; uită-te, martori nu-s aceștia, că nu m’am atins de ea.

— Nu sciu! Respunse el cu vocea tremura.

— Bine! O să vedem atunci noi ce e.

— Polițaiul scoase hârtia, o desfăcu: erau în ea noue hârtii a câte o mie șǐ noue a câte o sută.

— Va să d̪ică una aǐ cheltuit’o, cea care ai schimbat’o la casierul clubului. Cu câte-va ceasuri înnainte n’avuseseși nimic, de vreme ce te-aǐ dus să ceri la mătușă.

— Da, sînt un ticălos, citise Silescu, căd̪end de oboseală pe un scaun. Eǔ le-am ucis, dar nu m’am dus cu gând să le ucid. Sciam că a luat arenda, că-i ținea într’un scrin; aveam chei, ea sta pănă târdiu în salon. Șǐ mi-am d̪is: chiar de me întâlnesc la intrare cu cine-va, spun că am treabă la mătușa.

Am intrat pe poartă, m’am uitat pe fereastră la bucătărie, servitorii tus-treǐ mâncau. Am suit răpede scările. Am intrat în iatac...Când să deschid scrinul, am întîmpinat greutăți, cheile nu se loveau. Atunci am scos cuțitul, un cuțit lung italienesc, șǐ l-am vârît, am apesat limba zăvorului. În vremea asta aud pași șǐ: de odată servitoarea cu foc șǐ cu luminare! Ma întrebat tare:

— „Cucoane Turei ce faci”? De furie, de teamă, nu maǐ sciu ce-am făcut!

— Scim noi. Aǐ luat’o de gât. Se cunosc degetele șǐ aǐ înjunghiat’o.

— Nu sciu nimic. Ca prin vis îmi amintesc că a venit mătușa la țipetul fetei șǐ...

Turei nu maǐ isprăvi, zbucni în plâns.

— Șǐ dupe aceea!

— Eram îmbrăcat de bal. M’am dus pe la fântână. Era apă; m’am spălat pe mâni, am aruncat cuțitul în fântână, m’am dus la un felinar. Prin ce minune, nu sciu, pe mine nu era un strop de sânge. Mi-am pus mănușile șǐ am plecat la bal.

V’am mărturisit tot; închideți-me, dar nu mă purtați pe străd̪i.

Aci se isprăvi istoria crimei, care a adeverit că domnul polițaiu nu era în zădar sau pe nedrept poreclit „Sfredelul dracului„ sau „Iscoadă”.

CAP. VI

Încurcături noue

Matilda, de supărare, fu bolnavă vre-o treǐ săptămâni.

Deprinsă cum era dînsa a cerne trecutul, mereu se văita de nenorocirea ce i-a venit. Toate foloasele ce șǐ le închipuise că le va avea de la mătușă, le credea ca șǐ avute, șǐ pierdute, din pricina îngrozitoarei crime.

În inema eǐ îi părea poate nu atâta reǔ pentru nenorocitele ucise, dar mult șǐ neînchipuit o lovise pierderea foloaselor ce avea să aibă.

Ilieseu se făcuse foarte nervos; își închipuia că în adever Matilda e fără noroc. Să fie aproape de o reușită sigură, șǐ să se întîmple ce-va atât de înfiorător e în adever de speriat. Să se facă una d’intre cele maǐ neînchipuite crime, cum nu se maǐ întîmplase într’un orășel mic, de când ținea el minte? Trebue să fie cine-va prea lipsit de noroc !

— Vezi, de te mutai cu o zi înnainte ne trecea păcatul! zise Ilieseu.

— Da, orǐ mă ucidea șǐ pe mine, ca pe Zamfira.

— Știindu-te acolo, n’ar fi îndrăznit.

— Cum n’ar fi îndrăznit? aǐ văzut doar eǐ n’a venit cu gând să ucidă, șǐ, dacă dam peste el, mă ucidea șǐ pe mine.

— N’aǐ grijă, pe tine nu te ucidea.

— Ba sigur, scăpai de mine. Numaǐ un pecat m’a trecut; curat noroc!

— Frumos noroc! Halal! Di'ntro atâtea câte nădăjduiam, ne-am ales cu nemic. Asta-i noroc la tine?

— Ce vrei? Nu pot să me fac maǐ norocoasă decît sînt.

— Dar e trist pentru mine.

— Iei, așa-i. Norocul o ca șǐ umbra: peste el nu poți sări.

Iliescu, la asemenea certe, lua pălăria șǐ se ducea fără a d̪ice un cuvînt...

Se apropia jumătate de an, de când Matilda părăsise casa luǐ Mustea.

Într’o demineață se simți reǔ de tot. Greață, vărsături, dureri de stomah. Cred̪u, de odată, că-i pricina bucatelor. Mâncase nisce pesce. Carnea n’o putea suferi de câtă-va vreme. Șǐ, din economie, nu băuse strop de vin. Aici șǐ vinul cel maǐ prost îl părea scump; pe când la Mustea șǐ cotnarul cel maǐ vechiu îl privea cu dispreț. A răbdat dînsa câte-va d̪ile; într’o d̪i înse i-a fost de tot reǔ, a trebuit s’o roage pe gazdă să-i facă un ceaiu. Toată d̪iua avu nisce simptome foarte curioase.

De câte-va luni presupunea ea ce-va, dar nu cuteza să-i spue luǐ Iliescu; îl scia foarte înverșunat în potriva paternităței, maǐ ales într’o stare nelegală, cum era a lor.

Când veni seara Iliescu, gazda, care era în antret, îi d̪ise rîd̪ând:

Cucoana e cam bolnavă.

— Dar ce are ?

— De! ce-va ce se întîmplă cucoanelor...

Iliescu se făcu maǐ negru de cât era.

Vrea să d̪ică de ce se temea n’o să scape.

Era obosit.

Toată d̪iua stase la primirea materialului pentru case; voia să clădească îndată ce se va de primăvară.

Posomorit, întră în cameră, o da bună-seara, și întrebă:

— Dar Ce aǐ, Matild’o? Acum boale îmi lipseau?

— Cum, scii tu! Dar cine vrei să scie? Doar nu ești copilă!... Ar fi adeverată nenorocire.

— Nu cred. Nu. Doamne feresce, d̪ise Matilda.

— Me rog, trebue de încredințat. Nu-i de glumit De se dovedesce adulter, nu ne putem cununa nicǐ o dată.

Matilda se îngălbeni șǐ rosti:

— Pot fi pe lume legi atât de crude? Sînt pierdută, sînt o nenorocită!

— Vrea să d̪ică e adevărat?

Ilieseu începu a se primbla furios prin casa.

— „Femeea asta e adeverată nenorocire pentru mine”, gândi el. „numaǐ asta ne lipsea!”

Matilda plângea.

— Ascultă! Cu plâns nu merge. Aǐ înțeles? Trebue să fim energici.

— Energie, mereu energie! Dar maǐ am?

— Trebue sa aǐ, orǐ te las. Fă ce scii. Mi-i de a-juns! De sciam de asemenea balamuc, me lipseam șǐ de dragoste șǐ de tot.

— Ce ți-am greșit, Iliescule, de ești atât de crud? Ce sînt de vină? Fac tot ce vrei, dar aibi milă de mine, destul sînt de nenorocită.

— Poftim vorbe! Nenorocită! Du-te, sor’o, la bărbat șǐ me lasă în pace; el tot e olog șǐ are nevoe să'1 duci de subsuoară.

— Sfârșesce, Iliescule. Me duci la desperare.

— Eǔ, orǐ tu?

— Dar ce ți-am făcut?

— Mereu încurcături, nene.

— De carǐ nu sînt vinovată. De când cu nenorocirea mătușei, te-aǐ făcut mult maǐ reǔ; par’că eǔ am ucis’o.

— Am pierdut orǐ-ce speranță în noroc șǐ viitor. Acum alta! Dar va trebui să m’asculți. Cunosc o moașă; pentru o sută de leǐ te scapă de bucluc.

— Vaǐ, unde me duce întâia greșeală! Să-mi puiu viața în primejdie, să fac altă nelegiuire? șǐ izbucni în lacrimi.

— Matild’o, te joci cu focul. Plânsul tău e duș rece pentru sentimentele mele. Gândesce-te că orǐ-ce răbdare are margeni. Eǔ sînt legat de tine numaǐ printr’o datorie morală; dar prea mult mi-o pui la încercare.

— Înțelegi, e grozav!

— Ești naivă ca în toate. La oraș bine înțeles unii fac averi cu avorturile. Asemenea lucruri fac femeile măritate, dar încă una care-i într’o posiție gingașă ca a ta?!

— Câtă lipsă de consciință!

— Vorbesci, fiind-că nu cunosci viața și [...] ei. Ce vroi sp facp nenorocitul de funcționar cînd leafa abia îi ajunge lui și nevestei?

— E grozav!

— Cu asta n’aǐ spus nemic. copiiǐ sînt a-d̪i un lux cine’i poate ținea să se laude.

— Dacă nu, să-i gutue! Frumoase căsnicii!

— Ascultă! Cu femei încăpățînate ca tine trebue un încăpățînat șǐ jumătate ca mine.

— Da?

— Cu mine ți-aǐ găsit omul. S’o scii.

— Sciam de mult! d̪ise Matilda aproape plângând.

— Scurt! Nu voiu titlul paternităței, ai înțeles?

— Bine, am să-mi curm d̪ilele. Doar voiu sfârși odată.

— Cum poftesci.

— Nu m’am așteptat la atâta crud̪ime.

— E o fatalitate oarbă, căreia trebue să te supui, orǐ te las, ți-o repet.

— Voiu merge, dar ce se va întîmpla, să cuget.

Iliescu nu maǐ remase ca’n alte seri.

Plecă spuind că va veni mâine demineață la opt cu trăsura șǐ că să fie gata.

Dupe ce plecă el, Matilda căd̪u într’o desperare grea de spus.

Din ce în ce tot maǐ mult vedea că omul acesta n’o iubesce.

Fără să vrea, i se aretă mințeǐ cât de mare deosebire e, între purtarea luǐ cu dînsa șǐ a luǐ Mustea. Cu ce bucurie primise acesta vestea, că va fi tată.

Cât egcțism la Iliescu! Câtă lipsă de milă.

A ucide ființa nenorocită ce bate la poarta vieței, a pune în primejdie ̪d̪ilele femeei, așa [...].

Atât amar simțea în sufletul eǐ, [...] în putere; toate i le-ar fi aruncat fără cruțare în față, încaltea s'o părăsească șǐ să se sfârșească o dată această comedie nevrednică.

„Ce sînt eǔ de vină? Dînsul m’a ademenit șǐ mereu m’a duș în toate ispitele. Acum nu se sfiesce a mă sili să fac altă nelegiuire.”

„Pornită pe această cale, unde oare voiu sfârși?”

Cu nervii peste seamă de ațițați, adormi târziu noaptea.

Avu nisce vise îngrozitoare.

Tot ce mintea, stăpânită de judecată, nu îndrăznea să dea la iveală, se deslănțuia ca furie în vis.

I se părea că murise de mult șǐ sta în fața dreptului judecător. Era adâncă tăcere.

La dreapta se vedea o lumină veselă, la care nu se putea uita; iar la stânga o prăpastie îngrozitoare, întunecoasă, din care se aud̪eau jalnice plângeri.

De o dată i se înfățișară înnainte toate păcatele eǐ trecute: toate luaseră chip șǐ ființă. Un glas puternic o întrebă:

— Sînt păcatele tale?

Dînsa voi să cad̪ă în genuchi, să ceară iertare, să spue că, pentru uciderea pruncului din sînul eǐ, nu-i de vină, dar nu putea, gura îi era încleștată, genuchii lipiți la încheetură; era ca de lemn.

Neputând nemic respunde, simți cum o mână nevăzută o prăbuși în prăpastiea neagră șǐ adâncă; avu o zguduitură puternică șǐ se trezi îngrozită.

Iliescu o scuturase de umăr, d̪icându-i:

— Bine, sor’o, ți-am d̪is să fiǐ gata.

— Vaǐ, ce vis fioros!

— Lasă acum visurile, îmbracă-te.

— N’am dormit toată noaptea.

— Aǐ dormit, n’aǐ dormit; acum îmbracă-te șǐ hai. Nu-mi place să discut.

— Dar ascultă puțin, omule.

— S’ascult prostii șǐ vorbe zădarnice?

— La mine sarcina trece nebăgată în samă. Nu ți-am spus, dar am fost la un doctor; mi-a d̪is nu fac prostii că poate să le plătesc cu viața.

— Șarlatan! Să-i fi dat o mie de leǐ, vorbea alt-fel.

— Ce-o să-ți strice ție copilul? E al tău, îl iubesc de pe-acum. Cine-va mi-a spus că sa în actul de căsătorie când divorțul va fi.

— Te rog, imbracă-te.

— În numele iubirei noastre, nu mă sili la altă crimă.

[...] .

— Iartă-me, dragă, de necaz nu sciu ce vorbesc. Oh! ce vis am avut. Aibi îndurare!

— Vrei să-mi torni în spinare cheltuolele unui copil? Ma cred̪i nebun. Doică șǐ o groază de cheltueli se plătesc cu bani! Aici nu-i la țeară.

— Voiu vinde din bijuterii șǐ îl voiu cresce. Când ne vom lua va fi o mângâere. Cine scie de maǐ am alțiǐ. Te rog, Iliescule, aibi milă: nu mă sili să fac o fac o faptă, de care me îngrozesc. Visul de maǐ adineoare, în care m’am simțit cărând într’o prăpastie, o o prevestire.

— Bine c’ai ajuns a crede șǐ în visuri.

— Visurile se împlinesc adesea. Când era să moară mama, am avut un vis grozav. Șǐ s’a împlinit.

— Nici cu un chip nu pot să te las să faci ceea-ce doresci. E o ghiulea, pe care ne-am lega-o de picioare, când avem nevoe de zburat. Cum o să mergem în străinătate cu doica dupe noi? Nu se poate. Înțelegi: orǐ pleci cu mine, orǐ plec singur; dar înderet nu me maǐ întorc.

Tremurând, Matilda se îmbrăcă; vedea că are atace cu un om de fier.

— Fie cu mine ce-o vrea Dumned̪eǔ; cadă păcatul pe cugetul tău.

— Bine, bine, îl iau. Atâta grijă să am eǔ pe lume.

— La aceste vorbe Matilda simți săltările pruncului care par’că voia să protesteze împotriva soartei ce-l aștepta. Inema i se stringea într atîta de [...].

Pentru dîndul omul era judecat! Ce folos! Prea tîrd̪iu!

Nu mai d̪ise o vorbă; ar fi voit să [...] cească în glas, dar nu avea cum; [...] și era în stare să o părăsească, [...].

Cine face întâia greșeală, fatal va face [...] altele. Greșalele noastre sînt ca pietrele: ajunge una să plece din vârful muntelui pentru ca o sută altele să fie mânate în vale. Dînsa vedea acum prima greșeală, dar ce folos? Era prea târd̪iu. Trecutul eǐ liniștit de altă dată acum îl putea prețui. Dar era atât de departe!

Ajungând la moașă, îi spuse Iliescu scopul visitei, întrebând cât o să coste.

Moașa, o femee secundă șǐ groasă, în momente de nedumerire, avea obiceiul de a clipi des din ochi, d̪ise:

— De preț ne învoim noi. N’am nicǐ o grijă: economiile se fac, domnule, aiurea, nu în asemenea daraveri. Dar nu-ți pot spune nimic pănă nu consult doctorul. Ați venit prea târd̪iu...Iliescu aruncă o privire de bănat Matildei.

Abia să stăpâni să n’o certe față cu moașa, dar tot d̪is : — Ved̪i unde duce îndărătnicia?

Moașa, ved̪ându-l atât de neliniștit, adause:

— Nu trebue să te îngrijesci, d-le, pentru noi o facere e maǐ puțin primejdioasă de cât un avort, șǐ tot atât de discret se fipe lucrul.

Observând mutra urîtă a luǐ Iliescu, înțelese ce-i trecea luǐ prin minte.

— Cât despre copil nicǐ grijă să n’aveți, regulăm noi tot.

— Mângâeri copilăresci!

— Ba de loc. Chiar eri am avut un cas. Familie bună, dar un pecat. Tinerețe nu-s? Dacă nu vor greși tinerii, sciii că noi bătrânii, n’o să greșim; cu toate astea, lumea ne critică, vrea ea să scie c’am scăpat onoarea unei familii? șǐ doar maǐ mare pomană pe lume nu-i de cât să ajuți pe oameni în asemenea împrejurări.

Sărmanii părinți ierau nebuni de durere. Vorbesc carǐ nu sciu cât de ușor lunecă tineretul eǐ: câte crime șǐ sinucideri am împiedecat! Când nu te doare, lesne condamni!

— Lumea e bună să-i daǐ foc cu gaz, când s’apucă de judecat pe alțiǐ, d̪ise Iliescu.

— Atunci așa, cucoana remâne la mine pănă seara.

— Am toată încrederea în d-ta. Ți-așǐ fi foarte recunoscător să faci tot ce se poate spre a isprăvi cât-maǐ curând; e un interes la mijloc.

— Cred dragă, cred, dar trebue să ai minte. O greșeală te face să intri în pușcărie. D-le, atunci daǐ vina pe mine șǐ pe doctor. Când pornesce omul la drum, nu scie la ce capăt iese.

Iliescu își luă ziua bună șǐ eși foarte [...].

Dupe ce plecă el, moașa d̪ise:

— Ved̪i, n’am voit fațp de domnul să me [...] la nemic, înnainte de a sci voința d-tale. Deși ți-o spun și d-tale, lucrul e foarte greǔ, fiind sarcina prea înnaintată. Eǔ sciu că mulți bărbați silesc pe femei să facă pasul asta...de aceea am obiceiu să întreb în deosebi pe femee; ea are de suferit, ea e în primejdie, prin urmare voința eǐ trebue s’o sciu.

— D-ta ce me sfetuesci?

— Eǔ, dragă, nu pot da un sfat, căci nu cunosc nimic din viața d-tale.

Matilda simțea nevoe de a se destăinui unui suflet de om; moașa îi făcuse impresie bună, de aceea se hotărî a-i povesti ca unei mame. Aceasta o ascultă cu pătrunderea omului, care a ved̪ut șǐ care scie multe. Pe urmă îi d̪ise:

— Nu, nu te sfetuesc să faci așa lucru. Interesul d-tale de femee e să aǐ un copil. Nu maǐ vorbesc de primejdiea în care te afli, fiind într’a patra lună.

— Dar ce-o să am cu el?

— Lasă, îi spun eǔ desară ce trebue să facem. Mulțǐ de felul d-sale am scos eǔ pe ușă. Scim noi, când trebue numaǐ de cât să faci așa ce-va șǐ când nu.

— Da, mereu se teme de cheltueala unui copil.

— Să te fi lăsat atunci la bărbat. Nu se scoate o femee din minți, să-șǐ lase casă, copil șǐ pe urmă să-i daǐ cu maiul în cap că să te mântui de ea.

— Oh; de’l cunoascem ce fel de om e!

— Acum n’ai ce face, dar nu trebue să te lași călcată în picioare. El se'teme de scandal. Aici ești d-ta tare, șǐ poți să-l învârtesci pe degete.

— Nu cred, dar sînt sigură. Celuǐ maǐ al dracului bărbat, femeea tot îi poate veni de hac, [...] cunoasce slăbiciunea. Domnul d-tale o dintre acei cari ar face orǐ-ce, dar să nu-1 scie lumea, să treacă cinstit.

— Între patru ochi numaǐ eǔ sciu ce o șă am de suferit.

— Pentru a-1 maǐ liniști, am să-ți dau nisce buruene. Să le bei fără grijă, luǐ îi vom spune că poate să reușim. Asemenea momeli sînt bune; îl maǐ deprinzi cu ideia. Noi femeile trebue să fim maǐ șirete, nu merge cu inima pe taler.

— A-d̪i bărbatul nu-ți dă voie nicǐ mamă să fiǐ.

— Așa-i, dragă, sînt egoiști, fug de greutățile vieței de familie, vor să trăiască numaǐ pentru eǐ. Câți nu cunosc eǔ, carǐ ar putea să se însoare, că au doar sute de leǐ pe lună. Aș! Nu vorbi! Scii ce clic?

— „De ce să-î împart cu femeia șǐ copiiǐ, când îi pot mânca singur?”

— Bunǐ să le frigi ochiǐ!

— Bunǐ, ca la urși, să pui un belciug în nas.

— Sîntem slabe șǐ nenorocite. Șǐ adesea lumea tot pe femee o învinuesce.

— Ce scie lumea? Să ne întrebe pe noi. Adesea ți se înfățișează lucruri că nu scii ce să faci, nicǐ ce să d̪ici. Maǐ d̪ilele trecute veni la mine un biet funcționar, mi-e ce-va rudă depărtată, plângea, se milogea șǐ se văita.

— Bine, d̪ic eǔ, nu ți-e rușine? Tu om în toată mintea!

— Ce vrei să fac, mătușă? O sută cinci d̪eci de leǐ pe lună, treǐ copiǐ, cel maǐ mic e încă la doică, nevasta bolnavă, datorii am!

— Ce l’aǐ sfătuit?

— L’am trimis la doctor; pot eǔ desface asemenea cașuri nenorocite? Hotărască eǐ, că sînt învețați. Ce să le fac? Nenorociri! Dar dacă ne-am potrivi noi la asemenea lucruri, de grabă ne-am rupe gutui.

— Cine scie ce o face!

— Facă. Era să maǐ moară într’un rând; abia anǐ scăpat’o. Atunci făgăduia că numaǐ să scape, nu va maǐ face avort nicǐ o dată...

Seara Iliescu veni posomorît. Cucoana moașă, veselă, cum era obiceiul d-sale, de a fi cu clienții, îl întîmpină rîd̪end:

— Eǐ, ce maǐ faci? Tot fricos?

— Nu fricos, cucoană moașă, dar îngrijorat.

— Griji de astea au toțǐ oamenii.

— Dar ia în seamă starea noastră

— Eǐ, mofturi. Ești tîner șǐ te sperii de nimicuri. Lasă c’o să fie bine.

— Cum bine?

Iliescu văd̪end’o veselă, credea că s’a hotărît pentru avort.

— Bine, doctorul nu vrea; dar îi dau eu nisce buruene. Poate să reușim.

— Nu sînt în stare să-ți mulțumesc în de-ajuns. Femee sucită la cap! Ba nu-mi spue nemic maǐ de mult! În buruene puțină speranță!

— Scii ce mi-a d̪is doctorul, ved̪end că stăruiu mereu: „Ți s’a urît, moașă, cu binele?”

— Mare pecat pe capul mieu! d̪ise Iliescu necăjit.

— Ce te superi, d-le, adesea omul trăesce din norocul copilului.

— Așa ar fi, dacă am avea o posiție legala. Dar gândosce că Dumneaeǐ n’a isprăvit divorțul!

Iliescu mințea. Divorțul nu era pricina. Alto planuri avea el șǐ de aceea nu voia să aibă copiǐ! Din ce în ce furia îl apuca șǐ maǐ mult. Ne maǐ putendu-se stăpâni, d̪ise furios:

— Nebună șǐ pace! Să-mi ascundă atâta timp!

— Așa fac toate. Nu-ți fă sânge reǔ.

— Lesne de vorbit.

— N’ai nicǐ o grije; vine, face la mine; copilul îl iau pe sama mea. Toată daravera o să te coste cincǐ sute de leǐ. Dar nicǐ pămîntul să nu scie.

— Pofim bocluc!

— De! d-le, ale tinereței valuri.

— Aș! Nebunie șǐ lipsă de noroc!

— Iliescule, uit’te, aride șǐ cucoana moașă, dacă isprăvesci cu certele, o să-mi fac sama.

Servitoarea aduse o trăsură, ridică pe Matilda plecă iar la odăița ei, Iliescu nu o ajută se urce în trăsură, atâta era de furios.

Acasă Iliescu se trânti furios pe pat.

— Zădărnic! Orǐ-ce ai face pentru femee, tot dușmană remâne.

— De ce mă omori, Iliescule? Ce aǐ tu cu mine? Întru cât posiția ta e maǐ rea acum de de cât înnainte?

— Poate că m’am pricopsit, că’s vechilul tău?

— Nu ved̪i în ce miserie trăesc șǐ nu d̪ic nimic?

— Dar ce, vrei să-ți închiriez palat? Destul că’mi împart leafa cu tine, nevoind să-ți atac banii.

— Le înțeleg toate șǐ nu-ți cer socoteală de nimic. Dar de ceea-ce s’a întâmplat ce sînt de vină?

— Cu mine să nu maǐ vorbesci nemic de chestia asta, te privesce; fă ce scii. Frumos plocon de nuntă! Cinci sute de lei!

— Fiind-că vrei să lepedî copilul. De te-ași fi crezut atât de fără inimă, maǐ bine îmi făceam samă.

Matilda zbucni în hohote de plâns.

— Ascultă, Matild’o! Cu mine nu merge cu bocete; eǔ te las.

Matilda plângea șǐ maǐ tare. Voia să se stăpânească, dar nu putea.

Toată viața trecută, toate faptele nesocotite i se înșirau în minte; „Pentru dragostea luǐ am făcut tot, șǐ iată cum mă răsplătesce!” La asemenea gânduri, hohotele de plâns, suspinele, zbucneau șǐ maǐ cu furie.

— Nu, alt chip nu-i. Trebue să-mi fac samă. Tu nu me maǐ iubesci șǐ eǔ am jertfit tot pentru tine.

— Ce înseamnă, Matild’o, asemenea comedii, liniștesce-te.

— De eri mă torturezi cu tot soiul de vorbe, mă tratezi în fața străinilor de nebună; asta înseamnă că nu mă stăpânesc? De ce nu ești om cinstit, cum te laud̪i?

— Eii nu’s om cinstit? Dacă îmi faci asemenea scene înnainte de-a ne lua, ce va fi dupe? Isprăvesc casele, le vînd, cumpărători am de pe-acum, îți dau baniǐ șǐ mă lipsesc de tot. Nu me voiu nenoroci pe viață c’o ființă, care nu mă înțelege.

— De cât mi-aǐ spune asemenea vorbe, maǐ bine mi-ai da o lovitură de cuțit; ai fi maǐ milos. Un om ca tine e maǐ crud de cât Turei.

— Sigur, în mintea ta ce’s eǔ maǐ mult de cât un înșelător, un hoț? Trebue să isprăvim.

Se ridică să-șǐ ia pălăria să plece.

— Iliescule, pleci? Să scii c’o să mă găsesci moartă!

La acosta vorbe, spuse scurt: [...]

— Bine, dragă, dupe ce me vâri [...] în cheltueli, cu neîncrederea șǐ nechibzuința ta, tot eu sînt de vină șǐ-mi faci scene?

— Am ascuns, sciindu-te cine ești.

— Pecat c’ai aflat prea târd̪iu cine sînt. Me cunosci fără inema șǐ tot eǔ te insult? Te rog stăpânesce-te. Sunt tot ce-am fost.

Ba de cînd cu nenorocirea mătușei, te-ai schimbat en totul. Ți-a intrat în cap că-s fără noroc și vrei să te mîntui de mine.

— Ipohondrii, dragă.

— Dar eǔ nu m’am schimbat, țin la tine ca șǐ maǐ înnainte, orǐ ce nenorocire ar veni peste noi, ar trebui sa ne lege șǐ maǐ mult.

— Da, când nenorocirile nu vin din pricina noastră.

— Cine-i oare acela care să-șǐ vrea reul? eǔ nu m’am schimbat, me mir cum să-ți intru în voie.

— De aceea numaǐ ocări șǐ vorbe cu doue înțelesuri! eǔ nu pot suferi. Dacă era chestia să intru slugă la nevastă, luam fată cu miǐ șǐ mii.

— Din una în alta. Ce vrei? Se vede că n’am fost a fi unul pentru altul; vinde maǐ curend casele, opresce ce aǐ cheltuit cu mine șǐ să ne despărțim, acum când e încă timp. Eǔ nu-ți cer nimic pentru copil, îl voiu cresce cum o da Dumned̪eǔ! maǐ bine acum să ne despărțim, de cât maǐ târd̪iu.

Ilieseu, la aceste vorbe, se maǐ domoli.

— Dragă Matildă, îți voiu numaǐ binele; tu le faci șǐ tu te superi.

— Sînt fără noroc. E lucru vădit...Am călcat picioare opinia publică, mi-am înșelat barbatul, părăsit copilul, alergând ca o nebună, dupe tine, uitând că fericirea nu se prinde din zbor, daca nu vrea singură să se oprească la tine.

— La revedere, Matild’o; până măine vei vedi idei maǐ bune despre mine.

Îi întinse mîna și eși.

Ori-ce i-ar fi spus în asemenea momente, era de prisos.

Tot frumul se gândi la întîmplările d̪ilei. [...] singur că prea a fost iute. Dar șǐ grozav l’a zguduit vestea paternităței. Cu mintea luǐ de om practic vedea că-i de prisos orǐ-ce scandal. Tot orașul soia c’a luat’o de la bărbat, c’a pus’o de a furat baniǐ șǐ acum, lăsând’o, ce-ar d̪ice lumea? Cu ce s’ar alege el din tot acest scandal, de oare-ce nu-i de loc sigur că dînsa nu i-ar face proces pentru banǐ șǐ juvaeruri? Iată-l vârît într’un proces soandalos, șǐ chiar de n’ar fi condamnat, toată lumea l’ar areta cu degetul.

Poate ar fi șǐ dat afară din slujbă. Atunci adio carieră, advocătură, politică! Tot s’ar nărui ca un castel de cărți.

Dacă i-ar da baniǐ, scandalul tot va fi destul de mare, c’a stricat casa unui om, a scos femeea din minți șǐ pe urmă nicǐ n’a luat’o.

În asemenea cas ar fi tot compromis șǐ n’ar avea nicǐ folos bănesc. Acestea toate cumpenindu-le, vedea 'car fi o nebunie a amărî șǐ scoate din răbdări pe Matilda.

Pe de altă parte, Matilda, îmboldită de un sentiment puternic de maternitate, se hotărîse a nu maǐ suferi înfruntările luǐ Ilieseu.

— „Să-mi dea baniǐ șǐ voiu scii eǔ să trăesc. Cincizeci de miǐ, șǐ vre-o d̪ece miǐ, cel puțin, pe bijuterii, nu mor de foame.”

„Nu maǐ ține la mine, nu-l pot sili; dar să nu me umilească, să nu me insulte.”

În minte i se înfățișa aevea scena cum îi dă Ilieseu baniǐ, cum se despart, ca să nu se maǐ vad̪ă, poate: șǐ atunci un plânset o năpădi.

Să nu-l maǐ vad̪ă? era pentru dînsa moartea!

Își analisa singură sufletul șǐ vedea, cu groază, că maǐ curând ar prefera moartea de cât să fie lipsită de dînsul. La gândul să nu-1 vad̪ă, i se părea că maǐ bine va suferi chiar bătae de la el de cât a fi despărțită. De această simțire a eǐ se îngrozi singură, șǐ încet își șopti: „vaǐ, omul ăsta m’a fermecat!”

CAP. VII

Viața Măriei

Scim că Maria a plecat din casa soru-sa aproape izgonită.

Avea în oraș o mătușă de pe tată, care trăia destul de greǔ dintr’o pensie de o sută de leǐ, cucoana Ruxandra, soră cu tatăl Mariei.

Maria se gândi mult, cum va fi primită de mătușă. Dar n’avea ce face, trebuea să plece, cu orǐ ce preț.

Mătușa era puțin damblagioaică. Suflet bun, femee care, la nevoe, o primi pe Maria cu mare bucurie.

Când Maria îi spuse c’a izgonit’o soru-sa, cucoana Ruxandra d̪ise:

— Doar e fata mâne-sa. Ce muero rea! Cum l’a mâncat pe bietul frate-mieu! Dumnea-eǐ îi seamănă. Tu semeni cu bietul frate-mieu.

— Dragă mătușă, d̪ise Maria, o să-mi caut un loc la vre-un pension, poate găsesc să întru pedagoagă.

— Pentru ce? șǐ la mine se găsosce ce să mănânci, pan ți-o trimete Dumned̪eǔ o parte! N’aǐ teamă, Mărioară. Fie-care par își are umbra luǐ. Dumned̪eǔ ne poartă la toțǐ de grijă.

Căsuța cucoanei Ruxandra era la mahala. Avea livadă cu pomi, o grădiniță cu flori șǐ zarzavat.

Era toamna, când veni Maria: florile tomnatece se întreceau, carǐ de carǐ, a înflori maǐ curend. Parcă simțeau trebuința grabei șǐ frica de crivăț șǐ zăpadă.

Pe la amiad̪ă, când soarele scălda m lumina ui grădinița din fața caseǐ, cucoana Ruxandra, srijinundu-se pe brațul Măriei șǐ cu o cârjă, eșea pe un fața caseǐ, privea cu nesaț florile șǐ dese orǐ ofta [...].

Le-am făcut cu mana mea, când [...]. Uită-te cum stau neschimbate din [...]

Când le privesc, parcă nu-mi vine a [...] că dîndul a murit și ei, o păcătoasă, aștept din ceas în ceas să-l ajung.

— Cine le seamănă, mătușică?

— Cine? Biata Marghioală: scie cât îmi erau de dragi o dată.

— Sînt șǐ frumoase, uit’te, de toate colorile.

Casa avea o odae mare, care slujea, în vremi bune, de salon, acum o da cu chirie pentru a adăoga ce-va pe lungă pensie. În doue odăi maǐ mici sta cucoana Ruxandra.

Peste sală ședea un funcționar de la gară; om ca de vre-o treizeci de anǐ. Bărbat bun, d̪icea cucoana Ruxandra, dar n’a avut noroc; a dat peste o femee rea șǐ-i în divorț. Umblă sărmanul prin judecăți șǐ-i platesce pensie, pe când ea petrece cu amanții. Ved̪i? O fată cum se cade, ca tine, n’are noroc!

— De, mătușică, o fi avut zestre.

— Nemic, fată, nimic. El stă la mine de jumătate de an, vine sara șǐ pleacă demineața, dar să-l văd vre-o dată beat, orǐ lipsind nopțile de acasă, Doamne feresce.

— Se vede că-i om regulat...

Maria broda foarte frumos, șǐ fiind-că a munci nu-i rușine, găsise o prăvălie, unde șǐ desfăcea broderiile: avea barim pentru haine.

Cunoscuți n’avea maǐ pe nimeni de cât vre-o doue cucoane bătrâne, prietene de ale mătușe-sa, ce veneau în d̪ilele de serbătoare.

Vecinul, domnul lonescu, veni într’o Duminecă de aduse chiria șǐ făcu atunci cunoscință cu Maria.

Nopțile se făceau din ce în ce tot maǐ marǐ, Maria sta pănă tânjiu șǐ broda; cucoana Ruxandra făcea pasiansuri.

Într’o d̪i Ionescu d̪ise:

— Stați serile târd̪iu. Au crescut nopțile grozav.

— Stau, domnule Ionescu, șǐ mă plictisesc; fata lucrează; dar eǔ n’am ce face; de ce nu maǐ viǐ să jucăm câte o partidă de tabinet?

— Bucuros, cucoană Ruxandră. Credeam să nu vă supăr.

— Șǐ eǔ nu îndrăzneam să te poftesc, poate aǐ de lucru.

Ionescu venea serile șǐ după ce strîngea, cu drag, mâna Măriei, s’apucă la joc; dese orǐ o lăsa pe cucoană să câștige, privind-o pe Maria cu ce hărnicie cosea.

Câte-o dată Maria îl suprindea [...].

Maria nu putea d̪ice că-l iubea, dar îi era simpatic: ea nu iubise pe nimeni. Și, la vîrsta ei era greu să remâe nepăsătoare la privirile dragi ce-i arunca Ioneseu. Simțea plăcere să se vadă învelită cu dragi căutături. Dese orǐ îi respundea cu un zîmbet prietenesc și atâta tot.

Dînsul, amărît de căsnicia veche șǐ de procesul pe care femeea avea interes să’l lungească mereu, nu îndrăznea să-i d̪ică o vorbă.

În iubire, îșǐ d̪icea el, vremea o cea maǐ bună încercare. Dacă în „adever me va iubi, dacă va avea pentru mine maǐ mult de cât o cochetărie ușuratecă, atunci o să m’aștepte: iar de nu, atât maǐ bine, destui m’am înșelat odată!”

Maria de asemenea na avea nici o grabă, nu era din acele temperamente aprinse; putea prea bine să iubească în tăcere, fără a spune nimănui nemic. Sărăcia o făcuse șǐ maǐ sfioasă.

Une-orǐ se gândea că poate Ionescu vrea numaǐ să-șǐ petreacă timpul, dar iar se întreba: Cum, de vreme, ce nu-i spunea nemic, nu-i da cel puțin a înțelege că o iubesce.

Dînșii îșǐ vorbeau maǐ mult cu ochiǐ: graiul-acestora nu poate fi stăpânit. Mătușa n’ar fi privit reǔ această căsătorie; era încredințată că Ionescu e băiat bun...

Iarna trecu foarte monotonă, dar liniștită. Era într’adevăr o viață, mult dorită de Maria. Nu maǐ aud̪ea certe șǐ bănueli vecinice; o d̪i trecea ca alta în liniște. Ionescu nu se jeluia nicî de procesu, care se tărăgăna vecinie, nicǐ de alte neajunsuri; [...] prindea o melancolie ce i se răsfrângea pe față. Se vedea că omul are o suferință tainică, [...].

[...] nu trebue să părăsească orașul, să n’o vadă demineața șǐ seara pe Maria. Această jertfă n’ar fi fi făcut’o pentru nemic pe lume. E foarte curios sufletul acestor oameni idealiști. Altul în locul luǐ ar fi făcut declarații de amor, jurăminte șǐ tot soiul de manifestații; el iubea în taină, fericit c’o vede șǐ-i stringe mâna de doue orǐ, demineața șǐ seara, schimbând două treǐ vorbe neînsemnate, dar carǐ luǐ îi cântau toată d̪iua în ureche ca o musică plăcută. „Ce fată bună! Ce suflet ales! Cum o îngrijesce pe mătușă-sa șǐ cât e de harnică!”

Cucoana Ruxandra acum nu-l maǐ întreba ca înnainte, când o să se sfârșească procesul. Avea pe nepoată-sa șǐ era lucru delicat...

Toată iarna o pe trecură cam la fel. Serbătorile șǐ Dumineca lua șǐ Maria parte la joc. Atunci Ionescu era maǐ glumeț șǐ maǐ vesel.

Iarna fusese, mereu vorba că, la vară, or să meargă la mănăstirea Neamțului.

Ionescu avea o mătușă la o mănăstire din munți.

Câte-va septemâni de stare la aer curat ar folosi șǐ bătrânei șǐ Măriei.

— O să-mi iau concediu pe doue septemâni să vă conduc.

— Așa, maică, că singură nu m’așǐ hotărî să me duc: fără bărbat, la drum, e greǔ.

— Ce locuri dumned̪eesci, d̪ise Ionescu.

— Poate remănem acolo de tot, d̪ise Maria.

— Cum, să ve călugăriți? Atunci nu ve duc.

— Eǐ, de ce? Aici nu trăim tot retrase? Acolo în munți, în aer curat, departe de lume, d̪eǔ ar fi bine. Lucrezi, te închini, admiri natura șǐ viața trece liniștită, fără neplăceri, fără grijă șǐ invidii.

— Dar șǐ fără plăceri, d̪ise lonescu.

— Atârnă ce înțelege omul prin plăceri. Unul pune plăcerea în mâncare, altul în lux șǐ petreceri, iar altul în liniște.

— D-ta în ce o pui, d̪ise lonescu, privind’o adânc.

— Eǔ în muncă șǐ liniște.

— Frumos ideal șǐ lesne de împlinit, d̪ise Ionescu.

— Nu tot-de-a-una, șǐ-l privi cu mult înțeles.

Aveți dreptate, d̪ise lonescu gândindu-se la starea sa.

Adesea Maria romlnea pe gânduri. Avea o presimțire că va eși greǔ la un capăt bun cu sentimentul ei pentru un om a carui viață nu era liberă.

Cât o de nedreaptă soarta unor oameni! Inema eǐ atât de cinată, cugetul atât de neprihănit, si nu a avut parte să se amoreseze de un om liber!

Ionescu era foarte cum se cade, dar simțea dînsa că de șǐ nu-i geloasă, totu-și un nour va fi între dînsa si el.

Nădejduia că, vremea trecând, șǐ căsninicia lor fiind fericită, toate se vor uita. Dar orǐ cât era Maria de deșteaptă, tot nu putea să n’o road̪ă acel nenorocit dacă, șǐ nu odată, dar de d̪ece Orǐ, lucrând, o muncea grândul: „Dacă ne întâlneam înnainte de a se fi însurat, ce fericiți am fi fost!”

CAP. VIII

Din viața Matildei

Matilda se trecuse grozav.

Nu maǐ avea aerul curat șǐ hrana bună de la țeară. Se adeveri d̪icătoarea: „Bucățica face vițica”.

Cu toate dresurile, tot nu reușea să ascundă cutele și fața veștedă. Sarcina îi stricase coloarea feței, slăbise șǐ areta obosită.

Dînsa ar fi avut nevoe de aer curat, de o cameră frumoasă șǐ bine aerisită, sufletească și de o mâncare bună și odihnă.

Nicǐ una dintre acestea nu le [...] aducea băiatul de la birt [...] din cârciumă.

Mâncări încălzite, prefăcute, trecute prin toate metamorfosele posibile, ba chiar [...].

Chiftelele marinate de a-d̪i, cu siguranță mîine erau transformate în sarmale; iar [...] de eri se vedea trecut în ghiveciu național. Se putea face adevărat studiu cu aceste metamorfose.

Matilda, din nefericire, făcuse cunoștință cu toate aceste bucate, dar stomahul nu voia să se se deprindă cu asemenea tratamente.

Era obicinuit cu pui, păseri, vânaturi, smântână brânzeturi șǐ mâncări făcute numaǐ cu unt. În bucătăria luǐ cuconul Todiriță nicǐ nu se scia de bucate făcute cu untură.

Întâia-șǐ dată, când i s’au adus bucate de la birt, Matilda ștergea fie-care bucățică de carne cu miez de pâine șǐ pe urmă o mânca.

Maǐ pe urmă punea pe toate mâncările lămâie, ca doar n’ar simți mirosul unturei. Toate bucatele aveau acela-șǐ gust, de aceea îi pierise pofta de mâncare.

Ajunsese în halul copiilor din pension, carǐ se hrănesc maǐ mult cu pâine.

Iliescu se ferea s’o întrebe: scia el că nu avea s’audă laude. Din când în când îl aducea câte un pachet de prăjituri; atâta plăcere avea șǐ Matilda.

De la o vreme, Matilda nu maǐ lua mâncare de la birt. Fierbea câte un ou, își lua brânză, măsline, maǐ câte o cutie de sardine șǐ era maǐ mulțumită.

Toate acestea le suferea Matilda, dar fără a cârti, așteptând cu nerăbdare ispășirea acestui an de păcate. Din când în când, fără vrerea ei, judeca, întocmai ca șǐ copiiǐ, prin simple imagini.

Mâncând pe un colț de masă, cu farfurii proaste șǐ vochî de ale gazdei, i se înfățișa înnaintea ochilor frumoasa sufragerie de la țeară, cu masa mare de stejar, cu bufetul plin de argintărie șǐ cristaluri.

Cu ce poftă n’ar fi voit să simță mirosul bucatelor gătite de Casandra?

Să vad̪ă feciorul aducând frumosul castron de porțelan cu supă de clapon!

Șǐ câte imagini din trecut nu-i chinuiau gândul?

În asemenea momente un oftat îi ușura sufletul prea împovărat. „Oh! să fiu o dată la casa mea, toate s’ar schimba. Acum trebue să rabd, prea am pus totul pe o carte!”

Camera în care sta dânsa cu singura fereastră ce avea, în curte: o bucățică de loc cu câte-va buruiene, în care se adăposteau găinile proprietăresei.

Deprinsă de la țeară cu pomi stufoși, cu flori din bielșug șǐ cu nemărgenitele dealurǐ verd̪i, simțea adevărată tortură în această colivie fără soare șǐ fără verdeață.

Iarna maǐ merse: cu zăpadă,cu ger nu nu faci comparații; dar primăvara, cînd [...] grozav o [...] presentul, gozav își răzbună trecutul.

Se mira singură de dînsa, sciind cât de pretențioasă era înnainte șǐ cum își suferea acum miseria.

E cunoscută patima femeei maǐ în vârstă pentru un bărbat maǐ tîner. Femei nervoase șǐ rele, să mănânce carne de om, sînt supuse față de bărbatul maǐ tîner. Le stăpânesce frica de a fi părăsite.

Matilda se poate d̪ice că era terorisată de Iliescu.

nicǐ odată nu-1 întreba: ce banǐ maǐ are orǐ cât a cheltuit.

Scia că de la asemenea întrebări se porneau certe care țineau d̪ile întregi.

De câte-va orǐ o luase sa vad̪ă casele.

Erau gata din roș: destul de marǐ, cu multă aparență.

Într’una din d̪ile, Matilda, ved̪endu-l bine dispus, îi d̪ise cu glas blând:

— Iliescule dragă, ce aǐ făcut cu bijuteriile? Ia sama, tu n’ai casă de fier, să nu le fure cine-va.

— Bijuteriile, dragă, să trăesci tu, le-am vîndut. Nisce vechituri, bune de speriat lumea, fără vre-o valoare serioasă. Să fim sănătoși, vom cumpăra altele.

— De ce nu m’aǐ întrebat?

— Nu sciam că ții atât de mult la cadourile bărbatului tău.

— Asta-i vorbă! Dar erau lucruri carǐ îmi plăceau: brățara șǐ inelele.

— Să te ferească Dumned̪eǔ, să iei văduvă. Nu-i vorbă, eǔ încă nu te-am luat, maǐ e vreme de gândit!

— Frumoase vorbe îmi spui!

— Eǔ credeam că m’ai luat de acum doǐ anǐ, de când mi-aǐ luat inima!

— Glumesc, sor’o! Bijuteriile le-am vîndut fiind-că trebuea banǐ la case. Erai nervoasă și am d̪is să nu te maǐ super.

— Cum, dar toțǐ baniǐ i-ai băgat la case?

— Fii sigură, în cărți nu i-am dat. Parte i-am vârît în casă, parte sînt dați cu procente [...].

— Șǐ nu puteai lua din eǐ?

— Curioase idei aǐ de afaceri! baniǐ se dau cu termen șǐ nu-i poți cere îndăret, când voesci.

— Șǐ pe cât ai dat bijuteriile?

— Cincǐ miǐ.

Matilda sări furioasă de pe scaun.

— Ești nebun? Aǐ aruncat miǐ de lei pe fereastră. Le-aǐ dat de pomană! numaǐ colierul șǐ diadema făceau d̪ece miǐ. Am ved̪ut factura.

— Mofturi de ale bărbatu-to. Un zgârie-brânză, ca el, cred̪i c’a dat atâția banǐ! Așa să-i maǐ trăiască luǐ ceealaltă jumătate de trup ce i-a remas.

— Te rog nu-1 blestema; destul l’am nenorocit.

— Îți pare reǔ dupe dînsul? Îi iei partea?

— Nu’mi place să rîd de nenorocirile altora.

— Vecinicul cântec: păreri de reǔ pentru trecut; i-aǐ uitat toate cusururile. Așa mi se cade; să fii al dracului, care se va maǐ lăcomi la femee măritată.

Me rog, bijuteriile erau suvenir de la d-nealui!

Să cutez eǔ să le vînd?!

— Nu d̪ic asta, dar se putea lua maǐ mult. Număr aurul șǐ pietrele făceau de doue orǐ pe atâta. Lesne e de vîndut, dar greǔ de făcut la loc.

— Sigur, îți trebue zorzoane, par’că aǐ fi o cadână.

— Te rog. Dovadă că n’aǐ sciut ce vind̪i. Erau bijuterii moderne, luate de la Radivon. Tot ce poate fi maǐ elegant.

— Erau demodate.

— Bijuteriilor nu li se schimba moda în fie-care an.

— Erau eșite din modă, când ți le-a luat.

— De vîndut, le-aǐ vîndut, Dumned̪eǔ scie cine va maǐ vedea altele!

— Sigur! De la un prăpădit ca mine!

— Ascultă, Iliescule, tu prea faci toate dupe capul tău. Ar trebui să maǐ sciu șǐ eǔ câte ce-va.

— Nu trăesc cu mintea femeei.

— Bine, dar cu mintea ta ved că te sluiesci pentru tine.

— Cum?

— Aǐ făcut casele pe locul tău, dar cu baniǐ miei!

Adică aǐ noștri, doar ceǐ al mieu e șǐ al tău șǐ ce-i al tău e șǐ al mieu.

— Bine, dar...

— Cum dar? N’aǐ încredere în mine?

— Încredere, dar ved̪i!...

— Ce ved̪i? La Octombrie ne cununăm . Grosav de neîncred̪etoare sînt femeile!

— Nu-i vorbă de neîncredere, dar o viață șǐ moarte presupune cu mor eǔ.

— Îmi române averea mie; de mor eu, îți române ție.

— Proasta me cred̪i.

— De ce?

— Bine, dar când tot e pe numele tău?

— Ce are aface!

— Cum, me cred̪i atât de necunoscetoare? Vin rudele tale șǐ iau tot.

— Lasă, dragă, n’o să ne facem testament la treizeci de anǐ.

— Nu, nu, dar eǔ nu se sciu de scap din dandanaua ta șǐ am fată.

— Bine, contract cu Dumned̪eǔ nimeni nu poate face.

— Ved̪i am o fată. Pe tată-se l’am calicit, șǐ-i bolnav, din pricina mea. Ar fi mare pecat să-ți las ție tot șǐ fetei nimic.

— Nu sciu, Matild’o, ce aǐ în astă-seară de me jignesci în cinstea mea.

— Trebue să me gândesc. Copilul mieu m’ar blestema toată viața. Eǔ cred c’ar fi bine să-mi daǐ ce-va la mână. Chiar tu vei avea cugetul maǐ liniștit.

— Taci, sor’o, cu asemenea fleacuri orǐ vrei să me scoți din pepeni?

— Ba sa te gândesci la cele ce-ți spun.

— Da, că altă grijă n’am.

— Atunci nu sciu ce să cred.

— Să nu cred̪i nimic. Ne luăm șǐ atunci de drept ești părtașă ca femee săracă.

— Cum săracă, dar eǔ ți-am adus o avere aproape de șeapte-d̪eci de miǐ de francǐ. Șǐ am drept la sfert!

— Dacă le-ai dat de pomană, treaba ta; dar procentul la atâția banǐ?

— Dar tu cu ce aǐ trăit?

— Cu mine n’aǐ cheltuit nicǐ cincǐ-zecǐ de lei pe lună.

— Nu te credeam atât de simplă, ca să nu d̪ic proastă. Îndată ce-ași declara suma aceasta la tribunal, bărbatu-to ar pune mâna pe dînsa, dovedind că sînt baniǐ luǐ, de vreme ce tu n’ai de unde-i avea.

— Mi i-a dat mătușa, care a murit.

— Aș! Din gură poți spune multe, dar cine te crede?

— Atunci nu-i nici un mijloc? Eǔ trebue să trec de calică, avend atâția bani, șǐ tu de bogat?

— N’aî ce face. Să ai încredere în mine șǐ o să fie bine.

— Eǐ, dragă, prietenie, iubire toate, cine scie cum sfârșesc? Dar dacă ai carte, ai parte.

Spre a scurta asemenea conversație neplăcută, Iliescu d̪ise:

— Uită-te e lună șǐ frumos. Mergi să luăm aer la grădină? Pune-ți un voal gros șǐ o pelerină. Când venim, poate fi vreme rea.

Era fapt: cum îl stringea pe Iliescu puțin cu ușa, diu partea banilor, schimba vorba, fugea orǐ căuta alt mijloc. Acuma d̪ise Matildei să meargă la primblare.

În gând Iliescu era șǐ maǐ grubian de cât în fapte:

— „Nu-i proastă! Să-i dau hârtie! Oare crede că pentru ochii eǐ de capră șǐ pentru fața-i veștedă, ca a bunicăi, o iau?

„Oh! Doamne! De cuminte ce-i, se prostesce.

„Să-i pară bine că n’o las pe drumuri, cum ar șǐ merita, după câte necazuri îmi face.

„O să-mi fac o posiție socială, dar, vaǐ, cu ce jertfe! O s’ajung cine-va șǐ ce-va, dar cu ce preț! E lesne să invidiez bogății, dar ceǐ carǐ n’au moștenit averi, câte umilinți, câte neajunsuri șǐ, poate, chiar călcări de consciință șǐ crime n’au trebuit să facă?

„Eǔ sînt încă fericit; ceea ce-am făcut eǔ e atât de neînsemnat, că nicǐ legea n’are ce urmări.

„Dacă ar fi o femee maǐ cuminte, am fi trăit chiar bine.

„Dar o să fie nevoită să m’asculte.

„La mine’n casă nu va cânta nici o dată găina, chiar de-ași lua una tîneră șǐ cu avere.

„Ce pricepe femeea în ale vieței?

„Nemicuri, intrigi, în asta e toată înțelepciunea ei.

„Nu maǐ departe pe Matilda: în toate a trebuit s’o conduc eǔ.

„Când a ascuns șǐ a făcut ce-va din [...], a eșit ca Naiba; bună oară chestia sarcinei.

„Să-mi fi spus de la început, era lucru atît de lesne! Oh! femeile, femeile, sînt în tot-dea-una nisce [...] ce le târîm după noi...”

Matilda, îmbrăcândn-se, avea șǐ ea gîndurile ei. Vedea că purtarea luǐ Iliescu nu-i cinstită față de dînsa.

Dar ce putea face? Avea șǐ ea momente neorbite de patima șǐ erau grozave mustrările cugetului

Acum vedea limpede tot egoismul luǐ Iliescu, tot planul luǐ de parvenire; vedea dînsa c’a fost o unealtă în mâna acestui ambițios. În mintea ei de femee simplă cântărea dreptatea omenească: Un criminal, ca Turei, a înfundat pușcăria pe doue-d̪eci de anǐ de muncă silnică; va eși neom orǐ nebun, gârbov șǐ prăpădit, orǐ va pieri în miseria închisorei. Dupe dînsa Turei era nebun, un impulsiv, care, în momentul surprinderei, n’a sciut ce face, dar Iliescu, prin planurile luǐ drăcesci, șǐ-a ajuns scopul, a pus mâna nu pe d̪ece miǐ, cât vrea să fure Turei, ci pe șaptezeci de miǐ, fără nicǐ un risc, fără nicǐ o pedeapsă.

Această comparație, fără de voia eǐ, mereu îi venea în minte: mereu voia s’o alunge, dar ea tot maǐ clară șǐ maǐ deslușită i se făcea.

Matilda nu se maǐ cunoscea. Sarcina îi schimbase modul cugetărei. În această stare sufletească simțea nevoia desvinuirei, acest vecinie calmant al sufletului nostru. „Femeea, care mi-aǐ dat’o”, a d̪is Adam; „Șarpele m’a ademenit”, a respuns Eva.

Singur diavolul, adică patima, n-a avut asupra cui se desvinui; dînsa fiind la rădăcina fie-cărui [...].

Avea Matilda multe momente grozave. Dese-orǐ, stând în fața oglind̪ii, se îngrozea singură.

Orǐ cât de puternici ar fi sugestia de ne [...] frumoși ; asupra eǐ nu maǐ putea [...]. Nici o dată nu-i fusese așa geloasă pe bătrânețe.

Cum zărea vre-un fir alb, îl smulgea [...].

Din nefericire nu putea face împotriva cutelor, cari tot mai mult îi brăzdau viața.

Le-ar fi ars cu fier roș, dacă ar fi fost acesta un leac, dacă le-ar fi putut nemici!

Tot farmecul frumuseței i se trecea, ved̪înd cu ochii.

Durerea ce-o simțea în fața acestei pierderi era maǐ grozavă de cât durerea bogatului, care vede, cu ochiǐ, cum flăcările îi mistue avutul șǐ dînsul nu poate face nemic.

Această simțire era șǐ maǐ dureroasă, când vedea pe Iliescu, din ce în ce maǐ rece, maǐ lipsit de patima iubirei.

O simplă datorie, orǐ maǐ curend un interes, îl ținea legat de dînsa.

El, caracterul laș, voia să treacă de om cinstit.

Dar dînsa tot nu-l înțelesese de-ajuns pe Iliescu.

Își închipuia că lesne ar putea el zdrobi asemenea legătură.

Noi scim că Iliescu nici o dată nu s’ar fi făcut de rîs.

Dînsul înțelegea pănă unde se poate merge șǐ pănă unde nu. Tipurile de felul luǐ Iliescu sînt, poate, singurii criminali responsabilii șǐ, cu toate acestea, eǐ lunecă pri’ntre articolele de lege ca argintul viu. Nu pot fi prinși nicǐ o dată.

Asemenea tipuri, chiar când fac crime, nu sînt prinși; căci o ușurință diavolească îi însoțesce în toate....

Lunile îi treceau Matildei pline de urît; nu mergea nicăeri, nu-i venea nimeni.

Nu era d̪i în care să nu se gândească la nenorocirea ce-a fost pentru dînsa uciderea mătușei!...

Într’o d̪i se întâlnise cu Maria pe stradă!

Fata se opri șǐ începu să-i vorbească.

N’avuseseră nemic așa grozav.

O simplă ceartă n’avea doar s’o ție toată viața.

— Vaǐ, ce faci țață? Ce dor îmi era de ma-ta:

— Șǐ nu puteai să viǐ?

— Nu sciu unde stai. L’am întâlnit pe Iliescu de câte-va orǐ. N’a voit să-mi spue, a d̪is că nu ne poftesce la voi pănă nu te vei muta în casa cea nouă.

De ce nu viǐ ma-ta pe la noi? Mătușa te doresce.

Mereu se plânge că nu scie de ce ai pe dînsa necaz șǐ nu viǐ s’o ved̪i.

— Să-mi ție predici?

— Aș! e bună sărmana. Când viǐ?

— O să viu când-va. Sînt atât de străină. Fata n’a fost pe la voi?

— Nu; dar am fost eǔ pe la țeară, e voinică, mare.

— Ce gândesce tată-so să facă din ea?

— A făcut progres la piano: vorbesce franțusesce. E drăguță, lucru mare. De la toamnă o pune la pension.

— Poate măcar atunci voiu vedea-o.

— Mi-a aretat Ilieseu casele; palat nu alt ce-va.

— Dar cu baniǐ miei!

— De, om cu noroc! Silesce de te cunună.

— De sfîntul Dumitru, cred că s'o sfârși canonul mieu.

Suferințele mele de un an șǐ maǐ bine, cred că mi le citesci pe față.

Am să-ți spun mult, multe, cel puțin ție. Poate îți vor folosi în viață.

Matilda era atât de amărîtă, în cât, întâlnind pe Maria, nu putea să nu-șǐ destoaie sufletul, să nu-șǐ verse focul....

Când Ilieseu o îmbiea să meargă la primblare, vedea dînsa că mila luǐ era cusută cu ață albă: momele spre a înlătura cearta. Când omul e sincer, un cuvînt bun face maǐ mult de cât un nămol de vorbe lingușitoare. Trebue un artist mare, spre a putea imita nota sentimentelor.

Dacă receala lovesce dragostea, apoi falșul o omoară.

Ilieseu, de o bucată de vreme, înlocuise sentimentul șǐ patima prin îmbunări șǐ lingușiri falșe.

Muncită de tot soiul de gânduri, Matilda se îmbrăca în vreme ce Ilieseu fuma țigări dupe țigări, cum avea obiceiu, când era nervos....

— Ești gata, Matild’o, era s’adorm.

— G-ata, să-mi iau mănușile.

Plecară la grădină. Luna resărea drept în față, inimoasă șǐ nepesătoare, ca în tot-dera-una, luminau cu razele-i reci pe bunǐ șǐ pe rei, nepesătoare în fața crimelor, ca șǐ în fața celor maǐ sfinte iubiri.

Matilda privea acest resănt de lună, la câte visuri nu-i fusese martoră.

Când intrau pe poarta grădinei, se lovi în față cu doue fete, carǐ rîdeau [...] :

Cum îl zăriră pe Ilieseu, stigară batjocoritoare:

Bonsoir, Iliescule! Petrecere bună.

Matilda simți un jungliiu, i se tăiară picioarele, șǐ de nu s’ar fi sprijinit de brațul luǐ Iliescu, ar fi căd̪ut jos.

Iliescu, nu respunse nemic fetelor.

Matilda d̪ise cu glas tremurător:

— Să ne întoarcem.

— Dar ce-i? Ce te-a apucat, sor’o? La ce-ai venit șǐ la ce pleci? Te formalisezi de nisce nebunoe? Fete ușoare!

— Mi-e reǔ.

— Iar ți-e reǔ? Prea din senin ți-a venit? Doamne! Ce de-a mofturi.

Tot drumul nu d̪iseră nemic nici unul, nicǐ altul.

Ajungând acasă, Iliescu voi să plece.

— Cum? Pleci? aǐ, poate, rendez-vous?

— Te rog nu începe cu gelosiile.

— Nici nu me întrebi ce am. Pot să mor, ție nu-ți pasă! Așa fără de milă tot nu to credeam!

Iliescu se opri un moment, o fixă dupe obiceiul luǐ, pe urmă aruncând pălăria, d̪ise:

— Să me ia dracul de te pricep.

— Te rog nu începe. Maǐ bine du-te.

— Bine, sor’o, am ucis pe mama, pe tata, să te aud mereu bocindu-te?

— Dar de ce? de bine? nu întrebi?

— Am voit să te distrez, să iei aer. Nicǐ bine ai intrat; nu, că hai îndărăt, pentru nisce nebune. Caprițiile femeilor nu le pot răbda, fie ele șǐ din poveste.

— Bravo! Insultă-me. Maǐ fa un pas. D̪i că-ți sînt bunică. Nu-ți dă mâna să mă întrebi de ce mi-a venit reǔ.

— Lasă! Mi s’a acrit cu-atâtea mofturi.

— Nu te gândesci ce dureros e pentru o femee cinstită să se vadă înfruntată de fetele, cu carǐ tu aǐ petrecut șǐ poate încă petreci!

— Uf! Lasă-me că fug! Gelosie nu voiu suferi nicǐ odată! Aud̪i Dumneata? Dar ce vrei? Ce vrei? Sfînt n’am fost!

— Nicǐ nu ești. O sciu eǔ bine.

— Sînt, dragă, năzărituri ridicule. De unde voiai să te scie ele cine ești tu? Când ved̪i un bărbat neînsurat cu o femee, e natural să cred̪i.

— Frumos! Să trec drept femee de stradă, mai bine îmi rupeam gâtul în Vinerea în care am venit încoace.

— De! Ved̪i de ce delicii era să fiu lipsit! De ce huzur remăneam păgubaș! Sărac, dar liber!

— Poate ți-am rupt eǔ mânecele.

— De ce să începem iar o ceartă, care nu poate avea sfârșit? Crede tu cum vrei șǐ lasă-me în pace.

— Ascultă, Iliescule, divorțul e gata, trebue să ne cununăm. Nu voiu să maǐ trec de metresa ta. S’au împlinit toate termenele.

— Dar eǔ ce doresc? Cred̪i că posiția mea e de invidiat? Voiu să trec de om cinstit. Să nu d̪ică lumea că te-am luat de la bărbat șǐ te-am lăsat pe drumuri.

— Șǐ cred c’o să-mi constitui o zestre.

— Asta nu. Să-ți iasă din cap. Nu voiu să dau prilej luǐ Mustea să ne facă un proces scandalos. Ți-am spus.

— Garantez eu că Mustea nu-i omul care să facă proces.

— Pisica blândă zgârie reǔ!

— Dar înțelegi că nu se poate să te faci tu stăpân pe tot avutul miou șǐ la o moarto să roman pe drumuri.

— Îți fac testament. Ce maǐ vrei.

— Șǐ dacă îți vine gust să mă lași?

— Hai să vorbim de clacă, doar n avem ce face. Nu me cunun să me despart. Poate în gânduri.

— Eǔ! Dar cu ce scop?

— De, poate aǐ prins gust la schimb.

— Rușine, Iliescule, să vorbesci așa. [...] tăia șǐ ultima patimă. O femee [...] nu iubesce de doue ori. Dacă am fost o [...] de Mustea, pricina e că nu l-am iubit [...] și chiar de aǐ fi cea maǐ mare [...], pentru mine vei fi mort, îți voiu purta vecinic diliu, dar nu voiu mai iubi! Asta s-o scii.

— Merci de declarație. Un lucru înse să-l afli. Nu crede c’o să me joci pe mine ca pe conul Todiriță.

— Sciu bine asta, fără să mi-o spui. Dar șǐ tu să scii că n’o să me las să me tratezi, cum ai început.

— Spune: cu ce ne-am ales din toată cearta? Dă maǐ bine o cafea. Toate scenele astea îmi strică grozav.

D̪icend acestea, se culcă pe pat.

— Voi, femeile, ne schingiuiți cum copii schingiuiesc animalele. Nu credeam, când unii șǐ alțiǐ se jeluiău de femei că sînt rele șǐ drăcoase. Acum cred. Dese orǐ, ascultându-te, remân uimit de talentul tău de a înneca, de a ucide, în mine orǐ-ce sentiment bun. De multe Orǐ, când vin, me întreb: oare a-d̪i ce are să maǐ stârnească Matilda? Acum înse nu me maǐ întreb, giind sigur că tu găsesci neapărat ce-va.

— Tot eǔ de vina. Eǔ călău, tu victimă. Curioasă judecată au bărbații!

— Te asigur, Matild’o, că dacă n'ar fi în mine o mare dosă de caracter șǐ cinste, ar trebui, de purtarea ta aspră șǐ bănuitoare, să te las. Adică prin ce sînt eǔ legat de tine? Prin banǐ! Dar, dacă n’ași fi cinstit, aș tăgădui baniî. Poftim șǐ me dă în judecată !

— Frumos nume ți-ai face! Chiar de n’ași câștiga, tot ai trece în fața lumei de pungaș ordinar. Pe Turei îl plânge lumea; pe tine te-ar scuipa.

— Șǐ, d̪eu, m’ai da în judecată? d̪ise Iliescu, rânjind.

— Ba bine că nu! șǐ epurele, când îl prinzi la strîmtoare, zgârie.

— Judecata nu m’ar putea condemna din lipsă de probe. Mulțimea ar d̪ice cu invidie: „Ce pehlivan! Ce bine a jucat’o!” Fie-care va regreta că n’a putut face el așa ce-va.

— Prea cinică judeci lumea!

O judec așa cum e. Cine întreabă pe cel bogat, dacă șǐ-a făcut averea cinstit orǐ necinstit?

Bine-înțeles banii tăi nu sînt vre-o pricopseală șǐ ar fi prea nebun cel ce s’ar mânji pentru o nemică. Cred că tot sînt maǐ mult de cât leafa ta șǐ de cât locul pe care ai clădit.

Te înșeli, banii tăi nu pot aduce doue sute de leǐ pe lună.

— Cum? d̪iceai c’aduc atâtea sute.

— Da, aduc, învârtiți cu dibăcie. Dar tie ți-ar aduce cincî la sută.

— Toate astea sînt vorbe de clacă. Și ma mir, cum ai ajuns la asemenea idei?

— Tu me provoci prin purtarea ta.

— Tot eǔ?

— Omului, dragă, prin cap îi trec [...] vorbă e dacă are destul caracter să nu facă o infam?

Matilda pregăti cafeaua la o mașină mică, pe care o adusese cu dînsa de la țeară.

Dând o ceașcă luǐ Ilieseu, nu se putu stăpâni să nu d̪ică:

— Să beau cafeaua dupe masă, doar mi-ar trece de foame.

Aceste vorbe împungetoare îi fură dictate de imaginea de la țeară. Prin minte îi trecu masa îmbielșugată, cu de toate șǐ cafeaua cu coniac servită de fecior. Matilda se vedea pe dînsa răsfățată de toțǐ; cuconul Tudoriță, vorbindu-i blând, iar Puica jucându-se cu Newton; toțǐ sătul șǐ veseli. Ce deosebire de viață, se gândi ea, șǐ cum le poate omul toate răbda!

Din avere, lux șǐ liniște, acum stă aruncată, ca orǐ-ce nenorocită, într’o cameră cu chirie! Mâncând bucate de la birturile de a d̪ecea mână!

— N’a fost bună mâncarea? șǐ cât mi-a făgăduit hoțul că-ță va trimete mâncări alese!

— Mi s’a acrit de chiftele marinate șǐ de cartofi...

— Iei, dragă, la oraș nu se poate trăi numaǐ cu paseri. Când vom fi la casa noastră, se vor schimba lucrurile. Cu cât cheltuim amândoi, vom trăi boeresce.

— Ce păsori? De păseri vorbesc eǔ acum? Le-am uitat gustul! De maǐ durează mult viața asta de miserii, mă ia dracul. Eu, care aveam stomac atat nebun, mi l’am ruinat.

— Poate cred̪i că eǔ trăesc maǐ bine. Așa-s bucatele de birt; de la cel maǐ bun pîn la cel maǐ de jos; ba adesea pe la birturile mici se gătesce maǐ bine de cât la cele marǐ.

— Silesce cu hârtiile să punem o dată capăt.

— Pîn nu se isprăvesce cu istoria, de care singur, ești de vină, nu putem face să [...] ne cununăm. De la anul nou să merg să-mi iau diploma de advocat.

— Să cred̪i, numaǐ speranța viitorului mă ține.

Iliescu adormi, visând la diploma de advocat, la luxul șǐ măririle ce-i momeau creerii.

Omul poate ajunge departe, dacă n’are scrupule șǐ are minte”, era devisa luǐ.

CAP. IX

La mănăstire

Pe-aproape de postul Sântă-Măriei, Ionescu își luă concediu, sub cuvînt de boală; căpetă de la nisce colegi bilete de drum pentru cucoana Ruxandra șǐ pentru Maria șǐ plecară cu trenul pănă la târgul Pășcani, iar de-acolo la mănăstirea de maici, înfundată în creerii munților cu hramul la Probăjeni.

Maria strînsese câte-va sute de francǐ de pe brodării; asemenea făcuse toate economiile în gospodărie; aveau să petreacă în liniște șǐ la aer curat.

Mătușă-sa era foarte fericită că se va putea ruga luǐ D-d̪eǔ seara șǐ demineața, în locașul sfîut, unde se d̪icea ca este șǐ o icoană a Maicei Domnului făcătoare de minuni.

Speranța, care nu ne părăscsce păn ce nu ne dă în seama Morțe, unde nu maǐ e nevoe de blândele ei momeli, o ademenea șǐ pe cucoana Ruxandra: „Cine scie, își d̪icea ea, poate se’ndură șǐ cu mine Maica Domnului? Câte minuni n’a făcut ea?“

Făgăduia să ție postul șǐ să facă rugăciuni.

Maria se bucura de liniștea șǐ frumusețea naturei. De felul său melancolică, era foarte înclinată spre viața de mănăstire.

Era o natură slabă șǐ nedestoinică de a lupta cu greutățile vieței. Nu odată își d̪isese, în gândul eǐ, că, la urmă, tot la mănăstire va sfârși.

Chiar acum venise cu ideoe, de a se împrieteni cu vre-o călugăriță maǐ bogată, șǐ, când, Doamne feresce, mătușa-sa ar muri, să intre pe lungă ea ca soră. Dînsa își închipuia că în aceste lăcașuri dumned̪eesci, domnesce pacea, liniștea șǐ dragostea fără interes pentru aproapele său. Nu scia, sărmana, că omul o pre- [...] om- șǐ că [...] numai odată cu [...].

De la Târgul-Neamțului păn la mănăstiea Sfintei Troiți, o mănăstire de maici, în creerii munților, unde era mătușa lui Ionescu, plecară cu căruță țărănească.

Era pe la începutul luǐ August, lună de primăvară în munți; plecaseră de dimineață și abia pe seară aveau s-ajungă la mănăstire.

Nimănui înse nu-i părea reu; munții se ridicau falnici, coporiți de brd̪i, de un vorde gingaș, ademenitor, nesfârșit în seninul albastru al ceruluǐ. Maria era încântată de atâtea frumuseți, neved̪ute de ea pînă acuma.

Cucoana Ruxandra își amintea că fusese odată la Văratec, pe când trăia reposatul eǐ soț. Spre seară ajunseseră la mănăstire, care venea într’o înfundătură, la poalele Ceahlăului.

Soarele nu era asfințit, dar nicǐ nu se maǐ vedea pe cer.

Lumina numaǐ vârfurile munților.

O recoare dulce șǐ mirositoare, de bradi, se respândise în aer.

Intrând în mănăstire, se duseră drept la maica Sefronia, așa se numea mătușa luǐ Ionescu. Aceasta, când îl ved̪u pe lonescu, nu maǐ scia cum să-șǐ arate toată bucuria ce simțea.

Îi era nepot de soră șǐ nu-l văzuse de vre-o d̪ece anǐ. Singur el remăsese din familie, șǐ el îi scria din când în când, dându-i vești din lumea prietenilor.

Când îi ved̪u pe tus-treǐ, cred̪u că Mana e nevasta luǐ.

Maria se roși, când lonescu d̪ise:

— Nu, n’am avut noroc de-așa nevastă cum iute și frumoasă. Dumnea-eǐ, cucoana Ruxandia, proprietăreasă, la care stau, de când sînt în divoiț. Și ea e o nepoată a cucoanei.

— Eǐ, nu face nemic. Poate va da Dumned̪eu și te vei despărți șǐ atunci poate îți va [...]. Maria nu protestă de loc la aceste dorinți sincere ale maicei.

— Maică, aǐ unde ne găzdui? d̪ise Ionescu.

— E, dragă, oameniǐ bunǐ încap ori unde, poftim, odaea mare va fi pentru cucoane. În chiliuță stai tu; eu dorm la o soră alături.

— Poate îți facem bucluc, maică, ,d̪ise cucoana Ruxandra.

— De asta chiar me super. Odată pe an maǐ vedem șǐ noi oameni de pe lumea ceealaltă șǐ atunci să ne fie greǔ de eǐ? Casa, cu tot ce am, e la voia D0voa-stre, să nu-mi cereți numaǐ ceea ce n’am...

Se înțelegeau de minune! Maria era foarte gospodină șǐ, cu puțin ajutor de la o soră din mănăstire, căreia îi plăteau ce-va, vedea de toate.

Dupe masă mergea prin munte cu Ionescu.

Singură maica le d̪icea:

— Primblați-ve, dragii maicăi, doar n’ați venit aici să stați în casă.

Maria aici n’avea doar a se teme de gura lumei.

Cât despre dînsa era sigură de purtarea sa. Tot atât de sigură era șǐ de caracterul luǐ lonescu.

El n’ar fi îndrăznit să-i arunce măcar o privire obraznică. În primblările lor admirau frumusețile naturei, poenile dumned̪eesci șǐ peisajele cu miǐ de aspecte.

Într’o d̪i, pe-o margene de prăpastie, Maria era să lunece; Ionescu e apucă de braț șǐ i-1 strînse cu putere la piept.

— Ved̪i, de-acum nu te maǐ las. Mi s’a făcut negru înnaintea ochilor. Te faci mereu vitează șǐ nu’mi daǐ brațul.

— D̪eǔ, tare m’am spăriat, am ved̪ut moartea cu ochiǐ. Să afle mătușa, nu m’ar maǐ lăsa.

lInescu îi strînse brațul lungă, piept; mâna luǐ tremura.

— Ce? Ești fricos? tremuri.

— Nu! De emoție d-șoară.

— Tot frică.

— Alt soiu de frică, d̪ise Ionescu, strîngându-i șǐ maǐ tare mâna. Maria, cam înțelegea, vroia înse să-l ducă până la capet.

— Cum alt-fel?

— Frica inemei!

— În ce sens? Nu te înțeleg.

— Dacă ți-oiu spune., aǐ să vrei să înțelegi?

— Atârnă.

— Ai voi să se îndeplinească prorocirea mătușei? De mult mă zbuciumă gândul ăsta, dar te-am văd̪ut atât de serioasă, în cât n’am îndrăznit

— Pentru a iubi trebue să nu fie cine-va serioasă? Această întrebare fără înconjur, și înțeleaptă, îl încurăjă pe Ionescu.

— N’am îndrăznit, fiind-că sînt un om, din nenorocire, încurcat; m'am crezut nevrednic de D-ta.

— Eǔ te cred înse să ești nevinovat; maǐ mult soarta te persecută.

— Dacă așǐ sci că mă iubesci, așǐ face tot să isprăvesc odată nenorocitul de divorț șǐ să ne luăm.

Un suflet bun șǐ cinstit ca al d-tale e adevărat noroc. Dar, pănă acum, nu mi-aǐ spus nimic.

— Ce pot să-ți spun? Caracterul șǐ persoana d-tale îmi sînt maǐ mult de cât simpatice: dar n’așǐ vrea să fiu o piedică la împăcarea cu nevasta d-tale. Am simțit că ea nu vrea să divorțeze.

— Dar m’a lăsat șǐ a fugit cu altul. Eǔ, după asemenea purtare, maǐ curând așǐ voi moartea de cât să mă împac cu ea.

— Atunci să așteptăm sfârșitul.

— Dar nu cred̪i că, pentru mine, ar fi un imbold să sciu că me iubesci? E grozav să fiǐ străin șǐ să n aǐ cui spune nicǐ bucuriile nicǐ durerile!

— Eǔ, d-le lonescu, sînt o ființă francă; n am a da seamă nimănui de faptele mele, fiind-că n’am pe nimeni. E drept că simt pentru d-ta o simpatie, cum încă n’am simțit pentru nimeni. Dacă asta e iubire [...].

Șǐ Maria îl privi sfioasă în ochi. Treceau d̪ile, poate cele maǐ fericite d̪ile ce le-a avut Maria în veață.

Se apropia hramul biserecei: era în d̪iua de Schimbarea la față.

La asest praznic veneau mosafirii din împrejuri,mi, de pe la celealalte mănăstiri; după sfîrșitul slujbei, se întindea marea masă în curea mănăstirei. Acolo ospătau cu toțiǐ. Șǐ de aci pornea convoiul de urcare pe muntele Ceahlău.

Bărbați, femei, călugări șǐ maici, începeau urcarea muntelui pe cărări sucite șǐ anevoioase. Nu se poat d̪ice că sînt cărări; e urcare de-a dreptul pe coasta muntelui pri’ntre fagi șǐ brad̪i. O bucată de drum suișul e lesne. Toțǐ călătorii merg pe jos. Caiǐ duc merindele șǐ hainele.

Grupe de câte cincǐ-șease oameni merg răzlețe; unii cântă, alțiǐ fac glume.

E adeverată călătorie de plăcere. Grupele maǐ înnaintate chiue șǐ munții resună de glasuri. O dată în an e dat să s’autjă această veselie.

Ionescu mergea alături cu Maria, cucoana Ruxandra remăsese cu o maică bătrână la mănăstire.

Abia spre seară ajunseră pe înnălțimea Ceahlăului.

Creștetul muntelui e stâncos, acoperit cu un covor de mușchiu, care îmbracă peste tot.

Pe vârful muntelui, după o jumătate de di de oboseală, veselia era de neînchipuit'

Aprinseră vre-o cincǐ-șease focuri, pe lungă carǐ s’a-șecjară grupuri, grupuri.

Ionescu șǐ Maria plecară să cerceteze muntele.

— Să ne uităm în ceea parte, d̪ise Maria.

Muntele despre Transilvania e drept ca un zid. Privirea e atât de amețitoare, în cât nimeni nu se poate uita din picioare. Numaǐ culcat poate cine-va să privească în fundul adânce! prăpăstii. maǐ departe se văd resărind satele frumoase ale Transilvaniei. Privirea se pierde pe o mare de verdeață.

Măriei îl dăduse maica o blană.

— Ia-o, dragă. Nu rîde. Pe munți prinde bine șǐ mei pomeni. Tu Iorgule, ia-ți sumanul ăsta, e nou șǐ ține cald.

— Doar n’o fi ca în mied̪ul iernei.

— E atât de frig, maică, în cât îți vine să urli. Ales la picioare, degeri, Ce cred̪i? E stâncă rece ca ghiața. Ce-i drept, de ce se însera, de ce gerul se simția maǐ tare.

Cerul era senin, stelele sclipeau, dar frigul se întărea mereu. În jurul focului tot maǐ tare se strîngeau, nesciind fie-care ce să-șǐ încăldească maǐ întâiu, mâinile orǐ picioarele.

Cui n’a fost odată acolo, nu-i vine a crede că în mijlocul luǐ August, pe muntele cald, d̪iua poate, și noapte atîta ger.

Spre d̪iuă focurile începeau a se stinge și frigul era și maǐ mare.

— D-șoară Mărie, nu ți-e frig?

— Nu, mulțumită cațaveicei sărmanei maice. Ce bine prinde acum. Când mă gândesc că era să plec numaǐ cu jacheta mea. Sigur, muream pănă demineață.

— Dar eǔ ce tăceam fără suman?

— Frumoase sînt stelele de aici, par mult maǐ sclipitoare.

— Drumul? Nu te-a obosit

Când aǐ atâtea priveliști frumoase, nu simți oboseala.

— Bine că nu ne-a apucat ploaia. Acum vre-o d̪ece anǐ, când am voit iar să urcăm muntele, a dat o ploae: mergeau păraele pe munte. A trebuit să ne întoarcem de la jumătate de cale ud̪i ca nisce șoareci. Le dasem toate pe una; credeam că me îmbolnăvesc. Inchipue-ți. Nu mi-a fost nimic.

— În munte e frig, dar curios, nu se recesce omul atât de lesne ca la șes...

— Bine dorm unii! -aud̪i cum sforăe.

— E păcat de dormit. Când maǐ vedem asemenea cer frumos șǐ așa liniște dumned̪eească.

— La anul, dacă ajungem, venim iar. șǐ poate maǐ fericiți...

— Cine scie viitorul, d-le lonescu.

— Foarte adevărat. Dacă l’am putea prevedea, cât, de cât, tot ne-am putea apăra de multe...

— De când observ șǐ pănă acum au căd̪ut vre două-d̪eci de stele: poporul crede că la căderea un stele a murit un om.

— Frumoasă legături între viața unui om și căderea unei stele!

[...] O priveliște de neuitat. [...] Pe creștetul muntelui diua năvălea tot mai mult [...].

Când se lumină bine de diuă, preotul, venit din vale, făcu sfeștanie. Se închinară cu toți muntelui; pe urmă, punând în comun merinde, șed̪ură cu toțǐ la masă pe mușchiul moale.

Maǐ aruncară o privire din vârful muntelui, ca șǐ cum fie-care ar fi vroit să-șǐ pătrundă sufletul de acele minunate priveliști, pe carǐ n’ar fi maǐ voit să le părăsească.

S’au închinat, șǐ drumeții apucară voioși la vale.

Când nu-i apucă ploaea în munte, e semn de noroc pe tot anul. Ionescu șǐ Maria plecară șǐ eǐ voioși împreună.

Mersul la vale era mult maǐ lesne, dar nu maǐ erau așa de veseli.

Mergând spre înnălțimea muntelui, sufletul omenesc era mânat de dorul frumuseților ne maǐ văzute. În vale remâneau grijile șǐ durerile, pe când sus de tot, îl așteptau atâtea vederi din raia.

La pogărîre, în loc de veselie, îi apuca un fel de deprimare, ca șǐ cum le-ar fi șoptit cine-va tainic:

„Nu-i dat omului, aci pe pămînt, să se bucure mult de-asemenea vedenii; griji șǐ dureri îl așteptă în vale; acelea sînt viața șǐ el e dornic de traiu”.

Sufletul Măriei era plin de bucurie, dar șǐ de grijă.

Nimeni nu ținuse la dînsa atât de sincer; nimeni încă nu-i făcuse asemenea propuneri leale. Ionescu îi era maǐ mult de cât simpatic, gândul înse îi șoptea mereu: „Cine poate sci viitorul!” Vreme de-aproape un an avuse când îi studia caracterul șǐ nu în lucruri marǐ se cunoasce omul, ci în amănuntele vieței, în viața luǐ de toate cailele.

Când, dupe ce pleca el la slujbă, Maria întră, uneori, în camera luǐ spre a face regulă, era uimită de grija cu care își așed̪a lonescu șǐ cele maǐ neînsemnate lucruri. Se părea că nu locuesce om în acea casă, atâta, era de curat șǐ îngrijit totul.

Într’o d̪i, când Maria îngrijea florile din grădină, lonescu, trecând, d̪ise:

— Frumoase rosete, domnișoară? Ce miros îmbătător! șǐ se opri puțin, privind florile șǐ pe Maria; dînsa, fără vre-o gândire ascunsă, ci dintr’nn sincer îmbold, rupse un mănunchiu de rosete, șǐ dându-i-le, d̪ise:

— Poftim, domnule lonescu; dacă’ți plac, de ce nu rupi nicǐ o dată?

— Mersi, domnișoară, mi-i jale să rup flori; fiind înse că le-ai rupt d-ta, îmi fac nespusă plăcere.

Aceste flori le găsise Maria legate cu o pănglicuță trandafirie, așezate frumos pe masă, erau de mult uscate, dar se cunștea că Ionescu ținea mult la ele.

[...]

[...]

— Me încîntă foarte mult, dar în acela-șǐ timp ași vroi să fiu șǐ acolo, să pun odată capăt chestiei care îmi amăresce viața.

— Dar nu-i un motiv, să stai acum ca pe foc.

— Când ți se va isprăvi concediul, plecăm împreună.

— Bine înțeles că nu ve las aici. La drum ți-ar veni foarte greǔ cu mătușa d-tale, bolnavă cum e.

— Mie nu-mi pare reǔ. De când stăm aici, au fost cele maǐ frumoase d̪ile din viața mea.

— Da, d-ta ești liberă, aduci în iubire un trecut curat șǐ limpede.

Nu tot așa sînt eǔ. Șǐ ved̪i, gândurile acestea, trecutul, care nu-l pot șterge, ființa aceea ticăloasă, care îmi stă în calea fericirei, toate îmi sînt d̪i șǐ noapte înnainte. Șǐ de aceea așǐ voi să zbor, să pot odată regula această nenorocită afacere.

— Nu-i nici o grabă, domnule lonescu, eǔ me secot ca logodnica d-tale șǐ, de ar fi nevoe, te-așǐ aștepta șǐ d̪ece anǐ. Lasă lucrurile să-șǐ urmeze cursul; aibi răbdare. Orǐ-cât ar fi legile de putemice, tot va trebui să se isprăvească o dată.

La asemenea vorbe înțelepte ale Mariei, Ionescu se simțea maǐ liniștit. Această liniște nu era menite să ție mult. Pe el patima dragostei îl mistuia maǐ mult de cât pe Maria, care era un temperament niștit șǐ cumpătat. El de multe ori își d̪icea că dacă nu va isprăvi anul acesta, o să se împusce.

Starea la mănăstire, în aer curat, vorba maicelor betrîne șǐ cucernice, îl maǐ liniștiseră.

Demineața se trezea în sunetul cloputului, care chemau pe toțǐ la rugăciune; el și Maria făseră obiceiul de a merge scara șǐ demineața la biserecă, unde ascultau cântările blânde ale maicelor. Viața evlavioasă, în care se vorbea mereu de iubirea aproapelui șǐ de iertarea greșalelor altora, îl făcuse șǐ pe lonescu maǐ blând față de purtarea ticăloasă a foastei luǐ soții.

Nu spunea nicǐ o dată nemic Măriei, fiind-că dînsul credea lucru nevrednic a pângări auriul unei fete nevinovate cu povestirea mișeliilor șǐ ticăloșiilor unei căsătorii nenorocite.

Aflase lonescu de purtarea Matildei, dar nicǐ odată nu voia nicǐ s’o întrebe nemic.

În fie-care familie sînt păcătoșenii, de aceea maǐ bine să nu le scociorîm; să lăsăm cât se poate să le acopere cenușa uitărei; numaǐ sufletele mici ațîță durerile altora, prefăcendu-se că le mângâe.

CAP. X

Chinurile vieței

Înnainte de a se împlini anul, divorțul fu isprăvit. Matilda, prin avocatul eǐ, nu areta nicǐ o pretenție, nemic de cât despărțirea din pricină de insulte grave.

Mustea nu puse nicǐ avocat, nicǐ nimic, lasă să fie condamnat la plata taxelor, căci divorțul se rosti contra luǐ. Trimise numaǐ respuns avocatului Matildei că nu face nicǐ o împotrivire, dar să nu amestece copila, să nu încerce să i-o ia: atunci va răscoli cerul șǐ pămîntul, va pune d̪ece advocați pentru a dovedi ticăloșiile șǐ purtarea mișelească a eǐ.

— „Dacă maǐ e într’însa pic de dragoste pentru fată, să nu stârnească un foc greǔ de stins șǐ care ar compromite tot viitorul copilei”, d̪isese.

Matilda nicǐ n’avea gând a-șǐ lua sarcina crescerei fetei. Divorțul merse bine șǐ totul se isprăvi cu bine; dacă bine poate fi numită asemenea chestie.

Firea aleasă a omenirei luptă șǐ luptă de veacuri cu ochiǐ țintă spre un ideal de iubire, spre alcătuirea unei familii temeinice, clădită pe credință șǐ curățenie de obiceiuri, având ca principiu: „Ceea de D-d̪eu a unit, omul să nu despartă”. Aceasta-o preceptul legilor divine, cari vor o omenire ideală. Legile profane, consciente de patimile și slăbiciunea oamenilor, calci peste acest percepi spre a împiedica nelegiuiri șǐ crime maǐ marǐ.

Iubirea între soți strinsă prin așa legătură, ia numaǐ singura moartea să-i despartă, e un ideal în care omenirea n a ajuns șǐ cine scie dacă va ajunge! Religia, în năzuința eǐ spre ideal, a mers prea răpede. Patimile țin omenirea în loc șǐ nu lasă zbor idealismului.

Când Matilda făcu înscrierea actului de divorț la acea-și stare civila, unde acum 11 anǐ se cununase, o prinse o melancolie, jalea viitorului necunoscut. Cu ce ilusii începuse ea viața! Eram tîneră, frumoasă; un traiu de lux șǐ petreceri o aștepta. Cel-puțin acesta era idealul Matildei.

Deslegase ceea ce făcuse acum 11 anǐ. Dar în ce hal ? Prăpădită de puteri, slabă, îmbătrânită: nemic din frăgezimea șǐ frumusețea tinereței!

Privindu-se în oglindă, se întreba singură: cum de s’a trecut, tot farmecul tinereței! Ce vrăjmaș, ce fapt drăcesc a putut s’o veștejească într’atâta?

În asemenea momente tot avea o speranță. Aștepta prin o viață maǐ bună, să-șǐ capete iar tinerețe șǐ frumusețe.

Ca bogatul sărăcit, așa dînsa mereu nădăjduia capotarea avutului pierdut.

Nerăbdătoare să treacă lunile sarcinei șǐ să vie maǐ curend mântuirea șǐ sfârșitul tuturor necazurilor, adesea d̪icea:

- Cu drag așǐ da din viață aceste luni de chin [...]

[...] că atunci ar fi trebuit poate să dăruiască viața întreagă.

Câți oare, din noi, dacă ar trebui să trăim numai clipele fericire, n’am remîne cu viața unei [...] ?

Iliescu era, ca toțǐ [...]. De când Matilda îi făcea scene pentru [...] mai bine. Matilda îl cunoscea acum, îi aflase slăbiciunea că se temea și-i e groază de scandal.

Șǐ dacă nu-1 putea sili să-i recunoască o zestre, cel puțin avea să-1 silească s’o trateze maǐ omenesce șǐ să-i arate maǐ multă dragoste. Acum, în urmă, fiind-că s’apropia termenul de 9 luni, îi pretinse să vie serile să doarmă la ea.

Era într’o Duminecă. Iliescu, spre a o îmbuna, aduse ce va de la băcănie șǐ mâucară împreună.

Dînsul voia să se arate vesel că a scăpat de grijile divorțului șǐ că așteaptă cu nerăbdare sfârșitul încurcata rei, ca să se cunune.

Matilda era înse foarte reǔ dispusă.

— Par’că nu ți’s boii acasă, Matild’o?

— Mi-i cam reǔ.

— Fă-ți curaj!

— De-atâta vreme tot îmî fac, dar l’am isprăvit.

De frică să nu înceapă Matilda iar vr’o ceartă, se culcă, picând că-i obosit:

Toată d̪iua trebuise să se certe cu nisce vopsitori.

— Închipuesce-ți, dragă, îmi furau joțiǐ uleiul, șǐ’mi puneau gaz în vopsea. Cât p’aci de nu i-am bătut cu capul de grilaj. Cu asemenea hoțǐ trebue să aǐ cap de fier.

Se culcă șǐ adormi.

Matilda, plictisită de viața monotonă, de puțina dragoste ce-i areta Iliescu, acum nu se maǐ înșela asupra sentimentelor luǐ.

Vedea dînsa ca legătura lor, căsătoria lor, va fi un compromis. Mereu o muncea gândul: de ce o persecută pe ea soarta?

În căsătoria a doua nu va fi iubită.

Ce folos că o mistuia patima iubirei, că pentru Iliescu ar fi fost în stare să facă, șǐ acum, orǐ-ce?

La urmă se mângâia cu gândul că Iliescu va avea, cu vremea, pentru ea recunoscință șǐ, dacă nu dragoste desăvârșită, cel puțin dragostea căsătoriilor de conveniență.

Ca toțǐ pătimașii, era acum ea egoistă.

Cel puțin îl va avea pe Iliescu d̪ilnic lungă ea. Se va bucura de vederea luǐ, cum Mustea se bucura de presența eǐ.

Acelea-șǐ cause dădeau nascere la acelea-șǐ sentimente.

Lăsă capul pe speteaza scaunului, de zbuciumel gândurilor deșarte. Era din acele femei nemulțumite chiar într’o viață fericită. Dar mai ales într'asomenea traiu?

Totul îi părea nesigur: nedejduea că, dacă ar avea un copil,ales un băiat, ar trezi, poate, în Iliescu sentimentul paternităței și între ei ar fi o legătură mai mult.

În dragul copilașului, ar iubi șǐ pe mumă!

Asemenea ilusii hrănesc cele ami multe femei chiar atunci când singure n’au destul de des sentimentul maternităței.

Matilda, cu toate cole ce făcuse, era mumă si acum, când era din nou să fie, se trezise în ea si maǐ mult acest sentiment.

În ceasurile de suferință șǐ singuratece, când trecutul i se areta viu înuaintea ochilor, iar viitorul neguros, nu o dată versase lacrimi la amintirea fetei.

Patima iubirei înăbușea, din când în când, simțirea de mumă, dar nu o putea stinge; era ca un vulcan lăuntric, al cărui foc nu poate fi stips de mână omenească.

Dacă ar avea un băiat, de sigur pe acesta Iliescu l-ar iubi, căci ar fi al luǐ. Fata, chiar dacă ar fi murit tată-său, tot străină era; căci Iliescu, deși nu ținea la Matilda, asta nu-1 împiedeca de a fi foarte gelos. șǐ, dese orǐ, îi spusese că orǐ ce-i amintesce de Mustea îi e neplăcut.

Poate nu era atât gelosia cât neplăcerea ce o simțea criminalul în fața victimei!

Cu atât maǐ mult simțea această dorință de-a avea un băiat, cu cât se vedea așa de streină; iar pe Iliescu, din ce în ce, îl afla tot maǐ rece cu dînsa.

Une orǐ își părea străină cu dînaa de vreme ce săvârșise atâtea fapte, carǐ cu tot rostul vieței, tot traiul de maǐ înainte.

Într’un tîrd̪iu Iliescu adormise adînc.

Dormea somn lipsit de orǐ-ce griji, de ori-ce [...].

E fericit, gândi Matilda. El poate dormi. Trecutul nu-l mustră. Viitorul nu-l mîngîie.

Fericită e o natură ca a luǐ! De mine nu se prinde nici somn, nici mâncare! Șǐ când mă gândesc că toată viața am alergat dupe fericire! Cel puțin să pot vedea un viitor maǐ senin! Fericirea presentului ar ucide trecutul.

Dar cine mi-1 poate garanta?

Purtarea șǐ caracterul luǐ Iliescu maǐ curend îmi pred̪ic nefericiri.

Șǐ, când, zdrobită de oboseală, adormi, ce visuri grozave? Me scol maǐ obosită de cât me culc.

Ce nebunie am făcut! gândea ea în acele momente, în carǐ patima părea adormită, iar mintea, scăpată un moment de cătușele eǐ, cerca să-șî ia zborul.

Cu ce oare ra’a fermecat omul acesta? Să-mi las bărbat șǐ copil, să plec în nescire, să me înstrăinez singură?...

Erau înse rari asemenea cugetări, clipe ale minței, carǐ se stingeau răpede ca focurile pâlpâitoare de pe câmpii.

Într’un târd̪iu ațipi, cu capul rezemat de canapea. Obicinuitele visuri rele începură a-i munci mintea. I se părea că se scaldă în iaz cu Puica...De-o dată dau de adânc...Apa le vine peste cap...Vrea să țipe, să ceară ajutor, dar nu poate...

Ca prin ceață vede venind pe cuconul Todiriță să Ic scape ; dînsa se zbuciumă, ridica fata, dar nu poate din șale.

În țipătul că fata se’nneacă, se trezi, simțind o puternică tăietură prin mijloc.

Sări răpede în picioare.

Cred̪u că-i înțepenise spinarea de o stare nepotrivită. Se duse, la masă, unde era ceasul luǐ Iliescu.

Erau deue-spre-d̪ece. Iliescu dormea șǐ maǐ adânc. Matilda simțea o înnăbușeală, o lipsă de aer. Deschise fereastra. Un venticcl rece îi neted̪i plăcut fața.

Era o noapte întunecată. Nici o clipire de stele, nemic! Beznă șǐ neființă părea totul în afară de camera slab luminată, în care mirosul unei lămpi cu petrol te otrăvea.

Dupe ce sorbi cu lăcomie aerul curat de-afară, închise încet fereastra, ca nu cum-va zgomotul să-l trezească pe Iliescu.

Cu toată purtarea luǐ lipsită de dragoste, patima Matildei nu se micșora de loc. Momentele în care se căia de ceea ce făcuse, erau foarte rari, mai mult licăriri ale unor simțiri slabe, cari de loc, nu-i stăpîneau sufletul.

Cu toate suferințele, cu toată miseria, în inema ei îi da iertare. El na putea face alt-fel.

Pentru ca s’o ea, trebuea să facă așa cum a făcut. Celealalte neajunsuri le numea meschinării, de cari o iubire adeverată nu trebue să ție seamă.

Mintea Matildei, ca șǐ sentimentele ei, erau într’un echilibru foarte nestatornic.

Dacă e nefericită, nu-i vina nicǐ a eǐ șǐ nicǐ a luǐ. Sufletul omului zboară mereu spre fericire, dar, din nenorocire, maǐ în tot-de-a-una, aripile’i sînt de ceară șǐ se topesc la cea maǐ mică boare.

„E atât de rară fericirea, își d̪icea ea adesea, în cât nu sînt eǔ nicǐ cea di’ntâiă nicǐ cea de pe urmă ne-norocită”.

În liniștea perfectă a nopței, horăiturile luǐ Ilieseu făceau o notă urîtă, discordantă, nesuferită.

Matilda, ascultându-l, avu un moment sentimentul că asemenea notă discordantă, a adus el în viață eǐ de la țeară...

Fu maǐ mult o sensație nedeslușită, o simțire slab dureroasă.

Un oftat inconscient îi ușură pieptul.

Merse încet la pat, luă o pernă de lângă Iliescu, o aședă pe canapea șǐ desfăcendu-șǐ talia, se culcă.

De câte-va nopți luase obiceiul de a nu se dosbrăca.

S’aștepta la ce-va neobicinuit.

De aceea îl șǐ oprea pe Ilieseu.

„D̪iua, d̪icea dînsa, e maǐ lesne, [...] dar noaptea ce mă fac! Mor [...]

Nu bine se culcă șǐ a doua tăieturi, șǐ ma puternică, îi curmă șalele.

Avea sensația par’că ar fi o sabie asculțită, care i-ar fi produs durera fără sa-i facă rană. Durerea ținu [...]și lăsă urme atât de neînsemnate, cît își [...] ce-va trecător.

Voi să-l trezească pe Iliescu, dar își zice că-i pecat să-i strice, bietului om, somnul, pe nisce nezărituri:

Matilda îl iubea pe Ilieseu, fără voia ei. Maǐ mult, îi era chiar milă de el!

Iear se ridică, merse la fereastră, șǐ o maǐ deschise puțin.

Cocoșii cântau pentru întâia oară.

Stătu un răstimp să vad̪ă de-i maǐ vine reǔ, pe urmă se duse încet la canapea șǐ se culcă.

Nu bine ațipi șǐ durerea se repetă.

Sări drept în picioare, puse mâna la șale, par’că spre a depărta ce-va supărător; dar tot nu se încredea că i-a venit vremea.

Se duse șǐ se uită iar la ceas.

Abia trecuse jumătate de oră.

Se culca maǐ cu încredere c’a fost ce-va neserios, o spaimă numaǐ.

Somn doborîtor de mied̪ de noapte îi prinse fără veste ochiǐ.

Simțea o nevoie neînvinsă de a adormi.

Somnul îi părea adeverată voluptate.

Ar fi dormit o viață întreagă.

Adormi foarte adânc.

Prin vis simțea lovituri puternice în șale, carǐ’i re-sunau în totul trupul. I se părea cu un dușman o fu-găresce; iar eǐ, de durere, i se taie mijlocul .șǐ cade la pămînt cu fața în jos. În acest moment simți tăieturi puternice în șale șǐ în vintre.

Se trezi de propriul eǐ gemet.

Se duse la ceas; nu dormise maǐ mult de un sfert de oră.

S’a isprăvit, gândi dînsa, trebue să-l trezesc.

S’apropie încet de Ilieseu, d̪icând :

— Dragă, dragă!

Ved̪end că nu se trezesce, îl clătină mai tare.

— Iei, ce-i? Lasă-me! Ce voesci?

— Scoală, Iliescule, mi-e reǔ?

— Taci, sor’o, lasă-me să dorm! Ce capriții te-au găsit în puterea nopței?

O tăietură nouă prin șale șǐ prin vintre, o sili să se răzime de capătul patului.

— Iliescule, pentru Dumned̪eǔ, mi-e reǔ, scoală odată șǐ du-te de adă o trăsură. Peste un ceas va fi prea târziu. Sciu una care a murit din pricina trăsurei.

Iliescu se ridică buimac, frecându-și somnoros ochii. Căscă lung, întinse mâinile [...] șǐ, sărind în picioare, d̪ise:

— Unde să merg? Ce-i sor’o? Spune ce vrei să aduc? Pe chine să chem? Dar spune!

— O trăsură, frate. Mi-e rău. Trebuie să mergem la moașă.

Iliescu maǐ căscă odată lung, și somnoros, își duse mîinilespre a se desmorți și d̪ise:

— Bine [...]. Când dormeam maǐ bine'

— Ține palăria șǐ pardesiul.

— A! da, trăsură! Bree! Dar bine dormeam! Fire-ar al naibei de ghinion! Să te treaesci în puterea nopței! Pe legea mea! Nu-i maǐ mare canon.

Pe Matilda o apucă altă tăetură.

De nu viǐ curând, să scii că nu maǐ pot merge...șǐ se lăsă pe canapea.

Iliescu eși răpede, d̪icînd:

— Să fiǐ gata. Pe dată sosesc.

Pe Matilda, remasă singură, o prinsese o frică nespusă.

Își amintea cum, la facerea întâia nu o lăsau un moment singură. Dînsa nu prea avea marǐ cunoscinți asupra misterului nascerei. La întâia facere avuse alțiǐ atâta grijă de ea, în cât nu-șǐ aducea aminte aproape nemic.

Chiar durerile cele grozave fuseseră uitate.

Acum, remasă singură, nu scia ce se poate întâmpla cu dînsa.

În sfârșit aud̪i oprindu-se o trăsură.

Pe la vre-o doue din noapte plecă împreună cu Iliescu la moașă.

Aceasta era tocmai la alt capet al oralului. Noapte întunecoasă, de nu-ți vedeai mâna, nicǐ o [...]. Liniștea șǐ întunerecul păreau maǐ [...]. Felinarele rari, abia luminau să nu [...].

Pe drum, din pricina zdruncinului trăsurei, durerile erau nesuferite, șǐ mult maǐ dese.

Matilda, cu capul răzemat de umărul luǐ Iliescu, gemea din ce în ce maǐ tare.

Birjarul, aud̪ind’o, grăbea tot maǐ mult caii.

I se părea Matildei că stă pe ace șǐ că sute de săgeți îi străbăteau prin șale.

Se văeta într’una.

— Dar stăpânesce-te, sor’o,te aude birjarul.

— Oh! nu pot, nu pot!

În sfârșit sosiră la moașă. Matildei i se păruse că drumul a ținut toată noaptea șǐ abia erau doue șǐ un sfert!

La moașă trebui să bată mult; servitorii obosiți, se trezeau anevoe, în timpul când e somnul maǐ greǔ.

O servitoare îi primi în salon.

Peste câte-va minute veni șǐ cucoana moașa.

— Vra să d̪ică v’a ajuns dorul de noi?

— Mi-i reǔ de tot, d̪ise Matilda.

— Nu-i nemic, e reǔ cu ochi; scapi. Noroc că e cameră goală; altmintrelea nu sciu d̪eu, ce făceam.

D̪icend acestea, o duse pe Matilda într’o odăiță, strîmtă șǐ mică.

Abia aveau unde se’nvârti:

— Iliescu voi să plece.

— Dar nu maǐ stai? Cine scie de nu mor!

— N’aǐ teamă, sor’o, nu se moare cu una cu două.

Domnul, dacă vrea, n’ar face reǔ să-ți maǐ ție de urît. Că încă maǐ e de furcă, pănă domnișorul va bine voi să ne vie.

— Ba nu pot. Sînt foarte milos; numaǐ d̪ujind’o gemend îmi vine leșin.

— Atunci maǐ reǔ ne stingheresci. Când oiu avea de lucru cu d-sa, poți să leșini mult șǐ bine.

— Dar, dacă e nevoe de doctor? adaogă Matilda.

— Avem doctorul nostru. N’aǐ teamă. Dacă vrea, să stea așa, de parigorie.

— Bine, sor’o, nu-ți pot da nicǐ un ajutor șǐ suferințele tale îmi fac reǔ.

— Lasă-l, cucoană, așa’s a-d̪i bărbații: le este greǔ să vadă suferințele femeei; dar încă de ar-fi să le sufere eǐ!

Bărbații se d̪ic viteji șǐ răbdători; dar să am putere să-i fac numaǐ un an femei, să sufere dînșii ce sufSr femeile cu sarcina șǐ cu nascerea; te asigur că toțǐ ar pleca la călugărie.

— Aǐ dreptate, cucoană moașă, d̪ise Matilda. Durerile o mai răriseră, de cînd [...].

— Noroc ca n-ai asemenea purtare, dise Iliescu.

— D-ta d̪ici, noroc; eǔ d̪ic păcat.

— Cu bine, Matild’o, șǐ curaj. Mai trec pe-aici O săruta pe frunte, maǐ mult de rușine de moașă, care îl privea cam curioasă.

Matildei, când remase numaǐ cu moașa, i s-așternu o jale pe față că maǐ nu o podidiră lacrimile.

Moașa observă această schimbare șǐ d̪ise, cu glas mîngîietor:

— Lasă-l, dragă, nu-ți fă inemă rea. Toțǐ îs ca unul; le place sa petreacă, dar leșină, când te aud gemând. Dacă ar avea de suferit durerile noastre, ar pieri pe loc. Să am o putere pe toțǐ i-așǐ bate cap în cap

— Nu; el e bun, dar e nervos.

— Nu-l desvinui. Eǔ din doue vorbe îți cântăresc omul, îl sciu cât plătesce. Dar ce să facem? Așa-i partea noastră, a femeilor?

Of, cucoană moașă, iar m’au apucat. Mor, nu maǐ scap.

— Las’că scapi, sor’o. Bea puțin ceaiu. Astea’s dureri falșe. Dormi să prind̪i putere. Pănă mâne n’aveam mosafiri noi. Ascultă ce-ți spuiu eǔ. Doar cunoascem visitele ăstor domnișori mofturoși. Eǔ dorm în camera de-alături; la nevoe, me strigi.

Matilda remase singură.

În tăcerea nopței, în liniștea neîntreruptă de nicǐ un zgomot, simțea țiuitul urechilor șǐ zgomote fantastice, urmându-se unele dupe altele.

Moașa îi recomandase liniște șǐ somn. dar în durerile trupesci șǐ în chinul moral, nici vorbă nu putea să doarmă.

Junghiuri ascuțite ca miǐ de săgeți îî străpungeau șalele.

Asculta singură gemetele. Nimeni s’o mângâie, s’o încurajeze!

În singurătate, durerile și suferințele pare de d̪ece orǐ maǐ marǐ.

Având un prieten, o rudă lungă noi, îi socotim părtaș durerilor noastre.

Precum o sarcină grea, ridicată în tovărășie, e maǐ ușoară, tot ast-fel suferințele împărțite cu alțiǐ sînt maǐ lesne de trecut.

Drumul prin aerul rece îi spăriase somnul, de care am ved̪ut că era cuprinsă acasă.

În aceste momente, trecutul neîndurat, aspru călău al greșalelor noastre, i se înfățișa maǐ viu de cât orǐ când.

Ce deosebire între camera de culcare spațioasă, cu paturi marǐ îndemânatece, cu albituri de olandă, șǐ între miserabila cămăruță de aici?

Cu câtă bucurie nu era așteptată nascerea întâiului copil șǐ cu ce urgie e socotită nascerea acestuia, care vine!

Atunci, lungă dînsa, sta nelipsită moașa cea maǐ bună din oraș. Alături, în picioare, bărbatu-se, mângâind-o mereu.

Toată noaptea casa întreagă fu în picioare.

Fie-care aștepta cu nerăbdare șǐ bucurie sosirea pruncului.

Par’că îl vedea pe cuconul Todiriță, primind cu lacrimi de bucurie vestea că dînsa a scăpat de primejdie șǐ suferinți.

Atunci toate acestea păreau nimicuri; acum le putea prețui.

Singură într’o cămăruță săracă, fără aer, fără o lingură de dulceață, care să-i maǐ recorească sufletul. Zbuciumată de aceste gânduri, nu se putu stăpâni de a nu rosti cu glas:

— Ah! ce d̪ile, ce d̪ile!

În această enervare de dureroase gânduri, începu a plânge nemângăiată.

De ce plângea, de ce maǐ tare se înnăbușea de însu-șǐ plânsul eǐ.

De câte-va orǐ voi să cheme. Gândi că-i de prisos. La ce ar striga în zădar?

Nimeni nu-i va înțelege durerea sufletului.

Într’un târziu, ațipi.

De odată înse tresări tremurând; i se năzări c’aude cântecul cucuvaei, cum îl aud̪ise la Chindesci, în noaptea când furase baniǐ.

Trezindu-se, ved̪u că era un ceas deșteptător, în camera de alături.

Nu trecu mult șǐ moașa veni

— Iei, cum mergi? Ți-am [...]. Nu vrea domnișorul să ne visiteze. Dovadă că se simte bine.

— Par’că scie, drăguțul, ce-1 așteaptă, d̪ise Matilda cu lăcrimi în ochi.

— Ce să faci, sor’o? Din voia bărbatului [...] eși. Vrei netraiu în casă? De copiǐ nu te plîngi, n-ascultă: de moașă, de doctor șǐ de popă nu nimic. Ești tot necununată?

— Da. Acum face hârtiile.

- Atunci [...]. Iei pe [...] copilul.

— Dureri maǐ ai? Par’că te-au rărit.

— Nu sciu ce să fie? Sînt maǐ rari.

— Nu-i nemica, așa-i boala asta cu ochi șǐ caprițioasă.

Se făcu d̪iuă; opt, nouă, nemic.

Durerile începură iar, grozave; dar facerea nu înnainta de loc.

Moașa începu a se îngriji.

În asemenea cașuri avea un tic curios: i se lăsă o sprânceană maǐ jos.

Matilda mereu întreba, în vaetele eǐ, de n’a venit Ilieseu.

— Par’că a întrat în pămînt, sor’o, d̪icea mereu moașa, foarte îngrijată.

Cucoana moașă nu spuse nemic, dar trimise după doctorul caseǐ. Servitorul se întoarse, spunând c’a plecat aseară la țeară. Moașă se făcu verde de necaz; îl trimise după altul: unul tînăr, pe care-1 cunoscea de la spital. Pe la 10 sosi doctorul.

Era atât de tînăr că părea un băiat ca de vro 20 de anǐ, dar avea față energică.

Sprîncenile încruntate, serios, fără a fi [...], din contra avea o seriositate veselă șǐ ironică.

Cum întră în casă, nu d̪ise mei buna-d̪iua, ori bine v’am găsit, ci întreba răpede șǐ scurt:

— Sublimat aǐ?

- Acușica, d-le doctor.

Trebuie să-l chemi pe el înnainte de-a mă chema pe mine.

— Ți-e reǔ, cuconiță? Șalele nu te slăbesc?

— Reǔ, reǔ, d-le doctor.

— Lasă c’o să fie bine.

Moașa aduse o sticlă cu sublimat, d-rul îșǐ spelă mâinile, porunci moașei să facă toaleta lăuzei cu rufe curate, o curățenie perfectă ca pentru o operație, șǐ cercetă lăuza. De-odată să întoarse încruntat spre moașă.

— Bine, cucoană moașă, d-ta nu ved̪i că-i mort copilul?

— Aș! făcu moașa îngălbenind.

— Poftim! Nu se simte nici puls, nicî nemic. De când are dureri?

— De pe la mied̪ul nopței. În d̪iuă au slăbit.

— Haram că maǐ ești moașă de 30 de anǐ! Să-mi aducă trusa de la trăsură. Să ai sublimat din bielșug.

Moașa îșî pierduse capul; aci întră aci eșea fără nici un rost.

— Ascultă, cucoană moașă, nu te fâstâci! Să-mi stai smirna șǐ să-mi dai cele ce-mi trebue. Nu cum-va te-ai apucat de vre-o poznă, să-i dai ce-va? C’atâta îțî trebue. Cu mine glumă nu-i.

— Vaǐ de mine, d-le doctor, e în termen; a venit astă-noapte la mine.

— De, d̪ic șǐ eǔ, că dracul nu face mănăstiri șǐ din Talpa iadului nu se face temelie de biserecă. Nu ve superați, întrebarea mânie n’are, cucoană moașă; doar ne cunoascem noi!

— Sciu eǔ ce cred̪i d-ta, d-le doctor, dar te’nșeli.

— Pregătesce-te răpede pentru operație. Nu-i vreme de pierdut. Maǐ întâiu câte-va pompe de sublimat. Scii obiceiul mieu.

— Sciu, doar acesta o credul d-tale.

— Șǐ-i bun, nu me dă nici odată de rușinw! Să am totul curat.

Doctorul lopedă surtucul șǐ se îmbrăcă cu șorțul alb, adus de moașă. Instrumentele șǐ le puse într’un vas cu sublimat.

— Doctore, mor aici singură.

— Nu mori, cuconiță, doar eǔ sînt aici. Să ai răbdare.

A fost o trudă grozavă. Fruntea d-rului era plină de sudoare.

De mult n’avuse muncă atât de grea. Copilul l’a [...].

Matilda [...] și ea noroc, odată în [...] că lipsise din [...] doctorul casei.

Acest doctor tîner, pe lângă că era [...] era și pentru sistemul antiseptic cel mai riguros. Numaǐ mulțumită metodei luǐ scăpă pe Matilda de la o moarte sigură. A muncit doctorul șǐ, pîn nu a vezut totul în bunǐ reguli șǐ pe lăuză liniștită, tre-cută de primejdia unei emoragii n’a plecat.

— De se ivesce ce-va, să mă chemi imediat. Șǐ maǐ ascultă, moaș’o, să nu vie alt doctor la cașul căutat de mine, că daǐ de bucluc. A fost un cas greǔ șǐ trebuie să-1 scot eǔ la capăt. De vine altul, nu respund.

— Vaǐ de mine, d-le doctor, dar se poate?

— Spre seară trec pe-aici..

Lăuza ațipise. Moașa, obosită de alergătură șǐ grijă, cădea din picioare. Pe la 5 veni Iliescu, spilcuit, cu vecinica luǐ cravată albă. Părea scos din cutie.

— Dar tare ți-i aminte de cucoană! Putea muri pănă să viǐ d-ta! Ne luptăm cu moartea șǐ d-ta habar, n’aǐ! Sciți să faceți copiǐ, dar nu ve pasă de urmări!

— Am avut afaceri, cucoană moașă, mi-am pus toată încrederea în d-ta.

— Lasă-me, d-le! Ce încredere se încape, când e vorba de viață șǐ moarte?

— Dar ce puteam eǔ ajuta?

— Bravo? Aici îmi placi! Scii că descurajarea ce i aduce neinteresarea d-tale, ucide jumătate din energie.

— Bine c’a scăpat!

— Da a scăpat; dar cu ce chin șǐ ce muncă! Curgeau sudorile de pe fruntea bietului doctor, părea că era la baie. Dar eu? abia me țin pe picioare.

— Ce face?

Ce-am tras oiu spune și la moiți. Slabă de constituție, lipsă de puteri și copilul [...], înseamnă facere? Noroc c’am avut un doctor, cum puțini sînt!

— Dar cum te striga sărmana! Vai, [...], de fără inimă! În cele maǐ marǐ dureri nu trecea o minută șǐ mă întreba de n’aǐ venit.

— N’am putut!

— Nicǐ o scusă! La urmă, ca să-i dau curaj ,i-am spus c’aǐ venit, dar, d-nul nu dă voie să intre nimeni.

Atunci s’a maǐ liniștit, a căpătat curaj șǐ cu ajutorul Maicei Domnului, am văd̪ut’o ușurată.

— În sfârșit e scăpată? d̪ise Iliescu.

— Așa cred. Mare-i Dumned̪eǔ, dar îi trebue căutare, nu glumă!

— Pot s’o văd? d̪ise Iliescu.

— Acuma doarme, nu i se poate turbura somnul.

— Atunci vin maǐ târtd̪iu! Am o afacere la cincǐ jumătate.

— Du-te’n colo, domnule, cu atâtea afaceri. Îți spuiu drept că nu te las să pleci. Din minut în minut se poate trezi șǐ te chiamă, ce-i spun eu atunci?

— Să spui c’am fost, că dormea șǐ că vin peste un ceas.

— Ascultă, domnule, d-ta îți bați joc de mine. Vrei să se întîmple o nenorocire?

O enervare poate să-i aducă emoragie. Orǐ ți-i de a scăpa șǐ de femee? Spune să sciu ce e de făcut. Nu trebuea s’o aduci aici. Înțelegi că pentru mine un cas nenorocit îmi strică numele caseǐ. Asemenea facere se plătesce cu o mie de leǐ.

— Bine. Cât am vorbit o să-ți plătesc.

— Ne socotim noi, la urmă.

— Plec numaǐ pe o jumătate de ceas; sînt cu trăsura.

— Eǔ nu respund de ce se întîmplă.

— Să spui c’am fost șǐ că mă întorc curând.

— Lăsați-mă, domnule, cu afacerile! De’ntors capul femeilor aveți vreme? Mi-aduci o femee nervoasă, cum n’am maǐ văd̪ut încă, mi-o lași pe cap șǐ dispari.

— Bine, osteneala o să-ți fie plătită.

— Ce-am tras eǔ nu se poate plăti. Șǐ acum vrei să-mi faci alta maǐ boacănă?

Iliescu se uită la ceas.

— Eǔ pot s’aștept o jumătate de ceas!

Apoi luă un jurnal șǐ s’așed̪ă pe un scaun în salonul de așteptare.

Cât așteptă acolo, veniră vre-o două cliente cu voaluri dese pe obraz. Versta li se putea judeca numi de pe întorsătură taliei.

Ilieseu aruncă jurnalul, fiind un număr vechi.

Plictisit se gândea la complicațiile vieței, la necazurile ce trebue să le ducă șǐ să le sufere omul lipsit de avere șǐ care maǐ are un pic de conștiință șǐ nițele scrupule.

Am făcut casele cu baniǐ ei, gândea el, șǐ trebue s’o îngrijesc. Me gândesc ce suferințe o să am șǐ ce-o să-mi tragă sufletul. Femee nervoasă, caprițioasă, deprinsă în luxul șǐ răsipa ce o fac proprietarii, carǐ șǐ-a pierdut farmecul tinereței! Prietenii au să-șǐ bată joc de mine, rîd̪iend cum rideam șǐ eǔ de alțiǐ.

Dar puteam face alt-fel?

Sînt fatalități maǐ pe sus de voința, noastră. Întâi a fost un sentiment de iubire, cum îl aǐ lângă o femee frumoasă, cochetă șǐ pe care ved̪i c’o s’o poți lesne cuceri.

Pe urmă atașarea eǐ nebună de mine, de unde fatal a urmat divorțul șǐ toate.

Dar ce răpede a pierdut orǐ-ce farmec! O femee frumoasă e mândria bărbatului. Dar să mergi pe stradă și s-aud̪i în urmă:

— „Oare una maǐ urîtă n’a găsit? E grozav” Așa angajat cum sînt, un pas nu pot da înderăt.

„Lumea scie tot. Invidioasă cum e, o plânge pe dînsa șǐ mă înjură pe mine.

„Singura scăpare e să mă cunun. Să es din gura lu mei, să-mi pot face cariera.

„Vorbele bune se uită, sînt scrise pe nisip; cele rele, pe otel. Cum mă ciupea Vasilescu:

„- Ce Iliescule, ai moștenit vre-un unchiu din America, de ți-ai făcut așa palat?

„Lasă, am să le arăt eǔ ce poate un băiat energic [...] .

[...].

„ Nu-mi închipuia, maǐ mare fericire de cât să te ved̪i invidiat de cei cari te desprețuiesc. Să-i poți strivi cu piciorul, dar ca [...] să-ți fie scîrbă! În lume numaǐ proștii șǐ neputincioșii n’au ambiție. Ambiția e poate cea maǐ mare calitate,e cea care mișca lumea șǐ popoarele. Fără ambiție, omenirea s’ar tari în praf ca viermii. Șǐ dacă pot să ajung cine-va șǐ ce-va, de ce n’așǐ căuta să fiu? Cu mult necaz, dar voiu ajunge.”

Cam în aceste gânduri era, când îl chemă moașa.

Intrând în camera Matildei, mirosul de medicamente îl izbi foarte neplăcut.

Matilda era palidă, ca moartă, trăsăturile feței se subțiaseră grozav, de cât sânge pierduse biata femee.

Fața albă ca varul, încadrată de per negru, o făcea mult maǐ frumoasă.

Ilieseu, de mântueală șǐ rușinându-se de moașa, o sărută pe Matilda pe frunte. Ba o privi cu oare-care admirație; îi păru în adever frumoasă; chiar în momente grave, rar bărbat nu-i îmboldit de instincte.

Sărutarea luǐ era din acelea, carǐ maǐ mult îndurerează un suflet simțitor de cât îl mângâe.

Simți orǐ nu Matilda aceasta, nu putem spune, destul că, desnădejduită, închise ochiǐ, d̪icând:

— Vaǐ! Iliescule, era să mor șǐ n’aveam pe nimeni lungă mine, să strîng mâna pentru ultima oară! Ce trist e să te ved̪i murind între străini!

— Te rog, cât maǐ puțină vorbă, orǐ îl scot afară, d̪ise moașa glumeață.

— Bine c’aǐ scăpat, dragă Matildă, în câte-va săptămâni ne cununăm. Atunci toate vor fi trecute ca un vis reǔ.

— Prea mult am suferit! Voiu fi răsplătit, poate, orǐ-ce păcat.

— Fiǐ liniștită, silesce de te fă maǐ curând sănătoasă.

— Doctorul a d̪is că vor trebui cel puțin treǐ săptămâni de căutare. A fost ce-va cum nu-ți închipui, d̪ise moașa.

— Ce suferință! Cât sîntem de nenorocite, noi femeile. Cel puțin de era mititelul viu. Închipue-ți, era băiat. Cum l’așǐ fi îngrijit.

— Iar te înfierbinți la vorbă, d̪ise moașa.

De vine doctorul acum șǐ te găsesce cu pulsul prea răpede, ce maǐ gură o să-mi tragă. Bun doctor!

Aista o să-l întreacă pe Rusul cel bătrân. [...] ferească Dumned̪eǔ: nu se uită că ești moașă bătrînă; te bate, de-i face vre-o prostie. [...] sciu năcafalele lor pe de rost.

Ce să faci? Fie-care cu năcazurile, d̪ise luǐ Iliescu.

— Unei femei merită să-i ierți orǐ-ce pentru suferințele la carǐ dînsa e menită.

— A-d̪i n’o să pot sta mult, dragă Matilda, dar viu mâne.

— Cred că nu te-ai apucat de mobilat casa?

— Dacă începeți cu de-ale gospodăriei, atunci cearta-i gata șǐ eǔ nu ve las să vorbiți o vorbă, d̪ise moașa.

— Fiǐ liniștită, dragă, am destul gust, voiu să te duc de aici în toate gata. Hârtiile le lucrez. Cum eși de acolea, ne căsătorim. O să fie bine. Apoi o sărută pe frunte șǐ plecă.

Matilda îi d̪ise:

— Nu uita șǐ vină mâine demineață. Moașa îl petrecu păn’ afară șǐ-i d̪ise:

— La noi e obiceiu, când vine o clientă să ne dea un acont. Te rog dă-mi cel puțin doue sute; am de plătit doctorul; șǐ medicamentele au costat perul de pe cap.

Iliescu îi dădu o sută

— Poftim. N’am la mine maǐ mult.

— Să-mi aduci mâne.

— Cred că se schimbă prețul de vreme ce copilul [...] .

— Nu pentru d-ta, pentru grea.

— Bine. O să-ți las ce-va, dar [...].

E chestie de discreție șǐ de [...] fi avut avantajele de a-d̪i.

În fiecare di Iiescu trecea [...] prăjituri orǐ fructe, spunea cîte-va vorbe [...].

Vecinicul pretext erau [...].

Matilda se întrămă pe [...]. Viața mai liniștită, speranța unei apropiate căsătorii îi făceau mult bine.

Fericirile, șǐ chiar speranța fericirei fac pe om maǐ frumos, dupe cum grijile șǐ chinurile sluțesc șǐ cele maǐ frumoase tipuri.

CAP. XI

Casa de sănetate

Peste o septemână o mută pe Matilda în sală cu alte cliente.

Aci erau bolnavele șǐ moașa d̪ise, că fie-care nu scie de alta ce-a avut, ce secret a dosit.

În realitate înse totul se scia prin servitoare.

Era singură în oraș; deși nu avea tablă de casă de sănătate, ci o simplă firmă de moașă, era în.sd destul de cercetată doamna Grigoriu.

—„De! d̪icea Dumnea-eǐ, n’am nici pensie, nici bărbat, trebue să-mi asigur betrânețele, pe când n’oiu maǐ putea munci.”

Casa era mică pentru asemenea întreprindere, se poate d̪ice, chiar miserabilă; unele camere erau umede șǐ întunecoase; vorba e înse că, dacă aveai nevoe de concursul șǐ discreția d-nei Grigoriu, nu te uitai ce fel de cameră îțî dă.

În asemenea nevoǐ șǐ dureri, maǐ mult morale de cât fisice, întră omul șǐ într’un bordeiu; ba s’ar băga șǐ în gaură de șarpe, numaǐ să scape de gura lumei, de balele eǐ otrăvitoare.

O singură sală era maǐ mare șǐ maǐ luminoasă.

Aici stăteau clientele în convalescență, așa picând. Pe Matilda o aduse tot aici.

Între aceste colege de suferință, fie-care purtând câte-un nume falș sau fără nicǐ unul, Matilda se simțea șǐ maǐ tristă șǐ maǐ străină.

În sală se afla șǐ o fată tîneră, abiea i-aǐ fi dat optsprezece ani.

Matilda, ved̪end’o, simți o groază.

Atât de tîneră șǐ cu sufletul atât de întinat!

Suflet curat nu putea fi acela, care venea să-șǐ ascundă aci pecatul.

Celealalte erau femei tinere, ținend secretul ce le rodea ascuns.

Afară de fata teneră, mai toate veniseră nu pentru facere, ci pentru avort.

Erau vesele c’au scăpat de bucluc.

— Eǔ, dragă, d̪ise una di’ntre ele, blondă, cu părul auriu șǐ palida, ca toate tovarășele eǐ, vin aicea a cincea oara. E foarte cum se cade d-na Grigoriu, numaǐ cam scumpă.

— Eǔ te-am întrecut, sînt șǐ maǐ veche clientă, viu a șasea oară.

— Ar trebui să-ți facă, sor’o, rabat.

— Noi, femeile, sîntem atât de nenorocite, d̪isc alta.

— N’aǐ ce face. De cât să te încred̪i babelor!

— Aǐ dreptate, d̪ise cea blondă, o prietenă a mea, sărmana femee, cu o casă de copiǐ, a murit din buruene.

— O! e grozav! Maǐ bine să daǐ cel din urmă ban aici; tot nu ți-i viața așa de’n-primejdie.

— Nu ți-i de loc. Eǔ de când viu aici, n’am aflat nicǐ de un cas nenorocit.

— Să me ertați, nu-i tocmai așa de fără primejdie, d̪ise o doamnă ca de vre-o patru-d̪eci de anǐ, dar foarte bine încă.

— Ce fel? d̪ise cea blondă.

— Ferice de femeea, care n’are nevoie să facă avorturi șǐ se supune legilor naturei.

Un avort, dragă, îți ia din veață. Te îmbetrânesce șǐ te slăbesce.

— D-ta la ce-ai făcut [...]?

— Nicǐ n’am făcut pînă acum [...]. Acum a fost un cas [...].

— De unde scii că n-a fost și la noi tot așa ce-va?

— Bine, sor’o, dar omul greșește o dată, de două ori, dar mereu? Pe lîngă [...] și singură. Frate-miueu, Dumned̪eǔ s-l ierte, era doctor, și ne spunea că fie-care avort îmbătrînește pe femee cu d̪ece ani.

— Prea o gogonată, sor o; eǔ ar trebui atunci să fiu de mult babă.

— Nu s’arată, dragă, de o dată; cele maǐ multe boale femeesci de a-d̪i sînt din causa avorturilor.

— Eǐ șǐ cum, D-ta, care sciai. aǐ căsut în ispită? d̪ise tot cea blondă, care era maǐ îndrăzneață.

— Cu mine, sor’o, a fost ce-va ce nu s’a maǐ pomenit. Dar, mare-i Dumned̪eǔ, oiu scăpa eǔ!

Sînt în lume așa întîmplări, pe carǐ nicǐ fantasia cea maǐ bogată nu le-ar putea născoci.

— Așa-i. Realitatea e adesea orǐ maǐ grozavă de cât toate născocirile romanțierilor.

— Dar eǔ jur pe tot ce am maǐ scump că maǐ bine îmi fac seamă de cât să-mi maǐ calce piciorul aici,.

— Nu se scie. Așa pliceam noi la fie-care dată, dar păcatul ne pasce, dise cea blondă.

— Un copil! Stai, dragă: dar un copil e adevărată calamitate, chiar pentru o femee măritată. Cu ce să-i plătesci doica? Cunosc o biată studentă, mi-e rudă. Ce fată deșteaptă! A pus’o păcatul de s’a măritat din dragoste, săraci șǐ unul șǐ altul! Par’că e un făcut: unde-i sărăcia mare, acolo dau copiǐ năvală.

La anul a făcut un copil, l’a dat la doică. Peste-un an, altul; l’a lăsat la maternitate. Bărbatul eǐ fără slujbă; părințiǐ n’au de unde: îi dau maǐ nemic. Le trimit, bieții, câte 60 de leǐ pe lună.

Acesta e traiu? șǐ dacă maǐ vine altul ce-o să facă?

— A constata un lucru nu înseamnă a te obliga să-l deslegi, să-i daǐ leacul. Reǔ așa, reǔ așa.

— Cine n’are mijloace să nu întemeeze familie, d̪ise d-na în vârstă.

— Dar se iubeau! Legile naturei nu sciu de conveniențe șǐ, de, păcatul i-a păscut înnainte de a se lua.

— Atunci, fatal, o greșeală aduce alta. Fetele prea sînt zburdalnice. E greǔ să te joci cu focul. Bine, e ce-va de speriat. Ved̪i copile de 15 anǐ, carǐ dau năvală, la bărbați!

— Doamne, dragă, educația, ocasia, toate astea fac să cadă, bietele fete, cjlise doamna blondă.

Matilda asculta aceste destăinuiri.

Erau pentru ea lucruri cu desăvârșire nouă.

Aceste femei îi păreau maǐ crude de cât îuse-șǐ fia- rele, carǐ, maǐ nicǐ odată, nu-șǐ ucid puii.

Dînscei i se părea că a ucide în sînul mamei, e maǐ crud chiar de cât a-i ucide dupe ce se nasc.

E tocmai cum aǐ ucide pe cine-va în casa lor, unde se crede închis în toată siguranța, unde nu a luat nicǐ chiar natura mesuri de aperare.

În adever, dupe ce se nascecopilul, are oare-care arme de aperare. Una di’ntre acestea este gingia, mila ce-o inspiră până șǐ celuǐ maǐ crud om. Pe când a-l ucide în sînul mamei, acolo unde natura l'a ased̪at în siguranță, e grozav! Nicǐ legile nu te pot prinde să te pedepsească. Cu totul alt ce-va o după ce s'a născut.

Cam aceste gânduri munceau sufletul Matildei. Multe făcuse șǐ ea, dar vedea că sînt în lume ființe maǐ pătimașe. Un fior de groază o trecu.

La asemenea fapte o silea șǐ pe dînsa Ilieseu.

El era deprins. Se gândea cu groază de n’o va sili din nou, când va fi poate iar mumă.

— Ma-ta nu ne spui nimic, d̪ise blonda, adresându-se către Matilda. Aici de n’am vorbi, murim de urît, aǐ avut grea facere?

Matilda se cam îngălbeni. În naivitatea ei credea că nimeni nu scie; la urmă d̪ise:

— Nicǐ nu se poate spune ce-am suferit.

— Cel puțin bine că l’a luat D-eǔ înnainte de-a se nasce, d̪ise cea blondă.

— Copiii [...] sînt dragi, [...] care pînă acum tăcuse [...] scerea lor și tatăl, dar așe, [...] ți-l lasă în seama ta. [...]

— Cunosc, dragele mele, un cas grav. Copilul era de 7 anǐ, îl cunoscea pe tată-se, de vreme ce acesta trăise într’o casă cu mă-sa. [...] Într’o demineață, fiind necununat, îi veni greu să-ți lase nevasta șǐ copilul.

[...] .

— Aǐ dreptate, sor o, d̪ise cea blondă, de [...] nenorocit pe lume, aruncat la colțuri de stradă, maǐ bine curmă-i firul vieței, când abia începe.

— Eǔ, ve spuiu drept, cu așa idei nu me pot deprinde, e prea mult egoism.

— Să me erți, d̪ise tot cea blondă, cu riscul vieței șǐ tinereței mele, împiedec să fie un nenorocit maǐ mult pe lume.

— Bine, ved că sciți să ve aperați păcatele, d̪ise doamna maǐ în vârstă; dar ved̪i, eǔ sciu femei cu avere, carǐ fac avorturi pentru ca să poată petrece. Plătesc doctorii cu miǐ de francǐ șǐ le corup consciința.

— Eǐ da; acestea sînt vinovate, (Jiseră cu toatele în cor.

— De vină, dragă, sîntem cu toatele, căci nu ne putem înfrâna patimile, d̪ise doamna în vârstă.

— Înfrânarea patimilor! Ce vorbă goală. Dacă la așa ce-va n’au putut, dese-orǐ, ajunge sfinții șǐ mucenicii, cum vrei s'ajungem noi, oameniǐ de rând?

Dar uit’te, de exemplu, ce-i de vină copila cea de colo? șǐ aretă un pat aproape de ușă, unde dormea fata cea foarte tîneră.

— Eǐ, Doamne, sor’o, d̪ise d-na în vârstă, acolo e un incest, adeverată nebunie.

Matilda n’avea încă voe să se ridice din pat.

Culcată pe doue perne, destul de vârtoase, privea cu jale paturile de fier sărace, camera cu păreții albi șǐ goi, storurile vechi de la ferestre, carǐ opreau soarele de a străbate șǐ lumina fețele ofilite șǐ scurse de sânge.

Acum vedea ea câtă suferință șǐ câtă miserie e în lume.

— Eǔ, cel puțin, n’am nicǐ o vină, d̪ise cea blondă. Trăesc necununată; dînsul nu vrea să aibă copil; ce pot face? Judece-mă orǐ-cine.

— Bine, acestea sînt casuri nenorocite; dar e grozav: cunosc femei din societatea înnaltă, de la carǐ s au îmbogățit doctorii.

— Pe acestea ar trebui să le pedepsească legea, d̪ise bolnava cea brună.

— Legea nu poate face asemenea deosebiri, dar, de-a fi mai aspră, n-ar strica, zise doamna în vîrstă.

— Cum poți vorbi așa? ceǐ de vină nenorocita de colo? d̪ise doamna blondă.

Matildei i se încrâncina carnea de câte aud̪ise. Unde ar fi cred̪ut ea, acum un an, că va gusta din asemenea traiu?

Casa doamnei Grigoriu era întreținută ca un spital prost.

Mereu se plângea că nu câștigă nemică:

Servitorii scumpi șǐ tâlhari foc; chirie mare șǐ câte biruri!

Pe bolnave le hrănea maǐ mult cu ceaiu de mușețel, le silea să bea atât de mult, că le trecea orice poftă de mâncare.

Dupe o tăcere scurtă, cea brună, care vorbise maǐ puțin, d̪ise:

— Eǔ așǐ vrea să am un copil, dar nu vrea el; trăim necununați șǐ noi.

— De ce nu-l silesci să se cunune?

— Abia a scăpat de una, care-i punea coarne șǐ elice că nu maǐ vrea să'poarte altele.

— Așa-i, pentru una rea pătimesc d̪ece de treabă.

— Femeilor măritate șǐ curtesane, le-așǐ scoate [...].

— Cunosc una, care șǐ-a lăsat bărbatul pentru un militar. Șǐ cu ce scop, ce s’a gândit, nebuna, când a făcut așa pas? Doar nicǐ nu poate s o ia; n are zestre, nicǐ un ban. Ba o șǐ bate!

Matilda asculta aceste critici șǐ un foc mistuitor o adrea.

Nu-și lăsase șǐ ea copilul șǐ bărbatul, pentru un nemernic?

Dar ea a făcut mai mult și a predat ca o hoață.

[...]

Sufletul omenesc e indulgent, prea lesne ertător, pentru sine, dar aspru judecător pentru alțiǐ.

Dupe cum leul șǐ tigrul nu cred că fac nimănui nedreptate, când își sfâșie prada; tot ast-fel omul, când e vorba de patimile șǐ de interesul sari, nu crede că face altora nedreptate. Pentru alțiǐ înse măsoară cu altă măsură. In zădar a d̪is Isus: „cu ce măsură vei măsura, cu aceea ți se va măsura ție”.

Acum două miǐ de anǐ șǐ, încă poate, peste alte două miǐ, sufletul omului va fi tot acela-șǐ. Lesne vedem gunoiul în ochiǐ altora, iar bârna din ochiǐ noștri nu o vedem.

Așa fel de gânduri se învârteau prin capul Matildei.

În aceste câte-va d̪ile trăise maǐ mult de cât în toată viața.

—„Vai! gândea Matilda, când ar cunoasce ele istoria vieței mele; așǐ trece orǐ de criminală orǐ de nebună.

„Cât de fatal șǐ de pe nesimțite am fost târâtă la toate acestea! Nenorocirea mea a fost vănirea luǐ Ilieseu în casă!”

Din trecut îi remăneau Matildei numaǐ amintirǐ răslețe. Cu cât le gândea maǐ mult, cu atât îi păreau fericiri față de present.

Încă odată se adeveri că binele e relativ.

Acum chiar certele de la Chindesci îi păreau nemicuri.

Ele nu erau însoțite de miseria, pe care o simțea a-d̪i.

Se poate d̪ice ca Matilda murea aproape de foame în casa doamnei Grigoriu.

Demineața, un păhăruț de lapte în doue cu apă șǐ o feliuță de franzelă; nicǐ nu-șǐ potolea foamea. La amiad̪ă o supă, maǐ mult de zarzavat de cât de carne; o mâncare făcută din rasol șǐ masa era încheiată.

Seara o ceașcă de lapte șǐ ceaiu de mușețel din bielșug, când voea.

Dupe fie-care din aceste mese își amintea de căutarea ce avuse la Chindesci, când născuse fata.

O jale nespusă o cuprindea.

E plăcut să’ți amintesci de nenorociri șǐ necazuri trecute în d̪ile de fericire; grozave sînt înse, în necazuri, amintirile fericirilor.

Ilieseu era, nu econom, dar avar.

Cuconul Todiriță îi aducea prăjiturio de unde erau mai scumpe; Iliescu, de unde erau mai eftine.

Șǐ din nou își amintea viața [...].

La asemenea gânduri simțea o strînsoare în piept. „Șǐ doar nu erau baniǐ luǐ!”

Totul îi șoptea că n’are ce face șǐ e la bunul plac al luǐ Iliescu.

Dînsa era ca răsipitorul, care șǐ-a prăpădit averea șǐ acum cerșesce mila celor pe carǐ îi miluise altă dată.

În asemenea momente vedea singură cât de nebună a fost șǐ cât a orbit’o patima, care părea a fi făcut prinsoare să nu o lase pan nu va nenoroci-o de tot.

Acestea le gândea acum, când nu-l vedea pe Iliescu; căci în salon n’aveau voie să între străiniǐ.

Între aceste nenorocite, unde fie-care critica lumea șǐ-șǐ istorisea pecatele, dâmdu-le în vina bărbaților, putea șǐ Matilda să se răsvrâtească în potriva celuǐ ce o nenorocise.

Aceea-șǐ soartă nenorocită o avea fie-care, dar sub altă formă.

Aci se simțea Matilda în aerul de răsvrâtirei, putea șǐ ea să blesteme pe cel care o adusese în salonul doamnei Grigoriu.

În aceste momente ar fi pus foc orașului [...].

Era un contagiu această critică înverșunată, această ură în potriva bărbatului.

Era ura robului în potriva stăpînului.

Vițiile șǐ ticăloșiile toate șǐ le [...], de toate îl credea vinovat numai [...]. Și ura și răsvrătirea erau cu atît mai mari, [...].

Pe fată o apucase un atac de ister-epilepsie. Dar un atac spăimîntător. [...] Te mirai cum de nu se sfărâmă.

Una di’ntre bolnave țipă cu atâta putere în cât resună întreaga casă.

Moașa cu servitoarea alergară speriate.

Puseră pe bolnavă în pat.

Moașa îi făcu nisce fricțiuni pe pântece, îi maǐ netezi fața șǐ fruntea.

Trimese servitoarea să aducă bromură, șǐ-i dădu doue linguri de-o dată.

Pe urmă lăsă pe servitoare lîngă bolnavă, d̪icând:

— O să scriu s’o ia de pe capul mieu. Aud̪i d-ta, să-mi lase asemenea bucluc șǐ nicǐ nu mi-au spus că are atacuri!

Bolnava se liniștise șǐ s’aud̪eau numaǐ un fel de suspine nervoase, un fel de respirație când pripită, când prea înceată.

Fața i se făcuse albă ca varul.

Ochiǐ erau duși în fundul capului. Era o jale de ved̪ut această suferință la o fată atât de tîneră. Remănend bolnavele singure cu servitoarea, începură conversația.

— Sărmana, cum tot suspină! d̪ise servitoarea. A maǐ fost una cu așa boală. Dar numaǐ au leac. E slabă de înger. Asemenea boală se lecuesce numaǐ cu citanii.

— Cred̪i tu?

— Ved̪i bine! Ce poate doctorul aicea?

Banǐ prăpădiți! Pe asta a apucat’o din superare orǐ din frică.

— Eǐ, tocmai, ce s’a făcut cu copilul eǐ ? Era băiat ?

— Da, băiat. Leit frate-se care a adus’o aici.

— Eǐ ce-ați făcut cu el?

— Ce să facem? L’am dus eǔ singură șǐ l’am aruncat.

Cât pe ce de nu m-a prins gardistul.

— Bietul copil! d̪ise d-na în vârstă. Nu plângea?

— Nu, mititelul, dormea dus. Nu scia ce i se pregătise.

— Șǐ de ce nu l’ați crescut? Par’că aveți o casă cu doice la mahala?

— Ved̪i, așa a fost condiția. Nici [...], la primărie. Se păzesc strașnic. Nu-i [...] mare. Dar au șǐ turnat la banǐ și cucoanei, și doctorului.

— Cam cât?

— Mult, mult tare.

— Cât? Nu scii?

— Pe cât am aud̪it, o mie de leǐ.

— Bunǐ banǐ! d̪ise tot cea blondă, care vorbea cu servitoarea.

— Bunǐ, dar șǐ suflet încărcat. Haram de eǐ! Tot să trăească, să nu maǐ moară, că n’au la ce.

— Tu cât ăi luat?

— Nimica toată; doue hârtii. Păcatul nu-i al mieu ce-mi d̪ice stăpâna, trebue să fac.

— N’or fi dat peste el nisce câni?

— Nu, că m'am tot învârtit pe-acolo, pănă ce-am zărit un gardist.- Atunci, tule-o Duluță, de’mi sfârieau călcăele!

— Ce bine era, drace, de te prindea, d̪ise cucoana maǐ în vârstă.

— Dar ce-s eǔ de vină? Me trimite, musai să merg!

— Vorbă să fie, nu te poate sili.

— Dar me dă afară; găsesce altă pecătoasă ca mine.

— Ei, așa da.

— Șǐ care-i acela sa-șǐ arunce pânea cu piciorul?

— Maǐ bine îl duceați la doică.

— Ba maǐ reǔ. Credeți că de la doică maǐ scapă vre-o unul?

— Doamne sfinte! Ca sciți Dumnia-voastră!

Doicele sînt nisce țigance. Un creștin n’ar face [...].

— Ce fac, fa, spune odată.

— Ce să facă? Țin câte cinc-șașe copii, trăiesc într’un bordeiu, de n’aǐ unde [...].

Odată m’am dus să văd un copil cel lua una de vre-o doue septemâni.

Se schimbase politica; ma-sa voia să-l ție, dar se trezise prea târziu.

— „Da, d̪ic eǔ, unde-i femee, copilul?

Numaǐ ce văd că-mi scoate o albiuță de sub pat.

— „Bine, d̪ic ticăloas’o, fie eǐ acolo, așa se țin copiiǐ, ca pisicile?”

— „E maǐ recoare”.

Când îl caut, copilul mort ca toțǐ morții! Să ferească Dumned̪eǔ șǐ pe puiul cel de șerpe! Îi ține, săracii, cu ceaiu. De mărturie au un biberon cu lapte; când l’am destupat, vaǐ de om. Acru șǐ stricat! La dînsele e sciut: copilul cel maǐ voinic abia trăesce o lună.

Pe pat treǐ albiuțe. Te speriai să te uiți la eǐ; mânele șǐ picioarele ca fusele, adevărate minunății. Doamne apără, mare blestem trebue să aibă cele ce’șǐ lasă copiiǐ acolo, pic că nu sciu, dar, ce nu se duc să-i vad̪ă?

Eǔ cred că au maǐ mare păcat de cât dacă i-ar omori singure. Fiind că-i lasă de se chinuesc.

Când începu unul a plânge, par’că miauna un pisicuț de ceǐ lepădați pe gunoae; abia s’auc̪ea glasul.

— „Femee, d̪ic eǔ, copiiǐ iștia nu maǐ au nicǐ un glas.”

— „Dar țipă de ajuns făpturile!”, mi-a respuns cu nepăsare.

Sub pat maǐ erau vre-o treǐ, aproape morți.

Mor micuții fără luminare. Țiganca nicǐ nu-șǐ bate capul.

Îi țin morți câte două treǐ d̪ile, că se tem, să-i declare prea des la primărie. Par’că maǐ vine doctor orǐ comisar să-i vadă de ce au murit?

Cred eǔ bine că părințiǐ copiilor celora, maǐ bine nicǐ n’ar maǐ muri.

— Bine, dar îi țin maǐ reǔ de cât pe nisce căței, d̪ise cucoana în vârstă.

— Să ferească Dumned̪eǔ! maǐ bine’i de o mie de orǐ de ceǐ aruncați. Poate dă sfîntul șǐ întră pe altfel de mâni.

Matilda, cu ochiǐ închiși, gândea: „Vrea să d̪ic; tot așa soartă avea să aibă copilul mieu, de se născea viu!”

La aceste gânduri își citise: „A fost un noroc că se născu mort”.

- Bine, Marghioală, d̪ise doamna bătrînă, [...].

— Eǔ sînt aici da vre-o cincǐ anǐ [...] venit numaǐ una să’șǐ întrebe de copil. [...]

parca intra iu p;mînt. așa nu se maǐ scie n J doVde.S nUma‘ Ora?’ ’În

P°Nu sciu ce-i ,i asta: săracii nu-șǐ leapădă copiiǐ ii cresc, cu nevoǐ șǐ chin; ceǐ bogați, ce fee ce drac’ aii de-ascuns atâtea că-i aruncă, fără milă *’

— Ascultă Marghioală, de ce au fost a-dî bucatele așa de rele r Mancați voi ce-î.maǐ bun?

— Ferească Dumned̪eǔ!

Așa le poruncesce cucoana: treǐ chile de came, ce vrei să faci cu ele ? Se mieară bucătăreasa cum le-ar întinde, să-i iasă porțiile.

— Noi plătim șǐ murim de foame!

— Cucoana d̪ice că nu-i bine să mănânce bolnavele mult, doar n’au venit aicea la îngrășat.

— Vaǐ de îngrășatul nostru. Doamne feresce să stăm mult, am ajunge ca șǐ copiiǐ de la Țigance, d̪ise cea blonda.

— Dar cine a venit în odăița, în care a fost cucoana de colo? d̪ise cea brună.

— Eǐ, nu sciu. Una bogată tare. Ce cămăși, ce cusuturi și horbote! N’am maǐ vădut de când stau aici! șǐ ara un cățeluș, cât palma, eǔ dînsa.

— Eǐ! șǐ a făcut?

— A făcut.

- Dar copilul [...].

— Ba nu, o săi-l dea la țeară, la o femee. Asta se vede că are gînduri bune. [...]cățelușul, cum păzesce copilul! [...] loase de cît oamenii. Plîngea [...] în brațe și cățelul, așa mic cum e, sărea și [...] la mine să me rupă.

Tînera bolnavă se liniștise complet. Adormise într-un somn adînc. De pe [...] îngerească, părea dusă într-o lume de liniște.

nicǐ un vis reǔ nu-i tu rat înger adormit,. Părea atât de nevinovată, addeamnei Gn-

Ce mister inse o adusese aici goriu? Nimeni nu soia adevărul; presupuneri șǐ bă-nueli, altă nemic.

Un lucru era sigur, de pe spusele eǐ, cum i-a venit boala. S’a ved̪ut că pricina, a fost o enervare colosală, o nenorocire, așa cum natura omenească nu-i în stare să rabde, o suferință, care ar dobori șǐ un uriaș, dar încă o ființă plăpândă cum era „duduea“. Așa o numeau cu toțǐ, fără a-i sci numele.

Matilda avu un moment de analisă filosofică.

Osândi cu nepărtenire tot ce făcuse ea în trecut, toată nenorocirea ce faptele eǐ aduseseră asupra luǐ Mustea. Dar, privind pe toate tovarășele sale de suferință, șǐ maǐ ales pe nenorocita dudue, întinsă în acel pat sărăcăcios, dupe asemenea atac, se înfioră. Se întreba : tot reul făptuit de dînsa, pus în cumpănă cu reutatea acelor bărbați, carǐ au adus atâtea nenorocite aici, n’ar cântări maǐ puțin ?

„Nu, își elicea Matilda în gând, greșalele șǐ chiar crimele noastre ale câtor-va, nu’s în stare să răsplătească tot reul săvârșit de bărbați. Sîntem misera-bile, ca robul care-șǐ fură orǐ chiar omoară stăpânul, dar suferințele a miǐ șǐ miǐ de inși se răsbună, în unul singur».

În aceste gânduri adormi. În cameră se lăsa un în-’ tunerec cenușiu.

Tăcerea se făcu din ce în ce maǐ desăvârșită.

Tristețea le cuprinse pe toate. În această tăcere, bolnava brunetă, rosti, gândind tare:

— E tristă soarta femeei, nespus de tristă!

Toate gândeau acela-șǐ lucru ca șǐ Matilda.

Acelea-șǐ impresii din afară fatal dădeau nas cere la acela-șǐ-gând : „E tristă soarta femeei!”

CAP. XII

O viespe nouă

Cititorii sciu că am lăsat pe Maria șǐ pe Ionescu urmându-șǐ idila la mănăstirea Sfintei Troiți.

Idilă, pornită din sentimente curate șǐ inemi nobile!

Maria avea sufletul nevinovat șǐ nu iubise încă nicǐ odată.

În lonescu veJu numaǐ un caracter blînd și nobil, nu un om care a suferit, care în viața sa a avut nenorocirea să dea peste ființi perverse și stricate.

Ionescu, în adevăr, fusese foarte nenorcit în prima luǐ căsătorie.

Acum, decepționat șǐ amărît, s’ar fi jurat să mereu [...] becher, de pe cele suferite, venindu-i [...] că toate femeile sînt ca una șǐ una ca toată Ionescu înse nu era din acei pesimiști, carǐ să creadă [...].

Am avut nenorocirea să dau de o femee rea, dar sînt sute bune; poate a doua oară voiu avea maǐ mult noroc.

În asemenea gânduri, fără veste șǐ fără voe, s’amoresă de Maria.

Om bun șǐ blând, vedea în Maria o soție ideală...

Isprăvindu-i-se concediul, plecară cu toți de la mănăstire.

Maria era foarte tristă, că părăsea o viață fericită, lipsită de griji, de invidii șǐ de critica lumei.

Dînsa era ființă nervoasă, care lesne leagă sentimentele fericite de locurile în carǐ se află.

Ionescu era fericit de plecare; pentru că dînsul scia că fie-care pas îl apropie de deslegarea chestiei luǐ nenorocite.

Pe drum, ca să maǐ treacă din vreme, mereu o vedea pe Maria că îi pare reǔ după călugărie.

— Cucoană Ruxandră, me tem că maicele de la schit i-au furat mințile, priviți cât e de tristă după mănăstire.

— Nu mi-au furat mințile, dar o locul cel maǐ fericit, în care anǐ trăit vre-o dată.

— Te atașezi prea lesne [...].

— Am o presimțire că-i locul care-mi convine mai bine.

— Să crezi că nu-i o virtute să fugi din lume, ci să stai, să te lupți și să învingi.

Închipuie-ți ce ar fi omenirea, dacă ar [...] vrea să trăiască la mănăstire.

— Asta nu se poate întîmpla, fiind-că nu toți oamenii au dorință de liniște.

Ambiția îi roade pe toțǐ șǐ maǐ curend își mănâncă din carnea lor de cât să se lipsească de apetituri șǐ ambiții.

— Dar, orǐ cum, e prea monotonă viața.

— Ți s’a părut d-tale? d̪ise Maria, cu o intonație anumită.

— Nu. Pentru mine a fost adeverată plăcere șǐ fericire deosebită, dar nu mănăstirea mi le-a procurat. Acelea-șǐ întîmplări, carǐ le-am avut la mănăstire, mi-ar fi fost plăcute în orǐ-ce parte de loc.

Șǐ d̪icând aceste vorbe, o privi cu dragoste pe Maria.

Ajunși acasă își luară fie-care ocupațiile.

Maria broda cu hărnicie neîntrecută, parte pentru dînsa, parte pentru vînd̪are.

Din munca eǐ își făcuse albituri foarte frumușele.

Cu atât maǐ drag se uita la ele, cu cât totul era datorit muncei sale; nicǐ o împusătură de ac șǐ nicǐ un fir de ață străin.

Ionescu ved̪end’o cum, seri de-a rândul, lucrează cu hărnicie, i se rupea inima; i-ar fi propus să nu maǐ muncească atâta, dar nu îndrăznea.

Une-orǐ, ne maǐ putendu-se răbda, îi d̪icea:

— D-șoară Mărie, o să-ți strici ochiǐ cu-atâta broderie.

— Dar eǔ nu-i dic, adăogă mătușa. Maǐ ceart’o șǐ Dumnea-ta; eǔ m’am săturat de d̪is. N’ascultă!

Mariea une-orǐ tăcea, alte orǐ d̪icea :

— Dar e păcat să stea cine-va de geaba. Par’că șǐ legea d̪ice că nu-i maǐ mare reǔ de cât trândăvia. Când omul poate munci, de ce să nu lucreze?

— Bine, d̪iua toată n’ajunge? d̪ise mătușa.

— Sigur. Seara strici ochiǐ șǐ o să-ți pară o data reǔ! adaose lonescu.

— Ce poți face a-ad̪i, nu lăsa pe mâne.

Ast-fel treceau d̪ilele pentru Maria. Ionescu nu-i vorbea nimic de chestia divorțului. nicǐ n’avea ce-i vorbi.

Deși avea cunoscință de toate mișeliile femeei, deși o prinsese cu amantul în casă, dar nu fusese destul de șiret ca să aibă dovetji șǐ martori.

Femeea, adeverată viespe, care îl luase din interes, să-șǐ schimbe numele de d-șoară, era mult maǐ dibace de cât dînsul.

Într’o ceartă, ce-o avuse, îi declărase:

— Sǐ voit să te mântui de mine, dar m-ai înșelat. Nu vrei să trăesci cu mine? Atîta pagubă. Dar o să-mi plătesci alimente pînă ce te-o lua dracul. M-am măritat și n-am bărbat de lăsat.

— Bine, dar nu ți-e rușine să trăesci cu alții și eu să te țin?

— Minciuni. Dovedesce?

— Cum, să mă fac pândașul tău?

— Ved̪i bine, dacă aǐ interes. Aǐ voi ma-ta să te’nsonri. Îți trebue divorț?

[...] nu me pândesci, dar eǔ sciu tot, unde stai șǐ cum aǐ petrecut la mănăstire.

— Eǔ nu me interesez de ce faci tu; ce te doare ce fac eǔ?

— Fiind-că eǔ sînt deșteaptă șǐ tu aǐ fost șǐ ești un prost.

— Prost am fost, când am luat o blestemată ca tine.

— Te privesce. șǐ eǔ nu d̪ic c’aǐ fost cuminte.

— Dar n’ai în tine pic de demnitate. Frumos e să me ții încurcat, să nu-mi pot avea rostul mieu?

— Să te’nsori, ha?

— Chiar să me’nsor, de ce nu?

— Dar nu ești însurat? eǔ ce-s?

— Nu maǐ voiu sa trăesc cu tine.

— Nu trăi. Ce cred̪i că-mi curg ochii dupe un prostănac ca tine?

— Atunci de ce nu ne-am înțelege omenesce să divorțăm?

— Fiind-că eǔ nu sînt proastă să las gîsca din mînă pe [...].

[...].

— Bine, dar eǔ sînt de vină? De ce ți-ai bătut joc de cinstea mea?

— Mofturi! Secături! Ți-a abătut să me lași.

— Fără de asta nu ne înțelegeam. Mereu ceartă, mereu scandal. M’am însurat să am casă șǐ masă!

Când veneam seara, tu erai dusă. Cine scie pe unde șǐ cine scie cu cine; când te’ntorceai, îmi cătai mie pricină. Pan la urmă aǐ îndrăznit să’ți aduci amanții în casa mea. Înțelegi că răbdarea omenească are un capet.

— Ce vreai tu, nu vreau eǔ. Bravo mie, c’am fost atât de deșteaptă șǐ-am făcut câte le spui, fără ca legea să-mi poată face ce-va.

— Dar o să me aduci la desperare; eǔ voiu să me despart.

— Bine. Me despart; dă-mi cincǐ miǐ de leǐ șǐ s’a isprăvit.

— De unde? Să fur?

— Treaba ta.

— O să-ți pară reǔ de cele ce faci.

Ionescu eși furios din casa așa d̪isei luǐ neveste. El părăsise domiciliul, lăsând’o cu totul ce era în casă.

Asemenea certe avea Ionescu din când în când, cu foasta luǐ soție.

La tribunal cererea de divorț fusese respinsă din pricina lipsei de dovetji șǐ, dupe cererea femeei, fusese condamnat la pensie alimentară.

Ionescu era une orǐ atât de trist șǐ de abătut, în cât seara venea șǐ nicǐ nu eșea din camera luǐ.

Îi era jale șǐ rușine de situația în care se zbătea.

Une orǐ îi venea în gând să-șǐ facă seamă șǐ să scape odată de femeea viespe, care-i otrăvea viața întreagă.

Nopți întregi nu dormea zbuciumat de gândul cum ar face să scape de acest fapt, care îi strica toată fericirea vieței.

Mersese la advocați. Fie-care îi da câte un sfat, dar era greǔ de împlinit. Cum să aibă el martori, să stea nopți întregi șǐ să pândească femeea?

Era ce-va împotriva caracterului luǐ.

Pe de altă parte, femeea, ved̪înd că o lasă în pace șǐ nu-i maǐ d̪ice el de divorț puse pe unii pe alțiǐ să-i spună luǐ Ionescu, să-i dea câte-va miǐ de leǐ, banǐ pe carǐ ea avea pretenția că i-a cheltuit cu nunta șǐ cu hainele.

Mulți di’ntre cunoscuti îi d̪iceau: îmărumută de unde-va bani și scapă de dracul.

La urmă lăsase numaǐ cu treǐ'miǐ

Sumă foarte mică pentru cine o are; dar colosală pentru cine e sarac.

De unde să poată găsi treǐ miǐ de leǐ un biet tune-ționar cu doue sute de leǐ pe lună ’

li face cine-va credit cel mult de un rând de haine de un palton on de o păreche de ghete?

Dar treǐ inii, fără sa aǐ un immobil!

lonescu ofta. Muncit mereu de aceste gânduri, ajunsese melancolic de-a binele.

Pri’ntr’o schimbare de personal șǐ ridicare în ranguri, lonescu se yecju înnaintat în slujbă.

II trimiseră șef la o gară maǐ mică, unde ținea șǐ locul de casier.

Mutarea aceasta îi fu foarte dureroasă.

Ii strica to’t rostul vieței, așa cum era el acum deprins.

Pentru dînsul era mare fericire ca o putea vedea pe Maria, seara șǐ demineața, că puteau vorbi câte-va cuvinte banale, carǐ îi resunau plăcut toată vremea în minte, pănă o vedea din nou..

Zbuciumat ast-fel cu gândul își d̪ise să nu facă din capul său șǐ să se sfătuiască șǐ cu Maria.

Era într’o Duminecă, mătușa Măriei adormise dupe masă.

Ionescu si' Maria trecură în salonașul de-alaturi.

— Am să-ți cer un sfat, domnișoară, șǐ sigur o să mi-l daǐ.

— Sînt foarte neiscusită în dare de sfaturi.

— Orǐ cum, scii că nu-i chip s’o scot la capăt cu dușmanca mea. Acum mi-a trimes respuns, dacă îi dau trei mii de franci, se desparte. I-și da bucuros numai să scap; dar n-am.

Maria tăcea, nu d̪icea nemic.

— D̪ilele acestea înse me ved [...] și la o gară. Drept, leafa mai mare, dar și [...] mai grea; căci eu sînt și [...].

Mi-e foarte greu să plec de [...] singura mea fericire era să ne putem vedea fiind lipsit și de aceasta, nu sciu de nu voi înnebuni.

E foarte greǔ de trăit pe lume fără nicǐ o umbră de fericire.

— Dar ne remâne speranța, d̪ise Maria.

— Speranța e adesea prea puțin. Când ai sperat prea mult fără de nicǐ un resultat, e greǔ numaǐ cu dînsa.

— Cu toate astea altă mângâere nu putem avea. Dacă n’ași fi fată săracă, ți-așǐ da din zestrea mea șǐ lucrul ar fi lesne.

— Nicǐ nu m’am gândit, dragă Mărie, la așa ce-va. Eǔ sînt vinovatul, eǔ trebue să desleg.

— Cu asemenea femee nu-i deslegare.

— Am să scot baniǐ din pămînt, voiu face toate economiile șǐ va trebui să scap; de la întâiu al lunei plec la serviciu, aǐ să-mi scrii; nu cred că-i o compromitere. Nu te socot ca logodnica mea? Cel puțin sa sciu că ești sănătoasă.

— Am să-ți scriu, d̪ise Maria.

CAP. XIII

Nunta

Cu anevoe, dar în sfârșit Matilda se însănătoși.

Fu pentru ea adeverată serbătoare, când ieși de la casa doamnei Grigoriu.

Ilieseu se certă cu moașa pentru plată.

— Bine, cucoană, Domnia-voastră desbrăcați lumea.

— Frumos! Faceți pozne șǐ vreți să scăpați fără banǐ. N’a fost vorbă cu cincǐ sute de leǐ?

— Crezând că vei avea bucluc șǐ cu copilul!

— Dacă s’a întîmplat așa, e norocul mieii. Dar n’am avut o facere care plătesce o mie de leǐ? Nu-ți pare bine că ți-am scăpat nevasta din primejdie?

— Dar treǐ sute de leǐ sînt banǐ. Nu se iau din drum. Vremi grele, crede șǐ Dumnea-ta.

Pe mine: doctor, farmacie, chirie șǐ câte, câte, nu me cred.

— Eǐ, șǐ dacă nu ți-oiu da, ce-o să-mi faci. Aǐ să me daǐ în judecată? Te ține cureaua?

— Te-așǐ putea șǐ da. Ce? [...] martor pe doctor? Eu n-am nemic, [...] fac de rîs ca pe d-ta. Și, dă, să nu dea Dumned̪eǔ să mai ai nevoe.

La aceste vorbe, Iliescu remase pe gînduri. În adevăr: de unde scii că nu maǐ are nevoe! El e hotărît sa n-aibă copiǐ cu Matilda.

— Eǐ fie. Facem pe din două: patru sute.

— Nicǐ patru banǐ nu las!

Moașa era șireată, ved̪use că a lovit bine și unde trebue.

Iliescu, necăjit, se primbla de colo pănă colo.

— Nu te maǐ codi șǐ dă banǐ. Uit’te, mi se pare vine cucoana.

— Las’o să vie, să vad̪ă cât mă costă prostiile ei?

— Numaǐ ale ei?

— Da, fiind c’a ascuns.

Între acestea intră șǐ Matilda.

Deși palidă, avea înfățișare maǐ bună; speranța unei vieți maǐ ticnite îi lumina șǐ înfrumuseța fața.

Iliescu scoase treǐ hârtii de câte o sută, d̪icând:

— Treǐ sute șǐ cu două sute la început fac tocmai cincǐ sute. Adevărată desbrăcăciune!

— Cred̪i, se vede, că toțǐ acești banǐ îmi întră mie în pungă! vaǐ de venitul mieu. Muncesc de două-d̪ecǐ de anǐ șǐ n’am nimic pus la o parte.

— La o parte n’o fi, dar la ciorap, d̪ise Iliescu, red̪ind. În sfârșit, cu bine, cucoană moașă.

— Cu bine șǐ la revedere.

— La revedere, dar nu pentru afaceri.

Era o scară de toamnă, rece și umedă. Matilda se înveli bine în mantelul blănii șǐ [...] llocuința cea nouă a luǐ Iliescu. Peste [...] dile erau să meargă la primărie pentru facerea căsătoriei civile.

Matilda ținea cu ori-ce preț [...] cununia religioasă o rochie de mătase [...]

Iliescu voia șǐ el ca mireasa [...] mai elegantă; Ori-cît era de zgîrcit în cele [...] cand era înse vorba de a arunca [...] ochii lumei, nu se uita la sute de franci. Îndată dupe ce ispravise divorțul, Iliescu disese Matildei să trimiță la Mustea să-i dea lucurile ce mai remăseseră la el.

Mustea, fără să se împotrivească orǐ-cât de puțin îi dete rufăria ce maǐ avea la el, precum șǐ hainele șǐ așternutul.

Mustea simți ușurare de a da tot, dar tot, ce i-ar maǐ fi putut aduce cea maǐ mică amintire. Uita, sărmanul, că amintirea era în inema luǐ; putea pieri numaǐ odată cu darea sufletului.

Matilda chemă o croitoreasă, de-i prefăcu toate rochiile vechi.

— Cu economic, dar să fie la modă, îl d̪ise Iliescu. Nu voiu să semeni cu cucoana Chirița, când vom eși în lume.

Iliescu, practic cum era, luă veriga de cununie a Matildei, care o avea de la cuconul Todiriță, șǐ făcu din ea două maǐ subțiri.

Omul acesta n’avea nemic sînt șǐ nicǐ un prejudițiu. Ar fi făcut negoț șǐ cu cenușa părinților săi, dacă l’ar fi îmbogățit.

Era atât de ahtiat dupe avere, în cât, d̪i șǐ noapte, n’avea alt gând de cât cum ar înturna ca din miile de francǐ remase să poată scoate cât maǐ mult.

Locuința noua era cât se poate de nostimă.

Un salon mare, scos în față cu un rotond mic de geamuri, anume pentru flori.

Un antreu impunător.

În fața salonului era biuroul viitorului domn avocat.

Pe urmă venea sufragerie, cameră de culcare șǐ alte camere fără menire specială.

Matilda era foarte necăjită că n’avea frumoasele șǐ bogatele eǐ juvaericale.

Ilieseu ghici tot năcazul eǐ șǐ, cum nu voia să dea prilej de ceartă, fără soirea Matildei, cumpără o brățară șǐ un colier, imitație de diamante.

Avu înse grija să pue pe ele prețuri de sute de leǐ.

Matilda, primindu-le, fu încântată; nicǐ prin minte nu putea să-i treacă de șiretlicul luǐ Ilieseu.

Se zbuciumau înse mereu cine să le fie nuni.

— Înțelegi tu, dragă, ar fi cea maǐ mare nebunie să pierdem ocasia, prin care ne putem lega c’o familie bună șǐ dela care să avem protecție.

— Dar pe cine? eǔ n-am pe nimeni. Dacă nu o ucidea pe sărmana mătușa.

Asta a fost adevărat ghinion! Cu sprijin, ce relații am fi avut! La ea venea tot ce are orașul mai nobil și mai ales.

— Ce cadouri era să am! Adevărată nenorocire! Ticălosul de Turel!

— Ar merita ștreang. Un păcătos îți strică tot rostul.

E vorba: cine ne cunună:

— D̪iceai că ești bine cu președintele?

— Bine, dar de, nu sciu de-o vrea!

— Cearcă.

În adevăr, Iliescu luându-șǐ o mutră de umilință, îmbrăcat cochet, se duse acasă la președinte, la un ceas, când el era la tribunal, anume s’o găsească numaǐ pe cucoană.

Dupe multe sărutări de mână șǐ lingușiri, îi aretă ce fericit ar fi să-l cunune d-sa și soțul eǐ.

Nevasta președintelui aflase ce-va din istoria luǐ Iliescu, dar gândi: multe se spun pe seama fie-căruia.

— Eǔ, d-le Iliescu, nu pot promite nimic fără Dum-nea-luǐ; pe mine me aǐ din partea d-tale!

— Tot norocul mieu, cuconiță, stă în mâna ma-ta-le. Când femeea vrea, vrea șǐ D-d̪eu, d̪ice Francesul.

— Da? d̪ise cucoana zâmbind.

— V’ași fi foarte recunoscător.

— Nu promit cu siguranță, dar cred c’o să vrea.

— Nu voiu daruri, cuconiță; o simplă luminare, dar ținută de d-voastră. Ar fi o fericire nespusă pentru mine șǐ pentru ea, care o străină șǐ a suferit atâta până acum.

— Șǐ pe când?

— Dacă nu va fi nicǐ o piedică din partea d-voastră, pe Duminecă.

— Dacă îl conving pe bărbatu-mio, îți scriu.

— Dacă voiți d-voastră, sînt sigur.

Iliescu eși aproape sigur de reușită. Tot drumul îsi făcea planuri peste planuri.

— Să ai naș pe președinte e lucru [...].

Cînd voiu avea procese, sînt sigur de reușită. Și cînd lumea te scie înrudit cu președintele, alergă la tine ca la Mesia. Adevărat noroc! Asta înseamnă a avea practica vieței.

Nu-i greu să fiǐ avocat, maǐ greǔ o să aǐ procese șǐ încă șǐ maǐ greu să le câștigi. A sci să înlături asemenea piedeci e a fi deștept, a avea flerul vieței practice. Dacă n’oiu merge nicǐ eǔ departe în lumea asta, nu maǐ merge nicǐ dracul.

Acasă spuse Matildei că e treaba făcută. Scie că-l duce ea de nas. Cine e priceput șǐ vrea să câștige un proces, cu ea vorbesce. Halal femee! Așa femee d̪ic și eǔ. Are samsari ca un avocat, carǐ pândesc procese șǐ se înțeleg, dacă or câștiga, să aibă atâta la sută.

— O fi deșteaptă șǐ cultă? d̪ise Matilda.

— Bate dece bărbați, cu gura, șǐ se pricepe la întorsături, lucru mare.

— Șǐ bărbatu-se scie?

— Tocmai aici e deșteptăciunea eǐ. El nu scie nimic șǐ ea îi insinuează că în cutare chestie crede că cutare are dreptate. Pretinde că se ocupă de-asemenea chestii, de gust, șǐ din dragoste pentru el. Tată-se era avocat șǐ ea făcea pe secretarul, d̪ice c’a remas cu patimă.

— Bună patimă, care-i aduce miǐ de francǐ, d̪ise Matilda.

— Poți să-ți închipui! Înrudindu-ne cu ea, ce afaceri putem face. Atârnă mult de la tine, de vei sci s’o măgulesci...

Seara, primi un bilet, în care îi spunea că, dupe multe rugăminți, Gogu voesce să-i cunune.

Iliescu nu-șǐ maǐ putea stăpâni bucuria, căsătoria civilă se făcu la primărie, cununia religioasă în casă la Iliescu.

O cupea aduse pe nunii marǐ.

Matilda eră destul de bine.

Areta chiar frumoasă, în rochie mauve șǐ cu voalul alb pănă la pămînt. Nu puse beteală, de vreme ce era văduvă. O floare albă de lămâe naturală îi împodobea frumos perul negru, pieptănat de friser, la modă.

Dupe cununie se serviră oaspeților șampanie, prăjituri și bomboane. Seara [...] să fie pentru rude și prieteni.

[...] se scusară că nu pot veni, fiind invitați la o logodnă a unei nepoate.

Iuvitații ceǐ maǐ mulțǐ erau colegi de-ai luǐ Iliescu. Afară de aceștia era Maria cu o mătușă de vară primară. Maǐ erau șǐ alte rude ale luǐ Iliescu.

Matilda areta foarte veselă; se credea ajunsă la căpătui suferințelor.

I se părea că idealurile de fericire încep să i se întrupeze.

Felicitată șǐ admirată de toțǐ, era în culmea fericirei.

I se părea că, dupe o închisoare de d̪ece ani, a eșit iar la lume, unde va fi admirată șǐ serbătorită, cum era înnainte de a se mărita cu Mustea.

Își închipui că o tinereță nouă o să le vie. Nu scia că toamna zadarnic dau pomii flori; căci sînt menite înghețului șǐ ofilirei.

D̪iua de cununie fu o d̪i de toamnă cu soare.

Toțǐ îi spuneau că va fi fericită, căci e d̪i frumoasă.

Matilda credea din tot sufletul, așa cum crede bolnavul, dornic de sănătate, în vindecare.

De acum nu maǐ avea a se teme de clevetirile lumei.

Era să fie șǐ ea femee legitimă.

Câte altele nu se despart șǐ lumea nu le disprețuesce ?

Divorțul e ce-va atât de obicinuit a-d̪i, în cât nimeni nu se miră. Ce să facă femeea care dă peste un bărbat reǔ șǐ vițios, orǐ cu care nu se poate înțelege ea cu Mustea? Se vedea scăpată de selbăticiea de la țeară.

Iliescu, foarte cochet, areta destul de frumos în haine negre șǐ vesta albă.

Nu era atât de vesel ca Matilda. Alt-fel de mire ar fi dorit el să fie! Alte planuri de viață ar fi avut el!

„Dar ce să faci, îșl d̪icea? Vânătorul e silit să vâneze ce găsesce.”

„Vremea, acest maestru fermecător, ce n’aduce ea în tolbele-i greoae?”

În sofragerie se. puse o masă mare. În mijloc doǐ cozonaci, în carǐ erau înfipte luminările de cununie, a-prinse.

Iliescu, econom ca în tot-deauna, tocmi un bucătar bun, ce se nemerise fără stăpân, șǐ acesta, în doue d̪ile, îi găti masă regească: gelatine, galântine, mâncări reci de epure, fripturi de curcan, torte șǐ prăjituri de tot soiul.

Vinuri cumpără singur.

Tocmi un fecior.

Ast-fel totul se servi cât se poate de frumos șǐ de elegant.

Matilda, dupe atâta vreme de sărăcie, era mulțumită, nu să mănânce, dar să nu maǐ vad̪ă sărăcia în jurul eǐ.

Între alte rude șǐ prieteni de-aǐ luǐ Iliescu, era o mătușă a luǐ d-na Dănescu, în vârstă de vre-o patru-d̪eci de anǐ.

Avea pensie; bărbatu-se fusese doctor militar.

Femee destul de bine păstrată, tip vesel, cu pretenție de femee vecinie tîneră.

Alături cu ea sta Jenică, protejatul Dumnea-eǐ, băiat tîner, înnalt șǐ blond. Își făcea cariera de candidat, la tribunal.

— Băiat sărac, are nevoe de protecție, d̪icea d-na Dănescu.

Jenică avea masă, casă, șǐ banǐ de buzunar, Dăneasca era foarte milostivă cu tineri ca Jenică. „Ce să le faci, dragă, trebue să-i ajuți; a-d̪i e atât de greǔ de făcut carieră!”...d̪icea ea adesea.

Această generositate nu o împiedeca de a fi foarte nepesătoare cu un nepot de soră, care, neavend cu ce isprăvi liceul, întrase la poliție.

[...].

Dăneasa, ved̪end pe mire că nu-i tocmai vesel, d̪ise:

— Ce stai nepoate, așa plouat? De, e reu, cînd menînci mărul înnaintea mesei!

Cu toții zbucniră într-un hohot de rîs.

— Îmi place mireasa, uit’te cât e de veselă!

— S’a trecut vremea, când mireasa plângea, de-i sărea cămașa de pe dînsa, d̪ise mătușa Matildei, căreia ca rudă, nu-i veneau bine împunsăturile Dăneascăi.

— Las’ c’or rîde, când or fi singuri, d̪ise un domn maǐ bătrân, rudă a luǐ Iliescu.

Alt hohot de rîs cuprinse pe meseni. Veselie ca la nuntă!

Pentru cel maǐ neînsemnat nemic, rîdeau cu hohote.

Nu’n zadar se d̪ice că vinul veselesce inema omului, păcat înse că tâmpesce mintea.

— De ce n’ar rîde? De ce, n’ar fi veseli? Tineri sînt, frumoși sînt, d̪ise Dăneasca, dând coate protejatului Jenică.

— Ved̪i bine, nu ca dumnea-ta bătrână, d̪ise unchiul luǐ Iliescu, sciind slăbiciunea Dăneascăi.

— Te rog, nicǐ în glumă, nu-mi place bătrânețea.

— Auleo! Ce spui? Atunci ridic acest toast, urând mirilor s’ajungă la adânci bătrânețe.

Cu toțǐ ciocniră paharele șǐ le goliră.

— Șǐ eǔ ridic alt toast ca s’ajungem cu toți pînă vom d̪ice [...].

— Lacom [...] viață, domnule Vasiliu. [...].

— Sînt lacom, fiind c’o trăesc pe’ncetul, nu’s tocmai [...] ca alții.

— Pune-o în traistă, domnule Vasiliu; [...]

— Ar fi nepoliticos să tachinăm cucoanele bătrâne, sîntem cu respect...

Maria era foarte încurcată de toate aceste glume cu doue înțelesuri. De aceea cum se isprăvi masa, dînsa trecu în salon cu alte cucoane mei tinere.

Iliescu poftise destulă lume, spre a se făli cu casele luǐ șǐ să aretă ce masă poate da.

Petrecură cu glume șǐ închinări de păhare pănă pe la doue-spre-d̪ece din noapte.

Obosiți de petrecere șǐ nesomn, mesenii, unul câte unul, începură a pleca pe-acasă, urând tinerilor căsătoriți multe fericiri.

CAP. XIV

Căsnicia cea nouă

Chiar de-a doua d̪i, Matilda își începu în serios rolul de gospodină; era ca un bolnav, care n’a umblat mult șǐ-i obosit de neumblet șǐ nemișcare.

Cu adevărat devotament șǐ dragoste cercetă casa, îucepend cu podul șǐ isprăvind cu pimnița. Lipseau încă o mulțime de lucruri, ca în orǐ-ce gospodărie nouă.

Gospodăria nu era grea ca la țeară, aci totul se ia de-a gata, dar șǐ totul e pe sponci, măsurat șǐ cumpănit.

Matilda la țeară nu lucra maǐ nemic, dar aci, tot cu acea cheltuială de muncă, putea trece de gospodină bună.

La oraș, gospodăria stă nu în a produce lucruri folositoare, ci în a ținea, ca totul să fie lustruit, sclivisit.

Lucru destul de ușor, fiind-că de la salon păn la bucătărie, toate lucrurile erau nouă.

Gospodăria de la țeară e bine-cuvîntată șǐ plină de bielșug, dar c’o singură condiție: femeea să fie harnică, precum e o albină.

Din zori șǐ pănă în seară s’ajute șǐ să supravegheze. Un ou să nu se poată pierde, un ceas să nu fie neocupat.

La oraș munca e lux, la țeară munca e bogăție.

[...] mai cu zor, cu atât ai adunat mai mult. Din munca și grija femeii pentru gospodărie, resar ca prin minune, roadele grădinei; curtea se umple de pesări, [...].

Gospodina bună se îngrijesce de locunțele peserilor, să fie tot așa curate și aerisite ca nisce locuinși omeneșci, și apa de beut să fie curată și limpede. La gospodina bună nu se scie de boale și peserile nu pier.

Gospodina de la țeară e blândă cu servitorii, le dă tot dreptul lor; dar le cere să fie muncitori, harnici șǐ să nu o prade.

Toate acestea nu erau pentru Matilda, dînsa putea fi gospodină de oraș, nu de țeară.

Cu un cuvînt, Matilda era târgoveață. Îi plăcea să se scoale la opt șǐ la nouă; dar gospodina de țeară, pănă la acest ceas, trebue să fie sătulă de muncă. La oraș putea să se scoale șǐ la d̪ece, nemic nu se pierdea; praful poate fi șters la orǐ-ce timp al d̪ilei, nu pierde nemic așteptând. Ținea o singură servitoare, o fată tânără, foarte îndemânatecă de origină germană. Toate treburile le făcea cu spor șǐ curate. Matilda, atât de caprițioasă șǐ rea cu servitoarele, era foarte mulțumită de Roșa.

Putea Matilda să se scoale cât de târziu. Roșa curăța pretutindeni șǐ regula totul.

Cu cea maǐ mare îngrijire fierbea laptele, făcea cafeaua, venea șǐ de la piață cu târguelile pentru dejun șǐ masă.

Nu era ca servitoarele de la țeară, reǔ îmbrăcată șǐ murdară.

Când aducea ce-va, îți era drag se privesci.

Pieptănată frumos, cu hainele curate, cu șorț alb cu dantele, făcea impresie bună orǐ-cui o vedea erodând că Iliescu ține jupâneasă, bucătăreasă șǐ landaș.

În bucătărie, Roșa purta doue șorțuri; peste cel alb avea unul de stambă, dar tot curat.

Îndată ce suna clopotul șǐ o chema sus, Rosa se înfățișă ca o jupâneasă cochetă, cu șorț alb, frumos pieptănată, cu panglici la cap, veselă șǐ zâmbitoare. Cu asemenea servitoare Matilda avea liniște. Avea cunoscinți destule; dupe dejun, cam pe la vre-o patru, își făcuse obiceiu de-a ieși din casă.

Matilda d̪icea către Ilieseu: maǐ trăesc, maǐ resuflu.

— Cred șǐ eǔ. Nu se poate compara viața liniscită șǐ plăcută de-aici cu închisoarea de la Chindesci.

— Adeverată închisoare! Un ou șǐ o bucățică de carne ajung unui om; dar să maǐ aibă viață sufletească, să aǐ cu cine vorbi câte-va cuvinte! Să vedi că’ți maǐ deschid ușa nisce oameni de seama ta, respundea Matilda.

Iliescu era foarte îngâmfat că el, un neînsemnat funcționar, a fost destoinic să facă fericirea unei femei, lucru ce n’a putut face moșierul Mustea.

Măgulirea aceasta îl făcea să fie foarte bun șǐ prevenitor cu Matilda. Se părea că omul se schimbase; îndemânările vieței familiare îl făcuse chiar pe Ilieseu maǐ bun.

— Eǔ eram menit a fi familist; nu-ți faci idee ce fericit me simt, de când am casa șǐ masa mea.

— Șǐ de mine nu pomenesci nimic, îi d̪icea Matilda, desmierdându-1 pe frunte.

— Maǐ încape vorbă? Fără tine n’ar putea fi aceste doue.

Iliescu nu era omul, care să născocească tot soiul de desmierdări șǐ vorbe drăgostoase, menite unei căsătorii noue. Recordul acestei fericiri, obicinuit unei tinere perechi, îl ținea Matilda.

Dînsa nu se supăra. Își explica faptul prin aceea că Iliescu era puțin expansiv; nu un temperament vesel, vorbitor șǐ glumeț.

— De statornicia unui asemenea bărbat ești în tot-de-a-una maǐ sigură, d̪icea ea vorbind cu Maria, cu care se împăcase din toată inema.

— Numaǐ, țață, să nu uiți vorba mătușei: apele liniștite nu sînt în tot-de-a-una șǐ cele maǐ puțin adânci.

— Cum, adică tu credi că Ilieseu ar fi vre-o data-capabil de vre-o inconstanță?

— Nu d̪ic, dragă țață, dar scii vorba: paza bună trece primejdia rea. Nu sciu de ce, dar eǔ, cu caracterul mieu prepuelnic, n’așǐ avea nicǐ o dată încredere. Îți spun drept, chiar pe cei maǐ sfînt tot îi cred în stare, când i se va da ocasie, să te înșele.

— Tu, Marie, cu caracterul tău, trebue să nu te măriți.

— Me tem că așa am să șǐ fac.

— Tocmai, ce face Ionescu tău?

— Ce să facă? El scie. Băiat bun, îl iubesc: dar e încurcat!

Șǐ cred̪i că el e sfînt? N’o fi avend pe-acolo vreo madamă?

— Nu cred, e prea sincer.

Aici o să-ți spun că te inșeli; bărbații neînsurați nu pot fi nicǐ odată constanți jurămintelor date.

— Poate, d̪ise Maria, simțind că un nor de melancolie îi acopere fața.

— Cel puțin eǔ pe Iliescu îl țin din scurt; pe mine nu me poate înșela; l’așl cunoasce immediat dupe purtări. Pe copiǐ șǐ pe bărbați îi cunosci îndată ce au călcat vre-o poruncă.

În această căsătorie nouă Matilda avea foarte desvoltat sentimentul propriotăței.

Toate aceste lucruri erau cu baniǐ eǐ șǐ ținea cu sfințenie la cel maǐ mic din ele.

Toate trebuea să fie în bună regulă șǐ la locul lor, toate îngrijite șǐ curățate.

Chestia bucătăriei o cam stingherea pe Matilda.

Rosa nu prea scia la bucate.

În schimb Iliescu era foarte caprițios la masă.

Mâncările la târg sînt maǐ grele de pregătit, casă aibă față șǐ să fie gustoase. Nu-i untul din bielșug; nu sînt păserile, carǐ, orǐ-cum ar fi gătite, tot sînt bune. Șǐ Matilda, care la Mustea nu fiersese un ou, acum era silită să ție mult șǐ bine oala de coadă.

Alt-fel la masă era cearta gata.

Întâiu Iliescu făcea numaǐ observații, luând în bătae de joc bucatele nereușite bine; dar, încetul cu încetul, observațiile ajunseră maǐ aspre șǐ maǐ jignitoare pentru Matilda.

Intr’o d̪i, la dejun, se greșiră ouăle vârtoase. Iliescu se ridică furios șǐ aruncă șervetul, d̪icând:

— Maǐ bine la birt de cât în casa mea, unde nu pot mânca un ou după gust.

În altă d̪i supa fiind prea sărată, din pricină că o sărase șǐ Roșa șǐ cucoana, a făcut adevărat scandal.

— Astea sînt bucate pentru bețivi. Două nu sînteți în stare a face o supă.

— Te rog, Iliescule, nu mă pune în rândul servitoarelor, d̪ise Matilda.

— Bine, dragă, dar nu mergi șǐ tu la bucătărie? Dupe ce cheltuesc bani, cred că sînt în drept să cer o mâncare ca lumea! La ce maǐ am casă?

— Unde ai ved̪ut casă șǐ să nu se întîmple greșeli? De aici nu urmează să mă tratezi ca pe o bucătăreasă.

Destul mă ard la bucătărie, doar ți-ași fi pe plac. Dar greǔ se poate intra în voia unui caprițios ca tine..

Cu toate aceste neînțelegeri mici, Matilda se credea fericită, scăpase cel puțin din miserie.

Iliescu, deși econom, voia să s’arate lumei galanton...Poftea dese orǐ prieteni de-ai luǐ la masă.

Atunci cumpăra băcănii șǐ dedea Matildei bani sa ia păseri șǐ lucruri alese; îî plăcea să poseze.

Din slujbă nu dase dimisia.

— Nu sînt nebun, d̪icea dînsul, să descalec de pe un cal înnainte de a avea altul gata.

Matilda tot maǐ păstra urmele unei frumuseți trecute. Când se îmbrăca șǐ și dregea fața, era frumoasă; deși îi lipsea farmecul șǐ frăgezimea tinereței.

Într’una din d̪ile, stând la fereastră cu Iliescu, Matilda d̪ise cu o vădită bucurie:

— Iliescule, tu ai păr alb!

— Mi l’ai scos tu!

— Eǐ aș!

— Ce, vrei să d̪ici cu asta că sînt maǐ bătrân de cât tine?

— Șǐ ce, te superi? ȚiI atât de mult la tinerețe?

— Ved̪i bine că țiu! Poate vreI să ne aretăm actele de nascere, ca să vedem care pe care?

— fiǐ, frate, șǐ de două-d̪eci de ani! De la o glumă te iei la ceartă, curat ca fetele din pension.

— Te-am rugat eǔ să-mi numeri perii albi? Îti numer eǔ cutele pe față?

— Ce? Am eǔ cute?

- Sub pudră șǐ gold cream nu se văd, în adevăr.

— Le mojic ești tu, Iliescule!

— Tu cauți pricini șǐ pe urmă tot eǔ mojic. Si asta-i bine.

— Ți-am d̪is o vorbă în șagă șǐ tu o iei affaire.

— E cunoscut obiceiul tău de a împunge pe toată lumea. O să ajungem să nu-ți intre nimeni în casă.

— Și? Atâta pagubă! De cine o să-mi pară reǔ? Poate de odorul de mătușă-ta?

— Chiar șǐ de ea; aǐ cu cine face o partidă. Mie nu-mi place să trăesc ca un bursuc.

— Maǐ ales că-șǐ aduce șǐ pe Jenică al eǐ! Ce femee fără rușine: la vârsta eǐ să se ție cu un băiat, căruia i-ar putea fi bunică!

— Eǐ, prea o măresci!

— Când am fost eri, să mori de răs, era baba împopoțonată c’un matineu bleu-pale, numaǐ dantele. Se miră cum s’ar dichisi, să-i placă protejatului.

— Eǐ, ce vrei, are șǐ ea inimă.

— Dar pentru astă le dă țeara pensie?

— Șǐ maǐ bine ar fi s’o mănânce singură? Așa se maǐ ține un suflet de om pe lângă dînsa.

— Te rog nu vorbi așa, că ’mi faci reǔ. El e un păcătos șǐ dînsa o canalie.

— Vezi bârna în ochiǐ altora.

— Me rog! Poate eǔ față de tine nu sînt ca dînsa față cu Jenică?

— N’am d̪is asta; dar, de, trebue să fiǐ maǐ îngăduitor față de alțiǐ. Băiat sărac, la dînsa are masă, casă !

— Un mișel, care-șǐ vinde tinerețea, să-șǐ nenorocească viața: asemenea femee o să-l atace.

— Fiǐ maǐ domoală: mătușa se ține bine șǐ nu-i cum crezi tu.

— Se ține, fiind-că pune pe ea o farmacie întreagă.

— Ba e o rasă de femei, peste care aniǐ trec fără să lase urme.

— O fi sciind nisce farmece ce-va; n-ai vezut la masă, cum toțǐ se uitau în gura eǐ?

— Fiind-că’i femee deșteaptă șǐ bună.

— Bună? De-aceea nu plătesce servitoarele șǐ schimbă câte doue pe lună?

— De! e femee nervoasă.

— Dar cu protejatul nu se enervează? Din Jenică puiule, Jenică mamă, nu-l scoate! N’o să-i maǐ calc în casă; femeea asta te îngrețoșază, te scârbesce!

— Te rog! Dacă’i alege așa, atunci o să stai sin-gură ca o cucuvae. Fie-care are câte o meteahnă.

Ce ne pasă noue ce fac eǐ! Sînt oameni de companie, cu carǐ poți petrece; încolo treaba lor!

— Atunci o să ajungem s’avem a face șǐ cu hoțiǐ.

— Câtă vreme nu-i la pușcărie, ce aǐ cu meșteșugul omului?

— Mă tem că la doue-d̪eci de anǐ aǐ fost șǐ tu protejat, de le ții așa parte.

— Matild’o, așa stârnesci tu cearta...

— Dacă le iei apărarea...

— Ar trebui să aud̪i cum te judecă lumea pe tine, ți s’ar tăia pofta de-a critica pe alțiǐ.

— Dar ce, eǔ am făcut ca dînsa? De me judecă pe mine, trebue să te judece șǐ pe tine.

— Ori-cum, maǐ puțin de cât cred̪i?

— Mi-aǐ luat averea, aǐ făcut tot pe numele tău șǐ nu sciu de ce m’ar critica pe mine maǐ mult de cât pe tine. Să nu te superi, dar aǐ curioasă judecată.

— De începi vechiul cântec, pe care credeam că l’aǐ uitat, fug de acasă.

— Eǐ, vorbim! Ce te superi?

— Bine, șǐ ocara e vorbă, dar ce vorbă? Îți dau tot ce’ți trebue, ai viață liniștită, casă luxoasă chiar, stai în oraș cu oameni de omenie...

Acum o să am șǐ titlul de advocat. Ce maǐ doresci?

Toate astea nu se pot avea fără puțină jertfă din partea ta.

— Bine, dar trebuea să mi-o treci sub formă de zestre.

— Dacă e vorba de zestre, puteam să iau fată cu o sută de miǐ. Câte me rugau?

— La ce mi-aǐ amețit mie capul?

— Nu sciu cine? eǔ ție sau tu mie?

— Cum, că m-am legat întăiu de tine? Nu ți-i rușine?

— Nu, de loc, să mă cred̪i că nu!

— Cum, aǐ uitat, când în gradină mi-ai declarat că me iubesci șǐ ți-am d̪is să-ți ved̪i de treabă, că eǔ sînt fară noroc?

— Ești naivă orǐ te faci? Adecă tu credi că declarația e începutul dragostei noastre?

— Nu, dragă, începutul sînt toate acele nemicuri, miile de priviri galeșe, zâmbetele cu multe înțelesuri, intonațiile deosebite. Acestea sînt începuturile, carǐ sînt în tot-de-a-una opera femeei.

— Atunci ar trebui poate să ne punem un sac în cap, când vorbim cu voi orǐ cel puțin un voal des, ca la Turci, ca să nu ni se zărească față?

— Poate mai ales acelea, carǐ nu pot fi serioase. Bărbatul, drăguță, pănă nu-i încurajat de ochiǐ șǐ zâmbetul femeei, nu îndrăznesce.

— Vrea să ică ve mărturisiți slăbiciunea; sînteți lași!

— Nu lași; dar avem prea mult amor propriu șǐ un refus ne jignesce, de aceea nu încercăm pănă ce nu ne provocați.

Ne ținem de proverbul că nepoftitul n’are scaun.

— Me mir cum cutezi a spune că eǔ m’am legat întâiu de tine.

— Când n’aǐ ce d̪ice, începi cu ocările, asta-i puterea argumentelor tale.

— Hai să’ncheem armistițiu, d̪ise Matilda îmbrățișându-l pe dupe gât...

[...].

— Cuconiță, bucatele sînt gata, nu maǐ v așǐ ruga să veniți puțin pănă jos.

Matilda șǐ cu Rosa eșiră.

Iliescu deschise ușa șǐ strigă:

— Ros’o, adă-mi un păhar de apa.

[...].

[...]Iliescu nu vroea să manance pescele alt fel.

[...].

[...].

— Bine, Ros’o, apa se dă goală? d̪ise Ilieseu apucând’o de bărbie.

Cel puțin bună-i?

— Bună, cuconașule, chiar acum am scos’o, zise Rosa, zâmbind mulțumită de curtea stăpânului.

De mult îi zâmbea vesela orǐ de câte ori îl întâlnea singur.

„E frumușel coconașul, șǐ maǐ tîner de cât cucoana, spunea dînsa către altă servitoare din vecini.

— Tot maǐ bună ar fi cu o guriță de-ale tale. Cine te-a mușcat de buze, de-s așa roșii?

Șǐ fără multă vorbă o sărută de maǐ multe orǐ.

Rosa se lăsă sărutată. De mult aștepta ea asemenea favoare!

Plecă red̪end șǐ d̪ise:

— Ve las păharul. O să me certe cuconița.

— Poți să-l lași orǐ să-l iei; mi-e foame, nu mi-e sete!

Dar ce-i bine nu-i reǔ ; ca să nu dea de bănuit Matildei, turnă apa pe nisce flori.

Ilieseu remase moleșit de patimă.

—„Nostimă Nemțoaică, gândea el, unde dracul a găsit’o Matilda? Tremura, drăcoaica, de mulțumire. Ce vrei? Opt-spre-d̪ece anǐ!

„Păcat că plec în curând!

„Dar o ia Matilda în deret.

„E harnică șǐ eftină, lucru la care ține atâta Matilda”.

La masă Iliescu privea mereu cu coada ochiului la Rosa, cerendu-i ba una, ba alta.

Se cam zăpăcise Nemțoaica: în loc s’aducă rasolul, aduse friptura.

— Ce aǐ, Ros’o, aǐ nebunit? d̪ise Matilda.

— Bravo ție, Ros’o, se vede că ești amoresată, d̪ise Iliescu glumeț.

Dupe ce eși servitoarea, Matilda d̪ise cu asprime.

— Te rog, Iliescule, să nu glumesci cu servitoarele.

Se fac obraznice șǐ nu me pot servi cu ele.

— Aǐ d̪is către mă-sa c’o să fie ca’n familie; ce mare glumă am făcut?

— Te poftesc, păn’aici!

— Cretd̪i c’o să me pun la taifas?

— și paza bunp trece primejdia rea! E fată tînără și poate lesne capeta gărgăuni la cap.

[...] cel puțin că vorbesc cumințesce si nu-ți închipui, Dumned̪eǔ scie ce.

— Află, draga: eǔ, de felul mieu, nu sînt geloasă. Pentru mine gelosia ar fi o prea mare înjosire.

— Îți făgăduesc șǐ eǔ acela-șǐ lucru.

Deși mărturisesc că eǔ nu cred că poate o femee să nu fie geloasă: e în felul lor de a fi ast-fel.

Așa, un germene de gelosie, sigur, îl are orǐ-ce femee. Dar nu te cred atât de jos coborît ca să te legi de-o servitoare. Dacă e vorba să-ți spun drept, apoi am fost puțin geloasă de nășica; prea îți ridea în ochi șǐ te apuca mereu de mâni.

— Eǐ da, nănașa e nostimă, n’aǐ ce d̪ice șǐ, de, el maǐ bătrân șǐ ea mult maǐ tînără...

— Tocmai de aceea trebue să fiǐ maǐ reservat, nu se scie ce năcăfale o apucă.

— Lasă, e femee veselă, glumeață, dar scie pân unde se merge șǐ pănă unde'nu.

Astă-seară ce pe facem? Nu mergem la mătușa? Poate de ea nu-i fi geloasă.

— Of! dar mult mi-i nesuferită. O s’o găsim iar cântând cu protejatul eǐ. Femee bătrână să se preteze-la asemenea comedii! E grozav șǐ scârbos!

— Ce vrei, omul îmbătrânesce, dar inema ba. Vrea să d̪ică, mergem; cel puțin ceaiu șǐ cozonac proaspăt o să căpătăm.

— Sigur, face în fie-care Sâmbătă pentru protejat. Se miră cum l’ar ținea maǐ bine.

— Mare câinoasă ești tu, Matild’o. De ce să nu daǐ voe femeei să fie bună la inemă?...

Cu asemenea glume plecară la doamna Dănescu.

CAP. XV

Surprinderea

Trecuse vre-o lună de'la cele povestite în urmă.

Iliescu se purta foarte blînd șǐ chiar curtemlor cu Matilda.

Era mereu vorba de plecare, dar Iliescu tot amâna, ba din una ba din alta.

Maria trimisese respuns surori-sa să vie pe la ea; căci are să-i spne ce-va. Dînsa nu putea veni că era mătușa bolnavă.

— Încă să nu moară mătușa! Ce se face biata Mărie? Tu nu poți da un ajutor luǐ Ionescu, doar s’ar divorța ?

— Nu se poate, sor’o, nimic; dacă muerea nu vrea șǐ el n’are motive vădite...

Dupe dejun, Matilda se îmbrăcă șǐ d̪ise:

— Tu nu mergi, Iliescule?

— Nu, dragă, am de cetit mult, cred că te întorci curând.

— Pe la vre-o patru. Rosa s’a dus la mă-sa. Cum vine, să pue de ceaiu. E o vreme foarte umedă.

— Ce gust! Tu pleci de-acasă șǐ-i daǐ șǐ eǐ drumul.

— Eǐ șǐ? Poate ți-e frică singur? Mititelul!; șǐ cuprind̪ându-l pe dupe găt, îl sărută cu patimă.

— Eǐ, vorbă! Dar presupune că am șǐ eǔ treabă să plec. Remâne casa pustie?

— Vorba-i că nu pleci.

— Cel puțin i-aǐ d̪is să vie curând?

— Îi spuiu în tot-de-a-una, când pleacă. E flușturatecă. De asta n’am s’o țin. Nu-i vorbă, în curând plecăm.

— Tu vrei să aibă omul toate calitățile!

Privind apoi pe Matilda, d̪ise:

— Scii că te prinde minunat pălăria asta?...

Matilda plecă foarte mulțumită de curtea bărbatu-se.

Ținea la Ilieseu; cu toate suferințele din anul trecut, patima eǐ crescuse....

Afară vremea se recise bine.

Iliescu sta răsturnat pe canapea. Ved̪i, Dumnea-ta, cetea, dar cu gândul la Rosa. „Cine dracul i-a dat în gând Nemțoaicei să plece?”

„Nu i-am d̪is, proastei, să aibă în grijă, când pleacă stăpână-sa, nu cum-va să lipsească de-acasă?”

De necaz începu a fuma șǐ a se primbla prin casă.

Pe la vre-o treǐ, servitoarea, rumenă la față de aerul rece de-afară, gătită ca’n d̪ile de serbătoare, veni drept în cameră, la Ilieseu.

— Cuconița n’a venit încă? d̪ise dînsa, privind pe Iliescu galeș.

— N-a venit. Împac'o! Ce bătae meriți! d̪ise Iliescu privind'o aprins.

— Eǔ? Dar ce-am făcut?

— Ce-aǐ făcut? încă te faci a întreba?

Mi-a dat voie cuconița.

— Ți-a dat voe?

— D̪eǔ, mi-a dat.

— Dar e vorba: la ce te-aǐ cerut? Nu ți-am d̪is sa nu pleci, când pleacă stăpâna-ta de-acasă?

— Eǔ m’am cerut de demineață șǐ nu sciam că pleacă. Dar, ved̪i, am avut grijă să viu curend.

— De nu veneai, chiar te bateam. Privesce, de necazul tău am fumat patru țigări în șir.

Rosa făcea pe spășita.

— De'astă dată te ert, drace. Scii bine,că nu te pot dosmierda, de cât când nu-i cucoana acasă.

D̪icînd aceste vorbe o luă de talie.

— Stai colea lungă mine șǐ-mi spune unde aǐ fost. Nu cum-va aǐ vre-un drăguț de amor?

D̪icend acestea o sărută.

— D̪eǔ̪ nu, eǔ țin numaǐ la cuconașul.

— Așa să trăesci tu, Ros’o?

— Așa să trăesc.

— Atunci vin colea pe genunchi, să te pot săruta maǐ bine.

de vdrbă cu Roșa, nu putem.

Cât o fi stat Iliescu de vorbă cu Roșa, nu putem sci. Destul oii Matilda se Întoarse maǐ curend de cât C'Merse În bucătărie șǐ verju numaǐ șalul Boșel.

[...].

Iliescu, laș ca toțǐ soții prinși în asemenea cașuri, remase un moment înlemnit.

Nu se aștepta de loc la venirea Matildei. Erau abia șǐ jumătate șǐ ea d̪isese că vine la 4. De obiceiu, când mergea la Maria, aveau atâtea să-șǐ spue în cât sta peste termen. Nu se dumerea prin ce minune venise acum aproape cu un ceas înnainte.

Matilda, galbenă de emoție, enervată, aproape nebună, începu a blestema pe Iliescu.

— Nu ți-e rușine, om fără caracter, să mă insulți în casa mea cu servitoarea?

Atât de jos nu te-am crezut, mișelule. De ce nu me omori, de ce nu-mi daǐ otravă, om fără inimă? Să scii, merg să dau divorț, să țip în gura mare că ești un hoț, un înșelător! Să eși din casa mea! E cu baniǐ miei!

Iliescu, încet-încet, își căpătă sângele rece.

— Matilda, liniștesce-te. O să-ți pară reǔ de toate astea. A fost o glumă din partea mea, o simplă copilărie. Îți jur că n’am nemic cu ea. Dă-o afară, fă ce vrei.

— Frumoase copilării! maǐ bine muream de cât maǐ ajungeam să ved asemenea lucruri.

Matilda izbucni în plâns. Ilicscu, spre a pune capet, se îmbrăcă șǐ eși fără să d̪ică un cuvînt. Matilda remase singură.

Rosa își luă lucrurile șǐ plecă.

În casă domnea o liniște de moarte. Doar zgomotul străd̪ei o maǐ trezea, din când în când, pe Matilda, din amorțire.

Lovitura aceasta fusese atât de neașteptată, în cât după întâia iritare, căd̪u într’o aiureală: nu scia singură de visează orǐ sînt aevea cele petrecute.

Se întunecase de mult, dar dînsa pierduse noțiunea vremei; i se părea că-i rătăcită într’un pustiu, din care nu va maǐ eși.

Remase țintuită în acela-șǐ loc unde o doborîse durerea.

Din când în când câte o rad̪ă de cugetare îi străbătea mintea. Atunci își blestema patima ticăloasă, care o dase pe mâna luǐ Iliescu.

Nu-l iubise pe Mustea; dar ce deosebire, ce liniște în căsnicie! Acum vedea că, de erau atunci certe, vina era numaǐ a eǐ.

Cu toate astea, nicǐ prin minte nu-i trecea că dînsa fusese de o mie de orǐ maǐ nedreaptă față de Mustea de cît era Iliescu față de dînsa.

Într-un târd̪iu, prin întunerecul ce domnea în toată casa, s-aud̪iră pași.

Matilda tresări, nu de spaimă, dar de enervare.

Ar fi fost pentru ea o o mântuire să vie cine-va șǐ șă-i pue capăt d̪ilelor.

Era înse Iliescu.

Fără a d̪ice un cuvînt, aprinse luminarea șǐ aduse un cufăr; liniștit șǐ tăcut, începu să-șǐ așed̪e albituri, haine șǐ puține cărți.

Matilda le vedea toate acestea ca într’o ceață, ca într’un vis.

De la o vreme, ne-maǐ putendu-se stăpâni, d̪ise:

— Dar unde pleci?

— Nu mi-ai d̪is să plec? Treaba mea!

— Sînt sătul de tirănia ta.

— Asta-i răsplata jertfelor mele?

— Să mă scutesci cu jerfele tale. Maǐ curend eǔ am făcut jertfe. Ceartă șǐ insulte, par’că m’am vîndut rob femeei!

— Sînt eǔ vinovată de ticăloșiile tale?

— Ascultă, Matild’o, eǔ sînt așa cum sînt. Dacă îți plac, bine; dacă nu, atâta pagubă.

— Pentr’o copilărie, sciu că n’o să am liniște un an. Plec în străinătate. Tot trebue să fac asta peste câte-va săptămâni. Tu, fă ce vrei.

— Dar ce, poate mi-oiu lua clopot capului? Eǔ plec să muncesc, am nevoie de [...].

— Să mă ai pe cuget, cînd vei aud̪i că mi-am făcut sama!

— N-am ce-ți face, trebue să plec să-mi fac o carieră. Nu voiu să l̪ici că m-am procopsit [...].

Matilda zbucni în plîns, singura mîngîiere a celor slabi, nenorociți, și fără de importanță. Plîndul recoresce renile arse de focul plăcerilor și al nenorocirilor.

A doua d̪i Iliescu se pregăti de drum cu tot di’nnadinsul. Eși, își scoase pasport. Avea prieteni la prefectură șǐ i-l dădură numaǐ de cât.

Bani avea pregătiți maǐ di’nnainte.

Aproape de plecare, Matilda se închise în cameră jelind ca dupe mort, bocind nu pe Iliescu, dar viața eǐ pierdută, lipsită mereu de orǐ-ce fericire.

Câte-o dată patima o împingea să meargă să dea în genuchi înnaintea luǐ Iliescu, să-l roage să n’o lase, căcî va muri de durere.

Iubirea luǐ era ultima eǐ rad̪ă de lumină. Pierdută aceasta, putea să-și piard̪ă șǐ viața.

Dar înjosirea era prea mare, ca să nu se trezească în ea nicǐ pic de amor propriu.

Plângea, primblându-se prin casă, mușcând cu furie di’ntr’o batistă, pe care o sfășiase toată.

Iliescu, la plecare, bătu în ușă, d̪icând :

— La revedere, Matild’o.

Dînsa, de durere, s’aruncă pe o canapea, bocind nemângăiată, neavend putere să ia vre-o hotărire.

Tot i se părea că nu va fi el atât de crud; poate chiar de la gară îl va prinde mustrare de purtarea luǐ față de dînsa șǐ se va întoarce.

Remase singură șǐ păru maǐ nenorocită de cât orǐ când.

Din întîmplare Maria venise să-î aducă nisce tiparuri, de carǐ vorbiseră în d̪iua trecută.

Era pe la vre-o patru.

Casa toată răscolită.

În bucătăire; totul în neregulă.

Se cunoscea că nicǐ nu fusesese foc în d̪iua aceea.

Fusese o d̪i cu soare șǐ călduroasă, semena maǐ mult a primă-vară de cât a iarnă.

Măriei îî trecu un fior prin inemă. Era par’că o casă în care se făptuise o crimă. Liniște, ca de moarte: nicǐ o mișcare, nemic! Păn’ șǐ servitoarea lipsea.

— În d̪iua trecută Matilda tocmai lăuda vrednicia Rosei!

În camera de culcare răscoală; un singur pat desfăcut, haine aruncate, schimburi răvășite, Matilda nicăeri.

Maria, de spaimă, abia nu leșină.

[...] bani pregătiți pentru drum. În gând îșǐ d̪ise: „Cine scie ce s-o fi întîmplat”

Eși în sală. Pe masă erau aruncate pălăria și mantia.

Se răped̪i la camera de lucru și, izbind, zăvorul sări și ușa se deschise.

— Matild o, ce faci?

— Pentru Dumned̪eǔ, ce s-a întîmplat?

Matilda, galbena șǐ istovita de supărare, vad̪end că-i Maria, se trezi ca di’ntr’un vis.

— Pentru Dumned̪eǔ, ce-i țață?

— Iliescu a plecat! șǐ zbucni în lacrimi.

— Cum! Unde?

— În străinătate.

— Eǐ șǐ? Era de mult hotărît să plece.

— Dar e un mișel: l’am prins cu servitoarea.

— Ce canalie! d̪ise-Maria, îngălbenind.

Pe urmă, culogendu-și gândirile, adăogă:

— Șǐ pentru asemenea miserabil tu să-ți faci sânge reǔ, să te omori? Lasă-1 să plece sănătos; o veni, poate, mai pocăit. N’aǐ teamă, un soiu reǔ, ca el, nu se pierde.

— Dar cum remân eǔ? Ce va d̪ice lumea? De-abia luați șǐ el fuge în lume singur. Frumoasă căsnicie! Pentru asta m’a despărțit de bărbat?

— Lumea? Astă grijă să aǐ! nicǐ împărații nu pot opri gura lumei.

— Sînt o nenorocită. E o răsplată pe lume, dragă Mărie.

Șǐ zbucni din nou în plâns.

Matilda avu un moment de adeverată căință.

Acum avu imaginea de toț ce-a trebuit să sufere Mustea. Poate la el suferința a fost șǐ maǐ grozavă, de oare-ce l’a șǐ ucis pe jumătate.

Maria o duse în camera de culoare, unde era puțin maǐ cald. Își închipui că de superare, soru-sa nu luase nemic în gură toată d̪iua.

Se duse la bucătărie și pregăti un ceaiu. Căută la cămări; găsi pâine, șvaițer, și le aduse sorun-sa.

— Bea, dragă Matildă; nu te lăsa durerei.

— Oh! Cum așǐ vrea să mor!

— Fericirea luǐ ar fi poate să te ucidă. Trebue să aǐ ambiție, să nu te lași. Aǐ jertfit prea mult, ca din totul să profite o canalie ca el. Aveam eǔ dreptate să-mi fie antipatic.

Matilda luă de câte-va orǐ din ceaiu. La îndemnurile Măriei de-a mânca, să nu se îmbolnăvească, respundea cu vecinicul refren:

— Nu pot, îmi stă în gut, așǐ vrea să mor.

— Nu te lăsa copleșită de durere. La urmă, ce să faci? Așa sînt bărbații. Se întoarce șǐ te împaci.

Cu multă silă. Matilda beu vre-o jumetate de pahar de ceaiu.

Maria se bucura gândind că, odată smulsă din acest nenorocit cerc de jale, șǐ-o veni în sine șǐ nu va maǐ suferi atât pentru o canalie ca Ilieseu.

Când Maria se duse pănă la masă să pue păharul, de odată aud̪i un oftat puternic.

Întorcându-se răpede, o ved̪u pe Matilda leșinată.

Era atât de galbenă la față, în cât părea moartă.

Fu o sincopă de câte-va minute. Venindu-șǐ în fire, aretă că o doare inema șǐ pieptul.

Maria o desbrăcă, o culcă în pat, ca pe un copil.

Îi puse mâna la inemă: se bătea foarte neregulat. Maria era grozav de îngrijată. Nu scia ce să facă. Doctorul trebuia chemat șǐ n’avea pe cine să trimiță. Să plece ea? Dar cum s’o lase singură?

Dacă îi vine alt leșin ? Cine îi va da ajutor ? Era în adever grozav. șǐ trebuia să ia o hotărîre. Nu putea remănea pe noapte singură șǐ fără doctor.

Se hotărî să ia o trăsură să cheme doctorul, să treacă pe acasă să spue că Matilda e bolnavă șǐ trebue să remâe pe noapte acolo, șǐ să trimiță pe servitoare la o femee cunoscută din mahala să-i d̪ică să vie la soru-sa.

— Dragă, Matild’o, cred că nu o să-ți maǐ vie reǔ, dar, orǐ cum, trebue să vie doctorul să te vadă.

Eǔ trec să-l chem șǐ vestesc pe ceǐ de-acasă că la noapte remân la tine.

Tu fiǐ cu minte, nu te lăsa pradă durerei, șǐ nu fă pe cheful dușmanilor! fiǐ maǐ bărbată; o să treci [...].

[...].

— Frumoasă mângâere!

În lipsă de alta trebue s’o primesci.

Matilda remase singură.

Suferința sufletească, unită cu durerea corporală, se complectau una pe alta.

Aceste două dureri îi dădeau o sensație de mulțumire asemenătoare cu a pocăitului, care, canunindu-se, ispășesce un păcat mare.

Peste scurt timp ațipi.

Dar ce somn, zbuciumat de visuri grozave!

Aci i se părea c’o înnăbușe cine-va cu perne; aci că-i căzută într’o apă: vrea să dea din mâini șǐ, din ce în ce, se cufunda maǐ adânc.

Visuri nebuloase, în carǐ realitatea, boala șǐ fantasia s’amestecau întir’un chip ciudat. Mereu tresărea, strigând:

— Mărie! N’aǐ venit încă?

Dar Măria, orǐ-câtă bună-voință ar fi avut, nu putea zbura.

Matilda ațipea două-treǐ minute șǐ, când se deștepta, avea impresia c’o fi de imit cine scie cât.

Atunci o apuca teama, că Maria, poate, nu se va maǐ întoarce.

Pe la vre-o șoapte Maria sosi împreună cu doctorul. Era tot cel care-l căutase pe Mustea.

Îi istorisi, cum i-a venit reul dintro supărare mare.

[...].

[...] Cuconița n’a avut nicǐ odată inima normală, dar trăind liniștită, la aer curat, ar fi dus’o mult.

— Ce să me fac eǔ singură cu dînsa? Vă rog, domnule doctor, lăsați rețeta la farmacie sa mi-o trimeată prin servitor.

— Bucuros, domnișoară, d̪ise doctorul.

Nu întrebă nimic; căci orașul întreg scia că-l prinsese pe Ilieseu cu servitoarea.

— Sărmana Matildă, cum s’a nenorocit singură! d̪ise Maria.

— Nu dînsa. Patima! Tânguirile sînt zadarnice. Caut’o, îndulcesce-i viața, mângâe-o șǐ, pentru folosul eǐ, compune singură scrisori, d̪i că sînt de la dînsul. Eǔ mâine am s’o opresc să nu citească, sub cuvînt că-i face reǔ.

În fie-care d̪i doctorul venea regulat. Bolnava mergea din ce în ce maǐ bine.

Maria luase o bătrână, o slujnică veche de la mătușe-sa. Aceasta gătea șǐ făcea tot serviciul.

Maria n’o părăsea pe Matilda maǐ de loc.

Cel mult se răpeejea un ceas a casă de regula cele-trebuitoare. Mătușa mergea șǐ ea destul de reǔ cu boala.

Maria, dupe sfatul doctorului, se silea din toate puterile s’o liniștească pe soru-sa.

Când Matilda dormea, Maria scria câte o scrisoare,, imitând, pe cât putea, scrisul luǐ Ilieseu.

Avea timbre vechi străine, le lipea, șǐ o da servitoarei, d̪icând s’o aducă în casă, când Matilda e trează. Maria i le cetea.

Ast-fel Matilda se liniștise.

Uitase fapta luǐ Ilieseu sau cel puțin se mângâia, șǐ dînsa ea toate femeile: „Așa sînt bărbații!”

Cum să nu uite, când în scrisori erau cuvinte de dragoste, spunând că doresce să se facă maǐ curând sănătoasă ca să vină la el?

Cu îngrijirea, ce o putea da numaǐ o soră bună, ca Maria, un suflet iubitor șǐ nobil, Matilda se îndreptă maǐ răpede de cât creduse doctorul.

— Aǐ făcut minuni, d-șoara, cu îngrijirea d-tale; dar s’o păzesci de emoții.

Într’o d̪i, când Maria se dusese, ca de obiceiu, căci [...].

— Ce cauți, dragă țață?

— Caut eǔ ce-va.

— Ce? Poate sciu eǔ.

— Unde-ai pus scrisorile de la Iliescu? Voiu se ved, când a venit cea din urmă. Da! o septămînă, poate mai mult de cîndn nu mai scrie nimic. O fi bolnav?

Maria, se cam zăpăci, dar râpede își veni în sine.

— Iei, aș! bolnav! O fi având de lucru.

— Unde-i scrisoarea?

— Scii că ești nostimă, cred̪i că le strîng?

— Dar cum, le-aǐ aruncat?

— Nu strîng nicǐ odată scrisorile; baba va fi regulat pe masă șǐ le-o fi luat la aprins focul! N’o maǐ satură Naiba de hârtii;

Maria le spunea toate astea, dar n’avea curaj s’o privească pe Matilda în față.

Matilda se uită curios șǐ d̪ise:

— Mărie, tu-mi ascunzi ce-va șǐ reǔ faci.

— Nu-ți ascund nimic, dar me tem c’a plecat din Zurich, de vreme ce nu maǐ scrie.

— Dar cum scrie el șǐ nu ne dă adresa? Poate nicǐ n’a scris. Ved̪i cât sînt de liniștită? Țiu la el, dar nu nebunesce ca maǐ înnainte.

— Ved̪i bine, trebue să-ți cruți sănătatea.

— Așa am să fac.

— Țață dragă, eǔ de seară nu viu să mânc aici. Mătușa mi-a făcut scene, d̪ice că prea o las singură.

— Nicǐ nu-i nevoe, doarme baba aicia;

Maria începu a veni maǐ rar.

Matilda, gândind mereu singură, ajunse la încheere că Maria a înșelat’o. Nu voi să-maǐ d̪ică nemic, pricepend din ce dragoste mare a făcut așa. Vorbind, s’ar fi iritat, șǐ doctorul i-a repetat mereu să nu se emoționeze. În d̪ilele urîte de iarnă, în nopțile lungi șǐ nesfârșite, se gândea la toată viața sa. Mintea noastră o ca o arhivă, în care se’nseamnă numaǐ nenorocirile.

Fericirile se șterg, dar nenorocirile sînt scrise cu litere de oțel. Durerea lasă urme în sufletul nostru, pe când plăcerile șǐ fericirile trec ca un zefir ușor abia atingându-1; simți plăcere un moment șǐ pe urmă uitate remân pe vecǐ.

Trecendu-și în revistă necazurile, ajunse la vremea când sta în căsuța umedă a cucoanei Câtinca. De la acest gînd, de o dată sări la altul; îșǐ aduse aminte că asta avea o cunoscută, o cucoană, șǐ aceea avea un băiat la Zurich. Prin el, îșǐ zise ea, am să pot afla ce-va de Iliescu.

A doua d̪i de demineață Matilda se îmbrăcă cu blana, puse de-i aduse o trăsură șǐ plecă la cucoana Catinca. Îi istorisi pe scurt nenorocirea ei șǐ-i d̪ise:

— Dragă cucoană, nu te voiu uita în viață, numaǐ află ma-ta de adresa luǐ Iliescu.

— Vaǐ; dragă, chiar pe dată merg. Cucoana Elisa e femee de aur șǐ secretă, nu-ți închipui. Poți să-i spui, ca unui duhovnic, șǐ moarte de om de-ai face...

Scrie fiu-se, ce maǐ băiat învățat, șǐ păn peste-o săptămână îî avem adresa șǐ-l primi ca din oală.

— Cât ești de bună, cucoană dragă!

— Să nu-ți faci inimă rea, draga mea, bărbații așa sînt. Câte de acestea n’am tras eǔ cu al mieu.

Șǐ-am ținut casă păn la capăt !

— Am să caut să-mi fac șǐ eǔ curaj.

— Să-ți faci, dragă, să beî șǐ să mănânci; doar îl prinde putere; n’ai grijă, el nu rabdă.

Cucoana Matilda îșǐ luă țliua bună șǐ plecă.

Cucoana Catinca îî făgăduise că, îndată ce va afla vestea, vine întins la dînsa.

Biata femee era foarte măgulită că Matilda șǐ-a adus aminte de ea șǐ-a alergat, i-a cerut ajutorul.

Matilda, maǐ liniștită că a pus ce-va la cale, se întoarse acasă.

Îșǐ făcea tot soiul de planuri: cum îî va afla adresa, cum va pleca șǐ va sosi pe neașteptate la el; dînsul, sigur, se va bucura ved̪end’o.

În țeară străină sentimentele se ascut maǐ mult, șǐ când ved̪i pe unul de-al tău, nu se poate să nu te bucuri.

Ce-i drept, peste opt d̪ile, cucoana Catinca se ținu de cuvînt șǐ-i aduse vestea.

Iliescu a fost pe acolo, dar plecase cu cîte-va d̪ile înnainte. Pe cît credeau cei de acolo, la Monaco, să-și cerce norocul.

Matilda se stăpâni, dar cât pe aci de nu căpătă iar o sincopă.

Nu spuse Măriei nemic din planurile eǐ.

A doua d̪i își scoase [...], trimise cheile la soru-sa [...], în cari-i mințea c-a primit o [...]. Iliescu și pleacă, părîndu-i reu că nu [...] vedea înnainte de plecare.

CAP. XVI

Pecatul

Pe dupe sfântul Dumitru, Ionescu plecă la postul său de șef de gară șǐ casier la o stație mică de pe linia Pașcani-Iași.

Toată iarna trăi ca adevărat pustnic. De-ar fi putut, nicǐ n’ar fi mâncat numaǐ să iconomisească banǐ de-ajuns ca-să scape odată de viespea de nevastă-sa.

Din economiile luǐ de-o jumătate de an, abia, cu mare anevoe, pusese de o parte vre-o cincǐ sute de leǐ.

Ca să se poată desface de nevastă-sa, i-ar fi trebuit deci vre-o treǐ anǐ, cel puțin, de tortură șǐ numaǐ după aceasta să se poată căsători.

Era în adevăr îngrozitor.

Une-orǐ îl apuca asemenea desnădejde, că lua revolverul din cuiu, gândind:

„Ie caltea să se isprăvească odată, să nu maǐ aibă canalia nicǐ de la cine lua pensie șǐ nicǐ să mă ție legfat păn să-i dau miǐ de leǐ”.

Dar era primăvară șǐ viața atât de atrăgătoar; diminețele atât de plin de farmec, în cât șǐ cel maǐ obișnuit om tot i-ar fi pirat reǔ să moară.

Ionescu era abia de doue-d̪eci și opt de anǐ. Se maǐ gândea că, departe, într’un colț de lume, e o ființă, câre îl iubesce șǐ care, poate, de durere, ar fi nefericită toată viața.

Singur, aceste gînduri îl făceau si pue arma la loc, si-și zicea să aibă curaj, să fie bărbat șǐ să muncească.

Dar cum să muncească? Maǐ mult de cât îi era slujba nu putea face, șǐ, chiar de ar fi voit să munceașcă, nu scia ce, n’avea ce șǐ nimeni nu-l plătea maǐ mult de cât îi era leafa; nu putea câștiga un ban.

Adesea, în asemenea momente desnădejduite, se blestema că n’a învățat un meșteșug. Atunci n’ar fi dormit di șǐ noapte, ar fi muncit ca un uriaș, ca un rob, șǐ tot ar fi strîns baniǐ trebuitori: într’un an cel mult, ar fi scăpat de viespea, ce-l otrăvea.

Acum își amintea cum de mic era să între în comerț, șǐ d̪icea: „Ce bine ar fi fost, ca neguțător, poți orǐ când câștiga câte-va miǐ de leǐ. Acum n’âși fi la placul unei ticăloase!”

Șǐ, curat vorba filosofului vechiu, Ionescu socotea toate îndeletnicirile maǐ norocoase de cât a luǐ.

„Slujbașul, gândea el, e legat cu lanțuri; el nu-șǐ poate lua zborul; e menit să fie toată viață ce a fost eri șǐ ce-i a-d̪i. El nu poate avea nicǐ bucuria ilusiilor, nicǐ beția speranțelor. De ar trăi o d̪i orǐ un veac, pentru el nimic nu se va schimba.

„Meseriașul poate spera să se îmbogățească, muncind orǐ descoperind ce-va.

„Negustorul își cearcă mereu norocul: ceea-ce nu-i aduce anul, îi poate aduce ceasul. Militarul, chiar, speră o înnaintare; dar noi, funcționarii, ajunși aci, unde sînt eǔ, nu maǐ avem nimic de așteptat!

„În așa viață e lesne să-ți închipui că aǐ trăit o sută șǐ o mie de anǐ...Cel puțin să fiǐ fericit, să nu duci dorul ființei iubite. Atunci, lipsit de ambiții, șǐ maǐ lipsit de speranțe, poți să-ți duci viața în tihnă!”

Era primăvară, șǐ tocmai pe linia luǐ începuse o circulație mare de porumb.

La casă intrau sume destul de bunicele.

Ionescu avu adevărată aberație în judecată; fie patima, fie nevoia, fie șǐ una șǐ alta, se simți împins la ce-va reǔ. El își d̪ise: „Dacă numaǐ în treǐ patru luni așǐ face nisce opriri neînsemnate, neversând toate sumele intrate, așǐ putea să scap de belea, șǐ apoi în fie-care lună așǐ pune din leafă; într’un an așǐ acoperi suma luată. De când sînt aici nu s’a făcut o singuri dată inspecție șǐ nicǐ n’o să se facă anul ăsta. O gară neîmsemnată, va asta, ce control îi maǐ trebuie? baniǐ ăi voi înnapoia cu sfințenie, de ar fi sa mănânc numaǐ pâine șǐ apă”.

Odată aceste gânduri nenorocite intrate în mintea luǐ Ionescu, greǔ îi era a se depărta de la ele. Planul acesta era atât de limpede șǐ de atrăgător, cum e o apă adâncă, dar înșelătoare prin limpezimea eǐ.

Era un curent nenorocit, care îl atrăgea la adânc.

Nopți întregi nu dormea, gândindu-se numaǐ cum va face să fie totul într’o regulă aparentă. N’avea pe nimeni cu cine să se sfătuiască.

În asemenea împrejurări el nu vedea argumente protivnice, carǐ să-i arate primejdiile. Toate se grupau numaǐ în folosul luǐ, toate lucrurile eșeau la capet bine, fiind că el le punea la cale. Par’că toate ar fi atârnat numaǐ de dînsul!

El nu vedea că un singur factor străin îi poate schimba toată șubreda luǐ înjghebare.

Ceea ce nu putuse economisi în jumătate de an, lesne puse de-o-parte în câte-va luni; intrările la casă ereau pe fie-care d̪i tot maǐ marǐ, ast-fel putea face vărsări îndoite, șǐ de aceea nicǐ o bănuială, cât de mică, nu se putea face pe seama luǐ.

Când puse de-oparte suta întâia, simți un fel de fior nervos, un tremur șǐ un leșin; fără voie gândul îi d̪ise:

„Oare păcatul acesta nu te va duce în prăpastie?”

Baniǐ îi ținea tot în casa gărei, dar într’o cutie de [...].

Fapta era lesne de săvârșit. Lua de colo șǐ punea di’ncolo. Vărsările le făcea după regulă. Daca ar fi venit în control, bine n’ar fi fost, dar oricum, baniǐ erau [...].

Așa s-au mânat lucrurile pînă prin mijlocul verei. Ionescu acum se deprinsese, nu-i mai făcea nici o impresie oprirea sumelor mici; pecatul întîiu e greu, al doilea merge de la sine; al treilea și al patrulea merg fără cea mai mică mustrare.

I se părea lucru foarte natural.

Într-o seară, remase maǐ tîrd̪iu în cancelarie, își aduna suma pusă de-oparte.

Erau tocmai treǐ miǐ.

Avu impresie ca șǐ cum ar fi economisit acea sumă.

Tocmai în d̪iua aceea primise o scrisoare amenințătoare de la nevastă-sa, care nu-șǐ primise pensia de vre-o două luni. Îi spunea că, dacă nu se împacă vara aceasta, pe urmă nicǐ n’o să maǐ vrea.

Ba are să-i vie cu sila în casă; că dînsa nu s’a măritat ca să stea prin ușile oamenilor.

„O să’ți fac, puișorule, o surprisă plăcută: mă vei vedea într’o bună dimineață coborîndu-me din tren cu cățel cu purcel. Atunci poți să-mi daǐ șǐ d̪ece miǐ că n’o să maǐ voiu eǔ”.

Așa isprăvea dînsa o scrisoare plină de înjurături, cuvinte murdare, pe carǐ te mirai cum le răbda hârtia să fie scrise.

Ionescu remase un ceas pe gânduri.

Supărarea îl făcuse de pieatră.

Aflase că Clotilda, așa se numea nevasta luǐ, se certase cu vechiul eǐ amant șǐ nu era de loc lucru cu neputință ca dînsa să vie, să se așeze în casă șǐ la masa luǐ cu sila.

La aceste gânduri ar fi făcut șǐ moarte de om, s’ar fi ucis pe sine de o mie de orǐ, nu odată.

Ar fi trecut prin foc șǐ prin apă, ar fi suferit cele maǐ marǐ torturi, numaǐ să scape de această viespe, care otrăvea ceǐ maǐ frumoși anǐ aǐ vieței luǐ.

Își amintea traiul: cu această femee isterică n’avuse o clipă de liniște. Era grozav, își aducea aminte că adesea atâta îl zăpăcea, în cât pleca pe stradă cu capul gol.

Dar atunci n’avpa asemenea respunder ; nu erau în seama luǐ plecarea trenurilor șǐ atâtea reguli de păzit, de la carǐ atârnă viața atîrna a d̪eci de oameni.

Dacă vine aici, își d̪ise Ionescu, sînt nenorocit, o să mă zăpăcească într’o d̪i , într’atât în cât se poate întîmpla să fac adevărata nenorocire; în interesul serviciului șǐ al mieu trebue să împiedec viespea să vie aici!

D̪icând acestea, c’o hotărîre de erou, luă baniǐ șǐ porni cu cel di’ntâiu tren, lăsând un funcționar, să-I ție locul. Enervarea luǐ șǐ teama de femee erau atât de marǐ, în cât era hotărît, de-ar vedea-o venind, să-șǐ facă samă.

Ajuns în oraș, regulă cu avocatul ei, căruia îi încredință banii.

Acesta îi tăgădui că’n câte-va înfățișări divorțul va fi gata. Ionescu merse pe la Maria, îi spuse cu bucurie că divorțul e regulat: în câte-va luni va fi liber șǐ vor putea face căsătoria.

Maria remase cam pe gândurî, nepricepând de unde putut Ionescu să strîngă așa sumă.

Părea foarte îngrijată, dar nu îndrăznea să-l întrebe.

Vorbiră de una de alta, lucruri indiferente. E vorbi despre soru-sa, pe care o aștepta să vie din străinătate.

Despre mătușă, care din ce în ce era maǐ bolnavi șǐ maǐ caprițioasă.

Dînsa îl cunoscu înse pe lonescu că are ce-va pe suflet.

Era îngrijat șǐ trist, o îndoială i se citea pe față.

Maria nu putea să’l întrebe, n’ajunsese a fi atât de liberă.

Se despărțiră unul de altul; dar mult maǐ rece de cât de obiceiu.

Ajugend acasă, pe lonescu îl prinse o frică. I se părea că toată lumea îl vede șǐ-l arată cu degetul ca pe-un hoț.

Noaptea, vorbea prin somn șǐ tresărea. Avea visuri groaznice: de câte-va orǐ se visase dus între soldați, închis la un loc cu hoțiǐ.

Dese-orǐ, când sta singur în cancelarie, tresărea la cel maǐ mic vuet.

Era pe aproape de Sf. Dumitru. Aproape un an, de când venise la slujba, oare avea să-l nenorocească. Se întîmplase o schimbare în consiliul diriguitor. Observându-se maǐ multe abusuri pe la unele gări mici, se hotărî [...].

Pe Ionescu, [...] afă despre această măsură, îl apucă grija. Se stăpînea, credînd că poate nu se la face anchetă și la el.

Ceti cum mai mulți șefi au fost destiinuiți, dați în judecată și închiși.

Une-ori avea ilusia că-i în mijlocul oceanului, părăsit de toți, pradă valurilor turbate.

Nopți întregi nu dormea.

A doua d̪i apărea pe peronul gărei slab șǐ tras la față, galben de nesomn șǐ griji.

N’avea pe nimeni căruia să i se destăinuiască, la cine să ceară un sfat.

Dar ce sfat i-ar fi putut da cine-va în asemenea împrejurări ?

Singurul lucru ce era de făcut, ar fi fost să aibă de unde lua banǐ.

Banǐ ar fi putut găsi, să-i împrumute cine-va o sută, cel mult doue, șǐ încă șǐ aceștia greu, dar treǐ miǐ, de unde?

Viața îi părea din ce în ce tot maǐ mare povară. Une-orǐ se înduioșa singur asupra propriei sale vieți. Fără să vrea se’ntreba: ce a înțeles el din tot zbuciumul vieței?

De mic copil a dus miseria, a gustat foamea, frigul șǐ umilința. Copil de văduvă, era mulțumit, când avea cu ce duce de a-d̪i pe mâine. Suferințele sărăciei din casă îi amăreau cele maǐ frumoase ilusii copilăresci.

Câtă nevoe, câte rugăminți șǐ înjosiri, pân’ a ajuns să capete nenorocita de slujbă! Cât de jos a trebuit să înceapă pănă să aibă leafă de o sută cincǐ-d̪ecǐ de leǐ!

Când a murit biata maică-sa, s’a simțit atât de străin șǐ a crezut că-i maǐ bine să aibă casa șǐ masa luǐ.

S’a însurat.

Dar de aci a început adevăratul chin. Băiat blând, a dat peste o viespe adeverată, peste una din acele femei, carǐ, prin reatatea lor, par menite să răzbune suferințele sutelor de femei.

Din nenorocire, asemenea femei dau peste bărbați atât de bunǐ șǐ carǐ întru nemic nu sînt vinovați de purtarea celor rei. Dar ast-fel e trista fatalitate, șǐ aceasta îl lovi șǐ pe bietul lonescu.

Sînt pe lume oameni meniți nenorocirilor, meniți a nu avea un moment de fericire șǐ liniște. Unul di’n-tre aceștia era șǐ Ionescu.

Cum va eși el din toate aceste încurcături, din carǐ numaǐ o minune l’ar putea scăpa, de o cam dată [...].

CAP. XVII

La drum

Am ved̪ut hotărîrea eroică a Matildei: Plecă in Europa sâ-și caute bărbatul! E, în adevăr, patima femeei din povești, care pleacă în lumea mare șǐ largă, să-șî caue soțul, pentru care scop îșǐ face opinci de fier șǐ cârjă de oțel. E simbolul femeei iubitoare.

Matilda, îmbrăcată în negru, foarte mâhnită, dar deplin hotărâtă a-și duce crucea pănă la capăt, plecă la Zurich, să ia informații șǐ, la nevoe, să ceară ajutorul legației române, pentru a-șî găsi bărbatul.

În fantasia eǐ bolnavă îșǐ închipuia că, poate, Iliescu, ucis de niscai-va bandiți, orǐ că, bolnav, zace în vreun spital, necăutat, ca vai de el, pe mâini străine.

Cu asemenea imaginații ajunsese de vărsa lacrămi, nu pentru soarta el nenorocită, ci pentru soarta nesigură a luǐ Iliescu.

Închipuirea atât îi turburase mintea șǐ demnitatea, în cât începuse a se crede vinovată că n’a plecat maǐ de mult în ajutorul luǐ.

Tot drumul plângea; călătorii credeau că merge la vre-o rudă scumpă, care a murit orǐ e pe moarte.

Aproape tot drumul nu-și ținu sufletul de cătun puțină supă ți cu ceaiu. N’avea deloc poftă de mâncare. Cercase să mănânce un corn și i se oprea în [...].

[...] de oboseală.

A doua zi de de dimineață era pe drumul spre Iliescu. Ajunse acolo cu mare greu și dupe ce o sfătui un Român să meargă [...] adresa otelului unde trăise [...] plecat de cîteva zile.

— Dar încotro pentru Dumned̪eǔ? întrebă dînsa într’o franțusească schiloadă.

Chelnerul îî spuse că, pe cât a luat informații Iliescu despre plecarea trenurilor, trebue să fi apucat spre Italia.

Mergea aproape ca într’un vis, ca o adeverată lunatecă.

Tot soiul de gânduri îi treceau prin minte.

Pe toate înse le predomina ideea de sinucidere :

„De nu-l afiu nicǐ acolo, m’arunc sub roatele unul tren șǐ s’a isprăvit. M’am săturat de-atâta zbucium”.

Dacă ar fi destăinuit cui-va aceste hotăriri, acela sigur i-ar fi d̪is: „atunci te poți arunca de pe-acum, căci e nebunie a căuta un om în Italia, nesciind în ce oraș s’o fi oprit.”

Dar Matilda era pe jumetate nebună șǐ întrebările logice n’aveau ce căuta în mintea eǐ.

Mergea din gară în gară, uitându-se speriată, par’că ar fi fost să-l vază la fie-care clipă.

În tren pândea prin vagoane, se uita holbată, când se încrucișa cu alte trenuri; călătorii se uitau la ea curioși; maǐ nu-șǐ ziceau unii altora că trebue să fie o femee nebună, scăpată de sub privegherea familiei.

Matilda, drept, era ca nebună, dar de durere șǐ de patimă. Era ca jucătorul care, la ultima oară, a pus totul pe o carte șǐ acum, îngrozit, vede că totul se pierde, se nărue.

Dar întâmplările lumei acesteia sînt adesea de necrezut, șǐ maǐ de necrezut de cât tot ce pot scorni cele maǐ bogate fantasii. Era într’un tren de persoane, care mergea între Genova șǐ Spezia, Matilda stătea, uitată de sine singură, stăpânită numaǐ de gândul să-l vaZă pe Diescu. De-odată doue trenuri se încrucișară, unul eșise di’ntr’o gară șǐ altul s’apropia, nu mergeau răpede: Matilda îl zări pe Ilieseu, în celălalt tren, care sosea.

Dădu semnalul de alarmă: conductorul alergă speriat, călătorii o întrebară italienesce: „Ce-i? Se simte reǔ, e bolnavă?”

Cu mare greǔ se înțelese cu conductorul, spuind c’a zărit pe bărbatu-se în trenul opus șǐ că vrea să depdșeze a fi oprit la cea di’ntâiu gară spre a se întâlni cu el. În acest moment uitase toate mișeliile luǐ Iliescu.

I se păru că-l vede înviat din morți.

În Monaco îi spuseseră unii c’au cetit prin d̪iare că un Grec sau un Român, străiniǐ fac tot-dea-una asemenea confusii, a fost ucis de un Italian.

Matilda, când îl ved̪u pe Iliescu, nu-șǐ maǐ putu stăpâni bucuria.

Într’un moment uită toate mișeliile luǐ Iliescu. Ii părea că fusese mort șǐ-a înviat.

Patima Matildei, în loc să se stingă în fața netrebniciei luǐ Iliescu, părea că maǐ tare se aprinsese. E ce-va fatal ca unele femei să înnebunească tocmai dupe acei bărbați, carǐ le lovesc maǐ mult.

Când se întâlniră amândoi la stația vecină, îl îmbrățișă cu atâta dragoste, par’că nu maǐ fusese nemic.

Însu-șǐ Iliescu, în acest moment, simți un sentiment sincer de duioșie pentru această femee, care jertfise totul pentru dînsul. În fața acestui devotament al Matildei de a-1 căuta în lume, se simți nu numaǐ înduioșat, dar șǐ măgulit.

— Ce faci, dragă Matild’o? d̪ise Iliescu.

— Te caut pe tine, respunse Matilda cu lacrimi în ochi.

— Eǐ, ce ne facem acum?

— Spune tu: ce-aǐ făcut ?

— Ce să fac? M’am înscris; pănă în câte-va luni îmi iau diploma.

— Atunci ne înturnăm la Zurich, d̪ise Matilda.

— Ce banǐ aǐ? Am remas lefter.

Matilda, ca femee preved̪etoare, pe lungă alți banǐ maǐ mărunți, luase cu dînsa un bon, pe care i-l dase Maria spre păstrare. Șǐ-l făcuse din economiile eǐ. La dînsa se temea de foc. Mătușa fuma, avea slăbiciunea de a arunca chibrituri șǐ capete aprinse. De cate orǐ era să ard̪ă casa.

Matilda îngălbeni la această întrebare.

Dar ce-ai făcut cu baniǐ? Luasei înnainte dea pleca vre-o trei mii de francǐ. Mie mi-aǐ lăsat numai [...].

— Eǐ! mă întrebi! Știi că nu-mi place să dau socoteli. Ai, bine; nu, lasă-mă dracului.

Matilda, de când cu boala șǐ maǐ ales cu plecarea luǐ Ilieseu, prinsese un fel de frică. Fără a maǐ d̪ice ce-va spuse.

— Am la mine un bon al Măriei, dar fata mi l’a dat spre păstrare.

La aceste vorbe, luǐ Iliescu îi sticliră ochiǐ de bucurie.

— Eǐ, bravo, sîntem scăpați.

I-1 dăm, când ne întoarcem în țeară. Scii că n’am mâncat de eri nemic? Maǐ scii că poliția mă poate prinde la ori-ce moment? Am lăsat geamăntanul plin cu pietre la otel șǐ am luat de lă casieriță treizeci de leǐ, din carǐ n’am sfanț.

La aceste vorbe, Matilda se făcu șǐ maǐ galbenă.

— Dar, pentru Dumned̪eǔ, ce aǐ făcut cu baniǐ?

— Ce-am făcut, ce-am făcut? Mă scii că nu-s nicǐ bețiv nicǐ cheltuitor pe fleacuri, am cred̪ut să mă îmbogățesc șǐ m’am calicit, la ruletă. Să fie al dracului cine se va maǐ încrede în tâlhării nemțesci.

Văd̪îndu-1 atât de pocăit, Matilda d̪ise:

— Bine, eǔ îl schimb, cu condiție să lași baniǐ la mine, șǐ să te apuci de lucru, doar îi isprăvi să plecăm în țeară.

Iliescu o îmbrățișă de bucurie. Toate acestea se petreceau la o stație mica, așteptând un tren cu care să plece spre Zurich.

Tot drumul Iliescu era foarte amabil cu Matilda, mereu o privea zâmbind șǐ o întreba ce idee a avut să-l caute prin lume.

— Sciu că sînt om cu noroc. Altuia în locul mieu, cine scie ce i se întîmpla! Mă crede, mergeam cu trenul șǐ nu sciam unde merg șǐ unde să mă opresc. Fără banǐ, fără bagaj! Când am veZut depeșa ta, credeam că visez. Cât ești tii de bună, dragă Matild’o!

— Nu meritai tu atâta bunătate.

— Eǔ! Nu meritam! Curat vorba, fă-mă mamă cu noroc șǐ m’aruncă apoi șǐ’n foc.

— Tu aǐ noroc, nu sciu dacă am eǔ.

— Matild’o dragă, după ce aǐ fost bună, nu fiǐ rea. Să ajungem la Zurich, ne luăm o cameră, o să trăim ca nisce porumbei.

[...]

Ajunși la Zurichm traseră tot la [...] unde avea plătită camera [...].

CAP. XVIII

Necazuri

Dupe ce se isprăvi plata camerei, se mutară într-una mai eftină pe la margenea orașului. Trăiau eǔ cea maǐ mare economie.

Taxele le plătise cel puțin înnainte.

Orǐ-cum, viața era destui de scumpă șǐ anevoioasă pentru doǐ. Trebuia cea maǐ mare economie. Pentru Matilda începu iar o viață de lipsă, ba încă șǐ de muncă. Iliescu îi storcea bani în fie-care d̪i. Ba pentru o carte, ba pentru un caet, orǐ datora vre-unui prieten câți-va lei.

Matilda era nevoită să economisească de la fărimitura de pâine șǐ de la bucățica de zahăr; gătea în casă ce putea șǐ cum putea. Cumpăra singură ea, care în țeară, rîdea pe Nemțoaice, carǐ-șî aduc singure coșul din piață, aci îșǐ cumpărase un coșuleț șǐ aducea carne, zarzavat șǐ ori-ce-i trebuia.

— Ce-mi pasă, bine că nu mă cunoasce nimeni! gândea ea.

Se mira ce-ar lua maǐ eftin, doar le-ar ajunge baniǐ pănă la plecare.

Parte din rufe le spăla singură ca să economisească vr’o câti-va lei pe lună.

Iliescu îi spunea că n’are de unde cere banǐ, de oare-ce toțǐ baniǐ sînt dați la procent pe termene lungi.

El pleca dimineața cu tramvaiul șǐ se întorcea seara. Cu toată munca și lipsa, Matilda se credea fericită; Iliescu părea soț model. Matilda, din amor propriu, nu-i vorbea nimic de boala ei.

De câte-va orǐ Iliescu întîrd̪ia serile.

Matilda căuta să-șǐ facă singură curaj, d̪icând:

— Nu se poate bărbat fără cusur, s’o fi luat cu prietenii la discuție; dar asta n’o împiedeca să n’o apuce palpitațiile șǐ durerile în partea stângă. Nu spunea înse nemic. Era hotărîtă la orǐ-ce suferință. Slăbise de necunoscut.

Viața aceasta de muncă, de grijă șǐ, maǐ ales, de lipsă, nu-i pria de loc.

Iliescu înse nu observa nimic, se deprinsese cu ideea că femeea aceasta e menită să-șǐ verse cea din urmă picătură de sânge pentru fericirea luǐ.

O dată, într’o prăvălie, vînd̪ătoarea o luă drept muma luǐ Iliescu, atăta slăbise șǐ se trecuse de tare.

Matilda se făcu numaǐ galbenă, Iliescu nicǐ nu observă. Pe d̪i ce trecea, începea să-șǐ dea iar în petec. Tot maǐ mult uită din ce nevoe îl scosese Matilda. I se părea foarte firesc lucru ca ea să fi făcut pentru el tot ce făcuse.

Matilda, tot maǐ mult simțea purtarea luǐ rece șǐ plictisită.

Nemic nu roade șǐ nu îmbătrânesce pe om ca durerile ascunse șǐ nemulțumirile sufletescl, șǐ de acestea Matilda avea parte cu prisosință.

Suferea totul cu speranță că, venind în țeară șǐ ducând o viața maǐ îmbielșugată șǐ maǐ liniștită, se va îndrepta.

Dese-orǐ se uită în oglindă șǐ se mira cum șǐ-ar îndrepta fața prăpădită de suferința mici, dar multe.

Nu nenorocirile marǐ îmbătrânesc pe om, acelea orǐ ucid orǐ, de la o vreme, le uiți, ci nemicurile d̪ilnice, miseriile de tot ceasul, acelea destramă pe om di cu d̪i, ceas cu ceas. Se vedea, cu mintea, acum patru sau cincǐ anǐ, cât de tîneră șǐ de frumoasă era!

Într’una din d̪ile gazda îi văd̪u o fotografie de pe acel timp șǐ d̪ise :

„Aci e cucoana tîneră, tîneră de tot!”

După aceasta își făcu idee cât de mult au prăpădit’o supărările. Nu-i venea nicǐ să creadă că suferințele pot îmbătrâni pănă’ntr’atâta o femee.

Acum vedea ea bine că iubirea luǐ Iliescu n’a fost nici odată sinceră.

[...].

[...].

La aceste gînduri ce-va năuntric de tot, acel ce-va, pe care și criminatulul nu-l poate de a-i grăi, îi d̪icea:

„Oare nu tot așa am făcut eǔ cu bietul Todiriță?” „Vai! e în lumea aceasta o răsplată șǐ, maǐ curend orǐ maǐ târd̪iu, o primesce fie-care dupe meritele lui. O să-i vie cu siguranță șǐ luǐ Iliescu această răsplată! eǔ înse nu i-o doresc!”

O singură dorință maǐ avea Matilda: Să se vad̪ă odată în țeară: străinătatea o apesa grozav, d̪ilele păreau nesfârșite.

Din d̪i în d̪i tot aștepta să-șǐ capete Iliescu diploma șǐ să plece.

Le maǐ remăseseră vre-o patru sute de francǐ.

Matilda, când lua un franc, par’că’șǐ lua din d̪ile, atât era de îngrijită să nu remâe fără banǐ în țeară străină.

— Ce banǐ ai tu, dragă Matild’o, d̪ise Iliescu într o demineață, îmbunându-se pe lângă dînsa.

Matilda simți că i se pregătesce un atac.

— Cât să am? Patru sute, din carǐ cel puțin doue ne trebue de drum.

— Dar cel mult, în doue septemam plecăm, șǐ o sută ne e prea de-ajuns. Noi maǐ ne-am deprins a nu mînca și a nu bea; de-am sta câte-va luni, am întrece [...].

— Tu glumesci, dar mie nu-mi vine de loc a glumi. Cînd nu vei avea nici puținul acesta, atunci să te ved ce faci.

— Cu tine nu moare omul de foame, tu poți prăji o porție [...].

[...], Matilda, ved̪end încotr’o bate Iliescu.

— Ce maǐ la deal la vale, dacă me iubesci, să-mi daǐ o sută de lei, să-mi încerc încă odată norocul; am o presimțire c’o să câștig, pe urmă plecăm șǐ Dumned̪eǔ scie cine maǐ vine pe aici.

Matilda îngălbeni. Aud̪i! O sută! Ea care tremura, orǐ de câte orǐ lua se schimbe o piesă de două-zecǐ de leǐ!

Îl privi lung pe Iliescu, par’că să-l vad̪ă nu-i oare nebun omul acesta! Mănâncă numaǐ legume, brânză șǐ pâine, ca se le ajungă baniǐ, șǐ el îi cere o sută de-leǐ, par’că ar avea câte-va miǐ puse la o parte.

— Bine, dragă, vrei să remânem fără para? N’aǐ câștigat cu miǐ șǐ aǐ să câștigi c’o sută? Procopsițin din jocul de la ruletă n’am văd̪ut, dar înnecați șǐ împușcați, berechet!

— Maǐ curând câștigă cel ce are un leu de cât cel ce are o mie, fiind-că scie să se mărgenească.

— Astea’s fantasii de jucător!

— Nu vrei?

— Iliescule dragă, de ce nu te gândesci? Poate-maǐ e de stat o lună! N’o să avem cu ce ne întoarce șǐ vom fi siliți să cerșim banǐ pe la consulat.

— Lasă-me cu molitfele tale. D̪i că nu daǐ șǐ scurt. Mi s’a urît cu toate economiile șǐ cu viața asta de zgârie-brânză! Dar n’avea grijă, găsesc eǔ banǐ. Să crape dracul șǐ tot o să merg încă odată la Monaco!

— De unde să găsesci, omule?

— Treaba mea, unde!

— Doar de maǐ vrei să înfund̪i șǐ pușcăria.

— Aș! Nu-i fi poate numaǐ tu pe lume cu banǐ în orașul ăsta.

D̪ise aceste vorbe cu o reutate vădită, voind anume-să lovească, pe cât se poate mai adânc, gelosia Matildei.

— Iliescule, vrei să mă omori!

Nu te omor de loc. La tine, când îți cere cine-va un franc, înseamnă că te omoară?

— Dar nu ved̪i, omule, că nu-i de unde?

— De nu găsesc banǐ să-mi cerc norocul, să scii să mă cauți la Morgă.

Matilda simți o durere înțepătoare în dreptul inemei. Șovăind, merse, deschise un sărtar, căută pri’ntre rufărie șǐ scoase cincǐ hârtii de câte două-zecǐ de franci.

I le dădu fără să maǐ dică sau spună ce-va, ar fi voit să-i spună ce-va, dar cuvintele i se înnodă în gît.

„La ce să vorbească, [...] vorbele sînt bune când găsesc un răsunet cît de slab; dar cînd se pierd în prăpăstii fără fund, e zădarnică rostirea lor!”

Iliescu lipsi vreo trei d̪ile de acasă. Ce suferi în acel timp Matilda nu se poate spune. În fiecare d̪i, la ceasurile obicinuite la cari sosea trenul, era într-o enervare nespusă. Cînd vedea că tot nu a sosit, o treceau adevărate atacuri de nebunie.

Își închipui că poate a cîștigat și l’a ucis cine-va, orǐ poate c’a pierdut și s’a [...]. egoist ca se ucide, mai curînd ucide pe alții.

În sfîrșit a trea d̪i, sosi și el, galben la față, abătut, parca zăcuse de-o boală grea.

Matilda n’avu curaj să-l întrebe ce-va. Ghicea de pe fața că bine nu e.

Cum intră în casă, Iliescu se culcă șǐ adormi. O d̪i și-o noapte dormi în șir. Matilda, amărîtă de asemenea purtare, simțea mereu dureri la inemă. Ar fi voit să-i maǐ poate face morală, să-l maǐ dojenească de câte făcuse; dar vedea singură, că-i de prisos. O descurajare fără margeni o cuprinse. La ce să maǐ lupte cu asemenea om?

Slăbise, de nu se cunoscea singură. Îi părea reǔ că n’are destulă energie pentru a-șǐ face seamă. S’ar isprăvi toate!

Ar face, dînsul ce-ar vrea. Nu i-ar mai fi ca piedecă nicǐ la reǔ, nicǐ la bine.

Adecă la ce-i folosea eǐ viața c’un om, care n’o înțelege șǐ nu pune nicǐ un preț pe jertfelele șǐ strădania eǐ.

Privindu-l cum dormea dus, istovit de oboseala nopților nedormite, observa șǐ maǐ bine, ce trăsături grosolane, brutale, pline de patimi avea.

Nemic în expresia feței, care s arate bunătatea șǐ delicateța unui caracter ales.

Singură ea se întreba cum de a căd̪ut în prada patimei pentru un om, care n’avea nemec de cît doar tinerețea.

Privit în somn, nu semăna de loc cu Ilieseu treaz, când, prin o rafinărie a inteligenței, își putea ascunde, maǐ mult orǐ maǐ puțin brutalitatea trăsăturilor șǐ se putea areta lumei maǐ bun de cît era.

Acum Matilda își amintea fața blândă șǐ deschisă a luǐ Todiriță; îl ved̪use, doar șǐ pe acesta dormind dus, dupe d̪ile de grea oboseală șǐ muncă. Dar avea înfățișarea liniștită, trăsăturile domoale, ale unei firi nemuncite de patimi vrăjmașe.

În somn, ca șǐ treaz, omul, ne avend ce ascunde, e acela-șǐ.

Ce deosebire la Ilieseu!

Se cunoscea că omul acesta, cât era treaz, purta o mască, pe care numaǐ somnul șǐ oboseala i-au dat’o jos.

La această comparație se întreba: de ce nu l’a iubit pe Mustea șǐ-l iubesce pe Iliescu ? Ce farmec drăcesc are această înfățișare grosolană?

Dar n’au putut inteligenți superioare respunde acestei întrebări șǐ nicǐ n’au putut lupta împotriva tristelor patimi, cu atât maǐ puțin avea să poată respunde Matilda.

Acestea sînt încă taine nepătrunse ale sufletului, omenesc: le constatăm șǐ aci se închea puterea noastră de cercetare.

În acest moment, Matilda avu un moment de ură șǐ necaz împotriva dînsei înse-șǐ șǐ, fără voie, șopti: „Sînt pedepsită, dupe faptele mele! Mi-am lăsat copil șǐ bărbat șǐ m’am dus dupe un netrebnic. De nu m’așǐ stăpâni, ar trebui să strig: „Cine va face ca mine, ca mine să pățească”.

Matilda remase ceasuri întregi pe gânduri, nesciind unde o va maǐ duce omul acesta.

Cetise șǐ ea de multe orǐ cum bărbații pătimași târâe șǐ pe femeile lor noianul patimei, adesea ființi nevinovate au fost aduse pe povârnișul crimei.

La aceste gânduri își făcea cruce, d̪icând: „Ia-mi doamne, d̪ilele de cât să cad maǐ jos!”

Avea dînsa o consciință slabă de faptele ce făcuse, dar în acela-șǐ timp viitorul o îngrozea, scia că prăpastia mișeliilor omenesci e fără fund, că în tot-de-a-una se poate găsi o mișelie, care, să te ducă șǐ maǐ la adânc.

A doua d̪i Iliescu se trezi. Era mai [...].

Se rase, se găti, își luă înfățișarea lui cochetă de băiat galant, [...] glumă, să facă un compliment cemei [...] .

[...].

Matilda, mi-i foame grozav, n’am mâncat aproape nemic, de când am plecat.

— Te ruinezi singur!

Matilda îi pregăti un ceaiu, brânză șǐ câte-va ouă. O lovi mila de acest om, care numaǐ milă nu merita.

— Nu sciu, orǐ eǔ orǐ tu sîntem fără noroc, d̪ise Iliescu. Câștigasem patru-d̪ecǐ șǐ nouă de miǐ de francǐ, c’o sută! Închipuește-ți noroc! șǐ dobitoc, eǔ, să nu me opresc, să nu mă retrag. Tot cu gândul la nenorociții de banǐ aǐ tăi, voiam să-ți împlinesc cele cincǐ-d̪eci de miǐ, să ți-i aduc țanc. Încep a pierde, șǐ pierd șǐ pierd, pănă la franc.

„Am împrumutat de la un Român ca să am de drum. Of! blestemat ghinion! Numaǐ tu ești de vină! Tu mi-aǐ dat baniǐ cu părere de reǔ. Maǐ bine nu mi-i dădeai!”

— Ba de loc, d̪ǐse Matilda, plictisită de atata cazanie. Ce dau, dau cu toată inema.

— Eǔ sînt sigur, de-așǐ sci o comoară unde-va, gândul tău ar preface-o în noroiu.

Poți să te superi, dar e așa. Sînt oameni, cari, dacă te-a pândit păcatul șǐ i-aǐ întâlnit de demmeață, poți fi sigur că pe d̪iua aceea totul are să-ți meargă prost. [...]

[...]

— Hei, și vrea să d̪ǐcă, eu fac parte din acei oameni!

— Nu chiar, dar atîta ți-i de nemulțumită, de prevetitoare, [...] dispui pe om să creadă că pe diua aceea îl așceaptă o moarte sigură sau cel puțin o nenorocire. [...] când trec examenele, să scii că nicǐ nu dau pe acasă: dorm la un coleg.

— Bine, Iliescule. Poate o da D-d̪eǔ șǐ te’i mântui de mine. Cel puțin isprăvcsce, să me văd odată întoarsă în țară, să nu-mi las oasele pe-aici.

— Ții mult la această formă? d̪ise Ilieseu în rîs.

— Țin, nu țin; doresc să plecăm, orǐ de nu, te las șǐ plec singură, nu voiu să mor aici de foame.

— Maria nu maǐ are ce-va banǐ? Scrie-i să ne împrumute.

— Scii că al idei? Biata fată de abia o duce de a-d̪i pe mâne!

În fie-care d̪i era vre-o amânare. Matilda când îl vedea venind, îl șǐ întreba: „Ce nou s’a maǐ stârnit?”

Mâine neapărat, era vecinicul respuns șǐ din mâne în mâne se făcu o lună de d̪ile. Matilda era desperată.

— „O să mor într’o d̪i de-a’n picioarele, d̪icea biata adesea.

Slăbise, era numaǐ oase șǐ piele.

Las’ că nicǐ n’avea cum. Dacă îi spunea luǐ Ilieseu el d̪icea: „Lasă dragă, e ce-va nervos. Nu te maǐ gândi la durere, căci ajungi la ipohondrie!”

Lucru îngrozitor pentru ea era că baniǐ scădeau pe fie-care d̪i.

Pusese de-oparte vr’o câți-va francǐ să aibă cel puțin de ceaiu, de zahăr șǐ de pâine, să nu moară chiar de foame. Ilieseu se maǐ împrumuta pe la colegii români. Verigile de logodnă de mult erau la muntele de pietate.

Tot acolo merseseră ceasul șǐ butonii luǐ Ilieseu.

Erau nisce butoni de diamant, pe carǐ îi dase Mustea, pe când îl ajuta la împrumutul de la Credit. Acum înțelegea Matilda ce grozav o să fiǐ într’o țeară străină: un ban de-i lipsea: n’avea cu ce îndulci ceaiul.

Străiniǐ sînt foarte politicoși, foarte bunǐ, dar pănă la banǐ.

Ospitalitate, altruism, în înțelesul de a ajuta direct pe aproapele, asemenea sentimente nu se găsesc la eǐ. Viața civilisată, cu asprimea șǐ rigoarea eǐ le-a nemicit. Nu aǐ, du-te la ospiciu, cerșesce la societățile de ajutor; dar nu dispune lumea reǔ cu cerșitul șǐ cu nevoile tale.

Sînt oameni, cu adevărat caracter filantropic, și cari, fără părere de reu și de bună voe, dau sute de franci pentru scopuri de bine-facere, dar nu te ajută cu un franc la nevoe: caritatea e organisată. Cît e vorba de ospitalitatea bine-voitoare, care se mai găsesce la noi, cel puțin în popor, nu și-a pierdut urma. Oamenii au patru păreți numai pentru ei. Străinul, dacă nu are bani, poate să doarmă sub cerul liber, dacp nu-și face pomană cu el vre-un gardist.

Matilda, puțin, chiria o avuse plătită di’nnainte, dar ori și cum, se gîndea cu groază la vremea , cînd s’o isprăvi plata. Iliescu tot nu va fi isprăvit nesfîrșitele examene.

Matilda aflase de la un Român fabula examenelor,și căzuse la cel di’ntâiu, șǐ, numaǐ pri’ntr’un hatâr deosebit, îl puseseră peste o lună.

Așa se explicau toate amânările șǐ minciunile luǐ Iliescu.

— Doamne D-d̪eule, omul ăsta trăesce numaǐ cu minciuni!

Matilda se gândea cu groază: „De va cădea șǐ data asta?”

Ea nu cunoscea pe nimeni, de cât vr’o doǐ studenți, carǐ numaǐ bielșug de banǐ n’aveau.

Daca le-ar fi împrumutat șǐ lor, ar fi foarte recunoscători.

Gazda Matildei era foarte bună șǐ cum se cade, dar împrumuturi nu voia să facă, din principiu.

— „Împrumuturile, dragă d-nă, te strică cu chiriașii. Dacă îți dau d-tale, trebue să dau șǐ altora. În d-ta am încredere, dar sînt puțini ca d-ta. Omul e dator să facă cum poate șǐ să lege cele două capete.

Atunci e prieten cu toată lumea, când nici nu dă, nici nu ia.

Frumoase principii, dar grozav de nepotrivite cu caracterul neprevezător al Românului, care, cînd are, cheltuiesce și risipesce tot, ca și cînd [...] putea isprăvi.

dînsa d̪icea: „Românii trebue să fie oameni foarte bogați, de vreme ce aruncă atât de lesne baniǐ.

„Am avut unul, care într’o singură noapte, a cheltuit câte-va sute de leǐ pe nemicuri șǐ beuturi” .

— Nu maǐ sînt așa de bogați, d̪ise Matilda.

— Aș! Un om cari nu-i, bogat nu cheltuesce; eǔ, dacă am 100 de miǐ de franci, nu me îndur să-mi fac c rochie pe an. Acum sînt încă în putere, pot munci; dar vine o vreme, când nu maǐ pot; șǐ trebue să trăesc din venitul banilor. Am un singur băiat, e funcționar la o companie din Tunisia. Cine scie dacă îl maǐ ved? Fie-care trebue să avem un rost.

Matilda remănea uimită cum o femee din popor, care conomisese din închirierea camerelor o sumă destul de frumoasă, care la noi în țeară ar însemna o avere, la dînșii era socotită ca femee nevoiașă, căci își trimisese singurul copil peste mări șǐ țeri.

Matilda, în toată simplitatea eǐ, îșǐ d̪icea: „Aceștia sînt în adevăr oameni, carǐ merită să aibă. Eǐ, prin economii șǐ muncă, se îmbogățesc, pe când noi ne calicim prin necumpetare șǐ pofte nesățioase”.

Dînsa îșǐ propunea ca, mergând în țeară, să fie de-o economie exemplară. De alt-fel, Iliescu în țeară era destul de cărpenos. Aci fusese atras în cursa jocurilor de noroc. Credea, nenorocitul, să se îmbogățească fără muncă!

În sfârșit sosi șǐ d̪iua de mult dorită.

Iliescu își trecu examenele șǐ luă diploma.

CAP. XIX

Pe drum

Pănă la graniță au luat bilet de clasa a treia.

Iliescu nu-șǐ făcuse, cât stase acolo, nicǐ un rând de haine.

— Ce miserie, d̪icea el neveste-sa, înnainte Românii erau foarte bine priviți în străinătate. Era de-ajuns să fiǐ Român șǐ aveai credit de miǐ de francǐ. Din pricina, înse, a câtor-va șnapani, s’a stricat creditul șǐ pentru cel de treabă. Închipue-ți nenorocire! Să nu-mi [...] Ce lucruri eftine și bune! În țeară nu le [...] sute de lei; dar ce folos, înnainte de a-ți lua măsură, numai ce aud̪i pe mangafaua de negustor: [...]!

[...], găsim noi stofe și în țară!

— Dar e scandal să te întorci în țeară tot cu acele-și haine.

Șǐ înnainte de plecare, își cumpără, cel puțin un mneferian.

Dar cu ce combinații!

[...].

Pentru aceasta câte rugăminți, câte milogeli șǐ câte trimiteri la toțǐ dracii, nu întrebuința Iliescu!

Pe alt coleg îl lăsă garant pentru o pălărie.

În sfârșit, dupe ce se văd̪u echipat, cel puțin cu atâta, i se maǐ așed̪ă inema la loc, șǐ d̪ise:

— Fire-ar a Naibei, țeară de calici! Aici te faci econom de nevoe. Postesce robul luǐ D-d̪eu că n’are ce mânca.

Matilda, cu muncă multă, îi curățise un rând de haine, să nu pară de tot deochiat.

Dînsa plecase tot cu acelea-șǐ haine cu carǐ venise.

— Cel puțin n’aǐ putut tu economisi o pălărie să-ți faci.

— Te rog, Iliescule, nu mai vorbi.

— Tac, iată-me tac. Numaǐ nu începe tu. De-am avea noroc s’ajungem în țeară cu trenul de noapte.

— Sigur, ești sclivisit, ți-e rușine cu mine.

— Nu, dar ved̪i, mi se compromite cariera de avocat. Ca să fiǐ avocat mare, întâiu de toate se cere să aǐ o casă buna; al douilea, un birou nu luxos, dar sever șǐ imposant,cu biblioteci marǐ. Când o intrea clientul la tine, să creadă c’a intrat în altar. Șǐ fiǐ la față sever. Să vorbesci scurt șǐ cuprind̪etor. Din două vorbe să ghicesci afacerea. De-l ved̪i cî se întinde la vorbă lungă, să scoți ceasul șǐ să uiț posomorît.

— Bine, bine, d̪icea Matilda, în simplicitatea eǐ, pentru a te purta așa trebue să fii întâiu avocat cu vad̪ă.

— Eǔ voiu să fiu de la început cu vad̪ă. Îmi trebue câte-va procese bombastice, cu carǐ să fac mare gălăgie. Șǐ câte-va vorbe la nășica. Pe urmă viitorul e al mieu.

— Să nu pui mare temeiu pe nănașa, e fățarnică.

— Apoi la tine toate femeile sînt rele, numaǐ tu ești bună. Ce soiu de ființă ești tu? De două d̪ile cunosci o femee șǐ a treia d̪i neapărat scornesci că mănâncă carne de om.

— Bine, vom vedea cine are dreptate.

— Eǔ atâta sciu, trebue de la început, cu orǐ-ce preț, să câștig un proces criminal, un proces civil șǐ unul comercial. Pentru aceasta trebue să jertfesc șǐ cenușa mamei din groapă. Pe urmă o să vedi cum or să-mi curgă cele maǐ grase procese.

— Eǔ, dragă, cred că fără muncă n’o să poți face mare lucru: arama, orǐ-cât aǐ polei-o, tot nu-i aur.

— Se poate tu să nu mă contrazici? N’aǐ fi tu de n’ai face așa! Sînt nebun, că-ți aret planurile mele.

Iliescu se ridică în picioare șǐ se uită pe geam, privind satele cu case bune, câte cu doue rândurǐ, șǐ străd̪ile curate, par’că erau în nisce orășele.

Matilda avea înfățișare de plâns: hainele ponosite, fața slabă; părea mult maǐ bătrână de cât era.

Cine ar fi maǐ cunoscut’o acum că’i galanta proprietăreasă, care, maǐ acum cincǐ anǐ, se întoarcea de la băi în costum elegant de voiaj, cu două-treǐ geamantane de piele rusească, cu geanta la șold, în care cuconul Todiriță avea grijă, din vreme, să-i pue destui banǐ ?

Poate ea singură, căzută pe gînduri, asemăna atunci cu acum. Atunci i se părea lucrul cel maǐ firese din lume să fie așa. De, doar era nevasta unui proprietar! Nu destul sta toată vara surghiunită la moșie? Nu merită șǐ ea să resufle măcar o lună aerul Europei civilisate? Bolnavă orǐ nu, era o cerință a sufletului eǐ să părăsească satul cu mojici șǐ să vadă o lume lustruită, elegantă, pe care numaǐ privind’o te simți șǐ tu maǐ om.

Așa gândea atunci. Dar de deosebire între întoarcerea de-atunci și cea de-acum! Atunci fie-care se da în laturi, făcînd loc tinerei, elegantei și frumoasei călătoare.

Acum semăna foarte mult cu o nenorocită governantă, căreia i s-a ros rochia stergend-o să fie curată, iar pălăria și-a deformati-o, voind să [...].

Fața galbenă și trecută [...].

Se cunoscea culoarea feței [...] într-o cameră fără [...] și fără aer, precum și din pricina unei hrăni,la care predomina pîinea și ceaiul. [...]

Matilda avea haine frumoase, dar, În graba eǐ de plecare, ca șă-1 găsească pe Ilieseu, nu-șǐ luaso nicǐ o rochie, afara de cea de pe dînsa.

Pe Matilda o mâhneau destul aceste nenorociri trecătoare, dar n’ar fi pus pe ele temeiu, daca alta ar fi fost purtarea luǐ Ilieseu.

Dînsa era pătimașă șǐ, ca toțǐ aceștia, avea simțirea aproape amorțită, pentru tot ce nu era patima eǐ.

Parte din călătorie o făcură prin Polonia, ast-fel că nu puteau vorbi nemic cu cine-va, pasagerii toțǐ fiind din popor șǐ vorbind numaǐ leșesce.

Mâncare luase Matilda nisce mezeluri.

Ilieseu o ridea mereu de, acest obiceiu cărpenos de a duce mâncare cu sine.

— De ce sînt gări, soro?

— Sînt, dar dacă n’ai banǐ, aǐ tot dreptul să mori de foame.

Ilieseu răbda ca un câine, dar nu cerea nemic. Plecase seara șǐ mâncase.

— „Noaptea n’o să mănânc, gîndea el. A doua d̪i o duc eu cu țigări, noaptea viitoare dorm șǐ demineața ajungem.„

[...] i se făcu galben înnaintea ochilor, de foame.

Se cam uita galeș la coșulețul Matildei. Aceasta îl observa, dar nu d̪icea nimic.

[...]. Dînsa mîncase pe în d̪ece.

Ajunsese la vorba Țiganului: „Maǐ d̪i, cumetre, vorba ceea”.

La urmă, răzbit de foame, d̪ise:

— Scii că nu-i chip, mi-e foame al dracului!

— Daa? Dacă n’aǐ banǐ! Te-ai cobori la o gară.

— Bine, dar mi-e foame.

Aștepta ca Matilda să-l roage, dar dînsa se făcea proastă.

La urmă, scos din răbdare, d̪ise:

— Ce aǐ acolo de mâncare?

— Ce să fie? Mezeluri șǐ pâine.

— Ia scoate să mâncăm.

Matilda scoase șǐ-i dădu un șervet.

Uitase Ilieseu de ponosul că numaǐ mojicii umblă cu tăgârța de mâncare prin tren.

Foamea trece peste orǐ-ce fudulie; vorba Românunului: „Goliciunea încunjură, dar foamea dă de-a dreptul”.

— Eǐ, Iliescule, maǐ lasă, că ți-o cădea greǔ.

— Fie, că foame’mi era.

Matilda zâmbea reutăcios.

Strînse ce maǐ remase; avea încă de o mâncare.

Dar vorba luǐ Ilieseu: când dormi, nu-i nevoe să mânânci.

S’aprpiau de graniță.

Ilieseu își puse guler, manșete curate șǐ nedeslipita luǐ cravată albă.

— Ce vrei, sor’o, în țeară nu merge să umbli cum dă Dumned̪eǔ; la noi, un biet fucționăr umblă maǐ curat de cât la eǐ bogății. șǐ se maǐ d̪ic civilisați.

Matilda era prea plictisită de cochetarisirile luǐ Iliescu. S’apropiau de țeară șǐ par’că insulta ce-i făcuse se trezea tot maǐ mult în sufletul eǐ amărît. Cu cât vedea că el n’o să maǐ aibă nevoe de dînsa, cu atâta se aștepta de la el la o purtare din ce în ce maǐ rea.

De aceea d̪ise cu vedită rentate:

— Scii că nu în lux stă civilisația.

— Dar nicǐ în a umbla ca un selbatec. Fad impresie proastă șǐ lumea fuge de tine ca de lup.

— Morminte văruite, dacă nu-ți faci șǐ sufletul bun!

— Nu sînt eǔ om bun?

— Vom vedea. Aici am suferit destul!

— Cine ți-a d̪is, sor’o, să vii?

[...]. Lucrul reǔ nu piere!INu ți-aǐ uitat vorba veche!

[...] tot-dea-una e prea bun și se nenorocește singură.

[...] n-am noroc cu tine. Me mir c-am luat licența [...]. Noroc că n-am stat [...] fața ta de vecinică martiră.

— Ei! eu nu pot să fiu cu două fețe. Ce-ți d̪iceam? Să citesci, că alt-fel nu vei reuși.

— Dar! Slavă Domnului, alțiǐ nu citesc nicǐ cât mine!

De-acum să me lași în pace, eǔ n’am trăit cu mintea femeei șǐ nicǐ de acum înnainte nu voiu trăi. Tu să-ți ved̪i de oale șǐ de mătură șǐ eǔ de treaba mea.

— N’aǐ spus mare lucru, asta o d̪ice orǐ-care mojic. Maǐ cu ceartă, maǐ cu bine, ajunseră la graniță.

Tovarăși de călătorie, de pe la un loc, avură nisce Evrei, carǐ se întorceau în țeară. Tocmai se nimeriseră nisce cunoscuți de-aǐ luǐ Iliescu.

Îi apucară sudori de necaz. „Aici ghinion al dracului. Să mă vad̪ă venind din străinătate în clasa a treia șǐ cu nevasta! Asta o șă me compromiță în oraș, o să-mi strice tot rostul! Cu femeea asta nu-i noroc șǐ pace! Ved̪ǐ c’o să-mi meargă ca la ceǐ spânzurați”.

CAPITOLUL XX

În țeară

Trecură vr'o doǐ anǐ de la venirea luǐ Iliescu din străinătate.

Slujnba o lăsase încă de la plecare.

Era de mult în scris în barou.

[...].

Avea pricipiile lui; [...]

— Nu-i, bre, un merit șl spui, ca un papagal, după alțiǐ ! Să poți da tu soluții.

Avea pretenții să fie om de afaceri delicate, șǐ oameniǐ de afaceri se nasc nu se fac, d̪icea el.

Șǐ, ce-i drept, era foarte dibaciu în așa d̪isele luǐ afaceri delicate.

Putea s’aranjeze un faliment așa că nicǐ diavolul nu-i maǐ dădea de cap.

Avea câți-va Evrei, cu carǐ punea la cale afacerile delicate.

Își găsiseră eǐ omul șǐ el oameniǐ.

Pe la tribunal da foarte rar.

Când îl întreba vre-un coleg că nu l’a văd̪ut cam de mult pledând, el respundea cu ifos:

— Pledarea, mon’cher, nu-i scop, ci mijloc. Ferice, când n’ai novoe de el!

Se credea foarte deștept, șǐ cu ifos îșǐ resucea mustățile, rîd̪end.

De alt-fel nu se putea plânge; afacerile îi mergeau strună: dovadă că se simțea novoe de un om ca dînsul.

Acum ținea casă deschisă, venea la el destulă lume, șǐ încă bună, căci se jucau cărți ca nicăeri aiurea.

În două seri pe săptămână la el era partidă de cărți. Într’o seară numaǐ curat de bărbați, tot ce avea orașul maǐ ales, adecă maǐ cartofor. În altă seară se întruneau familiile cunoscute ale luǐ Iliescu.

Avea persoane sigure, carǐ aduceau șǐ pe altele străine.

Di’ntre familii venea doamna Dănescu, nelipsită cu protejatul eǐ. Își schimbase înse protejatul. Cum d̪icea dînsa, celălalt „făcuse aripi”.

— „Ce să le faci, dragă, așa-s băeții. Cu cât le’i intra în voe, cu atâta, de la o vreme, te cred datoare să-ți golesci punga pentru eǐ. Șǐ să ved̪i cum îi țin eǔ. Ce nu le fac? Cafea cum au ei, n’are nicǐ prințul D’apoi dejun, dar masă? Mă rog, îi caut ca pe copiiǐ miei! Gura lumei, numaǐ moartea o astupă? spune multe șǐ mărunte. Mie de așa ce-va îmi arde?

„Dar ved̪i, cum să stai, sor’o, singură, numaǐ cu o toantă de servitoare? Te strînge într’o noapte cine-va de gât șǐ nu vine lumea, bat’o focul, să to scoată”.

Asemenea discursuri le spunea Dăneasca aproape regulat.

Când se întâlneau cucoanele, cele carǐ o găseau pe Dăneasca, venită, întrebau pe cele venite maǐ înnainte: [...]

[...] Toalete de servitori, Dăneasca o da iar pe-a ei.

— Ei, dragă, nu sînt egoistă, nu pot trăi a face cui-va bine. Trebuie să fie cine-va prea tiran la inima lui ca sa nu ție la nimic pe lume.

Cucoanle zâmbeau [...] .

Iliescu de obiceiu câștiga.

Un lucru trebuie să le pară altora curios: cînd pierdea el, cîștiga un prieten al lui.

— Cine-și face sânge reu la cărți maǐ bine să nu joace. De ce te necăjești mai mult, de ce își pierdi combinațiile și nu cîștigi. Mie mi-a spus asta un jucător bun de la Monaco.

—„Nu-i, d-le, dicea el, nici noroc, nicǐ nenoroc, e mobilitatea fisionomiei d-tale; care te face să câștigi orǐ să pierzi. Sânge rece, signore, iată ce trebue să aǐ când joci cărți orǐ alte jocuri de noroc.

Sfatul mi-l dase prea târziu: eǔ pierdusem cincizeci de miǐ de leǐ, d̪icea Iliescu, posînd în filosof.

Puțini înse ascultau filosofiile luǐ; toțǐ erau maǐ amețiți ca de băutură.

Cu câtă forță nervoasă se cletina într’o seară la cărți s’ar fi putut face marǐ isprăvi!

La o masă jucau bărbații șǐ la alta cucoanele.

La masa întâia se număra cu sutele; la a doua cucoanele, maǐ econoame, numărau cu d̪ecile.

Adesea adunarea nu era răsipită la patru demineața.

Matilda căpătase șǐ ea patima jocului.

„Mai uit necazurile”, d̪icea densa.

De două orǐ pe săptămână, două mese cu postav verde erau întinse în salonul luǐ Iliescu.

Maǐ tot-de-a-una îl prindea pe unu maǐ pătimași poftiți să vie maǐ târziu.

— Boerul nu s’a sculat încă, li se spunea.

Iliescu își trata mosafirii cu ceaiu, coniac șǐ biscoturi.

Adesea, spre a-șǐ mulțumi fala, chema șǐ câte un biet funcționar, fost coleg de aǐ luǐ.

Îi areta biuroul, biblioteca șǐ salonul, la toate îndoindu-le prețul. Era pentru el o mulțumire nespusă de a citi mirarea șǐ părerea de reǔ la acel nenorocit funcționar că va muri fără să ajungă la așa bun traiu.

— Înțelegi, mon cher, d̪icea el fostului coleg, eǔ nu eram de funcționar. Caracterul mieu independent nu se putea obicinui cu vecinica încovăere a spinărei înnaintea șefilor șǐ parașefilor.

Pe urmă eǔ am cap de afaceri, fac, mon cher, afaceri splendide. Nu maǐ departe eri, din 2 vorbe am câștigat o mie de leǐ.

— Sigur, când aǐ asemenea noroc, ar fi pecat să nu profiți, să te prostesi! ca mine cu 200 leǐ pe lună.

— Scii ce? eǔ ție am să-ți fac rost de secretar la mine. Câștigi cu siguranță 300 pe lună. Eǔ sînt cam leneș la scris. Mi-ar trebui cine-va să-mi scrie. Pe urmă nu face să pierii un timp prețios, când îl poți întrebuința cu folos într’altă parte.

Aceste lucruri le debita Iliescu la fie care fost coleg înnaintea căruia voia să arate ce om priceput șǐ cu noroc e el.

— Trebue, mon cher, energie șǐ pricepere; să începi cu 100 leǐ pe lună șǐ s’ajungi la oare-care comfort. Trebue ce-va pe care nu îl au toțǐ.

— Acum aǐ nemerit.

— Dar am șǐ muncit, mon cher. Scii când mi-am trecut examenele, credeam că me ia dracul, m’apuca d̪iua cetind. O! sînt pretențioși în străinătate, nu ca la noi! șǐ ce-mi folosesce mie acum? Par’că eu lucrez dupe cărțile lor! Afacerile delicate, mon cher, iată ce rentează la noi în țeară. Astea sînt vrednice de oameniǐ cu inteligență șǐ dibăcie.

Fostul coleg îl asculta cu gara căscată. Putea să nu-șǐ d̪ică?

„Pot bârfi unii șǐ alți, dar Iliescu e om superior, nu orǐ-cine ooate ajunge ce-a ajuns el.”

— Scii, mon cher, cum sînt eǔ cu voi? Cum ar fi câți-va pe aceea-șǐ luntre în timp de furtună. eǔ, maǐ ușor, am sciut să scap, am sărit și am ajuns la un mal înflorit, voi v’ați scufundat cu luntrea lîngă.

— Foarte adevărat, [...] fostul coleg.

Iliescu, spre a-i mîngîia rana și poruncea să le aducă lichior.

Matilda pierduse patima pentru Iliescu, d̪icea și ea, ca toate femeile: „Așa’s bărbații; bine că-mi ține luxul și rangul mieu”. Dar, în chimb, luase și ea patima cărților, cum am spus.

D-nele aveau partidele lor de cărți d̪iua, mult mai serioase de cît cele de seară. Nu le sciau bărbații nici cît pierd, nici cît cîștigă. S’adunau de pe la [...] și plecau tocmai seara, pe la 6 acasă.

De cîți-va ani, patima cărților se răspîndea în mahala ca o boală.

Matildei îi strica grozav emoția jocului, dar nu voia sa se lase cu nicǐ un chip de ea.

Erau cucoane carǐ dădeau în cărți cheltuiala d̪ilnică șǐ remâneau acasă copiiǐ șǐ servitoarea să postească, dacă nu se îndura Herșcu din colț să le dea pâine șǐ zahăr pe datorie; căci ceaiul îl fierbeau de câte d̪ece.

În asemenea căsnicii nemodel, femeea nu maǐ putea bănui bărbatului: vițiul îi prinsese pe amândoi în ghiarele luǐ nemiloase!

Vaǐ de copiǐ!

Șǐ Matilda luase de-abinelea patima cărților.

Din nenorocire nu câștiga tot-de-a-una, șǐ când pierdea, se enerva grozav.

Odată era să se bată cu Băneasca. Fiind Iliescu acasă, aud̪i vuet șǐ le despărți. Noroc că o ceartă de la cărți nu se prea ține în seamă.

[...].

— Ved̪i, d-ta ai noroc și la una și la alta, dise Matilda, ca s’o împungă.

— De unde scii tu [...]? [...] tău îl scie toată lumea, [...], alt-fel ai fi proastă, de n’ai avea noroc la vîrsta ta.

— Lasă vorba, sor’o, și taie ici.

— Uit’te ne-au întrecui vecinii, au d̪ece mise șǐ noi abia opt, d̪ise cucoana tinerică a unui locotenent.

— Eǔ joc șǐ mi se pare că bobocul mieu pierde regal.

— Dă, tușă, așa-i la cărți; odată pierde, odată câștigă.

— Ved̪i că bobocul numaǐ pierde.

— Eǐ, lasă-1, când s’o face gânsac o câștiga.

— Dacă i-or smulge așa penele, nu se maǐ face el. gâscan, d̪ise cucoana locotenentului.

Șǐ toate riseră cu haz afară de Dăneasca; dînsa înțepată, aruncă pe masă cărțile, d̪icând că nu maǐ joacă.

— Alei, sor’o, ce te-aǐ supărat? Dar eǐ cum glumesc pe seama noastră? d̪ise Davidoaea, prietenă cu Dăneasca. Avea șǐ ea bobocul eǐ, dar nu-l socotea în lume.

Ba chiar o critică pe Dăneasca în fața Matildei.

— Ce nu-i spui, sor’o, să le facă, dar la dracul, maǐ pe ascuns. Bine, e prea, prea!

— Femee bătrână șǐ nebună! N’o vețli cum se îmbracă de caraghios? Par’că-i o fețișoara de opt-spre-d̪ece anǐ.

— Bine, sor’o, ea-i de garsonetă? A-d̪i mâine o s’o ved̪i cu roche scurtă.

Pe de altă parte Dăneasca o critică pe Davidoaea.

— O esuită, dragă. Ce maǐ face pe mironisița, par’că lumea n’o scie?

Cel puțin să aibă curajul faptelor. La ce să fur lauda lumei,. dacă n’o merit?

Uit’te asta sînt eǔ. Ve place bine, nu. atâta pagubă. Într o d̪i vroia să-mi facă morală, las pe mine că i-am dat eǔ banǐ pe miere.

Acestea erau discuțiile, când așteptau se maǐ vie altele ca să aibă cu cine începe jocul.

Când nu era Matilda de față, o forfecau pe dînsa.

— Ce cred̪i dragă, o hoață șǐ nimic maǐ mult. Trebue păzită din ochi.

Dacă șǐ-a prădat ea bărbatul! Cu ce cred̪i că-i luxul ăsta? Doue sute de miǐ i-a furat. L’a apucat pe sărmanul om pe loc damblaua. Ah! e femee fără inemă! Lucru mare dragă! eǔ nu i-așǐ veni în acasă, doamne feresce, dar bărbatu-mieu are o afacere cu Iliescu. S’o isprăvească să ved̪i, maǐ întru în casa eǐ.

Ved̪i bine, d̪icea femeea locotenentului, el ce-i de vină? Cine-i acela să-i daǐ șǐ să nu ia?

[...] băiat tîner, frumos, și [...] poate să-i [...].

— Baniǐ să trăiască, sutele mărită slutele!

Cînd înse intra Matilda, îi săreau în gât, din „dragă” șǐ „sor’o” n’o scoteau.

Asta însemna la d-lor că sînt femei de societate! trebuie sa fie amabile cu orǐ-cine.

— Poți să-l critici pe om în lipsă, dar în față, nu. Ți-l faci dușman, sor’o, și nemic mai mult, d̪icea într’o d̪ǐ Dăneasa nepoate-se. M’a pus pecatul să d̪ic Davidoaei că prea își încarcă pălăriile. Și ce cred̪i că s’a întâmplat?

Vaǐ, dragă, mi-am aprins pae în cap. Unde a început mahalagioaica:

— „Doară eǔ n’oi umbla ca fetițile de la școală cu garsonete. Pe d-ta, mâine-poimâine, te-oi vedea cu beretă șǐ roche scurtă”.

Îmi era lehamete de gura eǐ. De acum s’o ved pe una că-i c’un ochiu la spate șǐ nu-i d̪ic nimica.

— Ăi dreptate, tușă...să-ți faci dușmani pe gratis?

Într’o seară se întărâtaseră domnii la joc; protejatul pierdea pe-un cap.

Dăneasca mereu trăgea cu coada ochiului.

— Ce faci, tușe, îi d̪ise Matilda, uit’te, aǐ dat carțile reǔu, ce-l tot pândesci pe Gică?

— Nu ved̪i că pierde mereǔ:

— Lasă-l, doar nu-i copil. A intrat la leafă, spunea [...].

[...].

— Lasă-l să dea, că are de unde.

— Îl bate baba acasă. M am dus [...] pentru o daraveră. Adică, nu-i [...]. Am intrat cam pe neașteptate; erau la dejun. S’aud̪ea gura ei [...].

— Și-ai căpetat loc?

— Cum de nu, eu să nu capet? Îl lăudam pe moșneag de se credea tinerel.

Să-l scie dînsa [...].

Pe la vre-o doue-spre-d̪ece s-aud̪ea ceasul.

Matilda servea pe toțǐ cu o grație deosebită.

În sfârșit, după multe necazuri, îșǐ ajunsese parte-din ideal. Avea casă deschisă, primea lume șǐ nu maǐ era surghiunită între mojici.

Dar în sufletul eǐ începeau să se deschidă alte răni.

Iliescu nu privea cu ochi rei patima Matildei la joc, maǐ ales că dînsa juca o sumă hotărîtă, din care nu eșea, Doamne feresce. Dese-orǐ la sfârșitul lunei eșea că nicǐ n’a pierdut nicǐ n’a câștigat, cel mult pierdea treǐ-deci, patru-d̪eci de leǐ.

Atâta cheltuială pentru distracția ei nu era mare lucru. Pe urmă alt bun, nu-l puteau bănui pe Iliescu. Casa luǐ ajunsese vestită ca un fel de casă de joc.

Odată pe septemână, când era partida bărbaților, veneau șǐ necunoscuți, adus de vre-un cunoscut maǐ vechiu.

De câte-va orǐ erau să se întîmple scandaluri, ba chiar bătăi în formă.

Într’o noapte veniseră vre-o doǐ străini groși în pungă, dar șmecheri la joc. Pe prietenul luǐ Iliescu îl prinseră cu cărți măsluite.

De aci palme, picioare, trânteli pe jos: ceǐ noi veniți erau ca nisce leǐ furioși.

— Vrea să d̪ică ne-ați atras în cursă ca să ne pungășiți?

— Pârlaciu ordinar, striga altul. Să-i dăm la cap! zbierau cu toțǐ.

Voiau s’aducă poliția, dar se temeau de prea mare scandal. Iliescu făcu pace, dând fie-căruia baniǐ înderet.

— Mon cher, ve rog, nu faceți scandal, aici e casă onorabilă.

— Ba-i un tripou ordinar! Las, te învețăm noi minte zbierau ceǐ doǐ.

Matilda, trezită de scandal, se duse de ascultă.

Când aud̪i ce-i, o apucă o bătae de inemă șǐ aproape nu leșină. Ceǐ doǐ străini îl numeau pe Iliescu gazdă de hoțǐ, pungaș șǐ-i aruncau șǐ alte epitete frumoase.

Din acea noapte grozavă Matilda prinse groaza cărților șǐ voia să-l împiedice șǐ pe Iliescu de a maǐ juca.

— Vrei să te ved̪i dus la temniță?

— Naivitate, dragă, aceia au fost nisce nebuni. Toată lumea bună joacă.

— Joacă, dar nu ca tine; pe mine nu căuta să me minți.

— Ești nebună! Tu cu asemenea vorbe mă nenorocesci.

Ascultă, nu me scoate din sărite la poliție. Fac o anonimă la poliție.

— Ași vrea s’o ved șǐ pe asta.

[...] Nu pot dormi de vuet, de certe. A doua d̪i sînt moartă de oboseală.

— În casa mea nu primesc porunci.

— Casa ta?

— S’o scii.

— Da, casa ta, cu baniǐ miei.

— E pe locul mieu.

— Dar e cu baniǐ miei.

— Dovedesce.

— Rușine! Oh! De-ași sfârși, să-ți remâe tot ție.

— Așa începi tu. Aǐ un talent nespus pentru a stârni ceartă.

— Dar me cert pentru binele tău.

- Îmi cunosc eǔ binele maǐ cum se cade de cât tine.

În vremea aceasta întră un Evreu spănat:

— Domnule Iliescu, m’aǐ nenorocit.

— Acela d̪ice c’are să me dea la temniță; banǐ am luat șǐ treabă n’am făcut.

— Eǐ șǐ ce poftesci? Dacă nu s a putut.

— Să-i dăm baniǐ înderet. Domnule Ilescu, e om cu influență, șǐ me nenorocesce.

— Dă-i.

— Cum să-i dau? D apăi eu vi i-am dat D-Voastre.

— Eǔ nu dau nemic. Ai înțeles? Am muncit, am lucrat, dacă nu se poatem ce să-i fac? Nu pot să muncesc de pomană.

— Dar de unde să-i dau?

— De unde scii; [...] eǔ bine muncesc pentu tine. [...] nenorociți. [...] Dacă me dă în judecată, eǔ spun tot, d̪ise Evreul, eșind răpede pe ușă.

— Spune șǐ eși afară, d̪ise Iliescu furios.

Matilda remăsese de piatra.

— Dar, pentru Dunined̪eu ce-o maǐ fi șǐ asta? d̪ise Matilda.

Iliescu o privi lung șǐ urît.

— Dar de când o să mi te amesteci, cucoană, șǐ în daraverile mele de drept?

— D̪i maǐ bine de nedrept.

— Te rog, cară-te șǐ când îmi vin clienții, să faci bine să nu-mi stai în biurou.

— Eǐ șǐ ce? Îi mănânc?

— Înțelegi că me compromiți.

— Te compromiți, me tem, singur.

— Matild'o, nu me scoate din sărite. Lasă-me dracului!

CAP. XXI

Copil înstrăinat

Matilda avea mereu neînțelegeri cu Iliescu. Purtarea luǐ era din ce în ce tot maǐ rece șǐ maǐ aspră. În sufletul dînsei să făcea un gol nemărgenit; tot maǐ mult se simțea înstrăinată.

Ar fi avut nevoe de cine-va cărui să-i arate sentimentele, față de care să-șǐ verse toată dragostea eǐ.

Untul șǐ nemulțumirea care q mistuiau la Chindesci, când îl cunoscu pe Iliescu, începură s’o muncească șǐ aci.

Dese orǐ, stând singură, se îngrozea de starea sufletului eǐ.

La început, când o apucau asemenea momente urîte, cerea să le scuture șǐ mergea pe la visite. De la o vreme, când o prindea boala urîtului, nu maǐ avea putere să se misce din loc.

Sta ceasuri înmormântată în urît, mistuită de tot soiul de gânduri.

În asemenea d̪ile urîte nu vedea nicǐ de gospodărie; pe servitoare o lăsa în voe. Masa era înșirată, bucatele reǔ făcute, camerile neîngrijite, cu un cuvînt era-casa pe dos.

De-aci începea Iliescu a face observații; Matilda, furioasă, găsind prilej să-șǐ descarce nervii, începea a-i respunde cu vorbe grele.

— Nu-ți place, ia-ți jupăneasă șǐ bucătăreasă.

— Dar păn’acum n’a fost nevoie.

N’a fost nevoe, fiind-că puteam eǔ vedea de toate. Mi-am istovit puterile, mi-am pierdut sănătatea, nervii mi s’au stricat de tot cu atâta grijă șǐ muncă. Nu voiu maǐ face nimic, fiind-că nu ved nicǐ o recunoscință?

— Sfinte Onufrie. Ce-or maǐ fi șǐ vorbele astea? Dar eǔ nu muncesc? Îți cer recunoscință? Muncim fie-care în felul nostru. Doar căsnicia e o tovărășie; tu faci ce poți șǐ eǔ de asemenea.

— Da, ce poți; dar mie mi se cere ce nu pot.

— Bine dragă, m’am opus eǔ să maǐ eǐ o servitoare?

— Poți să eǐ șǐ d̪ece, dacă nu le-oiu conduce, dacă nu mi-oiu strica nervii cu ele, în zadar, tot casa va fi pe dos.

— Atunci ce’s eǔ de vină? Fie-care ne stricăm nervii în felul nostru. Câte neajunsuri, câte meschinării, câte lovituri nu primesc eǔ? Me plâng ție? Te în-vinuesc pe tine? Iți scot ochiǐ că muncesc pentru tine?

Matilda, nervoasă la culme, nicǐ n’aud̪ea vorbele luǐ. Dînsa avea o rană ascunsă, pe care singură n’o scia unde-i: simția durerile, fără ale sci anume de unde vin.

Șǐ în asemenea stare se lega de cine putea.

Că Iliescu nu se purta ea corect nu maǐ e îndoiaiă; dar aceasta nu era de-o șǐ de doue.

Sufletul chinuit șǐ zbuciumat își caută dese-ori singur un prilej de mântuire orǐ măcar se întreabă: carǐ sînt pricinile ce-l chimie ?

Într’un asemenea moment de furie sufleteasca Matilda zbucnind în plâns, îngână.

Oh! să-mi fi trăit copilul, ce mangaere aș fi avut. Aveam pentru cine trăi, pentru cine me jertfi. La fie-ce moment ar fi fost lîngă mine, l-așǐ fi desmierdat, mi-așǐ fi recorit sufletul cu sărutările lui!

Acum Matilda pusese degetul pe rană.

Sentimentul de mumă, desprețuit, lăsat în umbră, părăsit într’un chip atât de brutal, își răsbuna. Vine o vreme când femeea cea maǐ rea, mama cea maǐ crudă, simte o groaznică mustrare de trecutul eǐ. Matilda avuse un înger de fetiță, pe care șǐ-o înstrăinase prin purtarea sa.

Șǐ alt copil soarta crudă nu voi să-i dea.

Sentimentul matern sta în umbră, înlăturat, dar nu învins. Aștepta să vad̪ă slăbite celealalte sentimente, bolnave șǐ poate moarte, pe vecǐ, în inema Matildei.

Această stare sufletească nu era ce-va deosebit numaǐ pentru Matilda.

Toate acele femei carǐ, în vultoarea tinereței nesocotesc simțirile de mumă, grozav sînt pedepsite; când le e amorțitășimoartă furia tinereței sentimentul matern se răzbună îngrozitor. E adevărată observația poporului: femeea care n’a scăldat șǐ pieptănat copiǐ, scaldă șǐ ține în brațe căței șǐ pisici.

Une-ori o apuca așa exces de sentimentalism în cât ar fi voit să-l întrebuințeze pentru Ilieseu.

Dar era prea mândră să cadă atât de jos, ved̪înd că dînsul, nu numaǐ nu are dragoste pentru dînsa, dar, cât poate fuge, caută să stea cât maǐ puțin pe-acasă. Mereu pretexta că are afaceri; iar, când venea, se închidea în biurou, d̪icând că are de lucru.

Chiar la masă era tăcut șǐ gânditor. Matilda mereu se întreba, de nu cum-va n’are, el vre-o legătură în oraș.

Își d̪icea ea singură: „Paoate s’o aibă sănătos, eǔ nu maǐ sînt în, stare să lupt”.

„Mi’s de ajuns atâtea suferinți; facă după cum o voi”...

Era o zi de iarnă, ger șǐ senin.

Scăpăra văzduhul; zăpada sclipea ca o pânză de diamante în bătaia soareluǐ.

Matilda de demineață, se simți prinsă în mreja urîtului, care-i înăbușea resuflarea.

Un dor ascuns o’ zbuciuma mereu: era dorul de copila sa.

Gândul îi d̪icea că are șǐ ea drept la dragostea fetei; doar e trup din trupul său șǐ sânge din sângele său.

În asemenea moment i se părea că va lua cu sila dreptul eǐ la sentimentele fetei. Șǐ în această furie de sentiment, în suflet îî năvălia un noian de desmierdări, cu carǐ avea să printjă pe fată ca să-î arate dragostea la care ea, ca mumă, avea drept.

Maria îi spusese că fata e la pension. Matilda se hotărî să meargă s’o vad̪ă.

Nu-și putea închipui că fetița, văd̪end-o, nu se va bucura. îșǐ d̪icea în minte, că un copil nu pricepe nemic șǐ n’a putut să-i judece purtarea.

„S’o strîng la inima mea șǐ tot focul dragostei nepotolite ce simt în mine o să i-1 împărtășesc șǐ eǐ”.

Luă o trăsură șǐ plecă la Maria, care, de o bucată de vreme, era foarte tristă.

— Ce faci, dragă Mărie, clise Matilda, sărutând’o. Ce nu maǐ viî pe la mine? Pot să mor șǐ tu nicǐ nu te gândesci

— Vaǐ, dragă țață, fie-care avem ale noastre. Mătușa e din ce în ce maǐ nervoasă, maǐ rea; îmi vine une-orǐ să iau câmpii.

— De câte-orǐ te-am ved̪ut, nicǐ o dată n’am avut noroc să fim singure. Ce s’a făcut cu propunerea ta de mări tare? diceai că lonescu ține mult la tine?

— Oh! nu-mi maǐ aminti, lasă-me. Ce n’ai aud̪it nimic?

— Nu, dragă.

— S’a împușcat!

— Ce spui? Am aud̪it, dar nu credeam că-i el. Șǐ cum se face că a luat el bani? Spuneai că-i un băiat-cinstit.

— Șǐ spun șǐ acum. Nenorocirea, când pândesce pe om, îșǐ bate joc de cinste șǐ de tot.

— Eǐ, cum asta?

— Șcii că era însurat.

— Eǐ șǐ nu se divorțase?

— Viespea, dupe ce-și bătuse joc de el, nu voea să divorțeze, ca să aibă pensie. La urmă se învoi dacă-i dă treǐ miǐ. El a plecat la oraș, la o gară, șef. Mie nu mi-a spus nimic; se vede că păcatul l'a împins de ă luat banî să-i dea eǐ, crezând că va pune la loc. Șǐ sigur i-ar fi pus, sărmanul, că era om cinstit.

S’a făcut înse inspecție maǐ curend de cît credea șǐ, atunci, neputend suferi rușinea uneî destituiri, căci doar nu erau să-l omoare, s’a împușcat.

— Se vede că nicǐ tu n’aǐ noroc ca șǐ mine.

— Cu mine, dragă țață, s’a isprăvit.

Îndată ce moare mătușa, șǐ mult nu cred s’o ducă, plec la mănăstire; trăesc pe lungă o maică.

— Mătușa ți-a făcut testament?

— Mi-a făcut, dar ce mă maǐ uit eu? Mare procopseală nu-i casa asta.

— Orǐ cum, o vinzi șǐ tot ai ce-va.

— La mănăstire nu-mi trebue mare lucru.

— Taci, dragă, cu mănăstirea. Cum aǐ să traesci în fmstietate, tu fată tînără? aǐ încă viitor, nu-i doar urnea cât se vede pe fereastră!

La aceste vorbe Maria zbucni în plâns. Un sentiment de jale șǐ durere îi cuprinse sufletul, gândindu-se la fericirea ce-o avuse la mănăstire acum doǐ anǐ.

Toate îi stăteau icoană vie în minte. În sufletul eǐ curat îl iubise pe lonescu cu toată puterea sentimentului de la doue-d̪ecǐ de anǐ.

De mult nu plânsese, biata fată; nu era suflet care să-i înțeleagă durerea.

Acum, în fața Matildei, n’avea de ce s’ascunde, șǐ plângea, plângea să-șǐ recorească inema.

— Nu, nu, dragă, aǐ să Ved̪i; mă duc, de o pot îndupleca pe mătușa, plecăm la vară.

— Atunci am să remân șǐ maǐ singură, d̪ise Matilda cu jale!

Dupe asta trecură în odaea mătușei.

— Ce maǐ faci, mătușică? d̪ise Matilda.

— Ce să fac? Nu se îndură Dumned̪eǔ să mestrîngă să nu me chinuiască șǐ să chinuesc șǐ pe alțiǐ pe lungă mine.

— Eǐ, las’, nu te maǐ plânge; fie-care avem ale noastre. O lași pe Maria să meargă cu mine pănă la pension să vedem fata?

— Vaǐ, cum să n’o las, dragă? Eǔ nu-i d̪ic să se maǐ ducă în lume, că o să se oftigească, biata; tot întristată șǐ amărîtă, sărmana, nicǐ ea n’are noroc!

— Am fostun soiu de neam fără noroc, dragă mătușă.

— Da, fată, aǐ dreptate, boalele șǐ păcatele s’au ținut lanț de neamul nostru.

— Șǐ nu sciu de ce?

— Cine scie ce păcate o fi făcut vre-un străbun de-al noștri. A fost un pârcălab, în filele luǐ, o fi jupuit șǐ asuprit multă lume, multe vădane șǐ orfani o fi desbrăcat, că d̪ice, că nu maǐ soia seama averilor. El a murit șǐ neamul a mers tot calicind! E mare lucru, fată, blestemul!...

Luară o sanie șǐ plecară împreună cu Maria la pension.

Tot drumul Matilda era zbuciumată șǐ neliniștită de gândul cum o primi-o fata.

— Ai văzut’o, e mare? d̪ise Matilda.

— A crescut ca din apă, nicǐ n’o cunosci!

— S’a schimbat mult?

— S’a făcut frumoasă. E adevărat portret.

— Șǐ te-a primit bine? Te-a cunoscut?

— De odată era cam timidă.

— De mine n’a vorbit nimic?

— E curios copil, nu prea vorbesce maǐ nimic. Ce-o-întrebi îți respunde.

Matilda, cu cât s’apropia, cu atât simțea tot maǐ mult, cum inema i se strîngea; simțea un fel de leșin, un fel de nelinisce, par’că s’ar fi presintat înaintea unul mare șǐ aspru judecător.

Când trăsura se opri. Matildei i se păru c’a ajuns prea răpede. Par’că ar fi dorit să maǐ meargă; să maǐ depărteze momentul întâlnirei cu fie-sa.

Dacă nu i-ar fi fost rușine de Marin, s’ar fi întors îndărăt.

Când spuse directoarei scopul visitei, aceasta respunse înțepat, șǐ într’o românească stricată.

— Părintele copilei m’a oprit de a da fata cui-va. Directoarea era un tip nostim, o Nemțoaică bătrână, care se uita curios prin nisce ochelari marǐ; pe urmă d̪ise:

— Domnișoara e mătușa copilei?

— Da șǐ eǔ sînt muma.

— Doamna e muma? Copila e de un an aci șǐ până acum n’ați venit.

Matilda simți o căldură șǐ o roșoață care-i acoperea fața; ca să respundă ce-va, minți.

— N’am fost aci.

— Domnia-voastră puteți numaǐ s o, vedeți, eǔ nu pot lăsa copila nimănui fără voia d-luǐ Mustea.

— Dar n’o iau, doamnă, numaǐ s’o văd; deși, ca mumă, așǐ avea, poate, șǐ eǔ oare-carǐ drepturi asupra copilului mieu.

— Pe mine, doamna, nu me privesc acele drepturi; tot ce pot face e să chem copila, s’o vedeți.

În sfârșit, dupe multă cumpeneală, directoarea chemă fetița.

Copila crescuse, de n’o maǐ cunosceai. Iera un tip de frumuseță blondă.

Trăsurile, mlădierea trupului erau alo mumei, iar culoarea pârului șǐ-a feței le moștenea de la tatu-se.

Ochiǐ, de un albastru gingaș, amenințători prin privire, erau întunecați de nisce gone lungi șǐ dese.

Copila, văd̪end pe cele doue doamne, luă o mutră foarte mândră.

Pe Maria o cunoscea, dar pe mă-sa de loc; atâta era Matilda de schimbată.

Maria, maǐ puțin emoționată, se reped̪ii șǐ o sărută, d̪icând:

— Ce, nu me cunosci Puică?

— Ba da, ești Maria, d̪ice copila cu glas hotărît șǐ statornic.

Se părea că vorbesce un om mare, care a ved̪ut șǐ.a suferit mult.

— Dar pe mamaea n’o cunosci?

Copila, din rumenă, se făcu galbenă șǐ rosti mirată.

— Mamaea?

Matilda, cu lacrămilo în ochi, ne maǐ putendu-se stăpâni, se plecă șǐ o sărută pe amândoui obrajii.

Copila se lăsă sărutată pe amândoi obrajii, fără a respunde.

— Eǐ ce faci, Puică? Nu mâ maǐ cunosci de loc, d̪ise Matilda.

— Nu, respunse fata, scurt șǐ înțepat.

— Ia ved̪i, adu-ți aminte, d̪ise Maria spre a îndulci lucrurile. Sezi colea lungă mine; spune-mi ce faci?

— Învăț, respunse copila, sec șǐ rece.

— Ce mare te-aǐ făcut? Dar la mine n’o să viǐ? d̪ise Maria.

— Nu, tataea mi-a d̪is să nu merg nicăeri.

— Bine nicăeri, da; dar la mine o să te lase. Când mergi la țeară!

— În vacanția de Crăciun.

— Nu ți-se urasce ție numaǐ la țeară atâtea septămâni?

— Nu, sînt cu tataea.

— Tot pe arendașul cela îl aveți.

— Da, tot pe el.

— Tot așa-i de bună doamna Goldenschatz cu tine?

La această întrebare a Măriei, ochiǐ copilei străluciră, ca la o amintire plăcută.

— Da, e foarte bună, me iubesce mult.

Maria se mira ce vorbă ar maǐ stârni, ca s’o ție pe Puica maǐ mult.

— Dar, de te-ar lăsa doamna directoare, n’aǐ merge să faci cu noi o primblare ? Avem sanie.

Copila dete din cap șǐ d̪ise cu energie.

— Nu, nu merg; am de învețat.

— În ce clasă ești tu, Puică? d̪ise Matilda.

— Într’a patra.

Matilda îi adusese o cutie cu bomboane.

Copila, luându-le, cu oare-care îndoială, părea că stă la gânduri, dacă să le primească orǐ nu.

Căuta par’că să-șǐ amintească, dacă în această privință îi dase tată-se vre-un sfat, șǐ d̪se cu receală.

— Merci.

Puica părea foarte stingherită de această visită. Pe fața eǐ se vedea o plictiseală, un lehamete.

În ochiǐ eǐ nu licărea nicǐ pic de dragoste pentru persoanele de față. Matilda, cu ochii eǐ de mumă, observa șǐ cântărea totul.

Dînsa simțea cum tot maǐ tare i se desprinde ce-va din suflet.

Simți o durere în partea stângă. În urmă d̪ise Măriei.

— Să plecăm, dragă Mărie; Puica s’a făcut selba-tică de tot.

Copila nu d̪ice nimic, ci plecă ochiǐ în jos.

În trăsură o năpădiră pe Matilda lacrimile.

— Ce-i asta țață? Ce vrei, sînt anǐ de când nu te-a ved̪u ?

— Nimeni, nimeni nu maǐ ține la mine! Mi-am înstrăinat copilul, sînt o netrebnică.

— S’a intimidat, dragă țață, să venim maǐ des șǐ atunci o să ved̪i.

— Nu maǐ viu. E în zadar. Oh! cît e de grozav să roșesci înnaintea copilului tău.

— Păreri, dragă țață. Ce fantasie aǐ! Cum ved̪i lucrurile ce nu sînt!

— Nu! În zadar, ochiǐ de mamă nu înșeală.

— Lasă-me cu ochiǐ de mamă! Nazărituri șǐ nemie maǐ mult; eǔ nu o cunosc pe fată maǐ bine de cat tine; nicǐ odată n’a fost expansivă. Așa-i caractoiul eǐ.

— Astea-s mângăeri. Nu mă nșeală inema. Oh! cat sînt de nenorocită.

Matilda avea o sensație grozavă; i se părea că toata lumea se nărue peste ea.

Une-orǐ abia resufla, se simțea ca sub ruinele groase

— Dragă Mărie, viǐ cu mine până acasă, mi-e grozav de reǔ.

Ajungend acasă, simți fiori șǐ junghiu dureros în partea stângă. De când fusese bolnavă, avea foarte des dureri șǐ înțepături în inemă; dar nu voia să le ia seamă. Își făcea singură curaj, cred̪înd că ast-fel va înșela boala. Maǐ ales în certele dese cu Iliescu, simțea maǐ tare bătăile inemei, dese orǐ îi venea așa năbușeală că pleca, lăsîndu-1 singur, a pune capet certelor. Bine înțeles, în alte d̪ile le lua de la capet.

Doctorul o povățuia mereu să fie liniștită, să nu ia în seamă supărările șǐ să se păzească de emoții.

Toate lucruri cu neputință, de oare-ce cu Iliescu se cărta aproape dilnic. Porneau de la nimicuri șǐ ajungeau la cuvinte șǐ învinuiri grele. Dintre eǐ pierise pănă șǐ urma unei adevărate dragosti:

Matilda îl iubise cu patima femeei nebuno.

Acum ved̪endu-se desprețuită șǐ tolerată, în loc de a fi iubită simțea un dor de resbunare împotriva luǐ Iliescu.

Dacă nu-l putea alte celea, cel puțin îl șicana în toate, chiar în cele marǐ șǐ neînsemnate plăceri ale luǐ.

Luǐ Iliescu îl plăcea cafeaua amară, dînsa i-o da anume dulce; de aci urmau certe șǐ împunsături.

— Da, d̪icea Matilda, cine are viața dulce își poate permite gustul să bea cafeaua amară.

— Sigur mi-o îndulcesci tu grozav, ca să fie dulce.

— Bine că tu mi-o îndulcesci pe a mea!

Pe unde-i fi petrecând; cine maǐ scie?

O să te iau cu mine într'o d̪i să vedi’pe unde petrec.

Ia seama că m’oiu lua singură, fără să me poftesci.

— Nu mi-e teamă, dragă.

— Te faci sfînt!

— Ascultă, Matildă, mă faci să-ți spun ce-va șǐ n’o să-ți placă.

— Ba, te rog, să-mi spui.

— Se vede că judeci lumea dupe tine.

— Ce fel?

— Nu înțelegi? Cu atâta maǐ bine.

— Te rog vorbece clar, nu ca’n apocalips.

— Eǔ, dragă, n’am fost însurat șǐ nu mi-am lăsat femeea...

La asemenea certe Matilda simțea junghiu în inemă; trebuia să fugă în altă cameră, să zbucnească în plâns șǐ, dese orǐ, să-i vie leșin. Una di’ntre pricinile de ceartă era venirea luǐ Iliescu pe la doue șǐ treǐ din noapte...

Cum veni acasă, se simți maǐ reǔ de cât de obi-ceiu, dar cred̪u că-i va trece.

— Draga țață, trebue să plec, mătușa mi-a dat de grijă să vin curând; de când a făcut testamentul în favoarea mea, e șǐ maǐ pretențioasă.

— Nu vrei să remâi la masă?

— Nicǐ c’un chip.

Maria plecă.

Dupe ce plecă Maria, pe Matilda o prinse un urît șǐ o jale nemângâiată.

Îi era groază de singurătatea de-acasă.

Dar se gândea că poate Iliescu o veni în curând.

Fie-care minută îl părea an. Nu’l maǐ iubea pe Iliescu, dar tot maǐ era un om cărui să-șǐ destăinuiască durerile.

I se urîse de așteptat.

Nicǐ odată nu întârziase atâta. Par’că în ciudă îmi face omul ăsta, gândi Matilda.

Când îl ved̪u intrând pe ușe, se bucură; dar nu se putu stăpâni să nu-i d̪ică:

— Bine, Iliescule, nu te gândesci că ai un suflet de om acasă?

— Vai, dragă, o afacere cu un ticălos m a ținut.

— Așteptările acestea me ucid.

— Doamne, sor’o, dar înțelegi odată, omul scie când pleacă șǐ nu când se întoarce.

— Ce, ai plecat la Ierusalim ?

— Nu, dar îți aține unul calea, ba să-î daǐ un sfat, ba propune vre-o afacere. De, trebue să-l asculți, așa e meseria.

— Fire-ar a dracului de meserie, care se sparge tot în capul mieu.

— Te rog nu începe. N’o să las afacerile să-țî fiu ție Nemțoaică.

Iliescu îî luase năravul; dacă vedea că nu mergea cu binele, începea cu reul. Matilda orǐ tăcea, Orǐ fugea, dar de astă dată se înșelă. Matilda era grozav de nervoasă din pricina visitei la pension.

— Bine, dar toată d̪iua afaceri șǐ noaptea petreceri! Nu te gândesci tu cât sînt de nenorocită?

— Ce vrei sor’o, așa ți-e felul; de-aǐ avea palate șǐ comorile luǐ Iov, tot o să te văicăreai.

— Fiind-că nicǐ palatele nicǐ averile nu-mi pot da fericirea.

— Dar ce? Spune-mi rețeta s’o aflu șǐ eǔ.

— Maǐ multă simțire șǐ milă.

— Așa-i femeea, când nu-i lipsesce nimic, îți găsesce cel puțin vina că ești nesimțitor, că n’o iubesci.

— Curioasă iubire!

— Ce vrei? De atâta sînt eǔ capabil, îțî bănuesc eǔ ție de așa ce-va?

— Frumoasă dragoste! Lipsesci cu nopțile șǐ filele deplin de acasă! Nu-mi spui odată un cuvînt maǐ bun șǐ au îndrăzneală să zici că me iubesci?

Fățărnicia șǐ minciunile tale me ucid.

Scii că sînt bolnavă șǐ te credi în drept să me minți mereu.

— Adecă sufer toate ocările tale șǐ pentru aceasta sînt fățarnic?

— Eǔ, eǔ te ocărăsc?

— Ascultă, Matild’o, te sciu bolnavă șǐ m’ar costa să-ți am moartea pe cuget; dar, te rog, nu-mi cere lucruri peste putință.

Nu pot să me țin de fustele tale.

Eǔ am nevoie de societate, de relații, de prieteni, de club, șǐ numaǐ legat m’aǐ putea ținea serile acasă.

De când ești bolnavă, rar maǐ pot juca în casă cărți.

Dupe ce muncesc toată d̪iua, am nevoe de distracție.

— Dar eǔ n’am nevoe de nemic ? Pot sta singură d̪ile șǐ nopți întregi?

— Ție, ți-a spus doctorul să duci viață regulată, sa te culci de vreme, să aǐ aer curat, să nu stai în fum de țigare șǐ maǐ sciu eǔ ce!

Dar eǔ, om sănătos, să me supun la viața unul bolnav, nu-mi vine de loc la socoteală șǐ cred că-i absurd din partea ta să-mi ceri.

Între acestea, maǐ cu vorbă maǐ cu ceartă, s’aezară la masă.

Cu bucătăria nu se maǐ ocupa Matilda.

Ilieseu ținea bucătăreasă bună, câștiga de ajuns șǐ-i da mâna.

La masă Matilda nu mâncă maǐ nemic.

În schimb Ilieseu avea mare poftă de mâncare.

Dupe ce-șǐ beu cafeaua, Ilieseu se pregătea să plece.

— Vrea să țlică vorbele mele au cădut în baltă?

— Ce vrei, sor’o?

— Iliescule, sînt bolnavă, am fost la fată șǐ ochiǐ eǐ par’că d̪iceau: „Asta-i cățeaua de mamă!” Inema grozav me doare; te rog remâi.

— Nu pot, trebue să es. Am afaceri. La ce te-ai dus? Ce să-ți fac eǔ?

Cauți singură emoții.

— Caut, fiind-că sufer. Șǐ tu, pentru care am jertfit tot, nu maǐ ții la mine.

— Iar începi cântecul? Pentru Dumned̪eǔ, taci că fug.

Nu vedi cât ești de ridiculă? șǐ d̪icând aceste vorbe, eși.

Plecarea luǐ Iliescu, în asemenea împrejurări, nu era ce-va nou. Matilda plângea, se blestema orǐ îl certa; el se făcea engles șǐ eșea.

Era o căsnicie cu adeverat moderna.

În fața lumei, Ilieseu era politicos șǐ foarte cavaler cu nevastă sa; din „dragă Matildă” din „ma chere”, n’o scotea.

Cine-i vedea credea că trebue să trăiască fericiți ca nisce porumbei.

Dar nicǐ într’o seară plecarea luǐ Iliescu nu o zguduise atât de adânc ca într’aceasta. I se părea că-i atât de singură în lume șǐ atât de lipsită de orǐ-ce ființă iubită!

Pe Matilda o apucă un plâns nervos, pe care nu-l putea de loc stăpâni.

Se mira singură, cum, dupe atâtea superări, nu se bolnăvesce odată maǐ tare șǐ să isprăvească o viață plină de amar șǐ decepții. Dînsa era sigură că Iliescu o înșeală, dar n’avea nicǐ curajul șǐ nicǐ energia să înceapă cu el o luptă în această chestie.

Acum se făcuse șǐ maǐ resonabilă, își d̪icea singură:

— La ce mi-ar folosi, dacă l’așǐ descoperi șǐ m’așǐ convinge că me’nșeală?

Prin aceasta nu’l va face s’o iubească; iar chestia unui divorț nu-i venea la socoteală.

— Voiu suferi cât voiu putea, poate va veni o vreme șǐ, lehemetuit, singur, de ticăloșiile luǐ, se va pocăi.

Șǐ vecinicul refren mângăere al tuturor femeilor îi suna în ureche: „Așa-s bărbații; proaste’s femeile că-șǐ fac sânge reǔ. Ferice de cele carǐ sciu să-șǐ răsbune șǐ să le plătească în acela-șǐ chip.”

Într’un târziu i se secară lacrimile; nenorocirile sînt dese-orǐ atât de mari, în cât izvorul lăcrămilor seacă de la o vreme; dar atunci durerea nestinsă arde șǐ maǐ îngrozitor.

Se gândea cum mulțǐ bolnavi de inemă se culcă seara șǐ a doua d̪i nu se maǐ scoală.

— „Ce fericită așǐ fi să mi se întîmple șǐ mie ast-fel.”

„La ce să trăesci, când nicǐ o simțire plăcută nu-ți încăldesce pieptul, când șǐ a-d̪i șǐ mâine acela-șǐ chin de sentimente te mistue? șǐ, vaǐ, maǐ crud: acelea-șǐ vecinice căinți îți doboară sufletul.”

În asemenea gânduri triste se culcă.

Iliescu veni tocmai în d̪iuă.

CAP. XXII

Boala Matildei

A dua d̪i, Matildei, când voi să se scoale din pat, îi veni amețeală șǐ simți o durere în partea stângă.

Cercă să se stăpânească, rezemându-se de pat, dar nu putea de loc rosufla. O cuprinse o înnăbușeală, i se părea că-i lipsesce acrul; capul, greǔ cumplit, abia îl ținea ridicat.

Simți o vâjîială groaznică prin urechi, par’că ar fi sunat miǐ de bice.

Se culcă din nou.

Ilieseu dormea dus.

Venise târziu, în cât era în puterea somnului.

Matilda simțea tot maǐ mult că se înnăbușc.

— Iliescule, scoală că mor !

— Lasă-me, sor’o, să dorm. Iar te-au apucat istoricalele?

Respirația Matildei era din ce în ce maǐ anevoioasă, pănă ce, de odată, scoase un oftat greǔ șǐ leșină.

Ilieseu, deși pe jumetate adormit, o aud̪i, sări din pat șǐ începu a o stropi cu apă. Sună grăbit, îi dădu de mirosit apă de Colonia. În sfârșit, încet-încet, Matilda își veni în sine.

Ilieseu scrisese un bilet doctorului, rugându-1 să vie pe dată. Trimise să cheme șǐ pe Maria.

Doctorul era acela care o căutase la ceealaltă boală.

Măriei, când ved̪u pe bucătăreasâ că vine de demineață, îi sări inema din loc: gândi că sigur s’a întâmplat ce-va Matildei.

Scia că o lăsase d̪iua trecută foarte nervoasă.

— Ce-i, Marghioală? întrebă Maria, ved̪end’o pe servitoare spăriată.

— Hai curând, dudue, cuconița noastră e bolnavă.

— Ce are?

— A leșinat șǐ-i tare reǔ, Gheorghe s’a dus la doctor.

— Me’mbrac șǐ plec.

— Eǔ fug ; mi-am lăsat bucătăria baltă.

— Ce nenorocire pe biata femee! d̪ise mătușa Matildei.

— De o fi reǔ bolnavă, ce să fac, tușa, poate va trebui să remân acolo?

— Mâi, dragă Mărie, Lisaveta va dormi cu mine.

Maria plecă foarte îngrijată. În nenorocirea surorei sale vedea șǐ propria sa nenorocire. Iar vorbele mătușei îi sunau în urechi. „Sîntem un neam fără noroc”.

Câte-va minute, dupe ce ajunse Maria, veni șǐ doctorul.

Cum o văd̪u pe bolnavă, cu umerii obrajilor roșii, d̪ise:

— Iar vre-o emoție?

— A fost eri la fată, la pension; pe urmă, se vede, s’a certat cu Iliescu.

— Sînt bunǐ de bătut, d̪ise doctorul numărând-i pulsul.

— De cât așa traiu, maǐ bine lipsă, doctore, d̪ise Matilda cu lacrămi în ochi.

— Liniștesce-te cuconiță!

Nimeni n’are voe să se ucidă singur.

Viața ni s’a dat ca s’o trăim, șǐ, dacă dumnea-ta te ucid̪i, căutând tot soiul de ațîțăru, e ca șǐ cum te-aǐ otrăvi sau împușca. Doctoria d-tale e liniște șǐ iar liniște șǐ numaǐ liniște.

— Șǐ țața își face inemă rea din toate nemicurile!

— Să aibă cât maǐ mult aer, să-i daǐ ma-ta din medicamentele astea, spre seară trec eǔ pe-aici.

— Diescue în biurou, v’a rugat să intrați pe la d-luǐ.

— Am să întru, chiar fără să mă roage.

— Doctore dragă, tare mă resuflu greǔ, maǐ bine mi-aǐ da ce-va să mor de cât să mă chinuesc.

— Ba, treaba asta n’o maǐ fac; eǔ am obiceiu să dau bolnavilor leacuri să se facă sănătoși nu să moară; meșteșugul acela nu l’am învățat.

Să m’asculți, să fiǐ liniștită, să iei medicamente șǐ în câte-va d̪ile te faci bine.

Ma-ta să-i daǐ regulat la fie-care jumătate de ceas câte-o lingură de masă.

De la bolnavă doctorul trecu în biuroul luǐ Iliescu.

— Eǐ doctore, ce are nevasta?

— Ce să aibă, ce-a avut în tot-de-a-una: boală de inemă.

— Eǐ șǐ ce cred̪i?

— Ce să cred? Trebue să-i daǐ liniște, să n’o iritezi, alt-fel nu respund.

— Vaǐ, doctore, când aǐ sci ce sufăr? Nu-i fac nemic, dar caută emoții. Eri a fost la fată. Ce i s’a năzărit, nu sciu, că mi-a făcut scene că fata n’o iubesce! Spune, ce sînt eu de vină ?

— Ce vrei? Așa sînt cardiacii, di'ntr’un aemic fac cap de țară, scii cum d̪ice ea.

— Cred̪i că atâta ajunge?

— În sfârșit, fă tot ce-ți stă în putință.

— Fără îndoială că o să fac.

— Un leșin de astea poate fi atât de grav în cât să nu se maǐ trezească din el.

Maria remase lungă soru-sa. Ca șǐ maǐ înnainte, o căuta cu toată dragostea șǐ cu tot devotamentul.

Nopțile nicǐ nu se desbrăca să se culce.

Pe Matilda o apuca foarte dese orǐ leșinuri, de aceea Maria trebuia să fie deșteaptă.

Din nefericire nu mergea de loc spre bine; doctorul era din ce în ce maǐ îngrijat.

Camera Matildei era mare șǐ, ca să aibă aer maǐ mult, o alesese pe cea de lungă salon, ca s’o poată aerisi cât maǐ bine șǐ maǐ dos.

Patul era așezat în mijlocul caseǐ, ca să poată aerul circula de jur împrejur.

Bolnava se înnăbușea mereu.

Pe jos așternuse un covor gros ca să nu fie nicǐ cel maǐ mic zgomot.

Un lucru numaǐ nu-i puteau da: liniștea sufletească.

Iliescu își vedea, ca șǐ maǐ înnainte, de afaceri.

El nu credea că Matilda e așa de reǔ bolnavă. Chiar d̪icea către Maria:

— Doctorul anume exagerează, ca la vindecare să-șǐ dea importanță. Ceǐ maǐ de treabă, tot sînt șarlatani. Ce vrei? Meșteșugul!

— Ce vorbesc!? Nu ved̪i cum a slăbit? De cate orǐ noaptea, cred că nu maǐ apucă d̪iu ?

— Lasă, cumnată, bolnavii ăștia cronici trăesc maǐ mult de cât noi coi sănătoși. Am avut eǔ o mătușă, care tot așa cârâită am apucat’o, șǐ mi-se pare, că șǐ a-d̪i trăesce pe la Focșani: a îngropat vre-o treǐ bărbați.

— D-ta, șǐ când aǐ vedea-o moarta, tot o să cred̪i că se face.

Toate acestea le spunea spre a-șǐ scusa purtarea lui ne maǐ închipuită.

Ilieseu d̪iua își vedea de afaceri. Serile le petrecea afară. Une-orǐ venea la două șǐ la treǐ de noapte.

Matilda mereu cerceta, dacă a venit.

— O să me ucidă cu întârzierile astea.

— Vaǐ; dragă țață, lasă-l la păcatul! Nu-ți face sânge reǔ.

Matilda tăcea, dar obrajii i se făceau roși cărămizii. Maria, ca s’o liniștească, s’a încercat s’o mință c’a venit Ilieseu șǐ s’a culcat.

— Vrei să me înșeli, Mario ? Credi că n’aud tot? Aseară mi-aǐ spus c’a venit la d̪ece șǐ eu i-am audit pașii tocmai spre pe la vre-o patru.

— Chiar de-ar fi așa, de ce ți-aǐ face sânge reǔ? Sănătatea ma-tale nu plătesce maǐ mult?

Facă ce-o vrea; dar te rog nu te irita; când te ved că-ți faci inemă rea, par’că îmi trec junghiuri prin inemă șǐ mie.

— Vaǐ! Mărie dragă, nu merit din partea ta așa multă dragoste.

Am fost o netrebnică, față de toțǐ carǐ m’au iubit șǐ mi-au voit binele.

— Eǐ, acum cine te întreabă de astea?

— Nu mă întreabă nimeni, dar simt: o să mă întrebe sus în cer, căci e acolo un judecător, care vede șǐ care scie toate.

— Lasă, țață, ești maǐ maǐ bfină de cât singură te cred̪i.

— Nu maǐ d̪ice vorbele astea; eǔ îmi văd păcatele maǐ bine, din nenorocire înse, prea târd̪iǔ.

— Nicǐ odată pocăința nu-i târd̪ie.

— Voiu să me spovedesc, Mărie dragă. Șǐ pe urmă voiu să mor cât maǐ curând. N’am pentru ce trăi: Copilul mieu mă desprețuesce, bărbatul, pentru care, am jerfit tot, nu maǐ ține la mine. Atunci spune tu: la ce așǐ maǐ trăi?

— Find-că e datorie să ținem la viață. Cu asemenea gânduri șǐ vrei să te maǐ spovedesci? Să te cumineci, făgăduind că nu vei maǐ avea asemenea idei pline de pecate. E o datorie creștinească să nu-ți daǐ sufletul Satanei.

— N’am ținut șǐ n’am păzit datorii maǐ sfinte! Acum e prea târd̪iǔ! Prea mi-i sufletul încărcat. Cum o veni Iliescu să-l chemi șǐ să închidi ușa: am să-i spuiu ce-va.

— Dragă soră, nu te supăra, nu începe cu el certele, îl scii că-i iute șǐ nu te poți înțelege.

Doctorul mi-a spus, că, de te maǐ găsesce irițată ca eri, nicǐ nu maǐ vine; să chemi altul.

— N’o să me iritez de loc, dragă Mărie, am să-i spuiu ce-va.

— Bine ar fi să nu-i maǐ spui nemic; toate discuțiile astea îți fac mare reǔ.

— Dragă Mărie, tu ești bună, dar înțelegi că epitropia nu-mi place, maǐ bine să mor până în sară, de cât să nu me pot mișca, să nu pot vorbi un cuvent de frica boalei. Te rog să-l chemi, am să-i spuiu ce-va, care îmi stă pe suflet; dacă nu-i voiu spune șǐ maǐ reǔ îmi face.

Maria ved̪u că a stărui maǐ mult era de prisos, o irita șǐ maǐ reǔ.

Peste vre-o jumătate de ceas Iliescu veni.

Maria merse în biurou șǐ-l chemă.

Iliescu o apucă familiar de bărbie, d̪icend:

— Te-aǐ îngrășat ca o purcică.

— Ce? aǐ nebunit? d̪ise Maria zvârlindu-i mâna. Te chiamă țața. N’aǐ veni, singur, Doamne feresce. De mult ce ții la ea! Ved̪i n’o irita. O emoție ar ucide-o ca trăsnetul.

— Of! păcatele mele, dragă Mărie, nu scii cât me plictisesce boala asta!

— Nu sciu de ce! Văd că mănânci bine, dormi bine șǐ petreci șǐ maǐ bine.

— Vaǐ de petrecutul mieu, când aǐ un bolnav în casă, nemic nu-ți ticnesce; sînt eǔ așa vesel, dar m aǐ lua dracul; tu nu scii cât e Matilda de rea șǐ de caprițioasă.

— Ved̪i? Mă chiamă? Inema în mine se face cat un purece, când întru în cameră la ea. Cine scie ce i-a tunat prin cap? Cine scie ce a stârnit! șǐ orǐ cum voiu respunde, tot reǔ e.

— Eǔ atâta îți spun, să ei sama, dacă vrei sa n’aǐ moartea eǐ pe cuget.

— Să stai șǐ tu acolo.

— Nu se poate. Mi-a spus că e ce-va secret.

Iliescu, de astă-dată, foarte îngrijit, d̪i luându-șǐ o mină bună șǐ iubitoare, întră la Matilda. Ea, cum îl ved̪u, îi d̪ise:

— Șed̪i ici pe pat. Ce fugi mereu de mine? Doar nu-s oftigoasă. N’avea grijă: Nu se prinde nemic de tine. Voiu muri în curând șǐ vei trăi fericit.

— Ce idei negre, dragă. Nu vin, că am afaceri.

— În curând te vei mântui de mine șǐ o să aǐ destul timp pentru afaceri.

— Vorbele astea, îmi fac, nu-ți închipui, cât reǔ șǐ de mine n’ar fi nimic, dar te omori singură.

— Las’, dragă, mângâierile tale de mult nu maǐ sînt pentru mine balsam. Nu de asta te-am chemat.

— Nu te enerva, spune, voiu face tot ce vei cere.

— Să-mi daǐ pe dată bonul Măriei.

— Ți-l dau.

— De atâta vreme tot me porți cu vorba.

Matilda era foarte enervată.

— Acum o să ți-l dau.

— Destul mi-am desbrăcat copilul pentru tine, nu voiu să me blesteme șǐ sora, care me caută șǐ me îngrijesce.

— Am să caut banǐ să-l cumper. Nu ții minte din ce emisiune era?

— Puțin îmi pasă, să fie un bon de o mie, rentă patru la sută.

— Bine, am să-1 iau.

— Îl voiu a-d̪i, din pămînt. Să scoți banǐ șǐ să mi-1 daǐ.

Eǔ poate mor din ceas în ceas șǐ nu voiu să-l am pe suflet. Am destule.

— Bine, dragă, o să ți-l dau.

— Să scii, fie-care ceas de așteptare me ucide.

Aǐ răbdare, a-d̪i e Sâmbătă, de unde să găsesc banǐ? șǐ chiar să am banǐ, de unde îl cumper?

— Dar îți spun di’nnainte de a me bolnăvi să-mi daǐ bonul. Cheltuesci miǐ șǐ miǐ pe capriciile tale șǐ datoria vecinie n’aǐ de unde o da. Ți-a plăcut să eǐ; dar să daǐ nu te gândesci!

— Ce cred̪i, soro, c’o să fur baniǐ fetei?

Voiu să-i dau bonul cu mâna mea.

— Bine, mâine o să-l aǐ.

Matildei orǐ cât ar fi voit să nu se emoționeze, îl era cu neputință.

În gândul eǐ își d̪icea că toate astea sînt mesuri, pe carǐ trebue să le ia, ca una ce se vede în gura morței.

Resufla foarte greǔ.

Ilieseu se sculă să deschidă ușa de la salon.

— Ce fugi? maǐ stăi.

— Nu fug, dragă, dar maǐ vino aer.

— Zădarnic îmi dați aer, dacă nu-mi puteți schimba inima.

— Iei, las’, cu încetul aǐ să te faci bine.

Cu toțǐ o păzeau de emoții, chiar Ilieseu se încredințase că nu-i glumă.

Dar totul era zădarnic.

Nu poți porunci mințeǐ să nu gândească; nu poți porunci gândului să nu te zbuciume.

O mustrare ascunsă rodea pe biata Matilda, fără de voia eǐ.

De când văzuse copila, sentimentul de mumă, năbușit atâta vreme, se trezise, nu blând șǐ duios, dar cu o furie nebună.

Nu maǐ ținea la Iliescu, poate chiar’l ura; dar tot ar fi voit să-l aibă în stăpânirea sa.

Cu cât se vedea maǐ slabă, cu atât o gelosie ascunsă o rodea.

Un gând nedeslușit o muncea: „Cum, bărbatul pentru care ea a jertfit tot, tot, până șǐ simțirea de mamă, care acum se răsbună atât de crud, să-l piardă pentru Vecie, să fie, de sigur, al alteia?”

La aceste gânduri simțea un gol imens în piept.

Di șǐ noapte un singur refren îi suna gândul:

„De ce mi-am atras desprețul copilei mele? Pe lume nu maǐ am pe nime. La, ce m’am lăsat oare târîtă de patimă? De ce am iubit, un mișel ca Ilieseu? În cele maǐ marǐ nenorociri, cât de fericită e mama, oaie simte mângâerile copilului! eǔ le-am avut șǐ le-am desprețuit! Sînt îngrozitoare faptele ce nu se maǐ pot întoarce? În genunchi așǐ săruta urmele barbatuluI șǐ alE copilei, pe carǐ i-am nesocotit, când așǐ maǐ putea fi ertată. Dar nu! Pentru o ticăloasă ca mine nu-i ertare. vaǐ! sînt fapte ce nu pot fi ertate, fiind-că reul lor nu poate fi îndepărtat șǐ, de m’ar erta lumea întreagă, nemic nu mi-ar folosi; fiind-că eǔ nu me pot erta.

„Cu toate că simt nevoe de mângâerile ce le aduce spovedania șǐ sfînta cuminecătură, dar cum le pot avea, neertată de cel ce mi-a voit binele șǐ pe care eǔ era să-1 ucid, neertată de copilul mieu?”

La asemenea gânduri, vedea aevea ochiǐ albaștri șǐ amenințători aǐ copilei.

De o dată i se părea că lucrul e lesne, că, dacă ar afla eǐ că-i pe moarte, ar veni șǐ i-ar da ertarea cuvenită.

Par’că simțea ultima sărutare a luǐ Mustea șǐ îmbrățișările calde șǐ sincere ale copilei...

Dupe asemenea imaginații avea sincope.

În mintea eǐ slabă șǐ bolnavă, visurile se amestacau cu gândurile realităței.

Une orǐ ar fi voit să-șǐ arate Măriei dorințele ; o ambiție neînțeleasă o oprea.

Dupe momentele de extas urma o deprimare nespusă .

— „Oh! de-așǐ muri, nu voiu, nu-mi trebue nemic! Când toțǐ te desprețuesc, la ce-aǐ maǐ trăi? Nime nu-mi poate crede suferințele, nicǐ da ertare. Nime! numaǐ o singură ființă m’ar putea înțelege, m’ar putea erta. Mama, sermana, numaǐ dînsa poate erta tot, tot. Dar ea de mult zace uitată!”

Alte orǐ avea ilusia c’o să trăiască în suferință anǐ de d̪ile, povară pentru ea șǐ pentru alțiǐ.

La asemenea gândiri un fior de groază o apuca.

„Să fie pentru ceǐ din jurul eǐ o sarcină, cum e mătușa ! Dar maǐ bine de o mic de orǐ moartea de cât șǐ rude șǐ străini să (Jică:

„De ce oare nu-șǐ face Dumned̪eǔ pomană s’o strîngă?” „Maria, își d̪icea Matilda, ca mâine poate s’o mărita; atunci voiu sta, cu filele, singură, aruncată într’o cameră, fără o vorbă bună, fără o mângâiere duioasă?”

La asemenea gânduri, șiruri de lacrimi îi curgeau pe față.

Maria, dese orǐ o vedea, dar se făcea anume căn’d vede, căci alt-fel ar fi ațițat’o șǐ maǐ reǔ.

Era atât de nervoasă Matilda, în cât dacă Maria stăruia mult să ia medicamente, începea a plânge, d̪icînd că toțǐ o contracție șǐ o amăresc.

Câte odată, când părea maǐ liniștită, punea pe Maria să-i cetească.

Maǐ tot-de-a-una n-aud̪ea nemic, atâta o munceau gândurile eǐ. Nu odată, dar de d̪ece orǐ pe d̪i șǐ noapte, îșǐ d̪icea:

„Pentru Iliescu sînt de pe-acum o povară nesuferită. La mine vine numaǐ după ce-1 chem. Dînsul, bărbat tînăr, se vede legat de o femee bolnavă!

„Vorbind la drept șǐ el e nenorocit. Da, faptele rele au propria lor răsplată”.

Gândurile șǐ simțirile eǐ erau atât de nestabile șǐ de caprițioase, în cât lesne, șǐ chiar de maǐ multe orǐ pe d̪i, făcea din Iliescu când o victimă, când un călău.

„Îl iert, nicǐ el nu-i atât de vină. Într’un moment de rătăcire m’a iubit. Dînsul n’avea datorii, dar eǔ, eǔ, eram soție șǐ mamă!

„eǔ trebuia să nu cad.

„Iată, îmi iau resplata nevredniciei mele!

„Să fi avut o prietenă, o mamă, cu care să mă sfătuesc, poate trecea de la mine urgia păcatului! O mână energică să me fi oprit de pe margenea prăpăstiei!

„Luptam cu patima șǐ poate eram biruitoare! A-d̪i așǐ fi fost mamă iubită, soție vrednică.

„Un moment de rătăcire, ascultarea unei patimi ticăloase, a făcut atâția nenorociți! El, tînăr, îșǐ vede legat capul cu o femee bolnavă!

„Oh! Patimă ticăloasă, care calci în picioare cinstea, iubirea de frați șǐ de părinți, ba chiar cea maǐ puternică dragoste, dragostea de copii, la ce te-aǐ izvodit pe lume? Fără tine păcatul nu vedea lumina d̪ilei. În lume nu era nicǐ bine nicǐ reǔ!”

Maria, din când în când, se maǐ răped̪ea pe acasă, să vad̪ă ce face mătușa, care avea șǐ dînsa nevoe de dînsa.

În vremea aceasta Matilda stătea ceasuri întregi cu ochiǐ închiși, iar mintea-i depăna trecutul și prosentul.

Nu un suflet, clar d̪̪ece se zbăteau întrînsa.

Unul o învinuia. Altul cerca șă-i aducă ertare; mângâere nu-i putea înse aduce nicǐ unul.

Erau d̪ile posomorîte de iarnă, cu cerul vecinie închis șǐ cenușiu, cu o lumină, care împrăștia moartea șǐ pe cele maǐ viǐ fețe.

Prietenele Matildei o uitaseră aproape toate.

Puțini sînt oameniǐ, carǐ te cercetează în năcazuri șǐ dureri. La petreceri șǐ veselii nu-i greǔ de găsit prieteni, dar, când durerea șǐ boala te-au țintuit locului, atunci anevoe vin să te vad̪ă.

Era într’o Duminecă: o d̪i noroasă de Fevruarie.

Căd̪use zăpadă groasă. Toată noaptea ninsese.

După o iarnă aproape goală, lumea se bucura de zăpadă.

Săniile s’aud̪eau în toate pățile, sunându-și zurgălăii.

Matilda, de demineața, se simți maǐ bine.

Se ridică în pat, ceru oglinda șǐ se pieptănă singură.

Din frumusețea trecută îi femăsese numaǐ perul lung șǐ negru. Cu dragoste îl pieptenă, îl diesmierda ca pe un odor iubit, singur remas d̪i’ntr’atâtea frumuseți pierdute.

Cu cât-se privea maǐ mult în oglindă, cu atât o năpădea jalea pentru trecut, acel trecut, de care șǐ-a bătut, cu atâta crud̪ime, joc. Se vedea tîneră, frumoasă șǐ voinică. Șǐ par’că nu-i venea a crede că s’a putut pierde atâta sănătate șǐ frumusețe.

La aceste gânduri se învinuea șǐ maǐ mult de toate câte făcuse.

„Se pare că anume am voit să-mi ruinez sănătatea șǐ doar mereu am alergat dupe fericire, vaǐ, după o nălucă de fericire, ne luând seamă că în cale îmi stau prăpăstii, carǐ să me înghită!

„Acum le ved, dar e prea târd̪iu”.

Ceru Măriei să-i dea matineul el albastru. Voia să plece.

— Poate vine cine-va.

— Chiar o să vie Dăneasca. Am întâlnit’o ieri șǐ, me întreba ce faci. I-am spus că mergi spre bine.

— Să vie și ea. Tot e un om, ne maǐ ține de vorbă. Ți s’a urît șǐ ție, dragă Mărie, cu atâta boală.

— Vaǐ, dragă Matildă, mie nu mi se uresce. Să te ved numaǐ pe tine sănătoasă!.....

Pe dupe amiadă veni Dăneasca șǐ cu o prietenă a eǐ. Erau roșe șǐ îmbujorate la față de gerul de-afară. O sărutară pe Matilda șǐ pe Maria.

— Să me erți, dragă Matild’o, că n’am venit să te vedem de mult; dar nu scii cât am fost de necăjită.

— Bine că aǐ venit șǐ acum.

— Dar, dragă, tot mi s’a spus că doctorul te-a oprit să vorbesci șǐ să te enervezi cât de puțin. De cât vorba ceea: „nicǐ toate ale doctorului, nicǐ toate ale popei”, șǐ Dăneasca începu a rîde de resuna casa.

— Așa-i, madam Iliescu, d̪ise prietena Dăneascăi, pe mine, maǐ anul trecut, nu me scosese doctorul atacată?

— Dar ce-am pățit cu bărbatul vre-o două săptămâni. Dicea doctorul că are apă la plămâni. Șǐ de unde? O simplă receală, dar frica mea, dar chinul mieu!

— Bine că s’a îndreptat, d̪ise Dăneasca.

— Cred̪i c’am isprăvit cu atâta? Nu bine s’a îndreptat el șǐ s’a bolnăvit Gigică. Credeam că-1 pierd, drăguțul de el. Nu mânca nimic, toată d̪iua sta într’o letargie. Așa îmi părea, dragă, de reǔ, că nu puteam mânca de jalea luǐ.

— Sigur, un cățeluș așa drăguț, e păcat să se prăpădească, culise Dăneasca. .

— Ascultă, Mărie, trece carnavalul șǐ tu nu gândesci să me poftesci la nuntă. Șǐ eǔ care îmi pregăteam picioarele de joc, d̪ise Dăneasca.

— Am alte griji, nu de măritat.

— Ce maǐ fete, dragă! Eǔ, la vârsta eǐ, mi-așǐ fi făcut seamă să fi fost nemăritată.

— Lasă că-i maǐ bine, soro, să se mărite târd̪iu. De măritat nu scapă, ca de moarte.

— Ba cine vrea scapă, d̪ise Maria înțepată.

— Vom vedea! Cu sfinte de astea nu pierd eǔ tămâia! făcu Dăneasca.

— Drept că nunți puține ca în carnavalul asta li’am apucat.

- S’au făcut bărbații șireți; nu vor să se însoare. Ce să le faci? Au șǐ eǐ dreptățile lor.

— Of! Lasă sor’o, nu le maǐ da dreptate. Să le frigi ochiǐ ca le urși.

— Ce năcaz aǐ tu pe eǐ? Mi se pare că te-a pus vre-o-unul la mână.

— Pe mine nu pot eǐ să me înșele; dar n am ce să fac. Care pare maǐ de treabă, acela-i maǐ mare șmecher. D̪eu, bine face d-șoara că nu se dă în vânt după măritat.

În vremea asta veni șǐ doctorul.

— Bon-jour; așa’mi place: când găsesc bolnavii primind musafiri.

— Șǐ eǔ, doctore, care îți duceam grija să nu ne daǐ afară, d̪ise Dăneasca.

— Ba nu, dacă bolnavul e cu minte șǐ nu ablisează, nu vorbesce prea mult, distracția e bună. Numaǐ aer să fie de-ajuns.

— Aș! De vorbit îți garantez. Matilda a vorbit foarte puțin; pe urmă nu sînt eǔ destulă garanți ? Când sînt într’o casă, maǐ las cui-va rând să vorbească?

— Fără compliment, doamnă Dănescu, d-ta ești foarte prețioasă la un bolnav.

— De ce, doctore?

— Ești veselă, bolnavul își uită suferința șǐ veselia e un întăritor neprețuit, pe care noi doctorii nu-1 putem prescrie.

— Merci, doctore. Vrea să d̪ică flecăria mea e bună la ce-va?

— Acum să-mi dați voe să-mi auscult bolnava.

Doctorul o auscultă cu foarte multă luare aminte.

Inema bătea maǐ regulat, dar foarte slab, era un viciu mare șǐ învechit. Căpetat din copilărie, în puterea tinereței nu se simțea, dar cu cât slăbea Matilda, doborîtă de supărări, cu atâta șǐ boala crescea mereu.

Toată iscusința doctorului se mărgenea la prubuluiala cu care îi administra dosele de digitală. Cercase șǐ cafeina, dar nu-i pria de loc Matildei.

Era chestia de a putea ținea boala în loc, s’ajungă primavara. Atunci, mergând la aer curat, ar fi maǐ garantat un an doǐ de viață.

Ce d̪ici, doctore, ne dă Matilda un bal, când se face sănătoasă? Dar fă-o maǐ curând.

Merge bine, șǐ bal am să-i dau voe să dea cu condiție sa nu joace.

— Eǔ nu mă pot ținea pe picioare șǐ vorbiți de bal?

— Asta-i dupe ce stai de treǐ săptămâni în pat, vrei șa nu-ți pierii obicinuința? Dar eǔ stau o d̪i în pat șǐ, când mă ridic, umblu în toate părțile.

— Puțină răbdare șǐ cuconița o să se facă bine.

— De când tot mă amăgesci, doctore! d̪ise Matilda.

— Dă, sor o, cu amăgeli se fac oameniǐ sănătoși. Cine ar avea răbdare să ducă boli lungi, cum e bunăoară tifusul? Am zăcut treǐ luni. La început doctorul m’a mințit că ține numaǐ două septămâni, șǐ pe urmă câte una, una, s’au făcut treǐ luni, cu convalescența.

- Iei, așa-i, la doctori minciuna-i o virtute.

Doctorul își luă chiria bună șǐ plecă.

Cucoanele maǐ ședură de vorbă. Li se aduseră dulceață șǐ cafea.

Între altele, Dăneasca d̪ise:

— Până acum nicǐ n’am avut parte de sanie. Dar a-d̪i, cum văd̪ui zăpada, mi-am d̪is: nu român neprimblată. M’am îmbrăcat îndată după dejun șǐ am plecat. E ger umed, trebue să fiǐ sănătoasă, ca mine, să te plimbi, ast-fel; pe urmă, tușea e gata.

— Eǔ chiar sînt recită, d̪ise prietena Dăneascăi.

— Să mergem, dragă, prea obosim pe Matilda.

— Ba, de loc! Mie’mi faceți mare plăcere.

— Mărie, Iliescu e acasă?

— Da, lucrează în biurou.

— A uită-te să vă spun o veste nouă: căpităneasa noastră se desparte, făcu Dăneasca.

— De ce?

— Iaca-așa! I s’a urît femeoi cu căpitanul, vrea să ia un colonel. Ce, nu-i frumoasă, nu-i tinără? Dacă nu șǐ-o cerca norocul acuma, la bătrânețe sciu că nu.

Cu toatele rîseră de tonul mucalit al Dăneascai.

— Logodna fetei luǐ Mihăilescu s‘a stricat, d̪ise prietena Dănesei.

[...] Se poate? Șǐ comandase trusou de la București; se fălea mă-sa, în dreapta și în stînga, c’o să facă fetei o zestre cum n’a mai ved̪ut tîrgul pînă la dînsa. Și scii de ce?

— Vroiau să-l tragă pe ginere pe sfoară cu zestrea.

— Șmecher ca Mihăilescu s’a mai ved̪ut? Înșală șǐ pe Dumned̪eǔ. Ți-am adus, Matildo, un car de vești. De acuma nicǐ nu vin, să faci bunătate să-mi întorci visitele, cât maǐ curând, aud̪i?

— Numaǐ să pot, dragă tușă.

— Aǐ să poți, dacă îi voi: boala ta, are șǐ puțină ipohondrie; nu-i bine s’o prea cocolesci.

Își luară d̪iua bună șǐ plecară amândouă....

Matilda rentase foarte obosită. Făcuse prea multe silinți ca să nu pară atât de slabă, pe cat era. Închise ochiǐ, o jale șǐ un urît o prinseră.

Grozavă-i părerea de reǔ după sănătatea pierdută!

Încet șopti:

— „Ce fericit e omul sănătos!

„Nu e pe lume bine maǐ mare de cât sănătatea. Averile lumei întregi nu prețuesc o d̪i de sănătate! Oh! când așǐ maǐ căpeta-o odată, cum așǐ sci s’o prețuesc: Sănătatea? Vaǐ! Dar ea nu maǐ e pentru mine! Cel puțin de-a-și muri să nu me chinuesc, să nu torturez pe alțiǐ”.

O apucă o desnădejde, voi s’o cheme pe Maria, să-i spue cu ce haină să o îmbrace, când va fi moartă.

În această de pe urmă găteală, voia să lase o impresie de iubire, șǐ poate de părere de reǔ, luǐ Iliescu.

În adâncul inemei, bolnava tot vedea că-1 maǐ iubesce.

Era întâia șǐ ultima eǐ patimă.

Iliescu stase toată d̪iua acasă; Matildei îl făgădui că Luni demineață o să aiba bonul de o mie de leǐ.

La masă mâncă împreună cu Maria.

Bolnavei îi duse lapte.

Doctorul n’o oprise, dar dînsa simțea că îndată ce lua ce-va maǐ mult, îi făcea reǔ.

În septemâna din urmă leșinase de câte-va orǐ.

Un simptom, care îl îngrija mult pe doctor, era că i se umflau picioarele.

— Ce să facem, vom lupta atât cât e în puterea sciinței, d̪icea doctorul, Dumned̪eǔ nu sîntem.

Iliescu mânca șǐ bea din bielșug.

— Marie, tu nu mănânci nemic. Dacă soră-ta, e bolnavă nu-i un motiv să murim șǐ noi de foame.

Nu pot, bieata Matildă sufla așa de greǔ când i-am dus laptele!

— Nu-i nemic, așa-i boala de inemă, acu mori, acu învii. Se face ea bine îndată ce se va maǐ încăld̪i.

Privind’o cu ochi galeși, adaose:

— E păcat ca o fată frumoasă ca tine să-șǐ facă inemă rea.

— Te rog nu glumi. Prea te porți rece șǐ reǔ cu ea; mereu se plânge că nu viǐ lângă dînsa.

— Bine, dragă Mărie, nu-mi pot lăsa afacerile să-i țin eǐ companie. Șǐ, mă crede, îmi face reǔ, când o ved atât de slabă.

— Orǐ cum, dînsa te-a iubit șǐ n’a meritat atâtea suferința.

— Ce reǔ tc prinde, marǐ oară dragă, când îmi faci morală.

— Te rog, scutesce-mă cu atâta dragoste.

— Dar spune ce i-am făcut: Nu i-am dat tot ce a poftit? Acum, nu s’a îmbolnăvit din pricina mea, ci fiiind-că a căutat.

— Nu te fă maǐ sfînt de cât ești! Spune altora.

— Ce fată urîtă ești, când mă tot cerți.

— N’am nevoe să fiu frumoasă.

— D̪eu? Care femee nu s’ar da șǐ dracului numaǐ să fie pe lumea asta o zînă? șǐ o apucă de bărbie din nou.

— Te rog nu glumi cu mine.

— Dar îmi ești ca o soră.

— Pot să-ți fiu șǐ ca frate, dar- nu-mi plac glumele șǐ te rog să me scutesci.

— Of! selbatecă! Ce te-așǐ maǐ îmblânzi eǔ! șǐ-i aruncă pe gât un cocoloș de pâine.

— Mă mir că nu ți-i rușine. Matilda atât de bolnavă, șǐ-ți vine a glumi!

Maria eși supărată.

După masă trecură în salon. Maria, în vârful degetelor merse în camera surori-sa.

Întorcându-se, puse degetul la gură, făcând semn luǐ Iliescu, care venise în salon, să nu vorbească. Matilda dormea. Abia șopti:

— Doarme liniștit șǐ respiră mai bine.

Ilieseu, aprins la față de Cotnarul de la masă, sta răstignit pe canapea.

Vedând’o pe Maria intrând, i se aprinse închipuirea.

Credea că dînsa, de hatârul suroră-sa, n-are să strige; cel mult o să-i tragă o palmă; dar ce are aface o palmă, pe lungă sărutarea unei fete frumoase șǐ voinice ca Maria? „De o cam dată cu sila, maǐ face puține nazuri șǐ pe urmă te roagă singură! își d̪icea el”

În inema luǐ pătimașă, de mult clocoteau pofte nespuse pentru tinerețea plină de farmec a Măriei.

De mult își d̪icea că prin sărutări pline de foc se îmblânzesc șǐ cad cele maǐ caste femei. Se răped̪i deci ca o panteră șǐ, cu lăcomie șǐ furie oarbă, cuprinse talia Măriei șǐ începu a o săruta pe gură, pe față șǐ pe gît.

Maria simți o amețeală, i se făcu negru înnaintea ochilor șǐ începu a țipa fără sine...

În ușa salonului apăru Matilda galbenă șǐ cu pete roșe în umerii obrajilor. Părea un spectru, nu o ființă în carne șǐ oase.

Instinctiv se ținea cu mâinele de canaturile ușei; abia rosti:

— Mișelule, mișelule!

La vederea Matildei, Ilieseu îngălbeni șǐ, desfăcend mâinile din jurul taliei Măriei, părea șǐ el înlemnit.

Matilda, pierdută, ca o statue, înmărmurise cu mâinile încleștate de ușori.

Maria, desmetecită, ca dintr’o cumpănă nepreved̪ută, se răped̪i la soru-sa. O luă, ca pe un copil de subsuori șǐ o duse la pat. Era ca o pană de ușoară. Îi ascultă inema, care se maǐ batea pripit șǐ neregulat, șǐ strigă fără sine.

— Trimete la doctor, la doctor, maǐ curând, c’aǐ mâncat’o!

Bolnava cu ochii închiși, cu buzele încleștate de indignare, remase în nemișcare.

Maria plîngea într’una. În salon s’aud̪eau pașii regulari aǐ luǐ Ilieseu. Orǐ cât era el de mișel, dar n’ar fi voit, să d̪ică, lumea că dînsul, cu purtarea luǐ, șǐ’a ucis femeea.

Doctorul; întâiu șǐ întâiu, are să priceapă că a fost o emoție puternică la mijloc.

Dar chiar el, în sufletul luǐ, era mâhnit de această întîmplare. „Numaǐ diavolul m’a adus în salon!” d̪icea el, mereu, în gînd.

Când am zărit’o pe Maria, mi-a pierit din minte ori-ce considerație. Blestemată patimă, cum poate întuneca pană într’atâta hal mintea omului!

Agonia Matildei își urma cursul încet; moartea se apropia liniștit, dar sigură. Doctorul, când veni, abia gâfâind, o privi lung, dădu din cap desnădejduit, d̪icînd:

— Sermana femee! O nouă lovitură. Patima a ucis’o. Îi dădu eter, îi făcu nisce injecții, dar totul era zadarnic. Inima încetă de-a maǐ bate. Patimi șǐ suferințe încetară odată cu bătăile eǐ!

Maria plângea cu hohot. Plânsul o înneca. Nu măi era nimeni cine s’o mângâe, străinătatea o strîngea tot maǐ mult în cleștele-i nemiloase!

Dacă Matilda, cu prevederea de femee, ar fi maǐ putut visa viitorul, l’ar fi ved̪ut peste câți-va anǐ pe Iliescu însurat c’o fată tîneră, frumoasă șǐ bogată, menit să joace rol în societate, stropind cu noroiul trăsurei pe foștii colegi din tinerețe.

Câștigase Iliescu toate bunurile pămîntesci, afară de stima oamenilor cinstiți. Dupe aceasta aleargă el mereu, fără a o putea căpeta.

Din fericire pentru Matilda, în mormînt nu maǐ e nicǐ răsplata neînlăturată a faptelor, nicǐ visuri, nicǐ ilusii! În el se pecetluesc pe vecǐ patimǐ șǐ durerǐ!


Citation Suggestion for this Object
TextGrid Repository (2022). Romanian Novel Corpus (ELTeC-rom). Patimi. Roman din viața românească: ediție ELTeC. Patimi. Roman din viața românească: ediție ELTeC. European Literary Text Collection (ELTeC). ELTeC conversion. https://hdl.handle.net/21.T11991/0000-001B-D0DA-2