FATA TATII
Roman de moravuri

La Aquila României, o cârciumioară mică și mur-dară, era locul de întâlnire al mai multor meseriași români pe cari Hristache Arghiriadis, grec sgârcit și in-teresat, îi jumulea zilnic și cum putea mai bine. In acest Birt-iconomic, dimineața se auzea: Panaite, dă-mi un rom să mă fac om, o țuică, un basamac, voinic să mă fac. La prânz zăngăneau linguri, cuțite și furcu-lițe ; iar printre ele, glasuri răgușite de muncitori : dă-mi o ciorbă de schimbea, caldă, rece cum vei vrea, ori să-mi dai de vrei tocană că ne-am strâns ca la po-mană ; dar vezi, măi Panaite, să fie carnea grasă și fiartă, să nu-mi dai toval măi, că nu ți-o plătesc; după ce-i chesat al dracului nu vreau s’arunc banii pe gârlă să îmbogățesc pe cațaonul de stăpână tău, auzi ?

— Vine ! Gata acum, jupân Haralambie.

— Bun, îmi plesnesc ochii de foame.

— Mănâncă, e caldă și bună, a gătit-o cucoana Zamfi-rița. Ea este meștereasă vestită într’ale bucătăriei.

— Gustoasă Panaite, păcat că nu’i și Kivu; el ce s’o fi făcut, n’a mai dat pe aici ?

— Ași! De unde ? Are să plătească vr’o zece leu-șori jupanului pe mâncare și din pricina asta, a luat ochi de fiare.'

— Ei ași! Kivu nu’i om-d’ăia. Cine’l cunoaște’l cum-pără. Măcar de ar fi ca el toți mușterii voștri.

Panaite!... O tuslama, repede că sunt flămând ca un lup; azi mi-am rupt mâinele și spinarea agățându-mă ca o pisică pe învelitoarea palatului Sturza, rămâne-ar-ar pustiu!

— Moment, nea Vasile, dar pe Zamfir unde l’ai lăs-at ? Când o veni și ăla îmi împuiază urechile cu: dă-mi un pelin că mult sunt strein, dă-mi'l în bărdacă că inima mi-e acră!

— Săracul, știe ce spune, vine și el acum, dar n’am mai avut răbdare să’l aștept.

— O veni? Aveam să-i spunem ceva

— Vr’un secret, ai?

— La căutat aseară pe aici o duduiță frumoasă și chipeșe, dar plângea, plângea de ți se rupea inima de mila ei.

— Ite! O varză, să vie o porție de varză acră că ne-a făgăduit jupân Hristaehe de ieri că ne-o face cu slănină afumată.

— Ei și, dacă o fi cu d’a râncedă ce-o fi ?

— Rânced ești tu Vasile, zise Neculae Tecșan, care începu să mănânce ca un lup.

— Trufanda ? Totdeauna ceri trufandale și plătești cinstit d’aia ține jupânu la d-ta.

— Firește că vreau să mănânc ce-i bun: o viață are omul și doar nu-i zice degiaba aici: La Aquila României.

— Ce spui, așa’i zice ? Uite, eu d’atâta vreme mă-nânc în cârciuma ăsta, zise Haralambie și nu știam vorba... Ori cum ziseși c’o chiamă pe hardughia asta?

— Aquila României, spuse Tecșan, aruncându-și ochii pe un ziar.

— Bată-mă D-zeu, dacă știam eu d’asta.

— Ei nu știi, întreabă pe Panait. Nu de giaba e el aici slugă credincioasă d’atâțea ani.

— Spune, mă băete, ce va să zică numele ăsta?

— Asta, ăsta e un nume frumos domnule !

— Prost ești măi neicuțule.

— Un turburel ! Vie iute un turburel, că mor neică după el!

— S’aducă ghemul ăla de Pandelică, iar tu stai aici și mă domirește.

— Vorba aia? E ‘o vorbă mare, uite să știi d-ta și nu pe mine să mă întrebi, ci pe ăla de l’ai botezat aseară.

— Pe cine mă, pe Frige-Linte ăla? Ala ce știe ăla? Ala stă cu ochii in cer și cu picioarele pc gheață. E nervos, tânăr din ziua de azi.

— Cum stă el, jupân Haralambie, stă bine, o să-i iasă toate în plin.

— Panaite, puică, dă-mi un țoiu de țuică, să fie bă-trână și nebotezată, Panaite tată!

— Păi d’aia nici'n’avem noi, nea Pârvane. Poftiți țuică curată, țuică de Văleni, noi nu falsificăm lucru-rile aicea, la Aquila României.

— Ce spui așa’i zice aicea?

— Păi...

— Și cine i-a dat porecla asta ?

— Cine s’a găsit, nașu-său.

— Dacă știu ce ? O să mă spovedesc, gratis la toți ?

— Dar tont mai ești, măi băete.

— Domnule, nu insulta lumea c’apoi știi.., Jupan Hristache...

Ei, n’ai auzit dumneata cine-i jupanul nostru ? Nu-i pasă nici de Vodă și n’are să dea seama nimănui. Ține-ți gura, mă înțelegi ? Ce, dacă iei o țuică aici crezi c’ai dreptul să bajocorești lumea ?

— Ite!... Nu te mânia, zise Tecșan și mai vezi de noi, lasă pe domnul că ni-e de grabă.

Pârvan strecură o băncuță în mâha lui Panait ș’a-ceasta avu darul d’a’l îmblânzi și de a’i spune omului deslușirea ce vrea să știe, mai mult, îi vârfui cin-zeaca bine și îi dete și un colț de lipie să ia în gură , după țuică.

— Uite un dric, zise Haralambie, cine să fi murit ?

— Vr-un zaraf că nu vedeți ce paradă procopsită are. Ce de coroane!...

— Un pahar cu apă, iute, zise Kivu, intrând re-pede, i-a venit rău unei doamne.

— Cine a răposat Kivule ? Spune tu că tu toate le știi, mintosule, zise Pârvan.

— Ei cine să moară... Dobre.

— Care Dobre?

— Ce nu știi ? Dobre, Dobre, chiristigiul din gura oboiului.

— A... Ala căruia i-am făcut noi, anul trecut, graj-dul, șopronul, împrejmuirea.

— Hoțul ăla, falitul ăla ?

— Ala, ăla, neică, știi care vrea să ne tragă pe sfoară c’o sutișoară de lei, să se bucure la muncu-liță noastră.

— Apoi d’asta are dric de clasa I-a pe câți n’o fi jumulit el, doar nu pe noi o să ne ducă astfel. Ce mai ieși, măi fraților și cu zarzavaturile astea ! O stare de om. Câte pangliceturi, câtă cheltuială zadarnică. Ce nu s’ar face cu banii aceștia pentru atâta sărăcime ghemuită, muritoare de foame, prin ale mahalale ale orașului!

— Că bine zici Kivule !

— Te uită câtă lume după el și pe cine n’a pârlit!

— Ce spui neicuțule ?

— Păi, și fetele lui, dacă au avut zestre, s’au mă-ritat bine de tot; au luat fruntea voinicilor.

— Nu e nici o procopseală vericule.

— Așteaptă, o s’auzi că nu s’alege praful de casa lor, ca mâne’i părădăul!

— Ei, dar au trăit ei bine în lumea asta ?

— Bine, pe naiba, numai pielea lui știe. Și banul își are necazul: Fii-sa a mare e șchioapă și slută; băr-batu-său o iubește ca sarea’n ochi. Mijlocia s’a pă-călit cu un moșneag; l’a luat, sau mai bine l'a cum-părat, pentru nume. Ia te uită că tocmai trece în cu-peu. Parcă e o smochină, mai frumoasă e soacră-mea. Dar băeții? Unul s’a împușcat din pricina unei ac-torițe; auzeai ce spunea vizitiul că fura dela tată-său și cheltuia la „șantanˮ cu ea.

— Pandelică!... Ce mă dormi, mă, n’auzi dă-mi un cărbune mă... Că cu ochii după mort mi s’a stins luleaua

— Poftim la bec, n’avem cărbuni, nu știi că aici e la: Aquila României, nu e la șatra țigănească.

— Auzi mutră și la ăsta, lua-v’ar. dracu cu aquilă cu tot!

— Ei începi și d-ta acum ca musiu ăla cu țăcălie de mai zicea o vorbă, aveam de gând să’l pocnesc, se ducea dea berbeleacul. La cap îi dam!

— Păi, multe ai mai face tu Panaite !

— Ba bine că nu, nea Kivule, noi suntem acuma tari și mari.

— Vezi bine, sunteți la putere, parcă noi nu știm că alde jupan Hristache, de când e gros la pungă s’a apucat și de politică, cațaonul... Aide, aide, sparge dra-cul opincile. Te-a învățat cu nărav și pe tine, pilești și tu, arzi și pingelești ca el,îi calci pe urme, te-a scos cirac bun.

— Păi, o să te scoată și pe dumneata, i-a să vezi, nu de geaba îi ești rudă.

— Panaite, adu-mi un tutun.

— Doamne! De când nu te-am mai văzut pe la noi, nea Tache, dar pe unde mai robotești acuma?

— Aide, aide dă-mi fumul și nu mai mă descoase că sunt amărât.

— Dar ce ți s’a întâmplat ? Ori ți s’au înecat corăbiile ?

— Au, nu ți-am spus să mă lași în pace că n’am chef de vorbă multă și mai ales cu tine, care ai dat în doaga stăpână-tău. Te-ai făcut un calic și un șme-cher, ți-a suflat în gură; îi calci pe urme. Tu, nu des-chizi prăvălie? In acest timp Hristache, cu pălăria pe ceafă, intră fumând din ciubuc și începu a da ordine lui Panait și lui Pandelică. Se făcu că nu aude ulti-mele vorbe ale lui Tache. Cucoana Zaimfirița îl urmă lipăind din papuci și scobindu-se în mășele. Ieșind în ușa prăvăliei, tocmai pe când trecea o țigancă cu para-hare, ceșci, farfurii,pentru vechituri alese și ea o coșnicioară de sârmă în fund o pasăre albastră, mâncând cireși, o cană cu ciocul din papagal cenușiu și o farfurie de mezeluri verde, carafă de bere cu chipul lui Bismark și o tavă de tinichea cu portretul sultanului, apoi intrând în prăvălie, cu ele în brațe, le arătă lui Hristache, care rămase încântat de gus-tul estetic al consoartei sale.

— Așa-i frățico că sunt minunat de frumoase ? Le-am ales și le iau că nu dau pe ele bani, dau vechituri. Știi ce mai avem prin pod, de ale noastre, d’ale fetei... trantii destule, cari stau acolo de geaba.

— Minunate, știi că sunt faine de tot și nu costă nimic. Când o veni fata dela școală n’o să mai poată de bucurie. Ingerul tatei, vezi bine, zestrea ei! Tre-bue să încep să mă gândesc serios de pe acuma. Zi să treacă țiganca prin curte să-i dau vechiturile. Pandelică, du-te de le ia din pod, dar vezi să nu care cumva să calci peste funiile de ceapă, ori să încarci pumnii cu prune opărite, cum ai obiceiu, că te-ai dus, îți rup urechile.

— Tii, cumnate, zise Kivu, întorcându-se tocmai când Hristache da astfel de porunci. Păi d’ăștia îmi ești? Socoteam că de când te-ai dat cu boeri, te-ai făcut mai filotim! Ce e la averea dumitale câteva prune, ori o funie de ceapă?

— Hei, zise Tecșan, parcă schimbând partidul, va să zică să-ţi schimbi și sufletul.

— Boerul e tot boer, fie măcar și încins cu teiu. Mie-mi spui ? Secături deastea și politică!

— Auzi, auzi, îngână dintr’un colț Haralambie, vorbă sfântă: Nici salcia cerc de bute, nici mojicul om de frunte !

Râseră toți și de spusele și de mutra dulgherului, iar cârciumarul, scrâșni din dinți și se făcu roșu ca stacojul. Incercase deodată să se facă a n’auzi, ca să nu răcnească de mânie, dar proverbul prea îi fusese a-runcat în nas, ca să poată să tacă. Trase furios de tejghea și îngână printre dinți:

— Canalii de români păcătoși, calicilor, mocofa-nilor!

— Calic și mojic ești tu, grecule, strigă Tecșan. Auzi, auzi, cine ne face calici. Ai uitat c’ai venit aici în coaje de meiu și când ți-o veni la socoteală te în-torci la patrida cu chimirul plin ? Te-ai împămân-tenit, dar tot negru la inimă ai rămas.

Ce-a zis grecul. Ce-a zis, strigară ceilalți meseriași ridicându-se furioși.

— Nimica frațico. N’a înțeles bine dimealui. Eu sunt om blajin, nu mi place scandalul, Kivu strică, el c’a stârnit cearta.

— Eu ? Ci lăsați, măi fraților, boerul în pace, în-gână Kivu, pufnind de râs.

— Da de boer, ce’i mai pasă, covrigar dela Ia-nina, zise Pârvan.

— Carnaxi !... Mitocanilor, strigă Hristache, învi-nețit la față și o sbughi afară trântind ușa.

— La usturat pe cațaonul, l’ai atins unde’l doare. Adu mâna, bravo Kivule.

— Lecție neică, lecție. A ridicat nasul de nu’l mai cunoști, i-l taiu eu, nu de geaba-i sunt rudă.

— Cămătarul, din munca și sudoarea noastră s’a îmbogățit. Ii arătăm noi, s’auzea din toate colțurile, se vedeau pumni, înălțându-se amenințători, printre fumul gros, care ieșea din pipele meseriașilor și din tingirile de pe mașină.

Intru târziu meseriașii să potoliră, iar Panait și Pan-delică umblau în vârful picioarelor...

In mahalaua noroiasă și afundată noaptea în besna adâncă, Aquila României, strălucea ca un far de lu-mină și de aceia era locul de întâlnire al muncitorilor. In ea se destainuiau secrete, se întocmeau, planuri, se arvuneau meșterii dibaci, se desfundau butoaele la alegeri și se făcea o politică așa de înaltă și de dibace încât Bismark, Gortchakov și Crispi ascultând-o, ar fi rămas nimic pe lângă acești stâlpi ai țărei, cari puneau mult preț pe făgăduelile dinaintea alegerilor și votul îl dau pe sunători, în fiecare an schimbând de D-zeu și de culoare politică.

Hristache de origină era grec, de felul lui din E-piros, dar ce-are aface ? Sub toate guvernele ducea, o politică sănătoasă. Era starostea bătăușilor. Pe sub mână plătea agenții primăriei și ai poliției. De unde să știe alegătorii cu ce fonduri orbia Hristache pe ciomăgași ? Hoțiile, scandalurile, fraudele, falsificările băuturilor, contravențiile le făcea mușama și fiecare nou venit la putere, nu putea trăi fără să viziteze pe Chir Hristache Arghiriadis, să nu bea cu el, un pelin, un turburel, o mastică, o drojdie. Toți cari vo-iau să isbutească la alegeri, trebuiau să cultive, cum puteau mai bine, pe Arghiriadis și să-i tăgăduiască din vreme că-i va îndeplini toate cererile pentru băieți, așa numea el pe zăvoii, gata pe bâte și cio-mege ; altfel zadarnic se vor asmuți, căci nici unul nu se va mișca. Fără ciolan de ros din spinarea gu-vernului, cine se mai mulțumește? Votul? Să nu coste nimic pe cei cari vor să stea răsturnați la Pri-mărie, la Cameră ori la Senat, în jilțuri de catifea ? Ei nu primesc diurne, unii numai pe aridicate mâna, pe căscat și pe moțăit? Făgăduiau, ceice voiau, mai ales, să se facă stâlpii țărei la Primărie și dau și ceeace, până atunci, nu le era dat în puterea lor să facă, apoi odată ajunși în capul comunei, jupuiau cum puteau. Ce să-i doară pe ei nepăsătorii, tăiau dela ei ? Zilnic auzeai vorbindu-se, la cârciuma lui Hristache, despre fel de fel de chilipiruri, de licitații făcute cu oameni de pae și numai pentru ochii lumei, de hrăpiri și de carnete jidovești. Arghiriadis le sta-rostea pe toate, cele de cari nu se lipsea dânsul. Ghe-lirurile grase, erau toate ale lui. Și vai și amar de cel care îi cădea în mână. Dâră de necinste era în cugetul celor cari’l înconjurau, căci el îi cucerise, îi tăpânia cu cugetul și cu vorba, de păreau fermecați. Toți cei cari aveau nevoe, tot la dânsul alergau, pen-trucă îl știau dibaciu și’și făcuse mână bună cu toate partidele, cari parcă se temeau de el. Prefăcut și mai șiret ca o vulpe, nu se încurca nici odată. Știa să scoată din foc turta cu mâinile altora. Când era la câte o nevoe, strâns cu ușa, făcea pe milosul și pe blajinul, pe cucernicul și pe milostivul, dar vai celor ce apucau atunci ceva dela dânsul; mai târziu, dau în cursă, plăteau însutit. Se țâra și învenina ca șarpele.

Rolul de sprijinitor și’l juca foarte bine. Naivii îl considerau ca pe părintele lor, ca pe sprijinitorul fa-milielor nenorocite și scăpătate, deși din casa lui, nu s’atingea omul d’un cap de ață, care să nu fie dat pentru vr’un interes, deși aruncase necinstea ori pe unde era o femee credincioasă, o vergină castă și frumoasă. Zamfirița ajunsese soția lui cu scandal ; grecul o luase în căsătorie numai în urma amenințărilor postelnicului Grigore Becerescu, care, aflând de urmările lui, se dusese la el armat cu revolverul. In-scrisul că ia pe fiică-sa de soție, i l’a dat ghemuit de sub tejghea.

Familia Becereștilor, care era d’o cinste exemplară, să nu’l fi văzut. Unul nu-i punea piciorul în casă. Moș Grigore veni numai la botezul Angelei, ținu lu-mânarea și apoi la scurt timp se stinse de ciudă și de rușine, căci toți îl ispiteau:

— Fată, ori băiat postelnice ? Trăește, ori a dator-tul popei ?

— Cum să trăiască numai de cinci luni că atât e de când ai măritat.

— Băgași sânge spurcat în sângele curat româ-nesc. Fata, neamul dracului, s’o ții sub lacăt și tot îți pune pata’n obraz.

Amândoi soții se înbogățiră bine, mai ales după ce căpătară pe Angela. Arghiriadis știu să intre dea-dreptul în inima curată a Hirei. Veninul pătrunde repede la oase și încetul cu încetul, trece și’și face drum în suflete, mai curând ca bunătatea și cucer-nicia.

Fata postelnicului era de necunoscut, nici nu zi-ceai că mai e româncă. Minciuna, sgârcenia, prefăcă-toria se așezaseră toate în cugetul ei. De multe ori găsea ea drumul peirei pe care Hristache trebuia să împingă pe clienții lui.

Din gheliruri și jupueli, cum să nu facă avere? Ori cine încăpea în gheara lor, păzească D-zeu să mai scape teafăr. Multă vreme trebuia să se re-simță apăsați de acești oameni interesați până la mă-duva oaselor, murdari la fapte și negri la suflet.

Se găsea câte odată și câte unul din mahala, care să aibă ac de cojocul lor, dar vreme îndelungată cu dânșii nu se putea măsura, de oarece pentru fiecare avea chip de chin și de prigonire și oricine se încumeta să lupte cu ei, trebuia să depună armele, căci între-ceau pe toată lumea în șiretenie, în minciuni, în laude, în prefăcătorie, în falsuri, în viclenie, în scandaluri, în iscodiri josnice și murdare ; încât ori și care om nu putea să aibă nici atâta școală, nici bani, ca ei ca să dea din gros și să isbutească. Și cât nu să a-mestecă nimeni s’avură bine amândoi. Unul din vorba altuia nu ieșea. Unul da un lucru și celalt îl cerea înapoi. Unul băga pe om în încurcături până la gât și celalt îi lua sufletul; așa că cu astfel de proce-dare nule veni greu a strânge ban peste ban și a face o stare însemnată. Cu bani gata, Arghiriadis, cumpără de la licitație o moșie, în Muscel, peste care făcân-du-se drum de fer către Curtea de Argeș, Hristache putu să exploateze pădurea de brad, să instaleze he-răstrae sistematice pentru scânduri și să înceapă la cariere de piatră și mine de cărbuni.

In toate ocaziunele la socoteli nedreptățea, opărea, încurca pe meșteri și pe chirigii; în sfârșit pârlea ca trăsnetul, ori pe unde trecea și totul săvârșea numai cu gând de procopseală mare și cu nădejdea d’a putea da Angelei atâta zestre, încât să fie mai presus de toți neguțătorii din rândul lui.

Avea și parte. Orice întreprindere făcea, Hristache era cu noroc, îi ieșea bine, dar la ori și ce ținea mai puțin ca la cârciumă, căci ea’i era cu triște bună și într’însa se putea săvârși pingeleli de toată mâna, fără nici un control, fără nici o judecată.

La Hristache și la Zamfirița, n’avea trecere decât domnul Coviltirescu, student în drept, care se trăgea din vechea familie a lui Neagu Coviltir din Târgo-viște. Acest tânăr iscusit trăia la București din me-ditații de oarece toată moștenirea, dela familia sa, se compunea din vii și ecareturi pe la crame și velnițe; dar de când se ivise jurata de filoxeră se părăgini-seră dealurile, spargerile se îmulțiseră, așa că peste măguri crescuseră pălămida, vetricea, tătăneasa și li-piciul. Flăcăul nostru scăpătând, fu nevoit a trăi zi cu zi, din ceia ce-i mai trimetea unchiul său Ene Coviltir, îngrijitor pe moșiile Floreștilor, care și ăla îmbătrânise și avea o spuză de nepoți, toți orfani, toți desmoșteniți ai soartei, și din aceia ce câștiga el cu mintea lui a mare și frumoasă. Barbul făcuse liceul laPloești și în toate clasele ieșise premiat; iar la Buc-urești pornise c’o bursă a județului, căpătată prin protecția stăpânilor unchiului său Ene, spre a se în-scrie la școala de Bele-arte. Venind însă în capitală se înscrisese la drept și pictura o făcea pe pofte, pe apucate. Totuși eu talentul și cu inteligența lui, nu numai că le ținea regulat pe amândouă, dar mai gă-sea timp și de meditații.

Când plecase el din Târgoviște se strânseseră toate neamurile și îl miluiseră; de pe la toate adunase a-bia cincizeci de lei cu cari să-și plătească drumul și să'și țină zilele până s’o întruni comitetul consiliului județian, ca să-i trimeată banii pe primul trimestru.

La București, comparativ cu viața din orașul sâu natal Târgoviște, toate lucrurile îi păreau scumpe, toată lumea rea, indiferentă și foarte interesată. Cu-treerând prin mahalalele cele mai depărtate, după casă de închiriat, dete peste cârciuma lui Hristache, unde intră, obosit cum era. Punând cufărașul lângă el, ceru ceva să mănânce. Panait văzându-l se luă de vorbă cu dânsul și înveninat și el de setea banului, ca să Capete un bacșiș, auzind că-i trebuia locuință îndreptă pe Barbu la cucoana Săftica Bârzoiasca, sora lui Hristache, care ședea în apropiere. Aceasta, cum îl văzu, consimți a-i da casa, numai cu zece lei pe lună, în cari să intre și cafeaua.

— Nu voesc să câștig nimic dela d-ta, zise ea, pri-mind lucrurile lui Coviltirescu, ci acest bine îl fac în amintirea lui Spirache. Sărmanul meu copil !

— Of! of!... zise râzând Panait, care ieșind, strân-gea în mâini plata pentru comision.

La început Barbu o ducea bine, căci el nebănuind intențiunile Bârzoiaschi, primea toate în numele răpo-satului ei fecior, de multe ori compătimind-o, până când află că ea fusese bucuroasă c’a scăpat de dânsul.

Sărmanul, murise tocmai când era aproape să treacă într’a șaptea liceală, tocmai în ziua când împlinise 24 de ani. Știi, mai rămăsese repetent, mai întârziase cu armata de care’l scăpase unchiul său Hristache, mai făcuse ștrengării, dar altfel era băiat cuminte. Murise’n spital de boale, păzească D-zeu!... Ii mâncase nasul și gâtlejul, vorbea cu țeava de argint pe care i-o a-dusese Arghiriadis dela Epiros, în urma operației pe oare i-o făcuse doctorul la beregată. Era vai de ca-pullui. Ce mai pătimise!

— Blestemele Sărdăresei, ziceau vecinii, s’ajungă să’și îngroape feciorul Bârzoiasca, să’l necinstească pe el D-zeu, cum mi-a necinstit el casa și mi-a lăsat fata cu ponosul și cu rușinea pe obraji! Așa a țipat femeia, până a’nchis ochii de durere.

Bârzoiasca nu seamănà de fel cu Hristache, ea era o femee veselă și care avusese trăsături frumoase, păstrând tipul vechiu, tipul clasic grec. In tinerețea ei, dusese o viață neregulată, apoi când mai pier-duse și începuse a cărunți să căsători cu Lăzărică Bărzoesou, controlor la băuturile spirtoase, care în urmă, prin protecția lui Arghiriadis, se făcuse subprefect la plasa Oltenița. Săftica trăia mai mult singură ș’aceasta îi convenea foarte mult, căci pe Bărzoescu îl luase numai ca s’astupe gura lumei. Femeie iute, Săftica, nu prea ținea seamă de ponosul ce purta, mai ales că Lăzărică, înaintea ei, sta smirna. Ce era el până a nu o lua ? Un nimic ș’acum toți stan sfinți și făceau drepți în fața lui. El, cum să cârtească, cum să bage vină de ceva celei de pe urma căreia se ridicase, se făcuse om în lume.

Coviltirescu lua și masa la Bârzoiasca, altfel bursa nu i-ar fi ajuns; numai cărțile și tramvaiul îi coprin-dea toți banii. Toamna și primăvara Săftica se du-cea la Oltenița ca să facă plăcerea lui Lăzărică ș'a-tunci Barbu era pierit, căci trebuia că ia masa la Aquila României, totuși mergea regulat cu învă-țătura.

Barbu trecuse licența în drept cu mare succes și toți prietenii lui îl felicitaseră, căci căpătase numai bile albe. Toți cereau lui Coviltirescu să le dea ban-chet și el, bietul băiat, sta cum era mai rău, de oare-ce, cucoana Săftica, iar plecase cum avea obiceiu.

Ce să facă bietul om ? Nădejdea lui era la un-chiul Ene, cărei făgăduise cinci poli zimtuiți, dacă o reuși să’și ia teza. Trecuse o săptămână de când isbutise și cu toate scrisorile trimise, Barbu nu pri-mise nici un pitac.

Ne mai având acum de învățat, zilnic cutreera stră-zile și’n capul lui nu era alta decât cum să facă Să dea colegilor săi o masă, cum să se bucure mai bine și să petreacă o zi fără grije.

Intr'o seară prânzise la Hristache la birt și amărât sta să’și citească ziarul; printre spiralele fumului de țigară, gândurile sale sburau și amintirile îl năpădeau. Iți veniră în minte ceaiurile copilăriei ș’atâtea scene petrecute în sânul familiei. Cugetând că părinți săi, cari ar fi putut să se bucure de isbâuda sa, sunt a-cum țărână, de odată îi alunecară pe obraz două la-crămi. Cucoana Zamfirica, stând rezemată de tarabă, îl văzu și’nduioșată oarecum s’apropie de dânsul și’l întreabă:

— Ce s’aîntâmplat d-le Coviltirescu ? Ce ai? De când te cunosc nu te-am văzut așa de trist și de gânditor, ori ești amorezat?

— Lasă omu’n pace, creștină, zise Hristache și cau-tă-ți de lucru, vezi mai bine de te’mbracă. Acum vine fata dela școală și știi oă nu-i place să te vadă așa ca o servitoare.

— Dar vasele cine să le spele, scândurile cine să le frece în bucătărie ? Slujnica ai trimes’o sus să facă odăile fetei, eu va să robotesc aici, de n’o fi cum îi place ei, ne-am dus !...

— Ite!... Un miș-maș, zise Kivu, care intrând au-zise spusele Zamfirei.

— Freacă și spală, strânge ș’adună c’o să te pue fiică-ta la icoane!

— Iar începi. Kivule, iar?

— Incep, vezi bine că iar încep. Mă doare inima, nu mai pot vedea daldeastea.

Ați ajuns o halima cu fata asta. Faceți sluji, vă-e frică de ea. De câte ori nu i-am spus și nevesti-mi; uite, ea e soră cu d-ta, dar judeoă mai sănătos, vede lucrurile altfel, cumnate; mai trăiți și pentru d-v. Nu ne ține pământul că, după toată strădania, v’o veni în gând s’o dați după vr’un franțuz, vr'un Impuşcă-cruce vr’o cioclovină d’astea licniMe care să’i pape tot și pe voi să v’aducă’n sapă de lemn.

— Ce-om face, om face, nu’i treaba ta.

— Nu'i treaba mea, ei, ei, nu cunoști lumea, vezi să nu vii la vorbele mele cumnate. Târg, târg e căs-nicia, așa’i domnișorule ?

— Ce știe d-nealui despre dalde astea, zise Zam-fira, nu vezi că’i un copil ?

— Copil, copil, dar cartea, b.uchele ăla nu l’a în-vățat nimic ? Cartea aia, mare necaz am eu pe ea, mai rău vă opăcește. Iată, om ești d-ta, voinic ? La vârsta asta s’ar cădea să frângi pietre’n mâini, să râzi, să vorbești, să’ți sburde tot și, să’ți înflorească și’n loc d’aceasta’ți plouă și'ți ninge.

E pe dos lumea, pe dos!... Panaite!... Mai dă-mi un porfiriu d’ăla că mi s’a uscat gâtul. Bău și urmă :

Dar fetele ? Doamne, doamne că multe și uricioase mai sunt; toate tânjesc, toate sunt serintite și nemul-țumite. Școala le umple capul de fumuri și de nerozii. Călugărițelor le-aș scoate ochii. In loc să’ți în-vețe pe copilele voastre ceva de seamă, le’nvață să vă nesocotească și să vă desprețuiască.

— Aidea de... Ce tot spui, cumnate Kivule, ce știi tu ?

— Știu, vezi bine, n'am și eu acolo o nepoată, fata soru-mei ? I-a băgat în cap câte bazaconii toate. Când vine p’acasă ne amețește cu vorba, cu laudele și cu fel de fel de nazuri și de fasoane, dar parolă nu face la nici unul.

La toate țâtacele le zice tanti, nu mătușică, așa cum am pomenit noi.

In vacanții nu pune mâna pe nimic; tot biata so-ru-mea să frige la vatră, își face bătături la tălpi, alergând în bucătărie, în pivniță, spălând și cârpind, că fii-sa nici nu știe pe unde-s urechile acului. Ce să mai vorbesc de coada măturei ș’a tigaei? Toată ziua face ca ș’a voastră: citește romane, și trage câr-lionți pe frunte, își boește fața, își mușcă buzele, să maimuțărește și să scălâmbă, asta a’nvățat la școală.

— Ba nu cumva ai pofti pe bietele copile să le pu-nem să ne frece tingirele, d’aia vin acasă? Lasă-mă cumnate cu ideile tale ruginite. S’a schimbat lumea; femeile acum nu mai sunt roabe, ci podoabele casei. Poftim, întreabă pe domnișorul ăsta, i-ar plăcea să ia de soție o fată cu mâni crăpate și zilnic să-i miroase nevasta a leșie, ori a ceapă?

— Vezi bine că mi-ar plăcea, zise Barbu, care deși se făcea că citește, trăgea cu ureche la convorbirea lor.

— Ei ași, taci că glumești!

— Nu glumesc câtuși de puțin; femeia atunci e farmecul, e lumina, e podoaba casei, când știe face de toate; d-le Kivu, ea trebue să miroase ș’a ceapă, câte odată, dacă vrea să fie comoara familiei și’a soțului său.

— Ei comoară, comoară! Iată, cine’i comoara; moș Hristache, el să trăiască, să strângă şi să numere. Bănișorii săi, o să’i risipească slugile, ginere-său: Cine strânge nu mănâncă, asta-i țesătoare veche, neică l

— Fata tatei! Ii dau, vezi bine că’i dau, pentru cine strâng?

— Să’i dai, nu zic ba, dar eu știu așa că pe lângă carte, fata să’nvețe și ea să coasă un ciupag, să pue o altiță, o mânecă la cămașe, să spele o rufă, să facă un borcan de dulceață, ori de murături, să tragă și să oblojească un copil, zise Kivu, îndesând pălăria și lufnd’o spre ușe.

— Ce face?... Strigă Hristache furios, dar doctorii pentru ce sunt ?

Ei să moară de foame ? Dar bucătăresele, croito-resele? Pe semne că nu ești pe lumea asta Kivule, strigă Hristache.

— O țigară, aprinde-mi o țigară Panaite.

— Bei tutun cavalerule, să te tratez c’o lulea, până nu plec din fața oamenilor ăstora, cari nu mă înțeleg și pace.

— Da, fumez și eu, din când în când, ca să’mi treacă vremea.

— Ite!... Inc-o țigară zise Kivul! Mi-e drag flăcăul ăsta și pace. Dar un miș-maș obicinuești?

— Beau. Cu d-ta îmi place să stau la vorbă, căci ești român verde și ai sentimente nobile și frumoase. Ceea-ce ziseși adineauri este lucru sfânt. Prea ade-vărat că educația, care se dă azi fetelor noastre, este greșită, și slăbiciunea părinților, nu o poate înțelege. Kivu scoase pe nas un fum gros, apoi zise :

— Auziți? Şi voi sunteți unii cari jucați, înaintea Angelei ca păpusele. Bine că nu este a mea că eu aș zidi-o în vr’o binà ca meșterul Manole.

— Și ca tacă-ți gura, Kivule, ce tot te-amesteci în vorbă, ca măraru’n Ciorbă ? Știe D-zeu ce face, nu dă copii la toți nebunii.

— Cumnată’ cumnată, câți copii cunosc eu cari trag păcatele părinților! Fiți mai strașnici, pregăteș-te-ți fata pentru o viață grea și serioasă. Ce te fă-ceai, dacă nu te țineai de rostul casei și al tarabei ? Mai umpleați așa gros ciorapul?

— Eu n’am avut zestre, dar...

— Dar ai avut minte ș’ai ascultat de cumnatul.

— Ei și Angela o s’asculte de bărbatul său.

— Păzească D-zeu. Supunerea este o deprindere și cine nu știe de pofil și de zăbale de mititel, o ia rasna la mare. Jugul casei e greu, va o pregătire pentru asta.

— Si ce vrei să zici Kivule că noi stricăm ceva, că tata are cusururi ? Păi. tu neam ești cu noi d’o recomanzi astfel înaintea unui cavaler ?

— Neam, vezi bine, că dacă n’aș fi neam, nu m’ar durea inima. Eu vă spun de binele vostru, fata e fru-moasă și bună ca pânea caldă dar nu-mi place creș-terea care i-o dați. O să calce numai în puf? O să fie mai mare ca voi. de ea poruncește în casa asta? O să fie mereu numai pe băncile școalei la călugă-rițe, de unde vă vine numai cu neajunsuri și cu muj-dele și vi le bagă toate în cap iar voi le ascultați și vă luați după dânsa, voi oameni bătrâni !

— Fata tatei, păi dacă o iubim...

— O iubești, o iubești, eu n’o iubesc ? Asta nu va să zică s’o las să se urce în capul meu și să mă în-vârtească ca p’o sfărâitoare, iar mâine, poimâine să’i trag păcatele. O să vă moștenească, o să vie vremea să se ocupe cu lucruri groase, cu angarale, cu ta-raba asta...

— Ai înebunit și pace Kivule, strigă Hristache fu-rios. Fata mea să’ntâmpine greutăți ? Fata mea s’a-jungă la tarabă ? Dar unde te trezești ? Dacă te-ar auzi?

— Hei, în lumea asta sunt urcușuri și scoborâșuri, cine știe! Ii dai zestre multă, o să ia un om cu vază bogat poate și el, dar dacă’i bețiv, cartofor, sec, ori bolnav de nu să mai scoală din pat, ce se face ea, răsfățată, plăpândă, delicată și mofturoasă cum ați învățat-o?

— Treaba noastră, n’o s’o măriți tu, nici n’o să vie pe urechile tale, s’acire la mâna voastră. Eu să trăi-esc, zise Hristache, bătându-se’n piept.

— Dar dacă mori tu, cumnata și bărbată-său?

— Ei frate, cu asta nu mai isprăvești și pace. Pleacă d’aici, coaberea.

— Bine, plec zise Kivu în prag. Să lăsăm vorba și să mergem sus să ne pregătim.

Tu, Zamfirițo, du-te la școală și adu fata. D-ta, d-le Coviltirescu, cete faci, vii la noi, că vrea Angela să te cunoască.

— Mulțumesc, voiu veni mai târziu.

— Vino, te rog. Țin să’mi cunoști fata, să te’ncre-dințezi că Kivu n’are dreptate.

Angelei o să’i pară bine, o să se bucure; nu cred c’o să ne înfrunte pentru asta, ai? Ce zici Rițo?

— Poftim părinte, zise Kivu, din prag, dând pălăria pe ceafă, ei vezi, d’asta mi-e mie ciudă : nu ești tu voinic, în casa ta, să faci ce’ți place, să fii stăpân ? Of, of meștere Manole unde ești?...

In strada Verbinei era casa lui Arghiriadis, casă mare cu două caturi; cu curte și grădină întinsă și împrejmuită cu zăbrele de fier. La intrare avea o scară de marmoră, un architrav încărcat ca o sorcovă. Tot felul de ipsosării, tot felul de vărgături și de po-lieturi.

D'asupra frontispiciului nu lipsea leatul și numele proprietarului. In intrare o zugrăveală roșie ca para focului și peste ea, trase în mod grosolan, gherlande de trandafiri și cornuri de abundență. Un cuer de fler și jos o scoică de mare, plină cu ghiveciuri de mușcată și indrușaim. In pereți tablouri: Gheorghe I-iu Moartea vânătorului, Moartea lui Maximilian. Cele-patru vârste, ș’alte câteva cromolitografiii, spanacuri verzi pe cari văzându-le îți făceai îndată idee despre gustul estetic și artistic al celor ce locuiau in aceste case. Barbu venind, sunase, intrase ș’aștepta în sală.

Servitoarea sosind, îi pofti repede în salon, unde s’așeză într’un fotoliu și avu timp să observe împre-juru-i. Peste tot lucruri greoae, scumpe, încărcate, dar făr de nici un șic și așezate, clae peste grămadă. In mijlocul casei o masă frumoasă de stejar ; iar peste ea puse mai bine de douăzeci de sculpturi groaznice: pa-pagali, câini, canari ciugulind din felii de pepene, broaște țestoase, lei în chip de alte dihănii, toate de peatră. sculptate în penitenciarele noastre. Pe etajere, Apolon, Cupidon, Venera, Alexandru Machedon, Rosetti, Bră-tianu, Traian și Decebal făcuți de gips; cutii de cartoane dela Dobriceanu, baletiste și flori de hârtie.. Prin diferite unghiuri mese și măsuțe, cu tăvițe de lână creață și de talași, cu albume de pluș verde și cafeniu, toate purtate, ieșite de soare și pline de mutre caraghioase. In perete ceasornic cu cucul, tablouri pictate de Angela, după modele dela Socec și icoane cusute pe canava de hârte: Portretul reginei, frumoasa Olga a Greciei; Asasinarea Impăratului Austriei ș’a lui Umberto ; Bătălia dela Călugăreni și Intrarea lui Mihai Vizeazul în Alba-Iulia. Pe jos câteva covoare cu subiecte cunoscute: Vânătoarea de cerbi Sultanul și cadânele favorite; Excursiunea cu cămile în deșertele Arabiei

La piano, taburel cusut cu cățeluș tuns. De ridicai capul ți se duceau ochii. Toate lămpile, toate perva-zurile dela cadre și de la oglinzi, galeriile dela per-dele cum și ușile și picioarele scaunelor poleite. In această casă, dai d’o strălucire, după care se ghiceai îndată omul la care te aflai.

Coviltirescu, așteptă de câteva minute și capul ’i se umpluse de gânduri, îi părea rău d’atățea bani încă-puți pe asemenea măni, ajunși la ființe desbrăcate de ori și ce gust artistic la parveniți de aceștia, și acum cugeta la ce ar fi putut face din atâta avere un om cult și cu bun simț.

Nu pomenise nici el la părinți niscaiva mobile de seamă, dar din citit și de prin casele boerești, unde avea meditații, își cioplise gustul și’l rafinase așa de mult, încât aici se simțea obosit. Deschisese tocmai albumul și, se uita la tipurile din familia lui Hrista-che ; toți arnăuți cu fustanele și cu fesuri, toți cu nasul de uliu și cu ochi de cucuvea! Pe măsură ce Barbu întorcea foile, în el se deștepta simțul patrio-tic, să trezea o revoltă împotriva fanarioților, cari ne sugrumaseră odinioară, țara, a cetelor de simigii, al-vițari, rahagii, brutari, bragagii și cârciumari, veniți în țara noastră făr de lăscae și cari se’ntorceau în-tr'a lor cu milioane strânse din falsificări, jupueli și contrabande, spre a rescula apoi, în potriva fraților noștri dela Piiid, haitele de antarți. In sufletul lui Coviltirescu, suflet de român adevărat, se ridicase o furtună de ură și de desgust. Intrebându-se ce caută el în această casă, se sculă să plece, când iată că in-tră cucoana Zamfirița.

— Da’ncotro, d-le Coviltirescu ?

— Aici la d-v. zise Barbu stăpânindu-se și uitân-du-se la Rița, care îi păru o pupăză, cu rochia ei de lână pestriță, cu un cordon verde de mătase, cu broșe de mărgean și cu cercei de chihlibar de’i trăgea’n jos urechile.

— Bonjur d-le Barbu, să mă ierți că te-am făcut să ne aștepți, până mai strânserăm, mai deretecarăm, eu și Rița; știi, când vine fata, mai greu, dormim, punem masa, ne îmbrăcăm sus...

— Nu face nimic, eu n’am pierdut vremea, am învățat multe din această casă.

— Ei bată-te norocul, să te bată, d-ta tot înveți ! Faci tocmai ca Angelica noastră!

Ușa acum se deschise și Arghiriadis îmbrăcat foarte galant intră de braț cu Angelica.

— Fata noastră, d-le Coviltirescu.

— Incântat d-șoară.

— D-l Coviltirescu, prietenul nostru cel mai bun. In toate serile petrecem și râdem cu d-nealui.

— Cu mine?

— Ei da, cu d-ta. Zi așa, ca să n’o supărăm, a-daose Hristache încet către Barbu.

— Imi pare bine că azi am plăcerea să vă cunosc, am auzit așa de mult pe gazda mea vorbind despre d-voastră.

— Pe cine?

— Pe d-na Bârzoescu, mătușa d-voastră.

— A! Pe tanti Săftica! Ce bine poate să spue a-cea răutăcioasă ?

— Nu te supăra, fiica tatii, odorul tatei; tu ești o comoară, o garoafă, care o să’mi îmbălsămeze viața, să’mi mângâe bătrânetele...

— Iar începi ? Papa, ți-am spus să’ți ții gura măcar când e lume ; nu te jenezi ?

— De ce babacule, de ce, eu spun ce-i adevărat.

— Babacule, auzi babacule! Parcă ești dela patru-zeci și opt! Taci, of taci, să nu mai te aud, că iar plec la pension.

— Calmați-vă d-șoară, zise Barbu, d-nu Arghiria-dis n’a spus nimica rău și neadevărat.

— Cine vă cunoaște trebue să gândească ca dânsul!

— Barbu, văzând cu cine are aface, voi să se im-pună dela început atențiunei ei. Ea îl privi drept în ochi, întâi mirată, apoi sigură că frumuteței sale dato-rea acest omagiu.

— Hristache ca și cum nici n’arfi auzit cuvintele Angelei, zise cu emfasă :

— Eu propui să mergem să arătăm odăile d-lui Coviltirescu, apoi să trecem la masă că ți-o fi foame.

— Mare procopseală o să’i arăți ! Palaturi! Of când te aud... Out qu’il est êmbetant ! Coviltirescu pe care tipul ăsta începuse să’l intereseze se cam încruntă, au-zind frazele astea, zise pe așa ton. Merse totuși după ei. Peste tot aceleași lucruri, grămădeală de obiecte scumpe prin toate odăile. El se uita mai mult la profilul fin și regulat al fetei, la genele ei lungi, cari’i umbreau o-brajii de un alb mat, la ochii mari de un albastru senin, la valul de păr castaniu împletit și ondulat care-i încadra fața de o frumusețe rară. Rămânea cam în nrmă ca s’o observe bine și la unele explicații ale lui Hristache se făcea atent ca să nu fie observat și ad-mira câte o litografie groasnică, ori câte un „abat-jourˮ oribil.

Pe masă cutii de carton, în cari fusese cofeturi câteva cărți într’un scrin verde și la spălător două rânduri de sticle goale, în cari fusese parfum, toate legate cu panglice, toate șterse și curate de sclipeau.

In pat mai multe perine brodate, croșetate, pictate ș’o colecție de cărți poștale, întinse p’o meșcioară de lângă pat de care nimeni n’avșa voe să s’apropie, cum nu se putea apropia nici de săculețul eu amintiri dela fete: mănuchiuri de flori uscate, despărțituri de cărți, cusute pe canava de hârtie, șuvițe de păr, îno-date de cordele, iconițe catolice, dăruite de călugări-țele la care Angela se închina și le săruta în toate zilele așa cum îi zisese: Notre mère superieure!...

In odaia lui Arghiriadis, colecție de papuci, de meși de halaturi, de căeiulițe de noapte, brodate și împle-tite de Angela; fesuri, fustanele ilicuri și antereie. Pe pereți, iatagane, hangere, cuțite, puști, săbii cu teaca de fildeș ș’o bucată de șal vechiu pe care o cumpărase dela Ibraim-efendi, când auzise și el că antichitățile sunt la modă.

— Uite vezi, d-le Barbu, astea mă costă mai la douăsprezece mii de lei, astea și pipele; vino aici de le vezi! Fata tatei, ei o să-i rămână toate, nu le dau la muzău, ca Maioru Papezoglu, eu am dat bani pe ele.

— Ce o să fae, eu cu prostiile astea, mai bine’mi cumpăraiun fichu, un evantail, o umbreluță frumoasă; port zdrențe, nu vezi, eu, fată de milionar!

— Milionar? Cine ți-a spus, cine ți-a băgat în cap asemenea lucruri ?

Arghiriadis, zicând acestea, trase sertarul scrinului și’ncepu să scoată fel de fel de imomele de chilibar, de culoare de abanos, de lulele de spumă de mare legate în argint, fel de fel de nisfiele, de icosari și de Constandinați, de inele și de sălbi, toate puse a-manet de sutele de nenorociți cari, la vreme de ne-voe, încăpuseră pe mânele lui Hristache.

— Ei n’are dreptate fata să zică că ești milionar? Zise Zamfira, minunându-se de atâtea frumuseți.

— Poftim, ți-ai deslegat gura și d-ta, madam Ar-ghiriadis, adaose Angela. Astea sunt prostii; eu nu mă iau după ele; mă iau după ce am văzut în casa de bani !

— Ale tale o să fie toate, porumbița babacului.

— Bine, bine, taci acum. Mai spune, sau mai arată și altceva; fă ca mitocanii!

— Zamfirița, îi făcu semn cu degetul să tacă, însă ea urmă:

— Nu mai îmi face semn de geaba, că nu tac, nu tac! Ei, omul ăsta a venit să mănânce, nu să se uite la lucrurile astea zălogite la voi pe bani dela oameni nevoiași și amărâți.

— Coviltirescu, urmărind spusele Angelei să gândea și el la jumulelile din cari auzise că se pricopsise a-cest om, care in el n’avea nimic omenesc și totuși o ducea cu mult mai bine ca atâția nenorociți ale că-ror suflete mari nu ș’ar îngădui să răpească, pe nedrept, dela nimeni, nici măcar un cap de ață.

— Poftiți ia masă, zise Rița, că s’a răcit fiertura.

— Supa, proasto, altădată să nu mai zici așa; fier-tură mănâncă numai slugile și țăranii.

— Nu vă supărați, d-șoară, poporul nostru prin fier-tură înțelege tot aceia ce fierbe și...

— Poporul nostru e un prost, așa fierbe și vinul, fierbe și prunele, fierb și eu, când aud porostii d’astea.

— Liniștește-te, Angelino tată, liniștește-te...

— Imi vine să mor, uite și numele ăsta, care mi l’ați pus voi, nu’l poț suferi și... ți-am spus d’atâtea ori să nu-mi mai zici decât Angelo: Angehlica, auzi Gheliea, Lica, ba fetele la școală, mă numesc și calica...

— Vai de mine, zise Zamfira, și tu nu le spui la madama. ? D’aia dau eu atâțea bani să te poroclească ? Auzi, auzi, proastele dracnlui, auzi, vin eu la școală, le’nvăț eu minte pe ele, apoi dacă’i p’asta, atunci d-ta ai șfârșit cu școala, ica-așa, nu vreau să s’alege ni-meni de fata lui Arghiriadis. Să te plângi directoarei, adaose Hristache restit și bătând în taler ca s’aducă rasolul.

— St.., mai încet! Eu nu părăsesc școala, uite ce mă’nvață să fac ? Papa ești tu ori iscoadă ?

— Bine faceți d-șoară, căci nu e frumos să...

— Auzi, auzi tocmai tu calică, tu care ești darnică, dai și cămașa după tine. Nu te-am văzut eu că ori ce’ți aduceam la școală le dădeai lor; baclavale, turtă dulce, prăjituri, alva, rahat.

— Dau, vezi bine c’așa ne’nvață la Evanghelie, dar ce știi tu care nici n’ai citit-o ?

Fata tatei ! Știe și Evanghelia, ce o să se bu-cure, când o auzi popa Chlriac!

— Să dai fată, să dai, dacă vrei să intri întru îm-părăția cerurilor, zise Kivu, care tocmai sosise cu Crisi și intraseră d’a dreptul în sufragerie.

— De ce n’ați intrat în salon, proastă mai ești Veto, nu se dă așa năvală peste oameni.

— Neamurile d-v., n’aveți de ce vă sfii, ce nu e destul pe masă ?

— E, nu e, nu se fac lucrurile astfel, bontonul nu zice așa, codul manierelor elegante...

— Ci, ca mai lasă-ne, soro, cu mofturile alea, mul-țămește-te c’am mai venit, după câte ne faci și...

— Ce vă fac mă rog, dacă vă place bine, dacă nu...

— Dacă nu să’ți facem noi temenele și parolă, noi oameni bătrâni, fii mai blândă, mai politicoasă mai darnică...

— Ba e vorbă, zise Hristache, risipa nu e bună.' h

— Ei pe care s’ascult acuma?

— Să’ți consulți inima d-șoară și pe ea s’o asculți, zise Barbu, care înțelese că Angela avea acest carac-ter numai din causa ideilor bolnăvicioase ce’i băga-seră în cap la scoală ș’a nestrășniciei părinților.

— Ai dreptate, răspunse Angela, așa o să fac d’aci înainte numai... să nu greșesc.

— Nu vă temeți d-șoară.

— Să nu mă tem? O dar am auzit atâtea dela cblegile mele dela,..

— A!... exclamă Barbu, văzând că are aface c'o fată nu tocmai naivă și rece, apoi după o pausă a-adaose:

— Inima ? Inima este o călăuză dreaptă, ea spune mereu adevărul; ea te mustră pentru o faptă rea, ea te încurajează pențru o, faptă nobilă și frumoasă, ea...

— Vivat! Să trăești, că frumos mai grăești, strigă Kivu, luînd după masă un pahar și închinând.

— Of, ne’nvitat de nimeni...

— Taci Angelo. pentru D-zeu, taci că aud oamenii, șade rău, zise către fiică-sa Zamfira, care făcea fețe fețe de rușine.

— Poftiți tuslamaua și mămăliguță că se răcește, strigă Veta, suflând în degete și jucând: of m’am fript!

— Strigă mai tare, tocmri ce la cârciumă! Ce bu-cate. Doamne, Doamne, altceva nu știai să faci, ma-man, decât dalde astea, vr’un paschet, macaroni au gratin.

— Gardenul e la buţii și nu se mănâncă, șopti Kivu.

— Lăsați, d-șoară, nu vă supărați. Cu mâncările a-cestea au trăit strămoșii noștri și le-a fost foarte bine.

— Ai d-tale, ai mei nu știu ce o fi mâncat că uite ce au produs, zise Angela, arătând pe Hristache și pe Hrisi, nevasta lui Kivu.

— Ei, eu să am o fată' ca asta aș strânge'o de gât, îngână Kivu la urechile soției sale, pe când Barbu dince înce, își lua rolul de educator al Angelei, des-pre care începu a crede că numai el o va putea în-drepta p’o cale sănătoasă.

— Nu se caută ce’i pe masă, d-șoară, eu văd în părinții d-v, atâta sinceritate, atâta bună-voință pen-. tru d-ta, că trebue să’i iubești și să’i respectezi. De la niște ființe ca dânșii, nu trebue să ceriți atâta, nici să vă sfiiți de mine, eu n’am fost crescut după co-dul manierelor elegante și de și’l știu astăzi pe de rost, sunt mai mulțămit cu lucrul oferite astfel sincer decât cu eleganța rece a meselor de convenință, date numai spre a’ți arăta cineva că poate să te hrănească bine, sau spre a-ți plăti o datorie de politeță.

— Vorbești minunat, vorbești după inima mea. Ce zici cumnate, așa-i c'am dreptate să iubesc eu pe tâ-nărul ăsta și să beau in sănătatea lui ? Să trăiți cu toții pân’la ceasul morți!...

— Of! ai început cu versuri acum. Versuri de ma-hala, taci!

— Ei, ce frumoase și ce sincere sunt acestea d-șoară să vă obicinuiți cu dânsele, căci...

— Nu mă pot obicinui decât cu ceace este nobil frumos.

— Fudulia, fasoanele, opăcelele; o să vă pună ca-pul; dalde astea învățați la școală. Dă jupânul banii pe fleacuri. Rostul casei, asta’i temelia.

— Papà, zi’i să mă lase în pace că iar îmi strică dispoziția. Maman, ce mai avem de mâncare ?

Să terminăm odată cu masa asta și să ieșim în grădină că’mi vine rău aici, par’că sunt strânsă de gât.

— Cârnați și costițe de purcel pe varză.

Să putea altfel ? Vre’un paschet, vr'un filet aux champignons n’ai putut să faci ?

— De ce n’ai făcut tu, dacă știi să gătești; dacă nu, mulțumește-te cu astea. Câți n’ar da mult cu multul să aibă pe masă asemenea bunătăți.

— Bine, zice unchiul d-v. d-șoară, bine, ș’are multă dreptate. Cât mâncară astfel străbunii noștri, avură stomacuri sănătoase, cât începură boerii cu trufe și cu farsi, toți ajunseră să meargă la Carlsbad.

— Să mănânce ei carne cu varză, nouă să ne dea altceva..

— Vă dă ce pot și ce știu să gătească dânșii, nu mai fi pretențioasă și rea, aspid’o, că nu’ți stă bine așa; fii blândă și drăgălașe, c’așa’ți șade frumos ș’așa te iubesc eu.

— Dragostea d-tale, of!...

— Femeea e podoaba casei, ea încântă și’nviorează, înalță și farmecă, ea te sue în culmile fericirei, de a-ceia ridic și închin paharul meu pentru femea can-didă, blândă și dulce... Pentru d-ta, d-șoară!...

— Auzi, bagă la cap ce zice băiatul ăsta și închină, și, bea și ține minte, zise Kivu, care, neținând soco-teală de asprimele Angelei, merse ș’o sărută; iar ea învinsă’și ridică ochii către Barbu salută, apoi goli paharul până’nfund, în aplausele mesenilor și al ce-lor două mătuși, Bârzoiasca și Acrivița, cari, în acel moment, sosiră și ele pe ușe, împreună cu Panait. Acesta dete lui Coviltirescu să iscălească un mandat cu care îl căuta dela poștă.

— Bani, bani dela unchiul Ene. Ce fericit sunt d-le. Hristache: trăiască „Aquila Românieiˮ. Voiu ospăta la d-ta pe toți colegii mei cărora știi că le-am făgă-duit un banchet pentru isbânda mea.

— Faceți dreptul, d-le Coviltirescu?

— Da, d-șoară.

— Felicitările mele, poate ți-voiu fi clientă, maman, vezi să faci bucate bune, fă-i un volovan.

— Bolovani? Dar cine mănâncă pietre, zise Kivu, râzând și mușcând dintr’o pară.

— Of! Nesuferit ești, unchiule, cine te baga’n vorbă, aide să ieșim să mergem în grădină, să luăm cafeaua m’am plictisit aici, prea suntem mulți.

— D-zeu să ne ție că toți suntem oameni de treabă, afară de tine, cârno.

— Barbu dete brațul Angelei, după ce mulțumi Zamfirei și lui Arghiridis ș’o porni în spre grădină; ceilalți îi urmară. Bârzoiasca, făcându-și vânt cu e-vantaiul să’mpletici și ceru un pahar cu apă...

Făcură toți câteva ocoale în grădină, apoi merse de șezută sub chioșc și băură cafeaua. Barbul și An-gela, stând unul lângă altul, începură a vorbi despre artă și literatură, despre lucruri cu totul streine ce lor ce-i ascultau. Intre altele, subiectul conversațiunei se’nvârtea asupra scriitorilor vechi și moderni ai Franciei și ai României. Angelei îi plăceau mult poe-siile lui Musset ș’ale lui Grigore Alexandrescu. Recită fabula: Boul și Vițelul și Anul 1840, apoi comen-tând’o spuse că’ntr'însa e resumată o viață întreagă de suferință a poporului român.

— Adevărat. A, și mare plăcere'mi face când te and vorbind astfel, d-șoară.

Angela, cu cât vedea pe Barbu entusiasmat, cu atât s’arăta serioasă și discuta ca un bărbat, despre multe chestiuni sociale, despre multe teorii noui, a-poi spunea că’i plăceau poesiele lui Bolintineanu, mai . ales cele patriotice în cari poetul era ne’nterecut și se simțea înduioșată, când citește versurile lui Traian Demetrescu, pe care’l cunoscuse personal.

— Era prietenul meu, d-șoară, și sunt fericit de ceace aud acum.

— Și cu ce ocazie l’ați cunoscut ?

— L’am cunoscut la o prietenă.

— Sărmanul! Ce nenorocită ființă, și cât de tânăr s a dus dintre noi! Păcat!

— Dar ce’l căiți atâta d-le Coviltirescu?

— Căci inimele delicate și nobile, ființele impresio-nabile, sunt cu mult mai fericite acolo sus !...

Angelei îi străluci în ochi o lacrămă, și rămase pe gânduri. Barbu o privi mult și văzu c’această fată, născută dtn părinți așa de lipsiți de cunoștințe și de principii morale, avea un suflet ales, înalt, mare dar pervertit printr’o educație greșită. Acum ar fi dat viața pentru această copilă, care cu câteva minute mai înainte, la masă îi păruse un monstru.

— Dar pe Eminescu cum îl găsiți ?

— A, d-le, ce mă puneți pe mine să judec un ge-niu, un colos ?

— Cum nu, o d-șoară care e aproape să termine liceul, învață : algebra, filosofia...

— Ce-are aface, alta e să’nveți și să dai examen ș’alta să filosofezi și să faci critică. Psicologia n’am deschis’o, avânturile sufletești nu le cunosc; iar filosofie am citit abia prefața. Iubesc mult studiul istoric și, de și nu știu ce patrie am, îmi plac acele poesii în cari se cântă patriotismul, „Janne d'Arc, Fata dela Cozia... In orele libere am citit și eu pe Alexandri, Bolintineanu, Alexandrescu, Eminescu, Coș-buc, Veronica Micle, Matilda Cugler, Ana Ciupagea, Cornelia din Moldova, Sevastos, Sofia Nădejde...

— A văd că’ți cunoști toate scriitoarele secsului d-tale.

— Și care’ți place mai mult ?

— Fiecare în genul său.

— Dar despre Eminescu nu mi-ați spus nimic d-șoară.

— Poate voiu vorbi mai bine la anul, când voiu termina școala. Ce să vă spun despre acest geniu ?

Mie ini se pare genial în lucrurile filosofice, însă într’ale iubirei e slab ; critică femeia, iar când o iu-bește, abia îi desleagă vălul după obraz și nu cutează s’o atingă, în loc s’o strângă în brațe, s’o sărute cu focul arzător al amantului, care speră și iubește. In sfârșit cât e de puternic versul său în Golssa și în satire, atât e de slab în cele de iubire și eu nu, nu pot numi liric pe poetul care n’a plâns, n’a ștrigat, n’a gemut, n’a fost gelos și n’a blestemat femeia !

— Bravo, bravo, zi înainte că zici bine, zici frumos.

— In fine așa judec, dar când aș fi în joc eu...atunci...

— Mai poftiți acum de mai vorbiți și cu noi, zise Bârzoiasca, înțepat, că văd v’ați pierdut v’ați afundat cu totul în discuție, fără a vă mai gândi și la noi.

— Barbu înțelese mustrarea Săftichi, dar se făcu că n’o pricepe și dând brațul Angelei se ridică șî porni cu dânsa pe sub alei să viziteze frumoasa gră-dină. P'alocurea Angela, potecile fiind strâmte, por-nea înainte, mlădiându-se ca o trestie. Sub pașii lor scârțâia nisipul argintiu de pe cărări. Urmând’o, vor-bele ei începuseră lui Coviltirescu să’i răsune ca o muzică în urechi; iar capul fetei să’i pară un vis de frumusețe. De când era el nu’și aducea aminte să se fi găsit într’un asemenea cadru frumos de raze de lu-mină, de flori și de aer îmbălsămat. Cu ocupațiunile zilnice, cu grija sa pentru existență, trăise o viață noroadă de cafenea și de stradă. In sufletul său pască s’aprindea acum o flacără de lumină nouă, ale cărei raze îl încălzeau și îi dau un alt curaj de viață, îl îndrumau către o fericire pe care n’o visase nicio-dată și după care, cu toate acestea, de multe ori, el suspinase.

In acest minut îi apăru înainte Safta Bârzoiescu care, tot timpul, urmărise pe tineri din ocți. Of cât era de slută, de urâtă și de bătrână! D’ar fi putut acum ar fi sugrumat’o.

— In ce mlaștină, lipsa m’a făcut să mă cobor, gândi el; dar și femeia asta de n’ar fi fost, poate că eu trebuia-să intru slugă și examenul meu, licența... Oh, Doamne, când mă gândesc cu ce preț am dobân-dit această onoare, mi-e groază de mine.

— De ce ai tăcut astfel d-le Coviltirescu ?

— Te privesc d-șoară și sufletul meu tresare fericit ; nu știți: Când simțirile sunt mari, vorbele pier; ochii spun atunci mai mult decât o cuvântare în-treagă!

Ești poetic, vorbești frumos, prea frumos! Când vei fi avocat ai să câștigi toate procesele. Vei far-meca, vei sdrobi... vei...

— Unul singur aș voi să câștig și... .

— Și...

— S’aș fi mândru, ași fi fericit...

— Cum ai deja procese, se poate ?

— Am un proces da.

— Cu cine, sunt curionsă?

— Cu d-ta d-șoară, zise Barbu, tremurând de e-moțiune, salutând pe toți din chioșc și ieșind repede spre mirarea tuturor și spre bucuria Bârzoiaschi, care turbase de gelozie...

Sunt orele 12 din noapte; afară este un timp superb ș’o lună albă ca ziua. La Aquila României se văd încă aprinse mulțime de lămpi, s’aude sgomot și cântece de lăutari. Barbu este radios c’a putut da prietenilor săi banchetul făgăduit. Ar fi dorit ca el să’i fi putut aduna într’o sală mai în centru, măi spa-țioasă, dar restrânsele sale mijloace nu’i permiteau a-sest lux, așa că in împrejurările sufletești în care se găsea, se gândea că nicăeri nu putea petrece mai bine, decât acolo unoe nu era turburați de nimic, decât a-colo unde el putea rămâne, fără sfială, până’n revărsat de zori.

Zamfira fusese la înălțime. Toate bucatele ieșiseră bune, ear masa fără cusur. Panait și Pandelică se tunseră se premeniseră și serviseră ca la Capșa. In timpul mesei Barbu primise mai multe felicitări tele-legrame și scrisori dela prieteni pe cari le citise tare tutulor, afară de una pe care o puse în buzunar, ne-vrând a o da’n vileag.

— Hârtia rose parfumată de te mult de glumit co-legilor, dar Barbu le tăinui gingașele rânduri ale An-gelei :

Domnule,

Iți urez succes în viață și calea d-tale să fie me-reu semănată de trandafiri.

Te salută

Angela

Pe la orele zece cina se terminase, toasturile ur-maseră, unul mai înflăcărat ca altul și acum, în urma propunerei lui Coviltirescu, fiecare povesti câte o’m-prejurare amoroasă.

In fața ultimelor pahare, toți erau veseli și toate istorisirele lor intime să’ncheiau cam astfel: curte, dragoste, uitare !...

Barbu încruntà din sprâncene și tăceà, el nu po-vesti nimic, căci la activul său n’avea nici o faptă importantă, nici un lucru demn de povestit. Pentru el femeia era un ce secondar. Adevărurile istorice, filo-sofice îl pasionau, de prietenii, care să’l îndemne la petreceri, fugea; iar de traiul său intim îi era silă. Ce să facă ? Să temea de boale, de ponoase și de cursele intrigilor femeești. Apoi cu caracterul său cins-tit și cu sentimentele sale înalte și frumoase, ar fi voit ceva nobil și ales, ceva ideal, ceva ne’ntinat și ne atins de clefetire dar... unde să găseaseă el pa-gina intimă la care să se oprească? Ascultând isto-risirile grase ale camarazilor săi să gândea la Romeo și Julieta, la Dafnis și Cloe, Paul și Virginia, Her-man și Dorothea, Faust și Margareta. Asemenea subiecte de unde le-or fi luat autorii lor ? Când or fl trăit acei amanți în a căror inimă au încolțit atâta iubire, a’ncăput atâta candoare ?

Nu’i călcase lui Barbu piciorul p’acasă câteva zile; de urâtul cucoanei Săftica, nu știea unde să mai fugă. Banchetul iar, dela Aquila României, îl desgustase, căci el, în colegii lui, văzuse, numai perverstitate și destrăbălare. Cu trenul de plăcere se dusese până la Constanța și bătuse coastele mărei înfuriate ; urletul .ei parcă răsuna în sufletul său. Ar fi plutit vecinie, spre a scăpa de urâtul care îi sângera inima. Se în-torcea în sfârșit acasă și nu știa cum să facă, spre a nu da ochi cu Săftica, Oftica, cum o numea el. Era greu pentru că Bârzoiasca îi ținea calea, îi descosea până la mijlocul nopței și'l plictisea cu’ngrijirile materne cum îi spunea ea,

Pentru ce protectorul meu n’a fost o ființă demnă de stimă, își zicea Coviltirescu în sine, cu toate a-cestea, hrănea pentru Bârzoiasca cel mai mare dispreț. In ea, el nu vedea pe mama îndurerată, care da în amintirea fiului ce perduse, ci pe femeia cu in-tențiuni infame, pe femeia care da spre a avea pe cineva înainte, înjosit, vecinie cățeluș supus și la or-dinele ei.

Când pleca și când venea, îi întindea mâna ca să i-o sărute, când se făcea c’a uitat, ea îi zicea :

Se poate, puiule, să mă uiți ? Mie mi-au sărutat mâna zapcii, pomoșnicii, îsprăvnicii, vai! Când mer-geam la baluri cu răposatul, una era Săftica Bâr-zoiescu!

N'avea mamă Barbu, totuși s’ar fi lipsit de aseme-nea ființă, dacă D-zeu i-ar fi dăruit una ca Bârzoiasca.

Ei, era anostă și pace și’l privea cu niște ochi... și se gătea și se’nzorzona ca o brezae. D’apoi murse, d’apoi sprâncene trase și câneala ceadirie, de soia pernele, le făcea otrepe ? Of, ce joimăriță!

Femeile, de ce nu or fi înțelegând ele că, pe fețele lor, ruinele vremei sunt inreparabile ?

D’apoi cunoștințele Safticăi ? Doamne, Doamne, sca-pămă’și zicea Barbu’n sine și își făcea cruce, când' intra pe poartă.

De câte ori nu’l prinsese la cărți și’l ținuse de seara și până la ziua albă, de câte ori nu’și blestema ceasul când a cunoscut’o.

Și câte prostii, câte eresuri, câte alusii malițioase și ponturi de mahala.

Minunate erau sindrofiile Bârzoiaschi. Pe la cum-păna nopței începeau să curgă sticlele de vin dela Aquila României. Hristache, unde să’și facă reclamă ?

Cu norocire, să ne fie de bine, la dorințe, când ne-o fi mai rău să ne fie ca acuma. Bârzoiasco dragă, să mă vezi moartă, dacă n’ei bea paharul până în fund. In sănătatea cui știu eu. Vrei Săftico ? Amin, să tră-iască și cine ne-a dat să ne mai dea ș’altădată.

Tiptil, Barbu, fugea de câte ori putea, dar trebuia, în multe rânduri, să facă cheful garzdei, căci dacă nu schimbarea se cunoștea în serviciu. A doua zi ca-feaua era searbădă și rece, gunoiul sta’n prag or în mijlocul casei, hainele necurățațe, ghetele ne șterse limba clopotului căzută, servitoarea n’auzea sunând; mereu era dusă în târg, sau la apă. Așa se găsea persecutat studentul, ori de câte ori n’avea răbdare s’asculte neroziele cunoștințelor Bârzoiaschi, să’și peardă vremea cu: passe, bat, țin, intru platcă etc. sau tăcea ca un nerod. Intre oamenii, cari nu sunt nici de talia, nici de condiția, nici de forța inteligen-ței tale, apoi, știut este că, nu tu ești acela cari în-semnezi ceva, ci aceia cărora le toacă gura, le zor-năesc în buzunare banii câștigați la masa verde. Ei clevetesc despre tot orașul, critică și pe cine cunoaște și pe cine nu cunoaște.

Cei de teapa lor, bine’nțeles, fac mare haz, iar tu acel ce vezi lumea altfel, având altfel de creer, ră-mâi în mijlocul lor, ea ciufurezul și pari ca un ne-rod. Iși dau coate, mustățesc, vezi bine că râd de tine. Și sunt mulți cari numai în astfel de cercuri își găsesc mulțămirea, ear tu asurzit, mori de plicti-seală, respiri, când poți scăpa dintr’asemeneta adună-tură vițioasă, din care ce poate alt să isbucnească de cât scandaluri? Moravurile rele se’ntind ca pecingi-nea și arare să găsește om care să nu fie atins de critică d’acest virus al societăței.

In mai toate casele de trampa Bârzoiaschi, jocul cărților este o pacoste, o ruină. Slujbașii, neguțătorii, meseriașii și mai ales divorțații și oamenii fără căpă-tâiu, își pierd timpul, sperând în noroc și ascultând la intrigi, la iscodiriri și la zavistii, cari nu să poto-lese niciodată, și din cari decurg: spargeri de casă, bătăi, pagube, de aceia Barbu ocolea asemenea distracții, căci ele ruinau sufletul și punga.

Spre nenorocul lui sosi tocmai, când casa era plină de mosafiri. S’ar fi ascuns în gaură de șarpe, dacă ar fi putut să nu vadă pe nimeni și, în chiliuța lui, ar fi dorit să pătrundă pe nesimțite; însă cine putea mișca un paiu în curte, fără ca Săftica să nu ia seama ?

Intră dar în mijlocul adunărei și își compuse chi-pul așa cum știa că plăcea tuturora; salută surâzător și începu să istorisească modul admirabil cum a pe-trecut în mijlocul camarazilor săi, bine’nțeles înflorind totul cum putea mai mult.

Toți îl felicitară, îl găsiră vesel, voios și amuzant.

Săftica era încântată; când se servea ceaiul șopti ceva la urechea lui Barbu și în urmă îl pofti să ia loc lângă dânsa la Maus. Vai! Vai !...

— Sunt cam obosit, căci vin dela Constanța.

— Ce spui? Ai fost cu trenul de plăcere?

— Cu trenul de durere, stăm înghesuiți ca sardelele și acolo am dormit trei prieteni într’un pat. A-dică zic c’am dormit, însă cine a putut da ochii în gene de miros urât și de murdărie? In țară la noi, comparativ cu ce aud și ce citesc că este aiurea, dai bani și în schimb ești chinuit. Mulțămit am fost când am văzut răsăritul soarelui. O coamă uriașe de ru-bine, smarande, briliante, safire și topaze, care se stre-cura învăluită în zabralnic de nor și cobora ca voind a se scălda în valurile azurii ale mărei.

Pe d’asupra ei presărate miriade de scântei ce po-leiau talazurile și solzii peștilor tăcuți. Ce spectacol frumos ! Ați văzut vr’odată marea? Ați simțit vr’unul ca mine? Când am sosit cu trenul era înfuriată, ge-mea ca sufletul meu; seara se potolise puțin și’n zori era de necunoscut. Cât e de schimbătoare! Seamănă cu d-v. doamnelor.

— Vezi dragă, ăsta ne insultă, șopti, Potlogeasca.

— Ce are a-face, zise Nichiteasca, nu lai înțeles.

— E un om plin de inimă.

— Poet, soro, poet, bate câmpii, cum o să semene marea cu tine, ori cu mine, sărată și amară! Of! Barbu profitând de ocazie pe când se împărțea ceaiul voi să se strecoare nebăgat în seamă și să plece.

— Darunde o roiești domnișorule ? Zise Giumbușasca.

— Sunt cam obosit, d-nă.

— Ei, i-a lasă vorba aceia, d-le Coviltirescu, me-reu te-auzim astfel. Fugi de noi!...

— Spun adevărul, doamnele mele.

— Un adevăr cam ne potrivit la vârsta d-tale...

— La vârsta mea trebue să’și vadă omul de buche, știți că eu am fost până acum școlar și trebue...

— Școlar, școlar... dar va să mai și petreci.

— In adevăr petrec, petrec... Ce petrecere !...

Passe, bat... tin... începu a s’auzi în dreapta și în stânga pe la toate mesele și jocul se’nteți repede, iar Barbu avu o mână fericită, câștigă, în seara aceia, o sută de lei și pentru întâia oară, în viața lui, văzu în buzunar o sumă atât de’nsemnată, câștigată, fără nici o sudoare, nu știa însă cum să facă să scape cât mai curând din această atmosferă, case’l sugruma de și, de astă dată, ei îi datora fericirea d’a se simți cald la buzunar.

Se împrăștiau invitații despre ziuă, unii triști cău-tând a pagubă, alții veseli și raulțămiți cu câștigurile puse strâns în buzunar și făcând la planuri ce să cumpere pe dânsele. Cu capul greu d’o noapte ne-dormită, cu inima desgustată și făurind la planuri, cum să scape din acest viespar, rămăsese în mijlocul odăei ca și cum îi lipseau puterile de a se îndrepta spre cameră ca și cum, acum mai rău îl sugruma a-jutorul ce primea dela Săftica, pe care o găsea și mai nesuferită de pe cum era, când o cunoscuse. După ce plecară toți îl întrebă:

— La ce te gândești Barbule?

— La moarte!

—De ce vorbești așa, tocmai acum când ai isbutit atât de frumos, tocmai când ești sărbătorit, dorit, iubit.

— Iubit ? Și de cine ?

— De știu și eu ? Ghicește ?

— O lasă-mă cucoană Săftico, lasă-mă cu vorbele astea, ştii că nu vreau s’aud.

— Nu vrei s’auzi, da, da, nu vrei s’auzi că știi tot, știi și mă omori.

— Dar d-ta știi ce faci cu această încăpățânare ? De ce nu vrei să fii de ințeles ? Dece începi cu por-niri, cari nu sunt de vârsta d-tale, sau cel puțin în fața mea n’au nici o trecere ? Barbule mă omori.

La frate-meu cât ai stat de vorbă cu Angula aș fi voit să se despice pământul...

— Sub picioarele d-tale desigur.

— Nu.

Dar sub ale cui, de sub ale nepoatei d-tale, de sub ale Angelei, a nenorocite, piei, du-te, du-te, du-te eă mi-e silă! Uită-te’n oglindă și fugi, fugi mai re-pede, din fața mea. Mi-ajunge !...

*

* *

Pe masa lui Coviltirescu, zăcea prăfuite mulțime de scrisori, ziare și cărți de vizită. Ne putând dormi de oboseală, începu a le resfoi ș’a cugeta la toate îm-prejurările prin care trecuse, de când părăsise ca-mera lui. Fără de nici un interes se uita la tot și în-torcea la foi, rupea la plicuri, tăia la benți de ziare și citea Ia știri.

Parcă era un veac de când nu mai dase p'acolo. I se schimbase viața și ceva din ea luase alt curs. Sub o revistă dete peste scrisoarea lui Panaitescu, prietenul său din Târgoviște și peste una trandafirie c’o pecetie de trifoi cu patru foi. Ceva copilăresc, ceva tânăr și neobicinuit. Se uită la scris, la pecetie, la hârtie și i se păru că nu era pentru el. Citi și reciti adresa de mai multe ori, apoi, fără nici o cu-riozitate, o trânti pe masă.

Baba, cine știe ce i-a dat prin cap. Trânti scri-soarea și voi să se culce. In ochii lui se’ntipărenu figura veștedă și ofilită a aceleia ce nu’i da pace cu sentimentele arzătoare, cu visurile și cu dragostea cea flască, tot lucruri care’l oboseau, căci nu se po-triaea cu aceia pe care natura n’o dotase cu ele, ș’a-poi era și târziu să mai spere în ceva. Totuși Barbu avea o teamă mare de Săftica știind-o de ce era în stare să facă pentru capriciul său.

Ce cursă mi o mai fi întins? Mie?... Cine să-mi scrie pe astfel hârtie ? Trifoi cu patru foi! Noroc !...

Și cine să dorească pentru mine, așa ceva ? Nu cu-nosc nici un suflet, care să-mi vrea binele, care sin-cer să se’ndrepteze către mine, să mă scoată din a-ceastă plictiseală, din această nesiguranță, din această disperată singurătate.

Strein Sărmane strein! Du-te și găsește-ți căpă-tâiul rece și stingher. Trase perdelele și voi s'adoarmă dar îi fuse cu neputință să dea ochii în gene. Se suci, se’nvârti și svârcolindu-se în pat, pe dinainte începu să-i treacă casele lui Arghiriadis, luxul mito-cănesc eu care erau mobilate, banii cari să cheltui-seră zadarnic și fata aceia, care învăța o carte, pri-mia o educație ce nu se potrivea nici de cum cu cer-cui unde trebuia să trăiască dânsa.

Tecșan se mutase de câtva timp tot la Bârzoiasca și de când luase moștenirea dela o mătușe a lui, că-lugăriță la Viforâta, îl îmbiau tetele cu foile de zestre și văduvele cu invitațiele. Fiind cu Barbu p’o sală venea de sta adesea de vorbă. Amândoi urau pe Săf-tica, și condamnau pe Arghiriadis pentru creșterea proastă pe care o da Angelei.

— D’apoi neamurile alea, surorile lui Hristache u-ricioase și neroade mai erau adineauri, la cărți. Cum rămăseseră cu gura căscată la spusele noastre, eu, de urâtul lor, am plecat.

— Cine o lua pe fata asta, halal, zise Tecșan. Și când te gândești că majoritatea căsătoriilor de con-venihță astfel sunt. Cine mai se însoară azi după cum îi dictează inima ? Interesul, iată totul. Poate să fie fată de săpunar, de chiristigiu, are bani, este bună.

Nu se cercetează dacă e cinstită și de neam, dacă-i harnică, dacă’i sănătoasă, bine crescută și cu mora-vuri înțelepte. Cine să se gândească la asemenea ni-micuri ? Cu toate acestea, eu găsesc că ele sunt te-meliile puternice pe cari se poate sprijini o căsnicie serioasă și temeinică.

— Ai dreptate d-le, tocmai așa e.

— D’apoi fetele ? Cu creșterea ce-o primesc toate se fac anoste și nervoase. Se mărită numai ca să scape -de casa părintească. Sărmanele ! Ele gândesc că ju-gul căsniciei este ușor; că bărbatul se ține cu en-glezeasea și cu pianul.

— Cum de nu, ăla le anemiază, le face sterpe și nervoase.

— Bine zicea, avea dreptate Kivu, ăla cugetă toc-mai ca mine. Fetele gândesc că maimuțăriile, apro-pourile, posele, sulemenelele și’ncrețiturile părului, servesc la ceva.

Aleargă la măritat ș’apoi, când pun mâna pe câte un bărbat, îl nesocotesc și după nerozi se ține noro-cul; ori câte o copilă serioasă, castă și pură, dă peste câte un sec, un papugiu, care îi toacă tot.

— O lotărie și căsătorie asta, eu n’am să mă’nsor, niciodată.;

— Noapte bună Barbule.

— Noapte bună, d-le Tecșan.

Cu capul plin de asemenea reflecții, Coviltirescu nu putea s’adoarmă. Se ridică din pat și’ncepu a se preumbla ; aruncându-și ochii prin casă i se opriră pe masă unde dete iar peste scrisoarea trandafirie cu pecetia de foi de trifoi cu patrii foi; surâse și puse mâna pe dânsa, o duse la nas. Mirosea a parfum.

Imbătătorul miros de Corilopsis îl făcu să surâdă.

Vr’o naivă de sigur. O dacă ar știi cui s’adresează. Vai de ea și de ea, ce mai crede această nenorocită să găsească într’o inimă pustie, amorțită ca a mea ? O fi vr’o dragoste veche, vr’o pagină a copilăriei mele, trăită acolo departe, sub măgurile Pietroșiței, la umbrele răcoroaselor plute smărăldii de lângă al-bia Ialomiței ? O fi vr’un bocet de cucuvae, sau vr’un ciripit de rândunică ? Ce o fi ?

Uite coloarea aceasta și mai ales bulinul de trifoiu cu patru foi, bulinul purtător de noroc, mă face să fiu curios ca o femee.

Inima mea, d’atâta timp încremenită, începe să bată... tremur.

Curios, nu mi s’a mai întâmplat aceasta de multă vreme. Ce simțire pe mine. Scrisoarea aceasta mi pare că e prevestitoare de zile frumoase, fericite! Aide... s’o deschid?

Domnule,

Ești așa după cum mi te’nchipuisem eu din spusele mamei ș’ale lui Kivu și după cum te-am prețuit, când ai fost la noi, un om deștept și cu d-ta pot vorbi fără teamă. Din ceasul ce te-am văzut mi-ai inspirat o’n-credere foarte mare. Spune-mi că nu m’am înșelat în credința mea și ca un prieten bun ascultă-mă, căci în mijlocul care ai văzut că trăesc, cui altuia, mai bine ca d-tale m’aș, putea destăinui ? Sunt nenorocită; oa un cunoscător, bun psicolog, crede’ai și’nțeles despre ce este vorba. ..

Mi-e urât, doresc ceva, suspin după acel ceva și nu știu ce numire să-i dau. Precum ai văzut am la dispoziție tot ce’mi trebue, poate și mai mult de cât atât; cu toate acestea, mă simt așa de strâmtorată, de fără mijloace de a poseda fericirea, după care suspin, fericirea pe care sunt sigură oă n’am s’o dobân-desc niciodată. Urăsc pe toți cei cari mă’nconjoară și cari știi cât mă iubesc. Părinții mei, îmi vor da destulă avere, neamurile și guvernantele dela școală, camaradele, țin toate la mine, totuși eu sufer mult și aș vrea să fug de toți și de toate și să m’ascund în-tr’o colibă depărtată, unde să n’aud decât murmurul apei, cântecul pasărilor ș’adierea vântului. Aici- mi se pare că trăesc într’un aer vițiat, care zilnic mă în-veninează. Plâng noaptea în pat de multe ori și-mi rog moartea. De ce ? Nu știu. Am voit, în nenumărate rânduri, să spun părinților mei că mi s’a urât cu viața că vreau să mi-o curm că... Nu crede c’ai d’ăface c’o inimă bolnavă, nu, nu iubesc pe nimeni, nici n’am iubit. Nu exagerez nimic ; nu vreau să mă plângi, nici să mă compătimești; ceace vreau dela d-ta este un sfat, căci te cred în stare a mi’l da. Nu va fi socotesc aceasta o greutate. Vei îmbrățișa în curând cariera de avocat, poate ești pregătit. Vreau să’ți fiu prima clientă ; prescripțiunea d-tale va fi lege pentru mine; jur că te voiu asculta, voiu urma cu sfințenie ceea ce-mi vei zice, numai, te rog scapă-mă de această stare sufletească ce’i un chin pentru mine. Nôtre mère dela pension, îmi zice să mă fac călugăriță ca-tolică. Ce zici ?

Angela

Ce idei bolnăvicioase, ce educație șubredă, zise Co-viltirescu care, îndoind scrisoarea, rămase câtva timp pe gânduri, apoi se îmbrăcă cu ce avea mai curat, se dichisi ca niciodată, își puse în buzunar suta de lei ce câștigase la cărți și, fără să cugete mult, se’ndreptă spre casa lui Arghiriadis. Scrisoarea Angelei era un strigăt de durere și el se credea medicul, care putea s’o tămăduiască. Intâlnindu-se cu Tereuzescu, priete-nul lui de școală, acesta îl opri și’l întrebă unde se duce așa grăbit.

— La o’ntâlnire.

— Cum, la ceasul ăsta? Opt și jumătate, prea de dimineață.

— Ai dreptate, n’am închis ochii toată noaptea.

— Stai la chefuri, ai?

— Mă semuești, amice.

— N-am stat, până la ziuă, decât de nevoe, decât... să mă plictisesc.

— Și unde mă rog ?

— Intr’o familie.

— Și ce ai făcut până la ziuă ?

— Să’ți spun drept, am jucat cărți ș’am câștigat o sută de lei.

Te-am perdut, Bărbucule dragă, adu mâna în coace, va să zică ești d’ai noștri, ce dai ?

— Ce să dau, lasă-mă să mă duc.

— Unde să te duci la ceasul ăsta ?

— Ți-am spus, la o d-șoară.

— Ce spui, bravo !

— Așa de dimineață, tu la d-șoare ? Coviltirescule, nu te mai cunosc.

— Bine zici, nu face.

— Cum nu face ? Dacă te chiamă, du-te bre, profită de ocazie.

— Apoi nu, că nu merge astfel, nu e ceace crezi tu, stricatule. Eu, merg în calitate de doctor.

— O d-șoară bolnavă, ca toate din veacul acesta, nu știe ce vrea și dorește să-mi deschidă inima și eu să’i dau sfaturi.

— Tu, tu filosofule, tu pesimistule, mai bine s’ar spovedi la garduri, decât la o inimă acră.

— Oi face și eu ce-oi putea, ce mă voiu pricepe.

— Te-oi fi pricepând tu, unde te vei pricepând, dar despre d-șoare... Mai bine m’ai trimete pe mine. Dragi îmi sunt, mamă doamne; la toate le-aș da un singur sfat: să se mărite, nu șă se spânzure, nu te speria, eu țin la ele. Le va trece toate gândurile ne-gre, toate năzdrăvăniile din minte ; căci, măi Barbule, tu nu’ți poți închipui ce clocotește în capul fetelor.

— Dar într’ale noastre?

— Noi, ca noi. Altfel ne-a făcut D-zeu pe noi.

— Mergi mai încet Coviltirescule, ai vreme, ți-am spus, vino să omorâm timpul icea în cafenea, să luăm un sfartz c’am ostenit, mi-ai scos sufletul,eu nu alerg ca tine, pe mine n’am norocul să m’âștepte nici o fată.

— Vrei să facem o conțină ?

— Nu știu să joc cărți.

— Cum nu știi, om ești tu ?

— Om, vezi bine. Știu pockăr.

— Pockăr nu se poate, căci va să fim mai mulți să facem o conțină, vrei ?

— Vreau, dar să nu mă ții mult.

— Nu te țiu, nu fermecatule, parc’aș vrea să mă fac o păsărică să’ți dovedesc culcușul ?

— Ce culcuș mă, ești nebun ?

— N’am nici un culcuș, așa cum bănuești și nici că doresc să am, tu nu știi că ocolesc, fug de dal-de astea?

— Ia să schimbăm vorba, ezuitule, ce dai?

— Ce poftiți.

— Dar pe ce jucăm ?

— Pe masă, iacă vorbă. Dau bere, cafea cu lapte, miș-maș, în sfâșit ia ce poftești.

— Ce poftesc ?

— Ei vezi, asta e ceva cam greu. Ași pofti o de-moazelă cu v’o câteva sutișoare de mii de lei să’i toc cum vreau.

— Banii or fac fericirea? Ești băiat deștept.

— Apoi pentrucă sunt deștept îmi trebuese sună-nători, să fac călătorii, să primesc, să merg în lume, să dau baluri, să sbor cu aeroplanul, că după asta te taxează lumea; te pune’n fruntea bucatelor. Spiri-tul veacului, ce crezi tu ?

— N’am știut că ești așa de vanitos.

— Nici eu pe tine, nu te credeam așa desinteresat, să ne înțelegem ? Tu te-ai mulțumi să iei o golăneață care să mai fie încă și plină de nazuri și de ca-pricii, căci cam așa sunt mutroasele astea, cari au umplut lumea ; cad nagode pe capul câte unui neno-rocit, umplu locul cu sumedenie de copii, în urmă își găsesc câte un amant și părăsesc casa, trec din mână, în mână, apoi ajung servitoare, ori mor prin spitale.

— Ce aspru ești amice cu sexul slab. Ooare noi suntem mai buni ? Nu procedăm și noi tot astfel cu sexul frumos, ba încă și mai rău ? Noi nu suntem toți nu-mai vânători de zestre, fără să ne interesăm cu cine ne legăm viața ? Nu necinstim pe femeia care ne a-sigură o poziție socială ș’o părăsim după ce i-am veștejit tinerețea, i-am încurcat ori i-am tocat averea ?

C’o socoteală dreaptă și cu mâna pe conștiință, mi se pare că’n societatea d’acuma, causa tutulor acestor rele, causa moravurilor noastre slăbite, decăzute, sun-tem noi, camarade, noi cari n’avem nimic sfânt și pe fecioarele nevinovate, când le luăm în căsătorie, în loc de a le forma cu experiența noastă, le vrem ra-finate, le vrem ca pe acele femei, cari pe noi ne-au învățat nu numai ce este viață, dar și ce este destrăbălarea. Le vrem ca pe acele perdute, cari ne zdro-besc tinerețea, ne otrăvesc sufletul, ne altoesc în sânge morburi de cari neamul nostru nu se mai curăță’nici la a treia generație.

— Ai dreptate, bine zici tu, Barbule dragă.

— Te uită și vezi înjuru-ne câte cazuri se petrec zilnic în clasa noastră de mijloc.

Câte inceste, câte nopți albe pentru ființe, cari n’ajungeau nici la degetul cel mic al femeilor lor.

In clasa de sus, sau a literaților, savanților, oa-menilor noștri politici, știi tu ce intrigi să țes ?

— Nu știu.

— Ei să’ți spun eu că nici unul nu s’a distins ca bun soț, bun tată de familie. Ce să mai zicem d’ai noștri, de mase, de popor ? De vei pleca dela treapta cea mai înaltă și vei cobora până la păturile cele mai joase, te ia groaza de ceace a ajuns căsătoria; ea care este o taină sfântă, instituită de biserică, pentru pacea și fericirea omului și care, când era sănătos intoc-mită, ne-a făcut d’am progresat. Odinioară cu mame har-nice muncitore și fără viții încarnate’n ele, fete vred-nice, sănătoase și cinstite, feciori vârtoși, ascultători și demni de părinții lor, s’a păstrat ne atinsă și ne’n-tinată, nu numai vatra părintească, dar și moșia stră-moșască. Dacă nu erau ei astfel, cine știe țara noastră p’ale cui mâini ar fi încăput, cine știe dacă noi astăzi, n’am fi purtat pe cap: fesuri, chivere, sau șepci muscălești?

— Știi că vorbești sănătos Coviltirescule și mă bați al dracului ? Iată, tu nu poți numai cuvânta, ci juca și oarba asta de conțină pe care o tot învârtim aici; eu te-am făcut să câștigi, până acum, cincizeci de lei.

— Ce spui, și eu ți mărturisesc sincer că habar n’aveam.

— Pe ei, dacă vrei, vor fi ai tăi, sau îmi dai o sută.

— La noroc, amice, am bani, mi-au trimis părinții șapte sutari,

— In viața mea n’am văzut atâta sumă în buzu-narul meu, zise Barbu.

— Săracul! Atunci mai bine vreau să-i câștigi tu decât vr’o toantă.

— Ai obiceiul ăsta ?

— Vezi bine, ele cu ce tă trăiască, dacă n’ar mai fi neghiobi ca mine ?

— Sărmanele! Nenorocită soartă. Socotesc că dacă ar judeca ele, in mod sănătos, ar fi mai fericite la stă-pân decât...

— Aide, aide și lasă morala. Pe ei, ce facem ?

— Nu mai joc.

— Nu ți’i dăruesc, eu tot sărac sunt.

— Ce fel, mă insulți ? Aide o maca.

— Bine, fie.

— Să dau cărțile ? Coviltirescu se ridică să plece, însă prietenul său îl silește să se uite, desfăcând vede opt și câștigă o sută de lei.

— Ei vezi ce-am făcut, așa se deprinde omul vi-țios; eu nu câștigam, dela lecțioarele mele, decât în trei luni, cece am câștigat dela masa verde în trei ceasuri, O să m’apuc de meseria aceasta, poate voiu fi mai norocos, mă voiu procopsi mai de grabă.

— Cu norocire, Barbule dragă, înainte să te vedem și la asta, vei ieși cu bile albe ?

— Ești supărat pe mine ?

— Nu dragă, de ce să fiu supărat, din potrivă.

— Vezi mai bine mă lăsai să plec, am întârziat, cât e ceasul ?

— Ceasul este punct unu și jumătate;

— Vai că iute mai trece timpul ! De eram însurați, bine ne așteptau acasă soțiile și copii noștri. La re-vedere, mă duc.

Isbândă frumoasă, Barbule.

— Mulțumesc, la revedere și încă odată fiu te su-păra.

— Fii pe pace. S’ar putea?

După ce plecă Tereuzescu, Barbu să simți obosit și vru să plece, dar făcându-i-se foame s’abătu la Aquila României, ceru să mănânce. Reflectând, în timpul mesei, găsi că nu era nemerit să se ducă in casa lui Arghiriadis numai pentrucă era invitat de Angela printr’o scrisoare, scrisă cine știe în ce mo-mente. După ce mâncă aprinse și el o țigară și des-chise un ziar ; cârciuma era plină de lume; toți bă-teau în mese și cereau câte ceva. Nu putea înțelege nimic din ce citea. Invârti gazeta în mâni mai bine de o jumătate de ceas, fără să poată pricepe o iotă măcar din drama din stația B. M. In minte avea scena sinuciderei acelei copile și nu putea isbuti să și-o reconstitue, din cauza oboselei și a sgomotului ce făceau lucrătorii, cari veniseră la cină. Mai intraseră acolo și nește artiste tiroleze, cari, cu glasul răgușit și câtecul lor, semănând a gâgâit de gâscă, te asurzeau, te făcea a’ți perde iluzia până și de frumoasa și poetica lor țară : Tiroul.

— Beți, Beți, cântă marșul lui Boulanger, strigă Panait, că asta-i place lui d-nu nostru.

— Ce face?... Ea să ne dai pace cu sfranțuzi-tele astea; zi, fă fată, din Chiriac Boboc, ori: Și e mă frumoasă, mă, dacă vrei să capeți vr’un pitac pe ta-ler, dacă nu, amețește-ne cu: O du liber Augustin, zise meșterul Tecșan ; iar Haralambie, Zamfir și Kivu, înce-pură să bată din palme și să râdă. Pandelică le turnă vin, apoi amândoi s’așezară lângă taraba unde era Hristache și cucoana Zamfirița, cari se tot împungeau, își dau ponturi și se certau din pricina Angelei.

— La o masă, într’uu colț mai retras, convorbeau misterios și mâncau două doamne și un tânăr; una din ele, era foarte abătută ; iar cealaltă îi făcea cu-raj ș’o’mbiacu mâncare.

— O să se întoarcă și ca mâine, iar am să vă văd la braț împreună. E băiat bun Tereuzescu.

Cum auzi aceste cuvinte, Barbu, își plecă ure-chea, căci era vorba despre prietenul său de care se despărțise de câteva ore și dela care câștigase o sută de lei.

— O să se’ntoarcă?... Și ce mi-ar folosi ? După ce mi-a făcut scena pe care o știți, după ce m’a amărât, m’a zdrobit și m’a lăsat fără nici o lăscae în casă!

— Vina este întru cât-va ș’a ta, dragă Irino, băr-bații nu se țin astfel.

— Dar ce eram să fac ?

— Să fi îndurat, să fi așteptat până’i trecea furia, apoi să’l fi luat cu binișorulcă tot tu-ai fi triumfat. Ei cum, când îl văd cu ochii, iată prin geam ca acum.

— Sta la masă cu un tânăr și juca, iar eu îl aș-teptam ca o neroadă, plângând și fără nici un ban în casă.

— Ei și dacă i-ai făcut scene ce-ai câștigat ?

— Nu se desbară omul de jocul cărților eu scandal.

Uite, ia-mă de exemplu pe mine. Cum crezi că o duc cu Mitică, așa-i dragă, spune tu?

— Ce să potrivește, Mitică și Tereuzescu, sunt departe.

— George, un sec, un desmetec, un cartofor, un mincinos, un fanfaron.

— Vezi uite, Irino, așa trebue să te fi pornit tu de ș’a luat omul lumea'n cap. Dragă, dragă cu bărbatul, va să porți politică. Plânsul mereu să’ți fie în ochi și surâsul pe buze ; vina să aibă și tu numai bine să zici c’a făcut. Să’i vorbești în plac, să’i lauzi, să’i mângâi să’i îmbrățișezi să fii cu el glumeață, drăgălașe, în sfârșit s’aibi atâtea calități câte capricii are el, altfel, poți să fii cât de frumoasă e de geaba, nici nu se uită la tine. Păcat de chipul tău Irino și de cartea care o știi.

— Ei dacă ar fi toate femeile ca tine Leno și toții bărbații ca mine n’ar mai fi lacrămi și divorț.

— Că bine ziseși, d-le Mitică.

— Dar așa-i lumea, așa sunt eu ca ea ? Leana spune, râde și glumește, iar eu, de ori și ce lucru, mă omor și mă zdrobesc. Ei ce-aveam eu să’i mustru pentru suta de lei dată la cărți. Parcă nu era a lui. Parcă nu’i mai trimetea părinții altele, parcă nu mai tocase cu mine el destule. Văd bine c’am greșit, dar orice căință e zadarnică. A spus, a jurat că na se mai întoarce și eu sunt goală și...

— Nu, n’o să ne facă nimic, nici acum ne-am lup-tat de geaba, s’auzi dela masa cealaltă a lucrătorilor. Vai de legea meseriașilor.

— Măi, măi fraților, la dreptul vorbind, nici nu me-ritam nimic. Spune tu măi Tecşan, oameni suntem noi ? Vrem drepturi ai ? Vrem să se pună chestia în Cameră, să se ocupe Regele și miniștrii de noi. Ha, ha, ha!... Păi ce-am făcut noi, cine suntem să me-rităm cinstea asta ?

— Cine i-a spuneți ? Tăceți, ai, zise Kivu. Păi să vă spun eu: mincinoși suntem cât poftești, hoți să te păzească D-zeu: Var, scânduri, cue, table... Când in-trăim în vr’o bina, parcă in-tru lăcustele’n holdă. D’a-poi picușul ? Spune drept, nea Haralambie, când o fi ș’o fi, pe ce dai d-ta tot ce câștigi? Unde s’au dus banii dela prințul, dela Palatul funcționarilor și dela alte binale mari, nu pe gâtlej, nu pe turburel și pe basamac ? Uite, cumnatul Hristache să trăiască ! Maie neică, mai este în boloboc ? Drepturi meseriașilor! Auzi drepturi pentru noi. Meseriașul strein, nu că’l laud, știți voi. Streinii ? Mi’s dragi ca sarea’n ochi, dar ’s mai vrednici, mai cinstiți. Tace și muncește. Dar noi, nu ne mai contenește gura, ne grijim la cârciuma asta în toate serile, iar Sâmbăta o facem lată de tot. Habar n’avem de femeile și copii noștri; Panait să trăiască. Ite!... Incă-un litru la patru.

Streinii se țin de cuvânt, nu pilesc, nu potcovesc așa ca noi și tot mai au o leacă de respect de fami-lie, de cunoștințe și de vecinii lor. Noi speriem ma-halaua cu jafurile, cu trântelile și cu înjurăturile, Eu am lucrat și prin streinătate. Acolo’i voe să bei nu-mai Sâmbăta dela 8—10 seara.

— Ce spui tu mă Kivule, d’aia s’o fi zicând : Ii lip-sește o Sâmbătă!

— Peste tot locul, la Viena, Praga, Genova, Zurich...

— Ce spui tu, Kivule, ai fost și p’acolo și iar te-ai întors?

Păi dacă sunt mai abitiri străinii, de ce n’ai rămas la ei, ori...

Fie pânea cât de rea ; tot mai bine’n țara mea!

— Ei, n’am rămas c'am și eu aci o leacă de pă-mânt, nevastă, neamurile astea, Hristache, Zamfira. Apoi mai sunt p’aci Pandelică, Panait ăsta. Și, să vă spun drept, mi se făcuse dor de sarmale de pas-tramă și de turburel... Adu mă!...

— Aoleo, neică Kivule, nu mai mă trage de ureche c’altă dată’ți dau bărdaca goală, tocmai când ți-o fi mai sete.

— Auzi Sarsailă cum o să mă persecute. D’apoi numai tu ești aici, mai sunt și roșcodanele astea; când o fi ș’o fi, le iau dibla și le dau brânci în pivniță, nemeresc ele bolobocul.

Ei, câte lucruri nu se fac în lumea asta pentru taler!...

— Auzi, auzi Mitică, adaose Irina, până când și a-cești oameni simplii știu că bani sunt aceia cari mișc totul pe lume.

— Vezi bine, zise Mitică Gărbăcescu, că fără ei nu suntem buni la nimic, dar și chipul d’a’i câștiga însemnează ceva și, nu toți banii sunt folositori, nici câștigați prin muncă și’n mod onorabil. Toți meseriașii noștri bunioară și toată breasla asta a lor pentruce este săracă ? Pentrucă înșală, fură materialul, nu se ține de cuvânt, păcălește ș’or ce lucru astfel câș-tigat, n’are nici o valoare.

— Ei dar ațâți bancheri, zapcii, amploiați, cari fură de stinge, fie măcar și jupânul ăsta, care stă și trage n’a făcut din hră-piri și jumuleli.

— Orice avere, dobândită astfel, în mod neonest, eu, am credință că mai curând sau mai târziu, nu este de nici un folos s’alerge de ea. S'ascultaţi vorba mea, uite ș’ăștia, să de seamă că toată starea o să’i-o toace vr'un, v'un leşinat de gi-nere, care s'o’ncumeta să ia în căsăstorie pe opăcita de fiică-sa.

Coviltirescu își plecă urechea sa ascută liniştit fel de fel de clevetiri, fel de fel de scene fecute părinţilor şi rudelor, apoi numele lui Te-reuzescu fu repetat de mai multe ori. Lacrămile Iri-nei făcându-i rău se sculă să plece ; cugetând un moment se’ntoarse înapoi; scoase un plic din buzunar, puse în el o carte de vizită și suta de lei, ce-o câş-tigase în cărți, dela prietenul său şi dete lui Panait zicându-i s’o dea în mâna Irinei, după ieși el din prăvălie.

Obosit şi plictisit să’ndreptă apoi spre casă. Vru să doarmă, dar nu’l luă somnul, vru să se ușureze să se destăinuiască cui-va ș’aducându-și aminte de cel mai scump prieten al său începu a’i serie:.'

Dragă Mircescule,

Scrisoarea ta, la care recunosc că trebuia, să’ți răs-pund de mult, mi-a făcut mult bine, căci niă găseam și mă găsesc într’o situație sufletească foarte grea și din care numai un glas prietenesc ca al tău, numai niște urări sincere ca cele ce primiiu dela tine, mă mai putea scoate din plictiseala în care trăesc. Și ce să’ți zid eu pentru felicitările aduse ? Și ce să’ți spun c’am simțit pentru această isbândă, cum o numești: teza trecută cu succes, numai bile albe, bravo, să trăești, târgoviștenii se vor făli cu tine, căci ai s’ajungi om mare. Păcat că nu sunt în viață părinții tăi. Tu faci onoare vechei familii Coviltirescu.

Frumos, foarte frumos e cea ce ți-a dictat inima ta de prieten, dar eu ce folosesc ? Și nu ești singur, mulți dintre prietenii mei, îmi spun acelaș lucru, cu toate acestea, iată că ție îți voiu destăinui totul și din starea aceasta nenorocită, din pesimismul acesta negru și ne-mărginit, poate doar tu vei isbuti când-va să mă scoți, deși cred că numai moartea va avea a-ceastă putere.

Mai întâi să’ți spun : orașul acesta spurcat mă strânge de gât. Din ziua în care am pus piciorul în el am înțeles că intru într’un infern. Corupțiunea se întinde peste tot; toate treptele sociale se nutresc eu ea; ea este pâinea de toate zilele a oamenilor d’aici din București pe care lumea, sub acest raport, îl numește: Micul Paris. Nu cunosc încă Parisul, dar de sigur că tinerimea noastră, care a fost la Paris, a importat d’acolo tot ceace se numește destrăbălare. Sacru nu avem nimic în noi, urâm tot aceia ce este nobil și frumos și ne atrage vițiul. Pe zi ce merge observ că în tineretul nostru, începând cu mine dacă vrei, nu există nici o pornire morală. Caracte-rul ne e schimbător ca vremea de toamnă. Uzăm de ori și ce mijloace, numai spre a ne ajunge scopurile noastre, a căpăta acel smalț, dacă este vorba de în-vățătură de carte, sub care vrem s’ascundem ni-micnicia noastră, sau mai bine sălbăticia noastră, care însă în noi, fiind destul de puternică, isbucnește mereu face explozie. Fiare, suntem mai rău ca animalele și’ți mărturisesc că, de multe ori, mă rușinez, căci mă simțesc lor inferior. Iată acum nu mă voi sfii a’ți măr-turisi tot, până și secretele mele cele mai adânci. Vreau a parveni, să’nsemnez ceva, să se închine lumea înain-te-mi, să-mi ceară părerea și să’mi asculte sfaturile. Voiu ajunge, de sigur că voiu ajunge, căci inteligență am destulă, dar să vedem, în mine este acea educa-ție morală, acea putere de caracter, care să nu mă împedice și să mă țină departe de ori și ce faptă care ar mânji toată mărirea la care, vr'odată, aș a-junge ? Nu, d’o mie de ori nu !... Mi-am cercetat su-fletul l’am discutat cu scalpelul, până în cele mai a-dânci încrețituri. I-am pus înainte toate chestiunile, toate ipotezele și el a fost mut. Pot să fiu, prin ur-mare, cât de mârșav și conștiința mea va tăcea. Și crezi c’așa sunt numai eu? Ei, prietene dragă, așa suntem toți; capabili de toate infamiile și, de toate mizeriile, de toate injosirele, numai să ne meargă, bine și să părem, mereu să părem, aceia ce nu suntem. Snobismul, o să ne pună capul. In artă, în lite-ratură, în muzică, suntem snobi. Și unde pui că el se’ntinde până ș’asupra sentimentului cel mai delicat, până ș’asupra amorului. Mistificăm toate simțirile noas-tre, ne prefacem ca vulpile șirete și pentru ce, te’n-treb pentru ce? Pentru a ne satisface capriciile noas-tre, pentru a scăpa din în-curcături, sau a băga în încurcături pe sărmanele femei, cari, naive cum sunt, cred în minciunile noastre, spre a rămâne, în urma, să-și plângă păcatele cu câte un copil de gât. Și le-gea văd că e bună, e ocrotitoare pentru noi. Sun-tem puși bine la adăpostul ei. Apoi cine afăcut’o,nu tot noi ? Ei, cum era s’o facem noi, bunioară, în favoarea copiilor naturali, a bastarzilor ? Uite până acum eu nu am, la activul meu, nici un păcat, dar mărtu-risesc că mă simt capabil de ori și ce’njosire, ca și și de ori și ce mărire. Nu m’aș da în lături de la ori și pe sacrificiu, pentru o femee, dar poate aș fi în stare să’i fac și cel mai mare rău cu aceiaș nepăsare cu care i-aș face cel mai mare bine. M’am cercetat pe mine și mă văd mult mai bun decât colegii mei, cari sunt și mai sceptici. Aceasta să nu crezi că mă con-solează ; din potrivă îmi plânge inima de starea nenorocită a firei omenești, dar ce vrei ? Așa suntem și cei cari vin în urma noastră, vor fi și mai nenorociți, căci ei nu vor mai crede în nimic, vor zdrobi până și altarul credinței. Vor diseca totul, spre a se convinge că țărâna n’are nici o valoare și nu merită pici un cult. Cu cât m’am depărtat de vatra părintească, unde știam mimai să mă închin acolo de unde răsare soarele și să mă’nvârtesc numai între chipuri cunos-cute, cărora le păstram respect și iubire, cu atât, în marea școală a lumei, amînvătat că totul este fățăr-nicie și minciună. Am mințit și eu, chiar eri făcând cunoștința unei fete avute, m’am prefăcut naiv, sin-cer, desinteresat, când sunt și eu ca toți: un mon-stru. Nu ți-am spus, dragă prietene, încă nimic des-pre mine și de sigur că tu mă crezi cinstit ca e fată mare. Ce termen de comparație !... Or ele mai sunt fecioarele caste și cinstite de odinioară ? In societatea de azi să mai fie vr’una cum erau mamele noastre ? Mă prind că ori și pe care aș descheia-o, în piepții rochiei, aș găsi măcar vițe de păr, flori uscate și ver-suri de dragoste, dacă nu și alte dovezi și mai zdro-bitoare. Progres ce vrei? Putrigaiul se lățește pre-tutindeni. Strălucirea lui o luăm drept lumină, drept civilizație. Vorbesc eu drept, ori acuma citindu-mi tu scrisoarea, îmi zici că aiurez ? Nu, spun foarte a-devărat: Mergem spre peire. O țară fără moravuri, sau mai bine cu moravuri așa de stricate, de ușoare, eu morală de gumelastic, alunecă pe panta peirei. Nu sufer de nervi, nici nu plouă afară ca să zici că vorbesc astfel din cauza vremei. Nu mă fac mai bun ca altul, ori sunt pesimist să văd lumea prin prisme po-somorâte, dar o cunosc și mă’ngrozesc de ea; Un exemplu, nu mai departe acum, cu ocazia banchetului, care știi c’am dat prietenilor mei, spre a sărbători' succesul meu, lângă pahare, speram s’aud o notă mai bună, mai frumoasă. Aș, de unde! Dacă s’ar fi înre-gistrat toată veselia noastră, de către un fonograf, te-ar fi luat jalea. Ascultând’o ți-ar fi părut o pobri-ganie de mort. Suntem bătrâni, desgustați, sceptici și corupți, până la măduva oaselor. Care mai de care, ne tăvălim lăsându-ne tinerețea prin noroaie. Care mai de care, ne silim să gustăm, din vreme, toate plăce-rile și când vrem să trăim, ne împedecăm de margi-nea groapei la care ajungem, totdeauna mai de tim-puriu, din cauza slăbiciunilor noastre, pentrucă nu știm să facem economie de viață, care, comparativ cu eternitatea, este destul de scurtă și de efe-nieră. Totuși, dacă, nu ne-o ridicăm cu excesele, a-lergăm la sinucidere, moda curentă d’acum: Cazi la examen că n’ai deschis cartea, vremea trecând-d prin taverne : ștreangul. Nu-ți trimet părinții bani să supezi la Vila Regală : acid-fenic concentrat; nu te lăsa familia să iei pe d-șoara X: măciulii de chibrituri. Iți greșește haina croitorul, sau te strânge gheata : revolverul ș’așa mai departe. Iar sistemul cel mai perfecționat, cred că citești gazete, îl știi: Petreci, bei, mănânci și drept plată, dai cadavrul tău ș’a-la-mantei tale restauratorului, sau omori vr’o gâscă de femee, apoi te faci nebun, aceasta pentru că n’ai fost destul de dibaciu să scapi de gheara gardiștilor, alt-fel, la ce-ar mai servi Văcăreștii, când nici acolo n’am găsi vreme să ne scrim memoriile! Dacă aș fi poet aș striga și eu tocmai ca Emineșcu :

Ce nu vii, o Țepeș Doamne,

Ca punând mâna pe ei

Să-i împărți în două cete ;

In smintiți și în mișei

Și în două temniți large

Cu d’asila să-i aduni

Să dai foc la pușcărie

Ai la casa de nebuni!

Atât pe azi.

Prietenul tău din copilărie

Barbu Coviltirescu

Lipi scrisoarea, după ce o reciti, apoi începu a răs-foi, cum îi era obiceiul, ziarele de pe masă. Sub o revistă dete iar d’o scrisoare roșă și pecetluită c’un trifoiu cu patru foi pe care se grăbi s’o deschidă ști-ind dela cine vine.

Domnule,

Sunt sigură că rândurile mele nu ți-au atras aten-ția. Sărbătorit, cum ai fost zilele acestea, de către prietenii d-tale, pentru ceace știu dânșii c’ai făcut pe băncile facultăței, altfel îmi făceai onoarea a-mi răs-punde, sau a veni un minut, ca pentru o vizită me-dicală, spre a studia un caz patologic, cum sunt si-gură că zici acum ș’ai fi voit poate să faci d-ta, dar ai fost oprit de faptele bune pe cari aud că zilnic le săvârșești. Ești cum mi te-am închipuit, o ființă superioară, iată pentru ce țin a mă destăinui d-tale și a*ți cere sfaturi, iată pentruce...

Panait mi-a povestit ceace ai făcut de când nu ne-am văzut. Știu c’ai dat tot ceiace aveai în buzunar, unei ființe nenorocite. Ca d-ta cine mai face azi, când toată lumea este interesată? Vino, găsește vr’un pretext, adu-mi vr’o carte, vreau să te felicit cu viu graiu, vreau... vreau mult să te văd, mai înainte d’a lua o hotărâre; vino ea doctor, ca prieten... Vino cum vei vrea.

Angela

Se îmbrăcă repede. A doua zi, se duse la florărie, făcu un mănuchiu de garoafe albe, cumpără romanul Le Diseiple de Paul Bourget, apoi când nu era încă ora două, el și fu în fața casei lui Arghi-riadis. Sună clopoțelul și Veta veni de’i deschise. Coviltirescu n’apucă să intre și fu poftit în grădină ; atât așteptă Barbu ș’alergă în spre ușe, intră în mij-locul grădinei și stătu pe-o laviță; într’un moment îi păru că florile începură, să-i vorbească, într’o limbă stranie, cuvinte cari’l amețeau, îl fermecau și’l făcea să viseze... Imbrăcată cu o rochiță albă, punctată cu fețe multe, cu o cordeluță roșie pe cap și cu brațe albe ca zăpada, tinere și plăpânde ca fagurul de miere și plecândurse într’una ca să plivească brazdele, se-măna cu un gingaș fluturel, care venise să sărute florile. Barbu, de câte-va minute, încremenit se uita la dânsa și fără să știe cum și ce fel, se simți fer-mecat, atras de această copilă pe care o avea înain-tea lui și la care credea că venise în calitate de mae-stru, de duhovnic, în calitate de doctor spiritual s’asculte și să dea sfaturi, așa precum scria la cartea pe care i-o aducea Angelinei. Inima însă’i bătea ca d’un ce necunoscut, tremura el acum și nu se putea ridica de pe bancă.

Angelina, sculându-se de pe brazdă, cum îl văzu, alergă în spre dânsul cu brațele întinse, strigând și roșindu-se:

— In sfârșit, iată-te aici, confesorule...

Barbu îi întinse florile și cartea, fără a grăi un cuvânt.

— Florile acestea frumoase le-ai adus pentru mine, te-ai gândit d-ta, așa de prins, de ocupat... A! Iți mul-țumesc, nu merit atâta atenție, eu care sunt o...

— O fată frumoasă și dulce îngână Barbu; o fată care merită mult mai mult decât garoafele albe, me-rită însemnarea lor, merită chiar... o încântătoare co-pilă, nu mă privi și mai ales nu mă’ntreba acea-ce simțesc acum. E ceva care n’am simțit nici odată. Lasă-mă să plec.

— Cum, așa de iute, abia ai venit și...

— Ce vreai să-mi spui, să mi te destăinuești, dar ce pot eu asculta, ce să’nțeleg, când se’nvârtește lo-cul cu mine, când... Uite, pune mâna pe inima mea, vezi cum mi se bate, cum se svârcolește și mi-e frică, tremur și plâng ca un copil. Simt o slăbiciune de care nu pot să’mi dau seama, o impresiune cu totul nouă, o flacără puternică, dar bine-făcătoare, o flacără care ș’aprinde’n mine și dacă nu poți, ori nu vrei s’o ali-mentezi, Angelo, zdrobește-mă sub disprețul tău mai târziu, dar acum lasă-mă să’ți spun că te iubesc, zise Barbu, luându-i mâna și sărutându-i-o.

— Tanti Bârzoiasca, ridică-te, șopti Angela lui Barbu.

— Satana, strigă Coviltirescu, văzând-o și cine a adus-o aicea ?

— Nenorocirea noastră, dar lasă c’o trimet eu Iu locul ei acum.

— A! Zise Săftica, apropiindu-se, punând lorneta la ochi și privindu-i. Dv. aici singuri, mi se pare că v’am deranjat.

— Da, și poți să pleci îndată, căci am ceva de vorbă cu d-l Coviltirescu, auzi du-te, du-te curând că mi se pare, că nu te-a poftit nimeni aicea, mă mir cum ai intrat. Veta e o neroadă ș’am s’o cert.

— D-na poate să rămână și în fața d-sale ca și'n fața lui D-zeu, eu, voiu rosti aceleași cuvinte sacre pe cari ți le-am rostit adineauri.

— Poftim zi, zi înainte, nu te sfii.

— Taci, te rog taci, d-le Coviltirescu, taci, nu știi cine e viespea asta.

— Știu, încă prea bine știu!

— Viespe eu, ei bine, am să-mi ascut acul ș’are să te doară rău Angelo, ține minte; iar d-ta te vei învăța a cunoaște cine’i Safta Bârzoiasca, protectoa-rea d-tale pe care ai nesocotit-o, ai trădat-o, ai...

— Ieși, îi zise Angela restită, ieși, la mai multe să nu mă’mpingi.

— Vezi împrejurările te fac să fii aceea-ce n’ai gândit. Toți din casă sunt încăpățânați ca această femee, toți mă sugrum și mă plictisesc.

— Aibi răbdare, încredere’n mine și iartă-mă dacă te-am supărat !...

Angela tăcută, rămase pe gânduri, suspină adânc ș’o lacrămă îi alunecă pe obraz.

— Nu plânge, nu, ești fericită că eu te iubesc ! Nu plânge și dă-mi un semn, după care să’nțeleg că m’ai iertat, c’ai să uiți momentele acestea în cari un ne-norocit își pierduse capul. Dar !... In fața unui chip așa de blând și de frumos, maestrul se închină ca înaintea unei madone, zise Barbu, iar sărutându-i mâna. Venisem să te lecuesc și acum tu va să fii sfă-tuitoarea, călăuza, mântuirea mea. Nu fii rece, nu tăcea, nu întrebuința cu mine asprime, nu mă goni, căci vinovată ești tu, tu copilă fermecătoare și dulce. Zici că n’ai pe nimeni să te asculte și să te’nțeleagă, voiu fi eu acela către care tu să’ți destăinuești sufletul, către care s’alergi cu încredere, ori de câte ort te vei găsi singură, streină și izolată, așa precum mi-ai scris; voiu fi eu acela care te voiu iubi și din dragostea mea voiu face altar de credință, dacă și tu Angelo, vei știi s’aprinzi miresmele cari să întreție acest foc sacru și care se cheamă iubire. Aide vor-bește, ștergeți lacrămile și dă-mi o dovadă după care să’nțeleg...

— Tata, ridică-te, șopti Angela, dându-i o garoafă albă; ia această floare, al cărei simnificat îl știi, păs-trează-o dela mine și... să mă iubești mereu...

— Ești încântătoare ! Spune, iubit-o, spune când ne mai vedem ?

— Mâine tot la această oră.

— Te duci, d-le Coviltirescu, zise Arghiriadis, te duci c’am venit eu ?

— Aș, s’ar putea ? Mă duc pentru c’am o medita-ție; tocmai spuneam d-șoarei că sunt grăbit. La revedere!

— La revedere pe mâine, dacă nu ești ocupat.

— Nu, la revedere, viu negreșit.

Barbu ieși amețit și împlețicindu-se dela Angela, nu’i venea a crede că el a putut ajunge într această stare. Și pentru cine ? Pentru o fată despre a cărei familie auzise numai rele, dar dânsa era rea, autori-tară, sceptică. Frumusețea însă fiind o virtute, îl sub-jugase și Barbu, în loc de maestru, acum era discipol și totuși nu’i venea să creadă. Se gândi la tot felul de romane citite, la tot felul de întâmplări amoroase de cari odinioară râsese ș’acum el să fie în joc, s’ar putea ?

Slăbiciunea asta nu ș’o ierta. Ar fi dorit acum să întâlnească vre-un prieten, care să’l sfătuiască, să’l îmbărbăteze, să’l vindece de boala aceasta grea ce îl lovise ca un trăsnet. Tereuzescu cum ș’o fi părăsit el amanta? Era drăguță; bine o prindea disperarea a-tunci seara. Oare eu aș fi capabil să fac rău unei femei? Femeile, femeile, nu trebuesc atinse nici c’o floare. I-am dat banii Irinei, câștigați în cărți dela Tereuzescu, căci după cât am înțeles, pentru ei se certase cu el. Ce-o fi zis ea, când a primit această sumă dela un necunoscut?

Femeile sunt interesate, deși nu pricep valoarea banilor, zise Tecșan când îi au nu știu să’i păstreze și când nu-i au, se simțesc nenorocite și sacrifică totul pentru ei, spre a face lux și a se ține de mode.

Oare Angela ce fel de ființă o fi, ea o fi iubind banii ? Adică ce m’oi fi gândind eu la dânsa ? Acum chiar cine știe ce sfaturi îi dă Harpagonul de tată-său. Azi mi s’a părut înțeleaptă fata și frumoasă. Lacrămile pe față însă nu-i stau bine. Nimic nu e mai urât decât plânsul; femeile ar trebui să’și aleagă altă cale decât pe a lacrimilor. De ce n’a vorbit, de ce n’a zis nimic ? Lacrămile sunt obositoare, plicticoase, dar de multe ori ușurătoare. Nu știu eu cum aș fi, când aș plânge ! Greu, nu’mi aduc aminte să fi plâns vr’o dată. Ba da, eram mic și m’am ridicat să sărut mâna și icoana de pe pieptul betei mame. Br... ce răceală grozavă! Timp d’o săptămână mi-am simțit buzele de gheață și ochii nu i-am mai uscat. Totul, în jurul meu, avea înfăți-șarea cadavrului, totul era posomorât și trist ca fața măicuței mele; totul îmivorbia de dânsa, multă vre-me’n-urmă n’am uitat. Acel: „Vecinica pomenireˮ mă’n-fioară și acum. Ce triat lucru este moartea!... D’atâ-tea secole murim, ea ne desparte de tot ce ne este drag și cu ea nimeni nu se deprinde. Rămăsese casa goală. Imi amintesc că orăteniele suiau prispa și in-trau în tindă după boabe; vitele se pocâltiseră de foame; florile din grădină se păliseră ; se cunoștea că nu mai era mânușița ei, care să îngrijească de toate; pe mine nu mă lăuseră, nu mă primeniseră de vremuri. Alde unchiu-meu Voicu avusese grijă să care din casă toate straele. Muriam de frig în pat, doar cu bietul Urseiu ce mă mai încălzeam; îmi ți-nea de urât, păzea casa. Când veneam dela școală numai el îmi ieșa înainte'și până să sosesc îl auzeam, de departe, urlând a jale și a pustiu.

Sărmanul! Ce s’o fi făcut și el? L-am lăsat în sea-ma vecinilor, dar cui să’i fie milă deun câne ? Bietul animal! De sigur că în Târgoviște, dacă m’aș întoarce și el, o fi mai trăind, mi-ar fi singurul prieten, care m’ar mai cunoaște, m’ar iubi și de sosirea mea s’ar bucura! Câte odată m’apasă greu singurătatea asta și m’apucă dorul de pământ. Mi-e dor de mucigaiul umed, de calomfirul de pe groapa bietei mama, de o mai fi acolo, unde l’am sădit eu la căpătâiul ei! Cum oiu avea bani ș’oiu putea mă duc să văd bisericuța unde de atâtea ori, am ascultat sfânta leturghie și am luat grijania din mâna părintelui Nicolae; să ascult sunetul clopotului, care ne chiamă la rugăciune. Să mai văd cât de groasă s’o fi făcut salcia pletoasă de lângă fântâna dela poarta noastră!...

Câte tilinci am mai făcut eu din ramurile ei! Cu cât drag așteptam eu Floriile s’adun mielușeii diir salcie și zambilele din grădină, să mă duc să le presar pe mormântul măicuței. Ce-o mai fi pe acolo ? Sfânta ei țărână s’o fi înăbușit de dudăi. Nu s’o fi mai cunoscând nici locul unde-i odihnesc scumpele ei rămășițe. Mi-am pierdut de urmă și cu câte greutăți am luptat până s’ajung aici, mai am puțin și voiu fi pe vârful culmei... dar alături cu câștigul, cu smalțul acesta artificial câtă strălucire câtă nevinovăție, câte sentimente nobile și curate se pirede! Ce n’aș da eu pe o seară petrecută sub umbrarul modestei noas-tre colibe! Cu cât drag aș asculta sfaturile bătrâ-nești, pildele și glumele de odinioară !

Cât sunt de îmbătrânit, de desgustat de viață ! Va trebui mereu să mint, mereu să’nșel, mereu să apăr cauze nedrepte și să acuz pe nevinovăția

Voiu lua de soție o fată pe care poate nu o voiu iubi ș’oiu face o nenorocită, fără voia mea. Voiu fi fără să vreau în lumea aceasta, o unealtă de tortură. Pe cât am putut, am căutat să-mi las sufletul ferit de rele, dar mediul, în care ajn trăit, știu eu ce va fi făcut din el? Pus la încercare, cine știe de ce mi-zerie este capabil! Mi-ar plăcea să fiu bun și blând, cum mi s’a spus c’a fost bietul tata pe care eu nici nu l’am cunoscut. A murit pe când eram în fașă.. S’a prăbușit peste el un mal la vie și l’a omorât. L’au scos d’acolo turtit. Mama zicea că era să înebunească, să’și facă seama singură. A rămas cu viața numai de mila mea. Urzirea soartei de ce-o fi așa de crudă cu ființele bune, miloase și îndurătoare ? Am blestemat-o de atâtea ori! Cine știe și eu cum voiu sfârși! Cine știe cui di pricinui, sau cine-mi va pricinui vr’un rău, care să'mi zdrobească viața ! Sărac de părinți de mi-titel, crescut între streini și ascultând numai la rău-tăți, am căutat să fac bine pe cât am putut; cu toate acestea cine știe' dacă, în îndoiturele cele mai ascunse ale inimei mele, nu păstrez otrava cea mai veninoasă ? Dar eu, pe cine pot învenina eu ? N’am aici pe ni-meni ! Și Angela, nebuna de ea, în loc să fie bucu-roasă că are o familie își otrăvește părinții.

— Că bine zici fătul meu !

— Voiu merge acolo cât de des, voiu căuta s’o sfătuesc, să-i dau pilde, să-i spun cât'i de rău să fii sărac și strein. O voiu îndemna la fapte bune, la mun-că şi la abnegație, nene Tecșene.

— Ce faptă mare o să faci! Scapi un suflet de la peire.

— Nu este ea de vină; creșterea, ea este cauza tuturor relelor, ce bântaesc societatea noastră.

— Angela, procreată desigur, cine știe în ce mo-mente, căci lui Arghiriadis, ca fiecărui cârciumar, îi place băutura; răsfățată mereu, ca una ce-a fost sin-gură la părinți, dată pe mâna dăscălițelor streine, cu recomandația de a p lăsa să facă ce vrea, negreșit că nu putea să iasă din ea decât aceea ce-a ieșit. Totuși mi se pare o natură bună și capabilă de’n-dreptare.

— De, știu eu, fierul rău anevoe se face ceva din el.

— Voiu fi povățuitorul ei, o voiu învăța o credință, o voiu deprinde mai îngăduitoare, mai blândă, mai domoală, mai răbdătoare, așa cum va să fie o femee cu scaun la minte.

— Greu băiete, greu.

— Bine zise prietena Irinei. In adevăr, oricât de frumoasă ar fi o femee, dacă n’are tact, răbdare și bun simț, pe lângă ordine și curățenie, nu prețuește două parale. După mine, cultura femeei este vătămă-toare, dacă nu are de scop s’o îndrumeze spre aceste lucruri principale. Mă întreb: ce aș face eu dintr’o femee, care ar avea în ea porniri ca fata asta? M’aș. despărți, sau mi-aș da osteneala s’o formez ? Dacă aș iubi-o aș suferi mult, iar dacă nu, ar suferi și s’ar îndrepta, dar ar fi prea târziu. Ce copilării și pe mine, în loc să-mi caut căpătâiul cu vise și pe d-ta, d-le Tecșan, să te las să te duci la culcare, stau să cuget la atâtea ș’atâtea nebunii. Cât mai va până s’a-jung eu la însurătoare! Totuși când voiu face pasul acesta, voiu depune taxa pentru divorț în ziua cu-nuniei religioase.

Mai sigur, o preocupare mai puțin pentru noi.

— Divorțul e o bună instituție, dar s’aburează.

— Mai bine abuz, decât constrângere.

— Să trăești cu cine, nu-ți convine, greu!

— Dar copiii, nenorociți! de ei!

— Vai celor ce rămân, după pronunțarea sentinței!

— Sunt aruncați, când la unul, când la altul.

— Aud și văd păcatele și slăbiciunile, când ale u-nui părinte, când ale celulalt,

— Eu, de aș fi părinte și aș avea copii, aș răbda toate... Sau...

— Aide, Barbule, lasă gândurile, destul de două nopți de când n’ai dat ochii în gene!

— Da, da... Ai dreptate.

— Noapte bună, vecinule!... Cât vei putea, fugi de orice slăbiciune!

— Cine știe dacă nu vom suferi și mai mult!

— Cine știe dacă eu nu voiu ii ales de soartă să turbur, fără voia mea, pacea vre-unei ființe, care s’o fac nenorocită. Fugi geniu al răului, fugi... fugi!

— Noapte bună, nene Tecșene, iartă-mă dacă ți-am răpit timpul.

— Ce are a face, dela d-ta învață omul multe și de astăzi în colo te prețuesc și mai mult.

Angela cu familia sa trăia, din zi în zi, în cea mai mare neînțelegere. Barbu asista mereu la scene urâ-cioase și nu putea, cu sfaturile lui, s’ajungă la nici un rezultat. Părinții, ca s’o împace, îi făceau toate plă-cerile și ea, de ce mergea, se simțea lângă ei mai nenorocită.

Intr’o zi citind în gazetă sinuciderea din stația B. M. îi spuse mamă-sei c’are să facă și ea ca Jana Cristesou. Zamfira plânse cu amar și o întrebă ce-i lipsește, dar ea îi răspunse că n’are nimic, însă vede că nu mai poate suferi lumea și i s’a urât cu viața. De mergeau împreună la serate și la baluri, Angela, în loc să danseze, se vâra în câte un colț, sta posomorâtă toată seara, apoi în trăsură începea cearta.

Era prin luna lui Noembrie și afară se făcuse o la-poviță și-o umezeală de numai cei nevoiți ar fi ieșit din casă, când Angela chemă pe Veta dela rufe și o mână după trăsură. In zadar Zamfira îi spuse să trimeată pe Panait, ori pe Pandelică, că ea nu ascultă, ba ce e mai mult, când se sui în birje, luă și servitoarea, măcar că săpunise albia, dase maldărul de albituri în leșie și femeea vrea să le pună la apă rece, până’n seară.

— Mână birjar, zise dânsa, urcându-se și râzând de toate protestările Vetei.

— Unde mergem d-șoară?

— Unde-i vedea cu ochii.

— O să ne omoare jupânul. Ce treburi sunt astea? Zău, d-șoară eu mă mir de ce vei fi fiind așa de rea și de ne’nțelegătoare, tot să ne superi și să ne în-vârtești pe toți.

— Taci, Veto, din gură, ce o să ne omoare jupânul, că o să mă omor eu, m’am săturat de lumea asta !

— Vai de mine să nu te mai aud astfel, o floare ca d-ta, ai de toate și mânii pe D-zeu. Toți țin ca la ochi, ești dorită și iubită de toată lumea.

— Iubită eu ? Ești o neroadă. Cine ți-a spus ? Nu știi ce vorbești. De m’ar iubi cineva n’aș fugi de acasă, să umblu rasna.

— Sunt amărâtă și necăjită, o să-mi curm viața ca să scap de chinuri.

— Dar ce știi d-ta până acum de necazuri ? Ai de toate, ești curățică, ești învățată în școli, ai avere destulă. Mai bine decât ai bate drumurile, ai trece și d-ta la tarabă, ai da vr’un ajutor că d’acolo pică ce pică, d'acolo a fost isvorul cel mare, bine zice ju-pân Kivu.

— Ai înebunit și pace. Eu în cârciumă, eu la ta-rabă, vino’ți în fire, femee! Măcar de n’aș mai avea ce mânca!

— Să nu zici vorbă mare, uite eu sunt o proastă, dar am văzut multe. E moarte, e pagubă, boale, ju-decăți.

Dacă rămâi să vezi de averea asta, numai sin-gurică ce faci ? Lași pe mâna slugilor și d’ar fi toate cămine, dar...

— Prea puțin îmi pasă, ardă și piară tot, mai ales cârciuma că d’asta mi-e scârbă, nimeni nu ne zice moșierii, proprietari, funcționari ceva, ci toți ne zic : cârciumari!

— Ce-are aface, mulți sunt ca jupânul, multe fete au zestrea d-tale ?

— Să le fie de cap, nu’mi trebue nimic!

— Ba’ți trebue toate și cu ele să iei un tânăr fru-mos și înțelept și să faci niște îngerași să-i cresc, cum te-am crescut pe d-ta.

— Eu îi sugrum. Neamul lui Arghiriadis ? Să se stingă !

— Ba, pun prinsoare c’am să mănânc și pâneadv. Și, de mai asculta pe mine, uite d-nu Barbu...

— Taci, să nu te aud, îmi plăcea puțin, când l’am cunoscut, dar acum... E un anost un sălbatic. Mitocan! Mai bine mi-ar plăcea Spulberescu. E de familie, m’ar introduce în lumea mare.

— Greșeșți, Spulbereștii, îi cunosc eu, aleargă toți după zestre, că toți sunt ruinați, datori vânduți și nu e de seama dv., când ți-o fi lumea mai dragă o să’ți dea peste nas.

— Și mama zice tot ca tine, dar eu n’am nici un gând, mai bine mă intorceam la școală și mă făceam călugăriță catolică că m’a rugat destul sora Orsola. Bine zicea ea că părinții noștri ne iubesc mai puțin ca ele.

— Ci ca dă-le’ncolo de profesoare. Auzi, profesoare sunt alea, cari vă bagă’n cap dalde astea ? Vr’o altă pricopseală nu v’a învățat. Să vă fi sfătuit să fiți blajine, răbdătoare, cucernice...

— Păicum!

— Ce păicum ? Eu nu spun basme, sunt femee bă-trână, cine știe cum se ’ntoarce roata lumei și ce te faci atunci, când o trebui să învârtești în casă tot rostul și să duci și prăvălie, și moșie, și...

— Ce face ? Eu ? Mă omor și pace.

— Apoi moda asta ați luat’o acuma toate. Asta în-vățați la școală. Să nu suferiți nimic, să vă sfădiți iu toată lumea și cum vi să pune cineva împotrivă, tronc, revolverul!...

— Foarte bine, bine facem noi.

— Ce bine, bine e cu bine, nu cu pomeli dalde astea. Mi’s urâte secăturele, cari’ș iau viața în glumă, dar mai fi ea undeva, d’am mai învia vr’odată! E scumpă și or cât de greu e pe lume, tot e mai frumos ca’n groapă... Br.., Să te mușce broasca de nas!...

— Las să mă mușce.

— Ba e vorbă, să te mușce mai bine un flăcău tâ-năr și frumos. Să te cumințești, maică, să lași iuțeala asta, și să asculți de părinți, de rude, de bătrâni, că nimeni nu te învață de rău. Dar unde mergem noi că văd că s’a înoptat și suntem mai afară din oraș. Unde ne duci birjar ? Ne deterăm după vorbă.

— La cărturăreasă, unde să vă duc ?

— La aia care ghicește în cafea ?

— Păi, unde merge tot Bucureștiul?

— Dă-o încolo de păcătoasă, ce știe ceva? Mai bine să mergem acasă că înoptează, zise Veta, către birjar.

— Ba e vorbă, ce să facem acasă? Mergem în strada Lânării la ghicitoare, de când vreau eu asta. Aidem să vedem ce-mi spune.

— Vai de mine, vai de mine, mă omoară cucoana ce facem cu rufele!

Angela și Veta coborâră din trăsura, se acope-riră bine la cap, căci trăgea vântul rău, burnița de ploae și, despicând mulțimea, intrară în odăița unde nu erau puțini, cari așteptau să le vină rândul și să bea cafeaua miraculoasă. Femei ascunse sub voaluri dese, bărbați cu pălăriile îndesate pe urechi și cu gulerile ridicate, bolnavi de nădufuri. Pătimașii, uscații și pă-gubiții, toți făceau zilnic coadă cu speranța ca omo-gândeață de femee, o să le dea pe leac, o să le gă-sească drumul spre isbândă și spre noroc. Angela, când intră în fumul acela și începu a respira duhoa-rea dinăuntru, voi să se reatragă, mai ales că toate căutăturele se’ndreptaseră curioase spre dânsa.

— Ce-ai căutat, ai găsit, îi șopti la ureche Veța, acum n’ai încotro, stai, sunt curioasă și eă, nu de giaba vine aici atâta lume.

Până se suciră, se’nvârtiră, unii nțai intrară, alții mai ieșiră, așa că, la un moment dat, în odăița de așteptare mai rămaseră numai dânsele și un domn, bătrân, dar îmbrăcat foarte elegant. Când îi sosi râu-dul să intre el la cărturăreasă, adresându-se către Angela, îi zise:

— Intră d-ta d-șoară, îți dau rândul meu, ai vii-torul înainte, mai poți spera în ceva. Eu nu vreau să-mi ghicească nimic și dinainte știu ce are să-mi spună: Nenorociri și pagubă. Angela îi mulțumi și căută a profita de această invitațiune, căci în aceste locuri, îi venea greu și ar fi dat multul cu multul să se vadă acasă.

Cum plecă, Angela, bătrânul se apropiă de Veta și începu s’o descoasă. Dela ea află cine era, unde ședea, ce averea avea, la ce școală învățase și nici de cum nu voi să creadă că fata n’avea nici un păs, iar la cărturăreasă venea numai de curiozitate.

— Știu eu ce sunt drăcoaicele astea. Te-a legat la gard pe tine, dar trebue să aibă un ghimpe și ea în sufletul ei.

— Pui capul, domnule, ce nu știu eu, eu care am crescut-o.

— Și bani, are bani Arghiriadis, așa mulți cum spui d-ta ?

— Da, încă nici nu știu dacă ți i-am spus pe toți, ce știu eu ?

— Ai vr’un flăcău de însurat?

— Am, vezi bine, învățat, sănătos, frumos...

— Ei atunci vino, cercetează, și dacă i-o plăcea d-șoarei ș’o vrea D-zeu să se facă nunta, asta vrem și noi.

— Și cum vă zice dv. ca să-i spun eu jupânului ?

— Care jupân ?

— Jupân Hristache, ce nauștii ? Eu sunt la d-nealor de ani și aș putea...

— Lasă, lasă, șopti bătrânul, încrețind din sprin-cene, mă interesez eu, am grije... Băiatul meu cu-noaște familia.

— Așa, ei foarte , bine. Să’i spui să’și dea toată os-teneala ca să hotărască fata, întâi ea să vrea, la noi e pe dos. S’âu întors vremurile. Acum fetele se mă-rită, mai ales cele bogate. Și unde pui că a noastră e singură la părinți, și are vârtos la ciorap.

— Ce spui? Arghiriadis nu mai are alți copii?

— Nu.

— Ei apoi mai cărturăreasă ești d-ta decât femeia asta, m'ai scăpat de încurcătură. Ține adaose el, stre-curând o piesă de cinci lei în mâna Vetei și, ieșind pe ușe, zise birjarului: Ianoș sboară la Ghinsburg, samsarul din strada Udricani, lângă lavră, el îmi face afacerea, mâine, chiar mâine, o Doamne, ajută-mi Doamne!

— Dai și tu, zise Angela ieșind dela vrăjitoare roșie și preocupată de șirte-mărgărite, încurcat și a-nost cu care îi împuiase urechile acerată femee, care știa să speculeze, cu ușurință, naivitatea omenească,

— Aide acasă și las’o la păcatele, d’ar ști ceva și și ar ghici ei ș'ar descoperi o comoară să nu mai stea în bârlogul ăsta, aide acasă. Ce palavre ți-a spus? Mi se pare că mai multe știu să’ți spun eu. Ți-am găsit ginere, maică.

— Pe cine ? Pe moșneagul ăsta ?

— Ei ași. Ce’ți pasă. Are D-zeu grije. Nu'l rog eu în toate zilele ca să te văd la casa d-tale.

— Ce să mă vezi ? Cărturăreasa mi-a spus că-mi sunt cununiele legate, iar dacă mă mărit, bărbatul meu o să moară de moarte violentă.

— Dar asta ce-o mai fi ?... Prostii, pierdurăm vre-mea degeaba p’aici. Ce zic eu, nu e de loc de geaba. Boerul ăsta parcă’l cunosc și n’am de unde să’l iau. M’a întrebat, m’a descusut de d-ta și de măselele din gură, eu i-am spus toate cum sunt și dânsul s’a lip-sit și de a mai da în cărți. Dar un lucru însă, nu mi-a plăcut la el. De ce să se ducă la samsar și să nu vrea să vorbească cu mine.

— Ai înebunit, Veto, aidem acasă, tu una știi, una ții, nu mă mărit și pace, n’auzi ce’mi dete în cărți ?

— Ti!... Frățioare, așa minte or fi având toate fe-tele, cari învață în școale, atunci noi proastele ce să zicem ?

— Voi sunteți cu mult mai fericite, voi vedeți până în vârful nasului, vă ui-tați numai pe față, noi ne uităm și pe partea cealaltă a lucrului. Auzi să crezi tu ce ți-a spus un gbiuj bătrân!

— Ei vei trăi și vei vedea. Pe ce că zilele astea o să te trezești că te cere în căsătorie și te măriți, iar vrăjitoarea ți-a mâncat banii zadarnic ?

— Ne prindem că nu, eu mă duc la călugărie.

— Păi ce fel, cum de nu: Maica precista nem-țească. Să nu mă faci să te spun jupânului și să dai da belea.

— Fă ce vrei.

— O să fac, vezi bine c’o să fac pe naiba în patru și pe pofta nemțoaicelor tot nu rămâne. Iei ori pe Barbu că e băiat frumos și înțelept, cum ți-am mai spus, ori pe feciorul boerului ăsta și uite’l știu și mor de ciudă că n’am de unde să’i iau. Mi-e cunoscut și după față, și după vorbă; iar numele-mi umblă prin gură. Ori. cum D-zeul îl chiamă ?

— Vrei să’ți spun eu.

— Da.

— Satana.

— St!... cu dalde astea, că ne audejupânul. Dă-te jos și să intrăm tiptil că ne-o fi așteptând cu masa ș’or fi foc de supărați.

Viața între soții Arghiriadis devenise imposibilă. Din cauza Angelei, zilnic erau certuri, nu le mai in-tra nimeni în casă, afară de Kivu și Barbu Covilti-rescu, cari cercase a face, când pe moralistul, când pe înamoratul și totuși nu isbutise cu nimic. Când se credea mai sigur de isbândă, atunci își vedea ni-micite toate armele. Când își pregătea discursul cel mai simpatic și mai convingător cu care să ceară mâna Angelei, atunci ea parcă era brodită. C’o vorbă, c’o faptă aspră îl făcea a se depărta. Cu cât trecea vre-mea, ea devenea mai uricioasă. De câteori se’ntor-cea dela vr’o petrecere, sau dela vr’o serată, istori-sea, în adins, tot lucruri ce îi făceau rău lui Barbu, care acum îneepuse a avea pentru Angela o pasiune sinceră cutoatecă nestabilitatea și asprimea carac-terului acestei fete îi producea adesea silă și groază.

Intr’o seară, mergând la teatru, Coviltirescu, o ur-mări ; din stalul său, privi roiul de curtezani, cari de-fiiară prin loja Angelei. Atunci ea îi păru mai fru-moasă ca ori când și trebue să fi fost așa, deoarece mai multe ochiane se îndreptară în spre această fi-gură blajină, care răspândea raze de candoare, dar în suflet avea venin. Cel care se așeză pe scaun în Joje și, împreună cu toți, luă răcoritoare, fu Spulbe-rescu. Angela convorbea mereu cu dânsul și părea plină de-o veselie cu care Barbu nu era obicinut s’o vadă. Cât ar fi dat s’audă aceste șoptiri, să’nțeleagă aceste râsete, cari i se’nfigeau în inimă și tăiau ea briciul.

La ieșire cine să uită la dânsul ? Spulberescu îl salută radios; iar Angela își așeză la piept mănuchiul de garoafe albe pe care’l primise în loje, apoi, încân-tată și surâzătoare, ieși repede se suiră în trăsură zicând: „La revedere pe Duminecăˮ.

Barbu, nu închise ochii toată noaptea și a doua zi, nii se luminase bine de ziuă, când se afla la Kivu. Lui îi destăinui toată simțirea și îi zise să se gră-bească să ceară mâna Angelei, pentru dânsul, căci de nu, am presimțirea că această fată va fi ruina ei și a familiei. De-o lua pe Spulberescu se alege praful de averea lui Arghiriadis, îl cunosc bine pe el și pe ai lui, știu ce pot.

— Fii pe pace, zise Kivu, nu’l știu pe degete pe ciocoiul ăla ? N’a aflat chiar și Hristache că sunt rui-nați ? Cum o să’și bage el cap sănătos sub Evanghe-lie? Ălora le trebue bani cu nemiluita, ipotecile și datoriele li sunt până în gât. N’o.fi cumnatul năuc să intre în cârd cu ei..

— Fata, o cunosc eu, e grandomană, vrea să iasă din cercul lor, vrea să ia boer, om de viță mi-a spus,

— Taci cu vițele, toate le-a mâncat filoxera, sunt ciuntiți cu toții. Boerii ? Iți spuseiu. Ei nu fac alt decât să vâneze fetele cu zestre, spre a se cârpi și mai rău se rup; cu ele nu pot duce casă.

— Kivu şi Barbu merseră tăinuind către cârciuma lui Arghiriadis, dar nu găsiră acolo decât pe Zamfira, căreia îi spuse scopul vehirei lor. Ea ar fi fost vo-ioasă, dar cine se uita la dânsa ? Cine o asculta la ceva ?

— Ei, nu vezi Kivule, că sunt a cincea roată la car, cine mă întreabă ceva, cine mai ascultă în casa asta? De când a venit Angela, toate merg și se în-torc numai cum cântă dânsa. E vreme de când i-am zis eu lui Hristache de băiatul ăsta, dar el poate să sufle? „Fata tateiˮ, ea ce-o porunci. Nu’lștiți?Asta e răspunsul.

— Ia stai colea cu noi cumnată și ascultă, ascul-tați-mă că doar sunt om cu judecată, am scaun la minte. Băiatul ăsta e cu viitor ș’apoi îi știm și mă-selele din gură. E de seama noastră, nu vă băgați în ciocoime c’o să vă dea slugile afară, când vă veți duce pe la dânșii, așa sunt ciocoii, până’și fac treaba cu noi, apoi nu ne mai cunosc!

— Știu, toate le știu, le cântăresc și le pricep bine, dar cu cine să te înțelegi ? Vorbiți cu fata, ce mai încolo, încolo, văd că acuma așa-i moda, Cine mai în-treabă azi părinții ?

— Și că bine zici, dar treabă-i asta ? Și când o scrintesc copii, cine trage necazul ? Tot mai bine era pe vremea noastră.

Ei dar, unde o zăbovi cumnatul că eu nu am așa multă vreme, mă duc la o bina, ain tocmit cu oa-menii, mă țin de vorbă. Tinere, vezi, ascultă, fă și cum zice Zamfira, ia-te bine pe lângă fată, știi d-ta, o să te’nvăț eu ce să-i zici ?

— N’am talentul ăsta, dar o să încerc ? D-ta știi că eu nu țin la bani, țin la dânsa și aș vrea s'o duc pe-o cale bună. Simt c’aș avea puterea asta și apoi mi-e și dragă, cucoană Zamfiro, aș avea și eu, în d-ta, o mamă...

Zamfirei ii pică o lacrămă, prima poate de înduio-șare și dându-i mâna, pe care el i-o sărută, zise lui Kivu:

— Aidem sus, mai întârziază si d-ta, cumrate, mai pune o vorbă bună, nu vezi, băiatul ăsta mă făcu să plâng.

Când Kivu și Zamfirița se îndreptau spre locu-ința Angelei, Hristache și cu samsarul Ghinsburg, intrau în prăvălie.

— De,nu-ți spun eu, unde m’oi întâlni să’mi spargi capul cu bastonul ăsta, zise ovreiul, ridicând în sus-bastonul, în fața lui Arghiriadis.

— Lasă-mă în pace, jidane, c’o pățești cu mine, ea știu mai bine ca tine, ciocoii toți sunt tinichea, toți te încurcă de nu-ți mai găsești capul.

— Așa să am eu bine, dacă n’am spus adevărat: Moșia Spulberescului face cinci sute de mii de lei, cum te văd și cum mă vezi.

— Eu te văd bine, dar tu care te uiți cruciș ?...

— Cruce să mă fac, uscată, iu ovrei, dacă nu spun adivăr, și ce’ți pasă? Ipotecă în primul rang, după credit. Acolo e numai cincizeci de mii, d-ta mai dai o sută de mii și nu te doare nici capul. Afacerile sunt afaceri, mie-mi arunci aeolea ce-i vrea, n’am frică. Unde pui că o parte din zestrea d-șoarei vine asigu-rată și intri și în neam mare, dijă. Pi viața mea. Cine au vrea azi să ia un Spulberescu ? Socotești d-ta că , bueri așa mari se găsesc pe toate drumurile? Să mor dacă nu vreau eu noroc, binele ca la fata mea, așa să am bine. Am și iu copii, opt să-mi trăiască. Să’i vezi când mă duc seara acasă, toți mă caută la bu-zunar. Le duc smochine, begală, prijituri ce pot și iu, după cum merge afacerea. Aide, zi o vorbă să facem târgul dijà, fă-mi o bucurie, duc diseară la balabustă o sticlă de votcă, pi viața mea !

— Bani îi dau, moșia am văzut-o face, băiatul l’am cumpărat eu. Aseară am fost la teatru, a venit la noi în loje, îmi place. E obraz subțire, nu prea se potri-vește cu breasla noastră negustorească.

— Si ce pierzi d-ta, atâta mai bine, întorci spatele la mojici, n’ai destule parale, azi boer e cine are la chimir.

Cine-i mai mare ca d-ta; întreabă toată piața. Cine nu cunoaște pe chir... asta pe cuconu Hristache Arghiriadis ? Iu nici nu știam măcar adresa și m’a îndreptat aicea toți. Te știe și un copil. Să-mi sară ochii, dacă nu ești d-ta mai cunoscut ca un mitropolit, ca un ministru, frate, ia uite, prăvălie, grădină, case. Pe miniștrii, cine-i știe? Șed la hotel, niște pârliți, trăesc din leafă și, până să afli de humele lor, cade guvernul. Iu să nu știu ? Unul e Șloim Ghinsburg. Toți mă chiamă, toți mă strigă: Șioimulică dragă ? Șloi-mulică, dacă le trebue bani cu împrumut și când n’au nevoe, nici nu mă cunosc, atunci suut jidan puturos. Și eu put? Na, te uită, put? Săpunul pute, pe viața mea.

— Puți tu, a minciuni, zise Kivu, care intrând pe ușe, dete cu ochii de Ghinsburg. In încurcături ai ve-nit să’i bagi, jidane, pe cumnatul, spune drept că te iau de barbă și te dau afară.

— Iar începi ? Ce are omul ăsta cu mine, unde mă vede nu-mi zice niciodată o vorbă bună ?

— Pentrucă unde ești tu, nu ești nici odată pen-o faptă frumoasă, ci pentru o potlogărie. Nu vezi mutra asta, n’a făcut-o D-zeu așa pocită de geaba. Să n’asculți, cumnate, orice ți-o propune Șloim, să n’asculți că te bagă îu văltoare.

— Cine te-a întrebat ? Parcă o să te întrebe bueru pe d-ta. Face ce-are gust. E destul de înțelept și de privăzător. Starea asta i-ai dat’o d-ta, ori a făcut’o singur și v’a procopsit pe toți.

— Ei, e obrasnic jidanul și pace.

— Afară târtane, strigă de-odată Haralambie și Tec-șan, cari intrau pe ușe,

— Iacă mă duc acum, nu strigați așa ca nebunii, parcă nu plec, parcă nu vin, când o să mă cheme iar bueru ? Iacă merg, ce vă pasă, dacă stau ? St!... tăceți, pi viața mea, dacă am mai văzut așa câini.

— Afară jidane, afară, ieși că te cujbim, strigară toți' trăgându-l de haină.

— Merg, să vă meargă bine, iacă buerii toți îmi zic: Șloim, dragă Șloim și nu mă întind de haine, mă mângâe pi perciunii din barbă ș’atunci eu ghicesc ce samă le trebue, așa să am parte de copii, dacă nu le citesc în gând ca în carte.

— Mișcă-te târtane și na ne mai îndruga, moș pe groș, știm noi, că voi le-ați mâncat capul, i-ați adus la peire.

— Dacă ni’l dă de ce să nu’i mâncăm ? Noi nu cerem, ei ne dau, așa sunt ciocoii, nu lihniți și săraci ca noi.

— Ieși că te turtim pestrițule.

— Ica m’am dus și ce o să vă pese vouă, când o să vin ? Ce o să câștigați voi, eu știu că buer Hris-tache are să mă cheme și o să rămâneți mufluji. Ce știți voi de treburile noastre ?

— Tu și treabă, unde intri tu, intră părădăul, câtă lume n’ai lăsat în sapă de lemn ?

— Iu, am plecat Kivule, cine te’ntreabă ? Bueru n’are nevoe de tine, are cap bun, zise Șloim, ieșind și făcând un gest prin care arăta că s’au înțeles. Mâine, după prânz, vin cu cine știi. Să ne vedem sănătoși, pi viața mea!

Când intră Kivu și cu Barba la Angela, tocmai ieșa d’acolo Spulberescu și c’o doamnă în vârstă, probabil mamă-sa. Barbu, voi să se retragă în dreptul porței, însă Spulberescu îl salută, în mod prietenesc, de pe scară, apoi, dând mâna femeei care’l însoțea, suită în cupeul din fereastra căruia, îl mai salută încă-odată pe Coviltirescu, care, fierbând de gelozie, zise lui Kivu să se întoarcă.

— D’aștia îmi ești ? Dai înapoi dela răsboi ? Acum să te văd. E vorba de luptă aici. Care pe care ? Ăsta e un:Frige linte , care se bizue pe numele lui ba-bacă-său și d-ta ești un om, care ai înțelepciune, ti-nerețe, sănătate și știință. Cu D-zeu înainte. Mergi, înduplecă pe sălbateca de nepoată-mea, peste puțin mă întorc și eu. Să ne vedem cu bine.

— Angelo ți-aduc un musafir. Primești, zise Kivu, introducând pe Coviltirescu care, galben ca ceara, înainta către d-șoara Arghiriadis.

— Da, da, cu plăcere, zise Angela, care, dând mâna lui Barbu, îl conduse în salon.

Barbu intrând, era așa de impresionat, de vizita lui Spulberescu, încât îi rămase pe buze tot discursul înfocat ce’şi pregătise, spre a cere mâna Angelei, la care acum se gândea mai mult ca oricând, căci Covil-tirescu începuse a înțelege că ea va prefera mai bine un nume de familie mare, decât un om de inimă și de talent.

Angela înțelese această situație și dându-i încă odată mâna, l’așeză aproape pe scaun, căci părea acum ca’nlemiut.

— Ș’așa... zise el, după ce’și reveni în simțiri, a-cum am început a ne-avânta in spre lumea mare, săr-manii de noi și de noi!

— Este prea adevărat că, pe zi ce trece, înțeleg că trebue să fac toate sforțările, spre a mă vedea ieșită din mijlocul în care trăesc. Mărturisesc că, de când am început să merg în lumea aleasă, am văzut deose-birea ; n’aș mai pute să mă împac cu lumea de rând...

— Angelo, ideile d-tale sunt greșite, cercetează și vezi că oricine a căutat să iasă din cercul său, a fost nenorocit și aristocrația și blazoanele sunt lu-cruri banale, mai ales în țară la noi, unde astfel de titluri și de vanități sunt abrogate prin lege. Noble-țea cea mai mare este inteligența, munca cinstită și inima cnrată și iubitoare.

— Vorbe... Și unde, în care om se găsesc toate a-ceste calități?

— In băiatul ăsta, zise Kivu intrând și dacă el nu ți-a spus’o până acum, ți-o spun eu și cănd ți-o spun eu, ți-o spune și cumnata, care și ea e tot de păre-rea mea. Lăsați gărgănii și intrați în rândurile noas-tre. Știu eu, v’au intrat ciocoii în suflet, ați rămnit la poleiala lor, dar o să vedeți voi ce costă.

— Fie, noblețea mie-mi place și o să-mi dau toată osteneala ca să intru’n ea: Vizite, primiri, baluri, se-rate; fiew’oclok... Călătorii în streinătate...

— Ce zadarnicii! Ascultă pe Moș Kivu, n’ai să ne-merești vatra asta, taraba aia de unde au ieșit isvoa-rele cu cari te semețești și lumea de care fugi.

— O urăsc, mitocănia ei, mă strânge de gât.

— Mi-am făcut toate datoriele și uite, încă odată, nu mă sfiesc a’ți spune că ai să te căești, ai să su-feri mult de pe urma nechibzuinței tale, căci, după cât am înțeles, fericirea ta crezi c’are să fie într’o legătură făcută în lumea mare, cum ziceți voi.

— N’am hotărât taci nimic, nu mai mă dojeni za-darnic. Ce obiceiuri urâte aveți. Mama face tot așa.

— N’ai hotărât, dar socotești că eu dorm, nu văd ponirile voastre? Maică-ta are dreptete ș’o să’ți pară rău de n’o asculți.

— Lasă-mă, numai m’ameți, Kivule. Du-te ‘ncolo la D-zeu.

— Ei nu vă place adevărul. Știu eu, dar vei veni la vorbele mele. Să rămân eu proroe mincinos, dacă n'o fi așa. Ai, ce zici Barbule? Văd c’ai tăcut de tot. Să mergem biete, că tot degeaba stăm aici.

— Ascult vorbele d-tale și-mi pare că grăește un sfânt... Să mergem, ai dreptate, noi suntem pleavă... nimicuri... ce are a face !... Nu ne-am născut în lea-găne de mătase, prin urmare nu Suntem oameni. Of! Cristoase, Cristoase și tu nu ești de neam, căci te-ai născut în staul.

— Mai rămâi, d-le Coviltirescu, acum văd că ești și d-ta de părerile d-lui, nu mai avem ce discuta, dar poate c’am să’ți cer vr’o consultație de avocat. Cine știe !.

— La ordine d-șoară, numai de-aș fi capabil să fiu de folos, dar mai bine să n’ai nevoe. Judecățile sunt grele, în orice caz pe d-ta aș vrea să te apăr și să te scap dintr’un proces criminal dela jurați. Ce bine ți-ar ședea între sentinele pe banca acuzaților, zise Barbu, amărât și îndreptându-se spre ușă.

— Dar ce ți-am făcut eu, de-mi dorești atâta bine ?

— Nimic, ai sfărâmat un ideal și atâta tot, ești criminală.

— O să. te căești, adaose Kivu, o să’ți mușci mâi-nele, fată dragă. .

— Socoteala mea, Kivule, lasă-mă că m’ai năucit..

Afacerile mergeau bine, Șloim isbutise să convingă pe Arghiriadis și să’l dispue în favoarea Spulbereș-tilor, iar Angela, din zi în zi, să prindă simpatie de Nicușor. N’a fost greu, căci el neavând nici o ocu-pație și fiind crescut în streinătate, știa să’i înșire vorbe dulci de cari plac femeilor, să se arate generos, bla-jin, cochet, elegant, măcar că tot ce-avea pe dânsul fusese cumpărat pe datorie. Zilnic era oaspetele lui , Arghiriadis și niciodată nu venea, cu mâna goală. Intr’o seară, pretextând c’a petrecut în familie, câș-tigase la club o mie de lei și propuse Angelei, peste câteva zile, să facă o excursie de plăcere la Cons-tanța, sau la Sinaia, unde se aflau și neamuri d’ale sale la cari el o va prezenta, căci toate țin s’o cu-noască.

— Ei aș, ce Sinaia, zise Hristache, mai bine mergem la vr’o grădină.

— Cum voiți, eu sunt la dispoziția dv. și voiu sacri-fica totul, numai spre a face plăcerea d-șoarei.

— Plăcerea mea e mare, ah, cât am visat’o, cât am dorit’o și d-nealor n’au voit niciodată să mi-o satisfacă. Of. Zăpăciților!

— Vom merge unde doriți.

— Dar vezi, drumul, cheltuiala, hotelul...

— Totul mă privește pe mine.

— Ei așa, e altceva mergem, mergem, cum de nu.

— Trenul de plăcere pleacă la trei şi jumătate,fiți gata, eu vin să vă însoțesc și să vă conduc. Vă voiu servi de călăuză.

— Cum d-ta știi p’acolo? Ai mai fost?

— Cum de nu: Mamaia, viile, Techir-ghiol, casi-nul, știu peste tot.

— Ce fericire, ce fericire, zise Angela și’ncepu a se pregăti, din când în când, dând ordine mame-sei și potrivindu-i pălăria îi șoptea :

— Vezi, nu ta găti iar cu o sorcovă, să râdă boe-rul de tine.

— Nu mă mai tot socri că mi s’a urât, mai bine v'ați duce fără mine.

— Ei aș, se poate, zise Hristache, asta nu se cade ș’apoi pe gratis cine nu merge, câini te-aș mai fi că-răbănit eu pe tine la Constanța, ai tu nas de plinire ?

Sigur, eu nu merit nimic, fiindcă m’am ars și m’am prăjit ca să vă fac stare, voi să trăiți! Of!... Moarte unde ești!,

— Iar alaiu? Liniștiți-vă c’o să vină omul ăla.

— Vie, dar ce faci cu el, îl iei, ori ba?

— Oiu vedea eu ce fac ; la drum se cunoaște o-mul, fiți și voi mai cocheți, mai eleganți, mai altfel că’mi faceți rău, când vă văd alături cu boerul. Of! Doamne, Doamne scapă-mă!

— Suntem cum ne-a lăsat D-zeu, ziseră ei triști și urmară pe Angela, care, auzind clopoțelul, alergă să deschidă.

— Intr'o birje curată sui pe cucoana Zamfira ca Angela, iar in cealaltă iute se urcă el cu Hristache, care nu înțelegea de ce n’au stat toți la un loc, e dinainte pe scăunel.

— Ce risipă! Clasa III-a n’ajunge tot do dată eu I-a? Doar eă scaunele sunt puțin mai tari și lumea puțin mai soioasă. Capriții boerești, îngână Arghiriadis, iar Angelina se încruntà și făcea semn, când cu ochii, când cu mâna să tacă și să se mulțumească că e de pomană şi frumos, cum n’a gândit. Zamfira să făcuse ghem într’un colț și nu sufla nici drc. Se uitau toți pe geam. Apunea soarele. Peste holdele întinse plutea ca un zăbralnic străveziu, o ceață ușoară sub care se pitulau, în cearcăne rubinii, cele din urmă raze. Sbu-rau, țipând, prigoriele’n aer și, în stoluri, se îndreptau în spre Bărăgan. Ca un chilim vărgat uriaș de lână mătăsoasă țigae sd destindeau, în nemărginirea câmpului, lanurile bogate și mănoase. In mătasea argintie a porumbului se’nfașurau cărăbușii; pe ramuri plă-pânde și îmbălsămătoare de sulfină se legănau flutu-rașii, beți de soare, de parfum și de iubire; iar gre-erașii și lăcustele săreau, ca voind să intrearcă trenu și de ciudă, se ascundeau sub foi de romanițe. Peste marea de belșug, ochiul s’aruncă și este fajmecat de frumusețe, pieptul se deschide larg și soarbe aer cu-rat și parfumat Călătorii, cari merg la Constanța, petru afaceri, stau cu ochii pironiți în ziare, iar cei cari ies din orașul nostru ars, murdar, fără priveliști și fără orizonturi pitorești, își port privirile peste spice aurii, peste holde smărăldii, peste ceruri azurii, îm-betite de raze clăi de aur și de argint.

In stații, praf și grabă, pachete și geamantane, fe-mei, bărbați și copii, tipuri streine ș’amestecate, sam-sari, hamali și bragagii, care cu producte, care cu vite slabe și degenerate. Hristache și Zamfira, după ee au mâncat tot ce cumpărase Spulberescu, de legănarea trenului și de aertil acesta subțire și curat, cum nu respiraseră ei nici odată, adormiseră. Angela sta la geam și privea cum din văpăi scânteetoare se înălța pe ceruri, rece și stingheră, luna.

Nicu luând-o de mână o întrebă : Lg ce vă gân-diți d-șoară.

— La ăștia cari dorm aici și mă fac de rușine.

— A da, credeam că la frumusețile naturei, la i-mensitatea, varietatea și bogăția acestui câmp, la...

— Bogați suntem și noi, dar ce folos !

— Spulberescu, plictisit de rolul său, rămase puțin pe gânduri, apoi cugetând la instrucțiunile tatălui său ș’ale lui Șloim, se’narmă iar de toată răbdarea, căci, cu orice preț, el trebuia să placă Angelei, altfel erau pierduți.

— D-șoară, ziceați că sunteți curioasă să vedeți

— Da d-le.

— Sunt încântat c’am putut să vă satisfac această plăcere, veți asculta suspinele ei, veți vedea ș’asculta valuri și șoapte, unde și talazuri. Poate observând’o, cum se chinuește ea, veți înțelege șt veți prețui și svârcolirile sufletului meu!

— Zamfiro, auzi ce zice ăla Zamfiro, ce frumos vor-bește fetii, are guriță de aur!

— Vorbește da, vezi să nu fie așa dulceag pentru simtuiții tăi, îi cunosc eu pe Spulberești, te-a dat gata ovreiul, pe mine mă trăgea inima mai bine de Coviltirescu, om de seama noastră. Sărac și curat. O să te căești amar, ei trăi ș’ei vedea!

— La gara din Constanța, Spulberescu, zări mulți.me de cunoștințe, însă sfiit se pier du printre mulțime, căci nu-i venea ușor să stea Ia rând cu familia lu Arghiriadis. Se suiră repede în trăsură și merserăla Hotel Carol, oprind două camere cu vederea spre mare, apoi, depunând acolo ce aduseseră cu dânșii, coboară pe terasă ca să ia masa. Hristache, Zamfira și Angela, îl urmau tăcuți și ca transformați, parcă nu mai erau ei. Spulberescu comandă bucatele cele ma gustoase și vinul cel mai bun. Toți se uitau la el, dar mai ales Arghiriadis pe care Nicușor avea grijea, observând aceasta, să’i asigure mereu că el va ridica toate cheltuelele.

— O viață are omul, boerule, așa-i că e frumoși aici, unde v’am adus ?

— Frumos, dar scump, i-a te uită: un leu porția de mâncare, doi lei sticla de vin, unde ieșim ? Mai se , plâng mușterii la noi în prăvălie, optzeci de bani tur-burelul și porția douăzeci, și...

— St! Taci ată, pentru D-zeu, ne-aude lumea, iar vrei să știe cine suntem, mare onoare!.., Cârciumari ? Of, Doamne, doamne ia-mă!

— Nu vă turburați d-șoară și priviți în largul mă-rii, aici e loc să ne’necăm toate amarurile, fiecare arej pe suflet câte ceva, dar să uităm și să ne’ntoârcem? privirea la acest spectacol frumos și măreț al natu-rei. Te uită cum iese luna din mare, parcă ar fi o mân-dră crăiasă, înfășurată în mantie de raze, presărate eu pietre prețioase, cari scânteiază se desprind rân-duri, rânduri, cad în unde și ele le tremură, le lea-gănă, apoi se pierd în funduri de valuri... Seninăta-tea acestei nopți de vară nu e așa că ne umple su-fletele de speranțe ? Dar luntrele ușoare, cari alunec în noapte, se pierd sub aceste dungi aurii de raze și sbor purtând departe de sgomotul lumii pe cei ce se iubesc, nu le invidiați? Aidem să luăm și noi o barcă și să mergem acolo, să ne pierdem în depărtări, și’n tăinuiri de valuri albastre și călăi, să despicăm nemărginirea, să fim fericiți, fericiți!...

Când își întoarse capul Spulberescu, Zamfira și Hristache, adormiseră pe scaune, iar Angela sta re-zemată de balconul terasei și plângea...

— Am scăpat de sărăcie și de sigllul portăreilor, zise în gând Spulberescu și apoi se apropiă încet de Angela, îi luă mâna și i-o sărută, ea transportată i-o dete și îi zise râzând printre lacrămi:

— Voiu fi a d-tale, nu mai stau la gânduri nici un minut. Sunt trei luni de când te cunosc și m’ai subju-gat și cu manierele și cu siințirea-ți poetică. Nu-i vezi, între ăștia ce să mai fac ?

— Știam, știam, dragă Angelo, dă-mi voe să te nu-mesc așa, că. tu ești o perlă și că numai eu voiu fi omul care să te pot face fericită, să’ți îndeplinesc gândurile, să te ridic acolo unde tu meriți să stai. In acest moment servitorul i-aduse o telegramă pe care el o citi, după ce ceru voe, apoi o strânse ș’o puse repede in buzunar urmând: Ia-tă tata, parcă fuse ghicitor, mă felicită de ideia ce am avut d’a veni aici și mă întreabă dacă am isbutit să intru în gra-țiele tale.

— Bine potrivita minciuna, gândi el și iar sărută mâna celei care era să fie salvarea neamului, cu toate ca’n inima lui, pentru ea, el, nu hrănea nici o urmă de iubire ei de trei luni juca așa comedie, numai sfăt-uit fie tată-său și’npins de lipsa și de sumedenia cre-ditorilor de cari, zilnic, tată și fiu, erau protestați, lucru ce tată-său i-anunța și telegrafic.

Hristache deșteptându-se, trezi si pe Zamfira, a-poi văzând pe Angela în brațele lui Spulberescu, scoase din buzunar basmaua cadrilată și, de bucurie, începu să plângă zicând: Amin și ceas bun! D-zeusă vă dă-ruiască viață fericită, copii mei.

— St!.. Taci tată, nu striga așa că ne faci de rușine.

— Ce dce? Nunta e o taină sfântă, cu nenorocire, zise el, turnând vin, bând și iar închinând.

PARTEA II-a

Ghemuit în vârful patului stâ lângă o masă ro-tundă Arghiriadis și număra la hârtii, când intră în-năuntru Veta și anunță pe Barbu Coviltirescu. Gre-cul, strânse iute banii, îi băgă’n buzunar, apoi, lepă-dând halatul, își aruncă pe umeri o haină, își puse papucii și ducându-se către Coviltirescu, îl luă de mână, îl pofti și plin de amar ii zise:

— Credeam că nu mai vii, c’acum doar în d-ta mai îmi este toată nădejdea.

— Ei, Ce pot să fac eu ? Slab, lucrurile merg greu, foarte greu, ce să’ți mat ascund? Moșia Spulberești-lor a scos’o în vânzare creditul pentru două sute de mii de lei, d-ta vii în rangul al doilea, el a vândut tot după ea și-acum să vedem la licitație ce-o ieși. Eu, după cum am văzut’o, nu face parale multe. Mo-șie de munte: smârcuri, dâmburi, maluri sterpe, șan-țuri, vârtoape, hățișuri, viroage, codru des, pădurice și...

— Ei vezi, are pădure, are păcură, are...

— Ce d-ta crezi c’a fost prost, pădurea e rasă, lo-curile petrolifere vândute, așa că e puțină speranță. Ce să’ți spui?

— Dar ce să mă fac, ce ? O D-zeule, blestemat ceas!

— Am auzit ; toate veștile astea dureroase, mi-au sosit în streinătate, unde știi c’am plecat trist și dis-perat.

— De ce te-ai dus, de ce m’ai părăsit, poate că de’ți băteai capul mai mult, nu greșeai așa de rău, nu mă storceau'atâta hoții de Spulberești.

— Ce era să mai fac ? Angela m’a respins și m’a desprețuit; d-ta asemenea, doar sărmana cucoana Zamfirița era pentru mine, dar și pe ea ați nesocotito, ați alungat’o, ați ucis’o!

— Așae, așa e ; din clevetiri și din minciuni ne-am trezit vrășmași la cuțite și... nu mai pot, nu mai vreau să-mi aduc aminte! Ce blestem, ce suferință!

— Ei și cum s’a întâmplat, cine era pricina tutu-lor zavistiilor?

De ce s’a răpus biata femee ?

— Nu știu, nu știu, păcatele mele, nu știu.

— Ce nu știi, nu știi, spune adevărat, zise Veta, aducând dulceața și cafeaua, spune că odrasla d-tale d-șoara Angelina, fata tatii, care ne-a mâncat viața la, toți și domnișorului ăsta, că și el a suferit de pe urma ei, știu eu. Spune, spune drept, n’ascunde că nu e strein.

— Oh!... Mă dusesem, fătul meu, jos să iau bani din tejghea ca să împlinesc două mii de de napoleoni, aur pentru copii s’aibă de drum, până să fac fișiou-rile, până să mai spun lui Panait ce să facă în tim-pul cât voiu lipsi eu la gară să’i petrec, ce s’o fi în-tâmplat între ele nu știu că, d’odată, am auzit niște țipete grozave și am văzut pe Angela alergând pe scară și strigând: doctorul, doctorul!... Zamfira căzuse în mijlocul casei, parc’o văd, am frecat’o cu oțeteam afumat’o cu cârpă aprinsă. Ce nu i-am făcut ?... Când a venit doctorul, era târziu. Murise.

— Să spun eu cum a fost, domnișorule. De când a venit în casa asta fata noastră, că pe mâinele mele a crescut, au început certurile și bătăile, chinurile și zavistiile, zăzănii și ură de necrezut. Răposatei i s’a tăiat inima, mai ales când a văzut că ia pe Spulbe-rescu, spulbera-i-ar D-zeu zilele lui, cum le-a spulberat el p’ale acestei sfinte femei.

— Sărmana, eu o iubeam ca p’o mamă!

— Ș’aveai dreptate că ea era bună, fusese bună, dar’și coclise și ea sufletul și nu se mai împăca cu nimic. Când să plece tinerii, da și ea sfaturi, ca o bă-trână, ca o mamă, dar cine s‘o asculte ? Bolnavă, ne-mâncată, amărâtă rău, dela nuntă, oropsită, bătută de d-nealui și înfruntată de jii-sa, i s’ă tăiat inima, a picat jos ș’a murit. Ce crezi că e omul ? Rabdă, rab-dă, până’ntr’o zi. Așa o să pic și eu că m‘am săturat, zise ea plângând și ducându-se s’adune rufele de erau întinse p’afară.

— Nu știu ce a dat peste casa asta și peste noi toți.

— Ce și d-ta ești amărât ? Eu te credeam omul cel mai fericit din lume. Nume mare, avocat vestit, femeia pe care ai luat’o in căsătorie destul de a-vută.

— Avuția? Nu face fericirea. Gloria? E încă și mai rece. Ce-mi folosesc, mie toate acestea, când, după atâta muncă, după atâta suferință, am ajuns unde sunt și sufletul meu e gol, el nu se va umple niciodată. Vezi n’ar trebui să ți-o mai zic acum, când ești atât de amărât, dar mie n’ai vrut să-mi dai pe Angelina, zicând că sunt un tânăr prea sărac și necunoscut. Ai ținut să iei băiat de familie, băiat cu nume mare! A, prietene, numele cel mai mare este acela care nu este pătat cu nimic, acela care făurit din muncă, din cinste și din omenie. Eu am câștigat, cum știi, un proces mare ș’am plecat d’am luat docto-ratul la Paris, căci la d-v. nu mai aveam nici o nă-dejde. Soarta nu a voit să urcăm scări potrivite cu spinările noastre, ne-am întins unde nu era de noi, ne-am nenorocit cu propria noastră voință. Mărturi-sesc că eu simțeam multă dragoste pentru Angela, dar mă temeam de caracterul ei și, să nu te speri, de educația greșită pe care i-ai dat-o.

— Fața mea ? Un înger?!...

— Lasă că știu eu cum era și ce fire avea. Ii făgăduisem s’o călăuzesc, s’o îndreptez pe calea cea bună, apoi, luată în căsătorie să fac din ea un mo-del de femee, dar împrejurările și d-v. voiați altfel.

— Vai, vai, ce greșeli ne iertate! Ce păgubi, ce chin!

— Știu, înțeleg. D-ta bătrân, lupți singur cu toate, Kivu om cinstit, care’ți era mâna dreaptă, bănuit că te fură și te’nșală, lucru la care sunt sigur că el nu s'a gândit. Îl cunosc pe Kivu. Angelina eheltuește să țină rangul lui bărbatu-sâu, eu însurat, vrând nevrând, c’o ciocoiacă, plină de bani și de gărgăuni, biată cucoana Zamfira, moartă, căci a voit dreptatea și cinstea. Acum bine-i așa? Stai surghiun.

— Bine, ce bine, mă’nșală și mă fură toți.

— Eu n’am să te fur și am să te-ajut mereu, pentru o amintire.

Am iubit pe Angelina și’n amintirea ei, voiu face totul, dar e greu, greu de tot ți-o spun, căci ce să iei lui Spulberescu ? Dacă la licitația moșiei nu ese mai mult decât ce datorește credetului, ce te faci ?

— Cum se poate?

— Iacă bine. Nu se găsesc amatori să dea mar mult, d-ta zici că n’ai bani să supralicitezi și uite, ne-cazul gata.

— Nu mai spune eă m’am săturat. Va să zică eu sunt ruinat cu desăverșire, strigă Arghiriadis, plân-gând cu hohote. Barbu căuta în zadar să’l îmbărbă-teze, el plecă îndată ce veni Veta, care intră prin casă s’aducă lampa, căci se negurase.

— Strici la toate, zise ea, zadarnic plângi acuma ; rabdă, căci dela fată ți-au curs toate necazurile; dela dânsa, care acum nici măcar nu’ți scrie.

— Tacă’ți gura neroad’o. Ce nu-mi scrie mereu la Paști, la Crăciun, la lăsatul secului, la ziua mea...

— Dar de încurcăturele, de nădufurile astea pe cari ți le-a făcut cu Spulbereștii, așa-i că nici că se dă’n pomeneală.

— Nu, nu ți-am spus că nu.

— Ciocoi afurisiți, ochi n’am avut sa’i văd și nu m’am înșelat! Am zis, am strigat să dați fata după domnișorul Coviltirescu, dar cine s’a uitat la mine ? Am crescut’o colea pe brațele mele, am făcut’o mare iar când i-am dat vr’um sfat că de, țineam la dânsa, par’că era a mea, știi că eu n’am pe nimeni decât pe D-zeu și pe d-v., țipa, bătea din picior și mă dădea afară.

— Dar pe mine, dar pe mine, Veto !

— Pe d-ta? Uite, zău uneori, nu mi-e milă. Mai bine la noi la țară. Tremură fetele înaintea părinți-lor, au teamă, au rușine, dar aici ce-am auzit eu, vai, vai!....

— Ce șă’i fac Veto, Vetișoară, n’ai văzut că dacă am certat’o și am piersicat-o puțin, eu și biata răpo-sata, ea a băut otravă ?

— Ai fost slab jupâne, slab, pe dânsa o suiai în cap și pe biata jupâneasa Zamfira o băteai ș’o răstig-neai ca pe tâlhari. S’a dus ea din casă, s’a dus norocul nostru. Copilul!... Crești pui de șarpe ; te stoarce pe d-ta ca să dea bărbatului, un strein, o secătură, stricat, bețiv, cartofor, neam blestemat!

— Veto !...

— Zi-mi ce’i vrea, dar uite, nu pot să tac, nici nu pot uita chinurile, sbuciumările și moartea bietei ju-pânese Zamfira. Glumă e ?

— Veto, Veto, nu mai mă face i-ar să plâng.

— S’a dus binele nostru, merg rău toate din pri-cina fetei... are și ea copii...

— St, taci Veto, taci!... Fata tatei. Păzește-o Doamne, păzește-o, îngână grecul, căzând în genunche și fă-când semn Vetei s’aprindă candela la icoane...

In primele zile ale căsătoriei lor, Spulberescu, își dete toate silințele să’și ascundă cusururile și să: pară soției lui eu totul altul decât aceia ce era. Orele de curs le petrecea regulat afară din casă să’și dea aere de student, ascuzând, cât putea mai bine, lenea și incapacitatea sa.

Zilele și le petrecea bătând stradele Berlinului și casele vechilor sale cunoștințe; iar serile nu ieșea din casă decât să petreacă cu amicii săi, așa că a-rare avea timp pentru Angela, care văzându-se de-parte, în streini, începuse s’aprecieze bunurile țării sale. Incetul eu încetul, tăia din luxul său, spre a plăti lui Nicușor taxele la examenele la cari cădea regulat. Veniră apoi doi copii, în doi ani, veni răceala și încurcăturele în cari zilnic o băga Spulbe-rescu. Cât țineau banii trimiși de Arghiriadis ținea și drăgălașia conjugală, dar de îndată ce aceștia se sfâr-șiau, Nicu devenea posomorât, anost, mut, arogant și nemulțumit.

Rostul casei, Angela de unde să’l cunoască, mânca ce’i dau nemțoaicele și acum îi era dor de bucatele suculente și gustoase dela vatra părintească. Ce n’ar fi dat să le mai aibă ? La înjghebarea menajului, la conducerea zilnică a casei cu cine să se sfătuiască ? Nicu era dus toată ziua la Universitate ș’apoi el ce știa mai mult ca dânsa? .

Câțiva prieteni ce aveau toți le picau pe masă; An-gela se simțea mândră, căci pe toți Nicușor îi reco-manda că sunt de viță nobilă.

De câte ori era vr’o petrecere la dânsa, ea scria lui Arghiriadis, descriind-o cu culori foarte vii și în-cheind cu: dragă tată, nu mă lăsă, trimite-mi bani, aștept urgent. Voiu marge in vizită la conți, baroni, marchizi, la bal, la teatru și-mi trebue rochie, pălă-rie, ghete... Să nu mă lași !...

— Fata tatii, auzi, auzi ce onoare! De sigur c’o să pună la gazetă ș’o să-mi trimeată și mie și la Ianina la Patrida.

Ce o să zică rudele, prietenii ? Mulți o să crape d de nacaz: Hristache dragă, halal, ai strâns, ai muncit dar ai avut parte, își zicea el, în sine, citind scrise-rile Angelei și iute alerga la poștă și miișoarele sbu-rau, sburau...

Cine să’l sfătuiască să-i deschidă capul de ruina în spre care singur alerga?

Câte odată Veta se da de ceasul morței, văzând atâta risipă, îl ținea de rău, arătându-i, pe șeart, în-vederându-i povârnișul ce apucase, spre drumul ruinei.

— Greu, e greu, n’am ce zice Veto, dar ginere-men i o să se întoarcă dăctor, o să câștige... o să...

— Da, da, parigorie de om bolnav, zi mai bine c’o să te lase lefter, în sapă de lemn.

— Ei și, n’o să mă țină tot el ?

— Tragi nădejde ca spânul de barbă. Să dea D-zeu, dar eu văd că umbli cam des la sipet. Ai dat de fundul ciorapului, ia seama ce faci, rămâi pe dru-muri la bătrânețe.

— Taci din gură, neroad’o.

— Iaca tac, dar m’am speriat. Nu trece o săptă-mână bani, nu trece alta bani și iar bani. Apoi cu neamurile de aici zici că ai dat iar de necazuri. Ce te faci ?

— Taci cloanțo, n’auzi ?

— Iacă tac, dar o să te încurci rău, vezi să nu ajungi ca Hagi Vasile să’ți dai sfârșitul la Azilul Brân-covenesc, p’aia urmă ai pornit. Ăla a dat, a dat co-piilor tot ce-avut, apoi la bătrânețe, îl mânca ăla și ăla și nici unul, din cei zece copii, n’avea loc pentru tatăl lor. Scârbit, agiul s’a dus și a rugat pe prințul Bibesou de i-a dat o fărâmă de acioală, A murit, săr-manul, pe căpătâiu străin și a fost îngropat cu ta-lerul...

— Br... Lasă-mă femee în pace, tu îmi bagi groazà în suflet. Ai dreptete, cine știe, eu am dat de multe, am făcut multe.

— Știu, le știu... Ia seama, raiul și iadul aicea sunt. Pune de-o parte bani albi pentru zile negre că nu știi cum să schimbă lucrurile, nu știi ce te aș-teaptă. Ai prigonit, ai năpăstuit, ai jegmănit, ai crescut copila altfel de cum trebuia, altfel de cât îngă-duia rangul d-tale și acum ea îți este străină, sin-gura legătură, între amândoi, sunt banii. Apoi alde coconu Nicu văd că nu’ți scrie o boată; când e vorba de cerut, are grămătic.

— El e prins cu învățătura.

— Ce face, scrie ? Va să zică e cu condeiul în mână toată ziua și de acolo de unde mulge ca să trăiască nu vrea să știe. Te-a cercetat el, ți-a des-tăinuit el ceva de când s’a dus. Te prețuește el ca pe un negustor, ți-a dat el vr’o socoteală de banii pe cari îi toacă.

— Ce o să mă spovedesc eu ție?

— Păi, nu știi că eu le aflu, nu-ai băgat de sea-mă că, de când ai intrat cioclovioa asta în casă aici, ne merge rău. Uiți că din pricina lui s’a prăpădit biata jupâneasa Zamfira? Eu să uit? Aidade. Pândesc ca naiba ca să văd de ce este în stare, că zău m’aș-tept ca mâine s’aud numai rele pe urmă-i. Neamul Spulbereștilor!... Ce naște din pisică, șoareci mănâncă !...

— Ci ca mai taci femee cu proorociile astea, de unde știi, unde ți-ai căutat tu să zici că Nicu are să semene cu cei din neamul lui.

— Ii știu eu pe toți pe degete, n’am slujit la bu-nă-sa, nu se au între ei ca țiganii ? Nu’și înșală și’și bat nevestele, n’au ajnns toți în sapă de lemn ? Da-tori la prieteni, la jidani și până și la slugiile din casă. Boeri, ce să le faci!... Așa suntboerii, răscopți de boli și înglodați până’n gât de datorii. De ce so-cotești că iau ei fetele mitocanilor? Cârpesc boeria cu te miri ce neroadă, apoi o lasă c’un cârd de copii de gât și când sunt scăpați din buclucuri ș’aduc a-minte c’au coborât din rangul lor. Om cinstit și mun-citor, d-nu Coviltirescu, dar Spulberescu...

— Nicușor n’are să facă așa și Barbu era sărac.

— Eu mă uit în calea fetei, vine, vine zău, bătută jefuită, și...

— Nicu e blajin, e bun, e...

— Să dea D-zeu, dar urma-alege, ei trăi și-ei vedea. Pe când Veta cobora scara, veni factorul și îi dete o scrisoare, ea văzând marca din străinătate se întoarse și se duse d’o dete stăpână-său, zicându-i; Ia citește, vezi nu-ți mai cere ceva arginți?

— Arghiriadis, deschise scrisoarea, s’așeză jos pe scaun ș’aruncă ochii peste dânsa, încreți din sprân-cene și se schimbă la față.

— Ce este? Așa-i că sunt prooroacă? Ți-am spus eu.

— Lasă-mă în pace și mergi la treburile tale.

— Iacă mă duc.

Rămase singur și citi :

Tată dragă,

Sunt în spital bolnavă și cât se poate de neno-rocită. Până acum am tăcut ș'am ascuns, însă paharul cu venin este plin, nu mai pot, trebue să’ți spun, căci numai pe d-ta te am pe lume.

Incă din anul dintâi, decând am venit aici, am bă-gat de seamă că Nicu lipsea d’acasă mai multe cea-suri de câte’i trebuiau pentru cursurile dela Universi-tate, că mă făcea să plătesc la taxe, peste taxe și nu trecea nici un examen. Cu foarte mare delicateță mă bhzunărea la început, îmi lua din mână tot ceia ce îmitrimeteai și zile întregi se făcea nevăzut, spunân-du-mi că este ocupat cu studiul și eu îl credeam. Mai apoi, îmi luă tot cu amenințări și cu insulte. De nenumărate ori m’a făcut să’ți scriu minciuni, numai spre a te stoarce de parale și măcar d’aș fi știut ce făcea cu ele. Au fost timpuri când, mie și copiilor, ne-a lipsit pâinea zilnică. Am plâns și am așteptat nopți întregi, iar când venea acasă și’l luam la so-coteală, începea să strige și să mă amenințe. In mai multe rânduri l’am căutat și l’am așteptat în fața U-niversității, dar unde să dea el p’acolo ? Stăm și plân-geam în drum iar lumea trecea nepăsătoare. Eu, în toți studenții, parcă vedeam pe Nicu. In toate răspântiile, toți oamenii mi se părea că-e tot el. Când îi spuneam că i-am ieșit înainte, că nu l’am găsit, că mă minte e’a fost la curs, îmi striga în față: Uite Rița cârcin-măreasa, cea cu bănuelile și cu urmăritul. N’am fost acolo, căci nu m’ai văzut tu, care ești o chioară, am trecut pe lângă tine, dar mi-a fost silă, tocmai pe strada cea mai frumoasă din Berlin, pe Unter den Linden, eu să stau de vorbă c’o slută, c’o tâmpită, c’o ordinară ca tine; acestea îi erau răspunsurile.

Intr’o zi primesc acasă această scrisoare:

Doamnă,

Dacă vrei să știi unde stă toată ziua soțul d-tale n’ai decât să iei trenul să te duci afară din oraș. Lângă frumoasa grădină a palatului Sans-Souci din Postdam, este o pădurice de pini înalți și frumoși plină de ederăși de mirt, acolo, în aceste locuri poetice, el vine de petrece zilnic cu adorata lui, o germană blondă ca spicul grâului și cu ochii albaștri, adânci ca ma-rea ; cu ea cheltuește toată averea d-tale.

Tată, tată, ce să’ți mai spun ? M’a prins o gelozie nebună, m’am dus, am alergat, am străbătut pădurea, în lung și în lat, am întrebat toți copacii, toate bu-turugele și nimic și iar nimic. Când mi’am ridicat frun-tea, am zărit în fața mea, aripele morii ce se învârteau in aer liniștite. Eu, în acel moment, se vede că eram așa de turburată încât am atras atenția gardiștilor, cari s’au apropiat și au început sa mă întrebe ce doresc. Am tresărit. Cum să le spun lor ce mă doare, ce caut ? Ar fi fost rău de mine, căci lumea nu înțelegea de ce’ți arde sufletul; ea râde de durerea ta ! M’am explicat, cum am putut ș’am plecat înapoi acasă. L’am căutat mereu, o săptămână, până l’am găsit la un prieten ; de unde s’a întors cu mine acasă. Tăcea mut și nu-mi spunea unde a fost, l’am luat și cu binele și cu răul, apoi am început să răcnesc ca o leoaică. Ş’a luat pălăria și a plecat spunând, pe scară de l’a auzit portarul, că el n’are poftă a’și mai pierde vremea cu o cârciumăreasă.

Tată, tată, am înțeles vorbele mamei și că el nu m’a luat decât pentru averea noastră.

Auzi cârciumăreasă eu, care nici nu dedeam prin pră-vălie, eu care am fost crescută la călugărițe ! Ce să fac? Am plâns, am țipat, am leșinat, iar el și-a luat pălăria, cum ți-am spus și a plecat fără măcar a’și mai întoarce privirea la mine și la copii. M’au tre-murat două săptămâni niște friguri grozave. Isprăvind de cheltuială, am intrat aici în spital, unde’l aștept și nu vine; Plâng toată ziua, nu bag nimic în gura mea, vreau să mă sfârșesc între aceste teribile ziduri!

Kivu și Kîrisița, înștiințați mai dinainte de Veta, lăsară la o parte toate răutățile ce înduraseră dela Arghiriadis și veniră să’i vadă, ei intrară pe ușă ca prin minune, tocmai când sufletul stingher și îndu-rerat al bătrânului căuta în lumea asta o ființă că-tre care să își verse focul. Hristache lăcrămat și dis-perat, cum îi văzu, le citi scrisoarea și eu toți înce-pură să plângă.

Veta, care era în casa lui Arghiriadis de mai bine de 20 de ani și le știa toate pe de rost, își șterse ochii cu șorțul, apoi uitându-se către ei, le zise :

— Ajunge, să încetăm cu jalea și să vedem ce este de făcut, căci așa, în halul ăsta, nu trebue să rămână mult copila.

— Așa e, așa e, are dreptate Veta, adaoseră cei doi bătrâni, cari nu se puteau opri mirându-se de cele ce auziseră și de schimbarea grozavă a lui Hristache, care abia se mai putea ține pe picioare.

— Mă duc la dânsa, fata tatei, cum s’o las eu în-tre streini. Mă duc, mă duc, îngână el, făcând un pas către ușe și împleticindu-se.

— Dar nu vezi în ce stare ești, vrei să sfârșești și d-ta ca alde cucoana Zamfirița?

— Ai dreptate, mă împleticesc, se învârtește locul cu mine, nu mai pot nimic ! Cum să mă duc nu știu carte, nu știu limba, nu știu... doamne, doamne, re-petă el, nu pot nimic și căzu în jeț înecat de plâns.

Kivu făcu semn Krisiței și după ce schimbară câteva șoapte împreună se apropiară de Arghiriadis zicând:

— Ei, nu te mai zdrobi, nu te mai omora atâta, nu mai plânge, are sfântulețul milă. D-ta ai aicea treburi, procese, apoi negoțul... vârsta, sănătatea, nu te iartă să faci atâta cale... Ne vom duce noi să ve-dem ce este de făcut.

— Voi? Aide plecați; tu soro, știi nemțește bine, iar tu, cumnate, ai mai fost prin ale țări străine. Du-ceți-vă, duceți-vă să mi-o aduceți negreșit, măcar cu atâta să vă răsplătiți păcatele, măcar...

Veta îi făcu semn să tacă.

— Ne ducem dar...

— Ce este ?

— Să ne dai parale, drumul costă scump, depăr-tarea, cufere, geamantane...

— Așa este. Drumul, drumul va să vi’l plătesc eu Krisi, eu că voi ce-ați făcut pentru mine decât să... Veta iar îi făcu semn și, el inușcându-și buzele, luă cheile, se târâ până la casa de bani și scoțând nouă hârtii de câte o sută de lei le întinse soru-sei.

— Aoleo, păi ce să facem noi numai cu atâta, suma asta nu ajunge nici măcar până la barieră.

— Dar cât, cât să vă dau, mișeilor, răcni el, cât să vă dau, vouă, cari mi-ați supt sângele, mi-ați ruinat viața ?

— Noi, ori d-ta, aidem Kivule, aidera c’aiurează, nu’ți spuneam eu să nu venim ? Fii-ta ca și tine. Ce vrei ?

— Nu, nu plecați, sunt nebun. Cât voiți să vă dau, samsarilor.

— Să ne dai cât ne datorezi, să ne dai cu cât ne-ai înșelat, banditule! Frate mi-ai fost tu, ori...

Arghiriadis se repezi la soru-sa, însă Kivu și Veta îl opri. El strigă:

— Nemernico, te zdrobesc, îți mut fălcile, te...

— Mai bine laudă-te că-mi dai dreptul meu, decât să te lauzi cu bătaia, aidem, aidem Kivule.

— Cumnate, ia vezi, nu te trece cu vorba c’apoi..

— Nu, n’am zis nimic, iată banii, îngână el, luați, luați, mai luați c’asta ați vrut, asta, să băgați ghiara în averea mea, luați!

Hrisița adună hârtiele de pe jos zicând: Așa, ăștia sunt ai mei, zestrea pe care nu mi-ai dat’o, a-cum cari sunt banii pentru drum ?

— Stați aici nu vă mai duceți nicăeri, ticăloșilor, stați! Pe mufluzul care mi-a nenorocit fata, îl potri-vesc eu; o să las pe tată-său în sapă de lemn. O să le vând moșia cu darabana, o să...

Căzu pe pat cu mâna plină de hârtii și casade bani rămase deschisă. Soru-sa se apropiă de ea și începu strige : Uite-ți faptele ; aurării, scule amanetate pe bani streini, morman pe care ai voit să te ridici și să ne înjosești pe toți. Rabdă, acuma vaită-te, nu mai ai pe nimeni decât pe baba asta, care e sătulă și ea de jafurile tale și pe Panait, care nu știu pentruce, până acuma, nu te-a strâns încă de gât. Fiară, rabdă fiară și recunoașie că suntem buni, căci ți-am avut tot pe mână și n’am luat nimic alt decât dreptul meu, iată 10.000 de lei. O să mă duc la Berlin ca să mă plimb că d’altceva nu’mi trebue. Banii tăi ? Bani spurcați !

Arghiriadis plângea ghemuit în pat. Kivu ră-măsese încremenit de istețimea Hrisiței, Veta tremura lângă sobă necutezând a se apropia de casa de bani pe care, Kivu și Hrisița, ieșind o lăsară deschisă.

Ce să se facă ea ? O zice lumea că eu am deschis’o, că eu am furat banii d’acolo. In vârful degetelor se apropiă de stăpână-său și’l văzu că cu o-chii deschiși sta și urmărea tot. Ii veni inima la loc, când îl auzi c’o cheamă și îi șoptește încet: Inchide, închide, ee-a mai rămas ne lirăpit de hoții ăștia... Am eu ac de cojocul lor, cum s’or întoarce îi închid.

— Fie că mulți bani le-ai dat.

— Le-am dat! Ce era să fac ? Vreai să las fata singură între streini ? Lasă-i pe mine, o să le-arăt eu, când s’or întoarce.

— Vai de mine, vai de mine, dar de ți-or face toți tot așa! In vânt văd c’o să se ducă tot, mi să face acum semn rău, mi se bate ochiul stâng. Mai dă și d-ta vr’un sărindar, jupâne, că ce e, nu bine.

— Sărindar ? Auzi să dau sărindar, iar să știrbesc din avere ? Moșia Spulbereștilor cu ce s’o iau ? Vreau să-i topesc, să’i las în sapă de lemn, apoi să divor-țez fata și s’o dau iar după un om cum se cade...

— Bune, sănătoase planuri, dar unde’i mai găsești, bată-i vina lor. Toți sunt răscopți, toți plini de pa-timi și cu ochii numai după zestruri mari.

Și, parcă fetele sunt mai altfel. Nește înfumu-rate, niște luxoase, niște nebune de pun bărbații pe drumuri, îi înebunesc.

— Firește, dalde astea o fi făcut coconița Angela d’a ajuns așa rău cum scrie.

— Taci neroado, nu vorbi așa. Auzi, auzi, cum se poate ? Fata tatei, ea este model. Icoană de femee cinstită, harnică, evlavioasă.

— Ce spui ?... Harnică, dar nu punea mâna pe ni-mic ; evlavioasă, însă nu știa pe unde e poarta bise-ricei. Incalte de cinstită să nu mai vorbim. Bine c’ai dat’o la casa ei, fier rău, d’o mai țineai mai mult a-casă, ți-ar fi pus opinca’n obraz, ascultă ici pe bătrâna.

Hristache, bine le știa toate, dar ce să facă ? Umblând prin casă dete de o carte veche și deschi-zând'o citi în ea: Hrăpirile, năpăstuitele și tigorirea omenească să răsplătesc însutit d’acea minte cumpă-nitoare, d’acea mână nevăzută, care dă cezarului cei este al Cezarului și lui D-zeu ce este al lui D-zeu. Raiul și Iadul aicea sunt!...

— Mi-e frig, Veto, mi-e frig ; dă-mi cheile dela casa de bani și învelește-mă...

— Odihnește-te.

Greu !...

Dela plecarea lui Kivu trecuse câtăva vreme și Hristache nu primise nici un rând, nici dela ei, nici dela Angela. Starea aceasta de lucruri îl slăbise și îl dase mult înapoi dela toate. Nu mai era în stare să vadă de nimic și zilnic sta cu ochii țintă după factor. Intr’o zi primi în sfârșit o scrisoare dela Ber-lin încare fii-sa îi spunea că este sănătoasă, că Nicu s’a schimbat ca prin minune și că peste puțin, fiind aniversarea băiatului cel mare, vor da o masă prie-tenilor la Postdam, dar că pentru asta va ceva bani, spre acoperirea cheltuelelor. Dacă se poate, dragă papa, așa se încheia scrisoarea, treci peste buget.

Fata tatei!... Va să zică, ea este bine acuma. Cine mă puse pe mine să dau lui Kivu atâta sumede-nie de bani. Na, ce mă fac ? N’o brodiam să le trimet suma aceasta tot lor ? Cum nu mă tăiă capul să bat și eu o telegramă, să’ntreb și eu pe fată ceva, apoi să mă grăbesc cu toate. Ei dar, oricum, Kivu și Hi-risița, tot au fost de treabă ca-au primit să facă ei atâta drum, sărmanii, ei mai mi-au rămas, ei și sunt oameni bătrâni! Firește, n’au copii, iubesc și ei co-pila; ce să zici: Sângele apă nu se face. I-am iertat pentru asta și când s’or întoarce, îi pun întâi să tacă testament în favoarea Angelei, apoi iau la licitație moșia Spulbereștilor și pe Kivu îl pun vechil. Firește glumă-i ? O să fure, o să se facă milionar. Socoteala lui, doar tot pentru fată o să fie. Da, da !...

Intr’acest moment bătu cineva la ușă, Arghiriadis tresări de și, cine intra, era singurul prieten oare-i mai rămăsese. Coviltirescu îl salută cam scurt și a-poi înfășură și desfășură mereu o hârtie pe care o ținea în mână și nu’i venea s’o citească.

— Ce ai acolo, citația ?

Barbu se așeză pe pat lângă Arghiriadis, tuși, tăcu, iar tuși, necutezând să deschidă gura; mai târ-ziu, când putu să prindă momentul, zise:

— Rău îmi pare, n’am avut ce’ți face, greșala dumitale...

— Ce este frățioare, ce, vorbește, vr’o veste urâtă dela fată ?

— Nu, nu știu nimic d’acolo, dar am aflat noutăți dela tribunal.:

— Nu-mi pasă nimic, merg la sigur, in curând voiu fi milionar.

— Să dea D-zeu să nu’ți pese, dai' eu cred că...

— Lasă-mă cu credințele d-tale, mi se pare că eu îți dau bani cu dăsaga și nu prea te’nhami serios cu afacerile mele, nu prea le dibui, nu le susții cum trebue.

— Te înșeli ș’acuma chiar mă superi, și pe mine.

— Lasă vorbă şi... moșia, spune-mi ce facem cu moșia ?

— Apoi vezi, asta vream să’ți spun.

— Da, aide spune, spune curând, mă interesează, bănișori mei, bănișori... știu eu pe ce’i dau. Moșioara mea, moșie !...

— Da, da, bucură-te, o să vezi ce procopseală ai făcut! Ai dat bani p’o ipotecă fără putere, d-na Spul-berescu avea separație de patrimoniu, banii parafer-nali și zestrali, asigurați în pământ; bărbatu-său nu are nici un cap de ață și actele toate de ipotecă sunt iscălite numai de dânsul.

— Ah ! Atât mai îmi trebuia, răcni Hristache și căzu jos grămadă. Veta îl frecă cu oțet, îl afumă cu tămâe și cu cârpă arsă și abia, într’un târziu, își veni în simțiri. Atunci plânse ca un copil, se văicări sin-gur, se bătu cu pumnii în cap în fața Vetei și a lui Panait, cari și aceștia mereu îl suduiau :

— Uite acum bine e, te-ai săturat de ce’ți făcură boerii ? Te lăsară pe drumuri ! Sumedenie de bani a-runcați în vânt și n’ai nici pe cine pune să umble. Să mai fi luat încă un avocat, să mai fi dat ochi cu hoții ăia bătrâni ; potlogăriele astea nu trebuesc lăsate .baltă, fă-i de râs, să’i știe lumea.

Stai de lemn, jupân Kivu, de era aici ar fi a-vat ac de cojocul lor, dar d-ta...

— Kivu, Kivu știe ce face, să plimbă pe banii mei.

— De ce i-ai dat ?

— I-am dat, căci vreau să știu de fată; i-am dat fiindcă se cădea să-i dau, căci a muncit o viață în-treagă alăturea cu mine și după ce a luat pe soru-mea l’am tras pe sfoară, n’am vrut să-i dau nimic, i-am dat pentrucă și banii ei, rămași dela tata, tot eu i-am luat și am făcut negoț cu ei, i-am dat, ei i-am dat și ce vrei tu? Cu atâta au să s’aleagă și să știi că li se cădea cu mult mai mult, și...

— Ei atunci, ei au știut ce-au făcut și mie bine-mi pare c’ai început măcar acum să dai și altora ceiace li se cuvine ; poate va veni și rândul meu care, d’atâ-țea ani, robesc de geaba în casa asta. Poftim, nici nu mi-a ieșit bine sufletul și ați început, cioclilor, să vă strângeți în jurul meu, uite și ăsta.

Panait se apropiă, binișor lângă patul stăpânului său, el se ridică cum putu și îi înfipse mâna în be-regată :-

— Aide nu începi acuma și tu, tâlharule, care mă prădezi de atâțea ani și ai făcut case și ecareturi din sudoarea mea, aide, arată-ți și tu pretențiele ca neroada asta.

Panait abia îi putu descleșta mânele din gâtul lui, apoi îi zise:

— Eu, dacă am furat, am furat numai dela d-ta jupâne și aceasta, căci nu mi-ai dat dreptul meu, dar cine a jupuit lumea întreagă? Văduve, bătrâni, ne-voiași, orfani, toți au fost jefuiți ca în codrul Vlăsie. Ai venit aici din țara grecească mort și ai supt ca o lipitoare, mănâncă acum, dacă poți, îndoapă-te cu bani, asta ai vrut, asta-ai stors fără de milă și de pe unde ai putut. Eu n’aș vrea să’nceapă să vorbească zidurile astea și taraba prăvăliei c’ar încremeni o lume.

— Taci mârșavule, taci că te-am crescut, te-am...

— M’ai crescut în răutăți și în șarlatanii, grec murdar, care mai înveninat de mititel, mi-ai altoit în sângele meu nevinovat prefăcătoria și minciuna, șarlatania și falsurile. M’ai crescut ? Ce amărâtă viață ! M’ai chinuit, m’ai bătut, văzându-mă străin, fără pă-rinți și, la urma urmelor, ți-am rămas credincios ca un câine.

Unde mă duceam, aflam de isprăvile d-tale. Taci! Nu mă mai împinge la nimic; nu mai sgândări buba, că mi-a ajuns cuțitul la os, de nu’ți ții gura te înștiințez că n’o să știm numai noi de potlogăriile săvârșite la Aquila României, ci voiu desvălui tot stăpânirii, poliției, lumei întregi, în ce chip ai strâns averea asta, în care acuma te semețești atâta și de care n’o să ai parte. Este un D-zeu, este...

— Taci, nerodule, că te zdrobesc. De unde știi tu că am avere ?

— Știu dela Veta, dela jupân Kivu, știu dela mulțimea de lume jefuită de tine.

— A ticălosule !... Ieși că te sugrum, zise Arghi-riadis și căzu jos pe căpătâiu, rămânând ca mort.

Din când în când, Barbu, ș’aducea aminte de cea-surile dureroase ale tinereții sale petrecute în lipsă și sărăcie. Desgustul, ce simțise pentru cucoana Săf-tica Bârzoiescu, parcă'l resimțea ș’acum. Murise, biata bătrână, lăsându-i lui tot ce-avusese dupe suflet, dar el n’o ierta că nu știuse a’i ține loc de mână, așa cum se cădea la o femee de vârsta sa. Ce n’ar fi dat el sa găsească într’însa bunătatea și zâmbirea blajină a acelei pe care abia ș’o amintea ca prin vis!

Coviltirescu ajunsese pe treapta cea mai înaltă în societate, avocat vestit, deputat, prefect, avut, totuși în sufletul lui, era ceva gol, ceva neîmplinit, ne ho-tărât, nesigur...

Intrase în neamuri mari și s’ajunse. Femeia ce luase în căsătorie era distinsă, blândă, drăgălașe, dar lui i se părea uniformă și, de foarte multe ori, banală. N’o scoteai dintr’ale casei și dintr’ale saloanelor, nu puteai dintr’însa alege nimic. Parcă n’avea nici un farmec, nici un ideal, nici o poezie, sau de și le a-vea, către el, ea, nu știa să și le exprime. Rochii, preumblări, joc, convorbire searbădă și’ncolo, nici un avânt, nici un gând ales și înălțător. Mode, cărți, ba-luri, teatru, vizite, primiri, în sfârșit o vecinică în-vârteală făr de rost, foarte costisitoare, și dăunătoare familiei. Copiilor le știa de căpătâiu doar madama, slugilor vecinii, cămării, pivniței și curței nici, D-zeu nu le mai ducea de grije. Hălălae de neamuri și de câini d’ai jupâneselor, hrăniți la bucătărie ; rufe pur-tate d’a valma de slugi și de stăpâni; lemnele și zar-zavaturile făcute pe dindouă cu slugile. Peste tot jaf și iar jaf!

Cine să le ia seama, cine să se ocupe de gospo-ărie ? Educația greșită și zestrea mare vine cu apa-nagiele lor. Câte căsnicii sărmane nu sunt mai de in-vidiat ?

Obosit, desgustat, acrit, Barbu, umbla cu gândul dus spre sitma soților din vremurile biblice. Toată știința lui și toată ardoarea, care o pusese ca să câștige acest loc de onoare în societate, ar fi dat’o p’un colțișor liniștit din Târgoviște, în grădinița părintească, unde văzuse înflorind nalba și crinii, albi ca zăpada, făcuse tilinici pe bancă din smicelele sălcioarei pletoase dela poartă, alergase, însoțit de Urseiu, până la stâna din preajma orașului.

Ce timpuri! La ce’i slujea lui acum toată slava?

Respira mai liniștit, ori de câteori putea să fie departe de casa sa cu stâlpi de stuk, cu statui de bronz, cu scări de marmură... Citea mult. Iubea fru-mosul, arta, literatura și în fața chipurilor ilustre zi-cea : Dece oare inimele mari și alese au fost și vor fi totdeauna încercate și amărâte ? Dece în calea mea n’am întâlnit o femee dulce, care să mă fi în-țeles. Dece munca mea toată s’o văd așa risipită în vânt ? Mă’ntreb mereu ce este de sufletul meu. Pe zi ce merge văd că am ajuns o simplă uneltă ? Mă duc, viu dela tribunal; iau, dau bani din mână cu toptanul și n’am nici o pace, nici o mângâere. Poate, nu zic, nici eu n’am fost și nici nu sunt bun, așa cum ar trebui să fie un om, care a ajuns și care dis-pune. Eu trăesc azi numci ca să fiu robul casei a-cesteia, care parcă îmi stă pe gât. Țin pe toți în spinare ca să nu’mi fie drag, nici unul, nici măcar cât mi-era drag Urseiu d’acasă !...

Am invidiat, în tinerețe, pe prietenii mei, desfrânați, și îi invidiez și acuma. Tereuzescu, bunioară, își bă-tea joc de toate femeile și pe el îl răsfățau și’l iubeau toate. Oamenii serioși. Sunt de râsul femeilor. Filfisonii au toate avantajele. Nu-mi iubesc femeia, dar până azi nici măcar eu gândul eu n’am păcătuit. Dar ea? Știu eu? O văd mereu pe gânduri, o văd cochetă și nepăsătoare. O văd cu apucături de femee ușoară. Cadă, nu-mi pasă. Ce zic eu ? Onoarea mea, numele meu pătat, pus în ziare alăturea d’o adulteră, de o prostituată ? Nu, nu, aș împușca-o, sau...

Ce zic eu? Cine știe dacă n’aș face ca atâțea co-legi ai mei din barou și dela cameră, cari port coar-nele lor c’o resemnație demnă de dânșii!

Societatea asta este o mocirlă la care nu vreau să cuget mai mult, căci amețesc.

— Dar tu, dragul meu, tu ce ești, tu nu ești, și tu un mormoloc ca toți ? Nu te târăști și tu la fel ca noi, zise soția sa, care intrând auzise ultimele-i cu-vinte.

— Ba da, draga mea, ba poate și mai rău ca toți, căci după mine duc atâțea, cari nu merit nimic...

— Știu, nu merităm decât disprețul tău; de aceia ne purtăm și noi în consecință, noi aceștia pe cari ne ții în spinare.

Coviltirescu se roși la aceste cuvinte, ce avea obiceiul a le repeta des și de multeori fără rațio-nament. N’avea dreptate, căci luase o femee cu zes-tre și de familie aleasă și acum rangul trebuia ținut cu cheltueală, totuși dacă ar fl fost rânduială, nu era atâta risipă, dar de unde, dela cine să’nvețe fetele economia casnică, dacă mamele lor n’o știu ?

— Barbute ai frumosul obiceiu d’a ne sudui pen-tru ceiace nu merităm și, de multeori, ești hain, erud cu toată casa. Te supăr cei din afară și plătim noi, cei cari te așteptăm cu drag. Vii cu fruntea în-crețită, preocupat, amărât d’ale d-tale și te restești chiar atunci, când noi suntem blânzi ca mielușeii. Ce știm noi de luptele d-tale politice, de ședințele plic-ticoase dela jurați; de amânări și de pierderi de pro-cese ? Mai la urma urmei, ce-mi pasă mie de toate acestea ? Eu nu m’am măritat numai pentruca să fiu toată viața singură; iar când ne vedem s’aud mereu : Cameră, tribunal, secție, Apel, Casație!... E de’nebu-nit, o să iau și eu' câmpii ca toate. Până când vădu-via asta de tine ? Până când toate nevoile casei să le duc numai eu ? Până când tu să fii numai al afa-cerilor, să trăești numai în friguri și călduri ? Lasă tot și fii al casei, al meu și al copiilor, sau... numai garantez de nimic și... nici de mine.

Coviltirescu rămase stâlpit lângă biurou. Pentru întâia oară, în viața lui, vedea o judecată dreaptă, o revoltă sinceră și foarte frumoasă in sufletul feme-ei sale.

— Așa-e, ai dreptate, dragă Sofie, voi sunteți martire ca și noi, dar ce-are atace ? Voi vă bateți și vă trudiți cu’n gând: Acela că noi vă neglijăm, noi cu sute și mii de nevoi pe cap. Revolta ta acum îmi place și’ți făgăduesc că, de azi înainte, voiu fi al vos-tru și al casei, dar și tu...

— Eu ? Eu sunt o roabă ș’o martiră.

— Tu ? Ce să zică atunci celelalte nenorocite că-rora le lipsește pânea zilnică ? Nenorocirea leagă su-fletele? Toți muncesc, râd și plâng împreună pe câtă vreme noi nu știm nimic unii de alții. Fiecare stăm, petrecem, alergăm unde ne place. Trăim numai spre a întâmpina cheltuelile casei și a satisface conveni-ențele sociale ; iar pentru sufletul nostru, nimic !.. M’am săturat, m’am săturat! Mi-ajunge, Bărbiile, mi-ajunge! Scump de tot plătesc eu succesele tale, mai bine luam un om mărginit, dar să fi fost ai meu. Un ceas pe zi să fi trăit și pentru mine. Pentru cine mun-cesc, pentru cine strâng, pentru cine adun ? Nu-mi trebue nimic, până nu te-oiu vedea zâmbind glumind, strălucind ca soarele în mijlocul nostru ! Nu mai vreau altceva azi decât o jertfă: jertfa ființei tale.

Indură-te, fii puțin ș’al nostru, Barbule dragă. Mai lasă gloriele pledoariilor, căci tribuna are să ne piardă pe toți!...

Coviltirescu rămase înmărmurit. Dintr’o țeastă strâmtă, micuță, acoperită de bucle blonde aurii, să iasă d’o dată, atâta raționament și’n piepții atât de strâmți ai unei rochii să încapă atâta inimă!...

— Sofio, vino în brațele mele să te sărut acum cu drag, căci ai dreptate și vorbești ea un înger. Inain-tea mea azi tu ai. câștigat foarte mult. Iți mărturi-sesc că te-am crezut rece, nepăsătoare, crudă cu mine. Acum ai rupt frumos gheața dintre noi și voiu ști să te prețuesc ca pe o sfântă. Eu nu sunt rău și nici vinovat de ceace-mi spui, ci creșterea, dragă nevastă, creșterea noastră este vițioasă. Cine ne pomenește, nouă oare ceva despre eeace trebue să fim și ce da-torie avem unul, față de altul? Cine? Căsătoriele se precupețesc și sunt întemeiate pe titluri, pe bani, pe josnicii, iar nu pe sinceritatea și curățenia inimei, pe caractere bune și nobile. Nu pe înălțimi morale!

Este dar prea natural ca jugul căsniciei să fie o corvoadă, când fiecare trage la el fără resteu și ne-călăuzit. Așa, cum să nu alunecăm în zăgazurile grele ale vieței; când nici nu cunoaștem calea ce trebue să străbatem. Ne altoim în contra vărsatului; ne i-noculăm în contra difterii ș’a turbării, lucruri rare și, nu luăm nici o măsură, nu facem nici o pregătire pentru ziua de mâine, pentru viața casnică și e singura în care ar sta fericirea, dacă ar fi cuib de dra-goste și de îngăduială reciprocă. Cine se gândește la așa ceva ? In școli se învață algebra, matematica și fllosofia, nu ceeace trebue pentru uzul vieții. Eu n’am avut pe nimeni, dar tu, tu, de ce nu te-ai arătat mai blajină, mai dulce eu mine. Eu sunt bun, sunt bun ea pâinea caldă, Sofio dragă, însă trebuia acea căl-dură, care să mă facă să mă desvolt să m’arât așa cum sunt, dar răceala ta, desinteresarea asta, mă fă-cea să mă’nchid în mine, să rabd, să sufer, să plâng demulteori, să...

— Tu să plângi?

— Da, crezându-mă ne iubit și ne prețuit de tine.

— Dar eu? Eu atuncea ce să zic? Eu am crezut, că la mine nu ții de fel și că gândurile tale și su-fletul ți-erau deja prinse, date, într’altă parte.

— Va să zică ne chinuiam tăcând amândoi. Ce viață ! Și multe cari or fi ca noi din cauza acestei e-ducații greșite, multe vetre părăsite din pricina am-bientului rece pe cari soții nu știu să’i țină aprins de focul sacru, în care trebue să’ncolțească și să tră-iască familia, această celulă organică ce-ar trebui să fie cât de sănătoasă, pentru isbânda și fericirea nea-mului! Câta vreme pierdută, câtă suferință pe noi, dragă nevastă, și tu și eu...

In acest mement s’auzi ciocănind la ușă.

— Intră, zise Barbu, obicinuit cu clienții ș’o d-nă cochetă și elegantă deschise ușa.

Sofia se retrase, dar un fior de gelozie îi trec prin inimă, când văzu pe Barbu, așa ue amabil cu dânsa.

— Nu mă mai cunoaște-ți, d-le, nu este așa ?

— Nu d-nă, nu mai mi-aduc aminte de fel.

— Aveți mare dreptate, ne-am cunoscut puțin și în niște momente... Foarte grele și foarte dureroase, prină dânsa, după o pauză.

— Momente grele și dureroase, șopti încet Sofia, are trase puțin cu urechea la ușe. Cine știe trecu-tul lui Burbu? Cine știe de ce-o fi el așa de posac ţi de tăcut! Vr’o intrigă amoroasă, vr’un bastard, doamne, doamne, ce o mai fi, îngână ea prin sală, de-părtându-se întristată.

— Nu-mi amintesc nimic și nu înțeleg ce voiți să-mi spuneți, d-nă, poate e mult d’atunci, poate...

— E mult da, și fapta d-v. a fost fără seamăn, și..

— Ce-o fi, D-zeule, gândi Barbu. Știu că n’am ni-mic pe conștiință, d-nă vorbiți, zise el cu glas tare.

— Conștiința dv. d-le, a, dacă ar fi multe așa!

— Dar despre ce este vorba, adaose Barbu, din ce, în ce, mai nerăbdător.

— Mă numesc Irina Tereuzescu și voiu începe d’a-colo de unde am lăsat-o, stimate domn Voiu începe d'colo de unde știți și, sunt fericita că, datorită dv. am azi casă, căpătâiu și un rost în această lume. Mi-aduc aminte că’n seara aceia eram disperată. Mă hotărâsem a-mi face seama singură. Să mă iertați dacă voiu fi foarte sinceră; Tereuzescu, prietenul dv. dar care, să spun drept, nu vă seamănă în nimic, începuse, după ce a profitat de mine, văzând slăbi-ciunea mea pentru el, a mă ocoli, a mă înjosi. Mă pă-răsise cu desăvârșire. Orfană, cum eram, unde să mă duc? Acum regretam fapta mea și ziceam mai bine lucrătoare în orice prăvălie, dar cinstită, decât amanta'unui om cu avere, însă fără caracter. Ei, dar ce știu fetele ? Ele sunt lesne încrezătoare și toate sper în fericire, multe ajnng servitoare, multe dacă nu’și curmă viața singure, mor în spital. Astea sunt mai totdeauna, consecințele ne ascultării și ale încre-derii oarbe în spusele bărbaților, în vorbele lor dulci și ademenitoare !... Eu,dăcă am avut noroc, vă dato-rez dv.

— Ei și cum aceasta, nu’mi amintesc nimic.

— Cum v’am spus, Tereuzescu fugea de mine, eu , într’o zi, rămăsesem chiar și fără hrană; ca prin mi-nune o prietenă a mea veni și mă luă ca să prân-zesc eu ea; la masă, printre lacrămi, în restaurant, îi povesteam suferințele mele, dv. dintr’un colț, citind ziarul, ascultați jalea mea și...

— A, știu, acum începe a’mi veni în minte scena. O datorie creștinească, o faptă...

— A d-le Coviltirescu, o faptă nobilă și frumoasă, o faptă care merită mult, căci acelei fapte se dato-rește viața și fericirea mea. P’atunci știu că dv. erați fără mijloace. Ei, cine ar fi jertfit, așa lesne, tot câștigase în acea seară, cine ? Dv. ați aruncat unei disperate, fără s’o cunoaște-ți, o sută, de lei, suta ce câștigaseră-ți dela Tereuzescu; aceasta numai c'as-cultaserăți tânguirea mea; cu această sumă, eu mi-am ținut viața câtva timp și învățând dela prietena mea și răbdarea și dibăcia pe care o femee trebue s’o aibă ca âă cucerească nn bărbat, de multeori ținându-l c’un fir de păr, de multeori scăpându’ți legat cu fu-nii de corăbii, am putut face casă.

— Ei cum, eu sunt avocatul lui și nu știam nimic.

— Mai bine, el a aflat și milostenia dv. d’atunci a fost o palmă pentru el, o palmă care l'a îndreptat pe calea cea bună ; acum fiindcă nu vreau să vă în-trețin mai milt, am să vă destăinuesc scopul vizitei mele.

— La ordinul dv. d-nă.

— Știți că, peste puțin, plecăm să ne instalăm de-finitiv la Paris, unde și locuim de mai mult timp.

— Da, da știu, căci azi chiar, Tereuzescu, mi-a dat procură și înmânat toate hârtiele pentru afacerile lui.

— Ei dar, eu n’am să vă dau decât o singură hâr-tie, iată o mie de lei.

— D-nă, dar,..

— Nu voesc să rămân datoare; a trecut d’atunci multă vreme, banii dv. la mine au crescut.

— A’i primi eu ? Dar aceasta este o ofensă pen-tru mine.

— Știam c’aveți să-mi răspundeți astfel, de aceia iată ce am gândit: Sunt în țara noastră o mulțime de de societăți de bine facere, eu n’am copii, fetița dv.cea mare, îi va da unde credeți, în numele său.

Barbu, fu foarte atins de această delicată aten-ţiune, sunând trimese s’o cheme și veni Sofia și co-pila. Coviltirescu le povesti tot, apoi eu lacrămile’n ochi, zise: Acești bani, stimați d-nă, ăi voia da pri-mării să’i împartă de sărbători la copiii săraci ; iar lui Tereuzescu, îi voiu scrie că prietenia cu el, de' azi înainte, mi-a devenit și mai scumpă de oarece el a fost în stare de o faptă sublimă. Sunt sigur că numai o femee ca d-v a putut să'l îndrepteze pe calea cea bună de care, vă spun drept, mă tot miram și acuma știu pe ce cale a apucat. L’ați scăpat de dru-mul peirei; țineți’l tot așa să nu cadă în prăpastie.

— Făgăduesc că voiu asculta, zise Irina ieșid, după ce sărută copila, care privea cu ochi mari hârtia ce ținea în mâni și nu știa banul câte nevoi poate să potolească, câte lacrimi poate să usuce !...

Kivu și Crisița suferiseră mult, foarte mult dela Hristache, dar acum ajunseseră în sfârșit, de pe ur-ma lui, să facă și ei o călătorie frumoasă să agoni-sească și ceva parale. Bogătașii ău talentul d’ași face, în jurul lor, o atmosferă încărcată cu microbul ră-celii. Or cât ar da un bogătaș, simpatie sinceră nu’și poate căpăta dela nimeni. Caracterele milionarilor simt acre și coclite ca și banii lor. Ei urăsc pe cei ce’i înconjoară, crezând că tot aceia ce fac și tot a-ceia ce zic, e numai pentru bani; iar aceștia, mai la urma urmei, vor mai bine decât fața mohorâtă a bo-gătașului să vadă chipul monedei ce i se cuvine ea moștenitor, de unde înțepăturele, răceala complectă a atmosferei, dintre cei ce au să dea, și cei cari au să primească. De multeori m’am gândit la chinurile cumplite ce trebue să îndure milionarii, când se simt la marginea groapei; cugetând că, ceiace au strâns, vor profita tocmai aceia pe cari poate ei, în viață, d'ar fi putut, i-ar fi strâns de gât. Și apoi cu bani isbuti-seră a cumpăra pe lume tot; iar moartea, intrase la dânșii netocmită și or cât i-ar fi dat ei, ea tot ră-măsese ne’nduplecată...

Kivu, după îndemnul lui Arghiriadis, până la Ber-lin, luase el. I-a, dar Crisiții îi venise rău.

— Dar bine, frățico, ce făcuși de nu luași cl. III-a ai văzut că aeeia mergea mai încet, nu ca turbatul ăsta. Amețesc, mor!...

— Ei rabdă și tu, până te vei învăța, o să mai mergem și altă dată în călătorie, ce crezi, ai văzut ce are frate-tău în casa de bani și el miroase a i colivă!

Călătoria, până la Viena, fuse un adevărat chin. Toți călătorii din juru lor vorbiau alte limbi; toți râ-deau și erau veseli; iar dânșii parcă stau plouați ? Li se urâse cu drumul și numai cu slănină afumată și cu brânză de Brăila. Apoi ce să bea ? In gară sta trenul numai câte o clipă și Kivu nu s’ar fi coborât mort, tăiat, că rămâneau acolo. Ce să cumpere de mâncare și cu cine să se înțeleagă și să se tocmească ? Cu nemțeasca pe care o știa el, nu era chip, mureau de foame. Dar setea ? Ar fi dat viața pe o înfundată dela Aquila României. Li se uscase beregata, le ar-edeau obrajii, nu’și mai găseau loc și de ciudă să’n-pungeau mereu cu mustrări. De câteori venea chel-nerul să’ntrebe cine vrea să meargă să prânzească în restaurant, de atâteaori se făceau că se uită pa fereastră, după ce trecea, le părea și lor rău că nu s’au înscris pentru cină. Ce păcatelor? O masă în vagon-restaurant, nu era un cap de țară!

Intr’un borcan, Hrisița, luase de acasă niște mari-nată de șalău, dar uitase să ia furculițe și cum să scoată peștele cu mâna din borcanul adânc ca puțul? Kivu se făcu foc de supărare și, după ce o ănfruntă de mai multeori, lăsă rușinea la o parte, tăiă niște felii lungi de pâine, le'muiă în marinată bine, luă și peștele cu mâna și începu să mănânce, înghițind ca un lup. Peste noapte i se făcu o sete de ar fi băut apă cu găleata, dar de unde s’o ia ? I se frigea su-fletul. Se prigorise până la ziuă. Pe la opt ceasuri dimineața, călătorii treceau la cafea. Kivu se duse în cupeul damelor și din ușe se sfătui cu nevastă-sa:

— Ce zici, Hrisița, să mă duc să iau o sticlă de bere ?

— Ei ași, acuma și tu, ce o să zică ăia ? N’ai dat de fel pe la ei ș’acuma, când ei beau cafeaua, tu să ceri bere ?

— Păi ce să fac dar, să rabd ?

— Să rabzi firește, eu cum rabd de toate, n’am în-chis ochii nici cât ai coace un ou ? Jidancele astea put a usturoiu și toată noaptea s’au înghesuit în sufletul meu.

— Of! De ș’ar sfârși odată, chinul ăsta, pentru o descreerată ca Angela. Cine știe, o găsim, n’o găsim ? Cauți acul în carul cu fân.

— Ce ne pasă nouă, ne plimbăm noi, vedem noi Berlinul ? Uite nici nu-mi închipuiam s’am vr’odată norocul ăsta.

— Of! Lasă-mă că mor, mă duc să beau ceva, îmi plesnește beregata de sete.

Până să se hotărască Kivu să se ducă în restau-rant, vagonul se desprinse dela tren și el tot înseto-șat mort, rămase. Crisița lăsă sfiala și rușinea la o parte și fură dela jidancă o sticlă de vin și când se duse afară, ea o dete lui Kivu, care sta întins pe canapeaua din vagonul de alăturea din care mai ple-caseră pasageri.

— Ce suntem noi vinovați ce ? Of! D’ar ști frate-meu de pățănia noastră d’aici!

— Nu mai ’mi aduce aminte, măcar că-mi potoliși setea, însă îmi ești urâtă și tu că ești sângele lui, sânge spurcat de cațaon!

— Poftim, ce stric eu acum, asta e că te-am scă-pat de sete.

— Il urăsc că pe toți ne-a stors și ne-a înjosit, ne-a înfruntat, ne-a desprețuit.

— Știa, bine știu !

— Ce ' creștere a dat el fii-sei ? Tot ce i-a scris vei vedea că’s minciuni, îmi spune mie inima.

— Se prea poate.

— O să-i mănânce și lui capul, cum l’a mâncat maică-sei, ține minte ce-ți grăesc eu acum. S’o fi mai ros poate de străini, ea gând n’am, dar ce zic eu: Fă-mă tată să’ți seamăn!

— Ba poate s’o fi mai schimbat: vârsta, lumea în care trăește... Auzeam pe frate-meu lucruri minunate. S’adună numai cu prinți, cu oameni mari.

— Ei ași, vorbe! El s’a schimbat? Nu’i tot sgâr-eit, mincinos, hrăpitor și zurbagiu ? A întors el cuiva ceva din ce le-aluat? Ne-a dat nouă dreptul nos-tru ? L’am slujit cu credință atâțea ani și el mi-a terfelit cinstea, zicând că l'am furat; vezi acum cum e’a întors roata? Numai noi i-am rămas credincioși și noi o Să’i închidem și ochii că Anghilina nu mai pui mâna pe ea, nu se mai întoarce dânsa la treabă! N'o să mai ne curățăm de amestecătura asta mur-dară și putregăioasă. Mie nici nu mi-a spus de pa-guba cu Spulberescu, am aflat dela Veta.

— Ei și câte o să mai pățească !

— Eu sunt român neaoș și’mi place lucru curat, lămurit. Cere-ți dela el dreptul tău și nu ne mai bă-găm, o să ne dăm d’o parte ; că vine, să vezi tu ce o să mai vină pe capu-i, de haram a strâns și așa o să se ducă tot, tot... In timpul cât vorbiră ei astfel trenul înaintase repede pe lângă frumoasele și inte-resantele orașe ale Germaniei; cei doi călători se treziră la Berlin și din toate ei nu’și aducea aminte decât de suferințele îndurate. Momentele petrecute între gară și hotel, încă fură foarte grele pentru dânșii. Lumea cea multă, înghesuiala, mărimea gărei, îi uluise cu totul. Cu mare greutate pătrunseră afară din gară și, luând o birje, merseră la sărăcăciosul hotel: Caiser Frederic der Grosse, unde aveau adresa luată din București, dela un prieten. Of! Ce, chin. Cum se vă-zură în cameră, după atâta drum, începură să des-facă geamantanele să’și ia de-acolo premenelele și darurile ce aduseseră Angelei, apoi după ce prânziră și ei ca oamenii, se odihniră puțin și porniră repede în căutarea Angelei. Ajungând în Strada Frederic No. 12 bătură, întrebară, cercetară de familia Spul-berescu, însă nimeni nu știu a le da vr’o deslușire. După ce se răstiră la ei mai toți chiriași, cărora le turburaseră liniștea, ieșiră disperați pe drum și ste-teau nedumeriți, neștiind unde s’o apuce. Tot suind și coborând la scări, Crisița vărsase dulceața ce o adu-sese Angelei, se umplusese pe rochie de sus până jos. Muștele se grămădiseră roiu împrejurul lor. Când o văzu Kivu în astfel de hal, mai rău turbă de nesaz, mai ales că din hârtie ieșise buturile de pastramă și îi atârna pe jachetă?

— Uită-te neroad’o c’ai vărsat dulceața și a pier-dut învălitoarea pachetului. Mai făcut de rușine și tu ca și tot neamul tău; lua-v’ar dracul pe toți!

— Potolește-te Kivule; acum ți-a căzut tot neca-zul pe mine; ia mai bine ține și tu astea că mi-au rupt mâinele'; cutia cu rahat e grea ca plumbul și pastrama s’a încins, pute!..

— Pute, da, pute ca gura voastră de minciuni, gre-coteilor, samsarilor!...

— Ce stric eu acuma frățioare. Ia rahatul d’aici că’l arunc în drum !

— Aruncă-l.

— In acest minut și huruiră jos din brațele Cri-siței; iar Kivu adunându-le se ridică furios și începu a-i căra nevesti-si în cap eu ele. Ea țipa de strân-sese lumea. Un gardist îi văzu și era gata să’i ridice. In această învătmășală, un student român trecând pe acolo servi de interpret și interveni, cu un bacșiș să fie puși în libertate, deoarece faptul nu era grav. Studentul, printr’un exces de politeță, aflând cauza pentru care vniseră aici, îi conduse pretutindeni însă cercetările lor fuseră zadarnice. In cele din urmă se duseră și la Consulat; de acolo li se spuse ca a fost în Berlin o familie Spulberescu, dar că soțul a pierdut toata averea la cărți și nu se știe unde a fugit. Lucrurile din casă i-au fost vândute de creditori.

— Dar d-na Spulberescu ea, unde este, pe dânsa o căutăm, ea ce s’a făcut ?

— Pe dânsa ? Dar cine sunteți d-v, zise un impiegat,

— Noi, niște neamuri ale sale. .

— Vă văd oameni cum se cade, ce rudă venea d-v. d-na Spulberescu ?

— Ne era nepoată.

— Bună poamă, nu vă supărați; dar vă spun a speriat orașul ăsta cu luxul și cu desfrânarea; nu fugea la Paris, cu o cunoștința a sa, apoi noi trebuia să-i dăm pașaportul d'aici. Ne-a făcut de rușine pe toți românii, cari ne aflăm în Berlin.

— Vai, vai, ce păcate, ce păcate, Kivule, ce ne facem noi?

— Ei ce să ne facem ? Stricăm noi ceva ?

— Dar când o auzi tată-său de urmările astea, moare.

— Degetul lui D-zeu, ce vrei? Ce era să iasă din Hristache?

— Dar la Paris nu-i știți adresa ? N’ai putea să ne îndreptezi de unde să-i luăm urma ?

— Nu știu nimic d-le. Cine să se intereseze de așa femee stricată. Noi am fost mulțumiți c’am scăpat de dânsa.

— Vai de noi, vai de noi, să facem atâta drum de geaba !...

— Destul d-lor, suntem ocupați vă rog să ne ier-tați, căci...

— Kivu și Crisița, văzând că perdeau vremea, plecară. Studentul îi urmă până la hotel, acolo Kivu șopti ceva la ureche soții sale, apoi zise către el:

— Fiindcă ai fost așa de bun cu noi, poftim d-tale lucrurile astea din țara noastră, mănâncă-le sănătos; le-aduseserăm pentru nepoata mea, dar dacă nu dăm de ea, paguba ei. Așa e ? Iată ș’un pol pentru oste-neală. Studentul, înțelegând cu cine are de-aface, surâse, le mulțumi și nu știu cum să plece mai re-pede.

Cătră seară, călătorii, ieșind in balconul hote-lului, ce să mai mănânce ? Luară în gură câteva cres-tături de pastramă să ronțăe și să le mai treacă de ciudă și de urât.

Soții Coviltirescu duceau o viața tihnită și lumea se învățase cu dânșii, îi cita ca pe niște oameni de bine. Familia Tereuzescu, care moștenise o avere colosală, se stabilise la Paris și toate afacerile din țară le în-credințase lui Barbu, care, din când în când, se ducea în capitala Franciei, spre a da ș’a lua informații asupra celor ce mai erau de pus la cale pentru o administrație.

Era prin luna lui Februarie. Soarele nu s'arătase de mult pe cer; zilele erau posomorâte. Legănați de vânturi, în luminișul grădinii pe ramuri de măceș, pi-țigoii și scatii tot mai ciripeau a iarnă. Uniformitatea de timp și de viață, chiar când se învârtește într'o atmosferă de pace conjugali, devine năbușitoare, plic-ticoasă. Sofia urma să fie dulce, blajină, înțeleaptă și harnică, de-ți era dragă lumea să privești, cum în-cepuse să meargă de bine rostul gospodăriei sale. Nici o opunere, nici o eontrarietate, care să turbure linișiea soțului său. Barbu, se’nțelege, era mulțumit de opera lui și de aceia umbla și el ca ceasornicul; dela tribunal aeasa, de-acasă la tribunal și așa se scur-seră zile, săptămâni, luni și ani. Copiii se măriseră, crescuți în principii morale, sănătoase. Familia a-ceasta era mereu dată model; totuși încetul cu încetul, plictisul se întindea peste sufletul celor doi soți îi copleșa ca o buruiană rea. Se învârteau zilnic a-mândoi ca niște mașini pornite de datorie. Fiecare părea istovit, stins de pe picioare. Pe el îl muncea și politica, această pacoste neagră, care mistuește sau aprinde patimile făcându-te de multeori să combați și să ponegrești un lucru pe care-l aveai ca princi-piu, sau să susții o utopie.

Cum venea seara, fiecare intra în camera lui, luau cărții reviste, ziare și citeau până adormeau visând, Sofia cine știe ce erou din vr’un roman, Barbu. isbân-zile, sau înfrângerile șefilor de partid. In fața sce-nelor de iubire, descrise cald, de autori francezi, so-ții aceștia, rămași cinstiți până acum, se simțeau slabi nețrebnici, incapabili parcă de figurile ce le făceau cei din scenele amoroase. Amândoi acum simțeau că ș’ar fi jertfit viața pentru un minut de aprinderea, de ’nvăpăearea din acele cărți. Dar amândoi tăceau, suferind înainte, monotonia vieței conjugale.

— Ce reci suntem noi Sofio și lumea zice...

— Da Barbule, observ și eu că zilnic, între noi, se așează ca un sloiu puternic de ghiață; așa ne-am înce-put viața ș-așa vom sfârși-o.

— Depinde de tine, tu de ce nu știi întreține fo-cul sacru ? De ce nu te-ai gândit a face din vatra noastră ceva încântător, ceva să-mi încălzească sufle-tul și să mi’l mișce, căci uite, Sofio dragă, simt c’așa nu mai pot trăi, viața asta uniformă mă 'nebunește, mă omoară.

— Dar eu, eu ce să zic atunci? Eu care mă ’nvâr-teac toată ziua, singură între cei patru pereți, și...mor ! Tu cel puțin, la curte, la tribunal, la Cameră vezi altă lume, vorbești, pledezi, auzi altceva, dar eu ?

— Sofio, Sofio, nimic din toate acestea nu mă ’ncântă, vreau altceva...

— Ei și ce vrei ?

— Vreau o sguduitură mare sufletească...

— Vrei și tu ca toți, nu iubirea sinceră și permanentă a soției tale, vrei iubirea de curtezană, vrei amantă la mahala; femeia pierdută, care să-ți dea sărutări și mângâeri, după cum vei veni la dânsa cu buzunarul; vrei luxul și cochetăria lor, vrei și tu ruina casei ca ațâți neghiobi, cari îi cunoști și cari ș-au jertfit cinstea, și averea copiilor lor la niște...

— Nu, nu jura ’n zadar. Lumea este plină de așa exemple, n’o să faci tu excepție. Voi nu vă țineți oameni, până nu vă ’nșelați femeile. Le schimbați tot-dauna pentru ceva mai prost decât soțiile voastre.

— Dar de unde știi tu asta ?

— Din lumea’n care trăesc, de unde vrei să știu? Tu ești acuma’n perioada a doua, vei urma și tu dru-mul tuturora, voiu fi și eu o martiră ca și până acum.

— Ce, tu martiră ești în casa ta ?

— Firește, eu nu văd că te-ai plictisit? Vouă nu vă place femeia modestă’n vorbă și’n port.

— Ba mie tocmai asta ’mi place, d’aceia te-am for-mat așa cum ești.

— Foarte mulțumesc, m’ai format modestă, cum-pătată și serioasă pentruca acuma să-mi spui ce-mi spui.

— Așa-mi placi, dar cred numai că ești prea rece, prea...

— Taci, voi ați inventat luxul ăsta nebun. Fiecare se uită la femeile cărora le fășiesc fustele de mătase, le zornăesc lanțurile și agățătoarele; le strălucesc dresurile și giuvaericalele. Alăturea d’asemenea fe-mei ușuratece, pierd totdauna femeile culte, cins-tite și îmbrăcate cu simplicitate; în teorie le voiți așa, însă în practică, vă robiți pentru secile, sclivis-tele și parfumatele dela teatru, dela cafè chantan, sau dela... Femeile, cari port în suflet o patimă sin-ceră ce le roade, sunt anoste și nesuferite; acelea slăbesc, plâng, sunt palide: „Mater-Dolorosaˮ. Sărmanele ! Devin anoste, plicticoase și, pe măsură ce pasiunea lor se mărește, ele pierd în fața bărbaților, cari se entuziasmează numai de ochi dați peste cap, de râs isteric, de glume ordinare, grase de froufrou și de opoponox..

— Vino să te sărut că azi ești nostimă de tot ; de câteori stau la sfat cu tine, mă minunezi. Tu, pen-tru mine, ești o enigmă. S’ar părea că treci pe lângă tot și nu iei în seama nimic pe când spiritul tău de observație este extraordinar. Nu tăgăduesc, așa este, însă să știi că Barbul tău e un înger de bărbat. D’ai şti tu ce sunt ceilalți!

— Nu zic nu, dar... dela indiferența dintre noi și până la prăpastie, nu este decât un pas. Ia seama, peste puțin iar vei pleca la Paris pentru afacerile lui Tereuzescu, plictisul tău d’acuma să nu te facă s’alu-neci...

— N’avea teamă Sofio, n’avea teamă. Vorbele tale ’nțelepte mă vor ține tot mereu aproape de tine cu sufletul. Nu voiu păcătui.

— Nu te prinde, nu. Starea noastră bolnăvicioasă amenință o primejdie. Să fim tari.

— Sofio dragă, cartea Genesei spune că Eva este aceia care a greșit întâi.

— Să poate.

— Să nu mai vorbim d’asemenea lucruri că-mi faci rău; vezi de-mi pregătește ce-mi trebue pentru ple-care. Schimbă te rog, aceasta convorbire că nu’mi place, ’mi faci rău.

S’auzi bătând la ușe. Barbu descise și văzu pe Panait, care, alergând, abia răsufla.

— Ce este, ce ți s’a întâmplat, băete ?

— Am venit repede să vă rog să poftiți până la noi curând. Moare jupânul.

— Cum să poate ? Era bolnav ? S’a supărat de ceva?

— Da, ieri după prânz, Kivu și Crisița s’au întors din năuntru, unde se duseseră se găsească pe Spulbe-rescu și pe coconița Anghelina și nu știu ce vești au adus că nu mi sună a bine.

Un miros greu, o duhoare te isbea de cum treceai pragul. Casa în care Barbu petrecuse d’atâtea ori și strălucea de curățenie și de voioșie, acuma semăna a bârlog, a vizuină de urs; d’o dată, în mintea lui, a-păru Angela, tânără, sglobie și plină de iluzii, alătu-rea de dânsa el Barbu, tânărul d’odinioară, visătorul idealistul, plinul de speranțe și de iluzii, doritorul de mărire, de suișul acelei scări a gloriei pe care ori cine o sue, lasă fășii din sufletul său !..

Barbu, cu ochii, căută în jhrul patului muribundului pe cucoana Zamfira și pe Angela. Fata tatei, după cum o numea mereu Arghiriadis și pentru care jert-fise o viața ’ntreagă.

Pustiul acesta și desordinea îl întristară foarte mult și’n gândul său își făgădui să fie cu băgare de samă la creșterea copiilor săi pe cari îi va avea, așa după cum îi va ’nvăța. Se gândi iar că, o soție la căpătâi, în ceasuri grele de suferință, tot trebue să prețuiască mai mult decât o servitoare, sau o soră de caritate. De multeori cine a fost, neglijată, desprețuită, in-sultată într’o viață întreagă de căsnicie, e părghia bătrânețelor. Oricine a avut răbdarea să ’nfruiite cu bărbăție, intemperiile și primejdioasele valuri ale vie-ței conjugale, cari se succed la tinerețe, să fie sigur de o bătrânețe pacinică și liniștită, bună pentru cău-tarea junghiurilor reumatismale, ale astmurilor ș’ate catarurilor cronice. Ce binefăcătoare sunt cataplas-mele și vinduzile, administrate lui la bătrânețe de mânușițele femeilor, cari au fost desprețuite, părăsite și criticate la tinerețe!

Scăpărau toți în toate părțile, alergând, după rețe-tele pe cari le scria doctorul, însă ele erau date și cumpărate, numai spre a avea ocazie ca să șterpe-lească parale Panait, care ajunsese: marele tutore.

Hristache, auzind ușa scârțâind, deschise ochii și văzând pe Barbu zise :

— Fata, fata, m’a uscat de pe picioare, pentru ea, mor!

— Răbdare, o să te faci bine.

— Sărmana mea soție! Iartă-mă și cheamă-ma la tine.

— Liniștește-te, c’o să suferi mai rău, liniștește-te și spune ce este.

— Fata, fata, ca să nu’i stric hatârul, m’am des-părțit de maică-sa și ea s’a răpus din pricina ei. Acum ar fi la căpătâiul meu.

Plângea ca un copil. Coviltirescu atăt se’nduioșă de plânsul bătrânului, încât îl podidiră lacrămile și pe dânsul. Tristă este abaterea de pe tulpină, în păduri singuratice, a stegarului, care a ’nfruntat veacurile: dar mult mai tristă este agonia, sfărșitul unui om, în mijlocul mânelor mercenare.

Inecat de plăns, Arghiriadis, ceru apă și Veta’i aduse o bardacă slinoasă și murdară ca de la stână. Lui Coviltirescu i se tăcu milă d’acest bătrân, care nu știuse insufla nimenui, asemenea santimente; de oarece toată viața lui, fusese numai de jecmăneli și camătă.

— Te am chiemat d-le Coviltirescu ca să mă sfă-tuesc cu d-ta și să vedem ce este de făcut, căci ave-rea mea, cum știi, este foarte’ncurcată.

— Cum se poate una ca asta?

— Ascultă săți spun : sunt în mânele Spulbereștilor ș'a tâlharului de Kivu care, cam știi, l’am trimis la Berlin ca să vadă că s’a făcut Anghelina, fata tatii! Șarlatanul!..Mi-a luat bani numai ca să se plimbe.

Veta’ îi așeză căpătâiul și Kivu intrând ascultă de semnul lui Barbu și tăcu.

— Bine-ai venit, îi zise Barbu încet și s’appropie de dânsul ca să afle deslușiri din gura lui.

Kivu, povesti amănunțit toate’mprejurările și Barbu ascultând,! se aprinseră obrajii. Când auzi că Angela. se află la Paris, rămase pe gânduri...

Aquila Rotaănii, pe zi ce mergea, să ruinase. Toată clădirea incluse a semăna un han părăsit. Mușterii chiaburi d’odinioară, acum mâncau și beau la restau-rantele din centrul capitalei; cei mai scăpătați, unii îmbătrâniseră, alții pierduseră creditul, ori trecuseră . de mult în lumea ceailantă. Panait, rămas de capul lui, tăia' și spânzura. Socotelele le da stăpănă-său la anul și la mulți anul ș’atunci Hristache parcă era sluga lui; striga și s'e rățoia la dânsul ca la un răn-daș. De multeori intervinea Veta, sau câte un vecin și numai astfel încetau certurile.

Acum văzăndu-l pe pat de moarte și fără mână d’ajitor, pentru cercetare, fură din prăvălie cu nemi-luita și deschisese cârciumă la Potlogi, în satul lui, unde sătenii îl și porecliseră: Potlogilă. Kivu simțise căte ceva, dar că să facă, dânsul nu era stăpân, ș’apoi pentru cine s’agonisească ? El, dacă ar fi putut, ar fi mai globit câteceva ; acum îl prinsese și pe el dorul de răsbunare și tot era bun că, din pricina lui, Hris-tache, îș smințise meseria și păgubise atăta. Cănd îl vedeau prietinii, îngrijind de averea lui Arghiriadis, îi ziceu:

— Ce ori te-ai împăcat cu grecoteiul ?

— Cam așa ceva, ce să fac ? Nu vedeți că l’au pă-răsit toți ? N’are pe nimeni.

— Ce, or ai simțit că miroase a colivă și socotești că’l vei clinoromisi. Hei, hei verieule, ala și din margine de groapă te ’nșală. Te pomenești că avănd aface cu cațaonii dela Helenismos, de n’o da de alde descree-rata de fie-sa, făce testamenlul în favorul țării lui. Așa parte am avut noi românii să ne sugă mereu toate lipitorele astea.

— Așa-i, adaugă Haralambie, care intră chiar atunci și care, făcând troiță cu Voicu și cu Tecșan, mereu puneau la cale treburile stăpânirii ș’ale meseriașilor.

— Ce bine zici, vericule, numai românul rabdă, până găsește ac de cojocul fiecăruia.

— Adică n’o să vie nici-o dată, pentru țara asta, ziua judecății? N’o să ne mai scoată D-zeu în cale vr’un Tudor-Vladimirescu ? Ce credeți voi, o să mai dormim mult, o să mai ne calce’n picioare toate lif-tele ?

— Păi, pănă mai ieri, alaltăeri, tot negoțul și toate meseriile nu erau în manele streinilor ? Să mai pof-tească, îi jupuim de vii.

— Ii jupoi, ori te jupoae ? Parcă nu tot ei sunt mai zdraveni, mai de cuvânt ca noi?

— Și de, adică de capul nostru ar fi ceva, zise Voicu, punând paharul la gură, dar uite ăsta, picușul ăsta, ne omoară.

— Ei, te omoară, o să bem și noi căt om avea, cât nu, răbdăm. Tu nu rabzi, când n’ai în pungă lăs-cae choară?

— Ei rabd ! Eu îm beau și cămașea de pe mine fără rom, nu mă simt om ?

— Om nu ești tu nici cu zece romuri, de erai om, nu te lăsa Neaga, nu fugea cu Păndeiică, nerodul ăla de băiat, căruia abia’i mijea mustața și n’avea ’n pungă firfirică.

— Tu să trăești! Pandelică nu e prost; a luat’o la sănătoasa, după ce-a șterpelit lui Hristache șease mii-șoare de lei și Neaga numai atunci s’a încărduit cu el.

— Bre, bre, da cinstiți mai suntem! In tărg, în case, pe drumuri, în cafenele, n’auzi de cât de șterpe-leli d’astea.,

— Apoi cu ce-o să mai rămâne Hristache, dacă i-or face toți tot așa?

— Are balta pește, zise Kivu!

— Are da, și tu stai cn gura căscată și cu undița gata, gata!...

Ia vezi, toată strânsoarea și adunătura lui, eu mă prind c’o va lăsa în țara grecească. Așa fac toți cațaonii.

— Taci Haralambie, hai să’l luăm eu binele ; poate ne lasă și nouă ceva.

— ’Ți lasă da, vitriolul pe care ți l’a turnat în ba-samac două zeci de ani de când ți otrăvești foalele și tot n’ai plesnit, buruiană rea!

Decâteva secundă Kivu rămăsese pe gânduri.

Cei trei meseriași văzăndu’l s’apropiară de dânsul și ’ncepură, iar a’l necăji cu milioanele pe cari, în curând, le va moșteni.

— Pe mine să mă iei secretar, zise Haralambie, care nu știa să țină’n mănă plaivazul. Te aș trage pe sfoară taman cum l’a tras Spulberescu pe grec.

— Pe mine să mă iei vehil, să ți fac și eu ție ce i-ai făcut tu lui Arghiriadis, care aud că zace pe coaste din pricina ta.

— Pe mine să mă pui aici în hardughia asta, să mă procopsesc și eu ca pehlivanul ăsta, care jupoae lumea ca un pahonț din pădurea Vlăsii.

N’apucară cei trei meseriași să rostească aceste cu-vinte și Kivu cu Panait se repeziră asupra lor și ’ndată se ’ncinse ’ntre dânși, o păruială zdravănă. Ți-pete, sbierete s’auziră și Coviltirescu alergă de se puse între ei.

— Ce este, ce s’a petrecut între voi că de știam ?...

Tu Panaite, cum cutezi să dai în mușterii vechi ai prăvălii, nu ți-e rușine ?

— Ăsta și rușine, strigă Haralambie, ăsta, hoțul ăsta.

— Auzi, iar mă face hoț. Apoi să nu’i dau la mir ?

— De ce ne batem întrebi ? Ne batem pentru ave-rea lui Arghiriadis.

Ascultându-i, Barbu ’nțelese că toate aceste rele de curgeau numai din iubirea oarbă pe care Hristache o avusese pentru fie-sa. Ar fi câștigat de sigur mult dacă el, ca neguțător, i-ar fi dat mai puțină carte și mai multă creștere, potrivită cu mediul în care erau ei crescuți și ’n care trebuia să trăiască. Și Barbu era muncit d’ aceiași suferință. Mai bine rămănea în-tre ai lui la Târgoviște. La cel folosea mărirea, daca nu se ’mpăca cu ea?

In fața meselor tocite și soioase, Coviltirescu, ră-măsese pe gânduri. Nu’i venea să creadă c’aici își petrecuse cei mai frumoși ani ai tinereții lui și că tuslamaua și paceaua, pe cari i le servea slinosul de Panait, erau cu mult mai gustoase de căt mâncările dela Capșa.

Kivu s’apropiă de Coviltirescu și îi spuse să ia aminte, să facă inventar, să facă ce-o ști mai bine, că el nu mai dă p’aici, căci toți îl sudue pentru averea lui cumnată-său.

— Mai ai și d-ta răbdare.

— Nu mai pot. Lumea te face să fii aceia ce n’ai găndit. Ai văzut ce am pățit ? Vie fii-sa, vadă ea de toate. Nu mai vreau să rabd.

— Ai dreptate Kivule, dar de unde s’o luăm și ce strică dânsa ?

— Strică, vezi bine că strică. Ia să fi stat colea lăngă tată-său, ia să te fi luat pe d-ta, om înțelept și potolit, care poate făceai ceva din ea, ba ne scăpai și pe noi d’atătea necazuri.

— Na fost scris, ce să zic eu ? Pe cele petrecute tu știi că ovreiul nu dă nici un ban. Stai colea și ocrotește averea, economisește cât poți pe Arghiriadis, ascunde-i și furtul lui Pandelică și isprăvile de la Paris, voiu cerceta despre Angela și te voiu înștiința ce ai de făcut.

— Ce sunt eu d-le, ce sunt? Pentru cine mă robesc, spune?

— Pentru onoarea familii d-tale.

— Ce familie, vai, vai! De te-oi asculta, cine știe ce mai pățesc. Poate Angela se ’ntoarce și cere dela mine milioane.

— Nu să poate. Eu nu știu cum stă Arghiriadis. Spulberescu ăl bătrân l’a lăsat lefter.

— Dar Angelina? Păi știi d-ta ce-a tocat ea la Berlin? Prin mâna noastră a trecut mai bine de 300.000 mii de lei.

— Știu, știu tot; acuma chiar am încheiat toate so-cotelele cu el. Are din vânzarea moșii cinci sute de mii de lei la Cassa de Depuneri, casa și cârciuma asta, dela care curge, tot mai pică câteceva, cu toate fur-tișeagurile lui Panait; de nu vei rămâne de pază aici, Hristache lasă bani la societatea Elesnismos, așa-e hotărât.

— Ei vezi ce spuneam eu, zise Haralambie, d-ta și voi toți, cari sunteți români adevărați, asta să n-o’ngăduiți, spuse Barbu și ieși ’nnecat de fumul și de aerul greu, care respirase mai un ceas, la Aqvila-Românii. Când se văzu în stradă se ’htrebă ’n-gând, care era profitul lui din toate acestea și că-tând de drum zise: Proștii și șarlătanii au noroc!...

PARTEA III-a.

Din toate câte scrisese Angela tatălui său, nimic nu era adevărat. Metodul da-i stoarce bani, fusese gă-sit de dănsa, care, încă din primul an al căsătorii, era o lucsoasă s’o destrăbălată.

Spulberescu, fire delicată și aleasă, sperase c’o va mo-dera, luănd’o cu binele, apoi văzând că din ea nu poate scoate nimic bun, se hotărâse a suferi martirul acesta numai spre a rămâne lângă cei doi copilași pe cari î-i dăruise D-zeu, spre nenorocirea lui. De dânșii se ocupa numai el, căci nevastă-sa era mosafir a casă; dintr’o parte venea, într-alta pleca și tot ea avea cu-tezanța să’i facă imputări, ba încă și scene de gelozie. Cheltuia nebunește pentru lux și petru petreceri și vecinie o vedeai ieșind încărduită cu fel de fel de lume ușuratecă. Invitații mereu la mese, la se-rate, fără știrea lui Spulberescu. Sporturi, excursii cu tot ce era mai sărit și mai descrerat. Acasă venea la ziuă și dacă’i zicea o vorbă, pleca trântind ușile și făcând și mai rău.

Ca să’și uite d’această suferință pe care ș’o făcuse singur și numai ca să scape onoarea părinților săi, se dase pe nesimțite la jocul cărților; căci de 'nvațătură cine se mai putea ține ? Intr’o seară la club se ’ntâl-nise eu Tereuzescu, care, după ce vizitase expoziția anuală de tablouri dela Munich de unde cumpărase câteva tablouri iscălite de Kaulbach, Deffreger și Lembach, spre a’și mobila saloanele din splendidul apartament ce’și închinase la Paris,spunea că s’a repezit puțin și pela Berlin, spre a’și revedea cunoș-tințele pe cari le avea aici de pe vremea, când era student.

Lui Sbulberescu, Tereuzescu îi era simpatic; ca să se recreeze ieșea cu el, jucau cărți și ’l invita, din când în când, la masă. Angela ’i făcea mutre, după plecare începea cearta.

— De unde l’ ai găsit pe mutulică, pe ’mpiedecatul, pe nerodul ăsta? Adevărat că: Cine s’aseamănă se adună.

— Ce treabă ai tu cu dânsul și de ce ești iar așa de delicată cu mine ; ai taletul d’ a găsi mereu cu ce să mă superi. Să știi că nu mai pot răbda ș’ ai să mă faci să’ mi curm zilele.

— Ei ași! N’ai curajul ăsta ș’apoi, chiar de ’l vei avea, atâta pagubă, un netrebnic mai puțin pe lumea asta.

— O să rămâi văduvă ș'o să rădă atunci de tine porumbeii ăștia, cari acum să rotesc în juru-ți.

— Crapă odată, plesnește, piei din fața mea!..

Ca să nu mai audă iar tot dicționarul de insulte, Spulberescu, pleca pe drumuri, sta pe bulevarde, ori în Tier-Gairten, frumoasa grădină zoologică a Berli-nului, plină și de monumentele principilor și împărați ai Germaniei, așezați în ordine cronologică, așa cum au domnit și astfel ca flecare german să ’nvețe, pre-umblându-se, istoria patriei. Acolo sta ore ’ntregi cu capul între mâni și plângea ca un copil. Rădicându-și privirea i se păreu c’ aceste marmure să ’nfiripau, îl mângâiau și ’l îndemnau să sufere, suferința find limanul omenirii! !..

De mai multeori Tereuzescu, ’l găsise aci stănd abătut și trist și ’l întrebase de ce ședea astfel, el însă pretexta, fel de țel de lucruri, căci cum să’și defăimeze soția? Singur ș’ ar fi isbit atuncea în slăbiciun-ea pe care o avea pentru dânsa. Nenorocitul ! După toate toatele, o iubea ca un nebun ș’ o erta pentru, toate lucrurile de ’ndată ce’ i arunca o căutătură, un zâmbet, de ’ndată ce i întindea măcar vârful unui deget.

După ce ’l amăra, pănă în adâncul sufletului, Angela, avea darul să’l întoarcă cu nimicuri ș’așea o duseseră aproape șease ani. In acest timp, ea se des-voltase și câștigase mult în frumusețe. Ori unde in-tra, atrăgea privirile’tutulor și dânsa nu profitase puțin l'acest dar. Tereuzescu, când o văzuse întîia oară, rămăsese îmărmurit de chipul și corpul ei; se temea, însă de suflet, Cea ce îi făcea lui Spulberescu chiar față cu el, îl îngrozea.

Ce are aface, gândea dânsul, Irina mea este miel pe lângă fiara asta și șțiindu-se cam ușuratec și gata de ’neurcat se ferea d’ ademeniri, de cursă, d’aeeastă viperă pe care totuși căuta s’o vadă zilnic, să’i aducă, daruri ei și copiilor.

Amărât, într’o zi, Spulberescu spusese că se duce la vănatoare; iar el, d’acolo va merge, pentru o săptă-mână, la Hamburg s’ asiste la vararea unui vapor al unui prieten al său, marinar.

Angela, văzându-se singură, respiră. Răsturnată pe canapea și fumând dintr’o havană se uita printre spiralele de fum, cu gândul căuta noi căi, spre a și mul-țămi nesățioasele sale pofte. Cugeta tocmai de unde s’ ’nceapă și pe cine să prefere din tot acel roiu de curtezani, cari i se ’nvârteau în jurul său, când îi veni în minte Tereuzescu.

— Curios, idiotul ăsta, nu mi-a spus nimic pănă-acum. Ține la Nicu ! Respectă prietinia! Ha, ha, ce nerod! Să nu’ i plac, nu se poate. Slutei lui să ’i fie credincios ? Ha ! ha, ba i-am văzut portretul. Ce mi-tocancă! O! iubirile astea conjugale, cât mă plictisesc! Ieri mi-am aruncat ochii la el l’ am privit în față. Nu este urăt: ochi mari, față uscată și prelungă, barbă cam roșcată. Omul roșu, am auzit că’i rău; va să fugi de el. Ce mi pasă daca ’i așa, are bani, e bun, îmi convine.

Ce nu’i pot ierta este răceala asta pe care o are față de mine. Și pănă cănd mă rog? Ei, nu ’l pot ierta și pace. Ar fi singurul om care să nu ‘mi dea nici o atenție. Așa o fi el, or să preface? Ținuta mea, chipul meu să nu ’i zică lui nimic ?

Servitoarea îi aduse cafeaua și i-o puse pe masă; ea se sculă de pe canapea, își scoase acele din părul său blond auriu ’și descheiă talia rochiei, își lasă umerii goi, luă o poză seducătoare şi se privi lung în oglindă, apoi surâzând satisfăcută, zise către Lotti:

— Să poftească sp'l văd p'acela care ar rămâne rece privind aceste comori.

— Adevărat, doamnă sunteţi frumoasă ca o regină.

Uşa era întredeschisă în adins la ora care ştia că vine Tereuzescu. Din sală, el 'i observase toate miş-cările, fermecat încremenise locului. Angela se făcu că nu'i ia seama, luă tava, Loti văzându-l, îi deschise uşa largă, spunându-i să intre, căci coconiţa este sin-gură. Insicreţia servitoarelor şi deşteptăciunea lor, această materie, este clasică.

— Rămâi a rămâi astfel, adorata mea copilă, așa vreau să te privesc o viață ’ntreagă. Da. da, ești fru-mosă ca o zănâ din povești; dulce ca un fagure do miere. De când te-am văzut, lupt cu mine însu-mi; azi nu mai pot. Sunt nebun! In fața ta aș sța așa veacuri și te aș adora ca p’ o icoană, ca p’ o sfântă. Tu ești viața mea, raza cea de soare, care mă ’ncâl-zeşte și, mă luminează. Zi o vorbă, iubit'o, șoptește-mi, poruncește-mi și glasul tău va fi ordin pentru mine, va fi ascultat. De cănd te cunosc nu mai am pace și am fugit de tine mereu, te am ocolit, dar nu știi cât ani suferit. De câte ori te lăsam seara, în brațele so-țului tău, așa de rece, d’ atâtea ori umblam rătăcind ca un nenorocit pe stradele orașului ăsta, urmărit de chipul acesta frumos și blând ca de madonă. Până a doua zi, cine mai putea închide ochii ? M’ ai ferme-cat, m‘ ai răpit, m’ai înebunit, femee, ascultă-mă. Fo-cul ochilor tăi mă arde. Privește-mă lung iubit’o! Așa, stai așa. Dogoarea lor vreau s’o sint până ’n adâncul sufletulu. Trezește-mă la viață, funță-înger. Stea, floare, fee ce ești, de m’ai fermecat atăta, spune ?

Aide, deschide gurița aceasta frumoasă cu buze ar-cate și trandafirii, zâmbește-mi să ți văd dinții aces-tia înșirați ca mărgaritarile scumpe și dă-mi, dă-mi-o sărutare dulce ș’ atăt de caldă, încât să tresară în mine toate simțirile. Fă-mă să te adorez mult ca să te pot binecuvânta că m’ai trezit la viață. Vreau să mă iubești cu acel amor curat și nevinovat ca de fe-cioară. In viață n’ am gustat de cât plăcerea mercenari, plăcerea plătită cu bani; dela tine vreau, cer, implor altceva: plăcerea sacră, amorul pur, care te ’nalță, te ridică mai presus de omenire, te pune alăturea de ființele cerești,ală-turea de D-zeu!... Cere-mi ce vrei și eu voiu căuta a face pentru tine chiar imposibilul. Ai în mine sclavul cel mai devotat, care va sta așa mereu, nu se va ridica dela genuchii tăi, ve-cinie te va asculta și te va slăvi ca acum.

Aide, Angela mea scumpă, vorbește. Tăcerea ta mă disperează. Știu c’ ai datorii de mamă, ele te opresc poate d’ a răspunde simțirilor mele atât de vii; dar ce voeșri, eu de lăngă tine nu, nu mai mă pot des-părți.

Nu te ’ntrista, uite la dispoziția ta pun tot, dispune cum vrei de averea, de numele meu de viața mea. Știu că ești iubită de soțul tău și de miilți; știu c’ asupra ta caută toți câți te cunosc, însă nimeni nu te iubește ca mine, nimeni nu suferă atăta, nu se dă gata la ori ce sacrificiu. Tu nu ți-ai iubit bărbatul aceasta este lucrul care mă face să caut a te face să simți aceia ce este o dragoste împărțită. Vom fi amân-doi fericiți! Ne vom iubi atât de mult, încât dragostea noastră desfășurată în fâșii va covîrși lumea ’ntreagă și ce va ’nbălsăma de miresme sacre. Vei înțelege și tu ce va să zică adevărată iubire. Vei tremura, vei da și vei primi sărutări de flăcări. Vei tresări de fiorul iubirii, căci meriți o altă soartă. Și de ce să n’ o spunem sincer, de ce? Nici eu, în căsătorie nu sunt mai fericit ca tine. Aide, Angelo dragă, hotă-rrște-te odată, iubește-mă, merit dela tine această fa-voare, căci ți-am apus: Nimeni nu te va adora ca p'o madonă, nu ți se va supune ca un rob.

Să profităm de avântul și de tinerețea noastră, să ne dăstăinuim durerile și păsurile, să ne ’nțelegem dîntr’o clipire, dîntr’ un cuvânt. Dorințele tale să fie dorințele mele și D-zeu văzând atâta iubire, să călău-zească el, să deslege, cum o ști mai bine, lanțurile unor căsnicii nepotrivite pe cari, de ani, le purtam amândoi. Uite, ’mi vine să mă omor că dela 'nceput nu ne-am cunoscut, să ne legam viața.. Cât am fi fost de fericiți! Ș’ acuma timpul ne e prielnic, grăbește-te. Razele acestea, cari pătrund prin fereastră pieziș ne înștiințează că suntem la apusul soarelui; fii au-roră tu pentru mine, călăuzește-mă si’mi luminează : viața. Fii înger, fii demon, fii ce vrei, numai, aide, vino și’mi dă o sărutare, nu rămâne așa de gheață. E timp de când stau pe lângă tine. Vino ’n brațele mele, zise Tereuzescu, repezindu-se ca un leu, strân-gand’o la piept ș’acoperind’o de sărutări.

Cât au stat astfel îmbrăţişati amândoi, cine ştie. Vrăşmaşul de timp sbura repede; la geamuri, ca să deştepte din visuri de iubire, ispititoare, s'arătară zo-rile...

In casa lui, Spulberescu, ajunsese ca o jucărie. In faşa soţii sale, a servitorilor şi chiar a copiilor săi n'avea nici o trecere, nici uu respect. Toți porunceau, toţi ţipau şi el, ca o cocă, se supunea, tăcea, se umilea, atâta încât ți-era mila să'l vezi. Afară și 'n casa pier-duse toată autoritatea. Bea și juca, spre a uita de supărările zilnice de grosolăniele şi de necredința An-gelei, care ajunsese de vorbă în tot Berlinul. Cea ce scria tatălui său, erau numai vorbe ca s'acopere faptele sale, despre cari se‘ temea să nu se ducă vestea până ’n țara sa, la urechile tutulor. Pe de altă parte re-putația lui de până acum ne pătată, o obosea, o apăsa, îi întuneca luminele. Erau momente când se simțea umilită înaintea lui; ş'ar fi dat acuma viața, spre a se ‘ntoarce la nevinovăție și la cinste, dar unde să le mai găsească ea ? Erau și ceasuri, când singură se ’nvinuia dar... Cine face ’ntâiul pas spre prăpastie, anevoe se mai poate opri. Când te uitai numai la chi-pul și la corpul ei fraged și mlădios ca de copilă, nu ți venea a crede că această gingașe ființă e ’n stare d’atătâ mizerie omenească. Nimic sfânt în sufletul ei, nimic ne ’ntinat și ne-ăcoperit cu rușine și cti des-frău. Hotara de multeori, în găndu-i, d‘a se abține, d’a se cuminți, însă Șubrezenia morală, lipsa de ca-racter ferm și de judecată sănătoasă, o făcea s'alu-nece, să sboare iar spre pieire ca o frunză bătută, ruptă şi spulberată de vânturi. Lui Spulberescu îi rodea inima gblozia. Slăbiciunea lui vădita înduioșa, de multeori, roiul de curtezani ăi Angelinei dar stăpâniți de patimi, de avânturi, de egoism de capricii, bărbații au atunci, în sufletul lor, morala uleului. Toți îl caiau, dar nici unul nu se da înapoi, nu era gata d'a profita d’această slăbiciune. Casa și masa lor era otel; unul intra, altul ieșea ; dânsul, ghemuit în colturi, adesea. în loc să petreacă, vărsa lacrami amare, își imputa mereu pasul ce făcuse din îndemnul pă-rinților. Ca să salveze onoarea lor, luase pe Angela sperând că, cu manierile lui, cu finețea lui, va putea pili, polei deprinderile ei josnice. Ce-are atace ? Zil-nic era ’ntâmpinat cu vorbe proaste. Zilnic în casa lui vedea fapte nedemne, desfrău.

Sărmanul! Nu mai putea scoate capul în lume de rușinea faptelor soții sale.

Asurzise, îi vâjiau urechile, i să ’mpleticeau pașii.

Pe drumuri rătăcind ore ’ntregi, fără căpătăiu și hemăncat, slubise de era de necunoscut. Ar fi voit să se 'ntoarcă acasă, să scrie de nenorocirea de care era isbit; însă când ș’ aducea aminte de amărăciunea în care s’ aflau nu se putea hotărâ la nimic. Când primise știrea despre vânzarea moșii și ruina complectă a neamului lor, rămase ’npietrit. In cine să mai spere de acum ? Apoi amintindu-și de scenele pe cari i le făcea Angela, de insulte aduse boerimei ro-mâne, toată datoare și ipotecată la zarafi; toată în-surată și premenită cu sângele poporului cu nădejde d’a ’și plăti creditorii, d’a’și regula traiul, se duse de s’așeză la birou șl cu cea mai mare răceală scrise aceste rânduri: Mă sinucid fiindcă ini s’a urât cu viața; nimeni să nu fie bănuit de moartea mea.

Indoi biletul, ’l înfipse la colțul oglinzii, apoi luă re-volverul îl curăți, îl umplu și ’l puse în cutia mesei. Merse in odaia copiilor, îi mângâiă, îi sărută și apoi 'și îndreptă pașii spre camera de culcare. Auzi glasul lui Tereuzescu. In vârful degetelor călcă, s’apropiă își lipi urechea de ușe ș’ascultă:

— Te iubesc Angelo, te iubesc ca pe luminele ochi-lor și sunt, cum vezi, bun, răbdător și bărbat în toată puterea, nu secătură ca bărbatul tău.

Spulberescu, auzind aceste vorbe, se repezi să ia revolverul să’i împușce, apoi gândindu-se la o răsbu-nare mai crudă și mai lungă, întoarse țeăva armei reci spre inima sa și dintr’o singură lovitură, căzu ’ntr’un lac de sânge.

La această surdă detunătură, alergară mai întii servitorii și copii, cari, cu țipetele lor, treziră din vi-suri pe Angela, care trecând un capod peste umeri, veni și ea. S’așteapta de mult la acest desnodămând fatal; totuși, la vederea soțului săn, întins mort pe scânduri, rămase stâlpită ’n pragul ușii.

Tereuzescu înspăimântat se gândi mai întii s’o ia la fugă, apoi crezând că Spulberescu încă nu murise, cercă să-l ridice, dar se umplu de sânge. Ingrozit, își întoarse fața. Doctorul sosind spuse că era totul în zadar. Angela sta nemișcată ca o statuă de marmoră. Vestea râspândindu-se ’n oraș, într’un minut, casa se umplu de lume; veni procurorul, constată moartea, dâte ordin a se ridica de jos cadavrul și cercetările 'ncepură. Bănuiala câzu îndată pe Tereuzescu, care era plin de sânge și foarte abătut; nevinovăția lui însă iute se dovedi din biletul lăsat de nenorocitul de Spulberescu.

Mai toate ziarile deteră știrea cu diferite comentarii. Numele lui Tereuzescu, alături cu al Spulberești-lor, fu trâmbițat de toată presa. Duși la parchet mai multe zile da rândul, fuseră cei'doi amanți, până se instrui crima și până să se dovedească autenticitatea scrisorii ce se găsise la oglindă. In acest timp punga lui Tereuzescu se golise mult, slugile jefuiseră tot ce putuseră de prin odăi, copiii se bolnăviseră de difte-rie. Ajunși amândoi în stare foarte gravă, doctorul sfătui pe Angela să’i ducă la spital, ca să le facă in-jecție cu serum; acolo se râpuseră amandoi. Fu dusă și târâtă prin localități pe cari ea nici nu și le ’nchi-puia că există. Nimic însă n’o ’nfloră ca morga. Fi-guri buhăite și ’nverzite; guri căscate și pline de sânge ’nchegat. Inimi perforate de gloanțele revolve-rului, ochi ieșiți din orbite la strangulați; corpuri scoase din apă umflate cât butia.

— N’am să mă sinucid niciodată, gândi ea, apoi,’și ridică ochii și văzu, jur împrejur, mese de operație, fel de fel de instrumente; unele pline de sânge, al-tele sclipitoare ș’ascuțite ca săgețile, supțiri ca vârful acului. Oase ’nșirate pe sârme și schilete întregi așezate pe piedestale; uriași și pitici, criminali și ban-diți, moșnegi și copii desmoșteniți, copii ai stradelor, copii ai nimenui, morții prin accidente, sau prin mâni, ori curse infernale; toți se ’ntălniseră acolo. Ei parcă rânjeau de cuviințele sociale, de ’ntocmirele neroade ale unei legi firești banale, care reglementează viața aceasta de care unii se folosesc ușor și frumos, iar alții!..

— Dumnezeule, zicea un domn bătrân către un preot, care sta în pragul porței, câte o dată tu trebue să fii 'mâhnit de opera ta. Părinte, m’am gândit adesea la momentul care înarmează mâna şinu-cișilor, la desgustul, la disperarea din sufletele lor!

— Mare păcat, mare!... Viața noastră nu este des-tul de scurtă, de trecătoare?

— Grozav trebue să fie ceasul când te hotărăști a nu mai vedea soarele, a nu mai asculta cântecul privi-ghetoarei, a nu mai auzi glasuri și râsete de copii...

— Da, da.. adaose preotul, socotesc că cerșetorii cari întind mâna ca să cerșească pâne și tot sunt mai fericiți ca morțiș.

— Nu știu care poetă aleasă, a zis:

A spera, în azi în mâne

Nu e bunul cel mai măre

Cel mai dulce pe pământ ?

— Sinucisul? Reneagă pe D-zeu; ne mai nădăj-duind în nimic, el se ’ndoește de puterea și bunătatea lui.

Răbdarea și credința te apropie de tronul Dumne-zeesc, iar dacă unii oameni sunt îndurători, cu cât mai mult va fi Tătal nostru cel ceresc!...

— Eu n’admit sinuciderea de cât în cazul când ți-ai desprețnit și ți-ai trădat patria și în cazul când, fiind bolnav d’o boală incurabilă, aduci disperare, osteneală, scârbă și pagubă celor fără mijloace din jurul tău.

— Totuși ș’atunci va să rabzi ca să ispășești cine știe ce păcat, sau pentru ’ncercarea credinții. Iov cum a răbdat?

— Sinuciderea, părinte, e o nebunie, mâi ales că sunt legi pentru toate nedreptățile; mijloace pentru curmarea tuturor relelor, dacă e voință, muncă și hotărâre uriașe să ’nvinge orice piedică.

—Viața tată, nu este de cât'o suferință: om cu minte e mimai acela care profită și se sevește de eă ca de o pârghie, spre a aduce la ’ndeplinire lucrurile pentru care anume suntem creiați; cine cere dela ea mai mult greșește.

— Adevărat, apoi tot aceia ce suferim în viața ce este oare alt de cât consecințele nechibzuinței noas-tre, a faptelor ș’aspirațiunelor, totdauna mai presits de puterile noastre morale și materiale.

— Da, culegem în lume ceace am semănat și’nvi-novățim vecinic pe unul și pe altul de ceace am fi putut înlătura noi înși-ne.

— Așa-e! Plângem, ne sbatem, ne chinuim la tine-rețe pentru nimicuri, pentru lucruri, cari nici nu me-rit a fi luate ’n seamă și mai târziu, când sosește maturitatea cu judecata ei rece, noi singuri de ușu-rătatea și de nedibâcia noastră, râdem.

— Ba c’ai zice d-le Franț!.

— Ne pomenim îmbătrâniți fără vreme, așteptând o viață iluzorie, ne profitând de aceasta care, prea adevărat, nici semănată de roze nu poate să fie, însă...

— Insă nu ne-am dăt’o noi, nici n’avem dreptul a ne-o ridica, înainte de vreme, cum făcu acest om ne-norocit, zise preotul, care s’apropiese de sicriul lui Spulberescu. Angela, ascultase această convorbire, care ’i părea de pe ceailantă lume, ear de lângă corpul acesta înghețat -și de lângă inima această în-sângerată, plecase fără nici o remușcare!... Dela morgă, la spital și dela spital acasă, se căra mereu. Invâ-țase drumul și’l făcea, fără nici o sfâșiere de suflet. Copiii crescuți pe mânile slugilor, erau pedepsă pentru ea. Când priimi vestea că sunt în agonie ea răspunse:

— D-zeu știe ce face! Așa-i madam Lotti ? Ar fi fost și dânșii nește mărnăligoși. Cui să semene decât lui tată-său? Ce eram să mă fac eu văduvă și cu doi copii ? Indată ce se ’ntoârse acasă, dela îmormânta-rea lor, cea d’ântii grije îi fuse a dărui rufșoarele și hăinuțele ca să nu se mai împedice de ele!... Opri numai iconițele, căci etau de aur.

Lucrurile din casă acum toate i se păreau streine, parcă le vedea pentrd întia oară. Multe erau priimite ca daruri, însă cine i le dăruise și anume cu ce oca-zie, nici că mai cugetă. Obiectele de tualetă din odaea de bae îi atraseră luarea aminte ; un minut i se păru eă se află în fața termelor unei împâratese române. Luxul o uimise cu totul. Nu’i venea să creadă că ea era stăpâna tutulor acestor avuții. Mândră de aceste tezaure, aprinse miresme, stropi cu fel de fel de ape mirositoare și începu să se pregătească a lua o bae întreagă parfumată.

— Ce, vrei să te faci și mai frumoasă și mai seducătoare de precum ești, Angelo dragă ?

— Ei fugi, închide și fugi că mă supâr.

— Vrei să fii steaua Parisului, unde vom merge în curând, cum ai fost a Berlinului?

— Taci! Taci și du-te.

— A! comoara mea scumpă, aide nu te teme, acum ne vom iubi fără sfială, dă-mi tot focul din vinele tale!... Aprinde-mă, învăpăiază-mă cu privirele. Nici o piedică, nici un stăvilar, nu se mai opune la dragostea noastră.

— Ba da, mai avem o piedică mare.

— Care e ? Pe cine, s’o sdrobesc îndată.

Pe Irina, soția ta.

— A!... Departe merseși cu gândul!...

Barbu Coviltirescu se pregăti de plecare la Paris. Sofia, care de obiceiu, de la explicația între ei, era drăgălașe și zâmbitoare se ’nvărtea acum împrejurul lui tristă și abătută. Ea străngea lucrurile și le așeza ’n geamantan, el să uita cu mândrie la ea ca la o operă a sa.

Egoismul bărbaților nu este niciodaiă mai satisfă-cut de cât când vâd că sunt iubiți, când vâd c’au is-butit să fie mereu ținuți într’un cuib de dragoste cu temperatură dulce și crescândă și totuși ș’atunci vor alte orizonturi, alte peisage noui. C’o repeziciune ui-mitoare cobor din Eden, în Infern, de multeori numai ca să nu le scape ocazie. O fi ș’aceasta vr’un prin-cipiu!

Femei înțelegeți! că, spre a fi fericite în căsătorie, zic nnii că voi va să fiți: oarbe, surde și mute! Alții zic: Femei fiți răbdătoare, căci din răbdare e făurit jugul greu al căsnicie! Poporul, care e marele fiilo-sof, cântă: Bărbatul e vrășmașul casei, e cu nasul de ceară, cu el să umbli ca și co bubă coaptă!...

Sofia învățase Să mânuiască cu dibăcie frâul de aur în coprinsul regalității sale.

Rostul casei să schimbase, toți o iubeau, o stimau şi din cuvintele ei nu mai ieșeau.

Barbu cu dânsa isbutise. lesne, căci dase peste un pământ bun, observând cum soția sa îi făcea cufă-rul zise:

— Atmosfera, atmosfera, Sofio dragă, ți-am spus, asta să știe lemeele s’o facă prielnică ș’atrăgă-toare, căci dacă e înăbușitoare, bărbatul fuge.

— Tu fugi acum ?

— Nu, scumpa mea Sofie, tu știi că mă duc de datorie, aci îmi las afaceri, dar d’acolo câștig mult.

— Știu, dar vreau să te necăjesc.

— Tu ? A d'ar fi toate femeele ca tine! Toți ar muri fericiți la vatra lor, n’ar mai deșerta pici unul.

— Sunt și dezertori, cari revin, dar după ce ș’atr trăit traiul, i-au învins reumatismele și catarurile cro-nice. Se’ntorc la ventuze și cataplasme...

— Rautăcioas’o!

— Or cum ar fi, bărbatul e un rău trebuincios, ș’acmn am învățat: că manele delicate ale femeelor să ocrotească mereu: Buba coaptă să nu spargă, să nu cangreneze, să nu omoare!...

— Sofio dragă, tu vorbești ca o femee cu minte, dar care parcă ar fi suferit mult s’ar înăbuși acum o durere, nu cumva ești tristă că plec ? Nu mai mă duc, rămân.

— Când te am inpedecat eu oare de'a treburile tale, când? Ți-am spus, nu vreau sate omori, să muncești până la adănci bătrânețe. Asigură acum, când ești tânăr, ceva bani albi, pentru zile negre și apoi să trăim mai liniștiți și noi. Mie nu’mi plac vanitățile.

— Cât ești de ’nțeleaptă și de cu minte! Căsnicia ar fi paradis, dacă toate femeele ar judeca astfel.

— Și dacă toţi bărbații ar fi ’n toate zilele cum tu azi.

— Așa vom fi mereu ș’ascultă ce’ți spun : O femee uşuratocă se nenorocește pe șiiie și pe ăi din juru-i.

— Adevărat? Dar eu cum sunt?

— Da, da te-ascult.

— Tu n'ai fost flacără arzătoare, dar inima dulce ş'atrăgătoare... Eşti bună, înţeleaptă şi cinstită.

Cinstea mai ales, la ea ţin. Bine că m'a ferit D-zeu d'a cădea în cursă... Mulţămescu-ţi ţie Doamne, mul-ţumescu-ţi !...

— Care cursă ? Ce ai ? De ce te ’nchini Barbule?

— Ține și citește, iată ce mi serie un prietin dela Berlin, vezi din ce m’a scăpat D-zeu, eu era să iau pe Angela Arghiriadis.

— Tu ? Am cunoscut’o din școală, o fată ordinară și rea..

— Da eu eram să-i fiu soț ! Bietul Spulberescu !.

Sofia citi cele ce urmează:

Iubite amice,

Ai auzit cred noutatea? Ce nu ți-ar fi dat în gând despre româncele noastre. Ce dramă grozavă! Noro-cos ai fost! Dacă luai tu de nevastă pe Angela Ar-ghiriadis, eroina zilei, despre cari vorbesc toate zia-rele berlineze? O dragă prietene! Azi tu ai fi mort. Mort tu pentru a astfel de dăsfrânată. Ce mare ne-norocire ar fi fost pentru noi toți cei cari te iubim atâta!... Ei, dar cu noi, cu breasla noastră n’ar fi mers așa, ea nu’i putredă ca cea ciocoiască; tu o pu-neai la locul ei pe Angela și ori ar fi ’ncepută să meargă pe calea cea dreaptă, ori îi dai pașaportul ș’o făceai pe ea să ’nghită hapuri de plumb, cum me-rită? Bietul Spulberescu, cum i-a’ntunecat memoria! Nu este adevărat, ce spun ziarele. Nicușor nu ș’a curmat viața pentru c’a perdut la cărți; ci ș’a dat moar-tea, numai ca să scape de’ rușinile pe cari i le-aș-ternea zilnic ea pe îrunte ; de ponoasele ce’i scosese, de disperarea ce’i tăiase sufletul, că trebuia să trăiască din avutul acestei femei nedemne, el ne mai putând lucra și lua nici un titlu, de oarece, cădea la toate examenele.

Ca să’nvețe, când era de răsul colegelor? Cum să priceapă rostul cărții, când al casei sale era de ne 'nțeles? Cum să nu’și sboare creerii, când de slăbi-ciunea lui, râdeau nu numai prietinii, dar chiar și slugile ?,

Aproape toți românii d’aici au fost foarte atinși de moartea lui Spulberescu ș’a copiilor lui. P’aceia in-calte, bine că i-a luat D-zeu. Ce erau să facă ei lângă o mamă atâta de blestemată? Hei, hei!... Femeile rele, căzute și la aceasta ar trebui să cugete că ele nu sunt primejdioase și vătămătoare numai lor, ci la mai multe generații.

Ca și otrava cea mai puternică, vițiile lor pătrund în sânge, ard, înveninează până la măduva oaselor; ele sunt flagelul destructor al oamenirii. Le urâsc pe toate cele cari sunt astfel și de frica lor, vezi că nu m’am îmsurat nici până azi. Cât știi că sunt de bun, dar pentru năpârca asta, aș vrea o pedeapsă dumne-zeească. Prost a fost Spulberescu c'a lăsat biletul ăla în care spune că s’a omorât singur; vream să cadă năpastia pe dănsa. Și cine altul de cât ea la ’mpins la sinucidere? Nu e nimic, am speranța,că ’n lumea-aceasta, nici o poliță nu rămâne ne plătită!

Și e frumoasă vipera, pentru asta și să topește după ea un nerod, amantul ei, al cărui nume'mi scapă de mânie, ș’aud că cheltuește cu dânsa sumedenie de bani și că e ’nsurat. Ce fel de nevastă o fi având? După catastrofă nu s’au jenat de fel, au plecat amân-doi la Paris. Auzi guguman, auzi pentru cine să ’și rupă el punga? Miloagele după stradă le plâng; ele se vând, căci n’au ce mânca ș’acesta e un mod ușor de traiu, dar pe femeele măritate le-aș sugruma fără milă, fără leac de pâcat. Sparg casele lor ș’ale altora și râd ca și cum s’ar ilustra cine știe pentru ce victorie. O mizerabilele! Sunt revoltat.

Tu ce zici de ’ntămplarea asta moralistule? Toț timpul, cât a ținut afacerea asta, m’am gândit la tine, țot timpul am zis: Slavă ție Doamne, slavă ție!

Prietinul tău care te iubește

G. Panaitescu.

Sofia îndoi scrisoarea și luănd pe Barbu de gât zise:

— Acum te ’nțeleg pentru ce m’ai numit adineauri, îngerul tău de pază.

— Da, da, așa ești pentru mine d’aici înainte. Tu ai pe lângă un soţ devotat un prieten în care te rog să te 'ncrezi ca’n Dumnezeu.

Timpul fiind scurt, despre ce citiși, duc sa ’n-șțiințez pe Kivu, unchiul Angelei Spulberescu, el să meargă să spună toate acestea lui Arghiriadis de care sî ţi spun drepr, mi-e milă.

— Du-te, Barbule, fă-ți datoria de bpn creștin.

Arghiriadis, care nu șe odihnise toata noaptea din cauza schimbării timpului, dormea; Kivu era dus în târg, dupa târgueli așa cu Barbu ne având eu cine să 'nțelege, lasă scrisoarea lui Panait ca s’o dea lui Kivu, când s’o ’ntoarce ș’acesță după ce-o citi-o să ocrotească pe bâtrăn și ’ncunoștință, despre țoate acestea să’l pună cu binișorul și cum o găsi el nemerit.

Panait, mârșav cum era, citi scrisoarea tutulor muș-teriilor, în gura mare; Veta, venind din întâmplare i-o smuci din mână și se duse cu ea drept la Crisita. Acolo erau nește greci, neamuri d’ale lor de cari se sfia; citiră ’npreună și rămaseră îmărmuriți isprăvile Angelei.

Vorba rea, să știe că sboară, din gură ’n gură, cu repeziciunea fulgerului. Ce nu știa Kivu, știa deja toată colonia grecească ș’atăta fu destul ca să ’mpueze urechile lui Hristache și grecii cu talentul lor pe dracu să’l facă și mai negru deprecum era. La 'ceput Arghiriadis nu credea nimic din cele aflate, de mai multeori strigase: Fata tatii!..Nu se poate ea să facă toate aceste nerozii. Mințiți șarlatanilor, mișeilor, ticăloșilor, mințiți!...

Incetul cu ’ncetul se obicinui, crezu și ’n sufletul său începu , o răceală măre pentru aceia care ’și rui-nase averea și sănătatea; ear dânsul d’atăta timp nu făcuse nimic pantru el, nu dase nici un semn de viață.

— O fi murit, ș’o fi făcut seama singură, spurcata, altfel sunt tată-sau, mie trebuia să mi scrie orice s’ar fi ’ntâmplat. Aud dela alții ? Pe cine mai are ea pe lume, neroada, descreerata, haimanaua... Să fi venit acasă.

Chiehiopolis, președintele societății grecești: Elenis-mos, intrase chiar când Arghiriadis se tâhguia singur : acesta începu a’l ademeni; în folosul patriei ar fi bine să lase tot. N’a cheltuit destul Angela cu luxul și cu nebuniile?

— Fata tatei!.. Ce să faci, tinerețe!... Of! Și un-de-o fi ea acum ?

— Vezi de d-ta, frate, nu ’nțelegi că nu-a avut nici o milă de bătrânețele d-tale.

— Dar o fi știind ea în ce hal sunt eu? D’ar știe țpoate ea ar fi lăngă mine, m’ar căuta, m’ar îngriji!...

— Păi, zise Panait, care aduse umbrela și galoșii grecului, te-ar îngriji, ori mai rău te-ar supăra ca să moștenească mai repede cei 500.000 de lei pe cari i-ai puși la Cassa de Depuneri?

— Ii dăruesc chiar acum societății „Elenismoasˮ.

— Brava, ura, să trăești, strigă Chiehiopolis.

— Dar la țara unde-ai făcut bani, la noi aștia, Cari te slujim d’atățea ani de ce nu te ai gândit, cațaon afurisit!

— Tacă-ți gura, afară că te zdrobesc, zise Ar-ghiriadis! Auzi, auzi, să nu poţi face ce vreii cu banii.

— N’ai grije, noi grecii știm să ne scăpăm de cine ne supără. La cap le dăm! Nu te supăra, azi ai fă/cut o faptă frumoasă. Numele'ţi va rămâne întru po-menire!

La Paris, s'adunaseră toate cunoştinşele lui George Tereuzescu ş'ale Irinei, Mitică Gărbescu şi cu Elena, Barbu Covirtilescu, Tudor şi Balaşa Tereuzescu, ne-muri de la Gorj ai soţilor Tereuzescu. George îi adunà pe toţi la dânsul, încărcà automobilul şi cutreerà zil-nic bulevardele şi frumoasele vecinătăţi ale Parisu-lui, tuturor dându-le explicaţiuni, când el, când Barbu, ei cari cunoşteau bine orice colţişor, al acestui ves-tit oraş, care s-ar putea numi nu numai capitala Fran-ciei, car şi capitala întregei omeniri, căcu ca mişcare şi ca intelectualitate sta în fruntea tutulor. Vârtejul, va-lurile de lumini, de trăsuri, de tramvai. de automobile uimeşte. Strigătele, manierile parisienilor şi mai ales al parisiencelor, cochete şi interesate te 'nebuneşte. Glumele, apropourile, vorbele de spirit curg ca gârla şi sunt în gura tutulor. Vânzătorii de ziare, precu-peţii, fetele din prăvălii 'ţi dau neşte răspunsuri de rămâi încremenit. Magazinul Luvru, vechiul palat al Luvrului, cum şi museele Cluny, Grevin interesară foarte mult pe călători, iat când suiră în vârful Tur-nului Eifel se crezură ajunşi în cer. In minte nu le intra, cum s'a putut făuri o reţea de fier aşa de mi-nunată, care să se 'nalţe până la nori. Ziua fiind se-nină, ei văzură feerica panoramă, care se desfăşura în faşa lor.

Ca o panglică lată, argintie, râul Sena brăsda Pari-sul dela răsărit spre apus; vaporii cari se ’nălțau dintr’însa, înfășură orașul ea ’ntr’un zăbranic întrerupt p’alocurea de turnurile: Pantheon, Notre-Dame,Sf. Denis, Madeleine. Arcul de triumf sta înfipt, în mi-jlocul celor 12 bulevarde, ca dovadă a unui trecut glorios; iar sub el se ’ntălneau cele douăsprezece ulițe largi, toate purtând nume de generali viteji, cari ’și ilustraseră patria.

Piața Concordia cu stătuele mărețe, cari reprezint departamentele Franciei, cu Strasburg, încă purtănd doliul despărțirii, îi interesă foarte mult, Piața Van-dome, Sf. Michel, Piața Operei, bulevardele, Câmpiele Elisee, Pădurea Bologniei și Vincenne fuseră vizitate ’n fuga, apoi se 'ntoarseră în piața Operei și acolo studiară măreața clădire a teatrului și vestitul grup al Jocului făcut de sculptorul Carpeaux, pus în păre-tele stâng al fațadei, care este o minune de artă a veacului acestuia, apoi intrară în cafenea să ia răco-ritoare și după ce se răcoriră, iar o luară iute cu automobilul prin stradele mai lăturalnice ale Parisului.

Serile, feeria luminilor electrice de pe bulevardele și aleele cele largi, cum și mulțimea imensă, care se vântura pretutindeni, îi uimise cu totul. Tereuzescu, până la un timp, le servi de călăuză, prin cafenele și prin teatre, spre marea mirare a Irinei, petrecu câteva seri însoțindu-i peste tot locul, lucru ce nu mai vâ-zuse ea de multă vreme.

— Nu te mai cunosc, George dragă.

— De ce Irino?

— Cum de ce, apoi trebue să vă spun, dragii mei, că este un veac de când n’am mai văzut pe Tereuzescu stând acasă, ori ieșind cu mine. A trebuit să fiți voi ea sK’mi mai yâd bărbatul lafață.

— Irino, știi, că destăinurele nu ’mi plac ?

— Dar mie crezi că mi place să stau zilnic acasă singură și să te aștept mereu, numărând stelele pân la ziuă albă? Ce’serviciu ai mă rog? Unde’mi stai? Bărbat ești tu, în casă asta, ori mosafir ?

— Ei lasă vorba, potolește-te, căci sapropie ora de teatru.

— Ce să joacă la teatru și la care mergem?

— Mergem la teatru Cluny și să joacă: O femee eu trei bărbați.

— Ei vezi acolo e de voi, ați înemerit’o, o să râ-deți!...

— Cum, tu nu mergi cu noi ?

— Nu, noi cunoștem piesa, așa-i Barbule, zise Te-reuzescu; merge Irina cu voi, ear noi poate ne ducem la Caffè Anglais, ne am dat întâlnire cu nește prieteni din școală.

— Ce prietini, ce prietini, vorbă să fie, iar ne trageți pe sfoară.

— Păi, altfel nici nu v’ar sta bine. Noi aici suntem cunoștințe vechi, așa-i Coviltirescule ?

— Da, da, zise Barbu, fără a ghici planurile lui George, care se schimbă, se făcu elegant de tot, își anină o gardenie la chiotoare, ieși repede, după ce plecară ceilanți la teatru, intră cu tovarășul său in restaurantul Duval din bulevardul Sf. Michel și ceru o sticlă de vin Medoc, băură și începu a povesti di-ferite lucruri fără șir pe cari Barbu nu le putea ur-mări cu mintea.

Ce ingenioasă ar fi mașina aceia cari s’ar inventa ș’ar ști să înregistreze gândurile! De la prănz Tereu-zescu țesea mereu la planuri. Se gândea cum șăfacă să scape de toți și să se ducă acolo unde, de mai multeori, îi sburaseră gândurile, îu acea zi. In multe părți se oprise la telefon, dar cine să știe cari erau intențiile lui. După ce goli mai mult el sticla de vin ce ceruse se urcară într’o trăsură. Barbu îl urma fără s’audă cele câteva vorbe șoptite lui la ureche, dar sburate de vânt, de valurile Senei, de huruitul trăsurilor.

Il știa fantastic și i se supunea ca la un prieten vecliiu cu capriții de multeori copilărești, de multe-ori searbăde, anoste și banale.

— Oprește birjear, strigă Tereuzescu, apoi dănd mâna lui Barbu îi zise:

Știi că’mi ești prietin bun și încă și discret, vino să-ți arăt tezaurul meu scump pe care ’l țin aicea as-cuns și’l feresc și de soare, îl țin ca pe ochii mei, vino !...

— Ce vrei să zici, spune-mi George, sunt curios.

— Vino, vino iute, sue scara și vei vedea.

— Misteriosule, unde, la cine vrei să mă duci?

Tereuzescu tăcu.

Urcară scara și la ușa intrării sunară de mai multe-ori, dar abia după câteva minute li se deschise.

— Ce este Teresa, de ce mă ții afară, ce s’a ’ntăm-plat?

— Vezi că astă seară D-v. nu erați așteptat și de, d-na...

— Ce nu mă poate primi, nu este dispusă, ai ce-i, zise ei, aruncând haina și înaintând repede în sala de mâncare. Barbu ce să facă, rămăsese ’n urmă ș’aș-tepta să vadă ce iese din aceste mișcări iuți ale prie-tinului său, cari fierbea.

— Două tacâmuri ai ? Cine mâuăncă aici Terezo, spune-mi ? Servitoarea tăcu, George deșchise ușa, fără să bată și înaintă către salon. Un miros de corilopsis te ’năbușea ș’o lumină palidă de făcea a te crede în sălile unui palat din o mie și una de nopți. In mijlo-locul casei, un domn spelb, care nu știa o vorbă franțuzească. El se simți foarte jenat la vederea celor doi mosafiri, cari intrau acolo cu drepturi. Nu trecu un minut și o zână blondă c’o mantie albă de mătase liberti, susținută c’o cingătoare de piele de cordova ' apăru ’ntre ei. Părul blond cenușiu îi pica pe spete și’n el avea o diademă de tuberose, care îmbălsămase casa.

— D-șoara Lolotte, amicul meu, coleg de scoală, zise Tereuzescu, nervos, întorcându-se către strein, care părea pus în mare ’ncurcătură.

— Mi pare bine, George, zise ea preocupată și micșorând încă și mai mult lumina lămpei.

— D-l este soțul unei prietene, care se află bolnavă.

— Așa ?... Și ca s’o vindece pe ea l’ai oprit la masă?

— Cine ți-a spus prostia asta?

— Mi-au spus cele două tacâmuri, așezate în sufra-gerie.

— Erau pentru tine dragă!

— Da, prea bine ai potrivit’o ș’acum, bine le bro-dești !

— Fără multă vorbă, neamțul să retrase și Angela, leșinată de râs, se lungi pe canapea, aprinse o țigară și zise:

— Mi vine să mor de râs ha, ha, ha, când te vâd așa gelos și bănuitor. Ha, ha, ha, atăta mai lipsea!

— Aide ridică-te d'acolo, prea ești frumoasă, prea ești seducătoare. Vino și dă-mi o sărutare, așa cum știi tu să dai eu gura ta asta dulce; cu gurița asta frumoasa cu care cine știe de câteori m’ai mințit și totuși eu mor după dânsa, aide vino, vino...

— Ești de nesuferit, trădezi secretul iubirei noastre înaintea acestui domn.

— Tereuzescu se repezi la dânsa și îi dete mii de sărutări.

— M’ai inebunit copilă dulce și scumpă, m’ai îe-bunit. Ochii ăștia fermecători am să ți-i sorb. Te mă-nânc; toată te mânănc. Astă seară sunt nebun de tine, nebun! Ii luă cununa de flori de pe cap și îi resfiră buclele de păr în cari îi încădră frumosu-i chip. Ea rădea să răsfăța ș’aci s’ascundea ca o vergină nevinovată, aci se descoperea ca o rafinată curtezană.

Coviltirescu profită d’acest minut de uitare al prietinului său, plecă repede spre ușe, fără să sălute.

Lolotte prinse de veste, îi aruncă o gardenie și le-șină de râs.

Barbu luă floarea de jos și fermecat, aiurit, ieși dintr’această casă unde nu intrase niciodată și totuși nu’i părea nimic strein, ear pe Lolette, parcă o cunoscuse undeva oarecând, dar acum nu’și aducea aminte de loc. Oaspeții lui Tereuzescu, a doua zi, fură conduși pretutindeni de Barbu, căci George nu mai dase p’acasă. Seara, când sosi el, Irina, cu lacrămile’n ochi, îi zise:

— Socoteam că mâcar acum te vei ține, cât or sta oamenii ăștia la noi, însă vâd că te-ai stricat de tot M’am disperat. Ce’i de tine ? Unde stai toată ziua și toată noaptea? De unde te ’ntorci acum istovit și galben ca ceara? O să ți pară rău'de viața asta ri-sipită și de amarul ce’mi faci. O să mă duc în lume, mă ’ntorc în țară, sau...

— Călătorie bună. Unde-i norocul ăla, scumpo ? Un-de-i, zise George râzând și mângâind'o.

— Nu râde, dragul meu și fugi cu mângâerele astea searbăde și prefăcute. Eu te-am iubit, te am stimat ' ș’am crezut în dreptate și’n tine ca’n D-zeu.

— Asta așa-i, dar eu n'am fost bun, când puteam să nu te iau, să te las în drum, cum fac atățea oa-meni.

— Tereuzescule, are să te pedepsească D-zeu, nu râde și nu badjocori femeia ta, câci degetul celui de sus te va zdrobi. El nu doarme, nu!...

— Iar te ai pornit ? Mult ai s’o ții tot așa. Puneți pălăria și hai să mergem. Ce sunt oamenii ăștia vi-novați s’asculte la certurile noastre. Ce 'ți lipsește în casa asta?

— Tu.

— Eu, ei vezi, asta-i cam greu. Acum am alte afa-ceri nu mai pot sta de tine ca la tinerețe...

Barbu, auzind mincunile lui Tereuzescu, încreți frun-tea și fu mândru de onestitatea lui de până acum. Condamnând din inimă purtările prietinului său ’și ’ntoarse cu drag gândurile sale către copii și către Sofia, făgăduindu-și a nu’și perde mințele în acest oraș; de tentațiune și de desfrău.

George se ’ntoarse câtre Coviltirescu, clipi din ochi și’și puse un deget pe gură. Tăcere, frate, tăcere ca de mormânt, acesta era semnul pe care î’l făcea Te-reuzescu lui Barbu.

— Această precauțiune este inutilă George, îi zise el, când fuseră mai d’o parte. In asemenea împreju-rări, cine ar fi nesocotitul acela să toarne spirt peste foc? Căsătoria fiind unul din cele șeapte mistere' omul trebue să facă, nu să dărâme căsnicii.

— Bravo Barbule, bravo, zi înainte că zici frumos.

— Așa-e, o intrigă aflată și destăinuită, poate să sfărâme un trecut cald, liniștit și plin de amintiri frumoase, un viitor de căință și de pace. Tăcere dar !

— Elena Gărbescu, care auzise din odaia d’alături vorbele lui Barbu, urmă și ea cu sfătuirile:

— Perechile la jug nu trag la fel, Irinițo dragă. Ori cine să hotărăște să ’și vâre capul la resteu, să’n-tindă la tânjală, va să’și amintească lucrul acesta:

Carul vieței conjugale merge greu. Coaste și po-vârnișuri, făgașuri și prăpăstii. Drumul copleșit când de spini și pălâmidă, când făcut prin răspântii și co-tituri!

— Aveți dreptate: Ce-a ’mpreunat D-zeu, omul să na despartă, zice cartea bisericească. Să fugim de za-vistiile și de pârele, cari aduc desbinare în căsătorii.

Răbdare, fata mea, ți-am spus’o la noi în țară, ți-o mai spun ș’aci: Să n’auzim, să nu vedem, acea ce apasă sufletul, aduce nenorocirea și moartea humelor simțitoare!

— Va să zică, trecând pragul bisericii la cununie, noi femeile, va să luăm in spinare și crucea răbdării. Frumoasă socoteală !

— Lăsați filosofia și hai să ieșim că m’ați năucit eu morala voastră!

Vizitară Cripta Panthonului, se opriră în fața mo-numentelor acelor oameni iluștrii dintr’al căror spirit s’adăpase omenirea întreagă: Rousseau, Voltaire, Victor Hudo, care recitând câte uu vers, câte o cuge-tare din heperitoarele lor opere.

— Să fi fost eu D-zeu, zise Irina, zdrobeam toți desmeticii și toți mincinoșii, iar p’acești coloși ai gân-dirii, îi lăsam să trăiască vecinie.

— Și ei ce ajungeau, dacă n’ar fi fost pe lume secic ca dalde noi să’i prețuiască? De unde s’ar fi inspirat? Cum s’ar fi deosibit ei atunci?

Mii de pași răsunau pe sub cotitele bolți ale Pan-thonului. Unii căutau sarcofagiile acestor oameni, pi-ramide literare ale veacurilor trecute, alții căutau p’ale. vestiților generali ai lui Napoleon pe cari odi-nioară nu’i încăpea lumea; alții urnele cu inimele nobile și mari, cari bătuseră pentru Franța. Două am-fore deschise așteptau p’acelea cari bătuseră pentru omenirea ’ntreagă, căci în ele fusese săpat adânc: Lumină și dreptate: Renan și Zola.

Vor trece acest prag al nemuritorilor francezi și ei, descendenții lui David ș’ai înțeleptul Solomon, intrând acolo prin mintea lor ageră, prin inima lor mare și nobilă. Vei avea corpul lor Moise, tu care ai zisochiu, pentru ochiu, dinte pentru dinte; vei avea sfletul lor tu Isuse blânde, care ai zis: Cea ție nu'ți place, al-tuiea nu tace și: Să iubești pe aproapele tău, ca pe tine însu-ți. Nu merita să fie răstignit a strigat Er-nest Renau, scriind viața lui Cristos. J'accuse!... A strigat Emil Zola, văzând că se condamnă un nevinovat. Dreyfus și omenirea toată s’a trezit ș’a cerut drep-tate.

Amândoi acești fii ai Palestinii, făcând în jurul lor lumină ș'adevăr, poporul le-a dat loc în Pantheon; ear gloria, peste urnele lor, presară flori nemuritoare.

La Sadi Carnot, cununele parcă erau aduse de apă ; pe perna cusută cu fir se cunoșteau urmele genuchi-lor văduvei nemângâiate; în criptă parcă s’auzea gla-sul heruvimilor. In fața zăbrelelor de fier, stau toți plini de cucernicie.

— Nu iubesc capii statelor, zise Barbu, pentrucă totdeauna, în mintea mea, îi văd stând pe tron de durere alcătuit din sudorile poporului. Mi-ar fi dragi suveranii, dacă i-aș ști guvernând, fără să stoarcă milionele țărilor. Regii și împărații, ar trebui să fie ca D-zeu. Bă dea, nu să ia dela oameni, altfel...

— Eu zic că s’ar putea pe lume și fără ei, adaose George, ba și fără Papi și Patriarhi.

— Ori să domnească pe propria lor socoteală, zise Gărbescu.

— O idee. Atăți milionari, rigi ai petroleui, ai oțe-lului, ai minelor de cărbuni, ce n’ar da ei pe șubreze-nia tronurilor, pe blazoanele ’mpărățești!

— Bine zici tu Tereuzescule, urmă Barbu cu tonul lui de predicator: Alcătuirele lumei s’au demodat; pa-palitatea și regalitatea sunt lucruri biblice, s’au în-vechit, nu se mai potrivesc cu lumea de azi. Progre-sele omenirii cred c'ar trebui să facă ceva și pentru ele ș’atunci socialiști, anarhiști, nihiliști, n'ar mai cere că aceste oblăduiri să fie radical schimbate.

— Să ’nțelege dragă, franțuzii ăștia și elvețianii, cum și americanii, numesc capeteniele statelor preșe-dinți de republică. Numele le-e altul, dar felul de ieșire, de priimire pe la curțile regești, luxul, banchetele, nu sunt totfasturi și zădărnicii, dragă George, ce zici?

— Zic că frumoase ar fi serbările astea, masalale și artificii, dacă ele n’ar fi trase din sângele popo-rului.

— Da, da, zise Barbu, c’a ’nceput să strige, s’ar-meze brațul, nu este vina lui, ci a celor ce niciodată nu l’a ’ntrebat ce’l doare; ear el, disperat, a ’nceput să’și facă dreptate singur.

— Dar a greșit calea, urmă Tereuzescu. Ce strică bietul Carnot cel mai bun om din lume, Humberto și nefericita împărăteasă a Austriei?

— Ce tu uiți că profeții, mincinoșii și șearlatanii, de mai de mult, aii adus răstgnirea mielușelului lui D-zeu?

— Aide moralistule, pășește înainte să. ieșim d’aici că mi ș’a n’țristat sufletul, zise Gărbescu, simt că mă frământă la stomah. Mi-e foame.

— Fericiți cei ce flămânzesc, zise Irina, are dreptate el, să ieșim și să mergem la masă.

— Ba e vorbă, adause Leana; până la 12 mai avem o oră și jumătate, mâncăcioșilor, eu vreau să mai facem un ocol prin Luvru, mă 'nebunesc de tablou-rile lui Rembrand,Rubens, Lebrun, Chapelain, de Venera lui Milo și de grupurile lui Carpeaux. Dar Mona Lisa deLeonardo d’a Vinci? Ce căutătură și mai ales ce surâs ! In colțul buzelor ei și’n ochi să reflectează întreg poemul iubirei, al dorințelor isvorâte dintr’o inimă caldă, dintr’un suflet pătimaș.

— Poftim! Te am pierdut scump’o. Mori după artă, mă pomenesc c’acum nu vei mai putea trăi la Bucu-rești, fără pinacoteci.

— Uf! Avem și noi: Moartea lui Mihai cu secuiul cu capul căeșcut în spinare, Moartea lui Mitridate fără corp, Intratea lui Mihai în Sarmisegetuza. Oa-meni și cai lipiți pe pânză șui și străvezii ca sfinții din Bizanț'

Cine să dea la noi bani pe lucruri de artă ? Ai vă-zut anul trecut la expoziția din Venezia 20 tabIouri, dintre cele-mai scumpe, erau reținute pentru Udine, un orășel dela fruntariele Italiei șî e mic numai d’o șchiopă.

— Pâi acolo arta este ’n sângele poporului, zise Tereuzescu. La noi pentru cine să cumpere tablouri statul?

Ia câteceva ministrul Onstiucției, dar nu pentru artă, ci pentruca puterea ministerială să nu scoboare la zero grade.

— Hei, hei știu eu mulsoarea dela Cassa școalelor. De ar începe să vorbească hârtiele de pe mese, te-ar lua jalea de jaful cu care se toacă un venit de sute de mii de lei. Zoilii cu ce să trăiască? Autorii de ocazie, autorii aleși, pentru tămâieri, pentru scălcie-rea limbei ș’a moravurilor pe ce sunt puși, unde le-e reazămul ?

— Lăsați vorba și hai să mergem să mâncăm și să ne odihnim puțin. Știți cădiseară ne ducem la teatru?

— Ai dreptate, Irinițo: Thêatre St. Martin, Lojea No. 50, zise Gărbescu, ce fericire 1... Am s’aud ș’aici pe Sarnh Bernard. Am auzit’o la București, acum douăzeci de ani.

— Uf... Te felicit pentru răddarea ta. Un bucium spart, eu nu pot s'ascult. Când vorbește mi-astup urechile.

— Păi tu...

— Păi eu... Eu înțeleg arta ș’o admir, atunci când artista e ’n splendoare, dar când vezi artificiu și sfor-țare... admirația mea să preface în desgust.

— Bu zic că dela 50 de ani înainte, femeele, ar trebui să s’astâmpere cu totul. Seara, în loc de suc-cesul rampei, să stea să’și bea ceaiul, liniștite, la gura sobei, apoi să meargă să’și caute căpătâiul cu vise!...

— Negreșit, Barbule, negreșit și voi ghigherlii bă-trâni s’o porniți la curte. Frumos vă șade!...

— Noi ? Noi, spre bătrânețe, ne facem mai gingași. Nouă nu ne cresc șoldurile, nu ni se răvarsă carnu-rile pe când voi... Mă uitam și la Darcle. Ce cute-zanță. La 52 de ani să joace pe Julietta și pe Mirai, copile de 20 de ani, o matahală, care, când se mișcă, dârdâe scena.

— Hei, hei ! Și nu zici că mai ales artistele cu cât snnt mai bătrâne, cu atât mai rău le-apucă fel de fel de manii. Sarah, care e lungă cât turnul St. Jaques, dreaptă și uscată ca ufl rischitor, s’a apucat acum să joace Hamlet și pe Regele Romei. Să poftiți s’o vedeți diseară. Capul lui tata moșu pe umeri de copil: L' Aiglon!... Drace, drace, nebune mai sunt muerile.

— Nebune, nebune, dar vă iau ele banii din buzu-nar pe sforăiturile lor ? Incalte d’ar veni pela noi când sunt mai tinere și pot face artă, dar vin căzute,* răsuflate, ne suflă punga, râd de noi!

— La Moulin Rouge, mână birjiar, strigă Tereuzescu, când se văzu liberat de familiele Gărbescu și de Irina, ne mai aducem aminte de tinerețe.

— Ștrengarule, șopti Barbu, ai rămas tot cum te știu. Biata Irina, ce fată bună... O să plătești scump nebuniile tale.

— Pâi, socotești că nu ?

— Ia seama să nu te afle nevastă-ta, acum știi unde ți să duc banii. Cheltuești mult de tot, vezi să nu dai de fundul pungii.

— Hei prietene !N’ai văzut'o. Nu face să’ți dau și sufletul?

— Nu, căci femeile astea n’au suflet. Eu țiu la dra-goste sinceră și...

— Știu, ții la blidul tău. Ești un prost, stai tot la paragraful la care te-am lăsat. Păstrezi credința Sofii. Of! Sfinte Onufrie,’mi faci rău Bărbucule.

— Păstrez da, cum îmi păstrează și ea mie.

— Adică ce fel ? Să vii la Paris și să... hal ha! ha! bărbat ești, bărbat din veacul ăsta?

— Ei ce vrei? Am credința că în casele unde în-tră trădarea și minciuna, curg toate relele, să sgu-duesc temeliile!

— Ha, ha, ha, nostim ești tu.

— Poți să răzi, dar eu tot așa voiu fi, cum am apu-cat din bătrăni. Toți Coviltireștii au fos omeni însemnați pentrn cinstea lor.

— Ei și, ce-a ieșit dintr’asta? Iubind altă femee nu mai ești cinstit ?

— Ba da, să iubești pe care ți ai ales’o de soție. Eu, în momente de tentațiune, mi aduc aminte că nu trebue să ’ntunec renumele strămoșilor mei. Ș’apoi ori cum ar fi femeia ta legitimă, tot nu țe caută numai la pungă cum fac astea. .

Lolotte nu este interesată. Mă iubește și nu’mi cere niciodată. Eu ce’i dau și îi dau mult, căci vreau să fie cea mai frumoasă, cea mai luxoasă. Ce vrei, alt ca-prițiu n’am.

— Asta ți-ajunge.

Vorbind astfel, cei doi prietini ajunseră la Moulin Rouge pe care o văzuseră din departe, cu aripile ei de foc, sburănd prin aer luminate electric.

Perechi, perechi, tinerii, unii ieșau, alții intrau și se repezeau în mijlocul cancanului, care se rotea cu furie în intrarea principală. Sburau dopurile dela sticlele de șampanie în tavane, picioarele și țipetele ’n aer. Valuri de dantele și de panglici se vedea pe dedesuptul rochiilor. Mai aplaudată era jucătoarea care sărea mai sus și’și mlădia corpul ca o șerpoică. Vorbele cu aluzii triviale, curgeau ca ploaia; praful se ’nălța grămădind u-șă ca norii deși, Chipul dănțui-toarelor, din când în când, e luminat de raze electrice. Mirosurile a tot felul de parfumuri, huetul muzicii și chiotele te făceau a te crede în infern. Coviltirescu rămăsese ca de pământ

D’odată lampionele se stirseră și prin întuneric se zăriră două arătări luminoase, cari lăsau urme ca stelele călătoare și lume strigând:

— In lături, faceți loc, vine regele petrolului și frumoasa româncă, în lături !...

Lolotte, cocheta Lolotte, s’auzea din toate părțile și lumina se mârea din ce în ce. Lolotte, îmbrăcată ca o regină cu pași și sărituri ca de panteră, cu fus-tele sumese ’n brâu, întră ’n caucanul monstru din mijlocul salonului, în aplausele și fluerâturile mulți-mei. Lângă ea neamțul, îmbrăcat în frac roșu, sărea ca o paiață și dedea la chiote ca un sălbatec?

La vederea lor, Barbu ’ncremeni, Tereuzescu se re-pezi ca un leu și, făcându-și loc printre mulțime sări drept în capul lor, smulgându-le pârul țipând și in-sultând cum era mai greu. Neamțul nu știu pe unde s’o ia la sănătoasa. Lolotte se sbătea în mânele lui Tereuzescu, care răgea ca un leu rănit:

— Te am scos din noroiu mizerabilo! Ajungeai pe drumurile Berlinului, cerșetoare, de nu eram eu. Crezi ca sunt ca Spulberescu să mă ucid din pricina ta, eu te sugrum, femee, te sugrum, m’auzi ? Ce era să iasă dintr’un neam de cârciumar de cât o ticăloasă ca tine ? Aide mergi d’aicea, mișcă-te, ai s’ajungi pe drumuri, râsul lumii. Fata tatii, Anghelina nebuna, râsul Pa-risului, ieși; du-te că te zdrobesc.

— Angela, eu părul vâlvoi, fugi printre lume, iar Coviltirescu, uimit, căzu p’un scaun. Nu’i venea a se ’ncrede auzului: Lolotte, Angela Spulberescu, îi ră-sunau prin urechi. Cum? Ea, ajunsă în astfel de stare ?

— Ți-a plăcut fiara, zise Tereuzescu, acum fii li-niștit, de pecingenea asta, o să mă cu-răț eu în curând.

Hristache se făcuse de nesuferit. Căuta să'ţi în-cheiă socotelile cu țoată lumea și de groapă tot mai jumulea pe oricine putea. In casă trăia rău cu toți. Veta se ostenea destul să’l îndato-reze, dar n’avea pe cine. Sufletul lui erea uscat și sterp de ori și ce sentiment omenesc; nimeni nu’i mai intra în voe. Barem cu Panait erea la cuțite, zilnic se certau și se ’nfruntau. Kivu iar ’îşi blestema soarta că intrase intr’astfel de neam. Umblând după treburile lui Hristache, nu’și mai putea vedea de ale lui, apoi șleahta grecească’l strângea de gât. De câteori voiau să vorbească cu cumnată-sâu despre afaceri, d’atăteaori era împedecat de lăstunii dela Elenismos, după cum numea el pe membrii acelei societății, cari numai ei isbutiseră să scoată din gheara lui Arghi-riadis atâțea bani. Cine strânge nu mânăncă, este ve-chea zicâtoare, Starea lui se știrbea si nu erea ni-meni care să’l sprijinească, să’l ajute, să’l sușție. Cu-egea la bătrânețe, aceia ce semănase la tinerețe. Nu reușise de cât să cunoască cocleala banilor, cari îi oclise și sufletul. Răceala din jurul lui o simțea, din zi în zi, mai adânc, dar ce să facă? Acuma fugeau de dânsul toți și, săptămâni întregi, zăcea pe coaste fără să’i deschiză ușea un câne. Dela o vreme înce-puse a’l plictisi și grecoteii lui cari, ori de câteori veneau, trebuia să’i ceară câteceva: bani, lucruri din casă, servicii și pentru el nimeni nu era în stare de nimic.

Intr’o zi, Kivu priimi o scrisoare dela Angelina din care nu ’nțelese nimic alt decât că avea nevoe de bani și că voește a să ’ntoarce în țară, după ce’și va plăti datoriile. O citi, o reciti, apoi amintindu-și de cîtă amărăciune turnase această fată în casă și fa-dlia lui Arghiriadis se duse ’n prăvălie, luă o hârtie şi îi scrise:

Fata mea.

Am primit și desfăcut eu scrisoarea adresată lui tată-tău, am citit și văzut toate, căci el despre ne nu mai știe nimic. Este prăpădit, aproape c’un picior în groapă din pricina ta, care l’ai făcut să’n-dure atâtea chinuri, atâta suferință. Avere nu mai are deloc; zadarnic îl mai ții eu teșchereaua plină și ceri mereu, ca la isvor. Banii, împrumutați socră-tău Spulberescu, i-a perdut. Moșia din Muscel i-a luat’o creditul; bonurile toate Ic-a dat de pomană Ia socie-citea grecească, când a auzit de faptele, tale pe cari le-au băgat în urechi, cei cari s’au săturat de ele, așa că a mai rămas cu casa și cu cârciuma de care îngrijesc eu și cu mătușe-ta Crisița, ca să...

Pe când Kivu, cu ochelarii la nas, scria aceste rân-duri, iată c’aude nește țipete sfâșintoare. Hristache, galben ca un mort și tremurând din toate închietu-rile, se repezi în capul lui Panait și îi cărà la pumni, acesta era gata să îl strângă de beregată de nu in-tervenea Kivu la timp.

— Afară, hoților, afară, ați intrat toți în starea mea, mă sugeți ca lipitorile, afară, că vă ucid tâlha-rilor. Se strânsese lumea și Kivu credea că Arghiria-dis a’nebunit.

— Dar tu? Tu ce scrii acolo, banditule, ce scrii? Faci catagrafie? Vrei să știi la cât se ridică averea mea pe care tragi nădejde s’o moștenești?

Ca o fiară sări asupra lui, luă hârtia, o strânse, o ' mototoli apoi o desfăcu ș’o citi.

— Ei și ce crezi să faci eu asta, unde vrei s’ajungi?

— Vrea să te scutesc de amaruri, vreau să-ți chiăm pe fică-ta lăngă tine, nelegiuitule, ca să nu mori acolo singur ca un câne. Barem să fie aici, în ceasul morței aia care ți-a mâncat capul, te-a năucit, te-a sărăcit.

— Fata tatii! Ce-ai tu cu copilul meu, știi tu ceva ?

Dece 'ți bagi nasul unde nu ’ți fierbe oala ? Acum te sorobesc, neam spurcat ce ești.

La aceste vorbe, Kivu, își ieși din sărite, se aruncă asupra lui Arghiriadis, gata să’l sugrume și daca nu in-tra Crisița se făcea omor. Ea îi potoli cu binișorul, : apoi îl luă pe frate-său la socoteală:

— Are dreptate Kivu da, are, că mie mi-ai mâncat zestrea, pe el l-ai avut mereu argat pe veresie și pe noi ori ne-ai întrebat ceva, când ai dat bani la Ele-cismos? Erau acolo și banii noștri să ne fi subscris şi noi.

— Poftim mutră și la ăsta? Vrei să treceți și voi la nemurire!...

— Vezi bine, tot suntem mai ceva de cât Angela ta care a umplut drumurile.

— Fata tatii! Auzi, auzi și ăsta ce zice. Semeni cu nerodul de bărbată-tău ș’a găsit sacul petecul...

Napucă să sfârșească și Kivu sări iar la dăn-sul, soția sa îl opri, el înfuriat începu a da d’as-irlita cu ce găsi. Sburau sticlele cu vutcă, cu mas-ă, cu rachiu de anason peste capetele lor, îmbrăn-cidu-să, sacii cu orez, cu cafea, cu făină se vărsa-ră și s’amestecaseră cu cioburile delaatătea carafe arte, poliția sosind, îi potolise și cărciuma se lini-ştise.

Arghiriadis rămase singur în mijlocul și. Plângând și’și smulgea părul din cap, d’atâtea păgubi, d'atâtea amaruri.

Acum parcă erea strein în prăvălie, nici nu știa unde se afla; foamea și oboseala într’atât îl ajunse-ră și’l doborîseră încât, după atăta sbuciumare, căzu de oboseală ș’adormi p’un jilț lângă tarabă.

Cât o fi stat el astfel, cine știe. Un șuerat puternic al gardistului din stradă, îl deșteptă din somn

Visa, în ravarsat de zori, un vis frumos. Se făcea că Angela era regina unei țări mari și frumoase; că se din palat la plimbare într’un faeton frumos, avea nește cai arăpești și hamuri d'argint... Ii în-lese mâna și’l chiămă la dânsa, dar el se sfia să se sue în așea călească mândră. Un alt șuerat îl trezi iar din somn... Fata tatii!... Așea să dea D-zou s’o văd. Bine că-i știa adresa, acuma’i dau depeșe, i tri-mit bani și îi scriu să vie, căci eu am scăpat de toate dihăniile.

Deschise ochi mari și îi plimbă prin toată prâvă-liea; i să părea că se află p’alte tărâmuri. Un cârd de șoarici năvăliseră în grămada de orez, vărsată in prăvălie și Arghiriadis, amintindu-și de jaful din casa lui, isbUcni în hohote de plâns.

Irina nu putea să se mire îndestul de schimbarea pe care o luase Tereuzescu, care se făcuse înger de bunătate. Nu mai făcea nicăeri un pas fără dânsa; dase banii pe mână și tot aceea ce făcea Irinița era bine făcut, bine chibzuit. De multe ori ea căuta să afle cauza acestei schimbări și nu putea s’o dove-dească.

Amestecul unei a treia persoană în căsătorie ’nve-ninează traiul; atunci d’ar ști soții să ocrotească ca-prițiile, primejdia ar trece și multe casnicii nu desface ușor.

Bănuiala este un lucru care amărâște; gelozia însă roade sufletele; ea este ucigătoare și ’mpinge la crimă. Trecuse Irina prin toate fasele ei, gustase tot chinul unei vieții amare și triste. Acum când amintea George suferințele ei, vorbele grele și tot dispr ce 'udurase, el îi răspundea:

— D, a fost o nebunie dragă, o nebunie, ear tu ființă bună și dulce, uită tot și iartă, ’ți spun în față, mă găsesc vinovat.

— Vinovat tu și de ce, dragă George ? Eu am în-durat toate pentru că te-am iubit, dar tu, tu care ești bun spune’mi de ce te schimbaseşi astfel cu mine ? Așa-i că ’ntre noi intrase zavistia din causa unei femei ?

— Nu, nu știu!...

— Da, da, așa trebue să fie. Unde ședai și pe ce se duceau atâțea bani ?

— Nu 'ntreba, Irino dragă, nu mai ’mi aminti ni-mic. Cu vorbele tale mâ ’ntristezi. In mintea mea deștepți nește amintiri dureroase, crude și pe cari vreau să le uit. Să nu mai vorbim despre asta, zicea Tereuzescu și cădea pe gânduri. De s’ar gândi la amarul ce’l aruncă peste suflete asemenea femei de sigur că bărbați n’ar mai perde vremea și averea cu dânsele, n'ar ma zobi rănduiala casei pentru asemenea sfinxi, cari au uumai ghiare sfâșietoare de inimi no-bile și mari, căci George era o victimă a Angelei, cari fusese nu numai nenorocirea lui, ci a tutulor celor pe care îi cunoscuse.

— După cele petrecute noaptea, George, era nebun, crezuse că-a sdrobit’o fizicește și ca s’o umilească se rugă de Barbu să se ducă să’i spună, că dela el să-și ia ori și ce nădejde și că să părăsească Parisul, căci ori unde o întâlni-o, îi va face aceași scenă.

Coviltirescu stete mult la gânduri, apoi văzând,că, prietenul său insistă, mai ales că’l rugase să ’i ceară înapoi și scrisorile pe cari le-avea la dânsa, găsi;pri-lejul nemerit și se duse la Angela, pe care socotea va găsi la pat, zdrobită.

Ajungând în capul scării își ținu răsuflarea, după un minut sună și așteptă nerăbdător. Ușa se deșchise și un hohot de râs îl pironi locului. Angela, era la masă în mijlocul prietenilor sale cărora le povestea, se vede, întâmplarea d’aseară. Cum sosi Barbu, ea le lăsă, sâri înaintea lui veselă, ca ‘și cum nu pățise nici o rușine, îl luă dc mână și trecu în salon. Acolo începu să impute lui Coviltirescu răceala ce’i arătase:

— Azi ai fi fost tu soțul meu, dacă știai să te porți cu mine.

— Da, ș’aș fi fost foarte nenorocit, d-nă.

— Ș’acum eșfi fericit, nu ’ți lipsește nimic ?

— Mi lipsește poate acea căldură aprinsă de iu-bire, dar la vatra mea e bine, e pace, am mulțămi-rea sufletească și ’ncrederea în femea mea, aceasta e tot aceia ce trebue într’o căsătorie menită să dureze până la moarte.

Pe d-ta dacă te-aș fi luat, ce aș fi fost alt de cât un martir?

— Și cum, mi-o spui așa verde ’n față.

— Da, da, știi că sunt sincer și totdeauna am fost așa.

— Știu, dar am mai uitat ș’ai putea să'mi mai re-capitulezi. Să luăm de unde am lăsat că, uite, m’amu-zezi, ai haz.

Barbu, vâzând atăta nepăsare, se ridică de pe scaun, sălută și voi să plece, adaogând c’așteaptă scrisorile cerute de Tereuzescu.

Angela, sări ca o viperă, făcu un gest poruncitor, zicând apoi:

— Tu, n’ai să pleci; iar scrisorile animalului ăla, am să i le dau, când oi vrea, da ! Le mai pot specula. Știu eu ce fac. N’ai să pleci, căci e multă vreme de când te doresc, te-aștept, te vreau aici lăngă mine mereu, mereu... te-am iubit și te iubesc încă și azi.

— Ce spui?

— Da, da, toate nenorocirile mi-au venit de pe urma ta, Barbule.

— Ei aș! Ba c’ai zice. Glumești?

— Pe Spulberescu l’am luat numai spre a ’ţi proba că pot să iau un om de viță.

— Da, viță fliloxerată rău, ai văzut.

In brațele lui Tereuzescu. m’am aruncat, nnmai pentrucă era prietenul tău și poate vei auzi...

— Ce să potrivește. Acum ce mai gândești și faci pentru dragostea mea ? Ce nouă nerozie mai plă-nuești.

— Acum, nu mai știu ce vreau, nici ce fac ? Acum te am lăngă mine și... Invață-mă Barbule, sfătuește-mă, cum să ies din prăpastie, căci simt, vâd, înțeleg bine căă sunt căzută atăt de jos, încât asupra ta nici ochii nu cutez să radic. Acuma știi tot, ajută-mă, scapă-mă.

— Sărmană inconștientă. Uiți, sau te prefaci că nu ştii cu cine vorbești? Eu sunt acela pe care tu l’ai umilit, când l’ai avut la genuchele tale, hotărât Să fie sclavul tău, în toată viața. Eu sunt acela peste al că-rui suflet ai așternut răceala ghețarelor și, din ceasul ală m’ai alungat ca p’un căne, te desprețuesc. Eram sigur c’ai s’ajungi aici.

— Unde am ajuns mă rog? Sunt în casa mea, sunt tânără, frumoasă, sunt...

— Tot nu știi, sau dacă, știi, tot nu ți-ai dat încă bine seama de primejdia ce te-amejiință. Tereuzescu te lasă!...

— Vorbe, nu te cred.

— Să fii foarte sigură. Vino-ți în simțiri, du-te acasă lăngă bătrânul tău tată, care e bolnav, plânge, te așteaptă și se luptă singur cu necazurile.

— Ce să fac la tata? Să stau în cârciumă?

— Să ’nveți a păstra, a economisi cea ce a mai ră-mas din avere și să te cumințești, căci acum ai dat cu capul de multe și ești femee matoră.

— Mintosule, pleacă, pleacă, moralistule. Of! De ce nu te ai făcut popă? Ș’acum mă plictisești ca și când te am chiămat să’ți spun că te iubesc și vreau să te iau de bărbat.

— Să mă iei de bărbat! Taci, femee, taci, să ’nche-iăm șocotelele. Tu n’ai fi luat un sărac ca mine, eu n’aș fi luat o răsfățată ș’o nechibzuită ca tine, despre care să duse vorba că’și maltratează părinții și vrea-să se facă și călugăriță catolică. Asta învățaseși la școala nemțească. Ce ai fi făcut tu din mine de cât un nenorocit, din mine căruia mi erai dragă ca sufle-tul atunci?

— Și m’ai iubit mult odinioară și mă iubești ș’acunm spune, mărturisește iute ca să mă ’mbât de cuvintele tale, de surâsul tău, strigă Angela, repezindu-se cu brațele destinse către Barbu, care o depărtă ușor zicând:

— Fii odată în viață serioasă; înțelege că ’ntre noi este o barieră puternică și că eu mă tem acum de tine ca de un șearpe veninos. Fugi, nu mai cerca zadainic să mă ’ndupleci. Sunt un răsvrătit. Fugi ai fost pierea tutulor ș’ai fi s’a mea, dacă...

— Dacă m’ai iubi, ai fi omul cel mai fericit!

— Te iubesc ca pe o soră nenorocită; te plâng căci poate tu nu ești vinovată, ci noi toți, cari n’am știut ă te feri să n’aluneci in prăpastie.

— Sfârșește cu eremiadele, aide dă-mi mâna, ur-mează-mă, tu poate ai fi singurul, care ai mai putea, face ceva din mine, pentru mine.

— Acum, nu pot, nu mai pot de cât să te sfătuesc-să părăsești această viață și să te ’ntorci acasă.

— Da ? Și ce vrei să fac în urmă ? Să mă tâm-pesc între cărciumari: Tata și Kivu. Bune sfaturi!.. Să stau la vorbă cu Crisița, Garofeasca și Neguleanca, prietenele mamei, cari zilnic au să’mi împueze ure-chile cu nerozii. Lume! Auzi în ce mediu mă sfătue-ște, domnișorul ăsta, să mă duc să stau.

— Lumea asta tot e mai curată și mai demnă decât aceia în care o să trebuiască să stai.

— Socoteala mea, ce ți pasă; uite și ’n necazul d-tale, chiar astă seară am să mă duc iar...

— La Moulin-Rouge, nu este așa, la Moulin-Rouge, strigă Barbu disperat, văzând că nu isbutește a o scoate din calea pierii. Du-te acasă că sunteți ruinați. Vi s’a dus averea.

— Acolo, să petrec ca aseară. La ce să mă ’ntorc-acasă, dadă zici că tata a pierdut tot.

— Eu sunt bogat și te voiu ajuta, dacă te faci fe-mee serioasă.

— Milostenie! Nu’mi trebue averea d-taie. Du-te de’o mănâncă cu neroada ta, moralistule. Vrei să faci e filantropul cu mine ?. Ieși, du-te, nu te mai cunosc de azi înainte. Soarta mea te pasionează, e un studiu, lasă-mă să’mi urmez drumul înainte, n’am nevoe nici le sfatul, nici de ajutorul, nici de știința d-tale.

— Să dea D-zeu să n’ai nevoe de nimeni, dar mă tem că de nu m'asculți să te’ntorci acasă, aisă’nduri aici multe greutăți

— Socoteala mea, pleacă!

— Vezi să nu să ’mplinească vorba mea, să n’ ajungi a rătăci pe drumuri, singură și streină.

— Proorocule! Ia seama să nu ieși mincinos, zise Angela, uităndu-se în oglindă și potrivindu-și buclele se’i cădeau pe spete.

Barbu o privi câteva minute uimit de frumusețea ei, apoi transportat s’apropiă de dânsa și voi s’o ia ’n rațe și s’o sărute; ea ’nțelegând mișcarea lui să ră-suci ’n loc și scăpând îi zise ’n bâtjocoră.

— Nu te apropia că te ’nveninezi. Fugi, fugi fllo-sofule, adause ea alungându-l; ear el căzând în ge-nunche, îi luă mânele, i le sărută și îi spuse:

— Vino, te rog, vino n țară, scumpă Angelo, nu ’ți nai vinde aici acest frumos corp; nu ’ți mai întina aceste buze de pe care acum vreau, cu orice preț, să sorb un sărut, care să fie al rescumpărării, al iu-birii sincere ș’adevărate.

— Ce spui, apostol al cinstei, ce spui ? Dar tu acum sine ești ? Tu nu te ’ntinezi, nu păcătuești? Tu nu ai a femee, care te iubește și te-așteaptă acasă?

Aide, ridică-te. Sunteți toți la fel!...

— Nu, vei vedea că nu. Eu, vream numai' să te iubesc ca pe o soră și să te scap de primejdia în spre care te avânți zilnic, tu atât de tânără, ș’atâtă de frumoasă!...

— Ești de nențeles.

— Sau mă iubești ca p’o amantă și mă vrei cu ori și ce preț, ori...

— Nu, nu te vreau, căci mi-ai învenina viața. Fru-moasă și seducătoare cum ești; iubirea mea ar fii un chin și tu te-ai făcut atât de rafinată, încât m’ai face mereu să sufer, cum mă faci de când te cunosc.

Vreau numai să te apăr, să te scap, să te pun pe calea cea bună.

— Și pentruce mă rog, pentruce ? Pentru cine te ’ntreb, pentru cine?

— Pentru tine Angelo, pentru tine, care daca nu m’asculți, ai s’ajungi rău de tot și e pâcat.

— Nu te privește. Lasă-mă, dute din casa mea,, afară!... Zise dânsa, ieșind și trântind ușa, în fața lui Barbu, care rămase uimit și din ochi îi pică o la-crămă...

Arghiriadis de și se trecuse, îmbătrânise mult, însă însânătoșindu-se începuse să’și reia munca.

Cu trecutul și cu vadul ei vechiu, Aquila Românii, mai atrăgea aicea lume; nu făcea dever ca ’ntrecut, dar tot, dacă nu curgea, pica. Ce îi venea greu lui Hristache, era că aproape nu’și mai cunoștea marfa, de oarece toate lucrurile erau schimbate dela locul lor, căci băeţti cei noui nu ştia rostul prăvăşii şi des-pre Pandelică și despre Panait, nici voia s’audă. Kivu venise de mai multeori și îi propusese să îi ia înapoi că tot ei erau mai buni, dar cum să se ’ndure, cum să se ’nduplece grecul ? Le supsese el toată vlaga din ei ș’apoi îi alungase pe drumuri, fără să le dea nimic, așa că dânșii să ’ntorseseră pela cămi-nurile lor, numai cu ceia ce șterpeliseră de prin pră-vălie. Ei nu știau nici rostul negoțului, nici de rostul agriculturii. După-atâțea ani, câștigau doar ce lu-crau cu palmele. Pe Panait îl puseseră păcatele să se ’nsoare, ba avea și doi copii. Se mai rugase el de chir Iane, cărciumarul lor din sat să ’l ia în prăvălie, însă acesta îl ținuse cu vorba toată vara și, la urma urmelor, nu ’i mai dase nici un răspuns. Ba de câteori ’l vedea ’l apuca de datorie. Luase dela el, in dator, o seceră, o coasă, o sapă și două băniți de mălaiu; dar cine putuse plăti ceva cu seceta care er’ și cu patru guri de hrănit în casă ? Strâns în ghea-rele nevoii, de mai multeori venise la târg și îi ce-ruse lui Arghiriadis dreptui lui, însă ’n loc de bani s’alegea cu insulte.

La munca dela țară nu să prea pricepea Panait și mai de peste tot era suduit și gonit, așa că adesea-ori îi venea să se strângă de gât. Plângea ca un co-pil, când se gândea câtă vreme perduse în prăvălia lui Arghiriadis.

— Aș fi avut al meu din belșug, ba poate aveamle aș fi putut da şi la alți, zicea el, către săteni și ofta adănc, nu ca acum, când va să cad silă eu al-tora.

S’apropia toamna; zilele se scurtaseră, timpul se răcise și neamul lui Panait n’avea hanță pe el și nici tăciuni în vatră. Intr’o seară, el se luă de bău-tură cu Nedelea și cu Vlad al Paraschivei, poroclit Ciacărul și, dupăce se piliră da binele, să duseră la Popa Neagu să’i ceară banii pe cari îi luase în ziua aceia, pe bucatele vândute de samsarii dela târg; popa, când îl văzu, îi cunoscu și tăgădui paralele ; el îl je-fuiră, apoi îl strânseră de găt. Panait mersese cu ei în neștire, el nici că prinșese de veste, când tovară-şii sâi de băutnră, săvârșise furtul și omorul, el fusese sus de ei la pândă. La ’mpărțeală, Ciacărul, îi dete doi poli, el se crezu avut ca un împărat și foarte lăgulit d’asemenea ispravă. O luară, când se lumină e ziuă, prin desișul Râioasei, dar fură prinși repede e jandarmi, căci îi cunoscuse. Stan Sipică, argatul părintelui, care dormise pe prispă. La ’nceput el s’as-cunșese sub laviță, dar când tâlharii operau în casă, legase de dase de știre la primărie. Acolo pustiu, cine să vegheze noaptea ? Năstase Firfirică, vătășelul bătrăn al comunii, dormea dus pe masa perceptorului, când veni să’l scoale Stan, întii el îi turnă o sume-denie de ’njurături, apoi se vără sub jilț de ’și căută căciula, îi potrivi moțul și ’n sfârșit pomi să scoale pe gandarm și el se duse să vestească Primarul. In acest timp, hoții să depărtaseră bine, totuși ei fură rinși. Tovarișii lui Panait, toți români experți într’-e furatului tăgâduiră la ’nceput, se ’ncui'cară ’n fel de fel de vorbe și de minciuni, dar Panait, când văzând fețele aspre ale jandarmilor ș’amenințările Primarului ale administratorului, care acum sosise și el, începu să tremure vargă și să spună c’a stat de pază. Chi-nuiți ceilanți până la ziuă, mărturisiră toți păcatele. Aduși la oraș, steteră puțin ia prevenție apoi, la Cur-tea cu jurați, se condamnară făptuitorii la 15 ani de muncă silnică ; lui Panait îi dete mumai un an de-oarece se dovedise că cele spuse de dânsul fuseseră adevărate. Un an trece ca părerea, când zilele se scurg în petreceri și veselie, dar între zidurile reci ale celulelor din Mărgineni e grozav, e moarte vie! To-tuși câți pușcăriași nu petrec zeci de ani, în fundul ocnelor și d’acolo ies, țin la viață, iar, când sunt li-berați, unii o apucă pe calea binelui, alții otrăviți, deprinși cu știința tutui or crimelor, învățate între bandiți, devin recidiviștii cei mai primejdioși.

La ’nchisoare, Panait, meseria cișmăriei o’nvăță n’o ’nvăță, dar p’a haiducitului, p’a gâtuitului, p’a chinui-tului să spună omul și laptele care l’a supt, o știa acum pe de rost. Seara și dimineața ce treabă avea tâlharii de cât se spună peripețiile vieții lor, de cât să dea instrucții la ageamii, cum numeau ei pe cei mai puțin pricepuți într’ale boțitului.

Panait, în culcare și ’n sculare, blestema pe Hris-tache, căci numai din pricina lui ajunsese el aici în-tre zidurile reci.

De nu mă duceau păcatele să intru slugă la el, as-tăzi n’aș fi ajuns eu aici.

Hrăpirele, pungășiile, de la el le-am învățat ! Eram un copil, povestea dânsul pușcăriașilor, când m’a luat de pe genuchii mamii, făgăduindu-i să mă facă om în lume, neguțător cinstit și ce venin mi-a turnat în sânge, grecul!...

— Să-i dai la cap!

— Dar ce socotești? Cum voiu ieși d’aici, îl gâtui ea p’un șoarece.

— Ce neam, ce neam d-zeule, ajută-mi să ’mi răs-bun.

— Vă spun drept, că de nu era omul ăsta, eu aș fi fost azi un sătean cinstit, un părinte care să dea fii-lor săi pilde frumoase.

— Să ’nțelege și noi dacă...

— Copii mei, copii mei sărmanii, ce or fi ajuns ei, ce au să zică d’or afla cine a fost tatăl lor ? S’ apropie vremea să mă liberez, tovarișii mei aud c’au făcut planul să evadeze; eu pentru ce să ies d’aicea, eu ? Cum să mai dau’ ochi cu lumea, care mă cuno-ştea? Soția mea, copiii!... A!... Făgăduesc că, d’azi 'nainte, voiu fi mereu oaspetele pușcării!

— Ce ai înebunit? Te joci cu pelea ta?

— Ucigaș, vreau să mă fac ucigaș. Acuma știu, e lesne: Pui mâna ’n beregată, ori vâri cuțitul în ini-mă până ’n prăsele și...gata!... Așa... Așa am să fac cu Arghiriadis, pentrucă...

In acest timp, pușcăriașul, își luase atitudinea unui ucigaș, strângea pumnii, scrâșnea din dinți, amenința e parcă s’aruncașe deja pe prada sa.

— Haide, ce faci, îi șoptiră cei doi tovarăși ai săi, ce mai stai, vino, suntem gata.

— Nu merg, rămâi aici, am treabă nu vedeți.

— Ești nebun, ce treabă zici că ai? Aici nu este nimica de făcut.

— Ba da, ba da, vreau să ucid p’ăsta, voi nu ve-deți ? Şearpele ăsta, care m’a ’nvățat să mă târăsc, să mușc, să ’nveninez peorcine s’oapropiea de mine. Fu-giți, la o parte, câni spurcați! Fugiți, că și voi...

Bandiții, văzându-l astfel, îi astupară gura, apoi îl târâră afară cu ei, vrând ne vrând, de teamă să nu’i trădeze. Surpătura pe sub zid, ei o făcuseră înaintând ca șobolanii pe sub pământ. La ea lucrase săptămâni întregi ș’acum să nu profite ar fi fost păcat.

Sentinelele erau toate la postul lor, când se dete alarma, dar tâlharii, ascunși în scorburi, trăiră morți de foame, hupiți ca lupii, în pădurea Mărginenilor...

Pela miezul nopții, obosiți, trudiți, trei poterașii po-posiră la o fântână din marginea codrului. Caii lor obosiți începuseră să necheze. Cei trei ocnași ca fia-rele ’n viziuni, ciuliră urechile. Noaptea era neagră și ’ntunecoasă ca păcatul. Disperați, hotărîră să meargă în spre jandarmi și să se predea. Trosneau rascotele sub piciorele lor și ploaea cădea în stropi mari. Sufla vântul vâjiind prin tufanii seculari, ropotul îi îngrozea.

Cât nu cunoscuseră frica până atunci, atât o price-peau acum. Li se ’ncrețise pielea pe ei și uzi și înfricoșați, tremurau ca varga. Foamea, pe urmă; îi dobora și totuși fugeau de le scăpărau tălpile. Urletul pădurii îi gonea și parcă le șoptea: Omorâtori-lor !...

S’apropieră de locul unde auziseră nechezatul cailor. Doi jandarmi ș’un caporal făcuseră o fărâmă de pară din gătejile ce găsiseră. Ei s’adăpostiăeră sub crăn-gile dese ale unui stejar uriaș ș’acolo îi furase somnul.

Cine a văzut vr’odată, în desișul codrilor, o fiară urmărindu-și prada, înțelege cum înaintau tâlharii către slabele licăriri ale alternelor vreascuri; ei fă-ceau drumul, în spre ea, când târându-se pe brânci când sărind ca tigrii, la distanțe mari, când ghemuin-du-se, îngenuchiînd, furișându-se ca mogândețele de soboli și ținându-și răsuflarea. Până când isbutiră a s’apropia de vatra focului, care, ca un ochiu veghe-tor, îi călăuzi în deșisul pădurei, vremea li să păru eternitate!

Caii pășteau împedecați cu șeele ’n spinare, căpe-strele le-atărnau pe grumaji, noaptea era tăcută acum ș’adâncă, ploaia și furtuna se liniștiseră, murmurul apelor încetase, freamătul frunzelor cânta doina veciniei, soldații dormeau duși sub umbrar de dese lămuri... Era pace!... O ultimă vălvatae lumină fețele lor bras-late și galbene ca de ceară; câte și trei fuseră, d’o dată, la un gând. Intr’un minut fiecare puse mâna de dârlogi, încălecară și, ’n tropătul cel mare, o luară a fugă. Licăriri de fulger cutreerară cerul, dela apus la răsărit, un tunet s’auzi în depărtare, apoi vremea e liniști. In zori, cei trei fugari, erau aproape de Ploești. Descălecară, într’o rariște de anini de pe Pra-hova, deteră drumul cailor și se ’ndreptară, la Buda, înspre gură.

La Paris Angela trecuse din mână ’n mână; stu-denții românii o cunoscuseră toți și tuturora ea lă-sase numai impresiuni urâte. Ce folos că chipul ei era atrăgător, iar manierele erau dintre cele mai ordi-nare și mai urîcioase. De mai multeori provocase gelozii, scandaluri și bătăi. De mai multeori făcuse cunoștință cu arestul poliției. La legație erau vrafuri de plângeri împotriva ei. Se ’nvățase, dupăce'și luase nădejdea dela Tereuzescu, de exploata și excroca pe ' toți românii, băeți tineri, cari veniau la Paris să’și urmeze studiile. Deochiată cu totul, pretutindeni fu nevoită s’alerge la tot soiul de ’njosiri și de mai multe-ori s’ajungă pe banca dela Curtea cu jurați pentru furturi și pingeleli de tot felul, pânăcând ministrul țării fu nevoit a o trimite val-vârtej acasă, plătindu-i datoriile și drumul până la București. În tot timpul călătorii râdea și spunea Angela de parcă era încân-tată de soarta ei.

Parisul îl lăsă tot cu aceiași indeferență cu care intrase intr’ânsul. Nici un dor, nici un regret, nici o amintire, care s’o ’ntristeze sau s’o ’nduplece a ieși din firea ei inconștientă. Călătorilor le-atrăsese privirea cu chipul, dar toți rămăseseră mirați, scandalizați de atitudinele sale, de răspunsurile și apropourile ne-roade, banale și grase pe cari le da tuturora.

Tinerețe și frăgezime nu mai avea în figura stri-cată cu dresuri și să vedea bine că e o femee tre-cută mai nainte de vârstă. N’avea rănduială la vorbă, nici scaun la minte. Se observa neglijență mare în port și ’n ținută. Râsul și mișcările o trădau la fiece mo-ment. Tot drumul fu expusă la fel de fel de neajun-suri și sălbătăcii. Și când te gândești că ’n asemenea femei, bărbații caută și găsesc isvorul nesecat al plă-cerii destrăbălate, dau cele mai frumoase ore din viața lor, măcar că adăpați la el să ’nveninează greu și consecințele se perpetuiază până la a treia generație.

La Budapesta, scăpând trenul, plecă împreună c’un călător să viziteze orașul. Se suiră, după ce trecură frumosul pod peste Dunăre, cu funicularul la Buda, merseră apoi cu vaporul în feerfca insulă Margareta să prânzească. Angela nu se jena de fel. Comandă tot cea ce era mai scump ș’un minut, între valurile albastrului Dunubiu, între plutele smărăldii și copacii seculari, între florile exotice și sunetul muzicei, se transportă atâta, încât după bere, bău cogniac, după cogniac vin de Tocai și liqueur. Ambientul acesta poetic o atrăgea. Deși fusese de mai multeori invitată să plece, ea nu se ridica de pe scaun.

Tabloul era cât se poate de frumos, dar, în capul Angelei, acum totul începuse să se 'nvârtească. Ramu-rile puternice ale platanilor, întinse ’n aer, i se părură aripele de la Moulin Roage. Impletecindu-se, se sculă de pe scaun, începu a plesni din degete, a’și ridica rochia ș’a juca întocmai ca atunci, când o scosese în brânci dela acea faimoasă petrecere. Mesenii, publicul, servitorii restaurantelor, toți se scandalizară ; poliția sosind ’și făcu datoria, o isgoni din grădină ș’o con-duse la secție, unde fu ținută până se trezi.

A doua zi, la gară, întălnindu-se cu tovarășul său de drum, care era un trănsilvănean, isbucni în hohote le râs, când el s’aștepta la o scenă grozavă, căci o lăsase ca să’și peardă mințele și să încapă pe mânele poliției.

— Când și unde mai petrecem noi așa frumos, frache dragă, zise ea tânărului călător, care văzăn-du-se luat în râs, nu știu cum s’o ia mai iute la să-nătoasa. Se sui într’alt vagon ca să scape d’această femee primejdioasă pe care, până atunci, o crezuse franțuzoaică.

Când se vâzu singur și liber se răsturnă ’ntr’un jeț, aprinse o țigară și ’ncepu a cugeta unde pot duce împrejurările și’și făgădui a fl mai prevăzător ș’a nu se mai expune în lume cu astfel de femei , ușoare, cari te pot compromite pe viață. Dacă mă ’n-chidea și pe mine, gândea el? Dacă se punea în ziare acest scandal?;.. Dacă el ajungea până la urechile bătrânului meu tată, ce mă făceam eu ?...

Odată cu vestea că mă ’ntorse din streinătate cu titluri academice, sosea și știrea că am făcut scandal în local public, c’am fost încbis, că... A d-zeule, mulță-mescu-ți că m’ai scăpat de rușine!

— Ușurătatea e lucru femeesc, zise un domn d’ală-turi, către altul și cu toate acestea noi decâteori nu căutăm să plutim pe aripile ei! Invățăm atâta carte și totuși experiența câte nu mai are de arătat fiecărui om?

— Așa-i, gândea transilvăneanul, cine ar fi crezut că ’ntrun corp așa de frumos ca al acelei femei, să încapă o minte așa de proastă; într’un piept ca al ei să s’ascundă un suflet atât de pervers și de corupt! Bănuiam că e franceză; cel puțin, ele au reputația aceasta d’a fi ușoare, vițioase și gata pe petreceri sgomotoase, cari să se ’ncheiă cu scandaluri, dar o româncă ?....

— Ha! ha! ha!... S’auzi din compartimentul d’ală-turi și ’n ușe s’arătă Angela descheiată la talie, cu pălăria la o parte și buhăită la față.

— A, aici ai fost, zise ea ardeleanului și mușcă dintr’o felie de pane cu unt. Ce mai faci filosofule ? Te am căutat prin toate vagoanele, vream să ’mi po-vestești ceva interesant că mor de urît. Drumul ăsta e lung, lung... și nesuferit ca viața mea!

— Nu știu să vă spun nimic.

— Nu știi, dar să fugi ca un nemernic și să mă iași pe mânele ungurilor, știi?

— Cu purtările d-tale garantez c’o s’ajungi pe mâni și mai rele.

— Oleo profetule, parcă ești Barbu Coviltirescu, ăla, tot așa zicea.

— A avut dreptate și te-a cunoscut bine !

— Dar d-ta mă cunoști, știi cine sunt eu, mă rog știi? M’ai văzut, abia într’un moment de expansiune, și,.,

— Te am văzut, atăta mi-ajunge, te am cunoscut și te-am judecat precum meriți. La ceea ce m’ai expus mi-o sluji de ’nvățătură pe viață. Jur că nici-o dată nu ’mi mai voiu perde vremea cu asemenea...

— Cât ești de nerod !

— Doamnă, vă rog să nu mă insultați!

— Incă-o dată, mare nerod ești că, până-acum, n’ai înțeles, că din toată viața noastră nu ne-alegem de cât cu-amintirile... Nebuniile-astea sunt viață, sunt fericire, pentrucă ele sunt: uitare!... Trăim numai atunci când nu mai știm nimic, nu mai cunoaștem pe nimeni din juru-ne.,. Trăim numai când nu mai sun-tem oameni. Trăim numai sub farmecul nebuniei, al paharelor... încolo totul e nimic, vârtej, goliciune, ză-dărnicie!

— Uite așa... zise Angela, scoțând din buzunar o sticlă cu absint, punând-o Ia gură și golind-o până ’n fund...

— Brașov!... Strigă conductorul și trenul se opri; uimit, tânărul, nu știu cum să ia lucrurile, să descindă mai repede din vagon, să se peardă printre mulțimea de pe peronul gării.

Angela, obosită de drum ș’amețită de băutură, a-dormi și cât merse trenul, șerpuind printre șirul fal-nicilor Carpați, ea sforăi, ghemuită într’un fotoliu, deșteptată fiind d’un hamal, care’i strigă la urechi: Gara Predeal, vizarea pașapoartelor, revizuirea bagajelor.

Impleticindu-se, aprinsă la față, coborâ din vagon și merse, în neștire, după mulțimea, care se’mbulzea mereu către sala de revizie.

Dezordinea de pe dânsa era și’n geamantan. Piep-țeni, amestecați cu cravate și mânuși; rufe murdare, grămădite peste rochii; dresuri și săpunuri, alifii și panglice, toate mirosind a mosc ș’a cosmeticuri.

Vameșul, văzând atâtă desordine, se sfii d’a câuta mai departe și îi făcu semn să ’nchidă geamantanul.

Suindu-se ’n trenul, care mergea câtre București ș’auzind pretutindeni răsunând numai frumoasa ș’ar-monioasa noastră limbă românească, după atâta timp de când lipsea din țară, ’i se păru că ea, între ai săi era streină.

La Ploești o ’ntălni o camaradă d’a ei de școală, care se miră văzănd’o ș’o ’ntrebă de când e pe drum și de ce s’a schimbat așa?

Angela se făcu a n’auzi și întoarse capul. In acest mi-nut, nu știu ce-ar fii dat, să fie iar pe bulevardele Parisului.

Bătrânul Arghiriadis din prima zi, când o văzu, în-țelese deprinderile urâte și destrăbălarea fii-si. Pu-ținii prietini, cari îi mai rămăseseră, destul ’i le ’nve-deraseră, dar slăbiciunea lui, pentru dânsa, era atât de mare, încât tot mai acoperea, cum pățea mai bine, uriciosele ei apucături.

In primele zile, de cum sosi, bătu toate cafenelele, cheltui mulțime de bani cu trăsuri și cu târgueli ne trebuincioase, într’o casă unde totul se ruinase. Kivu, văzând toate aceste nevrednice porniri, s’arată nemnlțămit, bătu pilde, îi spuse pe departe, dar cine să ’nțeleagă ?

Intr’o seară pe când, lăngă patul bolnavului, erau acolo mai mulți adunați și pe Argiriadis, iar îl apu-case năduful din piept de care pătimia, îi veni ves-tea dela Credit căi se pusese cașa ’n vânzare:

— Auzi, mai domolește-te, fată hai, că prea ai luat’o sus, prea cheltuești cu mesele și cu luxul. Hai-manalele astea de le ții trâmbă după tine și ’n față te ’ncântă, iar în urmă-ți rîd și te critică, mai alungă-le și fă-te femee ’nțeleaptă!

In prăvălie este vorba numai de tine. Ai ajuns toc-mai ca ’nainte de plecare ; te critică toți și ’și bat joc le familia noastră și de cumnatul, care n’a avut grija să te crește cum trebuia.

Vino-ți în fire, nu mai ne face de vorbă și de ru-ine că noi cu cinstea trăim.

— Apă, apă, da-ți-mi apă să beau, mă înnec... mor...

Kivu luă bărdaca cu apă de pe masă, Angela se plimba prin casă și fluera; din când în când, ea se oprea ’n fata oglindei și ’și potrivea freza, trecân-du-și mânele prin păr, apoi întorcându-se către Kivu zise:'

— Oh! Comme tu m’ embête, animal!

— Spune pe românește ce vrei să zici?

— Nimic, vreau să știu pe când se ’ncep aici ba-lurile mascate, am niște costume splendide !

— Poftim, ce ’i spun eu și ce-o interesează pe ea, auzi, auzi nebuna, zise Kivu furios, nu vezi în ce hal e tâtă-tău ?

— Nebun ești tu și prost că nu vrei, să ’nțelegi că mie nu’mi pasă nimic de ce zice lumea. Eu, bagă la cap, vreau să petrec. Avem bani destui, pot să toc. N’am copii. Cine să ne moștenească, tu?

Kivu cercă ’n toate felurile să ’i învedereze ruina, dar Angela nu credea nimic, nu lua ’n seamă spusele lor. Până și Veta, bătrână acum și istovită, pierzând răbdarea, începu a’i face morală, a o dojeni cu blân-dețe și iubire de mamă:

— Ai crescut pe mânele mele și biată cocoana Zamfira era o sfântă; mă mir cui te-ai izvodit de n’ai milă nici de sănătatea d-tale, nici de averea și viața jupânului, care vezi în ce stare a ajuns, numai din pricina traiului pe care ’l duci.

— Și tu ’ncepi, lasă-mă ’n pace, lăsați-mă că ’mi iau câmpii. Mi cumpăr un automobil și toată ziua nu mai dau p’acasă.

— Ba mai bine să cobori in prăvălie, acolo d’azi îna-inte să-ți fie nădejea, c’alt bun nu mai ai. Ia seama!..

— Acum s’a ’ntors și Panait, rânduiți, puneți, tot la cale, dați-le de rost că ’n jupanul nu mai avem sprijin. Uite, el e aicea la scară, veni cu mine să se roage de iertare să’l primiți înapoi.

A sosit la vreme. E în intrare. Nu mai pierde vreme și ia-l mai bine ’ndărăt.

A picat la timp, ce nazuri să mai facem? Este un tâlhar, îl știm, dar unde să găsim altul mai des-toinic? Apoi cu cine a făcut starea cumnatul nu eu el și cu hoțul celălant, cu Pandilică ? Hai, fetico, ieși din rătăcire, vezi de rănduiala casei ș’a cârciumei, învârtește-te pe lângă tarabă să mai pice câteceva.

— Ești nebun și pace! Eu la tesghea ? Să cunoa-ște că nu ți-e bine, ți-au ieșit mințile.

— Hei, hei, n’o s’o ’nemerești, ascultă vorba mea; mult mai bine era de te creștea Arghiriadis lăngă el și te dădea după Barbu, cum i-am spns eu, decât să te fi răsnit de noi ș’acum să fii pieirea și rușinea noastră!

— A, animal, strigă Angela. Când vine circul Veto ?

— Nu știu, de unde să știu eu dalde astea?

— De ce nu știi, of! Proastă ești, n’ai citit jurnal ?

Ah ! mult ’mi place săriturile pe cal, să treci prin cerc, peste obstacole: Hop, hop, hop, zise ea și ’n-cepu să sară prin casă, făcând toate mișcările volti-joarelor, călărețe dela circ.

Kivu și Veta, văzând’o, începură să ’și facă semul crucei și, fără să’i mai spună nimic,ieșiră ș’o lăsară singură țipâind și chiuind prin odae...

— Apă!... Mai dați-mi apă... mi-e sete... m’astupîn gât, mor... popa, să vie popa!...

Angela se opri în mijlocul casei îngrozită, uî-tându-se la tată-său, care era desfiigurat și tu ochii duși in fundul capului, începu să țipe și voi să iasă, dar în sală se ’ntălni cu Panait. El intră ’n casă s’ apropiă de patul lui Arghiriadis, îi sărută mâna ’nghe-țată și 'n loc d’a fi răsbunător, cum fusese în curte, se simți plin de cucernicie și ’ncepu să plângă.

Umbrele reci ale morței se ’mprăștiau, încetul cu ’ncetul, în odae. Panait alergă de chemă pe Veta d’ aprinsa candela și apoi luă din prăvălie o lumânare și ce duse și chemă pe popa, Kivu și pe Crisița. Kivu, auzind, sări treptele scării și ’ntr’un suflet și fuse sus. Hristache deschise ochii mari, îi roti în jurul său, scoase un adânc oftat, se ’ntoarse cu fața la părete și ’ncepu a horcăi. Până să vie preotul și Panait, el își dete ultima suflare, fără mâcar să poată rosti un sin-gur cuvânt, să’și arate o singură dorință. Nimeni nu s’aștepta ca el să’și dea duhul așa de repede și, după faptele lui grele, să moară ușor ca un puiu de pasăre.

Soru-sa și Veta plângeau la căpătâiul lui; ear An-gela rămăsese ’ntr’un colț ca trăsnită. Kivu și cu Pan-ait rânduiau cele trebuincioase și preotul sosind sta pe scaun și aștepta să fie scăldat și așezat pe cata-falc, spre a ’ncepe să citească stâlpii. Afară curtea era plină de copii.

Toți neguțătorii, cari îi mai erau 'prietini, cum și foștii muștirii ai lui Hristache, veniră la ’mormântarea ce se făcu repede și fără de nici o pompă. Omul, care odinioară făcuse atâtă sgomot, se ducea dintre cu-noscuți și din casa lui, pentru totdauna, fără să lase regrete adânci. Mai îndurerată ca toți părea Veta, care acum îl plângea ca p’un părinte, căci ea nu mai avea pe nimeni pe lume și își frângea mânele că nu’l ascultase.

— Rămâneam și eu în rândul oamenilor, zicea ea, către Kivu, purtam și eu un nume de’l luam, mă cununam cu dânsul, cum m’a rugat datăteaori; dar acum cu ce m’am ales? Cu sufletul băgat în foc ș' atât, că fii-sa ce-o să, mi dea ? Nici n’are să se uite la mine.

— Și s’a avut cu tine ai ? Cine-ar fi crezut, cine ? A!... N’a rămas nici unul ne ’ntinat din toți câți au fost pe lăngă el, zise Kivu, a parte? Și nu te-a asi-gurat, nu ți-a dat nimic? N’ai ceva, pus pe numele tău la Cassa de Depuneri, ori nu vrei să ne spui?

— Ce nu vreau să spun și ce-aș avea să tac ? Ce ar fi, al meu ar fi. Ce, ori nu merit? Sunt în casa lor d’atâțea ani, am crescut pe fii-sa, care s’a născut pe brațele mele și după moartea jupănesii Zamfira, eu am fost...

— Taci, nu ’mi mai spune nimic, omul asta de mult merita să fi fost ucis ca un câne. Dar pe noi nu ne-a peculat destul?

— Dar pe mine, zise Panait intrând, eu nu veni-em cu gând să’i omor ? Bine c’a ’nchis ochii la timp, că zău intram în păcat, jurasem să mă răsbun, să’i ridic viața. Of! Mult am suferit după urma lui și rău ce-a ’ntinat și nărăvit pe toți. Aud că și bietul Pan-delică e la ocnă acuma.

— Ce spui Panaite ? Dar ce-a făcut ?.

— Ei ce să facă? A furat d’aici cum știți bani, a deschis o cârciumă și el în satul lui și urmând după obiceiul răposatului, a pilit, a jumulit, a jefujt până când a fost prins, judecat și condamnat ca și mine.

— Vai, vai, ce otravă, ce otravă, bine cănum’am molipsit și eu. Tu ce vrei acum Panaite?

— Eu, veneam să vă.’ntreb ce să face cu mine; ați căutat, ați aflat, mi-a lăsat și mie ceva? Aud c’a făcut testament. De ce să m’apuc eu acum? Acasă n’am la ce mă duce, căci aflu că nevastă-mea a dat divorț și copiii ș’au luat lumea ’n cap.

— Testament? Cine ți-a spus? Și ce să lase nu mai are nimic alt de cât casele astea, cărora le-am amânat vânzarea, plătindule ratele ’ntârziate și căr-ciuma de care tot tu va să cauți, căci te pricepi. In această privință am și vorbit cu Angela, pe tine Veto te dă afară, căci zice că tu ai dosit bani și ai împins pe tată-său să dea atâta sumă societății Elenis-mos. Eu și Crisi ne vom vedea de sărăcia noastră, azi ne mai legându-ne nimic d’aceste ziduri, sub cari am pătimit și noi destul. Dacă și sora-sa a fost nă-păstuită și ’nșelată ce mai v’așteptați voi?

Veta stà ’n mijlocul casii, își strângea borfele și plângea; Kivu se uità ca să nu s’atingă de cea ce nu era al ei, iar Angela, în odaia d’alături, întinsă pe sofà, dormea pe sforăite.

Veta, ieși pe ușe, îi dete o tiflă și plecă bleste-mând-o.

Kivu se duse jos cu Panait, îi dete toate în pri-mire, apoi plecă și dânsul jurând să nu mai pună piciorul niciodată într’această blestemată casă.

Angela se deșteptă în amurg și ’ncepu să ia la rând toate cutiuțele, toate dulapurile, toate sepetele, doar, doar, o găsi ceva, dar peste nimic nu dete.

Aprinse lampa, se duse la casa de bani, luă la rănd toate hârtiile, cercetă, citi, reciti. Nimic!.. Nu’i venea să se ’ncreadă ochilor. Care va să zică spusele lui Kivu erau adevărate, își zise ea; eu nu moște-nesc nimic de cât cocioaba asta, datoare și ea la Cre-dit și păcătoasa aia de cârciumă. A! D-zeule, ce casă! începu să se tânguiască singură, să umble re-pede prin salon și să plângă cu hohote.

Nu se poate, nu se poate, striga ea; dintr’atâta avere, eu să nu rămâiu cu nimic; hoții, hoții, tâlha-rii ăștia din casă, trebue să fi furat, să fi dosit tot pe când eu lipseam la Berlin. Mamă, mamă, unde ești ? D’ai fi fost tu aici nu să prăpădea tot; tu strân-geai, agoniseai, puneai bine pentru mine, pe când el... O blestemat părinte!

Fata tatii, fata tatii, așa mă strigai, și ca toți băr-bații, nici tu n’ai avut milă de mine.

O! Ce mă fac ? Ce mă voiu face eu acum urâtă, slabă și ’mbătrânită ? Ce ?

Panait, spălat, tuns, dichisit, băgă capul pe ușe ; ea se opri, mirată ’n fața lui, îl privi lung și apoi îi rise:

— Tu ești Panaite, nici nu te cunoșteam, dar ce frumos și voinc te-ai făcut! Ce frumos!...

La Paris familiei Tereuzescu ’i se urase și se strâ-nutăse de câtva timp iar în țară unde ținea, nn lux mare și casă deschisă. Cu Barbu, George s’avea ca c’un frate. Irina iar se ’mprietenise cn Sofia și trăiau ca două surori. Orice dureri, orice bucurii, aceste două familii le ’mpărtășiau împreună. Vara mergeau la aceleși băi, iarna la aceleași baluri și petreceri. Ți-era mai mare dragul să vezi armonia dintre aceste ființe cari acum toate trecuseră prin vâltorile vieții și rămăseră să ducă un traiu înțelept în lume; să se ’m-părtășiscă din bunurile acestui pământ, multe și bo-gate, dar pe care unii le nesocotesc și le desprețuesc, sau analizându-le prea mult, își scurg zilele, fără a pro-fita câtuși de puțin d’această viață atât de efemeră.

Tereuzescu trecuse trei sferturi din viața lui, fără să profite de ea în chip inteligent, pe câtă vreme Co-viltirescu lucrase mult și în toate direcțiunele: bun soț, bun părinte, bun magistrat, bun avocat, bun scriitor, bun politician, ajunsese să fie rugat a lua parte la toate ’ntocmirile legilor, la toate mișcările culturale și naționale. Orașul său natal se mândrea cu dânsul și el, decâteori putea, lucia pentru înăl-țarea și prosperărea lui. Ii era însă necaz că, din cauza deselor sale procese și ocupațiuni, n’avea răgaz să se ducă să stea și el mai multe zile, să petreacă în modesta colibă, cuibul Coviltireștilor, de unde ie-șiseră atățea oameni buni și ’nțelepți, cari cinsteau numele strămoșilor, fala de odinioară a țării. Unii din spița lor fuseseră preoți la biserica lui Pătrașcu Vodă, tatăl lui Mihaiu Viteazul; alții ceauși de vâ-nători în oasta lui Mateiu Basarab, unii tiști de do-robanți pentru streaja orașului, alții panduri d’ai lui Tudor, luptători ai lui douăzeci și unu ș’ai lui patru-zeci și opt ș’așea familia lui, cunoscută din hrisoave vechi de patru sute de ani, dedese țârii lăstare să-nătoase și puternice; d'aceia Barbu era un caracter și ’n tot ce se amesteca, lucra cu suflet de român adevărat.

La Tărgoviște erau alegerile. Candidatura lui, de mai mulți ani, și sub toate partidele i-o puneau mereu acei prietini recunoscători, patrioți desinteresanți, sameni de seamă, adevărați moștenitori ai cinstei, hărniciei și iubitei de neam, a Basarabilor. Ieșia la alegeri fără nici o bătae de cap; alegătorii știau că 'n Barbu au un reprezentant demn, un adevărat stălp de pază în parlamentul țării.

Era pela ’nceputul lunii lu Maiu. La Tărgoviște se inaugura monomentul lui Grigore Alexandrescu, înăl-ţat acolo d’o feme, care judecase bine c'acest scriitor, era bardul cel mai de seamă, căci trăsese din inima lui acordurile sincere, culorile vii, ponoasele cu cari înfiera pe ’mpilătorii neamului său. nu imitase, nu plagiase, nu furase, ca alți, spre a cânta iubirea, au a deplânge jafurile din timpul său, ci, cu versu-i e bronz, tăiase ’n carne vie; iar la lira lui, ținuse mai mult de cât la lirele din visteria statului. Tereu-rescu ’și-adusese dela Paris un automobil nou, când îi spuse Barbu că vrea să plece la Tărgoviște, el îi zise:

— Știi ce? Eu tot vream să fac o excursie un-deva cu faetonul cel nou ce mi-a sosit ieri dela Pa-ris și să te iau cu mine, acum vrei tu să mă iei cu tine ?

— In automobil ? Mi-e frică, la noi e lucru cam nou, p’aici nu s’au prea văzut d’astea; știi să con-duci?

— Cum de nu? Ei atuncea merg, dar să nu ’mi frângi gâtul, mai am treabă...

— Tu, dragă prietene, meriți să trăești pe când eu... Eu, dacă mă crezi, nici nu știu unde mă duci, nu cunosc Tărgoviștea, spre rușinea mea, ți-o mărtu-risesc.

— Cum să poate ? Tu ai stat mai mult printre streini, ai dreptate. Mare greșeală, căci ai inimă, ai fi fost un patriot bun.

— Spune tu Barbule, spune, ce-are aface, bun sunt ș’așea, dacă n’ar fi și ca mine, cine ar pune preț pe unul ea tine, aide spune!..

— Tărgoviștea, vechea capitală a țării, care a avnt norocul să strălucească d’atâta slavă ; locul unde s’au născut ș’au trăit: Coresi, Văcărescu, Heliade Rădu-lescu, Cârlova, Grigore Alexandrescu; punctul de siguranță al Voivozilor ș’al Mitropoliților; subiectul falnic și măreț, căutat de mai toți poeții, în trecut.

— Ce spui frate și eu să nu-aud nimic! Spune, mai spune, frate. Spui frumos! Până când ni să gă-tește carul, tu învață-mă mereu...

— Tărgoviștea, locul natal al atâtor boeri ai țării, cari au ajutat’o ș’au scăpat’o la vremuri de grea cum-pănă, nelăsând’o s’alunece pe drumul pierii ș’al să-răcii ; unde jupânițele cu fermenele de cutnie și cu fesul alb în cap, în zi de lucrătoare, torceau, țeseau, coseau, la șezători, binișuri, sangulii, gevrele cu che-naruri, numa ’n fir și ibrișim ; ascultau poveștile roabelor, torcând, dărăcind, dând tortul pe rișchitor și borangicul pe roată, la rănd cu ele, înaintea parei opaițelor, până la cântatul cocoșului, despre ziuă. Fetele, luau dela mamele lor, numai pilde frumoase de hărnicie și de muncă. Târgoviștea, groaza turcilor, căci pe semeni d’ai lor, in țeapă svârcolindu-se, acolo îi văzuse. Târgoviștea, în sfârșit, ai să vezi Tărgo-viștea, unde se află țărâna slugerului Tudor Vladi-mirescu ș’a atâtor strămoși iluștri, Vlădici, Mitropo-liți și Voivozi ai țării, cum și țeasta celui mai ge-nial dintre dânșii, acel Viteaz Mihai, care a conce-put și realizat idea: Unirii tutulor românilor sub un singur sceptru.

— Da însemnat oraș, Barbule, să ’mi dai să ci-tesc și eu, Unde scrie astea toate?

— Ei frate, frate, până acuma nu s’a făcut nici o monografie a orașului.

— Apoi tu de unde știi toate astea? De la buni-cul și dela bietul unchiul, veteranul pe care o să’l vezi.

— Ce spui, trăește ? Trăește și el și Urseiu, cânele nostru cu care mă jucam, acum șeaisprezece ani. Ce bine c’o să’i văd!

— Ei dar, tu mă iei cu vorba și noi nu ne gătim de plecare, stai colea să mă duc să dau ordine să cumpere ce ne mai trebue de drum, merinde și, până s’o ’ntoarce omul, tu doinește dragă că doinești frumos din pliscul tău! Așa, acuma' zi, adaose Tereu-zescu, după ce se ’ntoarse.

— Aici îi plăcu lui Mircea-Vodă să’și mute scau-nul domnii, căci aicea i se păru mărețului voivod, că ochii lui de șoim, de pe aceste mândre coline se pot, mai în depărtare, arunca asupra dușmanilor ș’ai zări îndătăce ei, în spre poporul lui scump, îndrăs-neau o veni să se năpustească. Deprinse pe unguri a se ține de cuvânt; ear pe turci a respecta coprin-sul, datinele și credințele neamului românesc. Aici Vlad al V-lea Țepeș, învăță pe boeri a se supune legilor țării, trimețând pe cei nepocăiți, în ziua de Paşti, zidari, salahori la cetatea Poenari, în munți. Pe cetățenii cei răi, pe vrășmașii nesocotiți, sașii, secuii, ungurii, turcii a dârdâi de teama țepei; iar cetățenilor le băgă ’n suflet, groaza minciunii, a răpirii, a trădării.

— Atâta știu și eu.

— De unde știi ?

— Am citit într’un calendar o nuvelă de N. D. Po-pescu.

— Ei, bune erau alea. Azi nu se mai scrie așa. Scriitori sunt nește sgârie hârtie, cari scriu spre a ’ntuneca gloria neamului.

— Ei ce-are aface. Razele aurii ale soarelui stră-bat printre norii fumurii, ori cât de deși. Spune frate, spune iubite!..

— Aici Radu cel Mare și Neagu-Vodă se ocupară cu așezăminte pioase și cel d’ăntii aduse ’n țară pe patriarhul Nifon și îi dete, spre locuință, unul din palatele ce era în curtea bisericii Stelea. Aici, feciorul Pătrașcului, căpătă numele de Viteaz, dupăce, încăr-cat de isbânzi, se ’ntoarse dela Călugăreni. Aici Ma-teiu Basarab, aprinse facla luminii intelectuale, ale cărei raze măritu-s’au foarte, luminând frumos, până ’n zilele noastre.

Dela Mateiu Basarab încolo, înflorirea Târgoviștei este plăpândă, slabă, întocmai ca a florilor crescute sub sticlă.

Oamenii, ca și cetățile, ca și lucrurile chiar, au epocile lor de mărire și de cădere.

— Dramul lor de noroc, cum ar zice Grigore Ale-xandrescu și când acesta le părăsește, d’ar fi fost ele cât de ilustre, cât de vestite se părăginesc. A! Și ce tristă înfățișare capăt ele atunci, când mușchiul, pă-lămida și jelitoarea cucuvae peste dânsele desnădej-duitoarea stăpânire își întind!...

— Bine zici tu, dragă, am văzut Coloseul, Forul dela Roma, Pompei, âșa-i 1 Acum să mergem că au-tomobiiul suflă greu, ne așteaptă la scară.

— Să mergem și sunt fericit, George, că vrei să vizitezi orașul meu și unde țin să mi se odihnească oasele. Il iubesc mult, căci are un trecut glo-rios.

Cei doi prieteni sburară ca vântul. Un singur po-pas făcură la Vizurești, unde ospătară, apoi trecură printre pădurile dese, peste apa Dâmboviței și în dimineața zilei de zece Mai fuseră la paradă. Culmile Carpâților, în depărtare se vedeau, albite de nea înăl-țându-se până la nori. Aerul învăluia ca ’n zăbranic, tot orașul și creștetele dealurilor tăiau norii.

Turbele bisericilor, sclipeau la soare, ca raze sacre, să reflectau peste fețele credincioșilor. De pretutin-deni ieșau parcă văpăi de cucernicie și de eroism.

Cum ajunseră, merseră la Curtea Domnească la pa-radă și d’acolo la inaugurarea monumentului. Până să sosească preoții și ’nvitații, ei suiră sus la Primă-rie; acolo mai se deteră ’n vorbă despre politică, despre nevoile orașului, apoi coborâră ’n grădină. Ajungând la bustul lui Grigore Alexandrescu, un con-silier comunal întebă pe Barbu:

— N’ar fi bine să se șteargă de pe piedestal poe-zia asta:

Arta’i calea nemuririi

Ce’i deschisă tutulor;

Cine taina ei pătrunde

E în veci nemuritor ?

că nu se ’nțelege nimic ș’apoi sub ea nu e numele poetului, ci...

— Lasă așa, stimabile, să nu stricați ce zice acolo că cine a făcut asta, știe ce face și apoi ce a dat co-muna pentru monomentul acesta ca să aibă pretenții ?

— Adevărat, n’am dat noi decât locul ăsta ?

— Locul, locul ar fi fost plin de scaeți, daca nu era un suflet mare, în care să ’ncolțească o amintire frumoasă pentru cel mai mare poet al neamului nostru.

— Ce spui? Ăsta e Alexandrescu al nostru. Păi n’avea palton pe el, că ’l am cunoscut.

— N’avea palton, dar avea inimă și’și iubea țara.

— Să trăiască! Insă eu tot nu pricep ce va să zică... Arta’i calea nemuririi...

Barbu și Tereuzescu îl lăsară pe onorabilul acesta și dederă mâna cu câteva notabilități, ascultară dis-cursurile și cântecele școlarilor, cari defilară, incon-știent, prin față figurei mărețe, care cătă blând spre cerul senin al orașului unde văzuse lumina, apoi luară drumul spre oraș, vizitară bisericile, turnul Chindia ce stà înfipt aici de veacuri ea o făclie de veghe, palatele domnești, mitropolia, se mirară că ră-măsese de trei decenii sub mistrii, fără a se vedea o dată că ese de sub ele, împodobită de veche și Dumne-zească slavă. Vizitară cele patru porțiale cetății, apoi in-trară în biserica Sfânta Vineri, zidită de Doamna Sultana, unde zac oasele Doamnei Balașea, soția lui Constantin Șerban Voivod, la a cărei imormântare, a fost față Patriarhul Macarie al Antiochiei, ș’ale mai multor voivozi și mitropoliți. Intr’un colțișor, ocrotit de veacuri, poate și de D-zeu, se afla o chilie lo-cuită de un bătrân plăpămar, care nu era nici pus-nic, nici nevoiași...

— Cât s’au schimbat lucrurile tale Doamne, zise Barbu!

Moșneagul acela li se plânse că nu poate semăna nimic în grădinița lui din cauza vechilor zidiri. A tot cercat să le sfărâme mereu... mereu!

Se duse și le arătă târnăcopul știrbit. Cu lacra-mile ’n ochi, Barbu, îi rugă să nu se mai obosească. In viitor, pietrele acestea, e bine să fie cruțate. El se uită lung la cei doi călători. Era nedomirit. De unde să priceapă dânsul valoarea ce trebue s’aibă nește cărămizi, cari au înfruntat veacurile și cari sunt leatopisețile, hrisoavele cele mai prețioase. D’ acolo, drumeții, o luară în spre podul lui Mihai-Vi-teazul pe soseaua Monăstirei-Dealului. Câmpul era verde smărăldiu, împodobit cu albăstrele, mac și flori galbene de păpădie.

— Galben, roșu și albastru, ia te-uită George, te uită, cât sunt de frumoase aceste floricele ce fâlfâesc Ca drapele, peste 'atinsele noastre câmpii.

Pământ național, Barbule, idea ta a fost minu-nată. Câte călătorii am făcut nu m’au interesat ca asta.

— Sunt foarte fericit că 'ți place, era natural. Țara ta ce vrei? Alergară, și suiră sus, sus la mănăstire. Ialomița strălucea prirtre lanuri ca o cordea d’ar-gint. Betrănii tei și aninii, ce împodobesc șoseaua, co-tită mereu, până sus la mănăstire, din frunzișul lor parcă povesteau legenda veacurilor. Clopotnița ve-che a bisericii îți inspiră credință, dor de vremu-rile apuse. Biserica ’ntreagă de peatră, sculptată și zugrăvită de Tătărăscu, le aminti vremurile copilării, ei în fața țestei lui Mihaiu Viteazul, smeriți căzură ’n genuche. Ceasul dela turnul porței sună ora două-sprezece. După-o scurtă, dar cucernică rugăciune se ridicară, sărutară icoana blândului Isus, binecuvân-tară micul sarcofag, în care erau moaștele sacre ale marelui Voivod, peste ele picăndu-le lacrămi, apoi se opriră puțin, sub platanii din grădina mănăstirii, îm-brățișară mărețul spectacol, ce se desfășura înain-tea ochilor lor ș’amândoi ziseră:

— Păcat, aici trebuia să rămână mereu capitala țării!..

Ene Coviltir, bătrân și gârbov, mai trăia, stingher, în căsuța sa din mahalaua Susenilor. Ulucile casei se dărăpănaseră, săicioara subțirică, dela poartă, era pu-ternică și ’mbătrânită; tufele de lilic se făcuseră pă-dure: rădăcinile de crini, iriși, calomfîr, ismă și ros-marin, tot nu periseră toate. Pe lăvicîoara dela poartă; ca un vechia patriarch, Ene stà și ș'așteptà nepotul. Cu mâna dreaptă era sprijinit în toiag ; iar pe cea stângă, o punea mereu la frunte și se uità ’n zare. Până când își văzu odorul sosind, ceasurile i se părură veacuri.

— Bine ați sosit la noi, feții moșului.

— Bine te-am găsit, unchiule dragă, ce mai veste p’aici, ți am adus un prieten bun să he spui multe și mărunte, vorbe mari și ’nțelepte, învățături dale d-tale.

— Ce ai, că te vâd cam trist, or ești supărat, sau bolnav.

— Ba, eu nu, că mă vedeți sunt sănătos, falnic ca un stejar, dar bietul Urseiu al nostru...

— El ? Sărmanul meu prieten, unicul meu tovaraș! A, unde este, unde? Mă duc să’l văd, nu cred că toc-mai acum, când vin eu, când îi aduc mâncare bună să ne părăsească.

Pe potecuța ’ngustă, care șerpuia dela poartă până la prispă prin iarbă, mergeau trei inși. In pra-gul casei, ghemuit, cânele stà și gemea. Când s’apro-piară toți, se ridică în piciore, mârâi și câzu iar gră-madă jos. Barbu se repezi lăngă el și ’ncepu să’i mângâe, și să ’l strige tare pe nume:

— Urseiu, dragul meu Urseiu, sunt eu, prietinul tău din copilărie, eu, care te-am iubit ș’am împărțit cu tine, atâta vreme, durerile mele și codrul de mămăliga ce ’mi da bietul unchiul ăsta. Urseiu, dragă Urseiu, aide, ridică-te s'alergăm iar pe coaste și pe miriști împreună. Aide la stănă și la vie, aide, dragul meu, la scăldătoare și ’n pădure, după flori și după fragi, aide, cu tine nu mi-era frică nicăeri. Adu laba să ți-o ’ncălzesc, cum mă ’ncălzeam eu lângă tine, când murise biată mama! O, câne credincios și bun, prieten scump al copilării mele, uită-te la mine,uită-te și ri-dică-te. Aide la mormântul bieții mamii să’i punem cununa asta frumoasa de flori, cum îi puneam mâ-nuchiuri de rosmarin și nalbă, iar eu, când jeleam la groapa-i,tu, nu te deslipeai de lângă mine!...

Cânele se scutură, deschise înnodată ochii, schinci, îi linse mâna și trecu fericit pragul vecii!...

Barbu, plângând ca un copil peste dânsul, îi zise : Cui mă lași prietene, cui ?

Ene plângea și el. Barbu aducându-și aminte de durerea ce’i pricinuia bătrânului se ridică repede de jos, îi sărută mâna și îi zise:

— Iartă-mă, unchiule, iartă-mă, n’am uitat că în lumea asta mai ești și D-ta, dar trebue să mă crezi că știi, după ce-a murit mama, că eu n’am avut alt frate. Ș’acum...

— Să nu mâniem pe D-zeu, tată, el ține ’n mână și cărmuește toate. Ca mâne tu, inimă slabă ce ești, vei plânge și peste trupul meu. Ce suntem ? Praf, pulbere, uitare! Nu vezi; nu știe omul de azi până mâine! Cânele ăsta avea șeaisprezece ani, tu ai acum treizeci și doi. Vremea’ți merge înainte. Eu...

Tereuzescu rămăsese încremenit, asemenea tablouri, erau lucruri noui pentru el.

— Iartă-mă și tu, dragă George și nu gândi un mo-ment că nu prețuesc dragostea ta pentru mine, dar... Ce are aface ? Amintirile ce ți rămân din copilărie, îți susțin viața și ți-o călăuzesc.

— Așa-i, tu ai rămas, fătul meu, mereu aceia ce ai fost: bun, sincer, iubitor ș’ascultător.

— Da, îți mulțumesc și te iubesc ca pe un tată, dar acum va să m’asculți și d-ta pe mine.

— Sunt sigur c’ai să mi spui ceva înțelepțesc. Alt fel...

— Acuma ai rămas singur aici să mergi să lo-cuești cu mine la București, știi că stau bine, c’am soață bună, copilași cari te prețuesc.

— Toți să ți trăiască, dar tu nu cerca stejarul bă-trăn să’l răsădești. Inima lui arsă de trăsnet se do-boară, cade lângă tulpina din care a ieșit. Osul meu? Aici va putrezi. Să ’ngropăm sub stuful de liliac pe tovarășul ăsta, care știi că și mie mi-a fost scump și de-i vrea să mi porți, tată, de grige ca și până acum; iar D-zeu să te bine cuvinteze.

— Cum de nu!...

Ceasurile fiind înaintate și vremea dând în spre seară, cei doi călători merseră spre Ulița Mare, ieșiră la marginea orașului ș’o luară, ’n goana mașinei, în spre casă. Către sfârșitul zilei, erau la bariera București-lor. Cotiră mai multe strade, făcură tăcând mai multe întorsături și, duși pe gânduri, nici că luară seama pe unde erau purtați. Mai multe strade fiind în repara-ție se treziră la Aquila Românii. Fără să cugete mult, Barbu făcu semn și automobilul se opri. Erau ani de când el nu mai dase prin această cârciumă, în care își încheiase multe seri triste, ale tinereții lui. N’avusese vreme, altfel, dulce i-ar fi fost să mai re-vadă chipurile meseriașilor, cari îl iubiau și’l prețuiau, să mai audă convorbirile lor sincere și desinteresate. Cine știe câți or fi mai rămas dintre ei și p’ale cărui mâni o fi ’ncăput acest birt în care d’atâteaori ’și potolise foamea, când Bârzoiasca pleca la Oltnnița și ’l lăsă pe drumuri,

— Ce este, ce cauți tu p’aicea Barbule!

— Caut să mai văd masa pe care mâncam eu, când eram student.

— Cum aici, în hardugia asta, tu...

— Dar cum crezi că luăm noi, aceștia desmoșteniții, titlurile academice? Hei, hei, prietene, d’ai ști ce costă laurii!... Frig, foame, sete, ghete scâlciate, coate roase, pereți plini de igrasie!... Tocana și fleica la grătar, erà fazan, erà lux!... De câteori nu treceam ziua cu un ceaiu, sau cu zece bani păne și zece bani măsline!

— Ce spui? A! De ce nu te am cunoscut eu atun-ci? Eu, care n’am fost în stare să fac nici liceul și aveam de toate.

Convorbind astfel, cei doi prietini, lăsară automo-bila mai la o parte, coborâră și o luară încet pe tro-toar.

In cârciumă, mesele erau așezate tot ca ’n trecut, numai cu mult mai murdare și mai tocite; la ele erau așezați câțiva lucrători tineri, iar în colțul iubit al lui, unde șezuse odinioară, Zamfir, Tache, Haralam-bie, Kivu și Tecșan, isprăviseră cina și stau de taină. Capetele cărunte, fețele brăsdate de vremuri, voioșia, d’altă dată, potolită, glasul stins, manele groase și tremurânde,

Barbu, fără să ia seama la nimic, merse drept la ei s’așeză la mesei oara lui:

— Bine v’am găsit, prieteni scumpi, ai copilării mele.

— Bine-ai venit între noi, fecior mândru și voinic, nu ne-ai uitat, zise Kivu, să, trăești că mai ne faci cinstea asta, știm c'ai ajuns om mare, om cu vază, și...

— Dar cine-i boerul asta, Kivule, întrebă încet celanți meseriași, uniii îndreptând ochelari pe nas, cine, că parcă ’l cunoaștem și n’avem de unde să 'l luăm.

Tereuzescu stà mai d’o parte și lua seama împre-jur. Lui îi erà silă de cârciuma asta murdară și nu știu ce-ar fi dat să fugă mai curând din acest cuib de infecție.

— Ce nu știți, prietenul nostru, sprijinitorul nostru aș putea să zic, căci a ajuns deputat, d-l Barbu Co-viltirescu.

— Ei, ei, brava, să susții în Cameră și drepturile noastre domnișorule, strigară toți. Meseriașul va ’nălța numai, țara asta.

— Da, da, meseriașul, dar meseriașul harnic și cinstit.

— Păi noi cum suntem?

— Ei dar fi toți sa d-ta, să știi că, n’ar mai fi nevoe nici de judecătorii, nici de tribunale...

— Să te trăiască D-zeu că bine vorbești. In sănătatea d-le...

Tereuzescu s apropie de Barbu și îi șopti ceva la ureche. El bău, salută și se ridică în piciore, uitân-du-se drept în spre tarabă, unde se și duse ca să plă-tească el consumația, deschise punga și rămase ’ncre-menit. După câteva minute întrebă:

— Dar cine mai ține cârciuma asta acum că știu că... Zamfira... Arghiriadis... au-murit !...

— Noi, zise un cârciumar c’o figură simpatică încadrată într’o barbă mare ș’un păr stufos și negru ca pana corbului.

— Cine noi? Urmă Barbu, dince înce mai mirat și mai curios. Tu, parcă... Pe tine te-aș cunoaște.

— Noi, eu și cu femeia mea. Eu Panait, m’ai ui-tat? Nu știi când ’mi ziceți: Panaite puică... dă-mi un țoiu de țuică!...

— Femea ta? Femea ta... dar...

Cu capul în jos, lăngă tarabă, stâ p’un scaun, cu co-pilul în brațe, Angela, galbenă, pălită, căruntă... De când sosiseră cei doi prieteni, ea încremenise. In mo-mentul intrării lor voise să fugă, dar n’avusese timp. In mânușițele lui rosalbe, un băețașsejuca cu mărgelele dela gât ce’i cădeu ei, pe piept. Tereuzescu observase, cât stase Barbu între meseriași, cu durere acest tablou, îl intuise și îl comunicase lui Barbu, care auzind, se ridicase dela masă și ’ncremenise cu banii în mână.

După câtva timp, dete hărtia Angelei, ea o luă, trase tesgheaua, schimbă, dete restul ș’ascunzându-se după căpșorul băețașului, ce hrănea la piept, isbucni în lacrămi. Copilul începu să plângă, Panait se duse și i’luă din brațe. Angela plângând zise:

— Te-ai speriat? Taci, taci... Puiul mâinii!..

Valea-Voievozii, 10 Iulie 1908

Bucureşti, 30 Decembrie 1910