CAPITOLU I.
PREDESTINAȚII.

Lumea e așa de tristă azĭ, din causa criseĭ pecuniare șĭ politice, încăt, împins de compătimire, am vrut să o distrezŭ puțin cu această operă comină, care conține marĭ adevărurĭ, ce numaĭ subt o asemenea formă pot avea succesul doritŭ. Molier cu comediile lul universale, de cellŭ maĭ classicŭ comicismŭ, a făcut maĭ mult poate pentru revoluțiunea della 1789 decăt însușĭ Rousseau, Montesguieu și Voltaire. Cu satira maĭ ușor îndreptezĭ azĭ o societate de căt cu catilinare.

Să intrăm în materie, convinșĭ că vom avea în partea noastră tot secsul frumosŭ, afară de femeile neconsecuinte ; și pe toțĭ bărbațiĭ, afară de ceĭ predestinațĭ ; cu ce rămănem dar? Cu minoritatea bărbaților și cu maioritatea femeilor. Curagiŭ dar! Cine are femeea pentru sine, e sigur de triumful săŭ.

Fiind-că această operă va fi citită, mulțumită civilisațiuniĭ, de Vestale a cărora inimă e castă, ca și auzul, suntem nevoițĭ, pentru respectul către aceste preotese alle Vesteĭ, a întrebuința cuvinte ad-hoc, cuvinte de convențiune cum ar zice francesul ; astfel sunt cuvintele, minotauri saŭ, neconsecuință, predestinare, ete, ete.

Cu toate acestea, Vestalele negative, împinse de curiositate, vor dori să afle esplicarea acestor cuvinte misterioase ca amorul și ca căsătoria. Cată să ne suppunem secsuluĭ subt a căruia inspirațiune scrim aceste glume serioase.

Prin Minotaurŭ, Elleniĭ înțelegeaŭ unŭ monstru, cu capul de taurŭ și cu coada de balaurŭ, și care trăia într′unŭ labirentŭ (callea rătăcită) din insula Creta. Viteazul Tezeŭ a uccis p′acestŭ monstru îngrozitor. În opera noastră, prin Minotaurŭ înțelegem șarpele din Biblie, care a amăgit pe moașa Eva, făcînd-o să guste din smokinul așezat în mijlocul Paradisuluĭ . . . . Cu alte vorbe, dupe espressiunea poetică saŭ pittorescă a unuĭ scriitorŭ franțesŭ, anume Pavel Cocoșul, Minotaurul, în materie conjugală, este le mari de ma femme . . . .

Neconsecuentŭ se zice d′o femee care, ca și moașa Eva, împinsă de curiositate, de plăcere saŭ de vr′unŭ alt sentimentŭ analogŭ, gustă din fructele arboruluĭ oprit al căsătorieĭ; prin urmare, asemenea femee nu este logică saŭ consecuentă, călcănd promissiunea dată bărbatuluĭ înaintea altaruluĭ ș′a martorilor, de a fi adică li delă aceluia care are a fi în viitorŭ Mentorul eĭ și părintele copiilor săĭ. Așa dar, căsătoria în luna de miere este paradisul din Biblie ; șarpele amăgitorŭ e Minotaurul, ce sparge cu coarnele salle terribile ușele templuluĭ sacru, unde numaĭ pontificele maritalŭ are drept a intra ; iar smokinele din arborul oprit sunt dorințele, palpitul, ilusiunele, misterul Amoruluĭ, care, de și frate cu Imeneul, cum am arătat în Întroducere, face însă un contrastŭ mare cu acesta,ca și părinții lor; fiind ca vă aducețĭ aminte, Amorul era fiul zeuluĭ Marte, zeul militarilor, și copillul seamănă cu tătuțu, purtănd și ellŭ mica dar completa armură de resbellatorŭ, și mult maĭ periculoasă de căt a tatăluĭ ; pe cănd Imeneul era fiiul luĭ Bacus, zeul bețivilor ; dintr′această comparațiune și derivațiune putețĭ trage singurĭ conclusiunile . . . . .

Predestinat, în înțellesul generalŭ al cuvăntuluĭ, se zice d′o ființă pe care Destinul a ursito, înainte kiar de nașterea luĭ, la fericire saŭ la nefericire; de unde și cuvintele, triste și restriste!

Teologiĭ, prin acestŭ cuvăntŭ, înțellegŭ pe fericițiĭ muritorĭ cari, prin fapte caritabile, se bucură în viață de stima și affecția semenilor lor; iar dupe moarte suffletele lor se scaldă în lumina raiuluĭ și repaosă în sănul luĭ Avraam.

Unŭ înțellesŭ cu totul altul are cuvăntul predestinatŭ în opera noastră. Predestinat se zice d′o femee saŭ d′unŭ bărbatŭ carĭ [...] sunt ursițĭ a purta coarnele Minotauruluĭ, și a trăĭ persecutațĭ de ridiculŭ. Nenorocirea cea mare a predestinatuluĭ este că toată lumea, afară de cellŭ ce o poartă, vede cununa bicornă pe fruntea luĭ.

Crezŭ că m′am esplicat destul de lămurit, și tot d′odată destul de învălluit, ca să pot fi înțellesŭ de toțĭ,fără a fi înțelles de ceĭ ce nu trebue a înțellege asemenea mistere, înainte d′a fi inițiațĭ în templul Imeneuluĭ

Nemuritorul Balzac, în nemuritoarea sa operă Physiologie du mariage, la Meditațiunea V, ce poartă titlul acestuĭ capitolŭ, numără între predestinațĭ:

Pe bărbațiĭ și femeile cu defecte fizice și morale, defecte ce risipescŭ illusiunele, și cari silescŭ pe căsătorițĭ a afla distracțiunĭ și consolațiunĭ departe de căminul conjugalŭ, adică în dedalurile obscure și periculoase alle intrigelor scandaloase, reprobate de morala publică.

Astfel sunt:

Ceĭ cu nasul învecĭ plinŭ de tabacŭ, și cari numaĭ lasă pipa din gură.

Căsătorițiĭ cicălitorĭ, geloși, avarĭ, risipitorĭ, sugătorĭ, arțăgoșĭ, somnoroșĭ, negiobĭ, brutalĭ (mojicĭ),furioșĭ, jucătorĭ de cărțĭ, murdarĭ în toaleta și în conversațiunea lor, șcl. În fine, ceĭ cu defecte cari desgustă și cari sunt causa divorsului despărțiriĭ).

II. Bătrăniĭ cari iaŭ de neveste niște Amorașĭ gingașĭ, fluturĭ destinațĭ a sbura din floare în floare.

III. Doctoriĭ în medicină, în filosofie, în drepturĭ,în arte, în geometrie, șcl.

Natura occupațiuneĭ lor i facŭ a lipsi multe ore,și multe zille kiar, de lîngă căminul conjugalŭ, unde Minotaurul poate face marĭ stricăcunĭ în Paradisul căsătorieĭ.

În numărul acestora intră magistrațiĭ, amovibili și inamovibilĭ, silițĭ a ședea pironițĭ ore întregĭ pe fotoliul lor magistralŭ; Deputațiĭ, cari discută legile de interesŭ comunŭ ; Ministriĭ, cari esecută aceste legĭ; cum și directoriĭ de depertamente cari ținŭ locul Ministrilor, pe cănd aceștia priimescŭ la bobîrnace din partea celor ce pismuescŭ banca ministerială, stăncă fatală a multor piloțĭ nesperimentați saŭ de rea credință ; în fine, dela șefiĭ de secțiunĭ pănă la copiștĭ, pironițĭ pe scaunele lor căte șase ore pe zi, toțĭ pot fi predestinațĭ.

Tot în numărul acestora intră și militariĭ, della caporalŭ pănă la Mareșalŭ, silițĭ a sta în tabără saŭ în cazerne, saŭ la posturile lor respective : eĭ nu pot deserta postul, de temere d′a nu fi împuscațĭ, degradațĭ, arestațĭ saŭ destituațĭ. Casa lor poate arde în bună voe, canarul poate sbura din colivie, eĭ nu pot alerga să stingă focul saŭ să prinză canarul.

În categoria acestora cadŭ poețiĭ, artistiĭ, academicianiĭ, naturalistiĭ, matematiciĭ, filosofiĭ, în fine toțĭ bărbațiĭ d′o înaltă imaginațiune, d′o mare simțiciune, d′o profundă meditațiune, pe cari gravele, profundele lor occupațiunĭ ′i ținŭ înkișĭ în cabinetul lor zille întregĭ, uniĭ făcănd vise de aurŭ, alțiĭ reproducînd capetele d′operă alle Natureĭ saŭ alle artistilor eminențĭ, alțiĭ studiind vre unŭ osŭ antideluvianŭ, alțiĭ deslegănd vr′o ecuațiune din algebra superioră, alțiĭ problemele socialiste saŭ de economia politică, alțiĭ în fine occupațĭ în căutarea pietreĭ filosofale, șcl.

Aceștia, atăt sunt de assorbițĭ de ideea lor ficsă,în căt vădŭ cu okiĭ lor pericolul, și audŭ țipetele victimeĭ, fără a se deștepta din visele lor, aurite saŭ argintiĭ. Pentru aceștia, ca pentru despoțiĭ popoarelor, putem zice : okĭ aŭ și nu vor vedea, urekĭ aŭ și nu vor simți pericolul ce′ĭ amenință.

Aceștia, osservă Balzac, poartă steagul cornorațieĭ, fiind predestinațĭ par excellence.

Pentru înțellegerea subiectuluĭ, dăm doă esemple, unul trasŭ din societatea noastră, altul din opera luĭ Balzac citată maĭ sus.

Unŭ membru al Academieĭ francese, întunănduse acasă, dupe o ședință pedantică de maĭ multe ore, suprinde pe sotia luĭ în brațele unuĭ studentŭ germanŭ.

Quand je vous disais, Madame, zisse studentul nevesteĭ academicianuluĭ, qu′il fallait que je m ′en aille?

În limba părinților nostriĭ aceste cuvinte înseamnă:

"Nu′țĭ spuneam eŭ să mă lașĭ să mă ducŭ, c-o să pățim nevoe ?"

Germanul nostru învățasse limba francesă fără grămmatică, ca mulți din fecioriĭ ex-boerilor regulamentarĭ; căcĭ, dupe regulele grammaticeĭ francese, urma a zice :

— „Qu′il fallait que je m′en allasse.”

Academicianul, care ținea la puritatea limbeĭ francese maĭ mult de căt la onoarea famillieĭ salle, uită kestiunea de onoare conjugală pentru kestiounea grammaticală și zice germanuluĭ deconcertat :

Eh ! Monsieur, dites au moins due je m′en allasse.

Pe romănie, aceste cuvinte aŭ următorul înțeles:

„Dute draculuĭ, cu limba ta cu tot; nu′mĭ poci armonioasa limbă a luĭ Boileau și Racine.”

Germanul eși pe ușă tot cum intrasse, adică cu capul pe umerĭ, cu măinele și cu picioarele întregĭ ; plus cu inima plină de amorul consoarteĭ academicianuluĭ, care uitasse marea nenorocire ce′lŭ amenințasse.

Fericițĭ ceĭ simpliĭ cu inima, căcĭ al lor e imperiul ceresc! . .

O asemenea nenorocire se întămplă și poetuluĭ N. . . . . . . Pe cănd poetul făcea versurĭ rimate în Parnasul săŭ, illustra luĭ consoartă desemna Amorĭ în buduarul eĭ, prin ajutorul unuĭ fiiŭ al luĭ Apolon, ciracŭ al bărbatuluĭ poetŭ. Acesta remăne estasiatŭ !

Ce însemnează aceasta ? ! ! întrebă ellŭ furios pe soția sa.

Aceasta înseamnează, poetule, că nu trebue a te ocupĭ numaĭ cu poesia,respunde soția liniștită.

Cuvăntŭ profundŭ, plinŭ de spiritŭ și de filosofie !

Într′adevăr, omul nu poate servi doă zeitățĭ d′odată. Garofița și canarellul trebuescŭ îngriițĭ cu attențiune : căcĭ floarea neudată se usucă, canarul neadăpat moare de sete.

Iar poetul nostru (bărbatul), înfuriatŭ d′această flagrantă neconsecuință a soțieĭ salle, prevăzută de articolul 96 din condica penală a Prințuluĭ Știrbeĭ, apostrofă și blestemă,pe ciracul poetŭ cu aceste versurĭ,trase dintr′o poesie a D-luĭ Eliade :

etc., ete., ete.

— Acestea sunt glume, va zice lectorul. Dupe părerea luĭ Balzac, trebue să nu se maĭ însoare nimenĭ: căcĭ care bărbat nu lipsește din casă, măcar căteva ore pe zi, kemat în societate de datoriile salle de părinte, de cetățeanŭ, de funcționarŭ, de comercant, etc ?

— Aĭ foarte mare cuvăntŭ, iubite lectorŭ ; sunt cu totul de părerea D-le. Însu′mĭ am zis, la începutul acestuĭ capitolŭ, că căsătoria azĭ e o comedie ; și opera noastră e o glumă, care ascunde în sine veritățĭ necontestabile și instructive. Cullege florile, și leapădă gimpiĭ.

CAPITOLU II
Femeea onestă și virtuoasă.

„Cu mare sfială atingem această kestiune, fiind în jocŭ kiar amorul propriŭ al femeiĭ, coarda cea maĭ simțibilă a acestuĭ secsŭ nervosŭ; mă încuragează însă ideea că opera noastră în genere este o glumă, și acestŭ capitolŭ în parte, oglinda secsuluĭ frumosŭ parisianŭ; prin urmare, secsul frumosŭ romănŭ n′are să se formalisese de celle coprinse în acestŭ capitolŭ; și′apoĭ, cum zice Balzac, la personne presente est toujours exceptée.

Decĭ, eată ce aflăm în opera ce ne servă de călăuză, la Meditațiunea II și IV ce poartă titlul acestuĭ capitolŭ. Nu facem de căt a da estractul acellor duoă Meditațiuni instructive.

La 1880, zice Balzac, populațiunea francesă se urca approape la 30 millioane, din care, cu aprocsimație, jumătate eraŭ femeĭ, jumătate bărbațĭ.

Din 15 milioane femeĭ, se scoatem vr′o 9 milioane ce aŭ mare assemănare cu felul maimuțelor cunoscute sub numele de Orang-Utang, nefiind de căt simple animale cuvîntătoare : căcĭ, lipsite de frumusețe, grațiĭ, spiritŭ, cultură, ete, nu pot împărtăși amorul, privelegiŭ esclusivŭ allŭ unuĭ micŭ numărŭ de bărbațĭși femeĭ, favorisațĭ și de Natură și de Societate.

Aceste animale bipede aŭ fața de teletinŭ, măna de maimuță, gătul de curcanŭ, unŭ corpŭ disformŭ acoperit cu strențe, și esalănd o odoare nesuferibilă ; aceste ființe scot niște sunnete răgușite și selbatece ; okiĭ lor cată în pămănt, ca animalul, și dormŭ la unŭ locŭ cu cățellul și cu purcellul.

Asemenea femeĭ, neputănd nicĭ inspira, nicĭ înpărtăși amorul, nu pot prin urmare nicĭ a′lŭ simți; amorul lor e plăcerea brutală a bestieĭ. Femeea în genere, astfel cum a eșit din măna Creatoruluĭ, e o varietate rară în genul umanŭ; ea este capul d′operă al Creatoruluĭ, coroana creațiuneĭ. Însușĭ Dumnezeŭ atuncĭ a admirat sublima sa operă, a căria origină este coasta bărbatuluĭ, precum lutul saŭ huma este sorgintea acestuia. Țăranul nostru, în limbagiul săŭ pittorescŭ, zice că femeea este spirtul făcutŭ din țuică.

Din celle 9 millioane de Paria feminine, vr′o treĭ millioane facŭ escepțiune la regula generală: frumoase ca niște Amorĭ, pe arripele frumusețeĭ și alle spirituluĭ lor, elle singure se înalță în atmosfera aristocratică, unde reșidă fiiul Afroditeĭ.

Din șase milioane rămase, cari presupunem că pot inspira și împărtășĭ amorul, scădem vr′o duoă millioane de matroane venerabile, amabile, cu spiritul cultivatŭ, cu inima simțibilă ; dar cari, vaĭ ! ajunse la 40 de anĭ, numaĭ pot face să vibre, ca la 25 de anĭ, coarda simțibilă a bărbatuluĭ ; disperate, elle îșĭ concentră atuncĭ toatp affecțiunea lor asupra cățeilor, pisicilor, mătăniilor, tabaculuĭ, frecantănd bisericile spre a se pocăi de păcatele junețeĭ. Asemenea procedărĭ, ridicole daca vreĭ, nu pot offensa pe bărbațiĭ acellor femeĭ ; din contra, fericițĭ c′aŭ scăpat de furtunele oceanuluĭ maritalŭ, aceștĭ bărbațĭ trăescŭ liniștițĭ, addormind fără grijă de Minotaurŭ de care numaĭ aŭ a se teme acum.

Maĭ remănŭ patru milioane, din cari maĭ scădem duoă milioane de fetițe, ce se află la Alfa-Vita a Amoruluĭ, la acea etate cănd innocentele copillițe se joacă fără grijă d′a baba-oarba cu băețeĭ de etatea lor; băețĭ cari le facŭ să rîză, fără a se găndi, bietele fetițe, că tot aceĭ băețĭ le vor face într′o zi să plăngă poate cu amar . . . .

—Din celle duoă milioane remase, maĭ scoatem vr′o sute de-miĭ de fete scăpătate, urîte, disforme, cu malatiĭ cronice, effectŭ al miserieĭ ; asemenen ființe, cu tot spiritul ce pot avea, cu toată fiigura lor plăcută, rămănŭ fete marĭ în toată viața ! Noĭ scoatem încă o sută miĭ de fete cunoscute sub numele de surorĭ de carritate, adică, căllugărițe, institutrice, damicelle de companie, șcl. Posițiunea și professiunea lor le silescŭ a inspira bărbaților maĭ mult respectŭ de căt amorŭ; cu toate acestea, nu le putem plănge ca pe cel le d′ăntăiŭ, avînd multe șanse a fi iubite și fericite, unele pe față, altele într′ascuns.

Maĭ scădem în fine o jumătăte milion de femeĭ cunoscute sub numele biblicŭ de fetele lui Baalŭ, fiind că speculă cu onoarea lor. Într′acestea intră țiitoarele, modistele, actrițele, cantatrițele, fetele dupe la cantoare, etc, etc. Noĭ înțelegem acĭ regula generală, care face legea; însă orĭ ce regulă are escepțiunea sa.

Așa dar rămăne unŭ millionŭ de femeĭ, allese bobul cu bobul, oițe albe, fără maculă, cari ar urma să fie și oneste și virtoase, fiind favorisate și de Soartă și de Societate.

Ca să ne încredințăm căte femeĭ din millionul acesta sunt oneste și virtuoase, urmează să împărțim acestŭ millionŭ în duouă categoriĭ : una, care se bucură d′unŭ venitŭ anualŭ della treĭ pănă la zece miĭ leĭ; alta, della zece miĭ în sus pănă la sute de miĭ.

Femeile de categoria a duoua, osservă Balzae, pot procura adoratorilor lor plăcerĭ, felurite și allese, possedănd și frumusețe, și spiritŭ, și grațiĭ, și cultură, și maĭ cu seamă aurul, acestŭ factotum, această earbă a fearelor, care deschide și porțile Raiuluĭ și porțile Iaduluĭ.

Asemenea femeĭ sunt tot de una oneste în okiĭ adoratorilor lor, cari pronunță numele lor la urekea amicilor lor, intimĭ, cu jurămîntŭ din partea acestora a nu divulga secretul, subt amenințare de duelŭ.

Din contra, femeile de categoria d′ăntăiŭ cari nu se bucură de toate avantagele cellor de categoria a doa, sunt tratate de curtisaniĭ lor cu maĭ puțin respectŭ ; numele lor e purtat din gură în gură, ș′adesea asemenea legăminte efemere sunt ridiculate și satirate.

—Să cercetăm acum daca acelle femeĭ oneste pot fi și virtuoase, adică, daca acelle femeĭ se pot mărgini la amorul unuĭ singurŭ bărbatŭ?

Pentru acestŭ sfărșit, trebue să analisăm tabăra celor 15 millione de bărbațĭ, cari formaŭ jumătate populațiunea francesă la 1830.

—Din 15 millioane de bărbațĭ, scoatem, ca și la femeĭ, dintr′unŭ singur condeiŭ, 9 milioane de bimanĭ, cari corespundŭ cu celle 9 milioane de femeĭ de felul lui Orang-Utang. Din aceștia pot eși cățĭ va bărbațĭ superiorĭ, ca Dupin, fostul președinte al camereĭ legislative din Franța, și alțĭ asemenea, cari, prin propriile lor merite, ascindŭ în cerul litterelor, al artelor, al științelor, al diplomațieĭ. Dar aceștia sunt niște rare escepțiunĭ, ce se perdŭ în oceanul bestiilor bipede, ca un trandafir într′unŭ nemărginit cămpŭ de brusturĭ și de scaețĭ.

Din șase milioane remase, scoatem treĭ milioane de bătrănĭ și de copiĭ. La femeĭ s′aŭ scos patru milioane; pentru cuvăntul că elle, măritănduse la 20 de anĭ, la 40 daŭ demissiunea la amorŭ, cum zicea odată poetul Rosetti; bărbatul însă cruce de voinicŭ! la etatea de 50 de anĭ, e adesea mult maĭ de temut decăt la etatea de 25 de anĭ : căcĭ la acea etate, ellŭ are mult maĭ mult curagiŭ, și este și aproape de fruntariile Amoruluĭ, unde va zice adio la plăcerĭ ! Asemenea Pompieruluĭ dela 13 Septembrie 1848, ellŭ luptă disperat să învingă saŭ să moară, strigănd, ca garda imperială a luĭ Napoleon la VVaterloo : ‘„la garde se meurt,la garde ne se rends ras.”’ Garda moare, dar nu depune armele. „O ! Unŭ bărbatŭ erculeanŭ, la 50 de anĭ, face minunĭ de eroismŭ în amorŭ !"

„Fisicamente, zice Balzac, bărbatul e mult maĭ forte de căt femeea.”

Într′adevăr, unŭ bărbatŭ d′o constituțiune tare, și c′o viață regukată, poate, fără esagerațiune, să îmbătrănească patru femeĭ.

Din treĭ milioane scoatem două milioane băbațĭ fără educațiune, fără avantage fisice, morale și pecuniare ; cu toate că della unŭ bărbatŭ nu se cere, în genere, de căt puținŭ spiritŭ (spiritul e deboleța femeiĭ: elementele omogene se attragŭ), o figură puțin interesantă, vesminte curate, ș′unŭ piciorŭ agerŭ; cu aceste condițiunĭ, unŭ bărbatŭ nu poate fi nenorocitŭ în amorŭ, kiar făcănd parte din celle 9 milioane de bărbațĭ, pușĭ de Balzac lors la loi de l' Amour.

Remăne dar unŭ milionŭ de bărbațĭ, demnĭ d′a inspira și d′a împărtăși amorul, și cari conrăspundŭ cu milionul de femeĭ d′aceeașĭ categorie ; deci, unŭ bărbatŭ pentru o femee !

Întrebă acum Balzac pe bărbațiĭ din Franța :

„ Ia spunețĭ, vă rog, cu măna pe cugetŭ, care din Voĭ s′a mărginit, în toată viața sa, la amorul uneĭ singure femeĭ?

Tăcere profundă! . . .

„Eĭ bine ! adaogă Balzac, numaĭ căte treĭ intrige amoroase de vom attribui fie căruĭ bărbatŭ, aflăm treĭ milioane de intrige ; și noi d′abia ave unŭ milion de femeĭ oneste, cari pretindŭ a fi și virtuoase; prin urmare, fie care femee dîn Franța a avut cel puțin treĭ amanțĭ în viața eĭ . . . .

„Unde dar sunt femeile virtuoase ? se întrebă Balzac ; și tot ellŭ respunde singurŭ:

„Da, sunt femeĭ virtuoase ; celle măritate de erĭ, presupuind că, pănă în prezioa căsătorieĭ, aŭ aprins focul Vesteĭ.

„Da, sunt femeĭ virtuoase ; celle urîte ca muma pădureĭ și neroade ca o rață ; celle ce aŭ în vinele lor, în locŭ de sănge, zeamă de castravețĭ saŭ lapte dulce; celle ce n′aŭ mijlocŭ d′a fi neconsecuente; celle trecute de′50 de anĭ, cu toate că nu le putem lua pe kezășie, șcl, șcl, șcl.

„Femeea virtuoasă are în inima eĭ o fibră maĭ mult saŭ maĭ puțin de căt celle lalte femeĭ : este sublimă, saŭ stupidă.

„Iar virtutea în căsătorie este poate o kestiune de temperamentŭ.

Din acestea resultă că Natura se înfrînează prin educațiune ; iar adevărata educațiune se bazează pe esemple de virtute, în sănul uneĭ societățĭ allese.

—Naturellul este metalul : naturellul cellŭ bunŭ este aurul, care n′are nevoe de mult lustru, fiind că aurul rămăne aurŭ orĭ căt timpŭ ar fi îngropatŭ în pămăntŭ ; naturellul răŭ este ferul, care trebue bine și des poleit cu aurŭ, ca să placă și să amăgească vederea.

Omul fiind materie și spiritŭ, și materia către spiritŭ fiind ca treĭ către una, tot secretul educațiuniĭ este a subordina materia spitituluĭ, bestia angeluluĭ.

Omul, fiind prin urmare din natura sa unŭ animalŭ carnivorŭ și săngerosŭ, urmează a pune botniță Lupuluĭ saŭ Ursuluĭ, spre a nu fi periculosŭ; decĭ, botnița legilor fiind slabă, botnița moravurilor e singura garanție valabilă și pentru omŭ și pentru societate.

— Dar cu moravurile actuale, unde copii vădŭ în casa părintească esemplele celle maĭ scandaloase și condamnabile, ce fericire poate aștepta societatea, a căria bază și punt de reazămŭ este famillia?

Și fiind că bărbatul este capŭ femeii, dupe cum și logica și biserica măturisescŭ, bărbatul este datorŭ a da esemplul de onestitate și virtute ; capul dar să conducă inima și membriĭ, capul fiind responsabilŭ de toate mișcorile membrilor subordinațĭ luĭ.

Femeea se complace în subordinarea bărbatuluĭ maĭ mult de căt în subordinarea mameĭ ; fiind că asfel a voit Natura ; decĭ, pentru toate sacrificele ce bărbatul, copillul și societatea supt îndrept a cere della femee, ea nu cere în skimbŭ de căt amorul și stima bărbatuluĭ.

Pe femeĭ, numaĭ sacrificiul naștereĭ le costă adesea viața ; pe bărbatŭ, ce ′lŭ costă? Nimic, de cît VOINȚA.

Eĭ bine ! bărbatul, care ține la onoarea familieĭ,la fidelitatea soțieĭ, la fericirea copiilor, la libertatea și independința patrieĭ salle, iubească cu sinceritate, și stime cu sinceritate pe femee, această provedință a famillieĭ, balsamul orĭ căria durerĭ sufleteștĭ, focarul libertățiĭ ș′al civilisațiuniĭ.

Acum să revenim la Balzac, și să′l ascultăm și pe dănsul :

„Amorul fisicŭ este ca foamea, zice dănsul, cu differința că stomahul se împacă ușor cu puțină păĭne și apă ; dar inima omuluĭ, în amorŭ ca în toate, e nesățioasă.

„Amorul, pe lăngă bucățica luĭ de păĭne, are și arta d′a iubi, care face farmecul viețeĭ ; artă pe care puținĭ bărbațĭ o cunoscŭ ș′o aplică în căsniția lor.

„Meritul nu stă în a subjuga unŭ Statŭ, as găsi unŭtresaurŭ, a căștiga unŭ tronŭ, a fi posessorŭ p′o inimă d′aurŭ a uneĭ femeĭ ; meritul stă a ști să păstrezĭ statul subjugatŭ, tresaurul aflatŭ, tropul căștigat, amorul concuistat.

„Inima femeiĭ e o Arfă, care în labele unuĭ Orang-Utang scoate sunnete ce sgărrie auzul și attacă nerviĭ ; tot acea Arfă, pe măna unuĭ artistŭ, scoate melodiĭ divine, ce răpescŭ suffletul în regiunele armonieĭ cereștĭ.

„Puținĭ muritorĭ gustă adevărata fericire a amorruluĭ, fiind că foarte puținĭ cunoscŭ secretele luĭ ; causa este că nu cunosc în fund inima femeiĭ, acestŭ instrumentŭ divinŭ, atăt de misterios, ce nu e dat tutulor a cănta cu dănsul, ca și maimuțeĭ cu violonul luĭ Paganini.

„Cuvăntul amorŭ, aplicatŭ la reproducerea spețieĭ umane, este unŭ blasfemŭ. Natura, puindune în fruntea tuturor ființelor organice, prin darul divinŭ al cugetăriĭ ș′al vorbiriĭ, ne a pus în stare a putea încerca sensațiunĭ și sentimente : această dublă natură creează în omŭ pe amantŭ și pe animalŭ.

„Prin urmare, căsătoria poate fi considerată ca unŭ actŭ politicŭ, civilŭ și moralŭ ; adică, ca o lege, ca unŭ contractŭ, ca o instituțiune. Ca lege, ținta eĭ este reproducerea oamenilor ; ca contract, transmitterea proprietățiĭ ; ca instituțiune, o garanție alle căria îndatoriri interesează pe toțĭ d′opotrivă: avem un tată și o mamă, vom avea și noĭ copiĭ.

„Din această privință, căsătoria urmează a fi obiectul respectuluĭ generalŭ.

„ Ceĭ maĭ mulțĭ bărbațĭ cănd se însoară nu aŭ în vedere de cît proprietatea și copillul ; dar numaĭ aceste duoă condițiunĭ nu constitue fericirea conjugală?.

A cere uneĭ femeĭ, pe care aĭ văzut′o abia de duouă treĭ orĭ, a ′ĭ cere amorul eĭ în numele legiĭ, al religii (între animale si asemenea bărbatĭ, puțină differințŭ : animalul, împins de instinst, are de scoc, ea și omul, reproducerea spetieĭ ; cat rentru nutrimentŭ, Natura îllu procură maĭ ășor animaluluĭ decăt omuluĭ)ș′al proprietățiĭ, este o assurditate demnă de ceĭ maĭ mulțĭ predestinațĭ.

„Ce este în fine amorul ? Armonia între trebuință și sentimentŭ.

„Așa dar, fericirea în căsătorie resultă din conformitatea de caractere, de principe și de aplicărĭ, între bărbatŭ și femee: cum și din maniera bărbatuluĭ,care trebue a trata pe consoarta luĭ ca pe angelul custode al famillieĭ, ca pe focarul libertăților publice, ca pe sorgintea civilisațiuniĭ umane.

„Să dăm lui Cesar dinarul și luĭ Dumnezeŭ tămîea; să împăcăm trebuința, dar să facem a înflori sentimentele, cu stăruința și plăcerea ce o pune Vergina în cultivarea florilor.

„A fi însă passionat, este a dori tot de-una. Poate oare unŭ bărbatŭ dori tot d′auna aceeașĭ femee? Poate, și eată cuvăntul.

„N-ar fi oare assurd a zice că unŭ celebru artistŭ are nevoe de maĭ multe vioare ca să poată esecuta o arie, saŭ a creea o melodie ? Daca bărbatul e într′adevăr înamorat de suffletul femeiĭ pe care ′și a făcut′o consoarta viețeĭ salle, ce altŭ este ellŭ de căt artistul ? Și ce alt este suffletul femeiĭ salle de cătŭ vioara artistuluĭ, care scoate sunete felurite dupe voința artistuluĭ ?

„Se înțellege însă că sațiulŭ desgustă. Măsura dar fie în toate regula conduiteĭ noastre. Să adoptăm, cel puțin în căsătorie, mijlocul (To mesos) luĭ Arisotele între prea mult și prea puțin. Estremitățile sunt vătămătoare în totul.

„Amorul este poesia simțurilor. Ellŭ are destinul a tot ce e mare în omŭ a tot ce procede din cugetarea sa. Saŭ este, saŭ nu este ; cănd esistă, esistă pentru tot de-una, și merge crescendo. Acesta este amorul pe care cei vekĭ îllŭ numiaŭ fiiul Ceruluĭ ș′allŭ Terreĭ.

„Litteratura se reazimă pe șapte situațiunĭ ; musica esprimă totul cu șapte note ; pictura n′are de căt șapte culorĭ ; eĭ bine! ca aceste treĭ belle arte, amorrul se constitue poate din șapte principiĭ ; lăsăm problemul acesta a′lŭ deslega generațiunele fiitoare.

„Daca poesia, musica și pictura aŭ espressiunĭ infinite, ca și dănsele amorul, în plăcerile luĭ, cată să fie tot așa de abundent. În celle treĭ arte, cari ne ajută a descoperi adevărul prin analogie, și adesea fără folos, omul se află singur cu imaginațiunea luĭ ; pe cănd amorul este unirea a duoă corpurĭ ș′a duouă sufflete. Daca celle treĭ arte cerŭ studiĭ preliminariĭ dela poețĭ, musicanțĭ și pictorĭ, n-ar trebui oare să fie și bărbațĭ inițiațĭ în secretele amoruluĭ, ca să fie pe deplin fericițĭ în căsătorie ? Toțĭ simțim nevoea reproduceriĭ, precum toțĭ simțim foamea și setea ; nu sunt însă toțĭ suntem kemațĭ a fi amanțĭ și gastronomĭ.

Civilisațiunea a probat că gustul e o știință ; numaĭ unele ființe privelegiate știu a mănca și a bea cum se cade; plăcerea, considerată ca artă, așteaptă și ea pe fisionomistul eĭ.

„Căsătoria dar e o știință.

puțin alleșĭ— Mulțĭ kemațĭ,

CAPITOLU III.
EDUCAȚIUNEA FEMEII

Unŭ amicŭ allŭ meŭ de collegiŭ avea o verișoară care ′șĭ făcusse educațiunea într′unŭ pensionatŭ de fete; numele eĭ era Efimița, căria, prin prescurtare, amicele eĭ′i zicea Mița. Ea era amică intimă cu Avestița, eroina Părțiĭ I și II din această operă. Mița a comunicat văruluĭ săŭ celle ce știa despre Avestița ; și verișorul eĭ mi le-a comunicat mie; restul l′am aflat din kiar gura luĭ Misticescu.

Decĭ, eată ce zicea Efimița despre Avestița.

„Eram peste 60 de fete în pensionatul D-neĭ X . . . ; din acestea, unele ca dela 14 — 18 anĭ. Celle maĭ multe fete eraŭ trimise de părințiĭ lor în acellŭ pensionatŭ ca într′unŭ esiliŭ; căcĭ părințiĭ lor neconsecuințĭ voiaŭ, cu mijlocul acesia, a scăpa de niște Argus incomozĭ, cu atăt maĭ periculoșĭ, cu căt eraŭ maĭ nesperimentațĭ, și copiĭ aĭ lor. Treĭ părțĭ din patru din fetele acestuĭ pensionatŭ eraŭ cu aplecărĭ urîte, și cu deprinderi și mai urîte, fructŭ al unuĭ na turelŭ perversŭ ș′allŭ urîtelor esemple părinteștĭ. Merele celle bune se strică în contact cu celle putrede.

Multe fete cu un naturelŭ angelicŭ și cu o primă educațiune îngrijită, aŭ eșit vergine din acellŭ pensionŭ; nu însă și caste; fiind că, fără voea lor, auziaŭ vorbe și vedeaŭ lucrurĭ ce nu trebue să le vază și să le auză o fată pănă nu se mărită.

„Fetele d′o etate della 14-18 anĭ eraŭ maĭ toate înamorate, cari dup′unŭ eroŭ de romanțurĭ ce citeaŭ într′ascuns, cari dupe vr′unŭ frate saŭ verișorŭ allŭ vre uneĭ amice intime din pensionatŭ ; aceștĭ verișori aveaŭ liberă intrare în pensionatŭ, și puteaŭ corespunde și conversa liber cu obiectul adorațiuniĭ lor.

„Astfel Avestița se înamoră de unŭ văr allŭ meŭ, anume Iorgu Cerbureanu, june, frumosŭ, avutŭ, și care căllătorisse în toată Europa ; dar nerodŭ ca o găinușă, și innorantŭ ca unŭ melcŭ.

„Tatăl săŭ, unŭ comerciant fallit, keltuisse millioane pentru dănsul, cu professorĭ și cu pedagogĭ, pe la Collegiurĭ și Universitățĭ, cu bibliotica și căllătoriile luĭ; dar, în deșert. Sămănța aruncată în nisin se usucă!

„Vărul meŭ trecea de omŭ cu spiritŭ și poetŭ în okiĭ Avestițeĭ, pe cănd eŭ știam că creeriĭ luĭ de găscă și inima luĭ cea rece nu pot produce nimica. Cu toate acestea, cămașa e maĭ aprope de căt rokia.

Amoru și amiciția sunt fii Devotamentuluĭ. Așa credeam ; dar m′am înșellat !

„Cu toată privigerea neaddormită a directrițelor și′a superioriĭ, fetele d′o etate înaintată, și înamorate dupe eroĭ din societate, aveaŭ sute de mijloace a corespunde ș′a se întălni cu adoratoriĭ lor. Astfel, Avestița corespundea cu Cerbureanu prin mine și printr′o bucătăreasă a pensionatuluĭ, care, în calitatea acasta, având liberă intrare și eșire în tot minutul, putea adducecăte zece billete pe zi dela amanțiĭ nostriĭ. Băgassem în confidența poastră și ne una din directrițele pensionatuluĭ, o germană romantică, care iubia și ea cu passiune pe unul din professoriĭ nostriĭ, germanŭ ca dănsa.

Aceste confidințe, corespondințe și întălnirĭ costaŭ foarte scumpŭ pe adoratorul Avestiți, care singur ellŭ ținea toate keltuelele.

„Se întămpla adesea ca bucătăreasa să fie amalată, ca adoratoriĭ nostriĭ să nu poate veni la pensionat, în zioa cănd porțile pensionatuluĭ eraŭ deskise pentru părințiĭ și consăngeniĭ fetelor ; atuncĭ Cerbureanu și Misticescu, la ora nopțiĭ cănd și gîrla addoarme în albia sa, cum zice unŭ poetŭ romănŭ, veneaŭ sub fereastra camereĭ noastre de culcatŭ, care da spre stradă, și loviaŭ ușor în geamŭ cu o trestie lungă, care zioa se skimba în bastonŭ; prin acea trestie priimiam billetele-dulcĭ, la care respundeam îndată.

„Uneorĭ ne coboram noaptea în grădina pensionatuluĭ, prin mijlocirea unor keĭ dela ușele caseĭ de jos ș′alle grădineĭ, pe care kieĭ zioa le țineam ascunse în locurĭ nepătrunse de cellŭ maĭ agerŭ Argus.

„Avestița, d′unŭ temperamentŭ foarte inflamabilŭ, căzu curănd în lațurile Cerbureanuluĭ ; eŭ însă, știuiŭ a mă apăra bine de cursele Misticesculuĭ, care, ce e drept, nu era depravatŭ ca vărul meŭ Cerbureanu ; era unŭ june conștiințiosŭ, dar cu unŭ spiritŭ foarte intrigant și diplomaticŭ, cum vețĭ vedea.

„În fine, într′o zi Avestița simți că e mamă; cunoscu atuncĭ errorea sa, plănse cu amar rătăcirea sa, se încercă a sugruma în germine fructul libertinŭ al amoruluĭ eĭ ; toate în deșert ! Atuncĭ vru să se sinucigă, ca să scape de desonnoare ; eŭ îĭ redideiŭ curagiul, spre a putea ține peptŭ Restristeĭ, și desteptaiŭ în inima'ĭ speranța unuĭ viitor fericit. Kum' mĭ a resplătit această amică, pentru care mă devotassem atăta? Cu ingratituda!

„Avestița trebuia dar să grăbească minutul însoțiriĭ salle cu Cerbureanu ; și fiind că părințiĭ eĭ se oppuneaŭ la o însoțire nepotrivită, (eĭ făceaŭ parte din fosta protipendadă a țărreĭ), Avestița otărĭ să se mărite fără voea părinților.

„Într′o noapte, fiind toate pregătite de Misticescu și de Cerbureanu, unŭ preotŭ de la unŭ satŭ, aproape de Bucureștĭ, cunună pe Avestița cu Cerbureanu ; nașiĭ lor furăm eŭ și adoratorul meŭ ; toțĭ în costumŭ țărănescŭ. Preotul crezu că cunună niște Romănĭ din Transilvania, cari serveaŭ, ca argațĭ, la moșia unuĭ boerŭ mare.

A duoa zi dupe cununie, Avestița scrisse mameseĭ următorul billetŭ:

„ Măiculiță, amorul și onoarea m′aŭ silit, contra voințeĭ părinteștĭ, a mă cununa în noaptea trecută, la unŭ satŭ aproape de Bucureștĭ. Crezŭ că amorul paternŭ va învinge orĭ ce scrupulŭ în inima voastră. Bine-voește a ′mi da benedicțiunea, ș′a erta o fiie atăt de nenorocită ! Dorescŭ a te întălni de seară la mătușa mea N . . . . ..

AVESTIȚA.

Acestŭ billetŭ era scrisŭ maĭ mult cu lacrămi decît cu cerneală.

„Mama Avestițeĭ alergă înfuriată la pensionatul nostru, cerănd pe fiesa della superiora institutuluĭ ; aceasta îi respunse liniștită, că Sămbătă seara o trăsură venisse să o ia, ca dupe obiceiŭ; prin urmare, orĭ ce actŭ al feteĭ afară din pensionatŭ, privește numaĭ pe părințiĭ feteĭ.

„Dupe unŭ anŭ, Avestița se împăcă cu părințiĭ eĭ ; dar ea, d′a duoa zi după cununie, se desillusionasse de bărbatul eĭ, allesŭ kiar de inima sa!.

D′o cam dată terminăm aci narrațiunea Efimițeĭ.

Ne permitem acum căteva osservațiunĭ asupra Pensionatelor și cultureĭ femeilor.

„Satan singur, zice Balzac, ′șĭ a putut înkipui unŭ pensionatŭ de fete în mijlocul uneĭ capitale ca Parisul : o fată poate eși vergină din asemenea institute; castă însă, nicĭ odată ! Maĭ bine dar să șezĭ p′unŭ furnicarŭ, de căt să ieĭ de nevastă o fată ce ′șĭ a făcut educațiunea într′unŭ pensionatŭ.”

Balzac ni se pare severŭ și nedrept în kestiunea aceasta.

Suntem cu Rousseau, Fenelon și Aime Martin pentru educațiunea mamelor de familie ; la noĭ însă, unde mamele nu pot încă împlini sacra missiune recomandată de aceĭ marĭ bărbați reformatori, urmează ca o generațiune de fete, saŭ duoă, cel puțin, să priimească învățătura lor necessariă în pensionate; cerem însă ca aceste institute se fie așezate afară din capitală, daca se poate, pentru multe cuvinte cari se ′nțellegŭ ; cerem încă ca să fie dirigeate de femeĭ recunoscute pentru moralitatea lor ; și institutricele și guvernantele să fie asemenea onorabile; piciorŭ de bărbatŭ, ca professorŭ și servitorŭ, să nu calce în sallele acelor institute.

Etatea fetelor să nu fie maĭ mică de șapte, nici maĭ mare de 13 anĭ : în șase anĭ o fată are destul timpŭ a învăța tot ce poate folosi p′o femee, ca fată, ca soață, ca menageră, ca mamă, ca cetățeană. În fine, numaĭ părințiĭ fetelor, saŭ consăngeniĭ cunoscuțĭ pentru moralitatea lor și cu autorisarea în scris a părinților, se poată vedea pe fete, și a le lua a casă, la o lună odată, spre a se distra o zi în sănul famillieĭ ; dar în zioa aceea, și în timpul vacanțiilor d′o lună, petrecut la țarră, mama să nu pearză unŭ minutŭ din okĭ pe fata eĭ. În fine, fetele cu o conduită ekivocă să fie depărtate îndată din pensionatŭ.

Cu aceste condițiunĭ, sine qua non, priimescŭ esistința pensionatelor de fete, pentru căteva generațiunĭ, pănă se vor forma și la noĭ mame de famillie în spiritul reformatorilor citațĭ maĭ sus. Cu modul acesta, pensionatele devinŭ niște pepeniere de educațiune, unde se vor prepara soațele și mamele. Altfel se pot oare cum reforma moravurile ; și prin acestea, întreagă societatea.

O repet însă, fără esemplele frumoase alle părinților, cari constitue prima ș′adevărată educațiune a copilluluĭ, și care este pentru omŭ ceea ce este pentru arbure sprijinul ce′i ′lŭ pune grădinarul spre a crește drept, fără esemple de virtute, toate sunt în deșert. Morala înaintea totuluĭ. ăntăiu mama, apoĭ professorul ; întăiu familia, apoĭ pensionalul ; întăiu morala, apoĭ știința ; întăiu inima, apoĭ capul. Femeea prin famillie e kemată a reforma și societatea.

Cunoscŭ cu toate acestea fete ce ′șĭ aŭ făcut educațiunea kiar în pensionatul în care a fost și Avestița, și aŭ eșit și caste și vergine; și aŭ fost consolarea și bucuria părinților, fericirea bărbatuluĭ ș′a copiilor. Causa a fost naturellul feteĭ și frumoasele esemple părinteștĭ. Dar acestea sunt escepțiunea ; și vorba e de generalitate. Noĭ combatem aci vițiositatea acelor stabilimente kemate a fi pepeneria femeilor ce aŭ a reforma familiea și societatea.

Să venim acum la kestiunea allegeriĭ bărbatuluĭ. Aime Martin zice, cu drept cuvăntŭ:

„ Dupe cum staŭ azĭ lucrurile în Franța, fetele nu vor putea face o bună allegere de bărbațĭ, fiind lipsite de speriința cerută în aceasta, și de care se bucură fetele în Anglia.

„Allegerea părinților e maĭ tot d′a una greșită, fiind basată maĭ mult pe considerațiunĭ de famillie, de interese, șcl, cari nu constitue adevărata fericire conjugală ; basa armonieĭ conjugale este conformitatea de caractere, de educațiune, de cultură, de principe ; averea, posiția, frumusețea, sunt efemere. Spre a eși dar din această stare tristă și deplorabilă, ce influințează d′a dreptul asupra societățiĭ, nu cunoscŭ decăt unŭ mijlocŭ eficace : a da libertate fetelor, dupe cum se urmează în Anglia, în Elveția, în Germania, în Staturile-Unite.”

„Obiceiurile Germanieĭ, zice Balzac, daŭ fetelor niște drepturĭ cari în Franța s-ar părea resturnarea din temelie a moraleĭ publice. Acolo fetele îșĭ allegŭ singure pe bărbațiĭ lor, cari aŭ a împărtăși cu soțiile lor bunul și amarul viețeĭ. De aceea în Germania căsătoriile în genere sunt fericite”

Putem aplica la noĭ astăzĭ aceste teoriĭ ? Din nefericire, nu ! Într′o națiune fără moravurĭ iar moravurile sunt virtutea pusă în practică, zice unŭ filosofŭ germanŭ) o asemenea doctrină ar avea triste resultate : la noĭ, spre esemplu, unde corrupțiunea e înfiltratră în sănge de duoĭ seculĭ de o guvernare fanariotică și, moscovită, juniĭ nu frecantează casele unde sunt fete marĭ cu scopul nobilŭ d′a studia inima fiitorelor lor consoarte; ci maĭ mult ca să conrupă o inimă castă, abusănd de nesperiința Vestalelor.

Urmează dar ca fetele să se lase pe decisiunea părinților ; iar părințiĭ să bazeze însoțirea copiilor lor pe conformitatea de caractere, de educațiune, de principe șcl.

Acum vine întrebarea :

Bine este ca o femee să știe carte ?

Duoă părerĭ sunt în luptă în kestiunea aceasta.

Uniĭ pretind ca femees să știe numaĭ a citi și a scrie limba maternă. Alțiĭ susținŭ ca femees să învețe tot ce′ĭpoate folosi ca soață, ca mamă, ca cetățeană.

Ceĭ d′ăntîiŭ bazează părerea lor pe următoarele cuvinte și esemple, trase din speriință, din istorie și din differițĭ autorĭ.

„Știința pentru femee este unŭ lucsŭ, allŭ căria effect în genere este slăbirea și ruina moravurilor.

„Virtutea prețuește maĭ mult decăt știința ; prin urmare, o femee să fie maĭ bine,bună decăt învățată.

„Ținta Natureĭ, în privința femeilor, a fost ca elle să fie occupate numaĭ cu grijile casnice ; și să fie o onnoare pentru elle a ține maĭ bine furca și fussul, de căt cartea și condeiul.

„Spiritul femeiĭ fiind inflamabilŭ, seamănă cu praful de pușcă; decĭ, învățătura este focul care înflaccără silitra.

„Fie care secsŭ are rolul săŭ, conform organisăriĭ corporale, facultăților mintale, misssiuniĭ salle respective ; bărbatul e destinat a instrui ș′a protege ; femeea, a fi blăndă și simțibilă.

„Fericirea genuluĭ umanŭ repausă pe simplitatea moravurilor domestice; femeea e regină de drept în interiorul famillieĭ ; unŭ menagiŭ nu se poate conduce cu spiritul luĭ Talleyrand și cu principiile luĭ Makiavel ; ci cu blăndeța bărbatuluĭ și amorul femeiĭ.

„Omagele ce bărbațiĭ aŭ depus în toțĭ timpiĭ la picioarele secsuluĭ frumos, s′aŭ a dressat la grațiile și virtuțile luĭ, și nicĭ decum la știința luĭ.

„Napoleon I a respuns D-eĭ de Stael, autore a multor opere însemnate:

„Maĭ mult stimezŭ p′o femee care face copiĭ, decăt pe celle ce fac cărțĭ.”

„O femee perde grațiile și moravurile salle, cu căt căștigă în științe și talente.

„Locul femeiĭ nu este pe băncele scoalelor, dupe cum s′aŭ văzut adesea asemenea esemple în Bolonia și în Italia ; ci la cuhnie și lăngă leagănul copilluluĭ săŭ.

„Natura a indemnisat pe femee, pentru geniul ce a accordat bărbatuluĭ, cu grațiile și cu finețea ; nicĭ o femee, orĭ căt de proc o psită, n′a inventat nimic.

Nicĭ kiar invențiunea gazuluĭ nu o suntem datorĭ femeilor.

„Femeea are destule occupațiunĭ în menagiul eĭ, ca să′ĭ maĭ rămăie timpŭ pentru scrisŭ și lectură.

„ O femee ce ține pana în mănă este tot așa de ridiculă ca unŭ soldatŭ ce face ciorapĭ.

„Prima educațiune a copilluluĭ, încredințată mameĭ maĭ cu seamă, este cu totul paralisată când mama este atacată de boala autorlĭculuĭ. Oăle rămănŭ neclocite, cănd găina vrea să cănte mereŭ și tare ca cocoșul, zice proverbul.

„Permitŭ uneĭ femeĭ să scre pentru publicŭ, zice Lemontey, sub treĭ condițiuni :

1. A avea tot de-una dințiĭ albĭ, măinele curate și rufele toate albe ca zăpada.

2. A se occupa de casă și de copiĭ, măcar patru ore pe zi.

3. A nu lua în rîsŭ nicĭ odată pe bărbatul eĭ.

La acestea maĭ adăogăm, din partene, o a patra condițiune, sine qua non :

4. Ca femeea litterată să publice operile salle anonim.

„Poate fi ceva maĭ ridiculŭ de căt a intra într′o casă unde domnește desordinea și necurăția, și a vedea p′o fată, p′o soață saŭ p′o mamă cu pana într′o mănă și cu cartea într′alta ?

„Femeile-autore sunt maĭ puțin fecunde de căt celle lalte, și facerile lor cu mult maĭ grelle, și sănătatea lor cu mult maĭ debilă, și reputațiunea lor cu mult maĭ ekivocă.

„Voltaire zice : „ din minutul cănd secsul, născut spre a place prin grațiile și virtutea sa, avu ridicula pretențiune a juca rolul de învățațĭ, morala și letteratura merseră descrescănd. ”

„Proverbul franțesŭ zice :

Femme sage

Reste a son menage.

„Aristotelŭ, Eshil, Malebranche, Montaigne, Moliere, Rousseau, Boileau, Fenelon, Iuvenal, toțĭ geniĭ reformatori s′aŭ pronunțat gategoric contra femeilor procopsite.

Rousseau zice :

„Unŭ omŭ cu educațiune nu se cade să ia de soție o femee fără educațiune ; preferŭ însă d′o mie de orĭ o femeie simplă și crescută la țară, decăt o femee sapientă (procopsită) și cu pretențiune de autorŭ (bel-esprit), care se așeze în casa bărbatuluĭ unŭ tribunalŭ de literatură, presidat de dănsa. O asemenea femee e flagellul bărbatuluĭ, al copiilor, al amicilor, al valeților, al tuturor. Din înălțimea geniuluĭ săŭ, ea desdemnă toate datoriile de femee, și devine bărbatŭ dupe esemplul damicelleĭ de Lenclos... Toate aceste femeĭ, cu pretinse talente marĭ, nu impunŭ decăt nerozilor. Maĭ toate operile lor sunt în mare parte scrise saŭ corectate de adoratoriĭ saŭ amiciĭ lor intimĭ. O asemenea șarlatanie e nedemnă d′o femee onestă, kiar având femeea talente adevărate ; pretențiunea sa de autorŭ o înjoseșta. Demnitatea eĭ este a fi necunoscută (ignorée); gloria eĭ stă în stima bărbatuluĭ; și plăcerile salle, în fericirea famillieĭ.”

„În fiine, Moliere zice:

Je consens qn′une femme ait des clantes de tout,

Mais je ne lui venx point la passion choquante

De se rendre savante afin d′etre savante.

........................................

Il n′est pas bien honnete, et pour beaucoup de causes,

Qu′une femme étudie et sache tant de choses.

Former aux bonnes moeurs l'esprit de ses enfants,

Faire aller son menage, avoir l′oeil sur ses gens,

Et regler sa depense avec économie,

Doit etre son etude et sa philosophie.

Nos peres sur ce point etaient gens bien senses,

Qui disaient qu′une femme en sait tonjours assez

Quand la capacite de son esprit se hausse

A connaître un pourpoint d′avec un haut-de-chausse.

Les leurs ne lisaient point, mais elles vivaient bien;

Leurs menages etaient tout leur docte entretien ;

Et leurs livres, un de, du fil et des aiguilles,

Dont elles travaillaient an trousseau de leurs filles ;

Les femmes d′aprésent sont bien loin de ces moeurs !

Elles veulent écrire et devenir auteurs. . . . .

Eatŭ traducerea acestor versuri sublime.

„Consimțŭ ca o femee să aiba idee despre tot ce o poate interesa ca soție si ca mamă ; nu pot sufferi însă s′o vadzŭ stăpânită d′astă patimă ridiculă d′a voi sa fie procopsită numaĭ ea să fie procopsită. . . .

„Nu e deloe frumos, pentru multe cuvinte ce se ′ntellegŭ, ca o femee să știe câte știe unŭ bărbatŭ. Singurul studiŭ, singura filosofie a femeiĭ cată să fie de a forma spiritul copiilor săĭ pentru bunele moravuri, a îngriji bine de toate alle caseĭ, a fi cu privegere asupra purtăriĭ servitorilor, și a fi econoamă, cheltuind maĭ puțin decât venitul.

„Părințiĭ noștriĭ (Franceșiĭ), oameni cu minte aveaŭ dreptate când ziceau că o femee e destul de învețată cand știe să deosibeasca minteanul de mantaoa bărbatuluĭ. Femeile lor nu citeaŭ cărțĭ ; traiŭ însă bine cu bărbațiĭ lor ; toată conversația femeilor d′atunci privia la căsnicia lor ; în loc de cărțĭ, aveaĭ acul, ața și degetarul ; lucraŭ mereŭ la rufele de zestre alle fetelor. Femeile d′azĭ, cat nu seamanŭ elle cu acellea ! Tuturor femeilor azĭ le ai intrat în cap să se facă autorĭ; și toată ziua le vezĭ cu cartea în mână.

Eată și căte va esemple trase din istoria universală, spre susținerea cellor zise.

„Daca Pericles n′ar fi fost dominat de frumoasa Aspasie, ce era maĭ tot așa de învățată ca și dănsul, Atena n-ar fi perdut așa curănd moravurile, și prin urmare, libertatea, sub guvernul acesteĭ curtisane procopsită.

„Margerita de Navarra, prima femee a luĭ Enric IV, ar fi fostŭ maĭ puțin galantă daca știa maĭ puțină carte.

„Daca Caterina de Medicis n-ar fi știut carte, nu s-ar fi întămplat poate măcellăria cunoscută sub numele la Sainte-Barthelemi.

„Daca ducessa de Longueville ar fi fost o simplă femee casnică, fără atăta cultură, n-ar fi abusat de influința sa morală asupra Mareluĭ Turen, în căt să′l facă a întoarce armele contra patrieĭ salle.

„Dacă doamna Guyon s′ar fi mulțumit numaĭ cu frumusețea eĭ, fără a maĭ învăța carte multă, n-ar fi rătăcit frumosul geniŭ al luĭ Fenelon.

„Antigona, fata luĭ Edipŭ, n′avu nevoe de învățătură, ca să devie modelul pietățiĭ filiale ; asemenea și Ruth, fata înțelepteĭ Noemi, ce nu știa nicĭ măcar a citi și a scrie.

„Din contra, Safo ′șĭ ar fi conservat reputațiunea daca nu știa să scrie ; și n-ar fi dat secsuluĭ eĭ esemple de scandalŭ.

„Pe țărmurile Niluluĭ, înțeleptele egiptene nu încredințaŭ copiĭ lor la doicĭ de țară ; nicĭ nu năpustiaŭ leagănul copilluluĭ, ca să meargă să asculte în publicŭ pe cutare șarlatanŭ, cum facŭ azĭ, în seculul XIX, femeile dupe malul Seneĭ, aĭ căror bărbațĭ civilisează lumea.

„ Verginile lacedemonene, cari înflăcăraŭ în locurile publice curagiul și patriotismul junilor spartanĭ, nu știaŭ carte.

„Teocrist, ca să ne dea o idee de frumoasa Elena, zice că torcea mai bine de căt toate femeile salle.

„În Omer aflăm pe Penelopa, atăt de fidelă soțuluĭ eĭ căllătorŭ, torcănd zi și poapte în mijlocul servelor, și respingănd roiul de adoratorĭ ce o assaltaŭ ; Penelopa nu știa nicĭ șăcar să citească.

„Asemenea și Andromaca, soția luĭ Hector, și Nasica, fata regeluĭ Alcinous, care spăla singură vesmintele tatăluĭ eĭ; Lucreția romană care se sinucide, nemaĭ putănd viețui după desonoarea patuluĭ conjugalŭ; cum și acea femee din populul romanŭ, ce nutria cu laptele eĭ pe mamă sa, condamnată a muri de foame în înkisoare, toate acestea nu știaŭ carte.

„Din contra, regina Zenobia, de ar fi fost maĭ puțin învățată, ar fi fost maĭ puțin ambițioasă ; și nicĭ odată n-ar fi consimțit la assassinatul bărbatuluĭ eĭ.

„Doamna de Maintenon, ce avea pretențiunĭ pentru șiințe și politică, compromisse Franța și desconsideră pe Ludovic XIV în okiĭ istorieĭ.

„Cristina, regina Svețieĭ, pusse d′assassinnă pe amantul eĭ subt okiĭ săĭ, în galeria dela Fonteneblo.

„Margerita Sarrokia, damă mare din Napole, ar fi putut trăi și muri stimată de toțĭ ; dar niște slabe talente în litteratură îĭ inspiră atăta vanitate, în căt muri în floarea viețeĭ, disprețuită de toată lumea.

„În fine, Genevieva, care a salvat Parisul de furia tuĭ Atilla, și Ioana d′Arc, care a salvat Franța de Englezĭ, eraŭ niște simple păstorițe cari nu știaŭ carte.

„Asemenea și Laura cea frumoasă, care a inspirat pe Petrarca, și căria suntem datorĭ celle maĭ frumoase versurĭ alle acestuĭ poetŭ simțibilŭ, Laura nu știa carte. „Era, zic cronicariĭ timpuluĭ, o păstoriță naivă, care știa numaĭ să păzească oile.”

Vezi opera: Il ne faut pas que lee femmes sachent lire, de Sylvain Marechal

Cerem ertare lectorutuĭ daca l′am obbosit cu atătea citațiunĭ, cari aŭ și elle interesul lor.

Eĭ bine! cu toate aceste argumente și esemple, noĭ suntem de părerea cellor ce susținŭ că femeea trebue să învețe tot ce ′ĭ poate folosi ca fată, ca soție, ca mamă, ca casnică, ca cetățeană ; adică, ca fată să învețe morala în conduita părinților și în cărțĭ morale : mama eĭ să stea în tot minutul în okiĭ feteĭ oglindă vie de bune purtărĭ ; fata să învețe limba maternă și o limbă streină, cu grămateca lor ; să învețe bine geografia și istoria patrieĭ salle, și să aibă idee lămurită de geografia și istoria universală, esplicănduise filosofia istorieĭ din puntul de vedere al civilisațiuneĭ. Să învețe unŭ instrumentŭ și pictura, ca să ′șĭ eserseze vocea și talentul, daca are talent ș′unŭ organŭ bunŭ ; și aceasta, pentru distracțiunea eĭ, în orele salle de repaosŭ, și pentru mulțurmirea bărbatuluĭ eĭ, care are nevoe a uita un minut luptele politice, și grijile famillieĭ, lăngă sănul caldŭ al consoarteĭ salle, al mameĭ copiilor săĭ. Să învețe aritmetica și economia casnică, care este cel maĭ frumosŭ ornament pentru o femee ; adică, să știe croi și coase toate vesmintele tuturor membrilor famillieĭ ; să știe a face mult din puțin, și a avea tot d′auna o reservă de banĭ albĭ pentru zille negre. Să aibă în fine oare care ideĭ despre politică, fisică, istorie naturală; dar aceste idei să le capete della bărbatul eĭ, în dulcele lor convorbirĭ de earna, înaintea focului. Să învețe maĭ cu seamă a′șĭ iubi și a ′șĭ respecta bărbatul, deprinzănd′o părințiĭ de mică a privi pe bărbatŭ ca pe părintele eĭ, ca pe mentorul eĭ, ca pe Dumnezeulŭ famillieĭ ; iar nu ca pe despotul femeiĭ, nicĭ ca p′o jucărie în mâna unuĭ copillŭ resfățatŭ.

În fine, cănd o femee va avea talente eminente, ca Georges Sand, ca d-na de Stael, ca D-na Dora d'Istria, (născută Gica), ce a illustrat Romănia prin opere demne de admirațiunea și stima lumiĭ civilisate; saŭ cel puțin un talentŭ ca D-na Sofia Hrisoscoleo, (născută Coce) a căria perdere este tare simțită, acea femee să′șĭ cultive talentele cu care a dotato Natura ; recomandăm însă acestor geniĭ feminini :

1. Daca sunt măritate și aŭ copiĭ, să nu ne îngriească sacra lor datorie de mamă, de soață, de casnică; ci să consacre studiuluĭ numaĭ din orele de recreație și de repausŭ.

2. Pănă a nu se arăta în publicŭ, să facă studiĭ serioase în arta ce a îmbrățișat.

3. În fine, daca se poate, în interesul acellor autorĭ femininĭ ș′al secsuluĭ lor, măcar primele opere cu care debută, să fie anonime.

—Seculul în care trăim reclamă neapărat luminarea spirituluĭ fe meiĭ, spre a putea femeea fi demnă de bărbatul eĭ luminatŭ, și de societatea în care trăește ; reclamă maĭ cu seamă cultivarea inimeĭ femeiĭ, unde residă fo cul sacru care face din femee o Laură, o Cornelie, o Lucreție, o Ioana d′Arc, o Doră d′Istria.

CAPITOLU IV.
A doua di dupa cununie

Avestița era o fată de l8 anĭ, cu unŭ temperamentŭ săngerosŭ, cu o imaginațiune inflamabilă, cu constituțiune nervoasă, cu unŭ caracterŭ indolentŭ, și cu o față d′unŭ brunŭ pallidŭ: toate acestea, simtome relle într′o căsnicie, căcĭ arată o femee vicleană și neconsecuentă.

Era șase ore din zi. Avestița se deșteptă într′ unŭ sgomotŭ neobicnuitŭ: bărbatul eĭ sforroia lăngă dănsa, tocmaĭ ca unŭ armăsarŭ cănd i esse lupul înainte.

Femeile nervoase sunt foarte impressionabile. Avestița, fără voea eĭ, începu să rîză cu hohot, unŭ rîsŭ omericŭ, care ar fi deșteptat morțiĭ ; bărbatul eĭ însă continua sforroitura sa comică, vorbind în somnŭ și dănd din picioare, ca un callŭ cu năravŭ.

Ea îșĭ aruncă okiĭ asupra bărbatŭ săŭ, și′ĭ văzu capul înfășurat într′o batistă vărgată, cu două funte d′asupra frunțiĭ ; aceasta′ĭ da aerul unuĭ taurŭ, saŭ al unuĭ puiŭ de cerbŭ; ea simți încă o odoare nesufferită ce esala corpul bărbatuluĭ ; atuncĭ scoate unŭ țipătŭ, sare din patŭ, ca la vederea unuĭ șarpe încolăcitŭ lăngă dănsa, și aleargă drept fereastră.

Deskise fereastra ce da spre grădina plină cu florĭ și cu arburĭ fructiferĭ ; aerul curat al diminețeĭ mirosul bălsămitorŭ al florilor, liniștiră puțin săngele eĭ. Coborî iute în grădină, și făcu ocollul eĭ; apoĭ intră makinalmente într′un pavillionŭ așezat în centrul grădineĭ ; aci era camera de lectură și de petrecere a Cerbureanuluĭ ; unŭ scritoriŭ în mijlocul pavillonuluĭ, o bibliotecă împregiurŭ, o canapea și șase scaune de paie : eată toată mobila acestuĭ kioskiŭ, aĭ căruia perețĭ eraŭ de sticlă colorată, și umbrițĭ de ederă.

Ea se așeză pe unŭ scaunŭ lăngă scriitoriŭ; într′o cutie d′alle scriitoriuluĭ era o keie ; trasse cutia aceea afară, și văzu maĭ multe billete dulci d′alle eĭ . . . . La această vedere, lacrămile i se porniră aceste lacrime i ușurară inima, ce semăna cu natura înaintea uneĭ vijelii. Ea dette peste următorul billetŭ, care o determinasse a′șĭ călca datoria de Vestală, înaintea timpuluĭ prescris de religie.

Cerbureanu către Avestița.

O oră dupe miezul nopțiĭ.

„Lumina suffletuluĭ meŭ !

„Singurŭ în Universŭ la această oră solemnelă, emisferul nostru mi se pare o immensă Necropolis, luminată de lampa misterioasă a nopților, ca o candelă d′asupra unuĭ mormăntŭ.

„Iar tu, bella mea, tu, angelul viețeĭ melle, tu parĭ o Madonă plutind în nuorĭ de aurŭ p′unŭ oceanŭ de azurŭ. Tu, în acestŭ minutŭ, inspirĭ pana mea ; tu îmĭ dictezĭ cuvăntul sacru te iubescŭ !

„Eĭ bine, crudo ! pentru a mia oară ′țĭ o repet: te iubescŭ ! te iubescŭ ! te iubescŭ ! Cănd aĭ putea tu citi acum în inima mea, m′aĭ iubi, m′ai iubi, fără înprotivire, fără temere; căcĭ, cum zice unŭ poetŭ romănŭ :

„O ! inima ′mĭ e templu ; și tu, o zeitate,

„La care eŭ cu lacrămĭ mă′nkinŭ și zi și noapte !

„Dar, nu ! Tu nu mă iubeștĭ, fiind că nu aĭ încredere în cuvintele mele ! Amorul este orbŭ, Amorul e unŭ copillŭ: nu vede, nu judecă ; ellŭ simte numaĭ cu inima ; în inimă este viața și forța luĭ. Tu nu crezĭ că aceste cuvinte, scrise cu lacrămĭ, sunt eșite din inima mea !

„Iubește-mă, Avestițo ; încredete în mine, și nu te veĭ căi. Rosă a Societățiĭ, lasă p′unŭ fluture setosŭ a cullege mierea dupe fruntea ta, plină de roua innocențeĭ ș′a junețeĭ. Viața e unŭ visŭ ! Măine poate crivățul va smulge floarea din rădăcină, și o va arunca în vallea obscură saŭ în lacul vecinŭ ! Măine poate fluturul e prinsŭ d′unŭ copillŭ, și moare martirisatŭ, kiar lăngă rosa luĭ cea iubită !

„Lampă a nopților, tu, care vezĭ lacrămile melle ; tu, în sănul căria încredințezŭ neîncetat suspinele inimeĭ melle; spune tu Laureĭ melle ceea ce simte pentru ea Petrarca al eĭ ! Poate tu veĭ fi crezută !

„Dar ce văzŭ ? !! Avestița contămplă în acestŭ minut Luna, ca și mine : pe doă raze alle Luneĭ, ce formează un triungiŭ, alle căruia ungiurĭ de la bază sunt inimele noastre, okiĭ noștiĭ se întălnescŭ în sănul Luneĭ, în al treilea ungiŭ al misteriosuluĭ triungiŭ.

„Așa! Ea mă vede ! Ea citește în inima mea !Ea mă iubește! Ea va recori suffletul meŭ ! . . . . .

„O ! așa ! esclamă Avestița plăngănd. În noaptea aceea, o noapte de toamnă, melanholică ca inima mea, în noaptea aceea, în grădina pensionatuluĭ, am devenit criminală în okiĭ conștiințeĭ melle : Cel puțin, daca dănsul nu m-ar fi făcut să perzŭ illusiunele . . . .

„Dar ce văzŭ ? !! Eată cunceptul acestuĭ billetŭ fatalŭ . . . A cuĭ e scriptura aceasta ? Scriptura Misticesculuĭ ! Cum? Billetul acesta nu e compusŭ de Cerbureanu ? Așa dar ellŭ m′a înșellat ? Așa dar ellŭ nu este ceea ce am crezut că este? Psyche a fost așa de fericită cănd a descoperit unŭ Amorŭ sublimŭ în locul unuĭ Dragonŭ fatalŭ ; dar eŭ ! . . . . . . .”

Avestița înkisse ușa pavillonuluĭ pe din întru; trasse cortinele, și se pusse a căuta toate hărtiile, cu ardoarea cu care avarul caută tesaurul perdutŭ.

„A ! Eaca conceptele billetelor dulcĭ, toate cu adressa mea, toate de măna Misticesculuĭ ! ! !

„Frumos! Va să zică D. Cerbureanu este unŭ innorantŭ ! Ellŭ seamănă cu uniĭ din ministriĭ regulamentarĭ, cari iscăleaŭ (mănjiaŭ) hîrtiile formale, fără a le maĭ citi. . . . Nicĭ ortografie ! Nicĭ ideĭ ! Nicĭ stilŭ !

„Dar billetul acesta ? ! Infamul ! Ellŭ a avut o femee, cu care are duoĭ copiĭ! Ea îĭ scrie, cu data de erĭ, să nu abandone copillașiĭ și pe mama lor orfană, a căria innocență a ucciso ellŭ . . . Ce monstruositate ! Miserabilul acesta nu merită nicĭ kiar disprețul meŭ . . .

„Dar billetele acestea ? ! Sunt della creditoriĭ luĭ, cari ′lŭ amenință a ′ĭ vinde toată averea secuestrată, daca nu ′ĭ vor refui îndată.

„Dar acesta ? Della unŭ jucătorŭ de cărți, ce′l amennință cu pistolul, daca nu ′ĭ va plăti 200 lire ce ′ĭ a luat în jocŭ, sunt căteva zille.

„Dar cestă-l-altŭ ? O declarație d′amorŭ către cine ? Către o văduvă! . . De cănd ? De la 22 Septembrie trecut. Pe cănd dar Petrarca al meŭ adressa Laureĭ salle billetul de maĭ sus, tot acestŭ Petrarca, și tot în acea zi, adressa acelleașĭ ideĭ, și kiar acelleașĭ cuvinte, uneĭ alte femeĭ . . . . Dar cine să fie această femee? Vom afla-o.

„Ha ! ha ! ha! ha! Eaca doă concepte de billete,scrise cu măna luĭ Petrarca al meŭ, unul către mine, altul către Misticescu ! Modelŭ de ideĭ, de stilŭ, de ortografie! . . Sunt scrise în limba francesă, d′unŭ omŭ care a avut dascălĭ frantedĭ, și care a căllătorit în Europa.

„Aceste duoă billete merită a fi cilite în întregul lor, și kiar publicate, în onoarea feciorilor de boerĭ regulamentarĭ ; fiind că socrul meŭ și tata luĭ Petrarca (illustrul meŭ consoarte) era Serdarŭ, făcut în zillele luĭ Mihai-Vodă Viteazul della 1843.

Cerbureanu către Avestița

Cher amie,

De votre bilié je comprande que vous voulé savoir les plase les plus favorable.

Les plus favorable pour metre le bilié it et la ou nous avons mis lotre. Ton lie, mais si quelquine le trouvera ? que je vous disse entre ses livres et ses papiers, si le mètre ou la maitrese le trouvera ? Dotre plas plus favorable je ne coné pas. Je vous pris mon chère amie pancé vous, et donne moi une idés plus favorable de votre tete.

Acellașĭ billetŭ, scrisŭ cu ortografie,spre a putea fi întellesŭ de lectorĭ.

Chère amie,

De votre billet je compreds quo vous voulez savoir la place la plus favorable (ou il faut cacher le billet).

La plus favorable (place) pour mettre le billet, it est là ou nous avons mis l'autre. Ton lit? Mais si quelqu'un le trouvera? Que je vous dise (le mettre) entre ses (tes) livres et ses (tes) papiers (cahiers)? Si le maître ou la maîtresse le trouvera ? D'autre place plus favorable je ne connais pas, je vous prie, ma chère amie, pensez-vous (meme), et donnez-moi une idée plus favorable de votre tete.

Să traducem acestŭ billetŭ pentru ceĭ ce nu aŭ fericirea supremă a cunoaște limba francesă, cel puțin pentru a înțellege frumusețile acestor duoă billete-modelŭ.

Scumpa mea amică,

„Din billetul Dumitale înțellegŭ că doreștĭ a afla locul cellŭ maĭ sigur unde să punem billetele noastre în viitorŭ.

„Decĭ, locul cellŭ maĭ favorabilŭ pentru acesta este tot locul știut, unde am pusŭ și cellŭ-lălaltŭ billetŭ. Sub patul tăŭ nu e bine, căcĭ poate îllŭ găsește cineva ; nicĭ în cărțile saŭ în caietele talle, căcĭ poate dă peste elle directorul saŭ directrița institutuluĭ. Cum vezi, nu cunoscŭ altŭ locŭ maĭ favorabilŭ. Te rog, scumpa mea amică, găndeștete singură la aceasta ; și dă′mĭ tu o idee maĭ bună în această kestiune.

Cerbureanu către Misticeseu

Cher ami,

Voila je vous avertie pour tous qui se passé.

Elle aussie ma jetait une recare de feux, mes la recare ete une peux plus dous, parsque vous savaiz que la premier fois comme je vous edie gull ses fais rouge et it ma refusse deux ou trois jours en ne me parler.

Apresen mon ami je ne se pas si la recus, mais it ne ma parler au premier egar(I) et sa mes donne de comprenedre quil ne la pas recus, me j'aie cherce a chat eusten et je ne trouve auqune reponce. Et sa mes fait une terrible chacrene, qui et anetà de me cosse la mort.

Encie mon cher ami joises de vous prié de me faire encore une bilie plus doux que lotre en li faisen un peux a comprendre que se de moi.

En lui dissen pour quois it aime des faire des malheureux, et en lui disen que sil donne une reponse alors je lui donnere a comprendre qui je suis, par mon signiature, en lui disen quo ma cher je ne crois pas se reins, que vous me le faite, pour autre choise qua selmen pars que vous ne desende jamais par saitte petit escalier, la plasse ou it metera la reponse sera entre le colon de mur et les place ches qut son contre les colons, du petit escalier en hos, en lui disen que ou la, entre le colon, ou ala plasse indiqué par lotre bilie, en fene ou it poura des ses deux plasse favorable.

Tous sa je vous pris qu'il se fasse avec la plus crande politese et douseur de l'a Moure.

Je vous pris de lecrir sur une autre autre papier et de aurdonne an domestique cante it sera prete, quil vien le prendre pour que je le vois et apre vous lecrire sur le propre.

Parcque je fairat tous me possible de le metre a une place (lui fixer le jour) quand it favorable. sera pret, (pour) qu'il vienne.

Adieu et je sui votre ami.

C.....

Amatoriĭ d asemenea pot vedea originalul acestor epistole la autorul acestei opere.

Acellașĭ billetŭ, scrisŭ cu ortografie

Cher ami,

Voila, je vous avertis pour (de) tout ce qui s'est passé (relativement a notre sujet). Elle aussi, m'a jété un regard de feu, mais le (ce) regard a été un peu plus doux, parceque, vous savez, la premiere fois, comme je vous ai dit, elle s'est fait (elle est devenue) rouge; et deux ou trois jours (apres) elle n'a refusé la parole (elle m'a tourné to dos).

Apresent, mon ami, je ne sais pas si elle a reçu (le billet); mais elle ne m'a pas voulu me parler (comme) la premiere fois, et cela me donne à comprendre qu'elle ne l'a pas reçu ; mais (moi) je cherche a chaque instant (a la place indiquee), et je ne trouve aucune reponse. Cela me fait un terrible chagrin, qui est en état de me causer (donner) la mort.

Ainsi, mon cher ami, j'ose vous prier de me faire encore un billet, plus doux que l'autre, en lui faisant (donnant) a comprendre que ce (billet est) de moi.

En lui disant (encore): pourquoi aime-t-elle a faire des malheureux ? Que si elle donne one reponse (a ma lettre) alors je lui donnerai à comprendre qui suis-je, par ma propre signature. En lui disant (en fin) : ma chere, je ne crois pas ce refus (serieux); que vous ne le faites (vous refusez) pour autre chose, que seulement parce que vous ne descendez jamais par ce (le) petit escalier."

(Ajoutez lui que) la place ou elle mettra la reponse sera entre les colons du mur et la place (la distance) qui est entre les colons de ce petit escalier, en haut ; en lui disant (encore) que (ou bien) là, entre ces colons, ou (bien) à la place indiquée par (dans) l'autre billet; enfin, ou elle pourra (mieux) de ces deux places (indiquées).

Tout cela, je vous prie, fais-le avec la plus grande politesse et douceur de d'amour.

Je vous prie d'ecrire (ce billet) sur un autre papier, et d'ordonner an domestique (lui fixer le jour) quand il sera pret, (pour) qu'il vienne le prendre ; et, apres l'avoir vu, le transcrire (de ma propre main) sur (un autre) papier propre.

Je ferai tout mon possible de le mettre (cette fois) a une place favorable.

Adieu; et je suis votre ami.

C.

Dupe lectura acestor billete, Avestița ridică okiĭ și măinile la cerŭ, și zisse :

„Îțĭ mărturisescŭ, Dumnezeul meŭ, d′această descoperire ! Ea mă tămăduește d′o passiune nedemnă de inima mea.”

Avestița era salvată ! Luă toate aceste epistole,le înkise într′o cutioară, și le ascunse bine ; se urcă apoĭ în camera sa, radioasă de bucurie și de fericire.

Terminăm acestŭ capitolŭ cu traducerea billetuluĭ d′al duoilea, mult maĭ interesantŭ de căt cellŭ d′ăntăiŭ, și cari amăndouă eraŭ scrise în rumănește de Cerbureanu, ș′apoĭ traduse tot de dănsul în limba care văzurățĭ.

Cerbureanu către Misticescu.

„Scumpul meŭ amicŭ,

Eată, te înștiințezŭ despre tot ce s′a petrecut in pricina știută.

„În fine, ′mĭ a aruncat și ea o privire de focŭ, o privire maĭ dulce de căt celle-l-alte ; căcĭ, îțĭ aducĭ aminte, întăea oară cănd m′a văzut, ea s′a făcut roșie; apoĭ, vr′o duoă trei zille, n′a vrut să′mĭ maĭ vorbească.

„Acum, amice, sunt neodihnit, neștiind daca ea a priimit billetul meŭ ; cănd am văzut-o dupe aceasta, nu ′mĭ a adressat nicĭ unŭ cuvăntŭ ; ceea ce îmĭ dă să înțellegŭ că poate nu l'a priimit; eŭ caut în tot minutul la locul știut, și nicĭ unŭ respunsŭ din parte′ĭ. Aceasta îmĭ causează o durere ce e în stare a mă omorĭ.

„Așa dar, amice, te rogŭ, fă tu unŭ altŭ billetŭ, maĭ dulce de căt cellălalt, dăndu′ĭ să înțelleagă că e dela mine billetul acesta.

„Zi în acestŭ billetŭ:

„De ce′ĭ place a face nenorocițĭ ? și că daca ′mĭ va respunde la billetul acesta, îĭ voiŭ descoperi atuncĭ numele meŭ,suscriind billetul în viitorŭ cu propria mea semnătură ; că nu crezŭ seriosŭ în refusul eĭ ; și că de ar căuta sub scara cea mică din dos, ar găsi billetele ; că locul otărăt pentru punerea biletelor să fie în viitorŭ sus, în capul scăriĭ, între distanța dintre scarea cea mică și stălpiĭ salleĭ de jos; saŭ, de nu′ĭ convine acestŭ locŭ, fie tot locul însemnatŭ în billetul precedentŭ ; în fine, unde ′ĭ o veni maĭ bine.

„Toate acestea, te rog, amice, să le scriĭ cu toată politeța și dulceața amoruluĭ.

Spune adducătoruluĭ acestuĭ billetŭ cănd să viie să ia billetul tăŭ, pe care îlŭ voiŭ prescrie eŭ p′o hărtie frumoasă, și′lŭ voiŭ pune singur la locul însemnatŭ.

Adio!

Amicul tăŭ

C.

CAPITOLU V.
Luna de miere.

Cerbureanu se deșteptasse la zece ore tresărind : visasse că′lŭ gonia unŭ taurŭ terribilŭ, ce′lŭ luasse în coarne, și′lŭ purta ca în triumfŭ pe stradele capitaleĭ Principatelor-Unite, însoțit de akklamările poporuluĭ, tocmaĭ ca unŭ consulŭ romanŭ cănd priimia triumful dupe vr′o illustră victorie.

Cerbureanu căscă, se întinse, se frecă la okĭ, și se întoarse spre iubita luĭ consoartă, găndind la luna de miere a căsătorieĭ salle, care avea să țiie cel puțin zece anĭ, credea ellŭ; dar, vaĭ! omul propune, și Destinul dispune de voința omuluĭ. Toace acestea le găndia fericitul nostru bărbatŭ cu okiĭ înkișĭ ; cănd deskisse okiĭ, canarellul sburasse din cuĭbŭ, și cuĭbul era rece și secŭ.

„Unde o fi Avestița ? !” Se întrebă ellŭ cu mirare, uĭtăndu-se în toate părțile.

Trasse clopoțellul ; unŭ domesticŭ intră.

—Cocoana s′a sculat? întrebă ellŭ căscănd.

—Este în grădină, răspunde servul.

—Bine. Gătește apă de spălat.

Dupe ce se spălă, Cerbureanu luă dulceață, fiind că era foarte tabetliŭ, aprinse ciubucul, aruncă halatul pe umerĭ ș′o căciulliță de hirŭ în cană, și coborî iute în grădină/

Avestița cullegea florĭ ca să facă unŭ buketŭ pentru nașul eĭ care o cununasse, și căruia era datoare suprema fericire din dimineața acelleĭ zille ; ea cănta, găndindu-se la nașul :

—Foarte tărziŭ m′aĭ cunoscut, angelul meŭ ! i respunse la spatele eĭ Cerbureanu.

Avestița scoasse unŭ țipătŭ, ca cum ar fi auzit mormăitura unuĭ urs și ar fi văzut unu mare tot de odată la picioarele eĭ.

—Te-aĭ speriat, puiculița mea ? întrebă bărbatul, înaintănd ca s′o sărute.

Dar nevasta ′ĭ pusse măna ′n peptŭ, și ′ĭ zisse c′unŭ tonŭ poruncitorŭ și disprețuitorŭ:

—Oprește-te . . .

— Ce ′nsemnează asta ? întrebă bărbatul cu mirare. Ori aĭ visat și tu vr′unŭ visŭ groasnicŭ, ca eŭ astă dimineață.

Și bărbatul începu să narreze iubiteĭ salle consoarte visul săŭ cu taurul, care ′lŭ purtasse în triumfŭ pe toate stradele ; nevasta rîsse în inima eĭ de acestŭ visŭ care era să se realiseze.

—Așa, am avut și eŭ unŭ visŭ, unŭ visŭ terribilŭ, respunse Avestița fără a se uĭta la bărbatul eĭ.

— Dar ce aĭ tu azĭ de ′mĭ vorbeștĭ astfel ?

—Veĭ vedea. Ascultă-mă cu attențiune.

—Curiosŭ lucru !

—„Visam, începu Avestița, că mă preumblam tristă prin această grădină; obosită de multă mișcare, intrassem în acellŭ pavillon. Acolo, găsescŭ keiea în cutia scriitoruluĭ, trag cutia, și aflu în întru...

Cerbureanu îngălbeni. Avestița se opri un minutŭ ca să′lŭ privească, și să se bucure de consternarea lui. Ellŭ pusse okiĭ în pămăntŭ.

— Am înțelles, zisse ellŭ, vrănd să′șĭ facă curagiŭ. Va să zică știĭ tot? Aĭ aflat tot? Te rog, dă′mĭ acelle hîrtiĭ, fiind că Dumitale îțĭ sunt netrebuincioase.

Din contra, tocmaĭ mie îmĭ sunt foarte trebuincioase ; sunt datoare a le păstra, eŭ, acelle tesaure nestimate alle Dumitale.

—Avestițo, unde suntŭ acelle hîrtiĭ ? întrebă restitŭ bărbatul, care începusse să tremure de necazŭ.

—Sunt la locŭ sigur, Domnule ; liniștește-te.

Cine te-a autorisat să umbli în hărtiile melle secrete ?

— Titlul de consoartă a Dumitale.

— Și ce găndeștĭ să facĭ cu acelle hîrtiĭ ?

— Asta e treaba mea.

— Așa dar? . .

—Așa dar, Domnule, eștĭ unŭ infamŭ.

— Și pentru ce sunt unŭ infamŭ?

— A ! vreĭ s′o afli? Ascultă.

„Fiind că aĭ împrumutat spiritul și stiința amiculuĭ D-le Misticescu, ca să mă amăgeștĭ ; căcĭ, află, nu junețea D-le, nu frumusețea D-le, nu grațiile D-le, nu averea D-le, m′aŭ făcut a′țĭ da și inima și măna mea ; nu ! Ci numaĭ spiritul din billetele ce′mĭ adressaĭ, și care spiritŭ nu era allŭ Dumitale.

— Spiritul, bine ; dar inima mea ?

— Inimă? Ha ! ha ! ha ! ha ! Inimă !Te lauzĭ și Dumneata cu inima D-le! . . . Dar omŭ cu inimă se poate numi acella care scrie fidanțateĭ salle: „n′am nicĭ unŭ defectŭ"; și ea descopere, a doua zi după cununie, că bărbatul eĭ este jucătorŭ de cărțĭ, încăt ′șĭ a perdut starea în jocurĭ de norocŭ, și i s′amenință viața de către frațiĭ săĭ de jocŭ pentru 200 lire ? Omŭ de inimă se poate numi acella care ascunde de fidanțata luĭ, pe care zice c′o adoară, defecte fisice și morale ce desgustă p′o femee bine crescută, și facŭ impossibilă o căsătorie,? Omŭ de inimă se poate numi acella care abandonă o fată orfană cu duoĭ copillașĭ micĭ, dupe ce a amăgit′o, promițăndu′ĭ în scrisŭ că o va lua de nevastă ? O ! daca știam aceasta, Domnule, fiĭ sigur, nu consimțiam nicĭ odată a fi consoarta, nu a Dumitale, ci a unuĭ rege kiar. Mă voiŭ duce dar, Domnule, la acea infortunată mamă a copiilor dumitale, și ′ĭ voiŭ zice: „Eartămă, Doamnă, de răul involuntarŭ ce ′țĭ am făcut. Azĭ am descoperit secretul D-le, mulțumită Hasarduluĭ, saŭ maĭ bine Providințeĭ. Nu pot să′țĭ daŭ altă satisfacere, decăt a lăsa unŭbărbatŭ, nedemnŭ de a purta titlul de omŭ și de bărbatŭ, și a publica actele infamieĭ sale.

Și Avestița îșĭ șterse okiĭ cu batista, prefăcîndu-se cu plănge. Cerbureanu căzu la piciorele eĭ, plăngănd ca o femee.

—O ! eartămă, eartămă, Avestița mea ! Sunt culpabilŭ, o măturisescŭ ! Sunt criminalŭ kiar ; dar toate le am făcut fiind că te iubeam, fiind că te iubescŭ maĭ mult decăt viața mea ! . . Credemă, îțĭ jur pe. . . . .

— Amorul adevărat, Domnule, e basatŭ pe stima obiectuluĭ amatŭ. Amorul fără stimă este o insultă pentru unŭ omŭ cu simțire și de ambiție. Iar jurămintele D-le nu maĭ aŭ resunetŭ în inima mea.

—Am greșit, eartă-mă !

— Domnule, amorul propriŭ e coarda cea maĭ delicată a inimeĭ femeiĭ, care inimă este o harfă, cu care harfă nu e dat tuturor a cănta. Dumneata aĭ rupt acea coară delicată, de care e legată și coarda amoruluĭ.

Așa dar totul e rumpt între noĭ ? întrebă bărbatul, sculăndu-se cu furie.

— Te rog, ascultă-mă cu sănge rece.

„Defectele Dumitale, fisice și morale, și maĭ cu seamă crima d′a abandona, cu douĭ copillașĭ micĭ, o femee care ′țĭ a sacrificat onnoarea, tot ce o femee are maĭ sacru, sunt demne de critica generală și de pedeapsa legilor, civile și bisericeștĭ; sunt în fine cause legale de despărțire.!

Vedi art. 9, 11, 13, §, 8, cap IV din Pravila Bisericeasa.

„Cu toate acestea, considerănd slăbiciunea D-le, cezicĭ că aĭ de mine ; considerănd critica lumiĭ, care ne va mustra pe amăndoĭ d′o potrivă; considerănd urgia actuală a părinților meĭ ; considerănd în fine posițiunea actuală a mea, ca mamă ; consimțŭ a fi consoarta Dumitale titulară, cu următoarele condițiunĭ :

1. Veĭ face o pensiune mensuală infortunateĭ mame a copiilor D-le, fără a ști ea de unde ′i vine acestŭ ajutorŭ.

2. Nu te veĭ maĭ putea bucura în viitorŭ de drepturile Dumitale de bărbatŭ.

3. Ne vom purta în okiĭ lumiĭ cu cea maĭ mare delicateță, și c′o deosebită affecțiune și stimă reciprocă, ca să amăgim lumea ; iar eŭ voiŭ avea apartamentul meŭ deosebit.

4. Liberŭ Dumneata a iubi pe cine voieștĭ, cu condițiunea ca intrigele Dumitale să fie căt se poate maĭ secrete ; eŭ însă iaŭ angajamentul a nu iubi pe nimenĭ : toată afecțiunea mea o voiŭ concentra asupra copilluluĭ ; lectura, musica, pictura, menagiul, mă vor distra îndestul, ca să nu mă maĭ găndescŭ la secsul Dumitale, pe care l′amŭ luat în orroare, mulțumită conduiteĭ Dumitale.

5. A păzi amănduoĭ despre toate acestea cellŭ maĭ profundŭ secretŭ, în interesul ambelor părțĭ contractante.

„Daca ′țĭ convinŭ aceste condițiunĭ onorabile, n′aĭ de căt a le suscrie ; eŭ voiŭ fi soția Dumitale titulară în viitorŭ.

— Și daca n′așĭ voi a priimi aceste condițiunĭ ?

— Mă voiŭ înturna la părințiĭ meĭ, le voiŭ cădea în genukĭ ; și, ca fiiul cellŭ greșitŭ din Evangelie, voiŭ cere ertarea lor, depuind la picioarele lor probele infamieĭ Dumitale ; daca părințiĭ mă vor respinge, ceea ce nu crezŭ, mă voiŭ adressa la consăngeniĭ meĭ ; cănd toțĭ mă vor respinge, voiŭ publica toate hărtiile D-le.

Îțĭ daŭ 24 ore de găndire.

— Numaĭ e nicĭ o speranță de reconciliare ?

—Kiar speranța, care a rămas în cutia Pandoreĭ, kiar ea a sburat din inima mea !

— Acesta e ultimul Dumitale cuvăntŭ ?

— Decisiunea mea e nestrămutată, ca decretele Destinuluĭ.

— Foarte bine !

Cerbureanu plecă furiosŭ, zicănd în sine: „A !ce nerodŭ am fost să lasŭ keiea în cutia scriitoruluĭ ! Și maĭ nerodŭ încă, să nu arzŭ toate acelle hîrtiĭ! Cine ar fi crezut că luna de miere a căsătorieĭ melle va șine numaĭ o noapte? Mă ducŭ să mă consultŭ cu Misticescu ; numaĭ ellŭ mă poate scoate din acestŭ abisŭ de umilire și de nefericirĭ. ”

Peste căte va minute, Misticescu intra în grădină;

Avestița ședea pe găndurĭ p′o canapea, subt o boltă de viță : era sublimă de frumusețe !

— Bonjur, finișoară ! zisse Misticescu, sărutănd măna Avestițeĭ.

— O! Bonjur, nașule ! respunse aceasta surrizănd, și devenind roșie ca focul.

— Singură aci ? .

— Meditezŭ la umbra acesteĭ vițe. Timpul e așa de frumosŭ ! Ia șezĭ lăngă mine, fiind că am să te consult într′o kestiune gravă.

— Ascult cu toată atențiunea. Dar Iorgu unde este?

—A eșit pentru o oră, zicănd că se duce să întălnească pe cineva ; dar trebue să viie numaĭ decăt.

—Așa că eștĭ fericită ? Nu mă îndoescŭ !

—O! Sunt prea fericită ! Dumitale sunt datoare această supremă fericire!

— Mie ! Nu te ′nțellegŭ.

—′Mĭ a spus Iorgu că Dumneata aĭ fost tot de una pentru dănsul ceea ce era Mentor pentru fiiul luĭ Ulisse. Aĭ citit pe Telemah, negreșit ?

— Prima carte în care am început a învăța limba francesă, fu Telemahŭ.

—Să venim la kestiunea noastră.

„Erĭ am priimit o epistolă della o amică a mea din provincie, o amică cu care am trăit în pensionatŭ treĭ anĭ, și care s′a măritat, ca și mine, dupe unŭ june ce ′lŭ iubia cu passiune ; ca și mine, ea se înamorasse de spiritul bărbatuluĭ săŭ.

— Ce e drept, osservă în ironie Misticescu, are mult spiritŭ, și multă cultură . . .

— Nu este așa ? Della cellŭ d′ăntăiŭ billet-dulce ce ′mĭ a adressat, am descoperit aceasta.

„Dar fiind că părințiĭ amiceĭ melle . . . .

—Cum o keamă, te rog, pe amica D-le?

— Virginia.

—Frumos nume !

—Frumos; dar, te rog, nu mă tot întrerumpe.

—Fără voea mea.

— Să continuăm.

„Fiind că părinții Virginieĭ se oppusseră la însoțirea eĭ cu bărbatu-săŭ, sub preteste ridicule, ea se mărită fără voea părinților.

— Tomaĭ ca Dumneata ! . .

— Într′adevăr, este o mare asemănare între mine și Virginiea.

„D′a duoa zi dupe cununie, Virginia descoperi în bărbatul eĭ defecte fisice și morale, cari potŭ anula o căsătorie, și cari risipescŭ illusiunĭ ce o fată îșĭ face de fidanțatul eĭ. Ea descoperi încă că billetele ce′ĭ. adressasse bărbatu-săŭ, înaintea cununieĭ, eraŭ scrise toate de unŭ amicŭ al luĭ intimŭ, care ′ĭ împrumutasse spiritul săŭ ca să poată amăgi o biată fată fără speriință ! Aprobezĭ Dumneata o asemenea procedare ?

—Amorul, Doamna mea, este scuzabilŭ pentru toate actele salle, fiind unŭ copillŭ legatŭ la okĭ și cu arripe la umerĭ. Amorul face totul, zicŭ Germaniĭ. Die liebe Kann alles.

Asemenea Amor însă este o canallie, (cannalles) observă Avestița fiind că înșeală o femee făcănd′o a perde onoarea sa, și respectul ce datorează părinților săĭ, și secsuluĭ săŭ, și societățiĭ unde trezește, și familieĭ saie propriĭ, înfine demnitățiĭ salle de femee.

— Cam aĭ cuvăntŭ la aceasta.

— Și amiciĭ intimĭ, cari trecŭ de mentorĭ aĭ amicilor lor innoranțĭ saŭ stupizĭ, sunt niște criminalĭ cănd împrumută acestora spiritul lor, pentru ca să amăgească cu ellŭ o biată fată, ce trezește numaĭ cu illusiunĭ de aur, și care devine nefericită toată viața eĭ, și poate și criminală, cănd descopere șearlatania bărbatuluĭ. Așa că am cuvăntŭ și la acceasta ?

— O, da ! oftă Misticescŭ, deviindŭ roșu, și puind okiĭ în pămăntŭ.

— Unŭ esemplŭ viŭ și durerosŭ este amica mea Virginia. Ea descoperi încă că bărbatul eĭ era cartoforŭ, risipitorŭ, murdarŭ, furiosŭ; și că maĭ toată starea luĭ era secuestrată de creditorĭ ; ce este și maĭ gravŭ, ellŭ amăgisse o biată fată orfană, promițăndu ′ĭ, în billelele cu care ′ĭ întorsesse creeriĭ, că o va lua de soție;; apoĭ o abandonnă cu duoĭ copiĭ micĭ . . . .

— O! aceasta este infam . . .

— Nu este așa ? Și fiind că mentorul bărbatuluĭ Virginieĭ cunoștea firește toate secretele luĭ, nu urma ellŭ, ca un mentorŭ ce era, să înștiințeze anonim pe Virginia despre toate acestea ?

— Negreșit.

— Și fiind că n′a făcut′o, nu este ellŭ maĭ criminalŭ de căt bărbatul Virginieĭ ?

—Fără îndoeală, osservă Misticescu, mușcăndu′șĭ buzele. Dar cum a aflat Virginia toate acestea ?

— Provedința însășĭ ′ĭ a descoperit aceste secrete.

— Prin ce mijlocŭ?

— Desgustul ce ′ĭ a inspirat figura comică a bărbatuluĭ eĭ în somnŭ, a duoua zi dupe cununie, și unŭ defectŭ fatalŭ ce punea vărfŭ la toate, aŭ silit′o a eși în grădină, ca să plăngă nenorocirea sa. În grădinaă era unŭ kioșkiŭ; spre esemplu, ca pavillionul acella din față. Ea intră în întru, împinsă de Destinul eĭ ; aci se așeză p′unŭ scaunŭ lăngă scriitoriŭ. O keie era în cutia scriitoruluĭ ; trage cutia makinalmente, și acolo află toate probele infamieĭ bărbatu-săŭ, ș′alle complicitățiĭ mentoruluĭ săŭ.

—Ce prostie ! Să nu arză ellŭ acelle hîrtiĭ! . . .

— Cel puțin, să nu fi lăsat keiea în cutias scriitoriuluĭ: putea să dea peste acelle hîrtiĭ alt cineva, care ar fi făcut abusŭ cu elle; și eată ′l mort pentru tot de-una, și uccis de ridiculŭ, moartea cea maĭ grozavă din toate morțile.

— Ce prostie !

—Dumnezeŭ orbește pe păcătosŭ, și ′ĭ ia mințele înainte d′a ′ĭ lua viața saŭ libertatea.

—În fine, ce resultatŭ a avut această fatală descoperire ?

Resultatul finalŭ o fost, ăntăiŭ, că Virginia a pus bărbatuluĭ eĭ maĭ multe condițiunĭ grelle, pe care speră că le va priimi, ajutată în aceasta de slăbiciunea bărbatuluĭ și de înțellepciunea mentoruluĭ ; al doilea, Virginia, dupe ce a săpunat puțin capul mentoruluĭ, dupe cum merita, ′ĭ a dat să înțelleagă cu fineță că, fiind ellŭ autorul nenorociriĭ salle, tot ellŭ urma să îndulcească și amara eĭ soartă.

— Foarte firesc; și mentorul ce a respunsŭ?

—Epistola se termină aci; Virginia mă roagă să o luminezŭ cŭ cu știința și speriința mea ; dar fiind că Dumneata ai și știință și speriință înzecit mai multă decăt mine, te rogŭ a mă lumina în kestiunea aceasta, ca să pot și eŭ lumina suffletul Virginieĭ.

— Părerea mea, Doamnă, este aceasta.

„Daca așĭ fi în locul mentoruluĭ bărbatutuĭ Virginieĭ, ași zice acestia :

„Fiind că eŭ am făcut tot răul, tot eŭ cată să′lŭ reparezŭ. Pespunde fără sfială la întrebările melle: „mă iubeștĭ din toată inima ? Găndește-te bine ; eŭ am cutare defecte, și cutare calitățĭ. Allege. . . . Îțĭ conviŭ, saŭ nu?”

„Să presupunem că respunde afirmativ ; atuncĭ așĭ pune următoarele condițiunĭ :

„1. Subordinarea soldatuluĭ pentru șeful săŭ.

2. Prelungirea amoruluĭ platonicŭ dupe voința mea.

3. Assigurarea acestor duoă condițiunĭ prin înscrisŭ, cu sănge din vinele salle kiar.

„Cu aceste treĭ condițiunĭ, sine qua non, consimțŭ a deveni azĭ amantul, și măine soțul Dumitale, așĭ zice eŭ Virginieĭ.

— Și eŭ, daca așĭ fi Virginia, ′țĭ așĭ respunde.

— Pentru ce aceste assigurărĭ ?

— Fiind că nu ne cunoaștem. Căsătoria este o contractare între doă inimĭ ; decĭ, inima omuluĭ este unŭ logogrif, pe care nu ′l desleagă decăt autorul săŭ. Daca pentru orĭ ce transacțiune, la orĭ-ce contractare, unde nu e vorba de căt de proprietate, se cere o garanție, urmează a se cere o garanție mult maĭ valabilă la contractarea inimelor, unde sunt în jocŭ onoarea, viața, fericirea, familia, averea, libertatea, viitorul copiilor ș′al a duoă ființe, ce′șĭ jură fidelitate eternă, fără a ′șĭ cunoaște fundul inimeĭ, ca să se încredințeze pe de plin daca într′adevăr pot uni soarta lor pentru eternitate.

—Aĭ dreptate! Și merițĭ titlul de mentor. Dar oare Virginia n-ar fi și ea în drept să puie condițiunĭ fiitoruluĭ eĭ amantŭ și bărbatŭ?

— Negreșit ; aceasta este și logic și drept.

— Eĭ bine! D′așĭ fi eŭ în locul Virginieĭ, așĭ respunde mentoruluĭ bărbatuluĭ meŭ:

„În skimbŭ pentru celle pretinsse de D-ta, reclamŭ și eŭ în scris dela D-ta amorŭ adevăratŭ și stimă adevărată.

„Și daca ellŭ ar consimți, cum nu mă îndoescŭ, am skimba aceste duoă contracte, scrise cu sănge din vinele noastre ; și am întări această legătură sacră cu o sărutare a la Romeo și Jullietta ; apoi așĭ zice su blimuluĭ meŭ artistŭ:

„Ia harfa, și scoate din ea acum orĭ ce sunnete voeștĭ ; căcĭ tu, artistule, tu știĭ să cănțĭ p′acestŭ divinŭ instrumentŭ, încătŭ să răpeștĭ sufletul meŭ în regiunele sacre, și să′lŭ scalzĭ în oceanul armonieĭ divine, acellŭ oceanŭ ce rejuna sufletul femeiĭ ș′al poetuluĭ, procurăndule suprema fericire.”

—Comunică dar acestea Virginieĭ ; și te rog, Doamna mea, fiind că m′aĭ onorat cu încrederea D-le, onoară mă și cu respunsul Virginieĭ.

—Cu toată plăcerea, respunse Avestița, întinzănd măna Misticesculuĭ, care depusse pe dănsa o sărutare de acellea ce sunt pentru suffletul femeiĭ ceea ce e focul pentru earba de pușcă.

Astfel, tot în acea zi, luna de miere dispărusse la apusul căsniciei Cerbureanuluĭ, și appărusse, maĭ splendidă, la resăritul căsnicieĭ Misticesculuĭ cu Avestița ; căcĭ din minutul acella inimele lor eraŭ legate pentru eternitate cu lanțurile de diamant alle amoruluĭ adevărat.

CAPITOLU VI
Amicul întimu allu bărbatuluĭ.

Cănd Misticescu vru să ′șĭ ia adio della Avestița, aceasta i zisse :

— Încă unŭ minutŭ, te rogŭ; am să ′țĭ comunicŭ ceva important care te interesează d′a dreptul.

—Ascult cu plăcere, zisse Misticescu, dănd brațul Avestițeĭ.

— Vreĭ să fiĭ fericitŭ, D-le Misticescu ?

— Să fie oare vr′o ființă în lume care să nu vrea să fie fericită ?

— Sunt; ceĭ ce ținŭ maĭ mult la lustru de căt la fondŭ; maĭ mult la bestie de căt la angelŭ ; și la plăcerile simțurilor ș′alle spirituluĭ, maĭ mult de căt la plăcerile inimeĭ, singurile plăcerĭ cari procură adevărata fericire. Eĭ bine ! Dumneata vreĭ să fiĭ fericitŭ în sensul acesta ?

— Negreșit, Doamna mea.

— Este o ființă care te iubește, o ființă de secsul meŭ!”

— Ce fericire a fi iubit ca Romeo de Julietta ! Și numele acelleĭ ființe angelice ? Daca o recomanzĭ D-ta, urmează a avea o inimă de angelŭ, acea ființă de secsul Dumitale.

— Inima Dumitale n′a devinat încă p′acea ființă care te iubește cu atăta passiune?

— Numaĭ cănd vocea D-le vibră la auzul meŭ, și cănd măna D-le attinge corpul meŭ, atuncĭ numaĭ inima mea simte unŭ fellŭ de electrismŭ.

—Aceasta se esplică ușor : este emoțiunea ce unŭ nașŭ, (unŭ părinte) simte la vederea fineĭ salle, a copilluluĭ săŭ.

—Nu zic altfel.

—N′aĭ iubit nicĭ o femee în viața D-le?

—Ca Romeo pe Julietta ? Nu, nicĭ odată !

—Căt va fi de măndră și de fericită amica mea intimă, Efimița Veverițeanu !

—Vara bărbatuluĭ D-le?

—Ea însășĭ ! Căcĭ ea te iubește cu passiune.

—Mă iubește pe mine Efimița ?

—Ca Julietta pe Romeo.

—Ha ! ha ! ha ! ha ! ha !

—De ce rîzĭ ?

Fiind că surprisa D-le e d′o natură comică.

—Nu te ′nțellegŭ.

— Mă esplicŭ. Amorul, ca și căsătoria, este unŭ felŭ de contractŭ între duoă inime ; prin urmare, în contractul acesta, aflu numaĭ o parte contractantă, adică pe Efimița ; sunt iubitŭ, fără a iubi. La cățĭ bărbațĭ nu veĭ fi făcut Dumneata să le palpite inima ! ba kiar să le bată, ca la o passăre prinsă de vînătorŭ ! Urmează din aceasta că Dumneata iubeștĭ pe toțĭ aceĭ bărbațĭ ? Nu, negreșit. Permite ′mĭ te rog să facŭ o presupunere, o simplă presupunere. Ce aĭ respunde bărbatuluĭ D-le, care într′o zi ar veni să′țĭ zică: „Avestișă, știĭ tu cît te iubește Misticescu? E în stare a ′țĭ sacrifica totul, afară de onoare.” Ce aĭ respunde , te rog, bărbatuluĭ la această bizzară nuoutate ?

— Ceea ce ar trebui să respunză o femee de spiritŭ în posițiunea mea: „Foarte′ĭ mulțumim de dragoste, D-luĭ Misticescu ; dar nu skimbŭ eŭ pe bărbatul meŭ, pe care inima mea l′a alles, nu pe unŭ bărbatŭ ca dănsul, care cu toate acestea are destule titluri la amorul uneĭ femeĭ superioare, ci nicĭ pe un Byron kiar.”

Aceasta ′țĭ ar face onoare, Doamna mea. Aceasta ar proba că aĭ și spiritŭ, și inimă, și tactŭ, și educațiune, și că′țĭ iubeștĭ bărbatul ce singură l′aĭ alles. !

—Biata Efimița ! oftă Avestița.

A te culca ș′a nu dormi,

A aștepta ș′a nu veni,

A iubi ș′a nu te iubi,

Sunt treĭ cause d′a muri!

Negreșit, Mița va muri de durere !

—Biata copillă ! oftă Misticescu, la răndul săŭ, Căt o plîngŭ! Dar ce pot face maĭ mult de căt a o plănge?

— Dar ea îmĭ spunea încă din pensionatŭ că Dumneata ′ĭ aĭ dat, nu speranțe, ci oare care semne de iubire.

— Trebuea să fiŭ unŭ monstru ca să încuragezŭ passiune pe care n′o puteam alimenta. Conștiința n′are a ′mĭ împuta nimic într′aceasta.

— Și ea care a făcut atăta pentru amorul meŭ !

Ea care m′a rugat cu lacrămĭ a sonda inima D-le, și. . . .

—Și a′mĭ inspira Dumneata amorul Dumneaeĭ nu e așa? Aceasta seamănă cu ceĭ ce încredințează apărarea drepturilor lor la oamenĭ cari aŭ maĭ mult interes a susține dreptu .. rivaluluĭ, decăt p′alle clientuluĭ.

—Cu toate aceste , trebue s′o consolăm, s′o menagem, p′această amică intimă a mea, și vară bună cu bărbatul meŭ, asupra căruia ea are o mare influință morală.

—Nu te′nțellegŭ, Doamna mea.

— Știĭ ce este Nevăstuica ?

—Unŭ animalŭ ca veverița.

—Așa. Știĭ căte este de vindicativŭ acestŭ micŭ animalŭ? Eată ce am văzut cu okiĭ meĭ în privința aceasta.

„La 1852 treceam la băile della Eliopatacŭ pe la vama Dragoslavele, din districtul Mușcellŭ. Noaptea ne a surprins la Nisipurĭ, o locanză de țăranĭ sub muntele Sasu. A duoa-zi, eŭ și Efimița, însoțite d′unŭ grănițarŭ, ne suirăm în vărful Sasuluĭ, de unde okiul descopere o panoramă încăntătoare. Mulțĭ pătimașĭ de peptŭ beaŭ zerŭ vara în acestŭ munte. Cand ajunserăm la stînă, detterăm peste o scenă tristă: unŭ frumosŭ boŭ, de rasă ungurească, zăcea josŭ, umfllat căt o butie.

—Ce-a pățit boul ăsta ? întrebarăm pe Ciobaniĭ cari făcusseră horă împrejurul bouluĭ spintecatŭ ?

—Uite, ne respunse baciul, l′a mușcat o afurisită de Nevăstuică, căria am pusŭ furca la scorbora acelluĭ fagŭ, unde e cuibul eĭ, ca să fugă dup′aste tărrămurĭ, fiind primejdioasă, cum vezĭ ; și ea, de necazŭ, nu numaĭ că ′șĭ a vărsat veninul în bota cu laptele dulce, care s′a prefăcut totŭ într′o piftie galbenă, dar a mușcat și p′ăllŭ mai de frunte boŭ din cireadă.”

Într' adevăr tot sîngele bouluĭ se prefăcuse într′o gelatină galbenă. Nu voiŭ uita nicĭ odată impressiunea ce ′ mĭ a făcut această vedere !

„Pe cănd coboram muntele, Efimița îmĭ zisse :

— Știĭ tu, surată, că sunt d′o natură vindicativă, ca Nevăstuica ?

— Nu te crezŭ, ′ĭ am respunsŭ, forțănd′o prin aceasta a se esplica.

—țiĭ minte, acum unŭ anŭ, în pensionatŭ, cănd a perit la esamenŭ caietele Marițeĭ E. . . , rivala mea ?

—Îmĭ adduc a minte.

— Eĭ bine! Eŭ ′ĭ am luat caietele și le am aruncat în focŭ, ca să iaŭ eŭ premiul la esamenŭ.

— Aceasta nu′țĭ face onoare, ′ĭ am osservatŭ.

— Șarpele e simbolul înțellepciuniĭ, îmĭ respunse ea ; cu toate acestea, șearpele îșĭ lasă veninul în piciorul celluĭ ce′lŭ calcă pe coadă.

„Așa dar, termină Avestița, eŭ sunt de părere, în interesul meŭ ș′al Dumitale, a menagea această Nevăstuică vindicativă.

— Pentru interesul D-le, bucuros ; Leul însă nu se teme de Nevestuică, nicĭ kiar de Balaurŭ.

— Nu zic să lucrezĭ într′aceasta contra inimeĭ Dumitale; dar să te porțĭ cu dănsa cu multă amabilitate, fiind-că . . . . . . . A ! Dar eat-o că vine !”

— Avestița alergă înaintea Efimițeĭ.

— Bonjur, bonjur, draga mea ! zisse aceaănd′o dupe gătŭ, și acoperindu′ĭ fața cu săruturĭ tinere.

—Bonjur, verișoără ! Îțĭ urezŭ tot ce dorește inima ta de aurŭ. Eram impațientă a te vedea.

— Mersi, mersi, surățică.

—Bonjur, damicellă ! salută Misticescu pe Efimita la rindul luĭ.

—Bonjur, cuscre ! Aĭ venit să vezĭ pe fina Dumitale ?

—Ca și Dumneata, cuscră.

—Dar Iorgu? întrebă Mița.

—A ! Eaca și Iorgu ! . . . zisse Misticescu. Eŭ vă lasŭ unu minutŭ, Doamnelor.

—Fără adio, nașule, zisse Avestița.

—Așa dar, la revedere! respunse Misticescu.

—O! ce bine ′mĭ pare că te văzŭ, zisse Avestita remăind singură cu Efimița. Aide în pavillon; prea arde soarele aci.

—Eștĭ tu fericită ? întrebă Mița pe amica eĭ intimă.

—O! foarte fericită ! Ție′țĭ sunt datoare această supremă fericire! Nu știŭ cu ce să mă plătescŭ de atătea serviciĭ ce ′mĭ aĭ făcut!

— C′o simțire sinceră, și cu . . .

—Înțellegŭ. Tocmaĭ cu aceasta mă occupam. Am sondat inima luĭ Alecu ; ellŭ simte pentru tine, pe căt am putut înțelege ; dar nu s′a declarat categoric.

— Tot de una în reservă ! oftă Mița.

— ′Mĭ a declarat că voiește a studia inima fiitoareĭ salle consoarte, fără a o numi însă ; n′așteaptă de căt o moștenire della unŭ unkiŭ allŭ săŭ, ca să se decidă. I′am silit a ′mĭ face portretul obiectuluĭ săŭ adorat ; și ′mĭ a descris kiar fisionomia ta și caracterul tăŭ, fără a voi însă a pronunța numele tăŭ, sub cuvăntŭ că buna-cuviință cere a păzi tăcerea. L′am assigurat în fine c′o cunoscŭ pe fiitoarea luĭ consoarte, încredințăndu ′l depre calitățile superiore alle inimeĭ talle angelice.

—O ! mersi, mersi, draga mea ! Căt eștĭ de bună!

—Nu facŭ decît ceea ce aĭ făcut tu pentru mine. Daca tu nu mă assiguraĭ despre inima văruluĭ tăŭ, cu toată junețea, frumusețea și averea luĭ, nu așĭ fi avut curagiul a brava urgia părinților și critica lumiĭ.

—Cum ți se pare Iorgu?

— Unŭ bărbatŭ adorabilŭ.

Cu toate că în 12 ore nu se poate da pe față vr′unŭ defectŭ, d′o fi având vre unul ; pe căt îllŭ cunoscŭ însă, nu crezŭ să aibă defecte d′acellea ce desgustă p′o femee. Este puțin cam iute, cam gelos, cam cartoforŭ; dar amorul tăŭ, blăndețea ta, îllŭ vor face unŭ bărbatŭ-modellŭ.

— Cu ajutorul tăŭ, sperŭ a ′mĭ realisa scopul . . . .

Să lăsă unŭ minutŭ pe amicele intime, și să transportăm pe lectorŭ în salonul unde convorbescŭ amiciĭ intimĭ.

Cerbureanu, intrănd în salonŭ, se aruncasse p′unŭ fotoliŭ, pallidŭ ca moartea, și tremurănd ca frunza pleopuluĭ la sufflarea crivățuluĭ.

—Of! amice, zisse ellŭ. Te cautŭ de duoă ore. Am mare nevoe de consiliile talle . . . .

—Ce este? îllŭ întrebă Misticescu cu mirare.

—Vaĭ ! sunt predestinatŭ!

—Ce zicĭ?

—Înkipueștețĭ c′am perdut și inima și măna Avestițeĭ.

—Ce spuĭ?

—Avestița nu mă mai iubește !

—Nu te ′nțellegŭ.

—Ce fatalitate !.

—Ci esplicăte odată, că șezŭ pe mărăcinĭ.

— Amețitŭ cu însurătoarea, am uitat erĭ keiea în pavillion. Avestita a intrat azĭ ș′a găsit acolo toate billetele noastre și altele multe maĭ comprometabile . . . . . Înțelegĭ? . . .

— Nenorocitule ! Dar nu puteaĭ să le arzĭ, saŭ să le ascunzĭ într′unŭ locŭ încăt nicĭ Satana să nu le poată afla ?

—Răul s′a făcut; trebue acum să conjurăm furtuna.”

Cerbureanu narră toată scena din capitulul IV.

—Ce consilliŭ îmĭ daĭ tu în această supremă nenorocire ?

„Să suscriĭ îndată toate condițiunele dictate de nevastă : eată scăndura ta de salvare.

— Să′mĭ suscriŭ singur eŭ sentința ?

—Din duoă relle, cellŭ maĭ micŭ; cu răbdarea și delicatețea veĭ putea recăpăta tresaurul, perdutŭ din nerozia ta.

—Și cănd ?

— Peste o săptămănă, o lună . . . .

—Și pănă atuncĭ? . .

—Căte florĭ suave nu esală profumul lor în grădina societățiĭ ! Bărbatul e flutture, femeea e rosă.

— Dar cu aceasta a ′șĭ autorisa neconsecuințele nevesteĭ.

— O femee ambițioasă ca Avestița nu devine așa curănd neconsecuintă; ș′apoĭ pune ′ĭ și tu o singură condițiune: să nu iasă afară din casă fără tine ; astfel poțĭ maĭ ușor s′o privegezĭ.

—Idee sublimă ! Dar daca n′o vrea să priimească această condițiune ?

—Va priimi, te assigur; cunoscŭ bine inima femeilor.

— O! amice, tu îmĭ daĭ maĭ mult de căt viața !îmĭ daĭ speranța !

—Trebue însă să fiĭ discret, și să te porțĭ cu dănsa cu cea maĭ mare delicateță. Fereștete maĭ cu seamă de femeĭ ; femeile sunt slabe de gură.

—Este de interesul meŭ aceasta ; dar ea, fiva oare discretă?

—Ea e mult maĭ interesantă de căt tine a păzi tăcerea.

—Cu toate acestea, îmi trebue acelle billele fatale; nu pot suferi a le vedea în măna eĭ.

—Cu timpul și cu delicateța capețĭ totul.

—Singura idee că tu eștĭ Mentorul meŭ, mă susține și mă încuragiază; altfel, așĭ deveni criminalŭ,ca să ′ĭ smulg acelle probe autentice alle desonoareĭ melle.

—Fiĭ liniștitŭ și cu minte. Îndată ce-oiŭ vedea că nu mă asculțĭ, mă retragŭ.

— Îțĭ jur pe onnoare că . . . .

—Destul. Acum să venim la altă kestiune. Tu știĭ căt iubescŭ eŭ pe vara ta, pe Mița Veverițeanu. Nu′ĭ am declarat însă pănă azĭ amorul meŭ ; din contra, am fost cu dănsa în cea maĭ mare reservă : căcĭ mă temŭ să nu descoperŭ în ea vr′unŭ defectŭ care să mă facă a mă căi în urmă.

—Ce bărbatŭ cu minte eștĭ tu ! Toate fetele sunt angelĭ ; de unde esŭ draciĭ din căsătorie ? Dar ce pot face eŭ pentru tine în kestiunea aceasta ?

Să alimentezĭ tu această passiune în inima eĭ ; și să osservĭ daca are vr′unŭ defectŭ ascunsŭ, defectŭ care face impossibilă o căsătorie.

— Nicĭ unŭ defectŭ altul n′am descoperit în Mița, decăt o răutate de șarpe, cănd îllŭ calcĭ pe coadă.

— Aceasta e mult ; dar nu dovedește decăt o mare simțibilitate d′amorŭ propriŭ. Orĭ cum, tu osservă; ca vărŭ, aĭ liberă intrare la dănsa. Încă unŭ consiliŭ, în privința nevesteĭ tale ; înkide ușa tuturor amicilor tăĭ, și kiar consăngenilor vostri.

—„Pentru acesta trebue să aĭ servitorĭ devotațĭ, cari se spuie tuturor că nevasta ta nu e acasă, și cari să′țĭ raporteze tot ce se face în casa ta, încăt nicĭ unŭ șoarice să nu se mișce în casă fără să nu simță aceste pisicĭ.

—Și unde să găsescŭ eŭ asemenea buldogĭ fidelĭ ?

—Cunoscŭ eŭ o pereke escellentă, de și cam scumpă : dar onoarea famillieĭ nu se prețuește cu greutatea auruluĭ.

— Ce amicŭ neprețuit eștĭ tu !

—Și ca femeea ta să simță nicĭ lanțurile ascunse alle sclavagiuluĭ, nicĭ urîtul care face pe celle maĭ multe femeĭ neconsecuinte, i veĭ aduce tot de-una pe vara ta ca s′o distreze ; iar Efimițeĭ i veĭ spune că cu prilegiul acesta poate vedea și magnetisa pe fiitorul eĭ bărbatŭ: căcĭ nu voiŭ să calcŭ în casa eĭ. Poate remăne această căsătorie, și nu voiŭ a compromite >onoarea uneĭ fete, pe care o stimezŭ.

—Ce inimă de aurŭ! Ferice de femeea care te va iubi !

—Și vaĭ de femeea care mă va trăda!

„Să coborîm în grădină. Profită de consiliile melle, și veĭ fi fericitŭ. ”

Coborîră amândoi în grădină.

—Bonjur, angelul meŭ, zisse Cerbureanu, sărutănd măna Avestițeĭ . . .

—Bonjur, dragă ! Unde aĭ eșit așa de dimineață?

— O affacere urgentă. Dar verișoara ? Voiŭ să zicŭ finișora mea, este sănătoasă și voioasă ?

Cerbureanu o sărută pe frunte, șoptindu ′ĭ la ureke : „Ellŭ te iubește !”

—Mersi, respunse Mița, devenind roșie ca focul.

—Aĭ băut cafeaoa ? Întrebă bărbatul pe nevastă.

— Fără tine ? ! Te am așteptat . . .

— Mersi, angelul meŭ, respunse bărbatul, sărutănd măna nevesteĭ,

— Ordonă, te rog, să prepare dejunul, Nașul și Nașa ne facŭ onoare a face gustarea cu finiĭ dumnealor?

— Cu toată plăcerea, respundŭ și nașul, și nașa.

Zioa frumoasă se cunoaște de dimineața, zice proverbul ; dar adese orĭ dimineața e cerul frumosŭ, și peste zi vine furtuna.

Astfel se întămplă cu toate în lumea aceasta !

CAPITOLU VII
Le mari de ma femme.

Șase lunĭ trecusseră della scena descrisă în capitolul precedentŭ, și nici Cerbureanu nicĭ Efimița nu bănuisseră nimic despre legătura secretă dintre Avestița cu Misticescu.

De vom crede pe acesta, în cursŭ d′unu anŭ, amorul săŭ cu Avestița a fost curat platonicŭ.

La începutŭ, ellŭ simția pentru Avestița unŭ felŭ de antipatie, o aversiune kiar, părîndui-se această femee o coketă de primul ordinŭ ; cănd însă ellŭ se încredință de defectele numeroase alle Cerbureanuluĭ, antipatia luĭ pentru dănsa se skimbă în simbatie, și aversiunea în compătimire : astfel e inima omuluĭ ! Cănd văzu dup′aceea lacrămile Avestițeĭ, inundănd o față ca rosa de lună, și cănd imaginațiunea luĭ de artistŭ îșĭ înkipui ce mult trebue să fi sufferind o femee, superioră ca dănsa, ce se vede nevoită de Soartă a trăi, subt acellașĭ învăllișŭ, cu unŭ bărbatŭ ca Cerbureanu, Misticescu simți inima luĭ muindu-se ca cearade flaccăra foculuĭ ; hotări dar a o lua sub protecțiunea sa, ca un frate p′o suroră infortunată. Scopul săŭ era laudabilŭ : fiind că consola omenirea sufferindă, fiind că reda bărbatuluĭ pe nevasta luĭ, copiilor pe mama lor, caseĭ pe Doamna eĭ, în fine, stupuluĭ conjugalŭ pe regina republiceĭ conjugale.

Misticescu, propuindu ′șĭ a întinde măna Avestițeĭ pe marginea abisuluĭ, a duoa-zi dupe căsătoria eĭ cu Cerbureanu, avea o îndoită nobilă țintă :

1. A scăpa unŭ nume della desonnoare și unŭ suffletŭ della peire.

2. A se încredința de adevărul acesteĭ acsiome a luĭ Balzac: „ femeea e pentru bărbatŭ ceea ce a făcutro ellŭ să fie.”

Basatŭ pe acsiomele ținta justifică mijlocul, și Amorul face totul, ellŭ nu se uită la mijloacele întrebuințate, nicĭ la obstaculele ce avea a învinge, nicĭ la ridiculul ce zăria la marginea carriereĭ ; ci hotărî a se îmbarca, ca un altŭ Columbŭ, p′o mare mult maĭ capricioasă, și către o țintă mult maĭ nesigură decăt descoperitorul Americeĭ.

Primăvara este timpul favorabilŭ pentru semănătură, și copillăria etatea propice pentru învățătură ; decĭ, luna de miere este timpul cellŭ maĭ favorabilŭ pentru a reforma inima femeiĭ.

Luna joacă unŭ mare rolŭ în amorŭ, în căsătorie, în medicină, în politică, în poesie, în totul.

P′o lună frumoasă se face amorul bine ; primele lunĭ în căsătorie sunt celle maĭ dulcĭ ; creșterea saŭ descreșterea luneĭ dupe cerŭ are mare influință asupra cutăria semănăturĭ, cutăria malatiĭ ; noaptea,cănd luna ține sceptrul firmamentuluĭ, diplomațiĭ complotează contra libertăților publice ; în fine, poetul și artistul se inspiră la lumina misterioasă și melancolică a luneĭ.

Misticescu fu fericitŭ a și ajunge îndoita sa țintă: ellŭ făcu din acea femee kokettă, arogantă, lucsoasă și aplicată spre neconsecuință, bună soață, o bună casnică, o bună mamă, kiar o bună cetățeană. Ellŭ era domnŭ assolut pe inima eĭ, pe voința eĭ ; pentru stima ce ′ĭ purta luĭ, ea ar fi tolerat pe Cerbureanu a′șĭ esersa drepturile salle de bărbatŭ ; dar Misticescu era prea finŭ ca să facă asemenea propunerĭ, cari ′iar fi răcit inima și ′ĭ ar fi ridicat stima eĭ către dănsul.

Ellŭ devenisse acum pentru dănsa maĭ mult de căt unŭ amantŭ ș′unŭ frate ; un mentorŭ, unŭ părinte kiar. Era confessorul eĭ, Pitonissa eĭ, Dumnezeul eĭ : ea vedea, simția, judeca cu okiĭ luĭ, cu inima luĭ, cu mintea luĭ. îllŭ venera ca p′unŭ tată, îllŭ iubia ca p′un amantŭ, îllŭ stima ca p′unŭ frate. Cu drept cuvintŭ, Misticescu se putea numi bărbatul Avestițeĭ, iar Cerbureanu, bărbatul eĭ pro forma.

Acesta, încăntat de conduita nevesteĭ salle, care′i da în casă și în societate tot respectul cuvenitŭ unuĭ bărbatŭ onorabilŭ, începu a se deprinde cu refusul continuŭ al ultimeĭ favoare a Avestițeĭ ; ellŭ se consolă ușor d′această disgrație a fortuneĭ.

Cată a măturisi că, fără amorul fanaticŭ al Avestițeĭ pentru amantul eĭ, și fără stima și venerația eĭ către dănsul, Misticescu n ar fi fost poate fericit a′șĭ vedea silințele salle încunate, La aceasta a contribuit mult posițiunea Avestițeĭ cea critică, d′a se vedea între urgia părinților și critica lumiĭ, și între unŭ bărbatŭ ca Cerbureanu ș′unŭ amantŭ ca Misticescŭ, ce formaŭ unŭ contrastŭ frapantŭ; apoĭ presința continue a Misticesculuĭ, care ellectrisa pe amanta luĭ în toate zillele, cu okiĭ, cu spiritul, cu intelligința, cu cultura,cu suffletul săŭ întregŭ, contribui foarte mult a o face fanatică de dănsul, a o face sclava voințeĭ luĭ, precum magnetisatul e sclavul voințeĭ magnetisatoruluĭ. A compara o femee în tot minutul pe amantul eĭ cellŭ poeticŭ c′un bărbatŭ ′îmbrăcatŭ șoldiŭ, și făcănd o sută de neroziĭ într′o zi c′un bărbatŭ plin de defecte, și care lipsia d′acasa 12 ore în 24, este a se înamora, fără voea eĭ, d′acella care′ĭ captivă toate simțurile corpuluĭ, toate facultățile suffletuluĭ.

Okiĭ gelosieĭ însă ș′aĭ invidieĭ descoperisseră oare care semne de înțellegere secretă între Misticescu și Avestița, cu toată reserva și paza acestora.

Maĭ mulți din amiciĭ și consăngeniĭ Cerbureanuluĭ i deskisseră okiĭ în privința aceasta; ellŭ iarășĭ maĭ de multe orĭ se ascunsese în camera Avestițeĭ, cu scopul d′a surprinde o vorbă, unŭ gestŭ, care să′ĭ dea arme contra amiculuĭ și nevesteĭ luĭ ; dar acestia, prea finĭ și geloșĭ de fericirea lor, știură a convinge pe Cerbureanu că și nevastă și amicŭ sunt demnĭ de încrederea luĭ.

Eată o scenă de felul acesta.

Într′o zi, în lipsa nevesteĭ d′a casă, Cerbureanu se ascunse dupe patul Avestițeĭ. Mariuța, fata din casă a Avestițeĭ și confidenta eĭ intimă, intrînd în camera acestia pentru o trebuință, zări pe Cerbureanu ascuns dupe pologul patuluĭ nevesteĭ luĭ ; ea înțellese găndul săŭ, tăcu, și așteptă în capul scăreĭ sosirea Avestițeĭ, căria i comunică totul. Misticescu fu informat prin Mariuța de rolul ce avea să joace în presința bărbatuluĭ ascuns. Pănă să sosească însă Misticescu, Avestița ținu acestŭ dialogŭ cu fata din casă :

— Iorgu, acĭ este?

—N′a venit încă, coconiță.

—Cine a venit în lipsa mea p′aicĭ?

—Domnu Alecu Misticescu care a întrebat de coconița Efimița, și care ′mĭ a dat un galbenŭ ca să′lŭ înștiințezŭ de căte orĭ verișoara D-le va veni pe la Dumneata. Se vede că coconu Alecu o iubește multŭ pe coconița Efimița ?

—Prea mult ! Pentru Efimița vine ellŭ pe la noĭ ; Mătușica (mama Efimițeĭ) a simțit că ellŭ iubește pe pe fiesa, și′ĭ a înkis ușa, fiind că nu′lŭ face hazŭ.

— Ce bărbatŭ bunŭ și de omenie! Coconița Efimița ar fi prea fericită cu coconu Alecu.

—Negreșit.

—De ce mătușica D-le nu vrea să ′l facă ginere ?

—Fiind că n′are stare.

—Căt se înșallă!

Misticescu intră, și Mariuța eși.

—Bonjur, fină, zisse ellŭ.

—Bonjur, nașule, respunse Avestița.

—Iorgu aci este?

—N′a venit încă; dar, ia spune ′mĭ drept, pe Iorgu ori pe Efimița cauțĭ?

—Și pe unul și pe altul.

— Daca iubeștĭ așa de mult pe verișoara, pentru ce n′o ieĭ de nevastă?

— Pentru duouă mari cuvinte: 1. fiind că mătușica D-le nu mă vrea de ginere pănă nu voiŭ moșteni pe Unkiu meŭ; 2. Fiind că verișoara D-le are duoă defecte, cari facŭ o căsătorie nenorocită.

—E rea și geloasă. Ce fericit e Cerbureanu !

—Dumneata nu eștĭ rea, ellŭ nu este gelosŭ . . . .

— Căt pentru răutate, amorul D-le o va lecui de această patimă; o femee rea perde 90 la sută în okiĭ bărbatuluĭ ș′aĭ lumiĭ întregĭ. O femee rea este o Viperă, care înveninează suffletul bărbatuluĭ, și ′șĭ face inemicĭ toată lumea. Oțetul tare roade vasul săŭ. Căt pentru gelosie, numaĭ vanitatea este geloasă, dupe cum zice unŭ scriitorŭ francesŭ; amorul adevăratŭ este credulŭ și încrezătorŭ. Cand așĭ ști că Iorgu este gelosŭ, n′așĭ maĭ trăi o zi cu dănsul, fiind că prin aceasta m′așĭ simți offensată gratis.

—Într′adevăr, osservă Misticescu, în gelosie aflăm maĭ mult amoru-propriŭ decăt amorŭ curat : orĭ iubim o persoană, orĭ n′o iubim ; adevăratul amorŭ implică stima și încrederea ; daca n′o iubim, pentru ce să fim geloșĭ de dănsa ? Nu este o nebunie a păzi crăngul cu iepuriĭ ? Cănd o femee va voi să fie neconsecuentă, cine o poate opri ? Gelosia, zice o Damă din Franța allŭ căria nume l′am uĭtat, se aseamănă cu dopurile plumbuite della sticlele cu șampanie ; elle arată amatorilor că în acelle sticle e înkisŭ vinul superiorŭ; tot omul e tentat a gusta din acellŭ vinŭ superiorŭ.

—Cum așĭ dori să auză Iorgu acesta ! .

—Ce! nu cumva Iorgu e gelosŭ de D-ta ?

— Ba nu ; dar . . . . . limbele relle! . . . Învidia ! . . .

—Înțellegŭ ; dar conduita D-le nu ′ĭ a dat, crezŭ, nicĭ unŭ motivŭ pănă azĭ d′a fi gelosŭ de Dumneata.

— Așa este; ellŭ nu ′mĭ a zis-o nicĭ odată, fiind că mă stimează ; dar unŭ bărbatŭ care adorează pe nevasta luĭ, ca Iorgu pe mine, urmează, crezŭ, a fi puțin gelosŭ de obiectul adorăriĭ salle.

— Astfel sunt toate femeile ! Daca bărbatul nu este gelosŭ de femeea luĭ, femeea luĭ crede că n′o maĭ iu ca o insultă. Femeea e unŭ problemŭ pe care numaĭ Dumnezeŭ îllŭ poate deslega. Eată una din temerile melle, care mă împiedică a lega soarta mea de soarta uneĭ femeĭ ; și pănă nu voiŭ întălni o femee care să mă stime ca p′unŭ frate, nu mă însorŭ. E ! Doamna mea ! Dar ce ar zice Iorgu, spre esemplŭ, — presupuind că este gelosŭ de Dumneata, — cănd ar citi biografia strebunilor nostrii Romanĭ, ce împrumutaŭ nevestele lor fecunde amicilor lor intimĭ, alle cărora neveste ereaŭ sterpe ? Astfel a urmat Caton din Utica cu soția sa Marția, pe care a cedato amiculuĭ săŭ Hortesius, numaĭ pentru acestŭ sfărșit. . . .

— Aceasta e o monstruositate ! strigă Cerbureanu din ascunzătoarea luĭ, uitănd rolul ce juca în această scenă.

Misticescu și Avestița scoasseră unŭ țipătŭ de mirare.

— Cine e ascuns aicĭ? ! ! întrebară amăndouĭ

—Eŭ, respunde bărbatul, eșind de sub pologul patuluĭ Avestițeĭ . . .

—Tu, aicĭ ? ! ! îllŭ întrebă nevasta. Ce ′nsemnează aceasta ?

— Maĭ ăntăiŭ reclamŭ ertarea ta.

— Unŭ jude, ca să poată erta, trebue a cunoaște maĭ ăntăiŭ culpa, ca dupe greutatea eĭ să poată pronunța sentința saŭ ertarea.

— Eĭ bine ! Sunt culpabilŭ, fiind că sunt gelosŭ.

—Gelosŭ de cine?

— O! . . . te iubescŭ, te iubescŭ cu frenesie; și credeam, fiind că mulțĭ′mĭ aŭ repetat-o, că Misticescu te curtează . . . .

—Eŭ? ! întrebă acesta supăratŭ. Așa dar eŭ sunt unŭ infamŭ, fiind că sub masca amicițieĭ sacre, mă stricorŭ în casa ta spre a viola altarul conjugalŭ ? Mersi! . . Adio, pentru eternitate !

Cerbureanu se repezi și inkisse ușa pe din întru.

— Pănă nu mă vețĭ erta amăndueĭ, nu deskizŭ ușa.

— Domnule Misticescu, zisse Avestița, offensatul în kestiune sunt eŭ, maĭ cu seamă; eŭ dar am dreptul a condamna saŭ a erta. Eĭ bine! illŭ ertŭ pe bărbatul meŭ; dar, această jucărie din parte′ĭ îllŭ rogŭ să fie prima și ultima ; căcĭ, de se va maĭ repeta, iaŭ marturŭ cerul . . . ; dar . . . . destul !

— Dumneata, Doamnă, observă marele artistŭ allŭ acesteĭ farse, poțĭ erta : eștĭ în dreptul Dumitale ; eŭ însă, ca amicŭ al D-luĭ Cerbureanu, căruia am dat o mie de probe de amiciție sinceră și onestă, eŭ nu potŭ erta această insultă făcută onnoareĭ melle de amicŭ intimŭ al D-luĭ. Plaga (rana) făcută inimeĭ melle, prin această procedare neonestă, săngeră așa de tare, încăt nimic n′o poate vindeca. Descide ușa, Domnule, să esŭ.

—Așa dar, nu erțĭ bărbatuluĭ o faptă dictată de unŭ amorŭ nebunŭ pentru femeea luĭ ?

—Lesne a erta, anovoe a uita ! oftă Misticescu.Nu mă așteptam la aceasta tocmaĭ della amicul meŭ cellŭ maĭ intimŭ ; unŭ amicŭ căruia am addus celle maĭ marĭ servițiurĭ, și înainte și dupe căsătoria luĭ. Fiind că dar lucrurile aŭ ajuns aicĭ, te conjur, Doamna mea, te conjurŭ pe fructul amoruluĭ D-le, să măturiseștĭ acum cu mîna pe cugetŭ și în fața luĭ Dumnezeu care citește în inimele noastre, să măturiseștĭ ce limbagiŭ ′țĭ am ținut eŭ, de căte orĭ, ca astăzĭ, ne am aflat numaĭ între patru okĭ? . . Atuncĭ se va încredința bărbatul D-le de rolul ce ′l lam jucat eŭ lăngă nevasta luĭ din minutul căsătorieĭ salle pănă azĭ ! . . .

„Sunt oamenĭ, zice D-na de Sevigne, cari ne sunt îndatorațĭ atăta de mult, încăt nu ne pot resplăti altfel decăt cu ingratituda.”

Avestița măturisi atuncĭ-ceea ce era unŭ adevărŭ, — că, fără consiliurile paterne alle D-luĭ Misticescu, ea ar fi dat multe motive bărbatuluĭ d′a fi gelos.

Cerbureanu ceru ertarea cu lacrămĭ în okĭ. În fine, amicul se îmblănzi, ertă, întinse măna Cerbureanuluĭ, și repetă ; ușor a erta, anevoe a uita asemene offense!”

Din minutul acella, Misticescu căștigă 99 la sută în stima și încrederea bărbatuluĭ Avestițeĭ ; Cerbureanu se determină a purta peruca de care vorbește Balzac în ingenioasa sa operă, Fisiologia căsătorieĭ.

Balzac, în această operă instructivă, compară cu peruca differitele fase alle căsătorieĭ.

Prima fasă. — Avea-voiŭ eŭ vr′o dată perĭ albĭ ? se întrebă uniĭ bărbațĭ la etatea de 20 de anĭ, admirăndu′șĭ fiigura în spekiŭ (oglindă)..

A doua fasă. — Trebue să am și eŭ perĭ albĭ într′o zi: e legea natureĭ ! zice bărbatul la 25 de anĭ, zărind căte-va fire albe în părul săŭ. Fie! Eŭ nu voiŭ purta perucă. Urit trebue să șază unuĭ bărbat cu peruca!!

A treea fasă. — A! Ce maĭ de perĭ albĭ ! Dumnezeule ! Și abia sunt de 30 de anĭ ! Ce curănd albește un bărbatŭ în zioa de azĭ! Vaĭ ! A′nceput a′mĭ cădea și părul ! Așa dar, peste căți-va anĭ, am remas pleșuvŭ. Știĭ că nu e rea peruca? Ornează fruntea pleșuvă și încălzește țesta cea goală; însă o perucă perfectă, care să înșalle pe cel maĭ mare cunăscătorŭ.

— A patra fasă. — La 40 de anĭ bărbatul așează peruca pe capul săŭ în toate diminețile, și o scoate în toate serile, tocmaĭ ca o femee coifura sa din naintea spekiuluĭ. Ce e drept, e o perucă perfectă; și cu atăta măestrie așezată, încăt jură toțĭ că este părul naturalŭ al omuluĭ.

—A cincea fasă. — La 50 de anĭ, începem a neîngrijĭ peruca. Uĭ! ce sten ahorie a pune și a scoate peruca în toate diminețile și ′n toate nopțile ; ș′apoĭ, s′o pieptenĭ, s′o pomădezĭ, s′o îngrijenitĭ! . .

A șasea fasă. — La 55 de anĭ peruca se pune pe capŭ cu indefferință, încăt începŭ a se vedea giocei timpuluĭ p′ăntre firele peruceĭ, și pe la tămple, și pe la spate; kiar ața care ține legată peruca de capŭ, nu numaĭ se vede la treĭ pașĭ departe, dar adesea se și rupe ; și peruca cade, provocănd rîsurĭ sarcastice.

A șaptea și ultima fasă. — La 60 de anĭ, aruncăm peruca dupe ușă, în scaunul mătureĭ. Ce ! numaĭ eŭ am albit ș′am kellit? Numaĭ mie ′mĭ aŭ căzut dințiĭ ? Asta e legea Natureĭ. La Noembrie, frunzele gălbinite cadŭ, și arboriĭ ornează fruntea lor cu neaoa erneĭ, pănă vine timpul să fie ornațĭ cu odoriferanta neao a primăvereĭ, cum zice V. Hugo în Fantasmele luĭ.

Cerbureanu ajunsese la fasa a treea a peruceĭ ; peste puțin, poate, va purta peruca cu plăcere și cu fală.

Asta e legea societățiĭ actuale. Moda e ca ciuma!

„E! Dumnezeule ! zisse într′o zi Cerbureanu, comparîndu-se cu Misticescu și trecănd în revistă defectele luĭ, numeroase și felurite; fiind că Avestița trebue să iubească; fiind că ea s′a desillusionat de mine ; fiind că lumea s′a deprins cu asemenea scandalurĭ ; apoĭ maĭ bine să am unŭ rivalŭ ca Misticescu, cu care mă pot onora, decăt altul maĭ nerodŭ decăt mine. Misticescului sunt datorŭ umbra aceasta de fericire, cu care mă măndrescŭ în lume. În fine, cine e maĭ drept, să ia peatra să mă uccigă.

Ferice bărbatul care se poate consola cu peruca ! . . .

Cu toate acestea, Cerbureanu, dominat de fatala passiune a gelosieĭ, simția deșteptăndu-se în suffletul săŭ amorul propriŭ de omŭ și de bărbatŭ, de căte orĭ amiciĭ luĭ îllŭ assiguraŭ despre necredința femeiĭ luĭ.

Eată o împrejurare care veni s′apprinză serios în această căsnicie torța resbeluluĭ civilŭ, grăbind desnodămîndul acesteĭ comediĭ.

Della scena descrisă maĭ sus, Cerbureanu se încredințasse pe deplin de virtutea Avestițeĭ, și de onestitatea amicuiul săŭ intimŭ. Ellŭ lipsia d′a casă zille întregĭ, încredințănd nevasta în supravegerea Misticesculuĭ. Dominatŭ de patima joculuĭ de cărțĭ, petrecea nopțile cu amiciĭ săĭ, și intra acasă despre zioă; uneorĭ nu da p′a casă căte duoă și treĭ zille.

Avestița, de și innocentă, lua tot de-una precațiuni foarte sigure cănd se întămpla să se afle gură în gură cu amantul eĭ. Mariuța făcea sentinellă, saŭ la fereastră, saŭ la poartă, saŭ în curte, saŭ în capul scărreĭ, dănd de știre purumbeilor, printr′un semnalŭ ingeniosŭ, de sosirea Ereteluĭ.

Pe frumoasă noapte de Octombrie, la duouă lunĭ della ușurarea sa, Avestița născusse unŭ băețellŭ ce semîna cu Cerbureanu ca două picăturĭ de cerneală), ședea în pavillionŭ cu amantul eĭ, care o juca pe genukĭ, tocmaĭ ca o doică p′unŭ copillŭ de duoĭ anĭ, Mariuța era la păndă. În murgitul sereĭ însă, Efimița, care începusse a bănui amorul Misticesculuĭ cu Avestița, se stricurasse în grădină, nezărită de nimenĭ ; și se ascunsese în edera cea groasă ce tapița părețiĭ din afară aĭ pavillonuluĭ. Ea auzi atuncĭ următorul dialogŭ între Avestița și Misticescu.

—Frumoasă noapte ! oftă Avestița. Această Lună e singurul martorŭ al amoruluĭ nostru platonicŭ ! Ah ! cănd va sosi fericitul momentŭ al însoțiriĭ noastre ?

— Nu suntem noĭ destul de fericițĭ așa ? întrebă amantul, depuind pe buzele amanteĭ salle unŭ sărutatŭ de flaccări. Rousseau zice undeva :

‘„Paradisul pre pămăntŭ este prelungirea amoruluĭîn căsătorie. ”’ Cu căt arborul crește maĭ încet, cu atăt rădăcinele luĭ sunt maĭ adănc înfipte în pămănt, cu atăt durata luĭ e maĭ mare, cu atăt forța luĭ maĭ tare contra uraganelor.

— Vaĭ ! oftă amanta. Cine pe poate assigura de durata acesteĭ fericirĭ cereștĭ ? Și pănă cănd s′ascunzŭ eŭ de okiĭ lumiĭ amorul meŭ pentru tine ? Pănă cănd aceste temerĭ, acestŭ palpitŭ, această viață plină de sufferințe cari turbură fericirea noastră? Voiŭ să te iubescŭ la lumina mare a Soareluĭ ! Voiŭ să te numescŭ bărbatul meŭ în fața lumiĭ întregiĭ, fiind că sunt măndră cu numele tăŭ ! Voiŭ în fine a trăi cu tine, de față, subt acelașĭ învălișŭ ; și a mă primbla cu tine în lume, la lumina zilleĭ ; și a zice cellor de secsul meŭ :

„Nu e așa că sunt fericită cu acestŭ bărbatŭ ? Avețĭ cuvăntŭ a fi geloase de fericirea mea ! . . . . Puține femeĭ gustă azĭ asemenea fericire divină, de care însășĭ Julietta luĭ Romeo ar fi geloasă !

— Sunt măndru d′amorul tăŭ ! Amorul tăŭ mă face cellŭ maĭ fericitŭ din lume ! Dar, în interesul nostru, urmează a maĭ prelungi amorul în căsătoria noastră. Crede, draga mea, vom dori aceste minute sublime kiar în beția voluptăților !

Și Misticescu începu să cănte :

„O lac, suspends ton vol ; et vous, heures propices,

Suspendez votre cours!

Laissez-nons savourer les rapides delices

Des plus beaux de nos jours!

Amanțiĭ remasseră căte-va momente într′o estază divină, admirănd lumina melancolică a Luneĭ.

—Crede, Avestițo, zisse Misticescu, rumpănd tăcerea, crede, draga mea,tocmaĭ aceste temerĭ, aceste dorințe, aceste obstacule facŭ farmecul amoruluĭ.

—Cu toate acestea, sunt femee! . . .

—Încă puțin, și veĭ gusta din cupa fericiriĭ . . . .

—Așa suntețĭ voĭ, bărbațiĭ ! . . . . . . .

—Crezŭ în amorul tăŭ; dar . . .

—Amorul residă în inimă; și inima femeiĭ este unŭ barometru, unŭ profetŭ. Inima mea nu m′a înșellat nicĭ odată: ea presimte o nenorocire.

— Te a înșellat odată inima Dumitale. . . .

— Aĭ cuvănt! Dar atuncĭ eram fără speriință ; m′am lăsat a mă tărrt de farmecul spirituluĭ tăŭ, ce′lŭ împrumutasseșĭ amiculuĭ tăŭ, nedemnŭ a possede o inimă ca a mea.

— Eĭ bine ! Ce′țĭ spune inima ta ?

— O nenorocire ! O furtună! Avem atîțea inemicĭ!

— Maĭ întăiu, Efimița, vara mea. Ea a simțit intima și secreta legătură a inimelor noastre. Femeea devinează cu inima ; maĭ alles o femee înamorată ; inima femeiĭ e unŭ oraculŭ ! Ș′apoĭ, gelosia are okĭ de Lincs: ea pătrunde în întunerecul cellŭ maĭ profundŭ, pătrunde kiar prin murĭ de granitŭ.

Dar purtarea noastră cu vara ta nu ′ĭ poate deșepta cellŭ maĭ micŭ prepusŭ. Eŭ alimentezŭ indirect speranța suffletuluĭ eĭ. Cand mă găndescŭ însă că această femee are o inimă de Nevăstuică, îmĭ vine s-o rumpŭ cu dănsa ; îmĭ vine să ′ĭ zicŭ verde în oki:” Efimițo, nu potŭ iubi unŭ suffletŭ negru ca allŭ tăŭ. ..

— O! nu, nu, nu, Alecule. Să menagem această Nevăstuică, cum aĭ zis. Resbunarea eĭ va fi neagră, ca inima eĭ.

—Fie ! Dar Leul nu se teme de Nevăstuică.

— Nu uĭta că șoaricele din fabulă a rosŭ lanțurile ce țineau legat pe Leŭ în cursa vănătoruluĭ. S′o menagem, Alecule: Dea Domnul ca presimțirile inimeĭ melle să fie niște simple temerĭ de copillŭ, cum crezĭ tu ! Cu toate acestea, ′șĭ milă de biata fată! Ea te iubește!

—Cine? Efimița ? I foarte mulțumim de dragoste . . . O plăngŭ, eată tot ce pot face pentru dînsa. Ș′apoĭ, cugetul n′are a ′mĭ împuta nimic. Ciar daca nu te cunoșteam pe tine, nu puteam iubi p′acea Nevăstuică, care m-ar fi făcut așa de nenorocitŭ ! I urezŭ toate fericirile, dar să′mĭ dea pace : ..

—Cată s′o menagem ; e singurul Argus redutabilŭ de care mă temŭ. Veninul eĭ e fatalŭ. Dar să venim la ceea ce ne interesează pe noĭ. Știĭ tu că mama a muiat inima tată meŭ în privința mea?

— O! tată tăŭ ! Ellŭ e unŭ Turcŭ fanaticŭ. Numaĭ interesul pecuniarŭ și politicŭ îllŭ pot îmblănzĭ, p′acestŭ tigru . . Eartă mă; poate te supără aceste cuvinte; dar, adevărul și amorul înaintea totuluĭ ! Eŭ nu m′așĭ putea încrede în cuvintele tată-tăŭ.

—Copillul meŭ, pe care ellŭ îl iubește, și affecțiunea luĭ pentru mama, vor reuși a ′lŭ îndupleca spre a′mĭ da grația și zestrea ; atuncĭ, o ! cănd găndescŭ. . . . .

—Dar . . . . aĭ auzit ceva ?

—Ce este? . . întrebă Misticescu cu mirare.

—N′aĭ auzit nimic? . . . Vorbește încet . .

—N′am auzit nimic; dar tu ce aĭ auzit?

—Mi s′a părut c′auz fășiind o rokie,. . .”

La aceste cuvinte, se auzi în depărtare gura Efimnițeĭ.

—Verișoară ! Verișoară ! Aicĭ eștĭ ?

—Să eșim! zisse Avestița, sărind afară din pavillionŭ ca o Gazellă ce sare din cuibul eĭ la urletul Leuluĭ ce s′appropie de dănsa.

—Tu ești, Efimițo ? întrebă Avestița c′o voce tremurăndă.

—Eŭ, eŭ. Te caut prin toate camerile. Aicĭ ațĭ fost?

—Ședeam în pavillon cu nașu; ′i vorbiam de tine.

—Mersi. . . Bonsoar, D-le Misticescu.

—Bonsoar, damicellă. Ce fericire a fi împreună!

—Numaĭ Dumneata lipseaĭ ca să fim deplin fericițĭ.

—Nu mă îndoescŭ de sinceritatea inimeĭ D-le.

Efimița apăssă asupra cuvăntuluĭ sinceritate.

— Vă lasŭ să vă olastisițĭ ; eŭ mă ducŭ să ordonŭ ca s′adducă dulceață. Verișoară, nu zărișĭ tu pe Mariuța ?

— Nu.

Avestița sbură, ca o passăre surprinsă.

— Unde aĭ fost? Intrebă Avestița pe fata eĭ din casă.

La poartă, cum ′mĭ aĭ zis.

— Cine a intrat aicĭ ?

—Nimenĭ.

— Pe unde a intrat verișoara ?

Pe poartă, nu ; poate prin văsduhŭ.

— Știĭ bine că n′a intrat pe poartă?

— Te am înșellat vr′odată, coconiță ?

— Bine. Addu dulceață și tutunŭ.

—Numaĭ decăt.

În timpul acesta, Misticescu, care se încredințasse din vorbele și din tonul Efimițeĭ că ea fusesse ascunsă în ederă, și auzisse tot, voi să ′ĭ sondeze inima.

—Binevoeștĭ a ′mĭ da brațul, damicellă ?

— Cu plăcere, Domnule.

—Cunoscŭ unŭ junne care te curtează ; și, daca nu mă înșellŭ, și D-ta nu eștĭ nesimțibilă la iubirea luĭ cea sinceră și înfocată.

—Negreșit, acellŭ june nu eștĭ D-ta . . .

— Cine te assigurează ?

— Inima mea, care e unŭ profetŭ. Dar bărbațiĭ nu credŭ în aceasta ! Eĭ nu credŭ în nimic!

—Eștĭ nedreaptă și severă către unŭ amicŭ care te stimă.

—Ce se potrivește !

— Nu crezĭ?

—Am multe cuvinte a mă îndoi de Dumneata.

—Așĭ dori să aflu unŭ singurŭ cuvăntŭ.

— Și de ce nu acum?

—Fiind că vine verișoara.

—Nu cunoaște ea secretul nostru?

—Fie ! Modestia e lustrul virtuților.

— Așa dar mă iubeștĭ cu sinceritate?

— Tocmaĭ ca-șĭ D-ta pe mine.

—Atuncĭ sunt fericit!

—Ha ! ha ! ha ! ha! ha!

—Ce rîzĭ ?

—Știĭ basmu cu cocoșu roșu?

—Aĭ unŭ spiritŭ c′al Doamneĭ de Maintenon.

—Și Dumneata, c′al luĭ Meternihŭ.

—Sunt veselŭ d′această descoperire.

— Și eŭ numaĭ puțin d′a mea.

—Ce descoperire?

— Lasă mă, vine verișoara . . .

— Spune care descoperire ?

— Domnule . . ..

— Doamnă!...

— Știĭ că astă seară eștĭ ...

— Cum? . . .

— Cum te arată kipul . . .. .

Avestița întrerumpse dialogul lor. Dupe dănsa, venea Mariuța c′o tavolă cu dulceață.

Dar unde ′mĭ aĭ fost, jupăneasă, d′aĭ lăsat casa singură ? întrebă răstit Avestița pe fata din casă.

— Am șezut puțin la poartă, coconiță.

— Ce spuĭ tu ? Verișoara a venit pe poartă, și nu te a văzut la poartă.

Coconița Efimița a intrat pe poartă? Ferească Dumnezeŭ ! ..

Efimița rîsse cu hohote.

— Negreșit, osservă aceasta ; am intrat pe coșŭ. Norocire că baloanele saŭ aerostatele nu s′aŭ perfecționat încă ; numaĭ, diplomația este o artă perfetă și la modă în zioa de azĭ.

Nu știŭ eŭ ce este balonul și diplomația, zisse fata din casă ; știŭ numaĭ că Dumneata n′ai intrat pe poartă, fiind că eŭ staŭ la poartă d′o jumătate de ceasŭ ; poțĭ întreba și pe Ioniță, feciorul D-luĭ Alecu, cu care am stat de vorbă la poartă.

— Împertinentă e subreta ta, verișoară ! Dară nu mă mirŭ . . . .

— Ce e drept, e cam obrasnică . . . Aide, tacĭ, și dute, ordonă Avestița feteĭ din casă, care plecă murmurănd, și zicănd : „facŭ mare jurămăntŭ că coconița Efimița n′a intrat pe poartă.”

Dup′ unŭ cart d′oră, Mița plecă. Misticescu o urmări la o sută de pașĭ pănă o văzu că intră în curtea eĭ. Atuncĭ ordonă fecioruluĭ săŭ să pîndească la poartă ; și de va vedea că esse Ileana, fata din casă a Efimițeĭ, să întrebuințeze totul ca să citească billetul ce va fi având asupră ′ĭ ; apoĭ să viie îndată a ′ĭ raporta ; iar Misticescu alergă îndărăt la Avestița.

CAPITOLU VIII
Vulpea și Nevăstuica

În fundul grădinei Cerbureanuluĭ era o ușă care da în strada K. . . . . . Aci amanțiĭ nostriĭ se întâlniră spre a se consulta asupra măsurelor ce trebuiaŭ să ia în kestiunea de față.

Misticescu zisse amanteĭ salle:

— Vară ta a scris lui Iorgu ca să viie negreșit la dănsa, kiar în acestŭ momentŭ, avînd a′ĭ comunica o noutate de cea maĭ mare importanță; dar, înainte de miezul nopțiĭ, Iorgu nu va lăsa cărțile.

— Cu atăt maĭ bine.

— Aleargă maĭ ăntăiŭ de strînge toate hărtiile și obiectele cari te pot compromite; și addă-le înkoa, spre a sta în păstrare la mine.”

Peste zece minute, Avestița încredința amantuluĭ eĭ tot ce o putea compromite în okiĭ bărbatuluĭ.

— Acum, ascultă, zisse Alecu. Pe căt cunoscŭ pe Iorgu, ellŭ nu va ști să se prefacă; ci, asemenea uneĭ vijelii, va resturna totul în callea luĭ: va allunga pe toțĭ servitoriĭ, ție își va face scene, mie îmi va întoarce spatele, și alte asemenea neroziĭ.

— Cu atăt maĭ bine!

— Prin urmare, ne vom vedea maĭ rar.

În toate nopțile după ce se va culca Iorgu, pune o lumînare la fereastra camereĭ talle: aceasta va fi semnalul priimiriĭ billetelor.

„Lasă atuncĭ să cază jos o simplă hărtie, scrisă cu această cerneală kimică; raportează ′mĭ tot ce se va petrece în casa ta; respunsul meŭ îllŭ veĭ priimi a doua noapte ca la pensionŭ, în vărful uneĭ trestiĭ, care este tot de odată și bastonŭ. În cazŭ d′a pune sentinelle la uși și ferestre, coboarăte în grădinaă și pune biletul subt această ușă, unde veĭ afla respunsul meŭ.

Prin treĭ fluerături succesive veĭ înțellege că ferestrele sunt custodiate, și atunci aleargă la celălalt mijlocŭ. Aratăte cu sănge rece; înkidete în budoarul tăŭ; nu eși nicăirĭ pănă dupe triumful nostru completŭ. Întrebuințează toate mijloacele spirituluĭ tăŭ spre a fura secretele luĭ Iorgu; citește în okiĭ luĭ ca într′o oglindă; într′unŭ momentŭ favorabilŭ, ia cu assaltŭ această cetate de lemnŭ, păzită slabŭ de gelosie. Joacă ′țĭ rolul în ora supremă cu tot talentul cu care te-a dotat Natura.

În fine, ‘AMORUL E UN GENIŬ’, zice Balzac. Eŭ voiŭ îngriji a face ca Cerbureanu să ia în serviciul caseĭ talle oamenĭ devotațĭ intereselor noastre. Fiĭ liniștită: voiŭ fi angelul tăŭ păzitor.

— O! daca possedam zestrea mea, nu eram nevoită a sufferi, neroziile unuĭ omŭ pe care ′lŭ detestŭ.

— Pațiență ! Adio! Sărutarea d′astă seară va fi pentru o săptămănă, lună poate, presupuind că Iorgu îmĭ va întoarce măine spatele; ceea ce nu crezŭ. Adio, angelul meŭ! și . . . . curagiŭ!

—Adio! zisse Avestița, înnecată în lacrămĭ.

Era zece ore cănd amanțiĭ se despărțiră.

La 11 ore, Cerbureanu era la Efimița.

— Eaca, am venit. Ce secretŭ aĭ să′mĭ spuĭ?

— Mi se pare c′aĭ venit cam tîrziŭ ! i respunse cu ironie vara sa. Inemicul a avut destul timpŭ a se prepara de luptă. Fie! Maĭ bine tărziŭ decăt nicĭi de cum.

—Dar ce este?

—Ascultămă cu amăndouă urekile.

Efimița i narră toată convorbirea amanților din pavillionŭ, descrisă în capitolul precedent.

—Adevărat e ceea ce ′mĭ spuĭ?

— Te assigurŭ pe onnoare și pe vieața mameĭ.

—Ce e dar de făcut? Să vedem. . . .

—Să contractăm amăndoĭ o allianță offensivă și defensivă, spre a învinge pe inemicul comunŭ.

—Priimescŭ.

— Maĭ ăntăiŭ să te prefacĭ că nu știĭ nimic.te porțĭ cu amănduoĭ ca pănă aci, cu cea maĭ mare affabilitate.

—Înțellegŭ.

— Pune apoi măna pe toate keile della toate cutiile Avestițeĭ, și ținele ascunse, pănă veĭ afla occasiune a căuta, în lipsa eĭ d′a casă, prin toate cutiile, spre a afla probe materiale de necredința eĭ.

— Dar daca ea va ține keile la dănsa ?

Atuncĭ, profită de lipsa eĭ d′a casă, keamă unŭ lăcătușŭ, fă kieĭ la toate armoarurile și cutiile din camera eĭ, și ′țĭ aĭ ajuns ținta.

— Dar daca ea va fi simțit? Nu va voi să iasă să se primble, și eŭ nu voiŭ putea pune măna pe kieĭ.

— Daca a simțit, ea ′șĭ a assigurat toate lucrurile, din minutul plecăriĭ melle. În tot cazul, profită d′unŭ momentu favorabilŭ, ca să ieĭ keile; saŭ keamă unŭ lăcătușŭ în lipsa eĭ, și fă alte kieĭ dela toate încăperile bănuite. Cu timpul și cu răbdarea, omul stremută munțiĭ și seacă oceanele; însă, prudență și sănge rece.

—Daca Mariuța e mijlocitorul lor, ea va paralisa totul.

— Măriuțeĭ caută ′ĭ unŭ pretestŭ oare care, spre esemplŭ, bănuește-o că ′țĭ a furat ceva, și espediaz-o kiar măine ; îțĭ găsescŭ eŭ, măine kiar, altă fată, cu totul devotată intereselor talle.

—Prea bine !

—În toate nopțile pune sentinelle la ușĭ și la ferestele caseĭ talle.

— Ideea e minuntă.

—Privegează toate mișcările nevesteĭ talle ; întoarce spatele amiculuĭ tăŭ inemicŭ; nu lua nimic della Avestița, care e capabilă a ′țĭ da opiumŭ (afion) cănd se va vedea la estremitate, spre a se putea întălni cu amantul eĭ.

—Cum poate unŭ bărbatŭ să se ferească de nevasta luĭ ? N′o crezŭ pe ea capabilă d′asemenea infamiĭ.

— Ca și Diplomațieĭ, totul este permis Amoruluĭ.

— Îțĭ mărturisescŭ cu toate acestea.

— Trebue să espediezĭ, măine kiar, sub differite preteste, pe toțĭ servitoriĭ tăĭ ; veĭ lua în serviciul tăŭ numaĭ pe ceĭ recomanațĭ de mine, pe cari i veĭ plăti bine, ca să te serve bine.

— Aĭ dreptate.

— Dar maĭ ăntăiŭ, lasă jocul cărților, măcar pănă vom prinde vulpea în sacŭ: inemicul redutabilŭ allŭ unuĭ bărbatŭ, în căsătorie și în politică, este o passiune oare care ce ′lŭ domină, și căria adesea ellŭ i sacrifică totul.

— Aĭ cuvăntŭ; dar . . .

— țiĭ, orĭ nu țiĭ, la onoarea famillieĭ talle ?

—O ! Cănd aĭ ști tu ce sufferŭ eŭ, kiar d′a duoa zi dupe cununie! . . . .

Cerbureanu, deslegatŭ de jurămăntul săŭ prin celle descoperite, se crezu obligat a destăinui Efimițeĭ tot ce s′a relatat în capitolul IV și V.

— Și pentru ce nu ′mĭ aĭ descoperit toate acestea din capul loculuĭ ? Astăzĭ nu ar fi ajuns lucrul aci! Toțĭ îșĭ daŭ cote cănd te vădŭ ; toțĭ zicŭ la vederea Misticesculuĭ :„Eaca bărbatul Doamneĭ Cerbureanu !”

—Lumea zice aceasta?

—Lumea zice multe ; și inima mea de verișoară săngeră; dar îmĭ trebuea probe, probe autentice. Astă seară le-am căpătat, și ți le am dat în mănă. Cum îțĭ veĭ așterne, așa veĭ dormi.

—Mersi, mersi. Alergŭ . . .

— Încă unŭ cuvăntŭ. Cumpără unŭ buldogŭ ca să ′țĭ păzească noaptea curtea. Pune sentinelle împregiurul caseĭ, sub cuvăntŭ că niște hoțĭ aŭ de găndŭ a te jefui. De treĭ orĭ pe noapte, inspectează singur casa, curtea, grădina, și dă ocolŭ caseĭ.

„Nu uita că Don Juan fu ascuns de amanta luĭ sub perina eĭ de culcatŭ. Prepară în fine o lovitură de statŭ (coup d′etat) care să′țĭ assigure, măcar pentru duoĭ anĭ, amorul și stima femeiĭ, respectul și admirarea lumiĭ ; o lovire de statŭ care să fulgere pe inemiciĭ tăĭ, și din care tu să eșĭ triumfătorŭ. Îțĭ recomand cu denadinsul răbdarea, ipocrisia, neîncrederea, makiavelismul luĭ Meternih în kestiunea măcelluluĭ din Galiția.

— Destul. Am înțelles. Măine îțĭ voiŭ rapporta totul, Adio!

—La revedere! Și . . . sănge-rece! . . . .

„ Ah ! oftă Efimița, dupe plecarea Cerbureanuluĭ, de ce nu sunt eŭ în locul luĭ ? Nerodul acesta va compromite totul. Asemnea lovirĭ de stat se facŭ adesea în căsniciĭ de felul acesta, ca și în societățĭ de felul celleĭ francese; însă nu de bărbațĭ ca vărul meŭ, nicĭ de Domnitorĭ ca Bibescu la 1848, saŭ ca Carol X la 1830; ci de bărbațĭ ca Misticescu, saŭ de Cesarĭ și Napoleonĭ. În fine, omul propune și Destinul dispune.Rubiconul e trecut ; înainte ! . .

— Efimița sunnă, și fata din casă intră.

—Ileano, măine să ′mĭ găseștĭ o bucătăreasă, unŭ feciorŭ ș′o fată în casă.

—Pentru Dumneata ?

— Pentru o rudă a mea ; dar oamenĭ credincoșĭ ca tine, cărora să le daĭ căte treĭ galbenĭ pe lună; daca vor fi credincoșĭ, le vom da și bacșiș bunŭ.

—Am înțelles.

—Măine se ți se facă zioă în Tărgul-Cuculuĭ ; cănd m′oiŭ deștepta, să aflu la scarră pe căte ′șĭ treĭ aceștĭ servitorĭ.

—Am înțelles.

— Dar să nu știe nimenĭ. Apropo. Ce tot caută p′aici Ioniță, feciorul Misticesculuĭ?

—Copoiul gonește iepurile în crăngŭ. Dar n′am înebunit să ′mĭ legŭ singură de gătŭ o peatră de moară.

—Fereștete de ellŭ ca de focŭ; căcĭ este unŭ vagabondŭ care te va face nenorocită. De te va ispiti ceva despre mine, să nu ′ĭ spuĭ nimic, că e vaĭ de tine.

— Vaĭ de mine, coconiță, de cănd te slujescŭ, mă cunoștĭ . . . . .

— Ține o rokie della mine, și fiĭ credincoasă ; eŭ mă găndescŭ la fericirea ta.

—Sărut măinele, coconiță.

—Du-te de te culcă ; și măine pănă ′n zioă să fiĭ în Tărgul Cuculuĭ.

—Lasă-te pe mine.

Dupe o oră della această convorbire, Ioniță era în fața Misticesculuĭ, care aflasse della fidelul săŭ servitorŭ atăt conversația Efimițeĭ cu Cerbureanu, cum și conversația Ileaneĭ cu stăpăna eĭ : Ioniță era drăguțul Ileaneĭ ș′allŭ Mariuțeĭ tot de-odată ; pe amănduoă le iubea din ordinul Misticesculuĭ.

—Să trăeștĭ, Ioniță, zisse Misticescu. Dute măine în Tărgul Cuculuĭ înaintea Ileaneĭ ; și tocmește tu servitoriĭ trebuincoșĭ, oamenĭ cunoscuțĭ ție pentru credința lor, și cărora să le daĭ căte treĭ galbenĭ dela tine, cu condiția d′a ne spune tot ce se va petreceîn casa Cerbureanuluĭ, și d′a ne servi interesele cu căldură. Ține șase galbenĭ pentru arvună, căte duoĭ galbenĭ de omŭ. Ascundete în vre o cărcumă d′allăturea ; și cănd veĭ zări pe Ileana, arată o lor, și eĭ să iasă înaintea eĭ, stăruind a fi priimiți de dănsa cu orĭ ce prețŭ.

—Veĭ fi mulțumit de mine, în aceasta ca în toate.”

Să venim acum la Cerbureanu.

Cum sosi a casă, kemă pe Mariuța, o băttu bine și o amenință cu pistolul ca să ′ĭ spuie ce știe despre Avestița ; Mariuța păzi o tăcere profundă, cu toate maltratările și amenințările.

Cerbureanu se îndreptă maĭ apoĭ către camera Avestițeĭ, care se culcasse. Băttu în ușă, ea nu respunse ; băttu maĭ tare, ea se prefăcu că se deșteaptă.

— Cine e la ușă ? întrebă ea.

—Eŭ, deschide, respunse ellŭ.

— Tu eștĭ; Iorgule ?

— Eŭ. Descide mai iute.

—Ce vreĭ?

—Deschide, răcni bărbatul ca unŭ tigru.

Avestița deskisse ușa.

—Ce vreĭ la ora asta? îllŭ întrebă ea.

— Voiŭ keile Dumitale, toate keile.

— Ce să facĭ cu elle. ?

— Asta e treaba mea.

Bărbatul zări keile pe o masă, le luă și începu să caute prin toate cutiile nevesteĭ.

— Ce ′nsemnează asta ? întreba ea.

Asta e treaba mea, respundea ellŭ mereŭ.

Ea luă o carte și se prefăcu că citește. Cerbureanu nu găsi nimic, și eși afară, luănd toate keile.

Dupe o semi oră, Misticescu dette semnalul. Avestița deskisse fereastra, dette billetul și priimi respunsul din care află tot ceea ce se petrecusse în acea seară între vara eĭ și bărbatul săŭ, și între Efimița și Ileana.

Dupe duoă ore, cineva bătea încet în ușa camereĭ Avestițeĭ, care era deșteaptă. Ea se dette jos, și pusse urekea la ușă.

—Coconiță, coconiță.

— Tu eștĭ, Mariuțo?

—Eŭ, deskhide.

— Iorgu s′a culcat?

—S'a culcat!

Avestița deskisse ușa, și Mariuța i narră tot ce se petrecusse între ea și Iorgu, adăogănd că ellŭ a căutat prin toate dulapurile, că a socotit pe toțĭ servitoriĭ, și le a zis c′a duoua zi să iasă toțĭ din curtea luĭ.

— Of! Coconiță ! începu a plănge Mariuța, cănd mă găndescŭ că te lasŭ singură cu coconŭ Iorgu! . .

— Fiĭ liniștită ! Peste o săptămănă saŭ două, veĭ veni iar. Păn′ atuncĭ, stăpănul tăŭ e loniță. Ține duouĭ galbenĭ, ca să aĭ cu ce trăi pănă la înturnarea ta aicĭ.

— S′auzim de bine !

— Sărut mănușița, coconiță ! Dumnezeŭ să ′țĭ dea dupe inima Dumitale cea bună și miloasă !

A duoa zi Avestița, ca să addoarmă pe toțĭ, se dusse se petreacă toată zioa la Efimița, prea iubita eĭ verișoară, prefăcăndu-se că nu știe nimic. Seara tărziŭ se înturnă a casă, găsind casa skimbată și alțĭ servitorĭ în curte.

—De ce-aĭ gonit, dragă, toțĭ servitoriĭ ? întrebă nevasta cu mirare pe bărbățellul eĭ.

—Fiind că duoĭ ereaŭ înțelleșĭ cu niște hoțĭ, cari s′aŭ prins de poliție astă noapte, și cari cugetaŭ a mă fura ș′a mă ommori ; iar pe jupăneasa Mariuța am gonit-o, fiind că am găsit în lada eĭ maĭ multe lucrurĭ furate.

—Trebue să cautŭ și eŭ prine lucrurile melle ; poate ′mĭ o fi furat și mie multe lucrurĭ. Cine credea că această fată să fie pișcătoare ?

Avestița se prefăcu că crede, și căută duoă ore prin lucrurile pe unde bărbatul scotocisse toată zioa și toată noaptea.

Pe cănd Cerbureanu da relațiuni Efimițeĭ despre celle întămplate della despărțirea lor, Misticescu așeza și ellŭ din parte ′ĭ bateriile salle formidabile, dirrigeate contra Cerbureanuluĭ și contra Efimițeĭ.

Maĭ ăntăiŭ Avestița, ca să joace o festă bărbatuluĭ eĭ, dupe îndemnul luĭ Alecu, dette Carolineĭ unŭ billetŭ către Efimița, tocmaĭ cănd Cerbureanu intra pe poartă.

— Unde te ducĭ ? întrebă acesta pe Carolina.

— La coconița Efimița.

— Pentru ce ?

— Să ′ĭ daŭ unŭ răvșaŭ.

— Addu să′lŭ văzŭ.

Fata din casă i dette billetul, ce era lipit cu bullinŭ ; bărbatul îllŭ desigillă, și citi celle următoare :

Verișoară,

„Vino azĭ să petrecem împreună. Iorgu pleacă la vînătoare, și vine poimăine. Am să ′țĭ comunicŭ multe lucruri interesante. Te aștept.”

Vara ta devotată.

Avestița Cerbureanu

Bărbatul băgă billetul în plicŭ. ține, dute cu dănsul, și întoarcete curănd.

—Apoĭ se îndreptă și ellŭ pe altă calle către Efimița.

Efimița se gătia să iasă, cănd se întălni cu vărul săŭ în pragul ușeĭ.

Aĭ cercetat billetul ce priimiși acum della Avestița ?

— Nu e nimic interesant.

— Aprînde o lumînare, ca să′lŭ cercetăm: aci trebue să fie vr′o dievolie.

— Se poate.

Cercetară billetul în toate kipurile ; dar nu putură descoperi nimic; cu toate acesta, sub rîndurile scrise, eraŭ alte rîndurĭ cu adressa Misticesculuĭ, și pe cari numaĭ acesta le putea citi. Era unŭ Post-Scriptum care zicea :

„Alecule, nu putem conta pe fata din casă, fiind fricoasă și corumptă. Găndeștete la altŭ Mercurŭ. Te sărut d′unŭ millionŭ de orĭ. Iorgu a început a se muia. Sperŭ a triumfa căt de curănd. Azĭ pleacă la vînătoare.”

Efimița rumpse billetul și aruncă bucățellele pe jos;

Dupe plecarea eĭ, Ileana adună toate bucățellele, și le dette luĭ Ioniță ; acesta le dette Misticesculuĭ, care le lipi la locŭ, și află Post-Scriptumul care văzurățĭ.

Misticescu pusse pe Ioniță, feciorul săŭ, care avea o frumoasă scriptură, a scrie unŭ billetŭ destinat pentru Efimița, ca din partea unuĭ adoratorŭ allŭ eĭ ; și în care ĭ zicea ca în viitorŭ întălnirile lor să fie la Cerbureanu, ce este inițiat în secretul lor , și kiar mijlocitorul amoruluĭ lor. Făcu apoĭ să cază acestŭ billetŭ în măna mamei Efimițeĭ. Această descoperire revoltă atăta de mult pe mama acestia, încăt, dupe ce săpună bine capul nepotuluĭ eĭ Cerbureanu, interzisse apoi Efimițeĭ în viitorŭ mergerea la Avestița, și eșirea eĭ din casă fără dănsa.

Efimița ințellesse jocul, și îngiți hapul. Dupe esemplul dat de Misticescu, vara Avestițeĭ fabrică și ea unŭ billetŭ anonimŭ cu adressa Avestițeĭ, ca din partea Misticesculuĭ și făcu să cază în măna Cerbureanuluĭ; dar Avestița respunse acesteia rîzănd.

-Poate să fiu curtată de o mie de bărbațĭ Dumneata aĭ destule mijloace a păndi, a spiona kiar ca să te încredințezi de adevăr.

— Dar billetul acesta, de și cu scriptura skimbată,se vede bine că e della Misticescu.

— Della Misticescu ? Ha ! ha ! ha ! ha ! Dar Misticescu n-are nevoe a ′șĭ skimba scriptura, nicĭ a scrie billete; amicul tăŭ nu este infamŭ, ca mulțĭ bărbațĭ cari spionează femeile lor.

—Cum dar să esplicŭ aceasta ?

— Poate vr′unŭ curtizanŭ al meŭ, pe care l′am disprețuit, a voit să ′mĭ joace acestŭ rengiŭ; saŭ poate Efimița, care se vede amăgită în speranțele eĭ pentru Misticescu, a făcut aceăsta, crezînd că Alecu e adoratorul meŭ ; iar scopul eĭ este a te răci ș′a te învrăjbi cu amicul tăŭ. Eaca cum înțellegŭ eŭ lucrul.

— Bine ; curănd saŭ maĭ tărziŭ, voiŭ afla eŭ adevărul.

Misticescu venea pe la Cerbureanu ca și în trecutŭ ; dar numaĭ cănd bărbatul se afla a casă; cănd acesta se afla seara la cărți, Misticescu era tot deuna presentŭ ; și cănd vedea pe Cerbureanu foarte cufundat în jocurĭ de norocŭ, sbura un minut la Avestița.

Misticescu, prin Ioniță al săŭ, omorĭ buldogul Cerbureanuluĭ care ′lŭ incomoda ; apoĭ făcu o satiră contra Efimițeĭ, care circulă în măinele tuturor cunoscuților eĭ, și făcu să cază această satiră kiar în măna maică seĭ, ce deveni furioasă contra fieseĭ.

Efimița, ca să ′șĭ resbune, pusse pe frate-săŭ, pe d′o parte a curta pe Avestița, iar pe de alta a provoca la duellŭ pe Misticescu. Fratele Efimițeĭ priimi propunerea d′ăntăiŭ ; iar pentru cea d′a duoua, însărcină p′unŭ officerŭ, amicŭ al săŭ, a se batte ellŭ cu Misticescu.

Planul era acesta: fratele Efimițeĭ va merge într′o seară la Avestița ș′o va ruga să cănte la piano; în timpul acesta, ellŭ va cădea la genukiĭ eĭ, i va săruta măinele, i va declara amorul săŭ, și ′ĭ va zice :

„Nu ′țĭ e milă de mine ? De șase lunĭ te curtezŭ, te adorŭ. ′Mĭ aĭ promis că veĭ asculta vocea inimeĭ melle, că veĭ respunde la passiunea mea. Eĭ bine! Eaca momentul favorabilŭ ! Suntem singurĭ ! ”

Atuncĭ ellŭ o va lua în brațe, și va cuteza totul.

În timpul acesta, bărbatul și martoriĭ ascunșĭ vor eși dîn ascunzătoare, și vor constata faptul. Ileana, care asculta la ușă de căte ori Efimița convorbia în camera eĭ cu frate-săŭ și cu Cerbureanu, descoperi complotul luĭ Ioniță, care ′lŭ descoperi Misticesculuĭ, și acesta Avestițeĭ.

Toțĭ actoriĭ eraŭ la locul lor. Cănd fratele Efimițeĭ căzu în genukĭ, și zise :

„Avestițo, te iubescŭ! Fie ′țĭ milă de mine !” Avestița se sculă repede, trasse clopoțellul, și zisse Carolineĭ, fata eĭ din casă :

— Keamă iute pe feciorŭ și pe bucătarŭ !

Apoĭ se repezi în camera bărbatu-săŭ, luă revolverul, și intrănd în camera unde aștepta fratele Efimițeĭ, i zisse, c′un tonŭ disprețuitorŭ:

—Afară, miserabile!

—Azi mă facĭ miserabilŭ; și alaltăerĭ îmĭ promiteaĭ totul, respunse vărul săŭ.

— Eŭ? ție?

— Dumneata, mie.

— Jurĭ tu pe viața maiceĭ talle că ′țĭ am dat eŭ vr′odată o rază de speranță?

— Jurŭ.

— Morĭ dar, sperjurule !

Zicănd aceste vorbe, Avestița descărcă unŭ glonțŭ al revolveruluĭ allăturea cu vărul eĭ . . . .

La acestŭ sgomotŭ, bărbatul și martoriĭ intrară repede în cameră, urmațĭ de toțĭ servitoriĭ. Fratele Efimițeĭ, de spaimă, căzusse jos, pallid și tremurănd.

Bine ațĭ venit ! zisse ea cellor de față. Miserabilul acesta a voit . . . . .

— Destul ! întrerumpse Cerbureanu. Am văzut ș′-am auzit totul.

—Domnule, adăogă ellŭ, adressăndu-se către vărul săŭ, eștĭ unŭ infamŭ; și cunoscŭ pe autorul acesteĭ farse. Acum înțelleg totul. Dutte de spune acelleĭ intrigante că o disprețuescŭ ; că d′azĭ înainte să numaĭ calce în casa mea . . . . Eșĭ, Domnule; și mulțumiseștete cu atăta.

—Fratele Efimițeĭ eși rușinatŭ și consternat; iar marturiĭ făcură complimentele lor sincere acesteĭ Lucrețiĭ romăne, demnă nepoată a Lucrețieĭ luĭ Colatinŭ,care provocasse căderea tiranuluĭ Tarcvinie, și proclamarea de către Brutus a republiceĭ romane.

Dupe plecarea marturilor, Cerbureanu căzu în genukĭ la nevasta luĭ, și ′ĭ descoperi totul, cerănd grație.

—A ! puiul de șarpe ! strigă Avestița. Îmĭ da sărutarea luĭ Iuda ! Tocmaĭ ea vine să bage intrigă între mine și tine ! Cănd va afla Misticescu acestea, se va crede insultat; și, cu drept cuvăntŭ, va rumpe orĭ ce legăminte c′unŭ amicŭ care l′a bănuit pentru a doua oară.

— Avestițo, te conjurŭ pe copillul tăŭ, nu spune nimic d′acestea Misticesculuĭ.

—Dar martoriĭ cari fură față la acestŭ scandalŭ, nu vor vorbi eĭ? E cu putință a nu afla Misticescu aceasta ? Și vara ta, se va opri ea aci?

—Orĭ cum, noĭ să păzim tăcerea. În fine, m′am încredințat de inocența ta.

—Te ertŭ, fiind că ai avut simplitatea a crede pîrele uneĭ femeĭ care a vrut să ′șĭ resbune cu mine pentru disprețul ce′ĭ arată Misticescu. Vaĭ ! ce stricŭ eŭ daca Misticescu o disprețuiește ?

Cerbureanu era mistificat pe de plin.

Ellŭ sărută măna Avestițeĭ, care din acellŭ minutŭ deveni idolul luĭ. Ea îllŭ sărută pe obrazŭ. Agurida se făcu miere.

CAPITOLU IX
O galerie de tablouri conjugale.

La o septămănă della scena descrisă la finele capitoluluĭ precedentŭ, Cerbureanu dette o serată musicală unde invită multă lume, și pentru care keltui mulțĭ ducațĭ, căștigațĭ in cărți cu căteva zille înainte.

Sallonul era destinatŭ pentru danțŭ; o cameră, pentru damele cari jucaŭ lotonŭ ; o altă cameră, pentru bărbațiĭ cari jucaŭ stosŭ și preferanță; o altă cameră, pentru discuțiunĭ litterariĭ și politice ; în fine,o cameră pentru bufetŭ, care ellŭ singurŭ costa 50 ducațĭ. Bucuria era generală ; și fericirea eroilor nostriĭ în culme !

Din întămplare, mă aflam și eŭ la acea serată musicală, invitatŭ de Cerbureanu, cu care făcussem cu noștință de curănd. Misticescu cunoștea intrigele amoroase alle cellor maĭ multe femeĭ din celle de față.

— Tu nu danțĭ ? mă întrebă Mistĭcescu.

Îmĭ place maĭ mult să admirŭ pe ceĭ ce danță bine, decăt să mă espuiŭ eŭ la rîsul acestora.

— Cum se vede, eștĭ tare ambițiosŭ!

— Nu voiŭ să deviŭ ridicolŭ.

—Veĭ fi dar un bărbatŭ nepredestinatŭ, daca ′țĭe frică de ridicolŭ

— D′aceea mă și codescŭ a mă însura, temăndumă a nu da peste vr′un Drăcușorŭ de nevastă sub forma unuĭ Angelŭ de fată.

—Aĭ cuvăntŭ ; căsătoria cu fete e în genere o lotărie, unde cineva abia căștigă unŭ număr la o mie. Eŭ sunt hotărăt a lua de nevastă o văduvă.

—Împărtășescŭ gustul D-le, fiind că mergĭ la sigurŭ. Trebue să cunoștĭ multe dame din celle de față ?

—Maĭ pe toate.

Sunt curiosŭ s′ aflu căte dintr′ănsele suntŭ oneste și virtuoase ?

Dupe terminarea cadrilluluĭ, unde sunt angajeatŭ cu Doamna caseĭ, voiŭ satisface dorința Dumitale.”

Într′adevăr, dupe terminarea acelluĭ cadrillŭ, unde maĭ toate Damele și Damicellele danțară cu adoratoriĭ lor, Misticescu începu astfel :

Vom trece în revistă numaĭ pe femeile măritate; pentru văduve sunt indulgentŭ. . . .

„Vezĭ tu acea femee care șade în acellŭ fotoliŭ, allăturea cu acellŭ june, bine costumatŭ? Este soția acelluĭ bărbatŭ care seamănă cu Vulcan, și care joacă preferanță lăngă D-nu Z. . . . Cănd s′a însurat, ellŭ era de 50, și ea numaĭ de 17 anĭ ; de și formaŭ amănduoĭ unŭ mare contrastŭ în toate, ea consimți ănsă a ′l lua de bărbatŭ, cu scopul d′a a vea o scuză în viitor la neconsecuințele eĭ. Ellŭ transportă pe nevasta luĭ la țară, kiar a doua zi dupe cununie. Temperamentul eĭ, educațiunea eĭ, societatea în care trăisse ca fată, o făcură neconsecuintă la o săptămînă della cununie. . În șase lunĭ de vară căt a-șezut la țară, a skimbat șase curtizanĭ, parte impiegațĭ, parte căllătorĭ, parte vecinĭ proprietarĭ, toțĭ de differite nuanțo și condițiunĭ.

— Și bărbatul eĭ?

—Vedea, și nu vedea. . . . Ea avea asupra luĭ o mare autoritate morală.

„Veni earna, și ea se strămută în orașŭ; și numaĭ voi să șează cu bărbatul eĭ la țarră, cu nicĭ unŭ prețŭ.

—Sub ce pretestŭ?

— Că e amalală. De căte orĭ bărbatul venea în orașŭ, saŭ ca să se distreze, saŭ pentru vr′o trebuință, nevasta luĭ era tot de-una în așternutŭ, sufferind, cănd de migrenă, cănd de colică, cănd de stomahŭ, cănd de frigurĭ. . . . Sufferințele eĭ însă ereaŭ numaĭ zioa ; Luna influința mult asupra sistemuluĭ ei nervosŭ, fiind că maĭ în toate nopțile era sănătoasă. . . .

—Cățĭ anĭ de cănd s′a măritat?

—Duoĭ-spre-zece anĭ. Este femeea cea maĭ ușurică din căte am văzut ș′am auzit. Cu toate acestea, are inimă bună; așa de bună, în cît nu știe refusa nimic nimunuĭ. . . . Cănd veĭ cerceta lista concuistelor salle, te veĭ mira văzănd unŭ ispravnicŭ allăturea c′un logofețellŭ, unŭ artistŭ allăturea c′unŭ lipțcanŭ, unŭ maiorŭ allăturea cu upŭ cadetŭ, unŭ professorŭ allăturea cu unŭ elevŭ de 15 anĭ. . . . Suma totală a muritorilor pe care coketta noastră i-a făcutŭ fericițĭ, se urcă la 40, minimum.

„În fine, maĭ deunăzĭ, bărbatul acella care șade colo pe găndurĭ, se înamoră de dănsa ; i murisse nevasta de căteva lunĭ ; inima lui avea nevoe de consolațiune! Ellŭ tot deuna criticasse p′această koketă, criticasse tare și în publicŭ conduita eĭ scandaloasă ; se înamoră însă de dănsa, și ′ĭ promisse a o lua de soție. Noul adorator, care trăia ca unŭ eremitŭ de la moartea primeĭ luĭ soțiĭ, deveni d′odată unŭ june galantŭ, ce umbla tot parfumatŭ, tot mănușatŭ, și numaĭ în trăsură. Toate nopțile le petreceaŭ înamorațiĭ pe căte o colină, admirănd frumusețea nopților, și poesia locurilor romantice.

Într′o seară însă eĭ fură surprinșĭ de bărbatŭ gură în gură. Bărbatul infuriatŭ amenință pe rivalul săŭ cu moartea, daca nu va rumpe îndată această legătură criminală.

Amantul speriatŭ înkide ușa amanteĭ, care intră noaptea la dînsul pe fereastră.. Agurida se face miere. Consăngeniĭ amantuluĭ, dejucațĭ în intrigele lor (căcĭ eĭ deșteptasseră gelosia în suffletul ammorțit al bărbatuluĭ) urzescŭ o nuoă intrigă. Punŭ pe unŭ quidam a se înamora de koketia noastră; acestŭ quidam era în disgrația Afroditeĭ ; coketta comunică urgia Afroditeĭ iubituluĭ amantŭ și fiitorul eĭ consoarte. Acesta cade la așternutŭ ; medicul curantŭ, căștigatŭ de consăngeniĭ amalatuluĭ, i declară că malatia e mortală, fiind veninată ; că singurul mijlocŭ de salvare este a renunția pentru tot de-una la o femee infidelă, care i resplătește într′unŭ modŭ atăt de infamŭ. Din minutul acella, amantul o rumpe cu Dulcineea luĭ ; și dupe însănătoșirea sa, ellŭ se și însoară cu acea femee, care danță cu D-nu X. . . .

—Dar koketta ?

—A cerut despărțirea de bărbatul eĭ. Consistoriul este dispus a o despărți.

—Așĭ dori să aflu căsătoria amantuluĭ koketteĭ cu prima și cu a doua luĭ nevastă.

— Prima luĭ nevastă, care a murit de oftică, era o văduvă grațioasă și foarte plăcută; dar foarte neconsecuintă. Ea văduvisse maĭ mulțĭ anĭ și timpul acesta trăisse ca o regină : n′avea casă, n′avea masă. Mănca la consăngeniĭ eĭ, dormia la amicele eĭ intime. Bărbatul eĭ, june atuncĭ de vr′o 25 anĭ, se înamoră de dănsa ; și, fără voea părinților, se cunună cu ea la unŭ satŭ. Ellŭ se purtă cu nevasta luĭ ca unŭ monarhŭ rafinatŭ cu unŭ populŭ zavergiŭ.

Adio, petrecerĭ ! Adio, primblărĭ ! Adio, ballurĭ ! O făcu însă o bună menageră și o bună soție ; dar o oftică ! Dupe vr′o lŭ anĭ de căsătorie onestă, ea muri, plănsă și de bărbatŭ și de toțĭ cunoscuțiĭ eĭ.

Căt a trăit cu acestŭ bărbatŭ, acea femee a fost și onestă și virtuoasă. Ce e drept, nu numaĭ conduita bărbatuluĭ, ci și amorul eĭ pentru dănsul a contribuit mult la aceasta. Daca acest diplomat avea nenorocirea a lua de nevastă pe koketta, cu care se înamoră dupe moartea nevesteĭ, cu toată diplomația luĭ, era să fie minotaurisatŭ. Cu a duoua nevastă, ellŭ treește bine ; întăiŭ, fiind că ea îllŭ stimează : a luato fără zestre ; ș′al duoilea, fiind că ellŭ este unŭ bărbatŭ care nu se lasă a fi minotaurisatŭ.

—Dar acea Damă, care pare a nu fi în toate mințele eĭ?

—Ah ! frate ! Este o nebună de Balamuc ! Știĭ care e bărbatul eĭ? Acella care fumează pe găndurĭ în camera de discuțiunĭ, rezimat de sobă. Este unul din ceĭ maĭ onorabilĭ bărbațĭ : caracterŭ, inimă, cultură, spiritŭ, nimic nu′ĭ lipsește. Eĭ bine ! înkipueștețĭ că este omulŭ cellŭ maĭ nenorocitŭ din lume !

—Și ce l′a silit să ia de soție p′acea nebună?

— S′a însurat la 18 de anĭ : abia eșisse din collegiŭ ! S′a însurat pentru ca să facă mulțumirea maĭcăseĭ care voia să-l vază însuratŭ. D'a doua zi după cununie, s′a căit; dar, pe de oparte copiĭ, pe d′alta părințiĭ, pe d′alta rușinea de lume, îllŭ făcură să rabde pebuniile eĭ, ca și Socrate răutatea Csantipeĭ. Trebue să intri în casa eĭ, ca să te încredințezĭ căt trebue să sufere bietul bărbatŭ ! A întrebuințat omul, ce e drept, toate mijloacele ca s′o dea pe callea dreaptă; dar cu nebunul cine o scoate la calle ? Pe lăngă alte nebuniĭ, ′ĭ a intrat în capŭ că este și poetă ; către toțĭ amiciĭ bărbatuluĭ, ea recitează versurĭ făcute de dănsa, versurĭ de nebunŭ. Daca bărbatul se încearcă a se opune la vr′ una din nebuniile eĭ, ea d′odată pune măĭnile în șoldurĭ, și începe a striga în gura mare ; sunt stăpînă assolută pe gusturile melle; trăescŭ cu zestrea mea ; nu′mĭ pasă de opinia publică; daca bărbatul nu e mulțumit de mine, să plece; eŭ știŭ să trăescŭ fără bărbatŭ; voiŭ fi maĭ fericită singură decăt c′un bărbatŭ mototolŭ.”

— I trebue dar unŭ bărbatŭ muscalŭ? . . . .

—Eŭ n′așĭ putea trăi o zi cu femeea aceasta.

—„Să ne întoarcem okiĭ della acestŭ spectacolŭ. Ia spunemĭ, te rogŭ, cine e Domnul acella burtosŭ și scurt, și cu okelarĭ pe nasŭ, și cu gulerul a la Meternihŭ?

—Este unŭ bărbatŭ predestinatŭ par excelence.

Reposata nevasta luĭ era cărbune accoperitŭ, dracul însovonitŭ; d′a duoa zi dupe cununie, ea a minotaurisat pe burtosul eĭ bărbatŭ. Era femeea cea maĭ capricioasă și maĭ încăpățînată din căte am văzut ; detesta pe bărbatul eĭ, numaĭ fiind că nu semăna cu eroiĭ din romanțurile care citisse cănd era fată mare.

— Nu′lŭ luasse cu consimțimăntul eĭ?

— Ba da! Însă nu' lŭ stima; s'a măritat ca să se emancipeze de tutella părinților. Dup′unŭ anŭ de sufferințe, bărbatul o surprinse în flagrantŭ delictŭ cu o calfă della o lipțcănie ; martoriĭ constatară faptul; bărbatul o pusse într′o trăsură ș′o trimisse la părințiĭ eĭ, unde muri de oftică, dup′ unŭ anŭ de remușcare terribilă.

—Dumnezeŭ s′o erte ! Dar bărbatul acella cu fisionomia de Hienă, și care caută tot în pămîntŭ ?

—Ellŭ a ținut duoă neveste; cea d′ăntîiŭ era femee romantică; cea d′a duoă, o nebună de felul acellia cu care făcușĭ acum cunoștință. Avariția, calomnia și gelosia, treĭ vițiurĭ domnitoare alle acestuĭ bărbatŭ miserabilŭ, desgustară de dănsul pe nevasta luĭ cea romantică, care ′șĭ smintisse creeriĭ cu WERTER al luĭ Goete și cu LELIA a luĭ George Sand.

După treĭ anĭ d′o viață amărîtă, ea se despărți de bărbatul eĭ, și se înamoră dupe Domnul acella care se primblă pe găndurĭ, cu măĭnele ala Napoleon, și cu fața a la Neron.

—Actorul acella, esageratŭ în toate ? Acellŭ tipŭ al poetuluĭ romanticŭ de D. Millo ?

—Ellŭ însușĭ.

—„Cum deveni possessorŭ pe inima acelleĭ femeĭ, năbădăiosul eĭ amantŭ o îmbrăcă într′unŭ costŭm orientalŭ, și camera eĭ o tapiță tot dupe gustul orientalŭ.

—Cum se vede, toate gusturile selle sunt orientale ?

—Cam așa. În lipsa lui, amanta ședea toată zioa înkisă în camera eĭ, ékeiea o păstra ellŭ ; și ea priimia nutrețul pe fereastră, de la o servantă fidelă șt devotată luĭ ; toată zioa o vedeaĭ resturnată pe sofa, cu cafeaua lăngă dănsa,fumănd din narghilea, admirăndu′șĭ posele și costumul orientalŭ în oglinzele de cleștarŭ alle Occidentuluĭ, și citind romanțele luĭ George Sand ș′alle luĭ Goete. Seara camera era luminată d′o candelă colorată ; și cănd amantul intra în templul Afroditeĭ, o afla plutind într′unŭ nuorŭ de tutunŭ ; iar ea, toată în albe, părea o fantasmă cum′șĭ o înkipuește imaginațiunea unor poețĭ germanĭ.

În nopțile celle frumoase, amanțiĭ rătăceaŭ , ca duoĭ Somnambulĭ, pe creasta colinelor, prin văile obscure, p′ăntre stăncele rîpoase, contămplănd în tăcere, ore întregĭ, frumssețea Luneĭ, murmura apeĭ, căntecul privigetoruluĭ ; în nopțile ploioase saŭ geroase, eroiĭ ședeaŭ înkișĭ în casă, ca ursul iarna în vizuina luĭ, trăind o viață sardanapalică. . . . . Aceasta a ținut vr′o duoĭ anĭ. Într′o seară servanta eĭ aleargă într′unŭ suffletŭ la medicul curantŭ, rugăndu′lŭ să viie iute să scape de la moarte pe doamna eĭ, care se înveninasse cu șoricoaĭcă. . . .

—Dar ce nevoe a avut să se omoare? întrebă medicul pe servantă.

—Bănuește pe Domnu c-ar fi hamurezat.

—Numaĭ pentru acesta trebue o femee să ′șĭ ridice viața ?

—Apoĭ, de, îllŭ iubește mult! Așa este pustia de dragoste !

—Arde-o-ar focul de dragoste ! zisse medicul rîzând.

În fine, cu lapte dulce și cu sănge de rățoĭ, eroina dette afară tot veninul destinatŭ pentru șoarecĭ.

Nu trecu mult, ș′ auzirăm că iar s′a înveninat; d′astă dată, tot ajutorul medicalŭ a fost fără folosŭ. Pe patul morții se zice că ar fi pronunțat următoarele cuvinte:

— Of! răŭ îmĭ pare că morŭ pentru unŭ. . .”

Moartea îngeță pe buzele eĭ ultimul cuvăntŭ.”

—Dar acea femee macră (slabă), uscată, trăsurele fisionomieĭ ascuțite, și care seamănă cu o Veveriță ?

—E Neaga rea din poveste ; femeea cea maĭ ardeată din căte am văzut. Ea a luat din amorŭ pe bărbatul acella spănŭ și uscățivŭ, unŭ omŭ ardeatŭ ca și dănsa, unŭ grossolanŭ innorantŭ. Șapte anĭ aŭ trăit împreună, ca căĭnele cu pisica. Ea îllŭ cicălea toată ziulița ; și cu căt tăcea ellŭ, cu atăt ea flecărea.

Uneorĭ ellŭ o înkidea în camera eĭ, și ea spărgea geamurĭ și oglinzĭ, și arunca tot pe fereastră. Într′o zi plecară amănduoĭ să′șĭ vază consăngeniĭ ; și ellŭ năpusti la mamă sa, o văduvă rea ca și fiesa ; peste treĭ zille, bărbatul se pomeni cu dănsa în casă, ca vînătorul cu ursul în spinare. Ellŭ luă atuncĭ pușca ș′o oki ; ea se pusse la țintă, și zisse : „una, două treĭ. Foc!” Bărbatul începu să rîză. Nevăstuĭca triumfă.

Toțĭ prevedeaŭ c′această căsătorie o să aĭbă unŭ tragicŭ sfărșit: dupe stăruința tuturor, Consistoriul i despărți. Ea este acum văduvă, și e atăt de rea, încăt servitoriĭ și adoratoriĭ eĭ nu pot trăi cu dănsa decăt 24 saŭ 48 de ore, cel mult. Să ferească Dumnezeŭ pe totŭ neamul omenescŭ, ortodocsŭ și catolicŭ, de picătură, de fumŭ și de muierea rea.

Dar acea femee melancolică, care nicĭ nu danță, nicĭ nu vorbește, nicĭ nu joacă lotonŭ, ci stă tot pe găndurĭ?

— Infortunata ! Căsătoria eĭ este oglinda maĭ tuturor căsătoriĭlor din zioa de azĭ. Înkipueștețĭ că căsătoria ei a ținut numai o lună.

— Din ce causă ?

— Din causa nemernicieĭ bărbatuluĭ eĭ, care este acellŭ vagabondŭ, destrămatŭ și fanfaronŭ. Ellŭ a crezut că căsătoria este o petrecere d′o noapte la balul mascatŭ. Vede acea femee melancolică, i place, și printr′unŭ samsarŭ de căsătoriĭ, o ia de nevastă; keltuește la nuntă peste cincĭ sute de galbenĭ, a patra parte din zestre ; a duoa zi însă se căește, se sperie de fapta sa, vede că căsătoria nu e o glumă, și întrebuințează mijloacele celle maĭ infame ca să se desparță de ea; aruncă calomniile celle maĭ negre asupra bieteĭ femeĭ, care are o mie de calitățĭ, și care merită o soartă demnă de inima eĭ. În fine, prin maniera luĭ brutală, ellŭ o forță a fugi la părințiĭ eĭ, fără a ′ĭ înnapoia măcar zestrea care a keltuit′o într′o lună. Consistoriul a pronunțat erĭ despărțirea lor, cu consimțimăntul amăndurera. Cănd îllŭ întrebă cineva: „Ce tea silit a te însura, ș′apoĭ a′țĭ lăsa nevasta ?” Respunde rîzând : „Eram beat cînd m′am însurat; ș′a douazi m′am văzut în lanțurĭ, și am rumpt lanțurile sclavieĭ ; libertatea e maĭ scumpă decăt totul.”

—„Fie aceasta o lețiune pentru părințĭ, spre a′șĭ deskide okiĭ bine cănd îșĭ mărită fetele.

—Asemenea miserabilĭ, observaiŭ eŭ, la națiunele civilisate, sunt provocațĭ de consăngeniĭ femeiĭ, insultată cu asemenea modŭ infamŭ ; și pînă în fine, eĭ sunt morțĭ, și societatea scăpată d′astfel de monstriĭ socialĭ.

—La noĭ e din contra, fratele meŭ ! Asemenea infamĭ nu sufferă nimic nicĭ din partea legilor, nicĭ din partea publiculuĭ, nicĭ kiar din partea familliilor ofensate; ba încă sunt bine văzuțĭ,bine priimițĭ; și orĭ cănd și de căte orĭ vor să se maĭ însoare, părințiĭ se întrecŭ a sacrifica fetele dupe asemenea monstriĭ.

— Ca la noĭ la nimenĭ ! Bietele femeĭ ! Elle sunt la noĭ niște adevărațĭ martirĭ !

—„Dar acea femee înaltă, orgolioasă, ce ′șĭ dă aerul de regină?

E fata unuĭ ex-boerŭ din protipendada ; și bărbatul eĭ e acellŭ june intelliginte ce danță acum cu D-na Cerbureanu. Ellŭ este fiiul unuĭ Postelnicelŭ, luat pe procopseală de tata nevesteĭ luĭ, care s′a înamorat de dănsul la etatea de 12 anĭ, imitănd pe mama luĭ Remus și Romulus ; cu differința că Rhea Sylvia fu îngropată de viă, fiind c′a violat jurămăntul de castitate făcut p′altarul Vesteĭ ; iar fata boeruluĭ, care se crede strenepoata luĭ Mircea Vodă, fu dată cu sila dupe fiul de Postelnicellŭ. Dupe niște vekĭ hrisoave, ellŭ se crede a fi adevăratul strenepot al luĭ Mircea, eroul della Nicopolŭ ; nevasta luĭ însă îllŭ disprețuește, sub cuvăntŭ că ea este astăzĭ fată de Mare Vornic, aĭ căiria moșĭ și stremoșĭ figurează în bătălliile luĭ Radu de la Afumațĭ, Mihaĭ Viteazu și Mateĭ Bassarabŭ ; că prin urmare, ea e nobilă, ca o fată de Lorzĭ Englezĭ ; iar bărbatul eĭ, unŭ moji cŭ, zice ea ; și ′lŭ tratează ca astfel, adducăndu′ĭ aminte tot deuna origina luĭ plebeană ; și zicăndu′ĭ, cănd i e lumea maĭ dragă: ‘„tacĭ tu să vorbescŭ eŭ’.

Această căsătorie imi adduce aminte o trăsură de spiritŭ a luĭ Solomon, ca copillŭ. Fiiul luĭ Davide al Evreilor se juca arșice cu copiĭ de etatea luĭ.

„Unŭ Evreŭ din poporŭ se presintă la Solomonŭ, pe cănd juca arșice

— Solomoane, zice israelitul, m′a trimis tatătăŭ David ca să′mĭ spuĭ tu pe care din treĭ fete să iaŭ de nevastă? Una e maĭ avută de căt mine, alta e maĭ de neamŭ de căt mine, alta e de potriva mea.

„Solomon, urmăndu′șĭ jocul, respunse:

—Tacĭ tu să vorbescŭ eŭ, scoală tu să șezŭ eŭ, fie cum voeștĭ tu.

„Aceasta o repetă Solomon maĭ de multe orĭ.

„Israelitul, omŭ simplŭ, nu înțellesse filosofia acestor cuvinte ; allergă înapoĭ la Davidŭ.

—Împărate, zisse dănsulŭ; Solomon ′mi-a respuns aceasta : . „tacĭ tu să vorbescŭ eŭ, scoală tu să șezŭ eŭ, fie cum voeștĭ tu.”

—Și n′aĭ înțellesŭ nimic din vorbele acestea ?

—Nu, luminate împărate!

—Credeam maĭ de spiritŭ pe fiiĭ lui Israelŭ. . . .

—„Ascultă dar, zisse Davide ; și bagă bine în capŭ ceea ce veĭ auzi.

„De veĭ lua de nevastă pe fata cea maĭ de neamŭ de căt tine, ea îțĭ va zice în toate zillele : „mie mi se cade să șezŭ jos, ca fată de neamŭ mare; iar tu să șezĭ în picioare, în nainea mea, ca unŭ omŭ de răndŭ, aĭ căruia moșĭ și stremoșĭ aŭ slugărit ș′aŭ robit la momiĭ și stremoșiĭ meĭ.” Și de veĭ cuteza tu a vorbi ș′a lucra ca unŭ bărbatŭ, ea se va plănge la neamurile eĭ celle maĭ puternice de căt tine ; și cellŭ maĭ tare are maĭ tot de-una dreptate ; ′și tu veĭ fi umilit, și te veĭ da dupe părŭ, și te veĭ crede fericit a fi servul nevesteĭ talle. Aĭ înțelles, fiiule allŭ luĭ Israelŭ?

— Am înțelles, luminate împărate ! Nu voiŭ lua o fatămai de neam de căt mine.

— Daca veĭ lua de nevastă o fată maĭ avută de căt tine, ea îțĭ va zice, în tot minutul : „tacĭ tu din gură, că mie mi se cade a vorbi ș′a porunci ; iar ție a asculta ș′a te supune ; fiind că cu zestrea mea treăeștĭ tu, din zestrea mea îmbracĭ, cu zestrea mea te fuduleștĭ.”

—„Și daca veĭ cuteza tu a vorbi ș′a lucra ca bărbatŭ, ca capŭ al femeiĭ, ca părinte al copiilor, ca stălpul caseĭ, nevasta ta se va plănge la neamurile eĭ celle avute ; și cellŭ avutŭ are maĭ tot de-una dreptate ; și tu veĭ fi umilit, și te veĭ crede fericitŭ a te numi servul nevesteĭ talle. Înțelles-aĭ și aceasta, fiiule allŭ luĭ Israelŭ ?

—Am înțellesŭ, luminate împărate ! Nu voiŭ lua de nevastă o fată maĭ avută de căt mine.

— Iar daca veĭ lua de nevastă o fată de potriva ta, nicĭ maĭ de neamŭ nicĭ maĭ avută de căt tine ; o fată care a fost crescută de părințiĭ eĭ în frica luĭ Iehova, adică în duhul cellor 10 poruncĭ alle luĭ Moise ; o fată aĭ căria părințĭ aŭ trăit liniștițĭ și fericițĭ, și aŭ muncit amănduoĭ în dreptate și în credință; o fată însfîrșit cu judecată dreaptă și cu inimă curată ; unŭ pămăntŭ bunŭ și roditorŭ, unde sămînța să rodească înzecit ; atuncĭ acea fată va fi supusă ție, ca unuĭ părinte ; și te va iubi, ca p′unŭ frate maĭ mare ; și te va cinsti, ca pe stălpul famillieĭ, și ca pe părintele copiilor ; și i va fi eĭ milă de tine ; și te va îngriji cu căldură la sufferințe ; și te va măngăia la necazurĭ ; și va economisi celle agonisite de tine ; și va fi casa ta ca unŭ stupŭ de miere ; și ea va fi matca stupuluĭ, iar tu, albina stupuluĭ ; și va înflori casa ta, care va fi unŭ finicu răsădit la isvoarele apelor, ce′ și va da rodul săŭ la timpul săŭ, și la umbra căruia se va adăpoști căllătorul obbositŭ; și copii tăĭ vor fi niște comorĭ pentru tine ; și în bătrănețele talle celle adăncĭ, veĭ afla ajutorŭ și milă della copii tăĭ, cari vor fi împrejurul meseĭ voastre ca niște tinere odrasle de finicŭ împregiurul Cedrilor Libanuluĭ ; și bine-cuvăntarea luĭ lehova fi-va peste casa ta, și peste famillia ta, și peste seminția ta !

„Înțelles-aĭ acum cuvintele înțellepte alle fiiuluĭ meŭ Solomon?

—Am înțelles, luminate lmpărate ! Să domneștĭ anĭ mulțĭ peste poporul luĭ Israelŭ ! Fiiul tăŭ cellŭ înțelleptŭ va face fericirea supușilor luĭ ! Voiŭ lua de nevastă pe fata cea de potriva mea ; și voiŭ buciuma înțellepciunea luĭ Solomon la tot poporul lui Israelŭ.

—Umblă sănătos ! Și cum îțĭ veĭ așterne, așa veĭ dormi.”

Acestea zise Davide fiiuluĭ lui Israelŭ, care se însoți cu fata cea de potriva luĭ, crescută în frica zeitățiĭ ; și trăi pînă la finele viețiĭ luĭ liniștitŭ, voiosŭ și fericitŭ.

— Daca fiiul de Postelnicellŭ, bărbatul acelleĭ fete de boerŭ Mare, osservă Misticescu, ar fi cunoscutŭ înțelleptele cuvinte alle copilluluĭ Solomon, de sigur n-ar fi luat de nevastă pe pretinsa nepoată a luĭ Tepeș Vodă și Mircea Vodă.

— Poate, adăogaiŭ eŭ. Dar cănd s′ar publica acestea, și le ar cunoaște toțĭ, crezĭ-tu oare că bărbațiĭ ar urma consiliul luĭ Solomon?

Mă cam îndoescŭ : fiind că omul e lacomŭ și vanitosu din natura luĭ, apoĭ lucsul adevărata cangrenă a uneĭ societățĭ, silește pe mulțĭ a cădea în greșalla în care a căzut fiiul de Postelnicellŭ.

Cum ne vom așterne, așa vom dormi.

—Vezĭ tu pe junele acella care curtează p′acea Damă în negre ? „Este un poetŭ din ceĭ norocițĭ daĭ veaculuĭ XIX. Poetul acesta observasse la teatru că o Damă Mare îllŭ ațintă cu lorneta în toate serele de represintațiune ; înțellesse dar găndul coketteĭ ; și într′o seară, o așteptă la intrarea d′afară a teatruluĭ.

— Permitețĭ, vă rog, Doamna mea, să vă facŭ o simplă și singură întrebare ?

— Vorbește, Domnule, i respunse Dama Mare.

—Cănd potŭ găsi pe D-nu ?. . . . . a casă?

—Pe bărbatul meŭ ? Tot de-una dimineața, între 9 și 10 ore ; seara nu este nicĭ odată acasă. . . .

—Mersi, Deamna mea. Am înțelles. . . .

„A duoa seară, poetul se dusse la Domnul z. . . . . care lipsea, dar nevasta luĭ era a casă ; din nenorocire, ea nu era singură, și poetul se mulțumi a ′ĭ lăsa carta de visită.

„A duoa zi, ellŭ văzu intrănd în camera sa unŭ oare care, ce avea aerul unuĭ servitorŭ de ministru.

— Aicĭ șade Domnul. M. . . ?

— Eŭ sunt Domnul M. . . .

—Sunt della Doamna aceea căria ′ĭ aĭ vorbit în scarra teatruluĭ, alaltăerĭ seară. . . .

— Ce pofteștĭ ?

—Așĭ vrea să știu daca Dumneata eștĭ într′adevărŭ D. M. .”

—Ca să crezi că eu sunt D.M. trebuie ți spuiŭ ce am vorbit cu Doamna E. în scara teatruluĭ?

—Așa, Domnule.—

— Eată ce-am vorbit cu D-na E.. .. în scara teatruluĭ.

—„Doamna mea, ′ĭ am zis, cănd pot găsi acasă pe bărbatul Dumitale ?” Și nevasta D-luĭ ?. . . . ′mĭ a respuns: „Seara, nicĭ odată ; dimineața, între 9 și 10 ore.”

Dumneata eștĭ Domnul M. . . . respunse lakeul.

Ține, te rog, această scrisoare ; și rămăĭ sănătosŭ !

—Foarte ′țĭ multumim !

Poetul desigilă plicul, și scoasse un billetŭ parfumatŭ și cu marginile de rățea ; in billetŭ se zicea :

„Între 12 și o oră dupe miezul nopțiĭ, o femee te va aștepta la poarta caseĭ melle. Cuvăntul de ordină este Venera. Urmează p′acea femee.

H.

P.S. Arde acestŭ billetŭ.

„Din contra, zisse poetul, îllŭ voiŭ păstra, acestŭ billetŭ, ca okiĭ din capŭ.

Poetul nostru, care serbează pe Sfințiĭ ceĭ fără de argint, cumpără pentru prima oară unŭ borcanŭ cu pomadă și o sticlă de es-buket ; cu pomada îșĭ unse părul, și cu parfumul îșĭ stropi toate vesmintele ; apoĭ se dusse de împrumută della unŭ amicŭ intimŭ unŭ gerocŭ ș′o pereke de mănușĭ. Dupe ce măncă căt treĭ și bău căt șase, se culcă; la 12 ore și jumătate din noapte era la poarta caseĭ D-luĭ Z. . .

O femee îllŭ aștepta în pragul porțiĭ, cu țigara în gură.

— Ce pofteștĭ, Domnule ? îl întrebă femeea, văzăndu′lŭ că intră în curte ca a casă la dănsul.

VENERA, răspunde poetul, căutăndu′șĭ de calle.

Femeea îllŭ ajunse, și ′ĭ zisse:

Vino dupe mine.

—Poetul o urmă. În capul uneĭ scărĭ din dos, femeea i șopti la ureke :

Ia cismele în mănă, fiind că scîrție.

— Aĭ cuvîntŭ, zisse poetul ; și, asemenea luĭ Tăutŭ, ambassadorul Moldavieĭ lăngă Sublimul Padișah, poetul remasse numaĭ în călțunĭ.

—Trecu unŭ coridorŭ lungŭ, abia luminatŭ d′o lampă murindă; trecu apoĭ printr′o sallă spațioasă, ce servia de anti cameră, illuminată bine de maĭ multe lampe.

—Trecănd pe lîngă o ușă, auzi gura unuĭ ministru, ce discuta cu collegiĭ săĭ înaltele kestiunĭ de Statŭ. Femeea mergea înainte; poetul o urma. Ellŭ se opri la ușa consiliuluĭ de ministriĭ, pusse urekea la ușă, și ascultă, uĭtănd Amorul pentru Patrie.

—Trebue, zicea unŭ ministru, să sfărîmăm, c-o singură lovitură, și pe liberalĭ și pe retrograzĭ; să formmăm o cameră a noastră, cu care să facem din Romănia ceea ce a făcut Cavurŭ din Piemonte. Suntețĭ de părerea mea ?

—Foarte frumosŭ, osservă unŭ altŭ ministru ; dar care va fi puntul nostru de reazimŭ în aceasta ?

—Politica lui Guizot.”

— Ideea minunată !

Conducătoarea poetuluĭ, care ajunsesse la ușa buduaruluĭ nevesteĭ D. z. . . . se întoarse către favoritul Muselor:

— Încalțăte iute, i zisse ea.

Dar care ĭi fu mirarea cănd nu văzu pe nimenĭ în urma eĭ. Alergă iute înapoĭ, și remasse îmmărmurită văzănd pe favoritul Muselor cu cismele în stănga, cu unŭ stiletŭ în dreapta, și cu urekea lipită de gaura broașteĭ della ușa, camereĭ unde discutaŭ D. D. ministriĭ. Se apropie încet de dănsul, și′l trasse de gerocŭ, tocmaĭ cănd unul din ministriĭ zicea că guvernul trebue să urmeze politica luĭ Guizot. Poetul i făcu semnŭ să se depărteze ; dar biata femee, palidă și tremurăndă, îllŭ trăgea tare de măneca geroculuĭ; poetul, disperatŭ că perde șirul discuțiunilor ministeriale, i pusse stiletul în peptŭ, ș′ o repezi în mijlocul salleĭ. Femeea, speriată, alergă la nevasta D. Z. . . . să ′ĭ rapporteze conduita negăndită și compromitabilă a amantuluĭ.

În timpul acesta, poetul auzi celle următoare:

— Corupțiunea fu o armă fatală în măna luĭ Guizot ; ellŭ plăti scumpŭ aceasta la Februariŭ 1848. Ținta justifică mijloacele. Trebue să ne sacrificăm pentru binele Romanieĭ, ca Girondiniĭ la 1708 pentru fericirea Francieĭ. Peară individul, trăiască principiul !

— Cu legea electoral : în vigoare, puține șanse de reușită ! Daca liberaliĭ ar fi cu guvernul, Hidra aristocratică ar fi sdrobită fără greutate.Liberaliĭ sunt contra noastră ; passiunele atăt ′ĭ aŭ orbit pe Demagoțĭ, încăt eĭ vor lucra cu-Rtetrograziĭ contra Guvernuluĭ. Guvernul însă e tare, și fără ajutorul Liberalilor: el are funcțiunele, oare aurul, are corupțiunea soțială. Triumful e al nostru ! Odată căllare, cu busduganul în mănă, vom face a ni se erta orĭ ce illegalități. La votŭ, Domnilor!

-Încă unŭ cuvăntu! eu perzŭ maĭ mult decăt toțĭ Dumneavoastră : pănă erĭ liberalŭ, azĭ moderatŭ înfocatŭ, nereușind planul nostru, măĭne eŭ sunt mort, mort politicește, și pentru eternitate! . . . Nu mă temŭ de Curtea de Cassațiune ; șă temŭ de curtea cea fără appelŭ, mă temŭ de tribunatul istorieĭ. Să amănăm discuțiunea, spre a ne maĭ kibzui, ca să nu ne căim.

—La vot! La vot ! strigă maioritatea.

Pe cănd ministerul proceda la votŭ, poetul se dirigea către camera Dulcineiĭ salle, care ′lŭ aștepta în pragul ușeĭ, făcîndu′ĭ mereŭ semne să viie maĭ curănd.

Atăta fu de mare graba poetuluĭ, și frica ce ′lŭ coprinse cănd văzu cu sănge rece situațiunea sa cea critică, încăt intră desculțŭ în camera Afroditeĭ. Ușa buduaruluĭ se înkisse cu keiea pe din întru.

La 3 ore dupe miezul nopțiĭ, poetul eșia pe poarta caseĭ D-luĭ Z. . . , care venisse în duoă răndurĭ, în noaptea aceea, la ușa camereĭ nevesteĭ luĭ, a se informa de sănătatea eĭ : fiind că ea se prefăcusse că e amalată ; și cănd nevasta era nedispusă, bărbatul respecta altarul conjugalŭ. . . .

Cum ajunse acasă, poetul făcu întăiu o epistolă anonimă, adressată unuia din capiĭ liberalilor, în care relata cu d′amănuntul discuțiunea și decisiunea ministrilor din noaptea precedentă; dup′aceea făcu o poesie Dulcineiĭ saile, din care copiem o strofă :

Frumoasă eștĭ o angelŭ ! ca rumenile ziorĭ.

Ca Lebăda cea albă pribeagă prin grădină,

Ce-aci o vezĭ pe apă, aci iar p′ăntre florĭ:

Așa parĭ înainte′mĭ, cănd zee, cănd regină!”

Dulcineea nu se lăsă mai prejos de căt poeticul eĭ amantŭ ; improvisă și ea o poesie, din care copiem prima strofă:

„ Voĭ vă jucațĭ adesea c′unŭ ce periculosŭ,

Cu Domnitorul lumiĭ, cu secsul cellŭ frumosŭ,

Cu unŭ copillŭ se joacă cu-a foculuĭ volvoare :

Ori cine altŭ s′ar arde la ′ntăea încercare ;

Voĭ însă nu vă ardețĭ, ci ardețĭ cu tandrețe. . . .”

Într′o noapte, poetul îșĭ permisse următoarele osservațiunĭ illustreĭ salle amante.

-Pentru ce eștĭ infidelă bărbatuluĭ Dumitale, care possedă atătea calitățĭ eminente ?

-Pentru singurul cuvăntŭ că e bărbatul meŭ, respunse koketa rîzând.

-Nu te nțelegŭ, Doamna mea.

—Să mă esprimŭ maĭ limpede : fiind că sunt DAMă MARE.

—Maĭ puțin nu te ′nțelegŭ, angelul meŭ.

—Aĭ văzut represintănduse drama întitulată TUR DE NELE (la tour de Nestle)?

—Nu!.

—A ! Înțelegŭ! Este lege însă ca toate Damele Marĭ, în care intră markise, baronesse, contesse, ducesse, princesse titulare, și regine kiar, să fie toate criminale? . . .

—Poetule, respunse Dama Mare ; tu treăeștĭ într′o lume de illusiunĭ ! Inima ta castă nu cunoaște miseria classelor din cari facŭ eŭ parte ! Află dar că sunt duoă felurĭ de miseriĭ : una, esterioră, materială, de strade ; miseria orfaneĭ, miseria văduveĭ, miseria vulguluĭ, innorantŭ și îndobitocitŭ, cărora le lipsește adesea păinea din tote zillele ; dar această miserie, ce este ea oare pe lăngă miseria inimeĭ cellor din classele superiore alle societățiĭ ? Tu n′aĭ o para în pungă; eștĭ însă cellŭ maĭ fericit ! Aĭ zărit la teatru o Damă Mare, ți s′a părut că ′țĭ face curte, aĭ cutezat, și eată-te domnŭ assolutŭ pe corpul și pe inima eĭ. Voeștĭ să te însorĭ? Eĭ bine! Îțĭ allegĭ singur femeea care ′țĭ convine, cu care te potriveștĭ la toate ; și eatăte fericit!

Nu este tot astfel cu Damele celle Marĭ. Margarita de Burgognia, din drama TURNNL DE NELE, a luat de soțŭ pu Ludovic X, regele Franțeĭ, fără plăcerea eĭ : fiind că așa o cerea politica cabinetelor respective.

Eĭ bine ! Corpul bărbatuluĭ, inima amantuluĭ. Înțelegĭ-tu cum o regină a Franțeĭ, dup′o noapte de orgiĭ cu gentilomi d′aĭ Curțiĭ, devine fără voea eĭ criminală?

Ea joacă la lotărie capul eĭ, reputațiunea eĭ de regină gilotinată, spănzurată, saŭ înferată în umerŭ, ca cellŭ din urmă criminalŭ; asta este lucru ușor ? Noĭ însă, Dame Marĭ, cari nu suntem regine, espunem numaĭ reputațiunea noastră de gentilomŭ; nu aruncăm în Sena cadavrele amanților nostriĭ d′o noapte.

—Dar reputațiunea uneĭ femei, dupe părerea mea, cată a fi maĭ scumpă decăt viața, de căt totul.

— Poetul meŭ ! Nu uita că femeea are o inimă, în care Natura a pus amorul, ca unŭ principiŭ al viețeĭ morale. O femee fără inimă este unŭ cadavru !

Căsătoriile Damelor Marĭ în genere sunt niște căsătoriĭ de calculŭ, de convențiune ; sunt unŭ contractŭ unde intră averea și posițiunea, ca condițiunĭ essențiale ; dar nicĭ averea nicĭ posițiunea nu constitue fericirea ; fericirea femeiĭ o constitue numaĭ amorul. A voastră gloria, al nostru amorul. Părințiĭ meĭ, millionari, avea nevoe de un ginere care, prin propriile sale merite să ridice familia noastră la cea maĭ naltă treaptă a societățiĭ. Bărbatul meŭ a fost ministru. Eată visul de aurŭ al părinților meĭ !

— Trebuia să urmezĭ impulsiunea inimeĭ Dumitale de poetŭ ; trebuia să ′țĭ allegĭ singură bărbatul, unŭ bărbatŭ poeticŭ ca Dumneata, nu unŭ bărbatŭ prosaicŭ.

— Numaĭ o femee liberă, o văduvă, poate face la noĭ asemenea allegerĭ ; saŭ cel puțin, o fată orfană, cu altă educațiune, și în alte condițiunĭ ; o fată însă ca mine, trebue să alleagă între bărbatul ce ′ĭ destină părințiĭ, și între prostituțiune saŭ căllugărie. Fericirea stă în răul cellŭ maĭ micŭ. Binele assolutŭ nu esistă. Totul este relativŭ în lume.

—Și conclusiunea argumentăriĭ Dumitale ?

—Corpul, pentru bărbatul care ′mĭ flatează vanitățile ; inima, pentru amantul care ′mĭ procură poesia simțurilor.

Mărgineștete cel puțin la amorul unuĭ singurŭ amantŭ.

Ca cum aĭ zice : „mulțumeștete numaĭ cu păine și cu apă, cănd dispuĭ d′o masă regală.” Azĭ, poetul meŭ, e tărziŭ ! Primul pasŭ costă ; cănd te afli în abisŭ, e foarte cu greŭ urcarea în creasta munteluĭ, p′unŭ părete de stăncă ca cremenea.

—Așa dar, totul atărnă della educațiune ?

— Totul, totul! Amorul și știința, mama și băreată sorgintea fericiriĭ famillieĭ ș′a Societățiĭ.

—Aĭ cuvăntŭ ! oftă poetul.

— În fine, întrebaiŭ eŭ pe Misticescu, desnodămăntul acesteĭ intrige ?

—Ca toate desnodămintele intrigelor de natura aceasta. În lipsa poetuluĭ la țarră, unde acesta a întărziat vreo două lunĭ Dama cea Mare l' a înlocuit cu altul, care, de și nu era poetŭ, nu era însă bărbatul eĭ.

Poetul nostru, ca maĭ toțĭ poețiĭ, s′a revoltat d′această infidelitate; ș′a rumpto cu amanta luĭ cea aristocrată, trimițăndu′ĭ unŭ billetŭ cu următoarea coprindere :

‘„Ce să naște din pisică șoarecĭ mănăncă’. Îmĭ pare răŭ că am stricat orzul pe gîște. Adio! Rămăĭ cu prosa, fiind că poesia nu e de gustul Dumitale.”

Dar să ne întoarcem privirile della asemenea triste tablourĭ. Cu căt te urcĭ maĭ mult în atmosferra societățiĭ, unde ar trebui să întîlneștĭ maĭ multă virtute și progressŭ, avînd mijloace ceĭ putințĭ a′șĭ cultiva spiritul cu facla adevăruluĭ, și a′șĭ înobili inima cu facla moraleĭ evangelice, cu căt te urcĭ maĭ sus pe scarra socială, cu atăt afli maĭ multă depravare, maĭ mult makiavelismŭ. Aci respirĭ unŭ aerŭ de catacombe și de morminte ; aci crima o vezĭ tronănd,Vițiul încununatŭ, gerul pollarŭ al nobilelor sentimente domnind în toată grozăvia luĭ. Să ne odinim puțin privirile asupra acelluĭ tabloŭ de căsnicie, care rekeamă epoca patriarhală.

Vezĭ-tu acellŭ bărbatŭ căruntŭ, îmbătrănit înaintea timpuluĭ prescrisŭ de legea Natureĭ ? Amorul de libertate și de naționalitate aŭ consumat viața luĭ, precum focul consumă cellŭ maĭ gigante arbure dupe suprafața globuluĭ. Născut în atmosfera cea maĭ înaltă a societățiĭ, ca un altŭ Pavel apostolul, a rumpt cu classa putredă din care făcea parte : ellŭ este unul din martiriĭ causeĭ sacre, care a băut pănă la drojdiĭ amara băutură a esiliuluĭ, a sărăcieĭ, a umiliriĭ, a persecuțiunilor, a calomniilor infame ; dar, asemenea stănceĭ cu farul din mijlocul oceanuluĭ, suffletul săŭ de elită totul a bravat.

Vezi tu acea femee, cu fisonomia unei Madone rafailene, modestă în costumul eĭ, dulce în convorbirea sa, și cu plăcute maniere? Este consoarta acelluĭ bărbatŭ căruntŭ, care, ca și Tiberius Grahus, sacrifică maĭ mult decăt pozisiunea și viața, sacrifică famillia luĭ kiar, pentru libertatea poporuluĭ și fericirea patrieĭ.

Consoarta luĭ, crescută în principiĭ evangelicĭ, n′a addus illustruluĭ săŭ consorte nicĭ aurul spolieriĭ saŭ al trădăriĭ, nicĭ noblețea pergamentelor ; ci castitatea, înțellepciunea, blăndețea, cultura spitituluĭ, noblețea inimeĭ, o supunere de soră, amorul și stima către bărbatŭ, economia casnică : virtuțĭ maĭ scumpe de căt toate tesaurele, virtuțĭ cari singure producŭ fericirea adevărată !

Intră în casa lor: veĭ vedea domnind ordinea, economia, armonia completă. Pe cănd bărbatul assudă în cabinetul săŭ a lumina poporul cu făclia adevăruluĭ, și a′ĭ sfărrma catenele prejudițiilor ș′alle sclavieĭ, soția luĭ virtuoasă, în mijlocul copiilor săĭ, luminează spiritul lor cu științele folositoare, și încălzește inima lor cu focul sacru al virtuților cetățeneștĭ.

Bărbatŭ și nevastă, fir-care în sfera luĭ, staŭ în okiĭ copiilor lor oglindă vie de nobile și frumoase essemple ; acestea pentru suffletul unuĭ copillŭ sunt sigiliul pentru ceara topită, în care țifrele se sapă bine ; sunt dalta pentru sculptorŭ, care gravează adănc în marmură caracterele ce artistul voiește a′ĭ imprima.

Eĭ bine! Eată adevărata căsnicie! Eată keiea bolțiĭ și piatra din capul ungiuluĭ a noului edificiŭ socialŭ, a Erusalimuluĭ celluĭ nuoŭ dupe mallurile bătrănuluĭ Istru, care va regenera Orientul, și va civilisa Asia. Eată familia aĭ căria copiĭ vor trăi și vor muri ca părințiĭ lor , cari aŭ știut a le inspira, cu esemple frumoase, respectul și amorul către semeniĭ lor, și cu esemple istorice, amorul de patrie, de libertate, de dreptate.”

CAPITOLU X
Femeea ea amanta.

Din celle descrise în capitelul precedentŭ, mă încredințaiŭ că, din 35 de femei ce s′ aflaŭ față la serata musicală a Cerbureanuluĭ, maioritatea assolută era neconsecuintă ; dar culpa, cum am probat în capitolul II al acesteĭ opere, sunt părințiĭ și bărbațiĭ femeilor; ca fete și ca soțiĭ, elle nu pot fi decăt ceea ce voescŭ mamele și consorțiĭ lor.

Cu toată corupțiunea socială, care ne arată că la o sută de femeĭ abia poțĭ afla una și onestă și virtuoasă, inima femeiĭ însă nu este putredă; sentimentele nobile nu sunt tocite în această inimă; amorrul de patrie și de libertate nu este îngețat ; în fine, focul sacru, care face dintr′o femee o Lucreție, o Cornelie, o Genevievă (a Franțeĭ) este în inima eĭ focul acoperit cu cenușă.

Nu voiŭ vorbi de 9 Octomvrie 1857, nicĭ de 24 Ianuariŭ 1859, la cari femeea romănă, cu oare care cultură, a luat o parte activă, contribuind mult la realisarea dorințelor naționale.

Viŭ la procesul acusaților della 28 Septemvrie l858, și la allegerile pentru camera ellectivă de sub minisierul Iepureanu.

Serata musicală de la Cerbureanu a fost la 19 Noemvrie 1859, în prezioa judecățiĭ procesuluĭ de la 28 Septemvrie de către curțile-unite.

Acestŭ procesŭ era la ordinea zilleĭ ; făcusse atăta sgomotŭ, (din causa procedăriĭ anti-constituționale a Guvernuluĭ Crețulescu) încăt tot ce era Romănŭ adevărat doria triumful dreptuluĭ, adică, akitarea acusaților. Afară de rusofili și regulamentari, cari prin condamnarea acusaților de la 28 Septv, speraŭ reîntoarcerea vekiuluĭ regimŭ, ce le da puterea în mănă, toți Romăniĭ doriaŭ cu sinceritate ștergerea dupe fruntea Romănieĭ a peteĭ de revoluționară, pată cu care inimiciĭ țăriĭ, văzuțĭ și ascunșĭ, din întru și d′afară, voiaŭ s′o înfereze, ca să justifice prin aceasta calomniile lor infame.

Femeile romăne cu oare care cultură simțiaŭ aceasta cu divinul lor instinctŭ ; elle contribuiră mult la akitarea acusaților de la 28 Septemv. 1859. Dăm aci unŭ esemplu.

Pe cănd eŭ treceam în revistă cu Misticescu femeile oneste și virtuoase în seara de 1o Noem. 1859, aflate în casa D. Cerbureanu, auzirăm d′odată niște applaude frenetice, niște bravo repetate, în camera destinată pentru discuțiunĭ litterariĭ și politice. Toțĭ ceĭ din salla danțuluĭ,și parte din ceĭ din camera joculuĭ de cărțĭ și de lotonŭ, alergară în camera de discuțiunĭ, împinșĭ de curiositate. Bărbațiĭ applaudaŭ pe Avestița, doamna casei, care era oratorul femeilor ș′al accusaților della 28 Septembrie. Ea combăttea sofismele unuĭ bărbatŭ care împărtășia ideile Retrograzilor, și care susținea politica Guvernuluĭ.

-Dacă noĭ femeile am fi fost în locul bărbaților, zicea Avestița, vă assigurăm că Guvernul n-ar fi cutezat a face ceea ce a făcut în privința acusaților ; iar ca judecătorĭ, am crede d′o datorie sacră a akita pe accusațiĭ politicĭ della 28 Sept.

„D-nu N. . . . a zis:” numaĭ cănd vom avea o gardă națională, și inamovibilitatea funționarilor, atuncĭ numaĭ Guvernul va ști să respecte libertățile publice ; și magistrațiĭ, atuncĭ numaĭ vor putea face ceea ce cere lumea azĭ della dănșiĭ.” A vorbi atlfel, este a proba că societatea noastră este o turmă de oĭ, condusă de varga de ferŭ a cățiva Despoțĭ ; și că magistrațiĭ romănĭ nu sunt decăt servĭ umilĭ aĭ Guvernuluĭ. Daca în fiecare famillie, mama ar zice copilluluĭ eĭ, sora frateluĭ eĭ, nevasta bărbatuluĭ eĭ :”Cum sufferițĭ voĭ, ca cetățenĭ, asemenea illegalitățĭ ș′arbitrarismuri din partea Guvernuluĭ ? Vă temețĭ de baionetele gendarmilor ? Dar ce pot o mănă de gendarmĭ contra a sute de miĭ de cetățenĭ ? Conduita poporuluĭ la Iunie 48, și la Ianuarie 59, a dovedit că forța morală, că DREPTUL e maĭ tare decăt forța brutală, decăt DESPOTISMUL... Vă temețĭ oare de perderea funcțiunilor? Eĭ bine ! Vom ipoteca averea noastră, vom vinde giuvaerele noastre, vom ști a ne dispensa de lucsul nostru ; noĭ cunoaștem economia casnică ; fițĭ voĭ liberĭ, și dațĭ lumiĭ frumosul esemplu de cetățenĭ liberĭ și de magistrațĭ independințĭ.

„Decăt să lăsăm copiilor nostriĭ o patrie în lanțurĭ, cum aŭ lăsato copiilor lor magnațiĭ din Polonia ; decăt să vedem copii nostriĭ smulșĭ din brațele noastre, și înkișĭ în pensionatele ruseștĭ, unde să învețe că Țarul e Dumnezeŭ, și unde să uite kiar numele de patrie și de libertate; decăt să vedem, ca damele polonese, pe bărbațiĭ nostriĭ martirisațĭ în Siberia pentru toată viața, moară maĭ bine și copiĭ și bărbațĭ, în lupta pentru patrie și libertate !”

Aceste cuvinte provocasseră aplaudele generale, cari addunasseră împrejurul Avestițeĭ maĭ pe toate femeile și maĭ pe toțĭ bărbațiĭ din toate camerele.

„Viŭ la kestiunea de față, care este la ordinea zilleĭ în toată Romănia, adăogă oratorul femeilor.

„Ca să vă încredințațĭ, Domnilor, că femeile simtŭ maĭ bine, decăt mulțĭ bărbațĭ, asemenea kestiunĭ vitale, facŭ o propunere: să se pui la votŭ kestiunea acusaților de la 28 Septemvrie ; și vom vedea daca maioritatea femeilor este pentru saŭ contra Guvernuluĭ.

—La vot! La vot ! strigară maĭ multe voce de ambe-secse.

— Votul pe față ! zisseră căteva femeĭ.

Femeile presinte eraŭ 35. Din acestea, 30 fură pentru accusațiĭ politicĭ, și cinci pentru Guvernŭ.

În timpul acesta, duoĭ servitori intraŭ cu duouă tavole, una cu pișcoturĭ, alta cu șampanie.

Misticescu luă unŭ paharŭ, și zisse :

— Ridicŭ acestŭ toastŭ pentru secsul frumosŭ! Femeea e avangarda Libertățiĭ ș′a Civilisațiuniĭ. Îmĭ place a constata, cu bucurie și măndrie, că, între damele ce aŭ votat în favoarea accusaților, figurează căteva ca consoarte și consăngine alle judecătorilor Curților-Unite, kemațĭ a da măine sentința în procesul de la 28 Septemvrie. Elle îșĭ vor face datoria de cetățene patriote lăngă bărbațiĭ și consăngeniĭ lor. Celle maĭ multe din DV, suntețĭ soațe și mame de famillie ; în interesul copiilor ș′al bărbaților DV, sunteți datoare, ori de căte ori se discută în tribulurĭ și în cameră kestiunĭ de libertate și de naționalitate, să trimitețĭ pe bărbațiĭ și copii DV a sta față la acelle discuțiunĭ, cari decidŭ de soarta lor. Rugăciunea uneĭ soțiĭ, o lacrimă de mamă, o sărutare de suroră, facŭ maĭ mult decăt o decorațiune imperială, și decăt o gratificațiune regulamentară, pentru inima unuĭ bărbatŭ, a unuĭ frate, a unuĭ copillŭ, kiar atuncĭ cănd acea inimă ar fi atinsă de corupțiunea fatală a regimuluĭ condamnat de însușĭ Protectorul esclusivŭ și de Suzeranul Moldoromănieĭ. Să nu uităm acestŭ mare adevărŭ: famillia influințează d′adreptul asupra societățiĭ. Numaĭ cănd von avea femeĭ pătrunse de sacra lor missiune, vom putea zice că avem și noĭ o patrie liberă și fericită în întru, tare și respectată în afară.”

Judece lectorul căt a trebuit să fie ellectrizate femeile și juniĭ aflațĭ față de niște asemenea cuvinte, cari, cu drept cuvăntŭ, provocară o nuoă salvă d′aplaude frenetice ; elle contribuiră nu puțin la akitarea acusaților della 28 Septemvrie în memorabila zi de 19 Noembrie 1859, în care Magistratura romănă se ridică acolo unde se ridicasse și Națiunea la 24 Ianuarie. De ce oare și Națiune și Magistratură se opriră aci, ca speriate de eroica lor faptă, ca obbosite de sforțele lor supreme? Fiind că n′ a ajuns Romănuluĭ cuțitul la osŭ, ca Italianuluĭ ; și fiind că nu s′a născut încă Victor Emanuel al Romănilor !

Vom continua subiectul acesta în capitolul viitorŭ.

Terminăm acest capitolŭ cu ultima intrigă a Efimițeĭ, care avu de resultatŭ unŭ duelŭ între Misticescu ș′unŭ officerŭ.

—Cine era junele acela care a ridicat toastul în onnoarea secsuluĭ frumosŭ ? întreba unŭ officerŭ pe Avestița.

— Domnul Misticescu, unŭ bărbatŭ cum se cade.

—Mă îndoescŭ; are aerul unuĭ fanfaronŭ.

—Te înșelĭ, Domnule. Nu știŭ daca ai avea curagiul a pronunța acestŭ cuvîntŭ și în presința D-luĭ Misticescu ?

—Keamă′l, și veĭ vedea daca am curagiul opiniunelor melle.”

Avestița făcu semnŭ Misticesculuĭ a s′appropia.

—Domnule Misticescu, zisse ea, Domnul officerŭ are să ′țĭ spuie ceva.

Sunt la ordinile Domnuluĭ officerŭ.

—ziceam, Domnule, că aĭ o figură cam originală.

—Eŭ, Domnule ? ! întrebă Misticescu cu mirare.

—Daca nu mă înșellŭ, osservă Avestița, aĭ zis, Domnule officerŭ, ceva maĭ greŭ decăt aceasta.

—Eĭ bine ! Așa ! Am zis, Domnule, că eștĭ unŭ fanfaronŭ.

—Eŭ, Domnule ? ! . . .

—Dumneata, Domnule.

—Aĭ putea repeta acestŭ cuvăntŭ ?

—Negreșit ; eștĭ unŭ fanfaronŭ.

—Și pentru ce sunt unŭ fanfaronŭ ?

—Fiind că așa mi se pare mie.

—Eĭ bine! Domnule officerŭ, și mie mi se pare că Dumneata eștĭ unŭ omŭ fără judecată și fără creștere, daca ′țĭ permițĭ asemenea insulte unuĭ omŭ care nu te a provocatŭ.

— Atuncĭ dumneata eștĭ unŭ impertinentŭ, domnule, daca cutezĭ a respunde astfel unuĭ militarŭ care poartă sabie?

Pe cănd Avestița se pregătea a ruga pe amantul eĭ să curme această fatală dispută, Misticescu, ca fulgerul, trasse o palmă militaruluĭ, o palmă de care resunnă toată casa. Officerul trage sabia, Avestița scoate unŭ țipătŭ, lumea intervine. Mare tulburare între oaspețĭ. Toțĭ critică conduita necalificabilă a militaruluĭ.

— Îmi veĭ da satisfacere pe cămpul d′onoare ! strigă înfuriatŭ militarul pălmuitŭ.

—Unde pofteștĭ, și cu orice arme voeștĭ, respunde liniștit Misticescu.

— Ce fu asta, boerule ? întrebă unŭ tonbatera p′unŭ amicŭ al săŭ. Oameniĭ astia, cum văzŭ eŭ, aŭ de gănd să se măcellărească cu săbiĭ și cu pistoale?

— Tomaĭ ca în codru Vlăsia ! osservă unul.

— Ne am civilisarisit, boerule, osservă altul.

— Asta e zavera goală

— Iuțĭ maĭ sunt tineriĭ din zioa de azĭ !

—Ce fel, boerilor? Să se lasse a fi insultat pe nedrept? le respunde unŭ amicŭ al Misticesculuĭ. Dar daca, în timpiĭ lui Caragea, cănd DV erațĭ junĭ ca noĭ, v′ar fi zis cineva în față asemenea obrăsniciĭ, D′v ațĭ fi sufferit aceasta cu sănge rece? orĭ spărgeațĭ capul cu ciubucul acelluĭ impertinentŭ ?

— Da bine, frățioare, de ce mai avem tribunaluri ? De ce sunt judecători ? Să ne facem singurĭ dreptate ?

Tribunalul cere marturĭ ; și femeea care putea fi martură, nu e priimită de judecătorĭ ca martură.

Asemenea insulte în sănge se spală, boerule.

— Dar bateți-vă cu ciomagul, duellŭ rumănescŭ.

— Skilodește′lŭ, daca vreĭ ; nu′lŭ uccide însă ca p′unŭ căine. Dar daca se întămplă ca kiar vinovatul să fie omorătorul ? Dreptate e asta ? Nu e o nebunie curată să încredințezŭ eŭ viața mea în măna Soarteĭ ?

—Multe lucrurĭ bune ne aŭ venit della Occidentul Dumneavoastră ! . . . E ! fătul meŭ ! . . . Tot maĭ bine era cu Regulamentul nostru ! . . .

— Dar de ce era maĭ bine cu Regulamentul ?

— Pentru că p′atuncĭ nu era d′alde-astea.

—Te înșellĭ ; dar ce are a face cu duellul Convenția saŭ Regulamentul ?

Am vrut să zic că Libertaoa voastră o fi ea bună p′alte terrămurĭ, unde ′șĭ poate da roade ; dar nu pe la noĭ, și astăzĭ.

— Și de ce oare ?

Căcĭ a da azĭ libertate Romănuluĭ, este a da unŭ cuțitŭ cu două tăișurĭ în mâna unuĭ copillŭ de duoĭ anĭ.

Va să zică tot fallanga merităm și azĭ ! Și cănd s′avem libertatea ?

— Cănd se vor lumina toți Romăniĭ.

—Lumina, boerule, vine de sus saŭ de jos. Despoțiĭ nu vor să vază poporul luminatŭ, căcĭ atuncĭ numaĭ potŭ să′lŭ maĭ sploateze ca p′o vită ; cănd lumina vine de jos, se ′ntămplă ceea ce s′a întămplat la 1848 în Romănia și în Francia ; ruginițiĭ strigă atuncĭ: „e zavera ! Ne iaŭ moșiile ! Viața ne e amenințată !” Și kemăm pe Muscalĭ, saŭ se dă puterea luĭ Cavagnac, care pune tunurile în democrațĭ. Care din duoă luminĭ îțĭ place ? ”

Boerul remasse pe găndurĭ.

—„Nu e maĭ bine ca lumina să viie de sus, ca căldura de la Soare? Trebue dar la guvernŭ oamenĭ drepțĭ și oneștĭ; atuncĭ nu se va maĭ întîmpla nimic din căte se întămplă azĭ ; nici zapciul atuncĭ nu va maĭ părtini, nici militarul nu va maĭ insulta pe civilŭ, nicĭ ministrul nu va maĭ face ceea ce aŭ făcut maĭ toate ministerele de la 24 Ianuariŭ pănă azĭ; ci va fi atuncĭ dreptate, frăție, unire, fericire, armonie generală; bătrăniĭ atuncĭ vor fi respectațĭ ca niște părințĭ ; și juniĭ vor fi stimațĭ ca niște soldațĭ aĭ Viitoruluĭ, care Viitorŭ este TURMA șĭ PĂSTORUL din evangelie ; adică, toată omenirea, o famillie de frațĭ ; Dreptatea singură, patriarhul acesteĭ familliĭ.

-Vorbeștĭ lucrurĭ marĭ, fătul meŭ ! oftă boerul.Trăim noĭ să vedem toate acestea ? Biserica ni le căntă de duoă miĭ de anĭ approape ; dar pănă azĭ, nu vedem nicĭ turma nicĭ păstorul de care vorbește Hristos. Căt sănge s′a vărsat, ș′o să se maĭ verse încă, fără să putem vedea ce zicețĭ voĭ.

-Boerule, omenirea e ca unŭ ștejarŭ bătrănŭ.O sută de anĭ i trebue ștejaruluĭ ca să crească; Dumneata vreĭ în duoă zille să′lŭ scoțĭ din rădăcină, fiind că nu vreĭ să ′l taĭ . . . . — Aceasta este cu neputință. „Omenirea însă înaintează, luminată azĭ de felinarul surd al guvernelor, măine de soarele splendidŭ al Progresuluĭ. Erĭ DV purtațĭ ișlicŭ și ceacșirĭ, și abia vorbiațĭ duoă vorbe greceștĭ ; iar căt despre libertate și naționalitate, nicĭ kiar definițiunea lor. n′o înțelegeațĭ ; pentru DV, Muscalul era Dumnezeul Romănieĭ! Veni Tudor Vladimirescu la 1821, și doborĭ idolii Fanaruluĭ dupe tronul luĭ Mircea și Ștefan ; și ridică puțin văllul Protectoratuluĭ amăgitorŭ, care împinsesse pe Tudor pe callea revoluționară, ș′apoĭ, îllŭ abandonasse ca pe Îpsilanti! . . . .

„Peste 17 ani, zavergiĭ de azĭ rumpŭ masca Russieĭ, proclamă respectul către aŭtonomie, liberarea sclavilor și emanciparea plugaruluĭ. Sămînța aruncată la 1848 a dat fructul săŭ la 1859.

„Peste cățiva anĭ, daca Guvernul nu va merge înnainte cu poporulŭ, poporul îl va sili să meargă, fiind că poporul e progresul, și progresul este torrentul Carpaților, care tăraște și sfărramă totul în cursul săŭ furiosŭ.

„Omenirea înaintează, cinstițĭ boerĭ, înaintează, cu toate piedicele ce ′ĭ punŭ ruginițiĭ.Omenirea înaintează ; și va ajunge curănd la ținta eĭ; dar va trece maĭ ăntăiŭ prin gîrle de sănge, ca Moise prin marea roșie : căcĭ săngele este ploaea ce face a rodi ideile. Cu sănge Hristos și Danton aŭ botezat omenirea. . .”

...........................................

La 12 ore adunarea se rissipi.

Dupe ce addormi Cerbureanu, Avestița și Mariuța,(care reintrasse în vekea eĭ funcțiune) amănduoă în vesminte bărbăteștĭ, se dusseră la Misticescu.

— Tu aicĭ, la ora aceasta ? ! ! întrebă amantul cu mirare pe amanta luĭ strevestită.

—Alecule, zisse Avestița plăngînd, am venit să te oprescŭ d′a te batte în duellŭ.

—Onnoarea înaintea totuluĭ ! respunde amantul.

— Dar daca te va omorĭ, ce deviŭ eŭ atuncĭ ?

—N′ avea nicĭ o teamă.

— Nu, nu voiŭ să te bațĭ.

— Să facĭ totul ca să nu te bațĭ.

— Dar îțĭ spuiŭ că este cu neputință. Vreĭ tu să trecŭ în okiĭ lumiĭ de unŭ lașŭ ? Aĭ maĭ putea tu iubi și stima unŭ bărbatŭ fără onnoare ? Știĭ-tu că,refusănd a mă batte, adversarul e în drept a mă pălmui în publicŭ?

— Eĭ bine! Fă ceea ce se obicinuește adesea în asemenea împrejurărĭ : martoriĭ vor ămplea pistoalele numaĭ cu prafŭ de pușcă.

—Demnitatea mea de omŭ nu ′mĭ permite asemenea șarlataniĭ. Nicĭ kiar înaintea conștiințeĭ melle nu voiŭ să trecŭ de lașŭ ; și daca veĭ maĭ stărui încă, încettŭ a te maĭ iubi ș′a te maĭ stima. Decisiuea mea e nestrămutată, ca decretele Provedințeĭ.

— O!! zisse amanta plăngînd. Infortunata ! Cănd găndescŭ ca eŭ singură sunt causa morțiĭ telle !

— Nu voiŭ muri. Linistește-te.

—Aĭ contractat-tu cu Destinul că nu veĭ muri?

—Îmĭ cunoscŭ adversarul, și cunoscŭ și forța mea în arme. Ș′apoĭ, duelul acesta trebuea a se face, cu orĭ ce prețŭ. Adversarul meŭ a fost împinsŭ la aceasta de Efimița, prin fratele eĭ ; cunoștĭ pe vara Dumitale, ca să judecĭ că duelul urma să se facă.

— Iarășĭ Mița ! O ! cănd îțĭ spuneam eŭ că femeea aceasta e vindicativă ca o Nevăstuică ! Așa dar te veĭ batte neapărat?

— Voiŭ să daŭ o lecțiune unora din aceia cari poartă sabie, și cari se credŭ în drept a insulta pe toțĭ ceĭ ce nu poartă sabie, că se înșală daca se credŭ Ianiceri.

— Eĭ bine! Fiind că eștĭ hotărît a te batte cu orice prețu, , află că în minutul cănd voiu priimi știrea morțiĭ telle, mă voiŭ împușca și eŭ cu revolverul lui Iorgu. Fie voea Destinuluĭ ! Adio, pe măine ! Saŭ, la revedere în cerŭ!”

Amanțiĭ se îmbrățișară în lacrime. Avestița plecă, determinată a însoți în cerŭ p′ acella fără care viața eĭ era a fi aicĭ jos unŭ suppliciŭ eternŭ.

Sosind acasă, pusse pe Mariuța a scrie următorul billetŭ anonimŭ, cu adressa mameĭ amantuluĭ eĭ:

„Stimabilă Doamnă,

„Aseară, la D. Cerbureanu, unŭ oficerŭ a insultat pe fiiul Dumitale, care l′a provocat la duellŭ. Azĭ saŭ măine, se vor batte amănduoĭ cu pistolul. Ca mamă, cată să aĭ influință asupra fiiuluĭ Dumitale ; împiedică această măcellărie.

„O amică sinceră a D-le.

Găsește măine dimineață pe cineva din cunoștințele telle, zisse Avestița Mariuțeĭ ; și zi′ĭ să ducă billetul acesta la mama luĭ Alecu.

— Am înțellesŭ.

— Va zice că e della poștie, și se va face îndată nevăzut.

— Prea bine.

Era duoă ore dupe miezul nopțiĭ. Avestița nu putu înkide okiĭ pănă la zioă. Ea scrisse unŭ billetŭ amantuluĭ eĭ, în care ′lŭ ruga cu lacrămĭ să ′ĭ fie milă de dănsa și de mama luĭ ; să nu ispitească Destinul ; să ′șĭ adducă aminte că viața pentru dănșiĭ e așa de dulce, așa de frumoasă, ca o zi de Maĭ ; în fine, întrebuință toată elocuința inimeĭ salle passionate, ca să ′lŭ determine a scamota cel puțin acellŭ fatalŭ duellŭ.

Misticescu și mama luĭ priimiră d′odată billetele si usă de autoritatea eĭ de mamă; și ellŭ, cu s′o liniștească, i promisse a face totul spre a evita acest duellŭ.

Mamă și amantă petrecură o zi foarte dureroasă, o zi plină de kinurile morțiĭ. Avestița căzu la așternut, așteptănd în spasmurĭ ora care avea să decidă de soarta eĭ. Într′o zi ea îmbătrănisse ca în zece anĭ ! . . . Iubia pentru prima oară în viața eĭ ! Iubia pe Misticescu ca Julieta pe Romeo. Pentru ellŭ, ea sacrifica copillul, și ar fi sacrificat kiar măntuirea eĭ eternă ! Ișĭ făcu testamentul, în care lăsa totul la săracĭ. Într′o epistolă confidențială către mama eĭ, o conjura s′o îngroape lăngă amantul eĭ, ca țărrăna lor să repause împreună pe pămăntŭ, cum avea să locuiască în eternitate suffletele lor în sănul luĭ Dumnezeŭ !

Kemă apoĭ unŭ preotŭ și se cuminică ; secretul eĭ însa nu vru a ′lŭ încredința confessoruluĭ.

La treĭ ore dupe amiaz, martoriĭ și luptătoriĭ se aflaŭ la locul întâlniriĭ. Mulțĭ curioșĭ venisseră a assista la acestŭ duellŭ.

Officerul descărcă cellŭ d′ăntăiŭ pistotul; glonțul sbură pe d′asupra capuluĭ luĭ Misticescu, și intră într′unŭ arbure, la zece pașĭ departe de acesta.

—La răndul meŭ ! zisse amantul Avestițeĭ. Domnilor, adversarul meŭ are o mamă și o soră, cari cerŭ della mine grația fiiuluĭ ș′ a frateluĭ ; nu′lŭ voiŭ ommorĭ ; dar, ca să vă încredințațĭ că nu sunt unŭ fanfaronŭ, îllŭ voiŭ lovi dreptŭ în măna stăngă, spre eterna suvenire a acestuĭ duellŭ.”

O descărcătură de pistolŭ deșteptă ecourile vecine. Misticescu se ținusse de cuvăntŭ : brațul stăngŭ allŭ officeruluĭ era sdrobitŭ.

Marturiĭ remasseră îmmărmurițĭ. Unul din amiciĭ vulneratuluĭ adressă atuncĭ Misticesculuĭ aceste cuvinte :

—Eștĭ unŭ spadassin, Domnule ! Și acum, între noĭ amănduoĭ !

— Fie! Și daca voeștĭ, kiar acum ; și tot cu pistolul.

— Priimescŭ.

Amiciĭ lor interveniră; dar, în deșert ! Și fiind că nicĭ unul din ceĭ de față nu voia a le servi de martorŭ, ceĭ duouĭ antagoniști se înțellesseră amănduoĭ ; și, armațĭ fie care cu căte unŭ pistolŭ, plecară singurĭ a se sinuccide fără marturĭ.

Atuncĭ amiciĭ lor priimiră a le servi de martorĭ ;prin urmare, p′acellaș tărrămŭ, unŭ al doilea duellŭ se făcu; și fiind că Misticescu era provocatul, ellŭ avea acum întăetatea.

— Domnilor, zisse ellŭ martorilor, știțĭ că nu sunt eŭ provocatorul ; așĭ putea să′mĭ resbunŭ ; ținta mea însă este a pune frîŭ unora din militariĭ nostriĭ, între cari este și adversarul meŭ, cari vor să abuse de sabia ce le a încreciințato Patria, prin mijlocirea Guvernuluĭ, d′a uccide pe inemiciĭ Patrieĭ, iar nu pe fii ceĭ maĭ devotațĭ aĭ Patrieĭ ; iar nu pe frațiĭ lor civili, demnĭ de affecțiunea și stima fraților lor militarĭ. Glonțul meŭ dar va sdrobi fluerul picioruluĭ drept al adversaruluĭ meŭ. ”

Într′adevăr, glonțul pătrunse drept prin fluerul picioruluĭ. Adversarul căzu jos. Nicĭ unul numaĭ cuteză atunci a provoca p′acestŭ omŭ straordinarŭ.

Dup′aceasta, Misticescu alergă la mama și la amanta luĭ, ca să le liniștească ; zisse unia : duellul a remas; și celeilalte îi spusese adevărul

Avestița leșină de bucurie. Cerbureanu căpătă atăta groază de amicul săŭ intimŭ, încăt ar fi putut vedea în viitorŭ cu okiĭ săĭ MAREA NENOROCIRE CONJUGALă, și ar fi înkis okiĭ, zicănd ca Evreulŭ din Lipitorile Moldavieĭ: „Nu știŭ ! N′am văzutŭ ! ”

CAPITOLU XI
Femeea ca cetateana.

Duellurile Misticesculuĭ fură căt va timpŭ subiectul de conversare la ordinea zilleĭ. Multe femeĭ doriaŭ să cunoască pe eroul della Colintina ; și mulțĭ bărbațĭ doriaŭ să facă cunoștință cu frumosul oratorŭ din seara de 19 Noembrie della Cerbureanu.

Trecusseră un anŭ și patru lunĭ della împrejurarea aceasta. Ministerul Iepureanu disolvasse Camera, și ′șĭ prepara o Cameră guvernamentală ; însă, cu legea ellectorală în vigoare, niște ministere cari sugrumasseră libertatea Presseĭ, și comissesseră atătea illegalitățĭ, nu puteaŭ avea șanse de reușită ; cu toate acestea, ambiția d′a domni cu orĭ ce prețŭ, și instinctul de conservațiune, forță pe ministerul Iepureanu a juca totul pentru totŭ. Ministerul Ion Giga, maĭ diplomatŭ, scăpă numaĭ cu unŭ votŭ de neîncredere ; ministerul Iepureanu, mai imprudinte, îșĭ attrasse ura tuturor partidelor ; și duoă din treĭ părțĭ alle Camereĭ îllŭ trimisse drept înaintea Curțiĭ de Cassațiune.

Cerbureanu era allegătorŭ în collegiul proprietarilor

Cu căteva zille înaintea allegerilor, socrul Cerbureanuluĭ, care, ca boerŭ regulamentarŭ, susținea dreapta Camereĭ, se împăcasse cu ginerisăŭ, cu speranța d′a′lŭ attrage în partida sa, ș′al face să voteze pentru reacționarĭ. Îllŭ invită dar la dănsul din preună cu nevasta luĭ, care ′șĭ căpătase în fine zestrea, ce era dreptul eĭ, ca zestre a maicăseĭ.

Socrul dette o masă ginerisăŭ, unde se deșertară multe sticle de șampanie ; dupe masă, conversația veni asupra allegerilor nuoilor deputațĭ, kestiune la ordinea zilleĭ.

—E ! Iorgule ! zisse socrul ginerisăŭ; ia spune-′mĭ curat cu cine o să votezĭ tu ? Cu Proprietariĭ, saŭ cu Comunistiĭ ?”

Cerbureanu era îndocrinat de Misticescu ; la allegerile din lanuariŭ 1Sŭo, ellŭ didesse probe d′unŭ înfocatŭ patriotŭ liberalŭ.

—Apoĭ, de, tată socru, respunse Cerbureanu, daca m′așĭ convinge că liberaliĭ sunt comuniștĭ, așĭ vota firește cu proprietariĭ ceĭ marĭ.

—Și te maĭ îndoeștĭ tu de aceasta ? N′aĭ decăt să citeștĭ operile liberalilor în kestiunea aceasta, ca să te încredințezĭ pe deplin.

—N′am avut timpŭ să mă occupŭ cu aceasta ; spune′mĭ Dumneata, tată socrule, care sunt opiniunile liberalilor în kestiunea de față ?

—A împroprietări pe țăranŭ, nicĭ maĭ mult nicĭ maĭ puțin.

— Fără despăgubire?

—Liberaliĭ zicŭ cu despăgubire ; dar de unde să ne despăgubiască?

— Din venitul moșiilor înkinate ș′allŭ cellor Brăncoveneștĭ ; ș′apoĭ, însușĭ țăraniĭ vor vărsa în Visteria Statuluĭ, pe tot anul, o sumă oare care, pănă se vor refui de datoria către aceia cari ′ĭ vor împroprietări.

—Astea sunt vorbe, fătul meŭ ! Ce e în mănă, nu e mincună. Ș′apoĭ, drept este a mă despuia pe mine, ca să îmbogățească pe săteanŭ ? Statul, daca ure fondurĭ, cumpere moșiile, cari se vînd ne toătă zioa, în folosul sătenilor. Statul, daca poate, emancipeze de sub tutella călugărilor grecĭ moșiile înkinate, și dea-le de pomană sătenilor.

— Cu toate acestea, osservă Avestița, trebue să ne găndim la îmbunătățirea soarteĭ plugaruluĭ, dupe cum însășĭ Convențiunea recomandă aceasta. Trebue să facem pe sătean, cu orĭ ce mijlocŭ, a se interesa serios de patria luĭ, încăt să ′șĭ verse cu plăcere săngele pentru libertatea și independința Romănieĭ. Numaĭ astfel putem avea o oștire de căteva sute de miĭ, care să țiie peptŭ cutropitorilor.

— Ar fi bine, respunse părintele Avestițeĭ, ca femeile să′șĭ caute de furca lor.

—Ca mamă, obiectă Avestița, urmează a mă interesa și eŭ de patria mea ; fiind că nu voiŭ ca copii meĭ să aibă soarta copiilor Polonezilor. Maĭ bine săracĭ și liberĭ, decăt avuțĭ și sclavi. Esemplul fraților nostriĭ din Bassarabia trebue să ne deskiză okiĭ, fiind în joc naționalitatea romănă, esistința politică a 10 milioane de Romănĭ, cari vorbescŭ aceeașĭ limbă, cari aŭ acelleașĭ aspirațiunĭ. Cănd Italia se libereaza, sora ei România nu poate renunța la independința eĭ. Să luăm noĭ inițiativa, în kestia de față, ca să evităm măcellurile din Galiția. Către acestea, Russia, care a emancipat sclaviĭ eĭ, ar împroprietări de sigur pe țăranul romănŭ, cănd ar pune gearra pe Principate. Austria, ca să ′șĭ attragă favoarea sătenilor din Transilvania, ′ĭ a împroprietărit încă della 1850. Ea azĭ dă libertăți Romănilor și Slavilor din imperiul eĭ. Timeo Danaos et dona ferentes. Darurile Despotismŭluĭ sunt fătale : ellŭ îțĭ dă azĭ puțin, ca măine să poată a ′țĭ răpi totul.

Fă bine și nu te amestica în politică, strigă părintele Avestiteĭ....

— Încă unŭ cuvăntŭ; și vă lasŭ a pune DV. la calle soarta țărreĭ. Știțĭ pentru ce Romaniĭ fură domnitoriĭ lumiĭ întregĭ ? Fiind că soțiile lor infiltraŭ în inimele copiilor, din leagănŭ kiar, amorul de patrie și de mărire națională. La sănul mamelor ș′al nevestelor lor, Eroiĭ Romeĭ se inspiraŭ și se entusiasmaŭ.

Fără Lucreția, n-ar fi fost republica romană. Grahiĭ și Fabii sunt datorĭ patriotismul și eroismul lor mamelor și nevestelor lor. O mamă scăpă Roma de furia luĭ Coriolan. În mediul săŭ, femeea făcu adevărata propagandă în favoarea creștinilor, sugrumațĭ dejugul Califilor. Cruciatele sunt fapta femeilor. Eroiĭ din aceĭ timpĭ femeilor sunt datorĭ eroismul lor. În revoluțiunea cea Mare a Franceĭ, femeea joacă unŭ mare rolŭ. În fine, Italia azĭ e liberă, fiind că damele italiane aŭ împins pe bărbațiĭ și pe copii lor pe cămpul luptelor de independință. Vrețĭ să cunoaștețĭ daca unŭ populŭ e civilisatŭ și liberŭ ? Cercetați ce rolŭ joacă femeile în acea societate. Sunt elle stimate și venerate ? Acellŭ populŭ este liberŭ și gloriosŭ.”

Toțĭ ceĭ de față, afară de retrograzĭ, applaudară pe Avestița.

La căteva zille della aceasta, unul din ministriĭ veni să măsoare și ellŭ tărrămul. Misticescu și Cerbureanu ascultaŭ o arie din Guilhom Tell, esecutată pe piano de Avestița.

—Bonsoar, cher ami, zisse D, ministru, îmbrățișănd pe Cerbureanu, și complimentănd cu grațiositate pe amabila luĭ consoartă. Ce te facĭ de nu te maĭ vezĭ pe nicăirĭ ? Se poate să nu maĭ viĭ pe la mine ? Ce ! daca m′am făcut ministru, m′am turcit? La naiba ! Parcă ministriĭ aŭ perĭ de lupŭ.

Din contra, osservă Avestița, care cunoștea pe D. ministru de cănd nu era ministru ; din contra, ministriĭ aŭ perĭ de Vulpe, cum zicŭ poețiĭ.

—Poețiĭ aŭ tot de-una dreptate în okiĭ femeilor, respunse D, ministru ; fiind că poețiĭ sunt căntărețiĭ femeilor, adulatoriĭ secsuluĭ frumosŭ.

—Ce e drept, în vocabularul meŭ, poetŭ e sinonimŭ cu profetŭ, și diplomatŭ cu. . . . Nu′mĭ vine în minte cuvăntul.

—Facŭ complimentele melle spirituluĭ Dumitale sarcasticŭ.

—Frate Iorgule, adăogă D, ministru adressănduse către Cerbureanu, n′am onnoare a cunoaște pe Domnul. . . . Domnul Misticescu, amicul meŭ intimŭ, și liberalŭ înfocatŭ, respunse Cerbureanu.

— Prin urmare, osservă D. ministru, inemicŭ neîmpăcatu al guvernului?

—Adică, al actelor arbitrare alle orĭ căruĭ guvernŭ, replică Misticescu.

—împărtășescŭ ideea Dumitale, Domnule Misticescu, osservă D. ministru.”

Apoĭ, plecănduse la urekea Cerbureanuluĭ, D. ministru i șopti:

—Așĭ vrea să′țĭ vorbescŭ ceva între patru okĭ.

—Domnule ministru, zisse tare Cerbureanu. . . . .

—Numaĭ la departamentŭ saŭ în consiliŭ sunt D. ministru ; în relațiunele mele private, sunt simplŭ D cutare.

—Eștĭ foarte modestŭ, Domnule ministru, zisse Avestița. Modestia prinde atăt de bine p′unŭ ministru constituțional !

—Ca și sulimanul p′o femee frumoasă, osservă Misticescu cu ironie.

—Domnule ministru, zisse Cerbureanu, vrănd a curma disputa, eștĭ bunŭ, te rog, a ′mĭ accorda căteva momente de întrevorbire între patru okĭ?

—Cu plăcere, frate, respunse D, ministru.

—Să trecem dar în sallonŭ.

Doamna ne eartă, nu este așa ? zisse D. ministru, adressănduse către Avestița. Negreșitŭ, fratele Cerbureanu vrea să politiseze ; și politica atacă nerviĭ secsuluĭ frumosŭ, essențialmente nervosŭ.

—Politica ? Nu, Domnule! Diplomația, da ; fiind că diplomația e sinonim cu perfidia . . .

—Aĭ găsit în fine cuvăntul ce nu ′țĭ venea în minte adineorĭ, respunse D. Ministru surizănd.

—Poftim, Domnule ministru, zisse Cerbureanu, deschizand usa camerei.

— Eștĭ incorrigibilŭ, frate Cerburene, respunse Escellenția sa intrănd în salonŭ.

Avestița se pusse iar la piano, și începu să cănte din gură aria următoare, accompaninduse din Piano.

Le Senateur

1813

Mon epouse fait ma gloire :

Rose a de si jolis yeux!

Je lui dois, l'on pent m'en croire,

Un ami bien precieux.

Le jour oil j'obtins sa foi,

Un Senateur vint chez moi.

Quel bonneur!

Quel bonheur!

Ah! Monsieur le Senateur,

Je suis votre humble serviteur!

II

Chez moi, qu'un temps effroyable

Me retienne apres diner,

II me dit, d'un air aimable:

Allez done vous promener;

Moncher, ne vous genez pas;

Mon equipage est en bas."

Quel honneur !

Quel bonheur!

Ah ! Monsieur le Senateur

Je suis votre humble serviteur!

Certain soir a sa campagne

II nous mesa par hasard ;

I1 m'enivra de champagne,

Et Rose lit lit a part.. ,

Mais de la maison, ma foi,

Le plus beau lit fat pour moi.

Quel bonheur!

Ah! monsieur le Senateur,

Je suis votre humble serviteur!

de Beranger

Eată și traducerea acestor versurĭ cari descriŭ așa de bine p′unŭ bărbatŭ predestinatŭ, ce ține la onnoarea titlurilor maĭ mult decăt la onnoarea famillieĭ.

Soția mea Rosa face gloria mea. Ea are niște okĭ foarte frumoșĭ, cărora sunt dator amiciția unuĭ omŭ neprețuitŭ, adică a unuĭ Senatorŭ, cu care am făcut cunoștință kiar în zioa nunțeĭ melle.

II

A ! Domnule Senatorŭ, ce onnoare, ce fericire pentru mine a mă nutea numi umilul D-le servitorŭ!Cănd vr′unŭ timpŭ urătŭ mă ține înkisŭ în casă, acestŭ neprețuit amicŭ îmi zice, c′unŭ tonŭ foarte amabilŭ: „trăsura mea e la scarră ; dispune de dănsă dupe plăcere ; dutte de te primblă, făr′a te gena cătușĭ de puțin.”

A ! Domnule Senator, ce onnoare, ce fericire pentru mine a mă putea numi umilul D-le servitorŭ!

III

Într′o seară amicul meŭ ne dusse la moșia luĭ, ca din întămplare ; acolo mă ′mbătă bine cu șampanie, și ′n noaptea aceea Rosa se culcă singură într′o cameră ad-noe; cu toate acestea, mie mi se offeri cea maĭ frumoasă cameră.

A ! Domnule Senatorŭ, ce onnoare, ce fericire pentru mine să mă potŭ numi umilul D-le servitorŭ!

-Să ascultăm acum la ușa salonuluĭ, din preună cu Misticescu, convorbirea dintre D. Ministru și D. Cerbureanu.

-Nu potŭ sta mult, zicea D. ministru; avem astă seară consiliŭ straordinarŭ. Trecănd pe la poarta Dumitale, ′mĭ am addus aminte de unŭ vekiŭ amicŭ de Collegiŭ, și am vrut să′lŭ văzŭ.

—Mare onnoare, Domnule ministru.

— Uf! eștĭ nesuferit cu D. ministru al Dumitale. Parc′ aĭ vrea să rîzĭ de mine ! Ia spune′mĭ, te rog, n′aĭ vrea să ieĭ vr′o funcțiune? Avem mare nevoe de bărbațĭ intelligențĭ, probĭ, patrioțĭ, ca Dumneata.

—Mersi; n′am nevoe de funcțiunĭ. Venitul imi e d′ajuns a trăi neatărnat.

— O știŭ. Nu′țĭ propuiŭ funcțiunea ca unŭ mijlocŭ de esistință ; dar avem mare lipsă de magistrațĭ bunĭ ; e de datoria Guvernuluĭ a ′ĭ căuta cu lampa luĭ Diogenŭ, și a ′ĭ impiega negreșit, în interesul publicŭ. Daca toțĭ oameniĭ nouĭ, ca Dumneata, refusă concursul lor Guvernuluĭ, Guvernul e forțat să alerge iar la Oamenîĭ ceĭ vekĭ; oameniĭ nouĭ nu vor mai avea cuvîntŭ a se plînge de Guvernŭ. Toțĭ ceĭ capabili și și onești către cari Guvernul se adressă, refuză funcțiuni. Cum dar vom putea aplica Convențiunea cu oameniĭ trecutuluĭ ? Retrograziĭ, o știĭ bine, vor să ne ducă la trecutŭ, la domnirea streină; pe măna demagogilor nu putem încredința noua stare de lucrurĭ : eĭ visează anarhia, comunismul. Pănă erĭ, luptam sub stindardul cellor Roșiĭ ; de cănd însă am descoperit cugetul lor, d′a împărți moșiile la sătenĭ, fără despăgubire, îțĭ spuiŭ drept, onnoarea și conștiința nu ma eartă a maĭ mă allia cu dănșiĭ. Cine n′are nimic, nu perde nimic ; noĭ însă cari avem moșiĭ. . . înțellegĭ Dumneata. . . .

— Daca e adevărat ceea ce zicĭ — și Dumneata, ca ministru, urmează a fi bine informat despre aceasta.

—Te assigurŭ p′onnoarea mea de ministru constituționalŭ.

—Te crezŭ. Eĭ bine ! Vom allege deputațĭ cari să deslege odată această spinoasă kestiune în favoarea naționalitățiĭ.

— Tocmaĭ acesta e găndul Guvernuluĭ : nicĭ Roșiĭ, cari visează anarhia și comunismul, nicĭ Retrograziĭ, cari visează tirania și calonisarea Romănieĭ cu Nemțĭ. Regulamentariĭ n′aŭ a perde nimicŭ, moșiile lor fiind toate ipotecate ; ultraliberaliĭ de fel n′aŭ nimic.

—Esplică′mĭ, te rog, o nedomirire. Nemțiĭ sunt săracĭ lipițĭ ; de unde aŭ eĭ atăta bănetŭ, în căt să dea prețurĭ înzecite pe moșiile noastre ?

—Lucru e foarte simplŭ, pentru ceĭ inițiațĭ în secretele înalteĭ diplomațiĭ. Nemțiĭ vinŭ Cu BANĭ împărătești, cu butoae de galbenĭ aĭ guvernelorlor respective. Este unŭ planŭ de germanisare al populațiunelor dunărere, Dunărea fiind artera de viață a Germanieĭ. Noĭ, care suntem sus, vedem bine, și de departe. Vaĭ de noĭ și de copii nostriĭ! . . .

—Maĭ esplică′mĭ, te rog, o nedomirire. Între liberalĭ, mulțĭ sunt marĭ progrietarĭ ; alțiĭ iar, bărbațĭ onorabilĭ pentru trecutul și caracterul lor ; cum acestia ar voi eĭ despuierea lor proprie ? Eĭ cată a ști că causa principală a căderiĭ revoluțiuneĭ la ei a fost numaĭ kestiunea împroprietăriĭ sătenilor. Eĭ, cari aŭ dat dovezĭ că iubesc patria și libertatea, tocmaĭ eĭ să compromiță azĭ și patrie și libertate?

—Vaĭ ! Tocmaĭ aceia cari strigă maĭ tare azĭ libertate și naționalitate, aceia sunt ceĭ maĭ despoțĭ ! Acelle sacre cuvinte sunt piedestalul lor la popularitate și Guvernŭ. Să fugim, frate, de estremitățĭ : elle sunt fatale! Anarhiștiĭ și Despoțiĭ aŭ provocat invasiunele și tirania pretutindenĭ. Totul atărnă della Deputațiĭ ce vețĭ allege acum. De vețĭ trimite în cameră tot pe despoțiĭ ceĭ vekĭ, vom avea iarășĭ invasiunĭ, iarășĭ revoluțiunĭ ; și ca coroana acestora, colonisarea Romănieĭ cu Nemțĭ. De vețĭ trimite Demagogĭ, vom avea, pe altă calle, iarășĭ invasiunĭ ; și ca coroană, comunismul. Ne trebue deputațĭ ca Dumneata, oamenĭ aĭ ordineĭ, oamenĭ prudințĭ, bărbațĭ cari să cugete și să lucreze cu înțellepciune, spre a scăpa țarra de nenorocirĭ mult maĭ marĭ decăt celle pănă acum. Fiĭ bunŭ de′mĭ spune opiniunea D-le în kestia îmbunătățirii soarteĭ țăranuluĭ.

Aceasta fiind o kestiune arzăndă, care attinge interesul de esistință al omuluĭ, urmează, ca în Russia, a fi maĭ întăiu desbătută de comissiiunĭ districtuale, compuse de plugarĭ și proprietarĭ ; ș′apoĭ în Camera luminată de acele Comisiuni ad-hoc să dea acesteĭ importante kestiunĭ o soluțiune în deplină cunoștință de lucru, spre a împăca și pe săteanŭ și pe proprietar.

— Bravo ! strigă Cerbureanu. Eată unŭ adevăratŭ patriotŭ! Eată unŭ omŭ cu minte !

— Guvernul împărtășaște toate ideile Dumitale ; plus, emanciparea moșiilor înkinate și Brăncoveneștĭ ; plus, assoluta libertate de pressă. . . .

— Eŭ unul sunt contra licențeĭ de pressă. La aceasta nu sunt de părerea D-le.

— Aĭ cuvăntŭ. Numaĭ Demagogiĭ sunt pentru licența Presseĭ. În fine, în măna Dumneavoastră atîrnă fericirea saŭ peirea patrieĭ. Cum vă vețĭ așterne, așa vețĭ dormi. De vor fi în cameră bărbațĭ înțellepțĭ, ca Dumneata, Țarra e MăNTuĭTă. . ..

— Dar să venim la kestiunea noastră. Te rog, în interesul publicŭ, priimește postul de procurorŭ la o Curte: aci veĭ lucra puțin ; și aĭ occasiune a te recomanda și Domnitoruluĭ și Națiuniĭ. Te rog, nu mă refusa.

— Și eŭ, te rog, cruțămă d′această sarcină ; voiŭ să trăescŭ independinte ; ș′apoĭ, n′am nevoe de funcțiuni. Eŭ voiŭ să te rogŭ alt ceva, fiind că te văzŭ cu atăta bunăvoință către mine.

— Vorbeste ; sunt gata a face totul pentru unŭ vekiŭ amicŭ de Collegiŭ ș′un Romănŭ adevăratŭ.

— Am unŭ procesŭ la Inalta Curte ; te rog să mă ajuțĭ. .. . .

— Am înțelles. . . . Aĭ parola mea de ministru că voiŭ face tot ce doreștĭ ; numaĭ te rog și eŭ, în interesul Patrieĭ D-le, pune toate silințele ca, în collegiul unde esti allegatoriu , sa nu se aleaga nici demagogĭ, nicĭ regulamentarĭ ; fiind că altfeĭ, suntem perițĭ cu toțiĭ.

— Voiŭ face totul ce′mĭ dictează datoria mea de Romănŭ. Potŭ conta pe promissiunea D-le ?

— Cănd e înfățișarea ?

— Peste treĭ zille.

— Vino la mine în prezioa înfățișeriĭ. Fiĭ sigur că procesul e ca și căștigat.

— Mersi.

— Dar eŭ potŭ conta pe parola D-le ?

— Ca p′a Dumitale kiar.

— Ce assigurare am ?

— Să′țĭ daŭ keiea votuluĭ.

— Mersi. Cu toate acestea, eŭ tot te voiŭ recomanda Domnitoruluĭ, ca procurorŭ la o Curte.

— Mersi, nu voiŭ; credemă, îțĭ vorbescŭ sincerŭ.

— Voescŭ eŭ. Nu sunt eŭ de surda ministru constituționalŭ ! . .. Adio, fratele meŭ ! Vino să te îmbrătisișezŭ.”

D. Ministru îmbrrătesează pe fratele săŭ Cerbureanu, și intră amăndouĭ în camera Avestițeĭ, care cănta la piano. Misticescu intrasse maĭ ′nainte, și ședea pe găndurĭ.

— A proros, zisse D. Ministru, adressănduse către fratele săŭ Cerbureanu. Am uitat ce este maĭ essențialŭ. Duminica viitoare, fiind zioa aniversăriĭ nașteriĭ melle, daŭ unŭ ballŭ amicilor meĭ. Doamna Cerbureanu ne face opnoare a veni la acestŭ ballŭ cu amabilul săŭ consoarte ?

— Cu toată plăcerea, Domnule Ministru ; afară numaĭ daca vr′o împrejurare neprevăzută. . . . Cunoștĭ proverbul: ‘omul propune, destinul dispune’.

— Avețĭ mare cuvăntŭ, Doamna mea ! oftă D.ministru, găndinduse la resultatul nesigurŭ al viitoare lor allegerĭ. În tot casul, sperŭ. Vețĭ priimi invitațiunea mea formală. Consoarta mea dorește mult să facă cunoștință cu soția vekiuluĭ meŭ amicŭ de Collegiŭ. Așa dar, la revedere, Duminecă seara ! A propos. De și n′am onnoare a cunoaște pe Domnul. . . ..Am uitat numele Domnuluĭ. . . .

— Domnul Misticescu, zisse Cerbureanu.

—Domnule Misticescu, daca binevoeștĭ și Dumnealuĭ a ne face onnoare la balul de Duminecă?

— Cu plăcere, Domnule Ministru. Mulțumim. . . .

— Ce fericit sunt astă seară! Adio!

— Adio, Domnule Ministru !

Domnul ministru sărută măna Avestițeĭ și pleacă încăntat.

— Credeam că e numaĭ diplomatŭ, adică șiretŭ (cu duoă fețe), zisse Avestița dupe plecarea ministruluĭ ; dar este și impertinentŭ.

— Și pentru ce? întrebară d′odată și Misticescu și Cerbureanu.

Fiind că m′a strîns de mănă, cănd ′mĭ a sărutat măna. . . .

— Împertinentul ! strigă bărbatul. A ! Dar cănd vă voiŭ spune ce ′mĭ a vorbit între patru okĭ?

Cerbureanu narră toată convorbirea luĭ cu D. ministru.

— Și ce cugețĭ a face în această împrejurare ? îllŭ întrebă nevasta.

— Voiŭ vota cu liberaliĭ pentru liberalĭ: aci e viața, aci e patria, aci este salvarea naționalității. Eată convincțiunea mea, sinceră și profundă.

— Bravo ! strigară amanțiĭ, îmbrățișăndu′lŭ amăndouĭ d′odată.

— Ce mîndră sum de tine, Iorgule !

Și luănd copilul în brațe, Avestița zisse :

„Micule Alecu, sărută pe obrazŭ pe părintele tăŭ, care se sacrifică pentru fericirea patrieĭ salle.Ellŭ e demnŭ de amorul nostru ! . ”

— Eĭ bine ! Vă jurŭ pe copillul meŭ, că votul meŭ îllŭ voiŭ da acellora cari aŭ drept la stima și recunoștința adevăraților Romănĭ. Ca să credețĭ, voiŭ da keiea votuluĭ meŭ frateluĭ Misticescu, allegătorŭ ca și mine în acellașĭ colegiŭ. Îlŭ autorisezŭ ca, daca nu voiŭ fi sincerŭ, să mă insulte în publicŭ, să mă împușce kiar ; maĭ mult decăt atîta, daŭ voe Avestițeĭ să mă disprețuiască, să mă abandone.

— Bravo ! Bravo ! strigară amanțiĭ, sărutăndŭ pe bărbatul entusiastŭ.

Cerbureanu se ținu de cuvăntŭ, mulțumită Avestițeĭ. Ne oprim aci. Ținta noastră a fost, în acestŭ căpitolŭ, ca și în cellŭ precedentŭ, să arătăm căt de mult influințează femeea asupra bărbatuluĭ ; și prin urmare, famillia asupra societățiĭ.

Romănia nu va fi pe deplin liberă și fericită, decăt atuncĭ cînd va avea femeĭ pătrunse de sacra lor datorie, ca soațe, ca mame, ca cetățene.

CAPITOLU XII
Desnodâmêntul.

Toace lucrurile în lumea aceasta aŭ unŭ început ș′unŭ sfîrșitŭ; însușĭ globul pe care locuim, născutŭ printr′o terribilă revoluțiune, se va skimba tot printr′unŭ terribilŭ cataclismŭ, produsŭ saŭ din topirea gețurilor eterne alle polurilor, saŭ din contactul cu vr′o cometă, saŭ prin isbirea cu alte planete ce ′l vor arunca în Spațiŭ.

Căsătoria Cerbureanuluĭ, în condițiunele cunoscute de lectorŭ, nu putea dura mult: ea semăna c′unŭ edificiŭ fără temelie, c′o trăsură fără roate, c′o barcă fără lopețĭ ; în fine, c′o casă în duoĭ perețĭ și cu ușa prin podŭ, cum ziceaŭ bătrîniĭ nostriĭ, făcănd allusiune la căsătoriile de felul acestia.

Amorul platonicŭ allŭ amanților nostriĭ, — urma a încetta și dănsul- de vom crede pe Misticescu fiind o platonică nebunie, cum zice oare cine. Nu prea se potrivea amorul, acesta cu etatea, cu temperamentul, cu speriința eroilor nostriĭ, inițiațĭ amăndouĭ în misterele templului Citereĭ.

Misticesculuĭ i venea ușor a prelungi în infinitŭ acestŭ amorŭ, recomanat de divinul Platone; Avestița însă nu se putea nutri ani întregi numai cu ilusiuni și cu dorințe, inflamabile ca temperamentul eĭ și ca amorul însușĭ.

Avestița îșĭ assigurasse zestrea, singurul obstaculŭ realŭ și seriosŭ la realisarea visuluĭ eĭ d′aurŭ.

Misticescu ficsă zioa de 21 Maĭ pentru momentul supremŭ al proclamăriĭ divorsuluĭ : această zi era zioa cununieĭ Avestițeĭ cu bărbatul eĭ. Douĭ anĭ trecusseră della însoțirea lor.

În zioa de 21 Maĭ 1861, Avestița ținu Cerbureanuluĭ următorul discursŭ :

— Iorgule, astăzĭ sunt tocmaĭ duouĭ anĭ de cănd Biserica, cu consimțimăntul amăndurora, a unit soarta noastră. Iorgule, tot cu consimțimăntul amăndurora să facem a încetta această stare de lucrurĭ, ridiculă, absurdă, impossibilă. Încetănd causa, încetează efectulŭ. Basa însoțiriĭ noastre a fost amorul și stima reciprocă; dupe celle întămplate însă a duoa zi kiar dupe cununie, tu înțellegi că cel puțin amorul meŭ pentru tine a încetat. Daca am consimțit a trăi cu tine la un locŭ doĭ anĭ, causa a fost copillul, critica lumiĭ, speranța uneĭ reconcilierĭ ; aceasta însă a devenit azĭ impossibilă.

— Și daca n′așĭ consimți eŭ la despărțirea noastră ?

—Veĭ consimți, Iorgule, spre a evita nenorocirea și scandalul. Societatea și Biserica sunt în favoarea mea. Să ne despărțim, Iorgule, cu voe bună, cum ne-am și însoțit, fără să maĭ afle lumea plagele noastre săngerănde. Este prudinte, este logicŭ a ne desface ca amicĭ, și sub pretestŭ de nepotrivire de caractere. În interesul copilluluĭ, te rog, Iorgule, fă'mi această grație supremă. Judecă singur: starea aceasta poate oare dura în infinit? ′Țĭ am dat destule probe despre onestitatea și virtutea mea. Potŭ oare zice și eŭ aceasta despre tine ? Daca aĭ nega, ′țĭ așĭ putea da probe legale, ′țĭ așĭ putea adduce martorĭ onorabilĭ, cari ar atesta neconsecuințele tale flagrante. Cu toate acestea, eŭ nu te incriminezŭ ; dar aĭ și tu compătimire de mama copilluluĭ tăŭ, ș′o desleagă singur de legămăntul făcut, acum douĭ anĭ, p′altarul zeitățiĭ : fiind că tu eștĭ causa acesteĭ despărțirĭ.

—Avestițo, aĭ cuvăntŭ. Nu este vr′unŭ mijlocŭ a repara răul ? Promit a face totul ca să recapăt amorul tăŭ, stima ta ; căcĭ, îțĭ jurŭ pe copillul meŭ, te iubescŭ, te ador kiar. . . . O ! altfel, cum crezĭ-tu c′așĭ fi sufferit eŭ, doĭ anĭ întregĭ, a renuncia, de bună voe, la drepturile melle de bărbatŭ ? Însă ′mĭ am zis:” din duoă relle, cellŭ maĭ micŭ. Destinul a voit astfel.”

Mĭ am zis încă :” de căt o despărțire scandaloasă, maĭ bine o sufferință de felul acesta, îndulcită cu maniera eĭ cea delicată, care mă face atăt de fericitŭ !”

Ce e drept, conduita ta pănă azĭ e demnă de toată lauda. Eĭ bine ! kiar în interesul copilluluĭ, sacrificăte pentru copillŭ, c′acelle femeĭ sublime de cari ne vorbește Istoria.

Un asemenea sacrificiŭ, Iorgule, nicĭ Natura, nici Biserica, nicĭ legile, nicĭ inima ta kiar de soțŭ și de părinte, nu′l poate cere della mine. Cat pentru acelle femeĭ sublime, d′arĭ fi fost elle în posițiunea mea, nu știŭ daca ar fi fost sublime pănă în sfărșitŭ.

—„Iorgule, îțĭ daŭ treĭ zille de gîndire. Îmĭ place a crede că, în interesul tăŭ ș′allŭ copilluluĭ, veĭ prefera disvorsul pe lănă scandalu

Cerbureanu alergă la Misticescu, la Mentorul săŭ, la oraculul săŭ.

—Amice, zisse Cerbureanu desperatŭ, o nouă isbire a Soarteĭ, și cea maĭ terribilă !

—Ce s′a maĭ întămplat ? întrebă amicul cu mirare.

Cerbureanu i narră totul.

Ascultă, Iorgule, zisse Misticescu cu seriositate. Ca să se maĭ prelungiassă această critică ș′anormală stare, e cu neputință. Fără consililie melle paterne, cu tot amorul Avestițeĭ pentru copillul eĭ, cu tot respectul către demnitatea eĭ de femee, Natura ar fi fost vingătoare ; fiind că Natura e maĭ forte decăt totul. Cine ar fi avut curagiŭ a o incrimina ? Conduita ta, și căteva defecte fatale, ar fi scuzato în okiĭ celor maĭ severĭ moralistĭ.

—Și cănd mă găndescŭ, amice, a perde acestŭ tesaurŭ!

Ellŭ e perdut pentru tine d′a duoua zi dupe cununie, și din greșala ta ! . . .

— Ce ′țĭ dictează dar inima ta în aceasta ?

— Inima mea ? Ea îmĭ zice : „Iorgule, n′aĭ nevastă de lăsatŭ ; luptăte pănă în fine.” Dar logica respunde inimeĭ : „Avestița îțĭ va scăpa din mănă, fiind că femeea e maĭ forte decăt bărbatul.”

„Iorgule, ascultă rațiunea : fiind că evitezĭ scandalul, fiind că conservĭ stima nevesteĭ talle, fiind că o legĭ maĭ tare de copillul eĭ, fiind că ′țĭ remăne affecțiunea uneĭ surore, fiind că scapĭ în fiine d′unŭ roiŭ de nenorocirĭ.

— Raționamentele talle seamănă cu Gilotina pentru Ludovic XVI, care n′a putut evita Destinul săŭ, causa luĭ era o causă blestemată, și moartea luĭ, decretată de Fatalitate. Și cu toate acestea, cănd mă găndescŭ a perde acestŭ tesaurŭ !

— Din duoă relle, cellŭ maĭ micŭ. Ș′apoĭ, trebue să aĭ ambițiune. Nu te maĭ vrea ? Adio! Cu forța poțĭ face pe cineva să te iubească și să te stimeze? De veĭ vrea să profițĭ de art. II despre Divorsŭ din legile noastre, tot răul care poțĭ să′ĭ facĭ Avestițeĭ este că, în curs de treĭ anĭ, ea nu se poate mărita.

Consistoriul însă poate eluda legea Divorsuluĭ dupe plăcere ; dar tu fiveĭ oare așa de crudŭ încît să voeștĭ a tiranisa treĭ anĭ pe mama kopilluluĭ tăŭ ? Nu trebue să întărrițĭ o femee de trampa nevesteĭ talle, care ′țĭ a dat probe că e capabilă de orĭ ce. Daca azĭ tu te foloseștĭ de ‘art. 11 din legea divorsuluĭ’, măine ea se va folosi de ‘art. 5 ’al acesteĭ legĭ .

—Și ce voiŭ respunde eŭ cellor ce vor voi a cunoaște causa despărțiriĭ noastre ?

—Unŭ singurŭ cuvăntŭ: nepotrivire de caractere.

—Ne am luat din amorŭ, veĭ zice; și fiind c′ Amorul este unŭ copillŭ resfățatŭ, și legat la okĭ, și cu arripe la umerĭ, și cu săgețĭ în mănă, a sburat, dupe cum a venit. Era oare logicŭ și umanŭ a ține Amorul legatŭ într′o colivie de ferŭ ?

—Dar copillul ?

—îllŭ va crește mama luĭ ; și tu veĭ ingriji, ca tată, de celle trbuincoase unuĭ copillŭ.

— Dar consistoriul nu vrea să știe de ne potrivirea caracterelor ; Consistoriuluĭ i trebue un capŭ din pravila bisericească.

Veĭ invoca ‘art. 4 și 11, alineatul. 8 Capitolŭ IV (183)’. Cu aceștĭ duoĭ articoli, și cu amiciĭ amicilor nostriĭ della Consistoriŭ, Avestița îșĭ va recăpăta libertatea, cel mult dupe treĭ lunĭ de la reclamarea divorsuluĭ.

— Eĭ bine ! Consimțŭ la această despărțire, condițiunea d′a mi se da înapoĭ toate hîrtiile aflate de Avestița în pavilonŭ, a doua zi dupe cununie, și orĭ căte altele va maĭ fi possedănd, d′aceeașĭ natură.

— Mă însărcinezŭ eŭ cu aceasta. Îțĭ voiŭ da eŭ toate hărtiile dorite, și tu îmĭ veĭ da actul de despărțire și foaea de zestre.

—Priimescŭ, fiind că astfel a voit Destinul.

Eată cel maĭ bunŭ mijlocu pentru liniștea căsătoriților. Nu însă și pentru fericirea copiilor.

— Daca principiul căsătorieĭ este amorul, daca scopul eĭ este reproducerea, și daca îndatorirea soților este creșterea copiilor, apoĭ din puntul de vedere allŭ copiilor, sunt contra divorsuluĭ.

„La națiunele unde domnescŭ bunele moravurĭ, prea rar se vădŭ cazurĭ de divorțŭ : căsătoria acolo e basată pe cunoștința perfetă a căsătoriților, și pe conformitatea lor de aplicărĭ, de principiĭ, de caractere, de educațiune șcl, șcl; divorțul acolo este impossibilŭ. Sunt cazurĭ însă cănd despărțirea este neapărată, kiar în interesul copiilor, și peniru evitarea scandaluiuĭ ș′ a adulteriuluĭ, crimă mult maĭ mare decăt divorțul, și pe care toate legislațiunele aŭ pedepsito c′o moarte cruntă.

În cazul de față, a prelungi căsătoria, este a sanționa adulteriul, a încuragea scandalul ; este a provoca lacrime orribile, voind tu să′țĭ esercitezĭ ca despotŭ drepturile talle de bărbatu. Dar răul cellŭ maĭ mare în okiĭ meĭ este că femeea adulteră întroduce în familie copiĭ streinĭ, cari usurpă drepturile copiilor legitimĭ, și slăbescŭ affecțiunea mameĭ pentru aceștĭ copiĭ. Această cangrenă a societățiĭ nu se poate lecui decăt cu reforma moravurilor, adică luminand suffletul femeiĭ cu știința și cu morala.

„O repetăm, totul atăună della educațiunea mameĭ și della maniera bărbatuluĭ, care, în materie conjugală, cată să consulte, nu numaĭ inima, ci și capul ; și maĭ cu seamă, să ′șĭ ia nevastă de potriva luĭ ; iar în cazŭ de divorțŭ, culpabilul ar trebui să numaĭ aibă voe a se căsători, ca o pedeapsă pentru dănsul, și ca o garanție pentru căsătorie și famillie, și pentru liniștea societățiĭ întregĭ.

„Divorțul dar, cum zice D. E. M. Crețulescu , ar urma să fie pronunțat numaĭ în celle treĭ cazurĭ următoare :

1. Pentru escesurĭ și injuriĭ grave din partea unuĭ soțŭ către celălalt.

2. Pentru adulteriul femeiĭ ș′al bărbatuluĭ, cănd acesta va întreține concubină în casă saŭ airea.

3. Pentru neînvoire de caractere între soțĭ, cănd această neînvoire va fi ținut treĭ anĭ, și la finele fiecăruia anŭ soțiĭ vor fi făcut o nuoă cerere.

„Iar soțul culpabilŭ să nu se maĭ poată căsători, și să pearză darurile făcute înaintea nunțiĭ.”

(În opusculul săŭ Despre Căsătorie și Divorțŭ în Principate)

Aci se naște o întrebare :

Care trebue să fie conduita bărbatuluĭ în cazul de adulteriŭ flagrantŭ al soțieĭ ? Lanoue zice :

Le bruit est pour le fat, la crainte pour le sot;

l honnete homme trompe, s'eloigne et ne dit mot.

În asemenea cazurĭ, eŭ sunt de părerea bărbatuluĭ din anecdota următoare :

Unŭ bărbatŭ, care luasse din amorŭ pe nevasta luĭ, simți într′o zi că ea îllŭ minotaurisa. Iĭ întinde o cursă, și′ĭ prinde p′amănduoĭ asupra fapteĭ. Bărbatul, armat cu duoă focurĭ, intră în cameră, însoțit de martorĭ și d′unŭ preotŭ.

„Domnule, zice ellŭ rivaluluĭ săŭ, presupuiŭ că Dumneata iubeștĭ pe nevasta mea, fiind c′aŭ ajuns lucrurile pănă aci. . . . Nevasta mea nu poate avea douĭ bărbați ; și fiind că amorul cellŭ nuoŭ desființează pe cel vekiŭ, trebue, ca omŭ d′onnoare, să ieĭ de nevastă pe nevasta mea ; altfel, în virtutea dreptuluĭ ce′mĭ daŭ Codul penal și Biserica, eŭ vă omorŭ p′amăndouĭ. Vă daŭ zece minute de găndire.”

Bărbatul înkide ușa cu keiea, și așteaptă în salonŭ din preună cu martoriĭ decisiunea amanților. Dupe zece minute, reintră toțĭ în camera prisonierilor.

(Bărbatul cu minte, cănd se vede trădat de soția luĭ, se desparte de dănsa cu liniște ; numaĭ omul nerodŭ se plănge, și cel pretențiosŭ face sgomotŭ).

— Priimescŭ a fi soțul nevesteĭ Dumitale, zice amantul.

— Și eŭ, respunde femeea, priimescŭ a fi consoarta Domnuluĭ X. . . .

Amantul dette bărbatuluĭ unŭ înscrisŭ prin care se lega a lua de nevastă pe amanta luĭ, îndată ce Biserica va pronunța despărțirea eĭ de bărbatul actualŭ.

Acestŭ înscris fu adeverit de martoriĭ presințĭ, cari detteră și eĭ unŭ altŭ înscrisŭ bărbatuluĭ despre celle petrecute în vederea lor.

Nevasta se mută din minutul acella din casa bărbatuluĭ ; și peste noă lunĭ, ea era soția legitimă a amantuluĭ, pe care (se zice) l-ar fi minotaurisat, ca pe ăntăiul eĭ bărbatŭ ; dar al doilea bărbatŭ era unŭ filosofŭ stoicŭ, care se multumia cu peruca luĭ Balzac, fiind că ′ĭ ținea de caldŭ și ′ĭ acoperea kellia.

În fine, să finim cu onorabilul Domnŭ Iorgu Cerbureanu, eroul părțiĭ ăntăea alŭ acesteĭ comediĭ conjugale.

Kiar în seara fericiteĭ zille de 21 Maĭ 1861, Cerbureanu, vrănd a imita pe bărbatul mărinimosŭ din anecdota precedentă, încredință amiculuĭ săŭ Misticescu foaea de zestre și actul de desfacere către Consistoriŭ, priimind în skimbŭ della amicul săŭ toate hîrtiile celle compromitabile.

Aduoa zi Cerbureanu presintă la Consistoriŭ cererea de desfacere ; ș′a treea zi plecă la Paris, unde se consolă curănd d′această perdere : căcĭ în Franța se înamoră d′o Germană, cu care se căsători în Romănia, la unŭ anŭ dupe desfacerea luĭ de Avestița, și cu care, se zice, ar fi trăind fericit ; pentru cuvăntul că a duoua luĭ consoartă e d′unŭ temperamentŭ flegmaticŭ, și crescută în supunerea oarbă și respectul profundŭ către bărbatŭ, orĭ cari ar fi defectele acestuĭ bărbatŭ.

CAPITOLU I. Bărbatulŭ şi femeea.

Era la 1860. Însoțitŭ d′unŭ amicŭ, mă duceam să căllătorescŭ prin munții Romînieĭ din districtul Prahova. Apropiindune de frontiera Austrieĭ, trecurăm in Transilvania, de unde amicul meŭ voia să cumpere cîțĭ va caĭ pentru trebuința sa.

Trecurăm și în Ungaria. La Pesta atuncĭ era oborul de caĭ de peste anŭ.

—Ești bunŭ cunăscătorŭ de caĭ? întrebaiŭ pe amicul meŭ.

— Treĭ passiunĭ am avut în vieața mea, callul, arma și cîĭnele, din care celle duouă d′întiiŭ, ca și femeea, nu sunt tocmaĭ fidele.

— Vorbeștĭ cu puțin respectŭ pentru femeĭ, uitînd că mamele, soațele ș′amantele omuluĭ sunt femeĭ.

—Iubescŭ și respectŭ femeea nu maĭ puțin decît tine ; dar aș avut nefericirea a întîlni în callea viețeĭ melle numaĭ ciulinĭ, în locŭ de crinĭ ; astfel numele kiar de femee îmĭ attacă nerviĭ ....

Nu ′mĭ maĭ placŭ criniĭ socialĭ, fiind-că aŭ mirosŭ prea tare; nicĭ rosele duprin saloane, fiind că aŭ mulțĭ gimpĭ ....

— Nu′țĭ maĭ place dar nicĭ un fel de floare ?

—Ba-da; viorelle și gioceĭ ; florĭ simple de cîmpie : florĭ naturale, nu artificiale; aceste florĭ le iubescŭ ca căllătorul apa fîntînelor.

— Dar armele și caiĭ?

— O! asta e altceva ! Arma e unŭ obiectŭ necessarŭ, ca și callul: amînduoă îțĭ procură plăcerĭ, și ′țĭ apără averea, onoarea, viața și libertatea. În privința calluluĭ, poțĭ întrebuința și asprimea, la nevoe, callul neavînd, ca femeea, unŭ suffletŭ de gazŭ, care arde și lumină tot d′odată ; și cum e azĭ societatea, maĭ mult te arde ; și eŭ nu voiŭ să morŭ arsŭ de gazul acesta.

Fiind că ne aflăm în oborul de caĭ, pune tu okiĭ pe cutare callŭ, și ′țĭ voiŭ spune esact calitățile și defectele luĭ.

—Eĭ bine ! callul acella negru ?

—Callŭ de Bugeac. Foarte iute ; dar cu tecnefesŭ.

—Dar cellă laltŭ, albŭ ?

— De rasă arabă; dar spetit.

— Dar cavala aceea neagră ?

— Ideea e minunată !

Callŭ de rasa magiară : plinŭ d′orgoliŭ și de curagiŭ, ca unŭ nepotŭ al luĭ Atilla; dar vezĭ cum mușcă și asvîrlă din picioare ! Parcă s-ar apăra d′unŭ lupŭ ce o vîneasă. Voiŭ să cumpărŭ eŭ acea cavală, de nu va fi prea scumpă.

— Cu asemenea defecte ?

— Tocmaĭ pentru aceste defecte.

— Curiosŭ omŭ !

Amiculŭ meŭ cumpără cavalla cu un prețŭ foarte micŭ ; căcĭ, din causa defectelor, nimenĭ nu voia s′o cumpere.

—Mare analogie, observă amicul meŭ, între callŭ și unele femeĭ!

—Protestesŭ...

—Prea bine ! Dar s′ascultăm pe Buffon, marele naturalistŭ francesŭ.

‘„Cea maĭ nobilă concistă a omuluĭ asupra Natureĭ, este concista calluluĭ : nobilŭ, mîndru, fugosŭ, intelliginte, acestŭ animalŭ împarte cu omul trudele resbelluluĭ și gloria luptelor.Callul se ′mlădie sub mîna ce ′lŭ conduce ; ellŭ pare că consultă dorințele omuluĭ, se suppune cu plăcere impressiunelor acestuia, renuncie la ființa sa spre a esista numaĭ prin voința acelluia ce știe a lŭ dirrige, ș-a căruia superioritate o simte ș′o recunoaște ; îllŭ servă cu tot devotamentul săŭ, pînă cade de osteneală, și moare ca unŭ soldatŭ, mulțumitŭ că ′șĭ a împlinit pe deplin datoria sa. Arta a perfecționat calitățile naturale alle calluluĭ, creatŭ pentru ajutorul și mulțumirea omuluĭ ; ellŭ începe educațiunea sa prin pierderea libertățiĭ salle, ș′o termină prin silnicia omuluĭ.”’

—Cum ți se pare aceasta ?

—Comparațiunea poate fi justă ; este însă puțin respectuoasă pentru secsul frumușellŭ.

—Adevărul înainte de toate. Să venim la cestiune.

Aliegerea unuĭ callŭ, ca și a uneĭ femeĭ, este unŭ lucru greŭ, tot așa de greŭ ca conducerea lor ; cu femeea maĭ alles n′o scoțĭ la calle, de va avea defecte înrădăcinate ; căcĭ pe ea n′o poți trata cu asprime. Defectul calluluĭ se îndreaptă, al femeiĭ, cu anevoe !

Regulă generală. Unŭ bunŭ căllărețŭ, ca și unŭ bunŭ bărbatŭ, anevoe sunt, unul trîntitŭ de calŭ,altul înșellatŭ de femeea luĭ.

Omul materialmente e unŭ animalŭ : cutare omŭ are aplicările și fisionomia cutăruia animalŭ ; cutare omŭ seamănă cu vulpea, cutare omŭ cu lupul, cutare omŭ cu boul, ete; și iarășĭ, cutare omŭ seamănă cu vulturul, cutare cu ciurezul, cutare cu privigetorul, etc.

Cînd educațiunea nu lumina suffletul cu facla adevăruluĭ, corumpțiunea socială rătăcește acellŭ suffletŭ întunecatŭ ; cînd naturellul e și perversŭ, lutul domină spiritul ; atuncĭ omul este un Neron saŭ Agripină, un Haĭnaŭ saŭ o Borgie, o Messalină saŭ o Brinvillieră.

Să venim la femee. O femee ca Avestița, pe mana Cerbureanuluĭ este unŭ callŭ cu năravŭ, condusŭ d′unŭ copillŭ saŭ d′unŭ nevoiașŭ : callul și căllărețul sunt în pericolŭ. Tot această femee, căria Natura ′ĭ a dat sîngele inflamabilŭ allŭ vrăbieĭ ș′orgolliul callului ș′-a căria educațiune a fost ne-′ngrijită, și care în cărțĭ n′a ′nvățat decît koketăria, și okiĭ eĭ n′aŭ întilnit decît esemple triste, și în famillie și în societate ; acea femee seamănă cu callul ce nu suffere frîul, care lovește și muscă, și care trîntește pe cellŭ ce are curagiu! a ′lŭ încăllica.

Misticescu, duoĭ anĭ apiroape, prin influința amoruluĭ platonicŭ, a luminat, (după mărturisirea sa), și cu facla adevăruluĭ, sufletul întunecatŭ allŭ fiitoareĭ salle consoarte; duoĭ anĭ, ellŭ a nutrit în inima eĭ focul sacru allŭ virtuțiĭ, inspirîndu′ĭ groază pentru viciurile sociale; duoĭ anĭ, ellŭ a smuls din acea grădină pirul, pălămida și ciulinul, semănănd, în tărîmul ingratŭ, grîul, trandafirul și portocalul. După ce a reformat moralul eĭ, dupe ce inima eĭ a început a ′lŭ stima, a ′lŭ adora, a ′lŭ prețui, în teată valoarea lui, atuncĭ Misticescu s′a decisŭ a o face consoarta sa ; și aceasta,maĭ mult de curiositate, spre a se ′ncredința daca intr′adevărŭ femeea este ceea ce voiește bărbatul eĭ să fie.

Dar fiind că naturellul nu se modifică într′unŭ anŭ saŭ duouĭ ; fiind că deprinderile celle relle, căpătate în zece saŭ cinci-spre-zece anĭ, nu pot dispare într′un anŭ saŭ duoĭ; fiind că nuoriĭ innoranțeĭ, mușkiul prejudițiilor, veninul corrupțiuniĭ, nu poate trece intr′unŭ timpŭ așa scurt ; fiind că Natura învinge Cultura ; fiind că o femee ca Avestița, ca să deviie soția Misticesculuĭ, a putut a′șĭ masca multe defecte înaintea căsătorieĭ, iar după cununie masca a căzut; fiind că în fine ciulinul, pirul și pălămida (corupțiunea) îneacă mereŭ florile (virtuțile), înkit grădinarul trebue a smulge din grădină pe toată zioa ierburile relle ; pentru aceste cuvinte am comparat o femee ca Avestița cu unŭ callŭ cu năravŭ; și pe bărbatul eĭ, cu căllărețul dibaciŭ, care e tot d′auna cu grijă a nu fi trîntit de callŭ ; și care se silește, prin toate mijloacele, a desbăra callul de defectul săŭ cellŭ periculosŭ.

Balzae zice:

‘„După cum civilisația a format pe femee, ea este azĭ maĭ periculoasă decît unŭ callŭ cu năravŭ ; și cu toate acestea, callul este creatura cea maĭ candidă în comparație cu o ființă pe care spasmiĭ cugetăriĭ și affecțiunile organelor salle o facŭ, din cînd în cînd maĭ prudinte de cît Servite Fra-Paolo, unul din ceĭ maĭ terribilĭ membriĭ aĭ Consiliuluĭ de zece din Veneția ; maĭ prefăcută de cît un rege ; maĭ dibace decît Ludovic XI al Francieĭ, maĭ profundă decît Makiavel ; sofistică ca Hobbes ; fină ca Voltaire ; maĭ facilă decît fidanțata luĭ Mamolin ; și care numaĭ în bărbatul eĭ n′are încredere.”’

Monstruosul e escepția în ordinea Natureĭ ; ast-fel și femeea perversă este o escepție în Societate ; femeea în genere e capŭ d′operă al Natureĭ ; e intermediarul între omŭ și angelŭ ; e instrumentŭ divinŭ de civilisare.

Napoleon I zicea :

‘„Dumnezeŭ s′a ′ncercat a face și ellŭ opere : prosa luĭ e bărbatul, poesia luĭ e femeea.”’

Platon zicea :

‘„Dumnezeŭ a dat omuluĭ două arripe cari ′lŭ înalță pînă la dînsul : Amorul și Rațiunea.”’

Aimé Martin zicea :

‘„Femeĭ ! Voĭ sunteți domnitoriĭ lumiĭ, regeneratoriĭ omeniriĭ, focarul civilisațiuniĭ ; voĭ domnițĭ peste fii vostriĭ, peste amanțiĭ vostriĭ, peste bărbațiĭ vostriĭ. Ca oamenĭ, voĭ completațĭ esistința noastră ; în deșert ne lăudăm noĭ cu superioritatea noastră gloria saŭ rușinea noastră vine la voĭ. În mîna voastră stă a fi noĭ bunĭ saŭ răĭ, Angelĭ saŭ Demonĭ.”’

Chateaubriand zicea :

‘„Fără femeĭ, bărbatul ar fi aspru, grossolanŭ și solitarŭ ; n′ar ști ce este grația, acestŭ surîsŭ al amoruluĭ. Femeea împletește împrejurul bărbatuluĭ florile viețeĭ, tocmaĭ ca edera ce orneasă trunkiul arborilor cu girlantele eĭ profumătoare.”’

Evangelistul zice :

‘„Femeĭ, vi se vor erta multe păcate, căcĭ mult iubițĭ voĭ! Fi va în cerŭ, l′a doa venire, maĭ multă bucurie pentru unŭ singur păcătosŭ ce se va căĭ, decît pentru oo drepțĭ ce n′aŭ nevoe de căință.”’

Divină morală a salvatoruluĭ ! Tu ne învețĭ că carnea, de și subordinată spitituluĭ, e suppusă căderiĭ ; dar că sincera căință, sincera părăsire a viciuluĭ, sterge pata, vindecă rana, află îndurare înaintea rațiuneĭ ; omul căzut este atuncĭ ridicat, păcatul făcutŭ este ertatŭ ; desmoștenitul oropsitŭ este îmbrățișat ; păcătosuluĭ i se deskid ușele affecțiuneĭ; căcĭ orbul a văzut lumina adevăruluĭ, căcĭ leprosul s′a curățit de lepra viciuluĭ ; iar cine din toțĭ e maĭ e drept, ia piatra, și uccigă pe păcătosŭ.

‘„Omule, te-aĭ făcut sănătosŭ ; ia-′țĭ patul, și umblă ; și în viitor nu maĭ păcătui.”’

Păccatul este desonoarea și sufferința ; păccatul este moartea, fisică și morală ; păccatul este pata neștearsă pe memoria omuluĭ.

‘„Priimească dar femeea, zice Aimé Martin, orĭ ce fel de educațiune, bărbatul e dator a începe educațiunea sa, a duoa zi după cununie, cu devotamentul cu care o mamă crește copillul săŭ ; femeea va fi atuncĭ ceea ce trebue să fie : provedința familieĭ, angelul custode al bărbatuluĭ.”’

Venim la căsătorie.

Bărbatul și femeea sunt duoă jumătățĭ alle unuĭ totŭ armonicŭ: unul e capul, altul inima ; unul simțimîntul, altul logica: unul soarele, altul luna ; unul Lira, altul Apollon ; decĭ, luna priimeste lumina și căldura della soare ; capul dirige și încălzește corpul ; logica înfrîneasă și modereasă pasiunele;Apollon cîntă cu lira, Pan cu fluerul, iar Urangŭtanul nu poate cînt , nicĭ cu fluerul nicĭ cu lira.

O inimă castă și luminată de facla moraleĭ ș′a științeĭ, se conduce, cu amorul și delicateța ; inimelor perverse și corumpte le trebue severitatea părinteluĭ pentru copillul desmățatŭ. Callul sacatŭ, la saca. Femeea incorrigibilă, la părințiĭ eĭ.

Natura, în marea eĭ înțellepciune, a voit ca femeea să fie subt o continuă epitropie ; ca fată, epitropia mameĭ ; ca femee, epitropia bărbatuiuĭ ; și aceasta, în interesul propriŭ al femeiĭ.

Căcĭ ce esteo fată fără mamă ? Unŭ puiŭ fără arripe, lîngă gaura unuĭ șarpe

Ce este o femee fără bărbatŭ ? O floare frumoasă,în marginea drumuluĭ.

Să presupunem că D-nu X. . . . . să nsoară, și că ia de nevastă o fată saŭ o văduvă; fata are mare analogie cu callul din hergelie; văduva, cu Contessa mea (cavala magiară)

—Protestesŭ, Domnule,

—Veĭ protesta la sfîrșit; acum te rog să mă asculțĭ. O fată îșĭ poate ascunde maĭ ușor de cît o văduvă defectele eĭ, defecte contractate dela educațiune orĭ dela societate, saŭ moștenite dela părințĭ.

În condițiunea d′astăzĭ a societățiĭ noastre, căsătoria cu fete este o curată lotărie, din 100 numere, nu eștĭ sigur că cîștigĭ unul. Defectele uneĭ văduve, ca și calitățile eĭ, le poțĭ afla maĭ ușor. În statele unde societatea e basată pe moravurĭ (de esemplu, ca în Anglia și Germania) bărbatul are multe mijloace a descoperi caracterul și aplicările femeiĭ, calitățile și defectele eĭ. Juniĭ acolo nu abusă de confidința părinților ; eĭ se pot studia cu încetul.

În Romînia, bărbatul în genere e depravatŭ, și merge la norocŭ; ceea ce studiasă ellŭ este zestrea ; singură zestrea nu procură fericirea conjugală ; zestrea e unŭ mijlocŭ de fericire, dar nu fericirea însășĭ. Cîțĭ avuțĭ sunt nefericițĭ, ca bărbațĭ și ca părințĭ de famillie ! Condițiunile essențiale alle fericiriĭ conjugale sunt 1.in conformitate de educațiune, de etate, de caractere, de ideĭ. 2. iubire și stimă reciprocă.

Condițiunele secundare sunt:

1. Mijloace d′o viețuire onestă și simplă.

2. Economia casnică, de ambele părțĭ.

Să esplicăm aceasta, fiind o cestiune vitală.

Unŭ bărbatŭ de 50 de anĭ, însoțitŭ c′o femee de l8 anĭ, va fi nenorocitŭ în căsătorie, pentru nepotrivire de etate: cînd unul vrea să doarmă, altul vrea să se primble.

Unŭ bărbatŭ ce a priimit o educațiune, fie în famillie, fie în pensionatŭ, va fi nenorocitŭ c′o femee din peșterile Carpaților.

Unŭ bărbatŭ luminatŭ nu poate fi fericitŭ c-o femee innorantă. Tallevrand, vestitul diplomatŭ de sub Napoleon I, avea o soție foarte frumoasă, dar foarte innorantă ; într′o zi ea luă pe celebrul Denon drept Robinson Crusoe, și′lŭ trată ca ast-fel ; fiind c′auzisse că Denon făcusae multe căllătoriĭ.

Unŭ bărbatŭ de spiritŭ nu va putea fi fericitŭ c′o femee ce dă în gropĭ.

Unŭ bărbatŭ cu moravurĭ și onestŭ este nefericitŭ c′o femee ce nu′ĭ seamănă la nicĭ una

Însoțirea trebue să fie dar basată pe conformitate de etate, de ideĭ, de educațiune ; să se facă de bună voie, în deplină, cunoștință de lucru, în toată libertatea inimeĭ ; bărbatul și femeea să′șĭ menajese micele defecte, saŭ gusturĭ nesupărătoare ; în fine, bărbatul să inspire femeiĭ sti mă, și femeea bărbatuluĭ iubire ; ellŭ să fie Mentorul, și ea Angelul custode.

În orĭ ce întrepindere, se depunne unŭ capitalŭ : capitalul moralŭ îllŭ arătarăm ; dar capitalul materialŭ ? Din partea bărbatuluĭ, o professiune, o messerie ; munca brațelor, saŭ capacitatea ; prin aceasta se poate susține famillia, și se ajută la neputințe și nenorocirĭ, assigurîndu-se și viitorul copiilor : din partea femeiĭ, se cere numaĭ economia casnică, și îngrijirea de casă și de copiĭ ; în fine, iubire și stimă sincere bărbatuluĭ ce inima eĭ l′a alles.

În statele unde domnescŭ bunele moravurĭ, acestea adduce o femee la casa bărbatuluĭ ; celelalte sunt întîmplătoare ; daca părintele feteĭ are avere, dă feteĭ ceea ce voiește ellŭ ; ginerile nu se tocmește ca la oborŭ; iarŭ după moarfea părinților, copii mostenescŭ frățește tot rămasul părintescŭ.

La ceĭ vekĭ, femeea n′adducea nicĭ o zestre la bărbatŭ, decît virtuțile casnice ; iar capitalul bărbatuluĭ era intelligința și brațele. Bărbațiĭ se ′nsuraŭ atuncĭ între 30-35 de anĭ ; femeile, între 18-20 de ani (Vezĭ Vovage d′Anacharisis en Grece)?

Bărbatul care se tocmește cu părințiĭ fetelor pentru zestre, este saŭ unŭ vagabondŭ, saŭ unŭ omŭ fără creștere, saŭ unŭ omŭ depravatŭ, în fine unŭ omŭ care a pusŭ gîndŭ răŭ zestriĭ.

Daca zestrea este neapărată, părințiĭ să încredințese ginereluĭ numaĭ venitul banilor ; iar în privința avereĭ nemișcătoare, să fie cu mare privegere, spre a nu se înstreina.

„Zestrea e trbuincioasă femeiĭ, va obiecta cineva; căcĭ femeea vine cu lucsul, cu copiĭ, cu guvernante,cu moașe, și cu doicĭ; în fine, cu keltuelĭ straordinare.”

Respundem : virtutea nu se tocmește ; bărbatul ce se respectă nu sufferă a fi cumpăraiŭ și nutritŭ, ca unŭ trîntorŭ, de soția sa ; în fine, darul ce de bună voie pot face părințiĭ fetelor la cununie,va fi considerat de bărbatul onestŭ ca unŭ depositŭ sacru al copiilor, ce nu se va putea înstreina, cu nicĭ unŭ kipŭ.

Virtutea fie condițiunea essențială, sine qua non a căsătorieĭ; astfel numaĭ căsătoria va fi ceea ce trebue să fie.

CAPITOLU II. Paradisul si Infernul.

Diderot, unŭ filosofŭ al Franțeĭ din secolul XVIII a zis, vorbind de femeĭ :

‘„Frumoase ca Serafimiĭ luĭ Clopstoc, terribile ca Diavolii luĭ Milton.”’

Proverbul romînŭ zice:

‘„Fumul, picătura și femeea rea te scot din casă afară.”’

Cind bărbatul și femeea, cari se însoțescŭ de bună voie, se iubescŭ și se stimeasă, căsătoria aceea este paradisul ; din contra, căsătoriea unde bărbatul saŭ femeea, saŭ amînduoĭ, sunt vicioșĭ saŭ corumpțĭ, este Iadul cu toțĭ Demoniĭ luĭ.

Bătriniĭ noștriĭ ziceaŭ :

‘„Paște iarba care o cunoștĭ ; și, orĭ de june te căllugărește, orĭ de june te căsătorește.”’

Într′adevărŭ, era unŭ timpŭ cînd căsătoria nu se făcea cu ușurința și viclenia de azĭ ; p′atuncĭ o căsătorie era raiul cu toțĭ îngeriĭ și fericirile luĭ ; atuncĭ, părințiĭ împețiaŭ pe copii lor ; soacrele căutaŭ pe gineriĭ și pe muerile lor în familiĭ oneste, aĭ cărora părințĭ trăiaŭ în frica luĭ Dumnezeŭ ; căutaŭ în fine pămîntŭ bunŭ, naturellŭ bunŭ ; însă atuncĭ societatea nu era ca azĭ ; starea de transițiune, între simplitatea evungelică și civilisațiunea rafinată, căsătoria și societatea seamănă cu omul ce ′și face o casă ; tot materialul stă grămăditŭ în curte, și omul șade îngesuit cu famillia luĭ sub corturĭ, ca nomaziĭ și ca militariĭ. Nu suntemŭ nicĭ cu Regulamentul, nicĭ cu Convențiunea ; nicĭ cu obiceiurile patriarcale, nicĭ cu obiceiurile germane ; suntem cum e maĭ răŭ.

A se căllugări omul de june insemneasă a putea ajunge maĭ ușor la scaunul eniscopalŭ, ș′a sta aci maĭ multŭ. Nu suntem pentru căllugărie, cum n′a fost însuși Hristos, care , la nunta din Galileea, a binecuvintat căsătoria, iar nu căllugăria, întocmită ca o miliție pentru întărirea și predominarea Panilor ș′a Patriarhilor : oare maĭ mare este săntul Antonie decăt Hristos ?

A se însura omul de jupe este, pentru femee (între 20-25 anĭ) a putea economisi bărbatul și punga; a putea avea nașterĭ fără pericolŭ ; a putea da educație copiilor ; a putea conduce casa și pe subalternĭ : a putea ști cum să se poarte cu oameniĭ în societate, și cu bărbatul și copiĭ în casă, etc, etc.(pentru bărbatŭ 30-35 anĭ) este a adduce în famillie unŭ corpŭ sănătosŭ și plin de vigoare, ș-o inima plină de focul și de illusiunele junețeĭ ; este a fi economŭ și ințelleptŭ ; a avea timpŭ a ′șĭ crește copii ș′a se bucura de dînșiĭ la bătrînețe, assigurăndule carriera, affecția și stima semenilor lor ; este în fine a se identifica cu socia, deviind de timpuriŭ unŭ suffletŭ în duoă corpurĭ.

Un altŭ filosofŭ a zisŭ :

‘Căsătoria este unŭ răŭ trebuinciosŭ ; este un răŭ, căcĭ poate soția nu răspunde la așteptarea bărbatuluĭ; și atuncĭ, angelul devine demon, paradisul se skimbă în infernŭ. Este unŭ răŭ, fiind că bărbatul pierde libertatea și veselia sa de holteiŭ ; fiind că vinŭ grijele caseĭ, grijele copiilorŭ, creșterea lor, boalele, durerea morțiĭ lur. Cu toate acestea, căsătoria e trebuincioasă ; toțĭ îșĭ pleacă cerbicele sub jugul Imeneuluĭ ; cei ce nu se însoară la timpŭ, se căescŭ ; ceĭ ce remănŭ neînsurațĭ , sunt nenorocițĭ. De ce oare ? Căcĭ omulŭ e sociabilŭ : ellŭ simte nevoea a avea o consoartă, o amică sinceră, care să′lŭ console la nenorocirĭ, căria să ′ĭ comunice cugete și simțirĭ, care să ′ĭ conserve sănătatea corpuluĭ și junețea inimeĭ ; care să ′l îngrijească la boale, să ′l caute la bătrînețe, să împarță cu ellŭ bucuria și întristarea, să ′ĭ îmblînzeasca caracterul săŭ selbatecŭ, să fie păstrătoarea averiĭ salle, să înkiză okiĭ în ultimele momente, să ′ĭ pomenească numele după moarte, să arunce o floare pe mormîntul săŭ ; în fine, un angelŭ custode, care se țiie locul uneĭ mame ; decĭ, numaĭ o soție poate ține locul mameĭ ! Apa curge, pietrile rămănŭ’.‘Nu ține de caldŭ posadnica’, ziceaŭ bătrîniĭ noștriĭ, în marea lor înțellepciune.

Așa! Omul, ca copillŭ, are nevoe de îngrijirile mameĭ ; ca june, de deliciile amoruluĭ, saŭ de consiliile uneĭ amice intime ; ca bărbatŭ, de măngăerile uneĭ soațe, care să ′ĭ ușureze sarcina grea a viețeĭ , și să ′ĭ îndulcească amarul zilelor salle.

Femeea din parte′ĭ, ajunsă în etatea critică a amoruluĭ, simte și ea necessitatea unuĭ suffletŭ care să′ĭ ție locul de mamă, de tată, de amicŭ, de amantŭ ,de Mentorŭ ; toate acestea le poate afla numaĭ în bărbatul ce inima eĭ îl allege de consoarte, negreșit cu consimțimîntul părinților. Acestia sunt datorĭ a o ajuta în această allegere delicată, ce are a decide de soarta eĭ și de viitorul copiilor eĭ, a o ajuta cu esperiința lor, a o lumina cu judecata lor cea matură.

Della bărbatŭ se cere unŭ capitalŭ căt de micŭ de speriința lumiĭ, dupe cum se cere de la căpitanul uneĭ corăbiĭ stiința de navigare : căcĭ bărbatul este cărma vasuluĭ conjugalŭ ; ellŭ e bussola famillieĭ ; e răspunzătorŭ de esistința, fericirea și onnoarea familieĭ, al căria capŭ este ellŭ, cu voea luĭ Dumnezeŭ .

Della femee nu se cere decăt castitatea inimeĭ,economia casnică, stimă și iubire sinceră către acella care are a ține locul părinților eĭ ; ea e datoare a ′ĭ procura fericirile ce le viseasă inima bărbatuluĭ la I6 anĭ ; și ellŭ e datorŭ a o face să uite orĭ ce durerĭ, și kiar pe părințiĭ eĭ.

‘Căcĭ va lăsa omulŭ pe tatăl săŭ și pe mama sa, și se va numi de soața luĭ, și vor fi amănduoĭ unŭ suffletŭ în duoă corpurĭ, ” ’zice sănta scriptură.

Din ce causă însă căsătoria este azĭ văzută cu okĭ răĭ de junimea noastră ? Din causa lucsuluĭ ș′a depravării ! Esemplele părinților, unite cu esemplele societățiĭ, contribuescŭ foarte mult la fericirea saŭ nenorocirea căsătoriților : ceea ce vede copillul în casa părintească, aceea face și în casa luĭ,ca soțŭ și ca tată. Din sănul famillieĭ adducem în căsătorie și ′n societate virtuțile saŭ viciurile ; bărbatul însă poate, cu amorul, cu delicateța, cu înțellepciunea, cu răbdarea, a preface caracterul și conduita soțieĭ salle: eată ce ne propunem a demonstra în această a duoă parte a opereĭ noastre.

Natura, mama, societatea, făcusseră din Avestița unŭ flutture, destinatŭ a sbura din floare în floare; fără Misticescu, Cerbureanu (primul eĭ bărbatŭ) ar fi făcut din Avestița o Messalină. Orĭ ce femee are în inima eĭ o coardă simțibilă , pe care nu știŭ toțĭ bărbațiĭ s′o attingă, spre a produce armonia conjugală. Misticescu cunoștea acestŭ secretŭ, fiind dotatŭ de natură c′o inimă simțibilă, c′o judecată sănătoasă, c′un spiritŭ finŭ și pătrunzătorŭ, cu mult tactŭ politicŭ, și c′o mare dosă de speriință.

Ellŭ studiasse în cărți și ′n societate inima femeiĭ, applicările suffletuluĭ eĭ ; studiasse în parte caracterul Avestițeĭ ; și spera a face din ea ceea ce trebue să fie o femee. Ce e drept, avu a se lupta și cu natura și cu societatea ; dar pînă în fine, eși triumfătorŭ din luptă ; și ajunse la portŭ veselŭ c′a putut deslega problemul fericiriĭ conjugale ; fu mîndru c′a scăpat unŭ suffletŭ dela peire ; unŭ suffletŭ care, la apusul viețeĭ, îĭ era datorŭ liniștea cugetuluĭ, stima bărbatuluĭ, respectul copiilor ș′al semenilor eĭ.

Și fiind că cuvîntul sti mă veni în vorbirea noastră, cată a spune că Misticescu se sili întîiŭ să ′șĭ assigure stima Avestițeĭ ; căcĭ stima este basa căsătorieĭ, a amoruluĭ, a amicițieĭ, a orĭ căruĭ nobilŭ simțimîntŭ. Avestița, maĭ ′nainte d′a′l iubi cu frenesie,stima pe Misticescu, pentru nobilul săŭ caracterŭ,pentru frumoasele calitățĭ alle inimeĭ salle, pentru principiile salle evangelice, pentru manierile salle de multe darurĭ ascunse.

Misticescu era unŭ diamantŭ perdut; Avestița îllŭ află, și ′șĭ ornă fruntea cu această nestimată. Ea recunoștea superioritatea acelluia ce voia a ′lŭ face regele inimeĭ salle; pe mina acestuĭ artistŭ, Avestița era unŭ metalŭ prețiosŭ, din care ellŭ face o coroană regală ; căcĭ inima eĭ nu era tocită , era floare ce trăisse într′unŭ tărîmŭ și ′ntr′o atmosferă ce nu ′ĭ pria; artistul o pusse într′o glastră ș′o îngriji ca o fată garofița sa.

Misticescu întrebuință toate mijloacele ce ′ĭ dictaŭ onoarea sa ș′a famillieĭ, ca să ′șĭ ajungă scopul : ținta justifică mijlocul. Avu a se lupta c′o societate corumptă, și c′o femeă mobilă ca unda, vanitoasă ca unŭ rege, capricioasă ca unŭ copillŭ; o femee pe care și temperamentul eĭ, și ceĭ ce o încungiuraŭ, o împingeaŭ la neconsecință. Ellŭ învinse totul, și triumfă.

CAPITOLU III. Eva în paradisŭ.

Trecusseră două lunĭ approape della despărțirea Avestițeĭ de Cerbureanu.

Era o noapte frumoasă de Iulie. Nicĭ o undă nu încrețea surfața oceanuluĭ d′azur, curată ca cristalul. Luna plină părea o barcă de aurŭ, lăsată în voea zefirilor. Stellele păreaŭ niste gondole în depărtare. Tăcere profundă plana peste capitala Romănieĭ.

Eroiĭ contîmplaŭ în estasă, dup′o fereastră, sublima panoramă a Ceruluĭ înstellatŭ.

La ce gîndești-tu, angelul meŭ ? întrebă Avestița pe Misticescu, depuind unŭ sărutŭ tănărŭ pe fruntea luĭ încrețită.

—Ah ! oftă ellŭ, ca deșteptatŭ din somnŭ. Vezĭ tu lampa misterioasă a nopților? Vezĭ tu și acea rosă din grădină? Amîndouă sunt emblema căsătorieĭ. Peste puțin, acellŭ puntŭ negru dela orizontŭ,abia zăritŭ cu okiĭ, va deveni unŭ nuorŭ negru, care va întuneca luna, și va accoperi cu negure frumosul tabloŭ ce admirăm. Fericițĭ daca o vijelie nu va preface grădina într′o pustie . . . Iar daca biata rosă va scăpa de furia elementelor, putea-va ea scăpa de capriciul unuĭ copillŭ, care o va smulge mîĭne cu rădăcina ? Gimpiĭ, ce ′ĭ servă de apărare,nu o vor putea scăpa. Mîĭne vom afla poate rosa vestedă, în vr′unŭ colțŭ al grădineĭ ! Totul e nesigurŭ aicĭ-jos !

—Afară de amorul nostru, eternŭ ca creatorul săŭ ! respunse Avestița oftînd.

—Tu eștĭ acea rosă; profumŭ, frumusețe, grațiĭ, dulceață, gimpĭ, nimic nu′țĭ lipsește a fi una din reginele filorilor societățiĭ : dar societatea noastră conține mulțĭ șerpĭ și gusterĭ, ce vor învenina poate fericirea noastră conjugală.

—Eĭ bine! vom merge a viețui în atmosfera mițuverelor ș′a viorellelor.

—Omul, bella mea, este sclavul Destinuluĭ ! Am o mamă pătimașă, care nu ne va putea însoți la țeară ; apoĭ, vor veni copii, cari ne vor ține în orașŭ. Patria iarășĭ îmĭ ordonă a sta la postul meŭ.

— Vom merge a trăi cîți-va anĭ în Italia, această grădină a Europeĭ.

— Poesie! Dar mijloacele ?

— O! cîte obstacule la fericirea omuluĭ !

— Ș′apoĭ, cît de puțin i trebue omuluĭ ca să fie fericitŭ !

—Dar moșia mea e approape de orașul V.... o semioră depărtare. Ne vom strămuta cu toțĭ acolo, kiar a duoa zi lupă cununie. Patria n′are azĭ nevoe neapărată de tine ; ș′apoĭ, o poțĭ ajuta și dela țearră.

—Vara, la țearră ; dar iarna ? Mama în fine cuĭ nicĭ unŭ prețŭ nu poate ședea la țearră ; și eŭ iarăș cu nicĭ unŭ prețŭ n′o potŭ părăsi. Apoĭ tu, așa de jună, așa de frumoasă, a te îngropa la țearră, a duoazi după cununie !

—Cu tine, în Iadŭ ; fără tine refusŭ Raiul.

— Mersi. Care femee a fost maĭ fericită decît Eva cînd a eșit din mîna Creatoruluĭ ? Cu toate acestea, tu știĭ, puțin a ținut fericirea luĭ Adam ! Ce lipsea Eveĭ ca să fie fericită pe deplin ? Nimic. Pentru ce dar a ascultat ea pe Șarpele amăgitorŭ ? Spune ′mĭ tu, angelul meŭ....

Misticescu ațintă pe Avestița c′unŭ okiŭ care citea pînă în fundul sufletuluĭ ; ea deveni roșie ca focul ; apoĭ, rîsse cu hohotŭ.

—Și crezĭ tu în fabulele acestea ?

—Eŭ crezŭ în legile Natureĭ. Allegoriile sacre ascundŭ veritățĭ marĭ sub văllul lor transparinte. Celle șapte zille din Capitolul I al testamentuuĭ luĭ Moise, ce alt sunt decît șapte epoce, fie care de sute de miĭ de anĭ, în care epoce aŭ appărut toate ființele, organice și neorganice, ce le aflăm îmțietrite în sînul pămîntuluĭ ? În kestiunea de față, șarpele din Biblie ce alte de cît dorințele nesățioase alle inimeĭ omuluĭ, și în parte, alle femeiĭ, ce nu e mulțumită maĭ nicĭ odată cu soarta eĭ?

—Căt te amăgeștĭ !

—Ce alt este de căt curiositatea, care la bărbatŭ este boldul descoperirilor, iar la femee e adesea sorginte de nenorocirĭ ?

— Ce rătăcire !

— Ce alt este de căt vanitatea și lăcomia ce a perdut atătea sufflete ?

—Nicĭ o regulă fără escepțiune.

— Șarpele sunt passiunile, cari, dirrigeate de Rațiune. facŭ fericirea omuluĭ ; dar lăsate în voea lor,produc atătea nenorociri ! Ne credința Eveĭ și gelosia lui Cain nu le aflăm oare în inima omuluĭ ? De aci le a luat Marele legislatorŭ al Iudeiĭ ; elle sunt sădite în noĭ de măna Creatoruluĭ, poate pentru binele nostru, cum sunt și nuoriĭ și vănturile ce învăllue atmosfera, destinațĭ a recori ș′a fecunda pămăntul.

—Unde vreĭ să viĭ cu toate acestea ?

—La amorul nostru.

—Te îndoeștĭ-tu unŭ minut de amorul meŭ ?

—Cine a zis aceasta ?

Ea îllŭ accoperi cu sărutărĭ.

—Mă iubești-tu așa de mult ? o întrebă ellŭ.

—Te-am stimat maĭ ′nainte d′a te iubi ; stima, aĭ zis-tu, e basa amoruluĭ : ea este temelia uneĭ case, săpată în granitŭ ; este adevărata fericire, fericirea angelilor, ce-o cunoscŭ numaĭ suffletele allese.

—Îțĭ mulțurisescŭ, bella mea.

—Te-a alles inima mea dintr′o mie, dintre toțĭ. Și ce m-ar putea sili să imitezŭ pe Eva ? Spiritul răuluĭ ? Dar cine poate avea spiritŭ maĭ agerŭ, maĭ finŭ, maĭ brilliantŭ, decît allesul inimeĭ melle? Tu eștĭ Șarpele meŭ, ingratule !”

„Evo ! Evo ! se gîndi Misticescu ; cum îțĭ seamănă toate nepoatele !”

— Dar tu surîzĭ ! Tu nu crezĭ! oftă Avestița,lăcrămînd. Așa suntețĭ voĭ, bărbațiĭ ! Judecațĭ după inima voastră ! . .

—Mersi de complimentŭ, o întrerumpse. Misticescu, surîzând.

— Așa ! continuă Avestița, ștergînd o lacrimă din marginea okilor. Abusațĭ de slăbiciunea noastră! Ne furațĭ inima, ca Șarpele din biblie .... Voĭ suntețĭ Șerpiĭ ; noĭ, victimele Amoruluĭ. Ne furațĭ inima ; ș′apoĭ . . . o călcațĭ în picioare.

Nicĭ o regulă fără escepțiune, observă Misticescu, cu gravitate.

—Bărbatul poate face din femee o Borgie saŭ o Cornellie, un angelŭ saŭ unŭ demonŭ.

— Cînd femeea este unŭ metalŭ nobilŭ și mlădiosŭ; dar cînd este ferŭ saŭ armă?

— Mi se pare c′aĭ avut destule occasiunĭ a te încredința de mine. Totul atîrnă de la maniera ta. Eŭ nu′țĭ cerŭ în skimbŭ pentru amorul meŭ decît delicateța de amant.

—Țĭ o promitŭ, pe onnoare. În skimbŭ cerŭ de la tine iubire sinceră și stimă adevărată.

—Îțĭ promit, pe tot ce are o femee maĭ sacru în lume.

Cocoșul cînta a doa oară. Misticescŭ își addusse aminte d′aceste cuvinte alle luĭ Cristu :

‘„Petre ! Petre! pînă nu va cînta cocoșul, de treĭ orĭ te veĭ lepăda de mine !”’

Unŭ fulgerŭ strebătu prin creeriĭ Misticesculuĭ : o idee originală illumina suffletul săŭ. Ellŭ era magnetisatorŭ: otărĭ dar să magnetisese pe fiitoarea luĭ consoartă, ce era foarte nervoasă, spre a se încredința daca Avestița i va păstra credința și stima ce ′ĭ jurasse.

Luă un scaunŭ și se pusse în fața Avestițeĭ, attingînd genukiĭ luĭ de genukiĭ eĭ ; luă apoĭ mîinele eĭ într′alle salle, și ′ĭ zisse :

— Angelul meŭ, ațțintă-mă, fără clipire : voiŭ să citescŭ destinul meŭ în suffletul tăŭ, prin prismul okilor tăĭ.

—Citește, zisse ea, beată de fericire.

Okiĭ Misticesculuĭ, asemenea okilor șarpeluĭ sunătorŭ, ațintară, cu toată forța lor magnetisătoare,okiĭ Avestițeĭ ; skinteĭ eșiaŭ din okiĭ amantuluĭ ; ea începu să tremure ca frunza, căscă, se întinse, scoase unŭ oftatŭ, înkisse okiĭ, și addormi. Era magnetisată !

—„Acum nu maĭ poțĭ minți , zisse Misticescu. Acum va vorbi suffletul singur; suffletul e Dumnezeŭ, și Dumnezeŭ e adevărul.”

Ellŭ pusse măna sa cea stăngă în măna stăngă a Avestițeĭ, și întrebă suffletul eĭ

—La ce gîndescŭ eŭ acum ?

—La Avestița.

—Avestița iubește ea pe Alecu Misticescu ?

—îllŭ iubește.

—Din tot suffletul eĭ?

—Din tot suffletul eĭ

—pănă la mormăntŭ ?

—Îl va iubi ea astfel

—Of, Lasă-mă . . . .

—Îți ordonŭ, vorbește.

—Nu′lŭ va iubi.

—Și pentru ce?

—Lassă-mă . . . .

—Vorbește, îțĭ ordonŭ.

—Căcĭ șarpele o va amăgi.

—Cine va fi șarpele ?

— O persoană Mare.

— Ce ′ĭ va promite șarpele ?

—Totul ce poate amăgi o femee !

—Va fi ea soția mea ?

—Va fi.

Misticescu o desteptă din letargia eĭ artificială, zicănd : „Destinul o voiește ; vom încerca ”

—Ah ! oftă Avestița. Cum mă doare capul!

—Am dormit, nu e așa ? Am dormit mult ?

— Puțin, angelul meŭ.

— De ce m′aĭ lăsat să dorm?

—Dormiaĭ așa de dulce ! ′Mi era milă a turbura dulcele tăŭ răpaosŭ.

— Cît eștĭ de bunŭ ! zisse ea lăcrămînd, și sărutîndu′ĭ mîna. Dă′mĭ puțină apă, te rogŭ, mă simțŭ așa de slabă !

Ellŭ addusse unŭ paharŭ cu apă rece.

—Alecule, șezĭ icĭ lîngă mine. Cît te iubescŭ !

—Cînd aĭ putea tu citi în inima mea, plină d′amorŭ și de stimă pentru tine !

—Nu mă îndoescŭ unŭ minutŭ de amorul tăŭ ; mă îngrijescŭ însă puțin de fericirea noastră.

—Și ce te face a te îngriji ?

—Corumpțiunea socială.

—Alecule, amorul meŭ este așa de profundŭ, încît, crede, n′aĭ a te teme de nimic. Șoimul, se poate ellŭ teme de glonțul vănătoruluĭ ?

— Șarpele corumpțiuniĭ ! oftă Misticescu.

—Veĭ sdrobi capul șarpeluĭ.

— O voiŭ face ; dar...

—Dar Eveĭ ? Eĭ bine ! Moartea Eveĭ e disprețul luĭ Adam. Cînd cugetul îmĭ va spune că am înșellat de bună voe pe allesul inimeĭ melle, p′acella pe care ′lŭ adorŭ ca pe Dumnezeŭ , p′acella pe care ′lŭ iubescŭ ca sufletul, p′acella care, crezŭ, nu ′mĭ va da motive de nemălțurmire, cugetul va fi streangul luĭ Iuda pentru mine ; cugetul meŭ te va resbuna, fiĭ liniștitŭ.

—Îți mărturisescŭ, Avestițo ! zisse ellŭ, căzînd în genukĭ, și sărutîndu′ĭ amîndo mîĭnele.La rîndul meŭ, continue ellŭ, mă simțŭ datorŭ a ′țĭ deschide inima mea, ca să citeștĭ în ea, ca într′o carte, calitățile și defectele melle.

—A ! le cunoscŭ !

—Nu ne toate, zisse eilŭ serios, sculînduse della picioarele amanteĭ salle, și ămblînd prin cameră cu pașĭ marĭ. Nu le cunoști pe toate ; cellŭ puțin, defectele. Eĭ bine ! în prezioa fasoțiriĭ noastre, află, Avestiță, că am unŭ defectŭ mare; sunt furiosŭ, ca un leŭ întărrîtatŭ ; în furia mea, aruncŭ copillul pe fereastră, înjungiŭ soția mea. Ia seama, Avestițo .... deschide bine okiĭ . . . . ”

Pronunțînd aceste vorbe, stiletul săŭ fulgera pe la okiĭ Avestițeĭ ; flacărĭ eșiaŭ din okiĭ săĭ de focŭ ; tot corpul luĭ tremura; avea în fine aerul luĭ Satan ce sfiă cerul

Avestița scoasse unŭ țipătŭ de spaimă.

—Alecule !!! strigă ea...

— Ce este? zisse ellŭ, ca desteptatŭ din somnŭ.

—O! aruncă stilletul acella, daca mă iubeștĭ.

— Ce răŭ face această armă?

—O ! cum m′aĭ speriatŭ!

Ellŭ băgă încet stiletul în buzunarŭ, și se așeză pe gîndurĭ lînsă amanta luĭ.

— Vorbește, te ascultŭ, disse ellŭ cu gravitate.

—Eștĭ unŭ leŭ, cînd te înfuriezĭ. Eĭ bine! eŭ voiŭ fi o oae, gata a mă jertfi pe altarul amoruluĭ. Nu′țĭ voiŭ da motive de furie. Fiĭ liniștit ! Dar și tu, Alecule, să mă menageșĭ.

Să nu verși oțet peste rană ; să aĭ confiență în mine; să te porțĭ cu m ine ca cu unŭ copillŭ resfățatŭ, daca voeștĭ să fiĭ iubitŭ ca unŭ copillŭ de mama luĭ. În okiĭ lumiĭ, te veĭ purta cu m ine ca ministriĭ cu regiĭ lor constituționalĭ ; și veĭ fi cel maĭ iubitŭ, cellŭ maĭ fericitŭ dintre bărbațĭ.

—Îmĭ trebue cîte va zille să mă gîndescŭ.

— Voiŭ aștepta ; și sperŭ că Amorul va triumfa.

Misticescu plecă ; ajungînd la poartă, pufui de rîsŭ, și zisse in sine:

—Căsătoria e o comedie azĭ ; ce mai de formalitățĭ ! și cu toate acestea, neapărate ; căcĭ forma scapă fondul ; adesea însă, forma încurcă și compromite fondul În fine, ′mĭ am jucat rolul binișorŭ;am sfîșiatŭ pisica în okiĭ nevesteĭ, cum ziceaŭ bătrîniĭ nostriĭ; ′ĭ am dat să înțelleagă că are a face c′un bărbatŭ pe care nu′l poate vîrĭ supatŭ.

—„A ! ce bărbatŭ ! zicea Avestița, rămîind singură. Eată unŭ bărbatŭ cum trebue ! Îțĭ însufflă și amorŭ, și stimă, și răcorĭ ; iar nu unŭ păcătosŭ, ca Cerbureanu, gură-cască. Cum se amăgește, biata femee! O fată să asculte numaĭ inima eĭ ; dar să consulte și pe părințiĭ săĭ, aceștĭ Mentoriĭ naturalĭ aĭ copiilor. În fine, voiŭ fi fericită cu acestŭ bărbatŭ ! Voiŭ fi sclava unuĭ geniŭ. Furia luĭ ? O îmblînzescŭ eŭ !

Aceste cuvinte le zicea Avestița cu okiĭ în oglindă, admirînd grațiile, frumusețea, vocea eĭ de Sirenă.

A duoa-zi Misticescu zisse fidanțateĭ salle:

—M′am gîndit, și m′am convinsŭ că, cu defecte c′alle noastre, o căsătorie n-ar putea esista decît ca printr′o minune Dumnezească.

—Eĭ bine ! disse Avestița surîzând, acea minune este Amorul. Cunoscŭ o căsnicie unde bărbatul este unŭ tigru, și femeea o scorpia ; eĭ bine ! fiind-că scorpia iubește pe tigru, tigrul n′a sfîșiat scorpia ; eĭ trăiescŭ amînduoĭ de 25 de anĭ, ca duouĭ porumbeĭ.”

—Aĭ cuvăntŭ, draga mea. Amorul face minunĭ ; dar Amorul este unŭ copillŭ, legatŭ la okĭ, cu aripe la umerĭ, cu săgețĭ în măinĭ. Cunoștĭ allegoria luĭ Psyche... Legătura dela okiĭ Amoruluĭ este emblema illusiunelor : azĭ în okiĭ tăĭ eŭ sunt un angelŭ, un geniŭ, un fenicsŭ ; azĭ tu vezĭ în amantul tăŭ numaĭ calitățĭ ; kiar defectul meŭ cellŭ maĭ mare în okiĭ tăĭ e prima mea calitate.

—Eștĭ unŭ omŭ straordinariŭ ! zisse Avestița,intrerupăndu′lŭ, și privindu′lŭ cu niște okĭ în care se citea mirarea , amorul, stima, venerațiunea. O ! căt te iubescŭ ! adăogă ea.

—O crezŭ ; nu mă îndoescŭ, dar măine, cănd legătura va cădea dupe okiĭ Amoruluĭ, (căsătoria se zice că e mormîntul illusiunelor) ; miĭne, cănd sîngele tăŭ se va liniști, cînd flacăra amoruluĭ se va potoli, cînd grijĭ și supărărĭ vor încreți fruntea mea și mă vor face a uită poate unŭ singurŭ minutŭ respectul ce sunt datorŭ Angeluluĭ meŭ păzitorŭ, Madoneĭ copiilor meĭ ; măine, cănd șarpele amăgitorŭ, sub felurite forme, va veni să te amăgească ; măine tu veĭ vedea defecte unde azĭ vezĭ calitățĭ : măine Amorul tăŭ, împinsŭ de Vanitate, de Gelosie,de Glorie, d′Amorul - propriŭ, Amorul tăŭ va sbura, ca o passăre din colivie ; și ca passărea cea liberă, va voi a trăi poate liberŭ, p′o cracă verde; iar săgețile Amoruluĭ tăŭ vor rămănea înfipte în inima mea, ca veninul Vipereĭ în corpul omuluĭ. . . .

—Ce imaginație ! Ce temmerĭ copilărești !

—Avestițo, sunt maĭ sperimentat de căt tine ; am studiat ș′amorul , și căsătoria, și femeea ; mă interesesŭ la fericirea ta, fiind că eștĭ femee, și adorŭ femeia, ca mamă, și ca consoartă ; eĭ bine ! sunt dator a ′țĭ face această sinceră măturisire. Inima mea, care nicĭ o dată nu m′a înșellat, imĭ prevestește ceva tristŭ : nu′mĭ e frică de amorul tăŭ ; ′mĭ e frică de corupțiunea societățiĭ ; ′mĭ e frică de slăbiciunele omuluĭ. Inima omuluĭ, maĭ alles inima femeiĭ, este tot ce poate fi maĭ skimbătorŭ. Frate cu Imeneul, Amorul e inamicul săŭ din naștere : căcĭ, de și aŭ aceeașĭ mamă, n′aŭ însă acellașĭ tată. Cănd Imeneul se presintă, dispare Amorul; voiŭ împăca eŭ p′amăndoĭ: voiŭ face să locuească amănduoĭ în acellașŭ cuĭbŭ, ca doĭ puișorĭ de pitulice.

— Subiectul e gravŭ. Avestițo ! Momentul e supremŭ, draga mea ! zisse Misticescu, c′o seriositate de germanŭ. Trebue să ne ridicăm la înălțimea subietuluĭ ce tratăm ; să stăm cu respectŭ în fața altaruluĭ conjugalŭ.

— Eĭ bine ! strigă Avestița inspirată. Sboare Amorul, va remănea Amiciția. Sănta Amiciție, tu eștĭ sacră și eternă ca Creatorul ! Daca Amorul e fiiul Venereĭ, (zeea voluptățiĭ). Amiciția este fiiea Minerveĭ, (zeea înțellepciuniĭĭ. Am consultat inima mea ; inima este rațiunea femeiĭ ; mergĭ înainte ! ′mĭ a zissŭ inima mea. De se va stinge focul, arde candela ; candela este stima femeiĭ pentru bărbatŭ ; stima va conserva onnoarea conjugală: va păzi căminul unde licură focul Vesteĭ, va lumina callea fericiriĭ noastre. Fiĭ tu toiagul care susține pe Ossianŭ ; eŭ voiŭ fi Malvina ta. Totul poate acella care iubește și stimeasă. Veĭ menagia tu slăbiciunele melle, și eŭ p′alle talle. Nicĭ voința nicĭ putința nu ne vor lipsi.”

Femeea e unŭ copillŭ, răsfățatŭ și de Natură și de Soțietate ; fii tu Mentorul pentru Telemah ; eŭ îțĭ promitŭ respectul și suppunerea de fiiŭ, promite′mĭ și tu affecțiune de frate și protecțiune de părinte.

— Billa e aruncată, zisse Misticescu. Eștĭ consoarta mea legitimă. Aĭ parola mea. Fie aceasta arvuna (logotna) maritagiuluĭ nostru !

Amanțiĭ se îmbrățișară, și ficsară zioa cununieĭ lor pentru 15 August 1861.

CAPITOLU IV. Constituționalismul în familie.

Lectorul să nu piarză din vedere ținta părțiĭ I a acesteĭ opere: unŭ bărbatŭ de spiritŭ și de inimă îșĭ propune a face onestă și virutoasă p′o femee applicată spre neconsecință, și pe care o educațiune vicioasă și contactul cu femeĭ corumpte ar fi făcut′o o Messalină, fără ajutorul unuĭ bărbatŭ ca Misticescu. Lectorul să nu uĭte încă că acestŭ bărbatŭ a consimțit a fi amantul acelleĭ femeĭ, spre a pune în practică acsioma luĭ Balzac : că femeea este fapta mameĭ saŭ a bărbatuluĭ.

Din observările salle, Misticescu se încredință că Avestița are mare analogie cu poporul francesŭ după 1789. Francesul seamănă cu vinul din Șampania, ce conține multŭ zaharŭ și multŭ gazŭ ; urmeasă dar ca sticla ce conține Șampania să fie bine astupată, ca să nu se evaporese gazul, și zaharul dintr′însa să nu se prefacă în acidŭ (oțetŭ).

Poporul francesŭ are în vinele lu sînge de Gallŭ și de Francŭ : eroismul unitŭ cu lealitatea. Avestița ca romînă avea în vinele eĭ sînge de Dacŭ și de Romanŭ : dominarea unită cu libertatea ; decĭ, și Francesul și Romînul possedă, într′unŭ mare gradŭ, simțimîntul libertățiĭ ș′al glorieĭ; Francesul sacrifică adesea libertatea pentru glorie ; esemplŭu, Francia sub Napoleonĭ.

Avestița se credea născută liberă și independintă ; educațiunea ce priimisse esagerasse această greșită idee : greșită, fiind că natura a voit ca femeea să fie, pentru binele eĭ kiar, subt epitropia mameĭ ș′a bărbatuluĭ ; adică, suppusă datorielor eĭ de mamă, de soață și de casnică.

Femeea nu trebue să uĭte unŭ singurŭ minutŭ că este regina (matca) stupuluĭ conjugalŭ, kiemată a presida la ordinea și prosperitatea famiilieĭ ; iar bărbatul e albina ce formeasă fagurul din sucul profumatŭ al fiorilor ; așa dar, albbină ′și regină, bărbatŭ și femee, sunt duoă jumătățĭ nedespărțite alle unuĭ totŭ : capul și inima omuluĭ ; daca capul dirrige inima, bărbatul trebue să dirrige femeea.

Pe lîngă simțimîntul esageratŭ al libertățiĭ ș′al independințiĭ, defecte căpătate dela societate, Avestița avea și alte defecte priimite dela Natură; de esemplŭ, o mîndrie esagerată fiertateal, ce degenerasse prin educațiune în orgoliŭ și vanitate; astfel ea credea că tot ce nu e boerŭ e canallie ; Misticescu avea să regulese libertatea și fiertatea soțieĭ salle, dirigindule spre ținta lor cea adevărată, încît să fie de folosŭ, iar nu spre vătămare, și eĭ și semenilor săĭ.

Mulțĭ oamenĭ se nascŭ cu disposițiunĭ frumoase, cari, prin educațiune și societate, degeneră atît de mult, încît calitățile devinŭ defecte. . Astfel, de esemplŭ, tăria de caracterŭ degeneră adesea în încăpăținare (entetement) ; libertatea, în licență ; licența, în despotismŭ saŭ anarhie ; fiertatea, în orgoliŭ ; amorul-propriŭ, în egoismŭ; modestia, în sfială saŭ frică; curagiul, în insolință. Totul atîrnă della educațiune, della direcțiunea ce se dă de timpuriŭ aplicărilor omuluĭ. Cutare omŭ, cu cutare mamă, cu cutare professore, în cutare împrejurărĭ, este unŭ eroŭ saŭ unŭ scelleratŭ.

Am zis c′Avestița semăna cu poporul francesŭ, după revoluțiunea cea mare dela 1789 ; Misticescu era dar Napoleon II ; iar societatea unda trăiaŭ eĭ, semăna cu societatea francesă din timpul luĭ Ludovic XV.

Secolul XIX, secolul constituționalismului, saŭ al emancipăriĭ popoarelor de sub tutella despotismuluĭ feudalŭ, cere ca și căsătoriele să se conforme politiceĭ ; adică, să se întroducă în sînul căsnicielor principiele regimuluĭ parlamentarŭ, ce este o stare de transițiune între assolutismŭ și republică.

Căsnicia Misticesculuĭ cu Avestița era o stare de transițiune între căsnicia Cerbureanuluĭ, eroul părțiĭ I, ș′a luĭ Rafaël, eroul părțiĭ III, din această operă.

Care e secretul regimuluĭ constituționalŭ ? Ekilibrarea puterilor statuluĭ ; din nefericire, maĭ toate guvernele ținteasă la despotismul autocraticŭ ; iar camerele, la despotismul oligarhicŭ : astfel că, fără luminarea presseĭ s′a instrucțiuniĭ gratuite și obligatoriĭ, poporul nu se poate numi liberŭ și ferice sub regimul parlamentarŭ. Esemplu, Romînia în ceĭ patru anĭ de regimŭ constituționalŭ.

Se repetă adesea poporuluĭ de către tribuniĭ săĭ, că în ellŭ residă puterea suverană ; fiind că ellŭ este forța ș′avuția statuluĭ, ellŭ ține punga cu banĭ, din sînul luĭ se recruteasă ostirea ; dar am văzut guverne cari aŭ dat unŭ osŭ de rosŭ poporuluĭ, ca să′lŭ împace ; și, în skimbŭ, ′ĭ a luat punga din mină ; guvernul se rezima pe oștire ca să sfărame cu ea poporul. Pînă cînd dar poporul nu se va lumina, despoțiĭ vor fi tarĭ ; poporul remîne cu cuvintul de suveranitate; și în faptă, suveranul este tiranul, cellŭ maĭ tare saŭ maĭ finŭ, fie guvernul unuĭ singur omŭ, fie guvernul unuĭ numărŭ oare care de oamenĭ. Cind puterea esecutivă e la cuțite cu cea legislativă, saŭ cînd una orĭ amînduoă din elle luptă cu Pressa liberă și independintă, poporul este flattatŭ,de ambele puterĭ în litigiŭ, cari i promit munțĭ de aurŭ ; a triumfat însă una din celle duoă puterĭ belligerante ? Poporul e meprisatŭ ; adesea e încărcatŭ de lanțurĭ. Singurul avantagiŭ realŭ al regimuluĭ parlamentarŭ este libertatea Presseĭ, pe care și Despotismul monarhicŭ și cellŭ oligarhicŭ o sugrumă; din norocire, lumina se face ! Pressa este supapa d′assigurare a vasuluĭ socialŭ.

—Ce comedie! vor zice inimele nobile. Poporul e totul, și poporul nu e nimicŭ ! Femeea e totul, și femeea este un zero !

—E! dar ce nu e comedie azĭ? Erĭ, societatea și famillia eraŭ o tragedie ; azĭ sunt o comedie ; mîine vor fi poate o dramă; va veni însă timpul cînd și famillia cea mică și famillia cea mare vor fi ceea ce trebue să fie: armonia între bărbatŭ și femee, armonia între autoritate și libertate.

Pînă atuncĭ dar să rîdem. Ridendo castigas mores. Prin rîsŭ cîștigă moravurile. Ceĭ ce rîdŭ de ridicolul famillieĭ, nu sunt espușĭ dekit la ura bărbăților predestinațĭ, și la ura femeilor neconsecinte; ceĭ ce rîdŭ de drepturile poporuluĭ, se espunŭ la soarta regelui ș-a aristrocrației din Franța de la 1789. Despoțĭ, marĭ și micĭ, șarlatanĭ politicĭ, vedețĭ să nu vă dea rîsul prin nielle. Nimenĭ nu poate disprețui nepedepsit libertatea și onoarea unuĭ poporŭ, precum nimenĭ nu calcă nepedepsit legile sacre alle Natureĭ.

Să rîdem dar de căsătoriĭ c′alle D. Cerbureanu, pînă se vor îndrepta.

Fiind că femeea seamănă în genere cu ponorul, femeea și poporul ror a fi flatațĭ, amăgițĭ ; le placŭ adesea a renuncia la libertate pentru glorie saŭ vanitate.

Misticescu, ca bărbatŭ diplomatŭ, făcu pe Avestița, în prima noapte a căsătorieĭ, a ′lŭ proclama de suveranul inimeĭ salle; ellŭ o încredință că familia, fiind tipul societățiĭ, femeea guvernă ; iar bărbatul cărmuește ; prin urmare, făcură amîndoĭ o martă conjugală, după esemplul șartelor politice din Europa constituțională.

Differința intre Misticescu și regele constituționalŭ este că acesta consultă pro forma poporul,în privința legilor ; iar acelta a desbătut cu femeea luĭ, articolŭ cu articolŭ, toată șartă conjugală.

Differința între șarta conjugală și șarta politică este că în aceasta regele perfidŭ se silește a polei lanțurile poporuluĭ ; pe cănd în cea d′ăntăiŭ bărbatul îșĭ propune a assigura onnoarea femeiĭ s′a famillieĭ.

Daca am dat Misticesculuĭ epitetul de diplomatŭ, causa este conduita sa cea diplomatică c′o femee pe care și temperamentul și societatea o împingeaŭ spre peconsecință ; mijloacele Misticesculuĭ pot fi justificate in okiĭ Rațiuniĭ, pentru că ′șĭ propune a preserva pe mama copiilor della desonnoare.

Prin șarta noastră conjugală, ce e drept, se flateasă amorul-propriŭ al Avestițeĭ : în formă, totul este ea ; în realitate, totul este bărbatul eĭ.

Misticescu zisse consorteĭ salle, înaintea căsătoriei:

Femeea azĭ s′a emancipat, ca și poporul ; azĭ femeea nu se maĭ poate guverna, ca în trecutŭ, cu toiagul de ferŭ ; în vekime, consoarta bărbatuluĭ era servanta luĭ ; în mediul evŭ era unŭ instrumentŭ passivŭ de plăcere ; mulțumită Progresuluĭ, femeea e kiemată azĭ a împărți cu bărbatul sceptru conjugalŭ, pănă se va face demnă a împărți poate și sceptrul socialŭ, în ceea ce o iartă secsul, famillia și facultățile salle.

Căsătoria ta cu Cerbureanu este imagina regimuluĭ monarhicŭ : asemnea poporuluĭ francesŭ la 1789, tu aĭ răsturnat printr′o revoluțiune pe tiranul tăŭ cellŭ stupidŭ. Azĭ tu eștĭ poporul francesŭ la jug, care allegĭ de buna voiea ta pe Napoleon al tăŭ.

În secolul XIX, regiĭ despoțĭ saŭ perfizĭ nu sunt sigurĭ de tronurile lor ; popoarele i restoarnă, ca Elleniĭ pe Otton, saŭ ca Napolitaniĭ pe Bombilă ; allegŭ apoĭ unŭ rege care se bucură de stima, de affecțiunea și de încrederea poporuluĭ.

—Vaĭ ! observă Avestița. Adesea popoarele se înșală în allegerea lor ! Destinul și ambițiunile joacă unŭ mare rolŭ la allegerea Domnitorilor ! Apoĭ, patimele politice, setea de dominare, skimbă caracterele celle maĭ frumoasse !

—Aĭ toată dreptatea, angelul meŭ !

—Cu toate astea suveranul inimeĭ talle este allesŭ de inima ta, approbatŭ de Rațiunea ta, încercatŭ în cursŭ d′unŭ anŭ și jumătate prin felurite încercărĭ ; și, pentru maĭ bună siguranță a fericiriĭ noastre, daca voiești, vom face o șartă conjugală, care să determine attribuțiunele fie căria puterĭ conjugale.

—Ideea e ingenioasă.

— Șarta noastră conjugală va purta titlul de Convențiune, fiind o învoire, de bună voie, între duoă părțĭ contractante.

Oare astfel a fost Convențiunea Romînilor de la 7/19 August 1858?

Misticescu formă unŭ conceptŭ de Convențiune conjugală, și′lŭ suppusse la controlul soțieĭ salle, care ′lŭ modifică; apoĭ șarta fu suppusă la sancțiunea soacreĭ, înalta curte de controlŭ a famillieĭ.

CAPITOLU V. Convențiunea Conjugală.

Famillia e basa societățiĭ ; este kiar societatea în miniatură ; iar onnoarea famillieĭ și fericirea copiilor e legea supremă a căsătorieĭ.

Articolŭ I. — Bărbatul este capul famillieĭ ; prin urmare, e puterea esecutivă. Voința și persoana luĭ sunt sacre și neviolabile.

Art. II. Femeea e mama stupuluĭ conjugalŭ, care presidă la armonia famillieĭ ; în sînul famillieĭ, voința eĭ e sacră, persoana eĭ neviolabilă ; prin urmare, ca regină a caseĭ, femeea e provedința copiilor, este puterea legislativă.

Art. III. Bărbatul este unŭ ministru constituționalŭ, responsabilŭ de esistința, onnoarea și prosperitatea famillieĭ, în numele căria lucreasă.

Art. IV. Femeea, ca regină, nu poate lucra nimic fără consimțimăntul saŭ approbarea ministruluĭ săŭ responsabilŭ, care este tot d′odată Mentorul regineĭ și cîrmaciul vasuluĭ conjugalŭ.

Art V. În cazŭ de ne′nțellegere între Esecutiva și Legislativa conjugale, elle appelează la Curtea de justiție și de Controlŭ, care este soacra mare : ea formeasă Senatul conjugalŭ.

Art. VI. Puterea esecutivă conjugală are inițiativa legilor ; ea se eserciteasă de Ospodarul conjugalŭ ; ellŭ face proiectele de legĭ și regulamentul interiorŭ al famillieĭ, și sanționeasă legile de folosŭ comunŭ.

Art. VII. Puterea judiciară, în ceea ce priveste pe membriĭ famillieĭ, e încredințată femeiĭ: ea numeşte în funcțiunĭ pe servitoriĭ ce ′ĭ convinŭ ; ea resplăteste și pedepseste pe copiĭ ; bărbatul însă are dreptul de veto și de grație, dreptŭ ce ′l poate esercita și femeea, cîte odată.

Art. VIII. Amendamentele introduse de Senatŭ în proiectele de legĭ, pot fi modificate saŭ anulate de celle duoă puterĭ-unite.

Art. IX. Ca simbolŭ allŭ suveranitățiĭ poporuluĭ, femeea ține punga cu banĭ : ea este cassierul famillieĭ.

Art. X. Onorariile ministruluĭ conjugalŭ le ficseasă Regina, odată pentru tot d′auna, a duoa zi după întronarea eĭ.

Art. XI. Ori-ce actŭ al Legislativeĭ conjugale, relativŭ la interesele famillieĭ, va fi fără tărie, de nu va fi sanționatŭ de puterea esecutivă.

Art. XII. Regina e responsabilă de călcarea Convențiuniĭ, și de orĭ ce rissipe a banilor, destinațĭ pentru esistința și înflorirea famillieĭ.

Art. XIII. La cazŭ de călcare vegeată a Convențiuniĭ, din partea vr′unia din celle duoă puterĭ conjugale, cel puțin pentru unŭ anŭ, bărbatul ia dictatura conjugală.

Art. XIV. La casŭ de insultă și trădare conjugală, căsătoria e destăcută, oprind mama partea femellă, și bărbatul partea masculă ; zestrea se face duoă părțĭ egale, luind fie-care partea sa, pentru educațiunea copiilor.

Art. XV. Bugetul conjugalŭ va fi controlatŭ, pe fie care lună, de puterea esecutivă. Femeea va presinta conturĭ în regulă.

Art. XVI. La cazŭ de moarte, de lipsă, saŭ de neputință a Senatuluĭ conjugalŭ, attribuțiile și prerogativele acestuia trecŭ de dreptŭ (ipso jure) la puterea Esecutivă.

Art. XVII. Soacra mică formeasă a duoa secțiune a Curțiĭ de justiție și de Controlŭ. În cazŭ de perfidie în vre una din secțiunile Senatuluĭ, attribuțiile eĭ trecŭ la ceea-laltă secțiune.

Art. XVIII. Educațiunea copiilor e fapta mameĭ : ea le inspiră, cu laptele, simțimintele de dreptate, de patrie, de libertate, de umanitate. Basa educațiuniĭ sunt frumoasele esemple paterne. Ca mamă, femeeea e într′adevăr sacră, fiind provedința famillieĭ ; cu acestŭ titlu, maĭ cu seamă, ea are dreptŭ la stima și sprijinul bărbatuluĭ, și la omagele tuturor oamenilor oneștĭ.

Art. XIX. La fie care treĭ anĭ se vor modifica articoliĭ ce speriența va dovedi că sînt vicioșĭ.

Art. XX. S′aŭ făcut duoă asemenea contracte conjugale, legalizate de înaltul corpŭ allŭ famillieĭ, și sanționate cu semnăturele și sigilliul nostru ; și ′lŭ întărim cu parola noastră d′onnoare.

CAPITOLU VI.Întepretarea si applicarea legilor.

Cineva întreba pe Miltone, Omerul Englesilor:

— De ce unŭ rege poate la 14 anĭ să ia cîrma statuluĭ, în unele țerrĭ ; dar nu se poate însura decît la 18 anĭ, cel puțin, saŭ la 21, cel mult?

Milton respunse :

— Fiind că e maĭ ușor a guverna unŭ statŭ, decît o femee.

Milton avea cuvîntŭ ; iar cînd zicea statŭ, înțellegea statul constituționale, unde regele e o ficțiune, omŭ-idee omŭ-principiŭ ; din acestŭ puntŭ de vedere, regele nu po a te face răŭ : fiind că ellŭ n′are decît a suscrie decretele, contrasemnate de ministrul săŭ responsabilŭ. Toată respunderea Regeluĭ este a allege ministriĭ cari se bucură, nu numaĭ de încrederea maiorității Camereĭ, ci și de încrederea Opiniuneĭ publice ; cînd Camera e în contradicțiune cu publicul, urmeasă a se sacrifica interesele uneĭ Oligarhiĭ egoiste saŭ retrograde pentru ipteresele poporuluĭ întregŭ, după esemplul luĭ Victor Emanuel și′al regeluĭ Belgieĭ ; altfel, regele nu înțellege missiunea sa, saŭ ținteasă la tiranie.

Dar kiar statul monarhicŭ assolutŭ tot maĭ ușor se poate guverna decît o femee, ca Avestița ; tiranul este ajutatŭ în sarcina luĭ de bărbațĭ luminațĭ și competențĭ ; pe cînd bărbatul trebue să fie ellŭ singurŭ și rege, și ministru, și poliție, și gendarmerie.

În genere, maĭ toate legile sunt bune, fiind că nici o lege nu sanționeasă furul, omorul, frauda ; toate aŭ de scopŭ assigurarea avereĭ, a libertățiĭ, a onnoariĭ, a viețeĭ cetățenilor ; toiul însă atîrnă dela interpretarea legilor de puterea judiciară, și dela aplicarea lor de către puterea esecutivă.

De esemplŭ, Regulamentul muscălescŭ, poreclitŭ organicŭ, fără kițiva articoli relativĭ la autonomia Romînieĭ, ar fi fost poate o șartă liberală, de s-ar fi aplicat în conștiință de ceĭ ce guvernară Romînia 25 de anĭ approape.

Dar fiind că s′a applicat răŭ, Romîniĭ, cari aŭ fost consultațĭ pro forma la 1832, îllŭ arseră la 1848; și Europa îllŭ desființă la 1858.

La 1858 ni se dette Convențiunea, făcută tot de strinĭ, și iarășĭ fără consimțimîntul nostru ; cel puțin, șarta dela 1858 ne garanta autonomia, și întroducea în legea fundamentală principiele salutariĭ dela 1789, desființînd prin art. 46 privilegiele și monopolurile classelor privilegiate, cari sunt în societate ceea ce sunt trîntoriĭ în Natură. Din nenorocire, această lege tot despoțiĭ regulamentarĭ fură kiemațĭ a o aplica și după 24 Ianuarie; eĭ nu înțellesseră missiunea lor, saŭ maĭ bine, nu voiră a face să dispară această anomalie, fatală libertățiĭ constituționale : astfel, patru anĭ ne învirtirăm într′unŭ cercu vițiosŭ, fiind paralisați d′o maioritate retrogradă, și de spiritul de reacțiune allŭ uneĭ Oligarhiĭ perfide și despotice.

Ce este tristŭ, și care dovedește tristele efecte alle corumpțiuniĭ ș′alle passiunelor politice, duoĭ marĭ legiștĭ esplicară, fie care în opere ad hoc, disposițiunile liberale alle șarteĭ dela 1858: dar tot aceștĭ legistĭ, ce fură și publiciștĭ, kiemațĭ a esplica Convențiunea, ca deputațĭ, ș′a o applica ca ministriĭ. detteră Convențiuniĭ o interpretare cu totul greșită, cu totul în defavoarea dreptuluĭ ș′a libertățiĭ ; astfel unul susținu că guvernul poate merge și 20 de anĭ cu ′n bugetŭ votatŭ de Cameră ; altul zisse că totul e permis unuĭ guvernŭ, spre a triumfa în allegerĭ.

P′aceștĭ duoĭ legistĭ vru să imitese și Misticescu, al căruia scopŭ cu toate acestea era nobilŭ, cum am probatŭ, și cum se va vedea în cursul acesteĭ opere : era onnoarea famillieĭ.

Misticescu, ca diplomatŭ perfectŭ, discutasse cu femeea luĭ șarta conjugală, articolŭ cu articolŭ, spre a nu avea ea pretestŭ a zice, cum aŭ zis Romăniĭ despre Regulamentŭ și Convențiune, că legea fundamentală le-a fost impusă ; și că nevoea ′ĭ a silit a o adopta, ca o operă a lor; la care obiecțiune, Areopagul europeanŭ ar putea respunde : „În mîna Romănilor sta, ca autonomĭ, să modifice orĭ ce clausă din Convențiune, necompatibilă cu drepturile și interesele Statuluĭ lor autonomŭ, silindu ne astfel a recunoaște, ca faptŭ împlinitŭ, orĭ ce modificare a șarteĭ noastre, precum am recunoscut actul Camereĭ dela 1836 și actul poporuluĭ dela 1859.

Ce-ar putea oare respunde Romîniĭ la aceasta?

Venim la cestiune, cerînd ertare lectorului d′aceste digressiunĭ, indispensabile pentru înțellegerea subiectuluĭ ce tratăm : căcĭ prin comparațiune pricepem bine un lucru.

Avestița, care nu înțellegea înalta politică maritală, dar care avea încredere oarbă în bărbatul eĭ, cum a avut poporul francesŭ la 1830 în regele burgesŭ, adoptă din instinctŭ toate clausele pactuluĭ fundamentalŭ allŭ famillieĭ, strigînd, în entusiasmul amoruluĭ, ca poporul francesŭ la 1830, în entusiasmul libertățiĭ :

„Vivat regele meŭ !

„ Vivat Șarta conjugală !”

Cu toate acestea, Misticescu, acestŭ Napoleon conjugalŭ, dette respectŭ Avestițeĭ de șeapte zille, ca să studiese în acestŭ timpŭ în liniște pactul conjugalŭ ; astfel ellŭ i ridică orĭ ce pretestŭ de surprindere ; ea suscrisse Șarta în deplină cunoștință de lucru, în toată libertatea conștiințeĭ salle.

Oare așa se urmeasă cu toate legile politice și sociale?

Adevăratul legislatorŭ este Speriința ; d′aceea legile sunt impe fecte ; și ar trebui modificate la fie care zece anĭ, cel puțin.

Comentînd, articolŭ cu articolŭ , șarta noastră conjugală, aflăm că, în formă, femeea este totul ; iar în realitate, este prea puțin, ca să nu zicŭ nimicŭ. Femeea e regină, femeea face legile, femeea e suverană, femeea ține punga cu banĭ, femeea numește pe toțĭ servitoriĭ, femeea e mama stupuluĭ conjugalŭ, femeea dă viață și mișcare la mașina conjugală, femeea dirige și vegheasă ordinea conjugală, femeea e suffletul armonieĭ conjugale, ete. Toace acestea sunt vorbe frumoase ; dar s′aseamănă cu niște bășicĭ de săpunŭ.

Ne esplicăm : femeea voește un lucru, bărbatul se oppune. Începe disputa. Bărbatul deschide Convențiunea, și citeasă nevesteĭ Art. II, ce zice că: voința femeiĭ e sacră, în sînul familieĭ. Cuvintele în sînul familliei sunt atît de elastice, încît unŭ bărbatŭ, ca Misticescu, le poate întinde pînă în Lună.

„Angelul meŭ, zice ellŭ, voința ta e sacră ; însă numaĭ în sînul familieĭ ; adică, în ceĭ patru perețĭ aĭ caseĭ ; afară din casă, voința ta e nullă,este fără tărie. Maĭ mulțĭ articoli esplică și completeasă artic. II. De esemplu, art. IV, care zice : că femeea, ca regină (a caseĭ) nu poate lucra nimic fără consimțimîntul saŭ approbarea ministeruluĭ, singurŭ responsabilŭ, și care e Mentorul regineĭ, cîrmaciul vasuluĭ conjugalŭ.

Astfel și art. VI, zice : „puterea esecutivă are inițiativa legilor; bărbatul face regulamentul interiorŭ, etc.

Menționesŭ și art. XI, care e foarte eplicitŭ:

„Orĭ ce actŭ allŭ legislativeĭ, relativŭ la interesele famillieĭ (în casă) va fi fără tărie, de nu va fi sanționatŭ de puterea esecutivă.

„Daca ți se pare vr′unŭ articolŭ viciosŭ, trebue s′așteptăm treĭ anĭ, ca să′lŭ îndreptăm, conform articolul XIX.

„Daca ți se parŭ toțĭ aceștĭ articolĭ nedrepțĭ, n′aĭ cuvîntŭ : fiind că logica și speriința zicŭ că voința ta nu poate face lege decît în sînul famillieĭ, unde eștĭ regină; deci, unde s′află pusŭ tronul idoluluĭ conjugalŭ ? În altarul conjugalŭ ....

„Daca ți se paru absurzĭ, aceștĭ articolĭ, aĭ avut timpŭ a′ĭ studia ; urmeasă a respecta semnătura ta.

„Dar ți se parŭ c′ascundŭ lanțul sclavieĭ? Atuncĭ, conform art. XIV, căsătoria e anulată, fiind că ekilibrul e ruptŭ.

„Dar vreĭ să calcĭ șarta? Voiŭ lua dictatura, în interesul copiilor ș′al demnitățiĭ maritale, și în interesul armonieĭ conjugale.”

La aceste observărĭ, logice și legale, bărbatul unește conduita mameĭ către copillŭ ; mama îndulcește cu sărutărĭ și cu cofeturĭ asprimea mustrărilor ș′a pedepselor ușoare; copillul nicĭ odată, fie d′orĭ ce etate, nu se poate supăra pe mama luĭ: o mamă tînără și înțelleaptă se ferește a provoca certurĭ, injuriĭ, rupturĭ, catastrofe.

Daca nu poțĭ imita pe mama, imită pe Palmerston saŭ pe Napoleon III ; imită prefăcuta liniște diplomatică: grația manierelor, dulceața vorbelor, amabilitatea amoresuluĭ, delicateța tără marginĭ, politeța curtisanuluĭ pentru regele de la care așteaptă totul. Ce te costă ? Nimic. Ce cîștigĭ? Totul. Ce dorește femeea cînd vrea a usurpa drepturile bărbatuluĭ ? Vrea a eși ca să se plimbe, cînd bărbatul n′are gustŭ să se plimble. Voește să meargă la ballŭ, cînd bărbatul poate vrea să meargă la o adunare de litterațĭ, saŭ de oamenĭ politici. Ea voiește să meargă la biserică, singură, cînd bărbatul nu′șĭ terminasse încă toaletta, saŭ este ocupatŭ.

Avestița însă se consola cu articolii V, VII, IX, XVII — Ce zicŭ aceștĭ articoli ?

Art. XVII și art. V zicŭ că, la cazŭ de ne′nțellegere între bărbatŭ și femee, eĭ apeleasă la soacra mare și la soacra mică ; dar pe soacra mică n′o poate vedea femeea în toate zillele ; este dar nevoită a se plînge la soacra cea mare, cu care lăcuește subt acellașĭ acoperișŭ ; decĭ, soacra mare, de va fi o femee cumŭ cunoscŭ prea puține, dă adesea dreptate nuroreĭ salle, în cestiunĭ unde nu e în jocŭ onoarea și demnitatea femeiĭ, și independința bărbatuluĭ.

De esemplu : femeea voește a merge la teatru ; bărbatul nu voește, pentru cutare cuvîntŭ ; soacra mare intervine, și ′lŭ consiliasă să meargă; căcĭ i va însoți și ea, ca să nu dea loc Minotauruluĭ a ′șĭ vîrĭ coada unde nu′ĭ fierbe luĭ oala conjugală.

Dar femeea cere o toalettă frumoasă, pentru cutare balŭ, unde vrea să vază pe cutare individŭ ; soacra mare zice nuroreĭ, cu tinerețea uneĭ mame.

—„Fata mea, Alecu nu se simte bine ; eată de ce refusă; vreĭ tu să ′lŭ lașĭ bolnavŭ, și să te ducĭ la ballŭ ?”

—E bolnavŭ ?!! Și ce are ? Mie nu ′mĭ a spusŭ nimicŭ.

— N′a vrutŭ să te întristese; căcĭ te iubește ! A ! cînd aĭ ști tu, fata mea, cît te iubește ellŭ ! Dar și fetița mea iubește pe băeatul meŭ !

Și mama soacră sărută dulce pe nora eĭ ; și scoate din fundul lăziĭ cîte-va mahmudiele, noĭ ca ceara, și frumoase ca soarele.

—„Bine, fata mea, zice ea ; pentru nora mea le am păstrat eŭ ; să ′țĭ facĭ o salbă pentru iea ta cea frumoasă ; și să gîndeștĭ la m ine cînd o veĭ pune la gîtul tăŭ cellŭ frumosŭ.”

Femeea e unŭ copillŭ resfățatŭ ; ′ĭ daĭ cofeturĭ ? el tace ; îllŭ săruțĭ ? ellŭ a uĭtat arestul. Avestița nu se mai gîndeste la balŭ, nicĭ la artistŭ, nicĭ la ministru ; se gîndeste la Alecuță, care se preface că ′lŭ doare capul, și care nicĭ ellŭ nu merge la ballŭ fiindu′ĭ maĭ scumpŭ amorul femeiĭ, onnoarea famillieĭ, decît ballul D. Ministru, ce poate fi cuviinciosŭ în apparință, dar poate fi și scandalosŭ după cortină.

Venim la art. VII. Ce zice ellŭ ?

Că femeea numeşte pe servitorĭ. Să presupunem că servanta este verigașa femiĭ, recomandată d′o amică intimă; bărbatul o înțellege d′a doua zi ; și prin Ioniță, ellŭ bagă în lada eĭ cutare obiectŭ. Servanta e prinsă en flagrant delit de furŭ ; pentru hatîrulŭ Avestițeĭ, n′o trimite la Criminalŭ, ci se mălțurmsește a′ĭ da pașportul.

Femeea nu merge în tîrgulŭ Cuculuĭ să caute servitori. Bărbatul ordonă luĭ Ioniță a′ĭ aduce o servantă cu totul devotată intereselor luĭ.

Cîte mijloace n′are unŭ bărbatŭ, ca Misticescu, a împiedica pe femeea luĭ d′alŭ minotaurisa, fie ea kiar Avestița, arripa Sataneĭ.

Remîne art. IX. Ellŭ zice : femeea ține punga cu banĭ.

Dar acestŭ articolŭ se anuleasă prin articolul XII și XVI: prin cellŭ d′întîiŭ, femeea e responsabilă de risipirea banilor, destinațĭ la fericirea famillieĭ ; prin cellŭ d′al douilea, bărbatul controleasă, pe fie-care lună, conturile femeiĭ, ce trebue a fi în regulă.

Care a fost ținta legislatoruluĭ conjugalŭ în redactarea acestor articoli ? A ambiționa pe femee ca să fie iconoamă.

Dar femeea nu poate falcifica conturile eĭ? va zice cine-va.

Respundemŭ acelluĭ cine-va :

Misticescu nu este Cerbureanu.

Misticescu apoĭ a ascuns de nevastă, adevăratul venitŭ al săŭ, spre a avea totŭ-d′auna la disposiție banĭ albĭ pentru zille negre, și a o sili să fie păstrătoare.

De esemplŭ, venitulŭ zestreĭ este de 500 gal. și venitul seŭ propriŭ de 300 gal. ; ellŭ arătă nevesteĭ numaĭ 100 gal. venitŭ al seŭ; din 600 gal. ellŭ i recomandă a face o economie anuală de 100 gal. pentru casurĭ straordinare, precum, lăuziĭ, malatiĭ, călătoriĭ, etc, Prin urmare, Avestița trebuie să ′șĭ mărginească keltuelele după venitul de 600 gal. ; keltueala cotidianuă trebue mărginită la omie leĭ pe lună. Eată unŭ mijlocŭ minunatŭ; de economie a scamota din aceștĭ bani, este a fi espusă la privațiunĭ ; este cu neputință a avea trăsură cu asemenea venitŭ ; nicĭ a skimba mobiia la treĭ anĭ măcar. Cumŭ îșĭ va așterne, așa va dormi.

Toate acestea i le a făcut cunoscutŭ Misticescu într′o epistolă înaintea cununieĭ ; și Avestița a respuns, tot prin scrisŭ, că suscrie la toate aceste condițiunĭ, cu toată plăcerea.

O repetăm, sub pretestŭ de esistința și înflorirea familieĭ, Misticescu, în virtutea art. III. din Convențiunea Conjugală, poate usurpa drepturile soțieĭ salle. Ast-fel, prin art. IV, femeea nu poate face nimicŭ fără consimțimîntulŭ bărbatuluĭ. Prin art. V. soacra mare, la care poate appela soția, fiind mama bărbatuluĭ, va favorisa pe fiiul eĭ : cămașa e maĭ apprope de pielle decît cojocul. Prin art. VI, bărbatul face proiectele de legĭ ; și, daca vrea, nu le sanționeasă, sub pretestŭ că nu sunt de folosŭ comunŭ , saŭ că așa voește elŭ; căcĭ legea nu′l obligă. Prin art. VII, s′a dovedit cum bărbatul poate întroduce în famillie servitoriĭ ce ′ĭ convin, saŭ poate paralisa, cu veto al săŭ și cu dreptul de grație, orĭ ce act al nevesteĭ, ce nu′ĭ vine la socoteală. Prin art. VIII, orĭ ce propunere a Soacrelor, bărbatul o poate modifica după plăcere. Prin arl. IX, femeea ține punga cu banĭ, însă de formă; căcĭ controlul îl are bărbatul, care poate reduce venitul după plăcere.

Prin art. X, onorariile bărbatuluĭ s′aŭ assiguratŭ din primele zille alle luneĭ de miere, cînd nevasta nu refusă nimic sublimuluĭ eĭ bărbatŭ ; orĭ ce căință a nevesteĭ dup′aceea, e tîrzie ! . . .

Art XI, și art. XII s′aŭ desbătut îndestul. Venim la art. XIII (numărŭ fatalŭ) ; prin ellŭ bărbatul poate ridica libertatea femeiĭ, sub pretestŭ de călcare a Convențiuniĭ. La cine să reclame nevasta ? La soacra mică? Este departe, și se teme de scandalŭ. La soacra mare? E mama bărbatuluĭ, ce face agurida miere. Să divorsese? Pentru atîta lucru ! . . . S′apoĭ, daca cade din lacŭ în puțŭ ? Maĭ bine să tacă, și să rabde ; cu blîndețea și răbdarea se capătă Raiul. Femeea și poporulŭ sunt toporu de oase.

Art. XIV e pentru bărbatul diplomatŭ sabia luĭ Damocles, cu care amenință in totŭ minutul pe nevastă. Din duoă relle, cel maĭ micŭ. De cît pentru o umbră de libertate să piarză și onoarea, și libertatea, și viitorul, maĭ bine să înkiză okiĭ. Pe Dracul l′a căutat în corabie? Ea singură a cerut Șarta conjugală ; ș′apoĭ, a studiat′o, a modificat′o, a sanționat′o, a promulgat′o, a aplicat′o; acum vrea s′o modifice, contra art. XIX. Așa dar, femeea vrea revoluțiune? La arme dar ! Vistierie, poliție, canoane, diplomație, senatul, totul are bărbatul și guvernul.

Despre art. XV și XIX, am vorbit destul Art. XVI este pro forma: kiar fiind în activitate Senatulŭ, Guvernulŭ conjugalŭ face cu dînsulŭ tot ce voiește. Nicĭ o femee d′ambiție nu consimte a face judecătorŭ în disputele eĭ cu bărbătul p′un al treilea, nicĭ kiar pe părințiĭ eĭ; decît a ști lumea ranele noastre, maĭ bine să sufferim usturimea lor. Rufele murdare se spală în famillie, zice proverbul.

Venim la articolul XVII. Acesta este pentru o femee ca Avestița, ceea ce sunt art. 22 și 25 din Convențiunea Romănieĭ pentru Coalițiunea monstruoasă.

Dar ce zice articolulŭ XVII ? îl copiem în întregul săŭ.

„Soacra mică formeasă a duoa secțiune a Curțiĭ de Controlŭ și de Justiție. În cazŭ de perfidie a vr′unia din secțiunĭ, attribuțiile eĭ trecŭ la cealaltă secțiune. Legislatorul conjugalŭ cunoștea caracterul soacrelor micĭ și marĭ ; cu iscusința sa, bărbatul făcu ca Avestița se viie la cuțite cu maică sa, ce avea o conduită problematică. Soacra mare rămasse singură autoritatea supremă a famillieĭ.

Art. XVIII este singurul articolŭ sincerŭ și importantŭ, pentru scopul seŭ cellŭ nobilŭ; ellŭ corespunde cu articolulŭ Ae din Convențiunea din Paris de la 7/19 August 1858.

De la famillia mică de voim a trece la familia cea mare, prin comparare, amŭ putea înțellege bine marea analogie ce este între Convențiunea conjugală și Convențiunea nostră politică.

Dar lăsămŭ pe lectorŭ a face singurŭ această comparare.

CAPITOLU VIII. Câte-va principiĭ de politică conjugală.

A allege ș′a guverna o femee suntŭ celle două condițiunĭ sine dua non alle uneĭ fericĭte însoțirĭ.

Arta d′a guverna o femee este maĭ grea de cît d′a o allege.

Arta d′a guverna o femee stă maĭ mult în modul applicăriĭ principiilor conjugale, de cît în cunoscința lor perfectă.

Dibăcia și ipocrisia suntŭ celle două calitățĭ diplomatuluĭ conjugalŭ și politicŭ.

Unŭ bărbatŭ intelliginte caută totŭ-d′auna spiritul nu littera vorbelor femeiĭ salle.

Bărbatul intelliginte arată femeiĭ încredere mare, fără însă a′ĭ slăbi frîul, ș′a o pierde din vedere.

Bărbatul intelleginte să poartă cu femeea luĭ ca amantulŭ cu amanta, ca curtisanulŭ cu regele ; prin comparațiune, ea se vede silită a prefera pe soțiul eĭ legitimŭ.

Bărbatulŭ intelliginte nu uĭtă că o femee ca Avestița este callul cu năravŭ; s′așteaptă dar pe tot minutul a fi minotaurisatŭ ; prin urmare, se poartă ca căllărețul dibaciŭ cu calulŭ seŭ răŭ nărăvitŭ.

Amorul durabilŭ este acella ce ține în ekilibru forțele vitale a duoă ființe ce se iubescŭ : bărbatulŭ cum se cade accoardă puținŭ și la timpŭ; și face ca darul să fie plăcutŭ și priimitŭ cu mulțumire ?

Arma femeiĭ cea maĭ tăioasă este simțibilitatea ; bărbatul de spiritŭ o întrebuințeasă adesea în folosul seŭ.

O femee, ocupată 16 ore în 24, este o femee virtuoasă, fără voea eĭ ; însă o occupațiune care să nu ′ĭ lase imaginațiunea în activitate; o femee care se gîndește este unŭ partidŭ politicŭ care conspiră contra guvernuluĭ. O femee atuncĭ e maĭ periculoasă cînd stă în repaosŭ. A îngriji de bucătărie, de rufărie, de copiĭ, de casă, de masă ; a danța, a umbla mult, a fi în perpetuă mișcare : eată ce recomandăm bărbaților ce vor a scăpa de Minotaurŭ. Femeea s′aĭbă unŭ piano ș′o bibliotecă a sa ; dar în cărțile eĭ să ′nvețe numaĭ aceea ce folosește uneĭ femeĭ, ca soață, ca casnică, ca mamă, ca cetățeană.

Deprinde pe femeea ta a ține unŭ jurnalŭ în care să scrie, pe toată zioa, suvenirile, împressiunile și întîmplările viețeĭ salle; unuĭ bărbatŭ de spiritŭ i va foloși mult acestŭ jurnalŭ.

Deprinde pe femeea ta să cugete și să simță cu capulŭ teŭ și cu inima ta ; femeea e Telemahŭ , bărbatulŭ fie Mentorul eĭ.

Nu încuragea, dar nicĭ nu contraria, gusturile femeiĭ ; realiseasă pe celle nesupărătoare, ș′anuleasă cu finețe pe celle vătămătoare.

Fă impossibilă intrarea amantuluĭ în casa ta ; nu uita însă că femeea, maĭ vicleană de cît Talleyrand, va arăta ură amantuluĭ eĭ, făcîndŭ din contra okĭ dulcĭ unuĭ dnidam, spre a addormi pe bărbatŭ; altfel inamicul va fi îmbrățișat, iar amiculŭ va fi alungatŭ.

Învrăjește pe soția ta cu toțĭ ceĭ ce pot cugeta răŭ onnoareĭ talle conjugale, fie kiar părințiĭ eĭ.

Cellŭ maĭ de temutŭ rivalŭ alŭ unuĭ bărbatŭ este passiunea ; de esemplŭ, mănia, gelosia, jocul cărților, vinul, biliartul, avariția, căllăria, vănătoarea , grădine, soarele, spectacole , etc; kiar patria și libertatea i pot fi vătămătoare. Vezi Capit. XXIII.

Contracteasă urîta deprindere a scotoci, ca de curiositate copilărească, în toate cutiile și cutioarele toaleteĭ soțieĭ talle.

Însufflă femeiĭ talle totŭ-d′auna iubire, stimă; și ... răcorĭ, adesea orĭ.

Femeea ce ia în ridicolŭ pe bărbatul eĭ nu′lŭ iubește, saŭ nu′lŭ respecteasă: Minotaurulŭ e la ușă ...

Femeea ce contrariază pe bărbatul eĭ sistematicamente, îllŭ disprețuește: căndŭ stima a lipsit, Amorul a fugit, și Minotaurul s′a ivit.

Bărbatul intelliginte, ca și celebrul Talma, știe juca toate rolurile.

Secretulŭ fericiriĭ conjugale stă în a desvolta cu artă, ș′a satisface la timpŭ, dorințele, mergînd crescendo de la pianissimo la forte, de la nota de jos la cea maĭ de sus ; în a evita estremele, fatale în toate, iar maĭ cu seamă în Amorŭ; a nu ridica de tot văllul roșințeĭ dupe statua Vesteĭ; a atinge la timpŭ și cu măestrie coarda cea maĭ simțibilă a inimeĭ femeiĭ ; a fi inițiat în secretele plăceriĭ, care are și ea licorurile irritabile ca gastronomia.

Deprinderea este monstrul ce uccide Amorul conjugalŭ : silește prin orĭ ce mijlocŭ a uccide acestŭ monstru

Bărbatul de spiritŭ îșĭ îndulcește actele despotice prin maniere delicate și cu vorbe dulcĭ ; aceastea sunt pentru femee ceea ce eraŭ pîinea și spectacolul pentru poporul romanŭ subt Octavianŭ: ellŭ uita libertatea pentru pîine și amfiteatru.

Cînd o femee devine, fără cuvîntŭ, veselă saŭ melancolică ; cînd îșĭ skimbă d′odată deprinderile; cînd începe a ne′ngriji datoriele salle de mamă și de soață ; acea femee cugetă a deveni neconsecinte ; cerceteasă bine, și veĭ afla urmele Minotaruluĭ p′aproape de căminul conjugalu.

Minotaurul este unicornŭ saŭ bicornŭ. Minotaurul cu un cornŭ este neoffensivŭ, ca și amorul platonicŭ, allŭ căruia emblemă este ellŭ ; Minotaurul cu duoă coarne e periculosŭ, ca unŭ taurŭ înfuriatŭ, fiind simbolul amoruluĭ epicureŭ. Cu pantera vînezĭ pantera ; cu Minotaurul unicornŭ prinzĭ Minotaurul bicornŭ.

Bărbatul , sîngeratŭ de Minotaurul bicornŭ, tace saŭ îșĭ răsbună. A suna din trompettă, a aduna lumea, a te espune în spectacolŭ, a te face ridicolŭ,ș′apoĭ a erta, este fapta unuĭ bărbatŭ păcătosŭ, ce merită disprețul lumiĭ ; bărbatul d′ambiție și d′onnoare, se desparte îndată, și pentru tot d′auna, de femeea adulterie.

Să ne încercărm a desvolta cîte va din principiile de maĭ sus, pentru înțellegerea cellor dotațĭ cu maĭ puțină pătrundere.

Am zis că arta d′a guverna o femee este maĭ grea decît arta d′a o allege.

Într′adevărŭ, la allegerea uneĭ femeĭ te maĭ poate ajuta și alțiĭ : poțĭ adică consulta pe servitoriĭ, pe veciniĭ, pe amiciĭ, pe consîngeniĭ femeiĭ ce voieștĭ a face consoarta ta, i poțĭ consulta depre caracterul și naturellul eĭ, despre moravurile, deprinderile ș′aplicările eĭ, în fine depre conduita eĭ cu părințiĭ și cu lumea ; poțĭ afla de la dînșiĭ daca este femee bună, casnică, onestă, econoamă, în fine astfel cum trebue să fie o femee, măritată.

Ca și în trecut, pețitoriĭ joacă azĭ unŭ rolŭ mare în materie de căsătorie ; differința este că în trecut, pețitorul feteĭ saŭ al flăcăuluĭ era părințiĭ și consîngeniĭ săĭ ; interesațĭ de fericirea ființelor ce împețiaŭ, eĭ îșĭ împlineaŭ sarcina în conștiință ; azĭ însă, pețitorul este adesea unŭ samsarŭ, care pentru banĭ împerekeasă viciul cu virtutea, pe Venera cu Vulcanŭ, o Virginie c′un Don Juan. Bărbatul singur trebue să fie pețitorul femeiĭ ce voiește a′și face soția sa. Vom vedea unŭ esemplu despre aceasta în partea III, a acesteĭ opere.

La guvernarea uneĭ femeĭ nu poate ajuta p′unŭ bărbatŭ decît intelligința sa ; se ′nțellege c′aci nu e vorba d′unŭ bărbatŭ ca Cerbureanu, feroul părțiĭ I, (aacesteĭ opere) care a meritat soarta luĭ. Pentru asemenea bărbațĭ predestinațĭ, o carte de felul acesta este de prisos: căcĭ nu′nțellegŭ unŭ singur cuvîntŭ.În cărți omul află lumina ce′lŭ poate conduce în tempul științelor, al litterilor ete ; o scriere ca aceasta este, pentr′un bărbatŭ de spiritŭ, lampa cu care poate strebate labirintul conjugalŭ, spre a descoperi pe Minotaurŭ ; dar Teseul conjugalŭ, fără curagiŭ, spiritŭ și speriință, nu poate triumfa.

Operațiile strategice alle amoruluĭ se pot reduce la treĭ, maĭ principale : declarația, corespondința și întâlnirea.

Declarația amoruluĭ se poate face verbal, prin în scrisŭ, saŭ prin mijlocirea uneĭ a treea persoane.

Declarația înscrisŭ (cu pana) este cea maĭ avantagioasă : condeiulŭ e maĭ curagiosŭ decît gura ; cu modulŭ acesta, poțĭ împrumuta la nevoe spiritul, intelligința și știința altora. De esemplu, Cerbureanu (Partea I, capitolu IV, pag. 50). Apoĭ și femeiĭ, sfiicioasă din natura eĭ, i vine mai ușor a respunde amantuluĭ cu pana decît cu gura.

Acestŭ modŭ de declarare înfățișeasă însă multe greutățĭ și pericule : amantul poate abusa de epistolele amanteĭ salle; ea va fi nevoită dar a′lŭ menagea, de temere d′a nu se divulga secretul corespondințeĭ; saŭ poate ca billetele-dulcĭ să cază în mîna bărbatuluĭ, saŭ a părinților feteĭ, saŭ a vr′unuĭ streinŭ, care poate abusa d′acelle epistole, făcînd′o nenorocită.

Cît pentru darea billetelor, amorul e un Geniŭ ; și Geniul e inventatorŭ. Vom arăta la locul săŭ differitele modurĭ de corespondințu între duoĭ amanțĭ.

Declararea verbală (cu gura) e cea maĭ sigură: vorba sboară, scrierea remîne.

Declararea verbală se poate face kiar în presința bărbatuluĭ saŭ a părinților, prin convorbiri de felul acesta :

—Cum mi s-a urîtŭ cu viața ! zice amantul.

— De ce? întrebă bărbatul, saŭ mama feteĭ.

— Căcĭ n′am putut întîini încă femeea pe care a visat-o fantasia mea, la etatea de l8 anĭ : coppia idealuluĭ n′o aflu nicăirĭ în societatea de azĭ.

Amantul se uită atuncĭ la amanta luĭ, și ofteasă din adîncurile inimeĭ ; apoĭ începe convorbirea okilor, cea maĭ elocuentă, cea maĭ poetică, și cea maĭ puțin compromitabilă.

Okiĭ amantuluĭ zicŭ .

— Tu eștĭ, columba mea, tu eștĭ acea femee sublimă ! iubestemă, și nu te veĭ căi ! Iubestemă, și veĭ fi fericită !

Și amanta lasă okiĭ în jos, saŭ ′ĭ ridică la cerŭ ; saŭ okiĭ eĭ respundŭ okilor iubituluĭ săŭ :

—Răbdare, angelul meŭ ! Totul e cu putință Amorulu; ; fiĭ însă cu minte, daca vreĭ să fim fericițĭ !”

‘Privirile, zice Ninon de Lenelos, sunt primele billete dulcĭ alle au′anților.’

Greutatea cea maĭ mare pentru amanțĭ este într′adevăr declararea : o dată scînteea întrodusă în buriul cu prafŭ de pușcă, silitra a făcut splosiune.

Cu toate acestea, acestŭ modŭ de declarare are și ellŭ greutățile luĭ; dar tocmaĭ aceste greutățĭ facŭ farmeculŭ amoruluĭ.

Inima femeiĭ e unŭ labirintŭ; nu unŭ labirintŭ ca cellŭ din Creta, care avea de oaspe pe terribilul Minotaurŭ ; ci o calle rătăcită, plină cu florĭ și cu fluturĭ; greutatea nu e d′a eși din acestŭ labirintŭ , ci d′a intra într′însul ; decĭ, Amorul este singurul întroducătorŭ sigurŭ în acestŭ misteriosŭ labirintŭ.

Se întîmplă că saŭ posiția socială a femeiĭ, saŭ simplitatea orĭ sfiiciunea amantuluĭ, saŭ neîncrederea în servitorĭ, saŭ obstacule neînvinse, saŭ temerea de bărbatŭ, să facă imposibilă declararea, verbală saŭ prin scrisŭ; atuncĭ se întrebuințeasă modul al treilea de declarare ; adică, o a treea persoană ; acea a treea persoană poate fi kiar fratele saŭ vărul femeiĭ ce iubeștĭ, saŭ vr′o amică a eĭ intimă de pensionatŭ, saŭ ex-guvernanta eĭ, saŭ moașa, saŭ unŭ cerșetorŭ, saŭ o văduvă cu copiĭ, saŭ medicul caseĭ, saŭ confessorul, saŭ kiar soacra și mama.

Mulțumită Civilisațiuneĭ, ce ′șĭ revarsă bine-facerile eĭ salutariĭ ș′asupra Romînieĭ, sunt femeĭ în societatea noastră ce joacă azĭ rolul luĭ Mercur în Olympŭ. Asemenea femeĭ vor forma obiectul unuĭ capitolŭ ad hoc, în partea pratică a acestuĭ volumŭ. Aceștĭ Mercurĭ femininĭ aŭ rarul talentŭ d′a pătrunde în tot locul, sub diferite preteste, ca cum ar posseda miraculoasa tikie a luĭ Argirŭ crăișorul. Cînd aceste verigașe nobile dcăcĭ sunt și vulgare! nu pot vorbi cu o femee nobilă a casă la ea, află mijlocŭ a ′ĭ stricura duoă vorbe la urekie în grădina publică, saŭ la biserică, orĭ la sosea, orĭ la ballŭ, ori la teatru, orĭ la cutare consîngine, saŭ la cutare amică.

Veninul corumpțiuniĭ e maĭ eficace decît veninul scorpieĭ : din urekĭ, ellŭ pătrunde în inimă, din inimă se comunică în tot corpul, din preună cu sîngele cellŭ inflamabilŭ. Sămînța aruncată într′unŭ tărîmŭ productivŭ, se desvoltă iute sub razele Amoruluĭ, sub roba simțibilitățiĭ, și sub suflarea imaginațieĭ.

Corespondința este directă saŭ indirectă : billetul se dă în mînă Afroditeĭ, saŭ se pune la vr′unŭ locŭ de unde îl poate lua, saŭ îllŭ priimeste ea prin a treea persoană.

A treea persoană poate fi saŭ femeea eĭ din casă, saŭ unŭ altŭ servitorŭ, saŭ Mercuriĭ de cari vorbirăm, saŭ o amică a eĭ intimă, saŭ poștia mică. Ce descoperire minunată ! saŭ vr′o persoană din cîte arătarăm maĭ sus. Amorul, care este unŭ geniŭ, cîte mijloace ingenioase n′are ellŭ pentru acesta !

De esemplu:

Commerciantul poate stricura billetul-dulce în marfa sa de Lipsca, de Viena saŭ de Paris.

Cusătoreasa poate vîrĭ billetul în corsetul rokieĭ nevesteĭ talle, pe care o încearcă de față cu tine.

O columbă poate fi deprinsă a veni dimineața saŭ în murgitul sereĭ, cu billetul legatŭ sub subțioara eĭ, ș′a se pune pe fuioșorŭ, pe fereastră, saŭ p′unŭ arbure.

Nevasta îșĭ trimite bărbatul la cutare librărie, ca s′o abonese la cabinetul de lectură; bărbatul adduce cartea, și n′află nimic; dar femeea luĭ a aflat unŭ billetŭ d′unŭ cotŭ de lung. Cum? Ce fel ? A adunat litterile dupe margine, însemnate cu cîte unŭ puntŭ micŭ, cu creionŭ; ș′a format unŭ billetŭ dulce, dulce ca zaharul. Respunsul nevesteĭ îllŭ duce tot bărbatul, fără să știe, și tot prin mijlocul acella ingeniosŭ; amantul este și ellŭ abonatŭ la biblioteca de lectură a libraruluĭ, care, fără să stie, devine verigașul amanților ; și poate că este omul cellŭ maĭ onorabilŭ.

Bărbatul poate descoperi p′amantul soțieĭ salle dupe căutăturele luĭ, dupe natura conversațiuniĭ salle, dupe gesturĭ, și alte semne, surprinse în oglindă; în fine, dupe întonarea voceĭ, dupe skimbările fețeĭ, dupe salutările della venire și della plecare.

În genere, amantul îșĭ drege cravata, îșĭ șterge cismele de prafŭ, îșĭ curăță nasul, îșĭ drege glasul, cînd intră la amanta luĭ; iar cînd esse, se oprește puțin la poartă, saŭ în drumŭ; și se uită la ferestrele caselor spre a revedea obiectul adorațiuniĭ salle.

În capitolul XI va vedea lectorul cum trebue să fie construită locuința bărbatuluĭ diplomatŭ ; va vedea că, în lipsa luĭ d′a casă, locul săŭ îllŭ ține soacra mare, argus redutabilŭ pentru nurorile neconsecinte; va vedea încă că pe nimenĭ, în lipsa luĭ, nu poate priimi nevasta : astfel e Convențiunea conjugală ; și aceasta, în interesul linișteĭ famillieĭ. Fidelul gardistŭ al Misticesculuĭ, Ioniță servitorul, (cu care lectorul a făcut cunoștință în partea I din această operă), espediază pe toțĭ cîțĭ i bănuește, sub cuvîntŭ că Domnul nu este a casă, și ca Doamna nu priimește pe nimenĭ în lipsa bărbatuluĭ ; pentru maĭ bună siguranță, ușa de la capătul scăreĭ este înkisă în lipsa bărbatuluĭ. Toțĭ servitoriĭ ceilalți sunt devotațĭ luĭ Ioniță.

Zillele de visită sunt sărbătorile, de la 10-3 ore, cînd bărbatul e acasă; în lipsa luĭ, soacra mare face onnoarele priimiriĭ.

La primblare, la teatru, la spectacole, la visite, Avestița nu poate eși singură, decît însoțită de bărbatŭ saŭ de soacra mare; atuncĭ, și bărbatŭ și soacră, sunt numaĭ okĭ și urekĭ, numaĭ attențiune și observațiune ; fiind că Amorul e ingeniosŭ; o floare, pusă la capŭ saŭ la peptŭ, are cutare însemnare ; cutare rokie însemneasă cutare lucru ; cutare lojă la teatru are cutare însemnare ; în fine, fiind că oprirea corespondințeĭ între duoĭ umanțĭ este impossibilă, Misticescu se servă kiar d′această corespondință pentru a împiedica întâlnirea amanților, și a prinde vulpea ′n cursă.

Vom da unŭ esemplu la locul săŭ.

Dar pentru acesta trebue ca bărbatul să aibă o poliție secretă ca a luĭ Fonehe, șeful polițieĭ din Franța sub Napoleon I; adică, servitorĭ devotațĭ, necoruptibilĭ, cari trebue bine resplătițĭ, d′approape privegeațĭ, și espediațĭ îndată ce se bănuescŭ infidelĭ.

Femeea din casă maĭ cu seamă să fie cu totul devotată bărbatuluĭ.

‘„O femee înamorată, înțelleasă cu servanta eĭ, poate înșella o duzină de diavoli,’ zice unŭ proverbŭ italianŭ.

Femeea înamorată nu se poate ascunde de servanta eĭ ; în genere, femeile sunt atașate femeilor. Corbŭ la corbŭ nu′șĭ scoate okiĭ. Femeea din casă, care possede toate secretele toaleteĭ stăpîneĭ salle, urmeasă a possede și toate secretele inimeĭ eĭ.

‘„Nu e omŭ mare pentru valetul săŭ, nicĭ femee fără defectŭ pentru servanta eĭ,’ zicŭ francesiĭ.”

Misticescu possedă prin Ioniță toate secretele femeiĭ din casă a Avestițeĭ ; Ioniță, flăcăŭ frumosŭ și de spiritŭ, era amorezul tuturor femeilor ce serviaŭ pe soția Misticesculuĭ. Femeea din casă era copoiul cu care bărbatul prindea vînatul, viŭ și neatinsŭ.

Servitoriĭ să fie, de se poate, fără defecte ; cel puțin, fără defectul bețieĭ, sorgintea tuturor rellelor : omul beatŭ este o ladă deskisă.

Am zis că arta guvernăriĭ stă maĭ multŭ în applicarea principiilorŭ, de cîtŭ în cunoștința lor ; într′adevăr, bărbatul, ca și diplomatul, ca și medicul, ca și generalul, nu trebue să se ție de tipicŭ ; ci să invente singur mijloacele d′apărare, de remediare, de triumfŭ.

A da unŭ cuțitŭ pe mîna unuĭ copillŭ, este a espune copillul la moarte.

Mulțĭ kiemațĭ, puținĭ alleșĭ.

Unŭ bărbatŭ trebue să conserve, în orĭ-ce împrejurare, sîngele rece al luĭ Talleyrand , supranumit vulpea bătrînă a diplomațieĭ.

Femeea e vicleară din natura eĭ; este în genul umanŭ ceea ce e vulpea în genul animalŭ; vulpea vîneasă noaptea, femeea comploteasă în umbră.

‘„Toate femeile, zice Emmancel Gonzales, suntŭ diplomate cu spiritul , și poete cu imaginațiunea.’

De Beauchene zice:

‘Bărbatul studie femeea, și se înșallă adesea ; femeea înțellege pe bărbatŭ din okĭ, și foarte rar se nșală în apprecierile salle.”’

Femeea e unŭ rege destronatŭ; amantulŭ se silește a ′ĭ reda tronul pierdutŭ, iar bărbatul ai ′lŭ răni pe seama sa ; decĭ, bărbatulŭ de spiritŭ se poartă cu femeea luĭ ca miniștriĭ din Anglia cu Pressa și cu Parlamentulŭ ; le lingușescŭ, cînd aŭ nevoe de elle, și lesapă apoĭ pe subt ascuns; în genere, le arată mare considerație ; ast-fel Palmerston zice: ‘„6 lunĭ guvernŭ cu Presa, 6 lunĭ guvernŭ cu Parlamentul.”’ Pressa și Parlamentul se umflă ′n pene la asemenea elogiurĭ, și tolereasă pe Palmerston a bloca Grecia la 1850, pentru ca să o sperie, și ′ĭ cedeasă la 1862 insulele jonice, pentru ca să o facă alliată și amică. De ce oare Miniștriĭ noștriĭ după 24 Ian. 59, nu imitară pe Palmerston, lingușind Pressa și pe ceĭ ce puteaŭ face totul? Uniĭ fiind-că fură neintelligințĭ, alțiĭ ambițioșĭ, alțiĭ esclusivĭ, alțiĭ tiranĭ. Aurul și Slava aŭ perdut pe toțĭ.

Grahiĭ devin Cesarĭ, ceĭ drepțĭ niște hoțĭ, zice unŭ poetŭ oare cine pentru unŭ popolŭ oare-care.

Poporul și femeea vor să fie lingușițĭ, tămăiațĭ, ca regiĭ ceĭ slabĭ și vanitoșĭ ; femeeea dă totul celluĭ ce știe a ′ĭ flata passiunele, ș′a profita d′acelle momente alle femeiĭ cînd ea n′are voință ....

Ceea ce revoltă însă mult p′o femee și p′unŭ popolŭ este arbitrariul și perfidia ; ș′apoĭ, ce poate fi maĭ viclean de cît femeea înamorată ? poate fi maĭ arbitrarŭ de cît poporul întărîtatŭ ?

Nu maltrata femeea nicĭ odată.

Balzac zice în privința aceasta.

‘„A batte cineva pe țiitoarea luĭ, este a ′ĭ face o rană, care se poate vindeca ; a bate însă pe femeea luĭ legitimă (pe mama copiilor săĭ) este a o ommorĭ : morțiĭ nu maĭ înviază !”’

— Dar cînd femeea te scoate din răbdare ?

— Încetînd causa, înceată effectul ; lipsind iubirea și stima, a încetat căsătoria. Cu lăutarĭ a venit nevasta la tine, tot cu lăutarĭ înapoiaz-′o la părințiĭ săĭ. Dar cîĭnele nu fuge de ′mbucătură, ci de sburătură. Natura, Evangelia, Logica, cîteșĭ trelle zicŭ : capul conduce inima, intelligința conduce innoranța, mama conduce copillul; iar bărbatul conduce femeea. Descide okiĭ bine cînd te însorĭ; dar după ce te-aĭ însurat, fiĭ bărbatŭ, fiĭ Mentorul femeiĭ talle ; nu tiranul, nicĭ sclavul eĭ.

Daca bărbatul nu poate fi amantul soțieĭ salle legitime, poate fi însă amicul eĭ sincerŭ, onestŭ, delicatŭ; ellŭ va cîstiga cu aceasta inima femeiĭ, adică stima eĭ ; iar stima este cellŭ maĭ bunŭ Argus al fidelitățiĭ conjugale ; stima e fiiea Recunoștințeĭ ; și aceasta, fiiea Virtuțiĭ. Ce semenĭ aceea cullegĭ.

Misticescu nu se purta cu femeea luĭ ca ceĭ maĭ mulțĭ bărbațĭ, cari sunt musafirĭ în casă ; și cînd apparŭ în căminul conjugalŭ, parcă appare unŭ flagellŭ cerescŭ: fulgeră, tună, trăsnescŭ, pustiescŭ totul.

—Dute, și mă lasă, ′ĭ zice nevasta. Maĭ bine văduvă cu copiĭ, decît cu asemenea bărbatŭ !

Misticescu, cînd Avestița termina lucrul caseĭ, s′așeza lîngă ea ; femeea cosea, bărbatul vorbia saŭ citea ; astfel, pe cînd Pitulicea cloceste în cuĭbul eĭ soțul eĭ ′ĭ cînta de dorŭ p′o cracă aproape de cuĭbŭ.

Dar ce vorbia Misticescu ? Vorbia de toate : filosofie, politică, litteratură, mode, menagiŭ, căsătorie ; și sfîrșia cu amorul lor, cu copiĭ lor. Citea cărți morale, istorice, de educație, foĭ periodice, demne de cititŭ ; în fine, trăiaŭ unul pentru altul, și unul prin altul.

În serile de vara, eșiaŭ să repire unŭ aerŭ curatŭ împrejurul Capitaleĭ ; serile de iarna le petreceaŭ în societatea unor amicĭ alleșĭ și oneștĭ.

Cîte odată eșia singur Misticescu pe la cîte unŭ casinŭ, saŭ pe la vr′unŭ biuroŭ de foĭ periodice ; dar i se ura îndată, fiind că vedea pretutindenĭ falcitatea ; și se grăbia a se ′nturna lîngă soțioara sa, și lîngă copillașiĭ săĭ. Lăsa la poartă toate grijele și supărările salle, ca omŭ, ca cetățeanŭ, ca soțŭ, ca tată de famillie ; îșĭ îmbrățișa nevasta și copii; le adducea cîte o floare, cîte unŭ fructŭ, vr′o carte, v′ro jucărie.

Ferice, de treĭ orĭ ferice femeea care are unŭ bărbatŭ ca Misticescu ! La finitul viețeĭ salle, ea poate zice bărbatuluĭ eĭ, ca copillul mameĭ salle: „ție sunt dator affecțiunea copiilor, stima lumiĭ, linistea cugetuluĭ meŭ. Fiĭ bine cuvîntat !”

Am zis că arma femeiĭ cea maĭ tăioasă este simțibilitatea. Coriolan fu desarmat de lacrămile mameĭ salle. Femeea întrebuințeasă adesea această armă, cu care maĭ tot d′auna reușeste.

O femee înamorată avea unŭ bărbatŭ gelosŭ și nerodŭ; voind a se întîlni cu amantul eĭ la ballŭ saŭ la cutare amică, ea începea să plîngă, să fie tristă,să geamă.

—Ce tot aĭ tu ? o ′ntreba bărbatuĭ.

—Ce vreĭ să am ? îmĭ lipseste aerul, îmĭ lipseste distracția, m′am stafidit între patru părețĭ afumațĭ aĭ camereĭ. O!!...

—Vreĭ să eșim?

— Așĭ vrea.

—Gătestete.

Bărbatul o ducia la Băneasa saŭ la Herăstrăŭ.

Femeea întîlnia aci o amică intimă de pensienatŭ, care i stricura unŭ billetŭ dulce dela amantul eĭ : apoĭ amica invita la balŭ pe amica sa de pensionatŭ.

—Sunt sigură c′o să viĭ și tu ; te ′nvitŭ, pour la forme.

— Daca o putea ș′o vrea bărbatul meŭ.

— Cine vrea poate ; nu e așa, Domnule N... ?

—O să ′mĭ facĭ onoare a veni la ballul meŭ ?

— Să vedem.

—Vă așteptŭ, în fine.

Femeea se găteste de ballŭ cu treĭ zille înainte ; bărbatul zice că ellŭ nu poate merge. Femeea îllŭ mîngie, îllŭ sărută, îllŭ răsfață.

—Spune′mĭ, de ce nu vreĭ ? zice ea.

—N′am parale, respunde ellŭ.

—Îmĭ dă mama ; saŭ puiŭ amanetŭ unŭ giuvaerŭ netrebuinciosŭ.

— Na′m gustŭ de ballŭ.

— Nu ′țĭ e milă de nevasta ta, de mama copilor tăĭ, care s′a stafidit în casă, ca o smokină în cutie? Ce ! vreĭ s′o ofticezĭ ? Și cine va ′ngriji apoĭ de copii tăĭ ? Of! biețiĭ meĭ copiĭ! vor reminea orfanĭ ! (plînge) sunt ofticoasă ! ... (bărbatul rîde). Rîzĭ, vezĭ bine! Vreĭ să te scapĭ de mine .... A ! daca n-ar fi copillașiĭ meĭ ! ! . . Îngratule ! Monstrule ! Ursule ! (Bărbatul rîde)

Femeea s′appropie, ca pisica ; și începe se mîngăie pe bărbățellul eĭ.

— De ce nu vreĭ tu să mergĭ? Spune adevărul

—Căcĭ n′am gust să mergŭ la ballŭ.

—Așĭ putea să mă ducŭ cu mama ; dar voiŭ să mergŭ cu tine.

—Numaĭ cu mine poțĭ merge.

— Va să zică eștĭ gelosŭ?

— Fiind că te iubescŭ.

—Foarte ′țĭ mulțumim de dragoste ! Ce fel de iubire e aceea ce face să suffere obiectul iubiriĭ? Asta se kiamă dragoste muscălească ...”

Femeea trece în altă cameră, și se preface că plînge ; apoĭ se culcă p′o canapea, și nu vrea nicĭ să mănînce ; în fine, bărbatul este învinsŭ, promite tot.

La ballŭ, femeea luĭ se ′ntâlnește cu amantul : în cincĭ minute, s′aŭ fabricat o perekie de coarne ungureștĭ, demne de fruntea predestinatuluĭ bărbatŭ.

Altŭ esemplu.

Nevasta Misticesculuĭ este invitată la unŭ ballŭ de famillie, dela care nu poate lipsi ; bărbatul priimește cu mulțumire ; kieltuește vr′o duoă-zecĭ ducațĭ cu toaleta de ballŭ ; toate sunt gata, trăsura e la scară ; dar d′odată bărbatul începe să țipe, ca broasca în gura șarpeluĭ.

—Vaĭ de mine !!! Ah !..

— Ce aĭ?!! întrebă nevasta, speriată.

— O colică strașnică ... oh! .. ah ! ... vaĭ! . . .

Misticescu se tăvălește în patŭ, ca peștele pe uscatŭ. Răul merge crescîndŭ. Fiacrul se spediază : vesmintele de ballŭ se punŭ în gard-robă ; nevasta face ceaiŭ bărbatuluĭ, îșĭ frînge mîĭnele, plînge ; dar mama bărbatuluĭ pare liniștită ; fiiul eĭ ′ĭ a șoptit la ureke :

Nu te speria ; e unŭ jocŭ de teatru : n′am gustŭ să meargă nevasta la ballul soacră-mi în care n′am încredere.

— Asemenea jocurĭ nu pot reuși tot d′auna, vor observa unele femeĭ ; și cînd le va simți nevasta, vaĭ de bărbatul eĭ !

Respundem acestor kokete :

Aci este talentul barbatuluĭ ; ca nevasta să nu simță nicĭ odată aceste jocurĭ de teatru ; maĭ alles că Misticescu, însurînduse, a pus duoă condițiunĭ soțieĭ salle:

1. A nu ascunde ea nimic de dînsul, dovedindu′ĭ că fiind amînduoĭ unŭ sufletŭ în duoă corpurĭ, e o absurditate a se înșella unul p′altul, a avea secrete unul pentru altul ; că orĭ ce greșală măturisită să iartă ; că căința sinceră este colimvitra ce spală orĭ ce greșală ; în fine, c′amorul și stima aŭ de basă încrederea oarbă.

2. A nu face nevasta unŭ passŭ măcar singură, afară din casă ; ci însocită de bărbatŭ saŭ de soacra mare ; saŭ, la casurĭ straordinare, de aceia în care bărbatul are încredere, și cu consimțimîntul acestuia ; căcĭ o femee, ce se respectă pe sine, pierde din demnitatea sa, ca femee, și din respectul ce ′ĭ datoreste lumea, ca mama, cînd se va arăta în societate, fie pe jos, fie căllare, fie cu trăsura, fără bărbatŭ, fără mamă, fără consîngenĭ.

Ceea ce Cesar a zis pentru soția luĭ, fie care bărbatŭ trebue s′o zică pentru nevasta luĭ: „femeea luĭ Cesar nu e destul a fi innocentă, trebue a nu fi nicĭ kiar bănuită.”

Sîntul Ieronim zice :

‘„O femee virtuoasă nu trebue a se mulțumi numaĭ cu approbarea conștiințeĭ salle; trebue a avea și approbarea lumiĭ.”’

‘„ Virtutea uneĭ femeĭ, zice un scriitor fancesŭ, nu stă în purtarea, ci în reputația sa : căcĭ nu e destul a fi o femee stimabilă, trebue a fi și stimată; nu e destul adică a fi înțelleaptă, ci trebue a fi recunoscută ca astfel de societatea în care trăeste.”’

CAPITOLU IX. Urmarea aceluiașĭ subiectŭ.

Sunt bărbațĭ fără ambițiune, care vădŭ cu okiĭ cum ′ĭ minotauriseasă soțiele lor, și se prefacŭ că nu simtŭ; asemenea bărbațĭ merită disprețul lumiĭ.

Dăm cîte-va esemple.

Publicistul M . . . avea de soție o celebră artistă, pe D-na N ... D..... ce nu era unŭ modelŭ de fidelitate conjugală. Bărbatul cunoștea intrigele eĭ amoroase, și se prefăcea că nu vede nimic. Ellŭ dormia într′o cameră deosebită, pe care unŭ părete artificialŭ o despărția de camera soțieĭ salle.

Într′o noapte, publicistul aude sgomotŭ în camera soțieĭ salle; ascultă, ș′aude o dispută serioasă între soția luĭ și amantul eĭ, care se scusa d′o infidelitate făcută amanteĭ salle.

Celebra consoartă a celebruluĭ publicistŭ nu voia cu nicĭ unŭ kipŭ să ierte p′amantul eĭ; amantul stăruia, iar amanta era neînduplecată; amantul și amanta făceaŭ o gălăgie ce ar fi desteptatŭ kiar morțiĭ ; bărbatul, neputînd dormi din causa gălăgieĭ amoroase, zisse, c′o voce tare, ca să fie auzit de amanți :

—Ci eartă′l odată, dragă, fiind că promite cu jurămîntŭ că nu′țĭ va maĭ face infidelitățĭ.

Mulțumită interveniriĭ bărbatuluĭ, amanțiĭ se ′mpăcară ; iar celebrul publicistŭ, fericitŭ c′a făcut faptă bună, se culcă ș′addormi ca unŭ copillŭ în leagănŭ.

Altŭ esemplu.

Napoleon I, se înamorasse pe la anul 1800 de Contessa R ... de S ..... care doria s′aibă unŭ collanŭ de diamante. Napoleon cumpără collanul și′lŭ dărui amanteĭ salle.

— Ca să′lŭ poată însă purta, Contessa inventă minciună; zisse bărbatuluĭ eĭ:

—Doamna Noel (modistă) voieste a vinde acestŭ frumosŭ collanŭ, pe care cere zece miĭ de francĭ,plătițĭ îndată. Te ′nlesneștĭ-tu să ′lŭ cumperĭ ? Mi se pare foarte eftinŭ.

— Bucurosŭ, zisse bărbatul, puind collanul în scriitoriul săŭ,

A duoa-zi Contele se dusse la giuvaergiul Dubieff, și′lŭ rugă a prețui collanul. Dubief îl prețui 80000 de francĭ.

— L′aĭ cumpăra D-ta cu prețul acesta ? i zisse Contele.

— Negreșit, respunse giuvaergiul.

—Addu 80000 francĭ ; și ține collanul.

Dubieff i numără baniĭ.

La prînzŭ, Contele zicea nevesteĭ salle:

— Amica mea, am vîndut collanul cu 80000 de francĭ. Ține zece miĭ francĭ pentru marșanda ta de toalettă; restul va fi pentru toaletta ta. Eștĭ mulțumită?

Contessa înțellesse jocul, și îngiți hapul.

Ceĭ șeapte-zecĭ de mii de francĭ eraŭ pentru Conte o despăgubire a onnoareĭ salle conjugale, ș-o assigurare a libertățiĭ salle, în cazŭ de disgrație din partea primuluĭ Consulŭ al Francieĭ.

Napoleon n′a aflat nicĭ odată această consolațiune englesă. ?

Maĭ eată unŭ esemplu, nu maĭ puțin originalŭ, ce e trasŭ din operile luĭ Fontenelle, care a murit flăcăŭ, în etate de o sută anĭ aproape; întrebatŭ într′o zi d′un amicŭ daca ′ĭ a venit gustŭ vr′o dată de ′nsurătoare, Fontenelle respunse serios:

— Une-orĭ, dimineața....

‘Unŭ bărbatŭ avea o femee, zice spiritualul scriitorŭ din secolul XVIII ; o femee foarte de galantă, ș′alle căria galanteriĭ eraŭ cunoscute bărbatuluĭ ; bărbatul eĭ însă se prefăcea că nu știe nimic. Într′o zi bărbatul fu lovitŭ de podagră, și numaĭ putu face nicĭ o mișcare. Barbatul kiamă atuncĭ pe nevastă, și ′ĭ zice:’

‘—Iubita mea, toate lucrurile în lume aŭ unŭ început ș′unŭ sfîrșitŭ; așa a voitŭ Damnezeŭ ; galanteriile Dumitale cată s′aĭbă și elle unŭ termenŭ.Femeea voieste a protesta. „Te rog, aĭ răbdare a m′asculta unŭ minut, cum am sufferitŭ eŭ anĭ întregĭ galanteriile Dumitale. Cît am fost sănătosŭ, am fost indulgentŭ: omul fericitŭ este bunŭ. Prima fericire a omuluĭ e sănătatea : căcĭ ea implică toate cellelalte bunurĭ omeneștĭ ; fără sănătate, toate sunt deșarte ! Cît am fost sănătosŭ, am putut răbda ; acum sunt fără picioare, și numaĭ pot răbda galanteriile Dumitale. Îmĭ place să trăescŭ, de și fără picioare. Viața e așa de dulce ! ; dar tocmaĭ fiind c′am perdut întrebuințarea picioarelor, îmĭ place să trăescŭ liniștit. M′aĭ skimbat, soro, pe mulțĭ bărbațĭ, ce prețuiaŭ mult maĭ puțin decît mine. De gustŭ nu încape dispută ; ș′apoĭ, omul e variabilŭ din natura sa; și femeea, maĭ mul decît bărbatul (mobilă ca unda, zice Shakspeare). Așa a voit Damnezeŭ, care nimic n′a făcut răŭ ; și care ne a dat Mintea ca să înfrînăm poftele, în interesul conservațiuniĭ noastre.Îmĭ place a crede, soro, că, în amorurile Dumitale, a trebuit să facĭ cunoscut adoratorilor calitățile bărbatuluĭ ce l′aĭ allesŭ cu consimțimentul inimeĭ Dumitale ; trebue să le fi zisŭ :„Îlŭ skimbŭ pentru skimbare de gustŭ; n′am a mă plînge de bărbatul meŭ. Crezŭ c′am gicit, nu e așa ?’

‘Femeea pune okiĭ în pămîntŭ, și voieste a protesta din nuoŭ.’

‘Te rog, aĭ răbdare ; fiĭ sinceră, cel puțin azĭ, cînd mă vezĭ în starea aceasta .... Nu poțĭ nega că n′am făcut multe sacrificiĭ pentru Dumneata, din care cellŭ maĭ costisitorŭ este indulgința mea pentru galanteriile Dumitale, galanteriĭ condamnate și de morală, și de religie, și de filosofie, și de Natură; fiind că toate zicŭ : Natura a creatŭ o femee pentru unŭ bărbatŭ. Scusa infidelitățiĭ ar putea s′o aibă bărbatul, nu femeea ; căcĭ bărbatul este de natura cocoșilor. Fiind că eŭ am făcut marĭ sacrificiĭ pentru Dumneata, sunt în drept, azĭ cel puțin, a cere și eŭ de la Dumneata unŭ singurŭ sacrificiŭ: a rumpe cu toțĭ adoratoriĭ D-tale. Nu putem adora duoă zeitățĭ d′odată. Vezĭ starea mea cea de plînsŭ! Ea inspiră compătimire kiar inemicilor meĭ ; cu atît maĭ mult D-le, legitima mea consoartă, pe care te am iubitŭ pînă a′țĭ sacrifica onnoarea conjugală,adică a mă espune la ridiculŭ, mult maĭ amar decît Moartea.’

‘Bărbatul se preface că ′șĭ șterge o lacrimă; fe meea plînge cu lacrămĭ de căință și de rușine.’

‘„Crede, soro, p′unŭ bărbatŭ ce are îndoită esperiința D-le ; amanțiĭ D-le, văzînd posițiunea mea, te vor trata în viitorŭ cu maĭ puțin respectŭ; te vor trata ca pe femeea unuĭ paraliticŭ, ce nu poate resbuna insultele făcute soțieĭ salle. Gîndește serios ;am cuvintŭ, saŭ nu ? Așa dar, pentru binele D-tale, și pentru liniștea amărîtelor melle zille fce nu vor fi multe, te assigur, în fine, pentru fericirea copiilor noștriĭ, te rog, te conjurŭ, rumpe toate legămintele D-le celle galante; după moartea mea, rămîĭ absolut liberă pe gusturile D-tale ; cu toate că o mamă ar trebui să înfrînese gusturile eĭ celle maĭ legitime, cînd acelle gusturĭ pot vătăma morala copiilor eĭ, pentru care o mamă e datoare a face celle maĭ marĭ sacrificiĭ. Eștĭ o femee ambițioasă, o femee de spirîtŭ, o femee de inimă; crezŭ că prețueștĭ posiția mea. Pierzĭ într′adevăr o distracție ; dar copiĭ te vor distra maĭ mult cu drăgălășiele lor ; eŭ te voiŭ distra iarășĭ cu spiritul meŭ, cu erudițiunea mea, mult maĭ suave decît amorul, care, cît se pare de dulce, p′atît este de amar. Iar la ora morțiĭ melle dcare e foarte approape, te assigur te voiŭ bine cuvînta ; benedicția unuĭ soțŭ ca mine va fi grația divină pentru o soție ca D-ta ; copiĭ noștriĭ vor bine cuvînta și eĭ memoria mameĭ lor înțelepte.”’

‘Femeea espedui pe toțĭ curtesaniĭ săĭ, și bărbatul pe toțĭ amiciĭ luĭ ceĭ falșĭ.’

Sunt bărbațĭ miserabilĭ cari eĭ singurĭ speculă cu onnoarea soțielor lor.

Eată unŭ eseșplu :

Unŭ medicŭ anume L..... avea o soție foarte koketă, care întorsese creeriĭ unui Episcopŭ.

Casa mediculuĭ era plină ca unŭ stupŭ: episcopul plătia kiria caseĭ ; cu baniĭ episcopuluĭ medicul avea trăsură, mobilă lucsoasă, candelabre d′argintŭ ; iar nevasta luĭ avea giuvaere ca o regină.

Medicul se prefăcea că nu vede nimic, că nu știe nimic. Ellŭ era unŭ mare jucătorŭ de cărți ; într′o zi avu trebuință d′o mare sumă de banĭ ; se′nțellesse cu soția luĭ, și se prefăcu că pleacă la țearră. Episcopul veni să doarmă noaptea fără sfială în budoarul amanteĭ salle. Pe cînd prea sinția sa dormia în brațele amoruluĭ, bărbatul intră în budoarŭ, furiosŭ și însoțit d′unŭ fidelŭ servitorŭ; ellŭ leagă cobză pe Episcopŭ, amenințîndu′l să′lŭ rază și să′lŭ tunză. Eniscopul plăti barba cu cincĭ miĭ de galbenĭ, pe cari i adusse d′acasă băeatul care ′lŭ servia, și care ′lŭ însoția în tot locul.

Onnoarea e unŭ prejudițiŭ; iar virtutea, o convențiune, zicŭ uniĭ. Noĭ susținem din contra, că femeea poate să fie virtuoasă ; că bărbatul trebue să ție la onnoarea femeiĭ salle, maĭ mult decit la viața sa ; și aceasta, pentru prosperitatea famillieĭ și pentru fericirea copiilor.

‘Mijlocul cellŭ maĭ bunŭ d′a conserva fidelitatea femeilor în căsătorie, este d′a da libertate fetelor, și divorsŭ (desfacere) cellor însurațĭ,’ zice de Stendhal.

Cînd femeea va aliege ea singură pe bărbatul eĭ, nu ′nainte de 20 de anĭ ; și cînd femeea și bărbatul vor ști că se pot desface orĭ cînd, și fără greutate, atuncĭ și unul și altul vor trăi în armonie ; se vor menaja, se vor respecta unul pe altul, vor lucra amînduoĭ cu sinceritate pentru înflorirea famillieĭ.

Am zis că o femee trebue a fi mereŭ ocupată cu menagiul, spre a nu avea timpŭ a se gîndi la dievoliĭ.

Nicĭ odată imaginațiunea uneĭ femeĭ, din natura eĭ inflammabilă, nu galopeasă mai iute decît în starea de nemișcare a corpuluĭ săŭ.

Frederie Riebter zice : ‘Acul a perdut maĭ multe fete decît romanțele.’

Sanial Dubav zice :

‘Cu cît femeile sunt maĭ lenevoase (oisives), cu atît inima lor e maĭ ocupată.”’

Un proverbŭ zice :

‘O fată leneșă este rar o femee virtuasă.’

Eată unŭ esemplu.

Într′o zi un bărbatŭ ședea lîngă femeea luĭ ; bărbatul citea, femeea cosea ; din cînd în cînd, bărbatul îșĭ arunca okiĭ la femeea sa, care aci surîdea, aci încrunta sprînceana ; fața eĭ esprima și frica și bucuria ; apoĭ, ofta și lăcrăma ; în fine, lăsa lucru din mînă, se lungia pe canapea, și ațipta okiĭ asupra uneĭ cadre, care presinta amorul luĭ Psyché.

Bărbatul eĭ, omŭ de spiritŭ, începu să pîndească ; și descoperi urmele unuĭ june Minotaur, pe care ′lŭ surprinse într′o noapte sub patul servanteĭ, mijlocitoarea soțieĭ salle.

—Negreșit la D-luĭ te gîndiaĭ, în zioa fericită cînd eŭ citeam Amorul luĭ Michelet, iar D-ta te gîndeaĭ la Amorul acesta de sub patul femeiĭ D-tale din casă.”

Soția ședea ca o stîncă de piatră.

„Eșĭ, D-le, de sub patŭ, să skimbăm amînduoĭ cîte va vorbe ”

Unŭ june studentŭ, ca de l8 anĭ, frumosŭ ca Adonis, ș′a căruia mustăcioară abia zimbea, eși tremurînd de sub patŭ. Bărbatuluĭ i se făcu milă.

—Nu te speria, copillul meŭ ; tu aĭ fost invitat la acestŭ ospățŭ. Nu te maĭ lăsa amăgi în viitorŭ de vocea acestor Sirene fatale. Însoară-te ; ia o fată modestă și castă, cu părințĭ oneștĭ, și veĭ scăpa și onoarea și vieața ta. Dute.”

Bărbatul avusesse grijă a constata cu martorĭ adulteriul soțieĭ salle.

Te am crezut femee de inimă și d′ambiție, dar m′am înșellat. Puteaĭ să′mĭ propuĭ desfacerea fie și nemotivată ; așĭ fi împlinit dorința ta ; aĭ fi evitat scandalul ; aĭ fi conservat cel puțin simpatia mea.

— Am greșit, eartă-mă ! . . . zisse nevasta, căzînd în genukĭ.

—Femeile sunt niște copiĭ, respunse bărbatul rîzând ; dar fapta D-le, Doamnă, nu este o greșală,este o crimă, care nu se poate erta : onnoarea bărbatuluĭ și interesul copiilor îmĭ ordonă a rumpe legătura noastră conjugală. Să raționăm puțin. Natura a dat femeiĭ frumusețe, spiritŭ, imaginație, inimă ; dar ′ĭ a refusat Rațiunea, care, spre compensare, a dat′o bărbatuluĭ. Dumnezeŭ, ca părinte bunŭ și dreptŭ, nu putea da unuia totul, ș′altuia nimic; a pus dar pe femee sub protecțiunea mameĭ ca fată, s′a bărbatuluĭ ca soție, spre a o conduce pe callea virtuțiĭ cu speriința lor, și a o consola cu amorul lor. Știĭ bine, Doamnă, că m′aĭ alles singură, în deplină libertate a inimeĭ ; știĭ bine că ′țĭ am deskis inima, și′țĭ am făcut o sinceră măturisire de calitățile și defectele melle; știĭ bine că, de duoĭ anĭ de cînd suntem însoțițĭ, nu ′țĭ am dat nicĭ unŭ motivŭ de nemulțumire ; trădarea D-le este dar meditată ; spune′mĭ, te rog, ce te a silit a trăda credința conjugală ?

— Îți spuiu totul, ca la unŭ confessorŭ; este viața sedentarie, ș′o passiune fatală ce ′mĭ a inspirat junele acella.

—Nicĭ o scusă nu poți avea, Doamnă ; căcĭ îți repetam mereŭ :

„Necredința femeiĭ presupune corupțiune, și are resultate maĭ triste decît necredința barbatuluĭ; din care causă bărbatul a fost la toțĭ populiĭ judecat cu maĭ puțină asprime de cît femeea ; femeea, pentru binele societățiĭ, trebue a fi maĭ virtuoasă decît bărbatul.

De ce oare della femee se cere maĭ mult? Michelet, marele istoricŭ al Franțeĭ, în opera sa întitulată Amorul, respunde : ‘ca violare a legătureĭ sacre, adulteriul (curvia) este d′o potrivă culpabilŭ pentru bărbatŭ ca și pentru femee ; urmările însă celle triste ce adulteriul femeiĭ are pentru famillie și societate, facŭ ca crima femeiĭ să fie neertată : căcĭ femeea, prin trădarea bărbatuluĭ, espune viața și onnoarea luĭ ; îllŭ pune adică în stare a muri în duelŭcu rivalul săŭ; saŭ a fi ridiculat în ziarele umoristice, saŭ pe scenă, saŭ în cîntece, saŭ în romanțe ; și a fi arătat cu degetul, și înferat pentru tot d′auna, și fluerat, și disprețuit de toată lumea ; ellŭ nu se maĭ poate presinta în societate cu femeea ce l′a trădat. Adaogă la acestea durerea suffletească a bărbatuluĭ trădatŭ ; căcĭ nu știe daca copii sunt într′adevărŭ aĭ luĭ, saŭ sunt unŭ productŭ străinŭ ; pe lîngă tortura morală, nefericitul bărbatŭ se vede nevoitŭ a creste, e educa ș′a dota o progenitură ekivocă d'unŭ puiŭ de cucŭ, care va provoca poate maĭ tirziŭ unŭ procesŭ de moștenire, pe care, kiar cîștigîndu′l, se face de rîsŭ pentru tot d′auna. Femeea este inima famillieĭ ; ea păstreasă secretul relegiuniĭ domestice ; ea singură poate affirma legitima moștenire a copiilor. Daca sînul femeiĭ este templu nostru cellŭ viŭ, altarul unde arde flacăra luĭ Dumnezeŭ, a vinde acestŭ sanctuariŭ inamiculuĭ, a lăsa p′unŭ streinŭ să fure flacăra sacră ce este viața bărbatuluĭ, nu este oare aceasta maĭ mult decît unŭ assassinatŭ?’

Eată de ce adulteriul a fost aspru pedepsitŭ la toțĭ populiĭ. Evreiĭ condamnaŭ la moarte pe femeea adulterie. Eginteniĭ ′ĭ tăiaŭ nasul. Romaniĭ (legea Julia) i tăiaŭ capul. În secolul XIX, cănd o femee tradă onnoarea bărbatuluĭ eĭ, bărbatul e luatŭ în rîsŭ daca înkide okiĭ. Și lumea are cuvăntŭ: căcĭ asemenea bărbatŭ este unŭ omŭ fără onnoare și fără ambițiune, daca se lasă muia de lacrămile uneĭ femeĭ sperjure.

Să presupunem că virtutea conjugală este o cestiune de temperamentŭ, să priimim că amorul este unŭ sentimentŭ realŭ, să zicem cu sofiștiĭ că onoarea e unŭ prejudițiŭ ; la ce folosește femeiĭ educațiunea ? Daca nu se teme de constiința sa, nu trebue să′ĭ fie rușine de conștiința generală? Daca n′are stimă către bărbatŭ, nu trebue să′ĭ fie milă de copii săĭ, cari o vor disprețui într′o-zi ?

O passiune fatală, a zis, a fost maĭ tare decăt totul. Dar eŭ unde eram ? Nu eram eŭ fratele D-tale ? Mentorul D-le? Nu trebuia să te găndeștĭ că crima aceasta nu poate remînea ascunsă? Mă cunoșteaĭ îndestul ca să nu te îndoeștĭ un singurŭ minut că așĭ fi putut erta o asemena perfidie. Daca nu pentru stima către Dumneata, cel puțin pentru amorul către copii Dumitale , trebuia să sugrumĭ acea passiune, să′mĭ deskizĭ inima ca la unŭ părinte; și eŭ să vărsŭ în ea liniștea și pacea. Nu eraĭ unŭ copillŭ ! Te aĭ înșellat daca m′aĭ crezut unŭ simpluŭ instrumentŭ allŭ plăcerilor D-le, unŭ sclavŭ allŭ capriciilor D-le.

Toate acestea le știaĭ ; și crima aĭ commis-o,Doamnă, în deplină cunoștință de lucru ; aĭ commis-o cu sînge rece; și d′aceea eștĭ într′adevărŭ criminală.

Sperĭ a scusa conduita D-le printr′o viață ședentarie, cum zicĭ. E ! Doamnă ! dar cine te opria a nu te occupa toată zioa cu menagiul ? Pentru ce refusaĭ a ′țĭ face eŭ lectură, pe cînd mîinele Dumitale lucra ?

Ciar daca amantul D-le ar fi fost provocatorul, kiar daca amantul D-le te ar fi surprins într′unul din acelle momente critice, în care femeea nu este doamnă pe voința eĭ, daca D-ta te aĭ fi stimat puțin ca femee, daca un minut te aĭ fi gîndit la copii D-tale, cari vor purta pe fruntea lor desonarea maiceĭ lor, aĭ fi fost salvată. Cu atît maĭ culpabilă eștĭ, c′aĭ meditat trădarea. Eștĭ întreitŭ criminală : criminală, căcĭ aĭ assassinat onnoarea unuĭ bărbatŭ, ce merita toată affecțiunea și stima D le ; criminală, căcĭ aĭ assassinat innocența unuĭ june, pe care l′aĭ aruncat în abisul corupțiuniĭ ; criminală, fiind c′aĭ assassinat în leagănŭ posteritatea D-le. Dute la părințiĭ D-le: plîngĭ în sînul lor rătăcirea D-le. — A ! Daca toțĭ bărbațiĭ oneștĭ ar trimite la părințĭ pe femeile lor sperjure, căsătoria ar fi respectată, famillia ar prospera ; și prin famillie, ar înflori societatea ”

Credem c′acestŭ esemplu va profita la mulțĭ bărbațĭ. A profitat oare femeiĭ în cestiune? Nu ! Societatea a consolat′o ; ea a uitat ultimul consiliŭ a bărbatuluĭ, cum uitasse și primul săŭ consiliŭ. Societatea a ertat′o, a consolat′o ; dar copillul eĭ, care era în leagănŭ cînd bărbatul a înapoiat-o la părințĭ ; copillul eĭ, care avea în vine sîngele părinteluĭ săŭ, copilul se rușină de maică-sa. Ellŭ rămasse lîngă tatăl săŭ, pînă la moartea părinteluĭ săŭ ; în toată viața sa, se citea pe fața luĭ rușinea mameĭ salle, ce′lŭ coborĭ în mormîntŭ, înaintea timpuluĭ prescris de Natură. Eată resultatul adulteriuluĭ !

‘Mama și bărbatul sunt responsabili de căderea femeiĭ, a căria fericire , zice Doamna de Gasparin, este a se suppune cu plăcere acelluia pe care ′lŭ crede forte, ș′a căruia commandă o priimește cu mulțumire.’

‘„O damă prea frumoasă, zice Michelet, avută și fericită, ajunsesse la patru-zecĭ de anĭ fără pată ; avea unŭ bunŭ bărbatŭ, și copiĭ în virstă ; într′o dimineață, desgustată se vede d′o fericire monotonă, cedasse stăruinței unuĭ bărbatŭ pe care nu ′lŭ iubea. Nedeprinsă cu asemenea fapte relle, legătura eĭ culpabilă este descoperită. Ideea că a allunecat la 40 de anĭ, și rușinea eĭ în okiĭ copiilor, o aruncă la asternut ; peste patru lunĭ, era moartă ! Ceea ce decide maĭ tot d′auna de necredința femeiĭ, zice Michelet, este urîtul saŭ desgustul (l′ennui) ; viața bărbatuluĭ, maĭ occupată, maĭ variată, e maĭpuțin sunpusă urîtuluĭ.’

Bărbatul cum se cade se sileste prin toate kipurile a distra pe soția luĭ, făcîndu′ĭ plăcute occupațiile casnice și datoriile sacre de mamă și de soață. Bărbatul cum se cade întrebuințeasă timpul de recreație în sînul famillieĭ ; saŭ frecuentează cu soția sa căsniciile oneste ; saŭ resuflă aerul curatŭ al grădinelor publice saŭ al cîmpieĭ, însoțit de soția sa și de copii săĭ ; nicĭ odată uneĭ femeĭ oneste nu i se urăște cu bărbatul seŭ și cu copii săĭ.

CAPITOLU X. Amorul și Imeneul.

Este, cu putință amorul în căsătorie ?

Eată problemul ce avem a deslega în acestŭ capitolŭ.

Ce este amorul ? La Rochefoucauld îllŭ defineasă ast-fel :

‘„Amorul, ca și focul, nu poate trăi fără o mișcare continue ; cănd amorul înceată a spera ș′a se teme, inceată și a viețui.’

Într′adevăr, amorul trăieste cu misterul, cu singurătatea, cu speranța, cu illusiunele, cu dorințe, cu obstacule, cu palpite, etc... În căsătorie, lipsind toate acestea, lipsește și amorul.

„Lord Byron zice:

‘În căsătorie nu poate fi amorŭ, amorul neputînd esista fără obstacule. Daca Laura ar fi fost soțiea luĭ Petrarca, acestŭ poetŭ nu ′șĭ ar fi petrecutŭ toată viața a rima la sonnete.’

Astfel Dante cu Beatricea luĭ.

‘Amorul fără dorințe, zice Ninon de Lenelos,(care este o autoritate în felul acesta) este o himeră, ce nu poate esista în căsătorie ’

Saint-Réal zice :

‘„Amorul conjugalŭ nu poate fi amorul, în înțellesul cellŭ largŭ allŭ cuvîntuluĭ : căcĭ nu poate omul dori și possede tot d′odată.’

Așa dar, dorința și temerea caracterisă Amorul ; fratele săŭ, fiind că poate trăi fără dorințe și temerĭ, se numeste Imeneul ; și nu e de mirare ca să nu semene unul cu altul : în întroducerea acesteĭ opere, paginea 13, am arătat că, de și frațĭ bunĭ de mamă, care era Venera, avură însă de tată Amorul pe Marte, zeul resbellelor, iară Imeneul pe Bachus, zeul vinuluĭ. D′aceea și sunt desinațĭ, unul legatŭ la okĭ, și cu arcul în mănă, și altul c′o faclă în mînă și cu okiĭ deskișĭ.

Eŭ voiŭ compara amorul cu fosforul, și căsătoria cu lampa.

Voiŭ compara amorul cu șampania, și căsătoria cu vinul, care devine oțetŭ.

Voiŭ compara în fine amorul cu gondola flutturie saŭ cu lava Vulcanuluĭ ; iar căsătoria cu căldura și lumina Soareluĭ, saŭ cu portul dup′o tempestă.

Să desvoltăm aceste ideĭ.

Fosforul apprinde lampa ; decĭ, fără o scînteie, lampa nu poate lumina ; așa dar amorul este mobilul căsătorieĭ, precum fosforul e causa lumineĭ lampeĭ. Fosforul dă o lumină viă și repede ; lumina lampeĭ este dulce, durabilă și bine făcătoare. Fosforul, daca se stinge, nu se maĭ poate apprinde ; dar lampa poate arde necontenit, de veĭ adăoga olliŭ, și daca veĭ skimba fitilul. Amorul poate sbura la ușa templu luĭ conjugalŭ, remîne însă în locul luĭ Amiciția, acea legătură sacră și misterioasă a duouă sufflete ce se contopescŭ într′un singur suffletŭ. Astfel fosforul apprinde lampa, și lampa apprinde candelabrele și toate luminele

Amorul însă, ca și Amiciția, (adică Armonia, soră bună cu Amorul din aceiașĭ părințĭ) trebue s′aĭbă de basă stima reciprocă, care este temelia uneĭ case zidită în granitŭ.

‘Unde esistă stima, zice Napoleon I, Amiciția,și kiar Amorul, se nascŭ îndată ; dar trebue să știm a menagea și Amorul și Amiciția.’

Am comparat încă Amorul cu șampania. Tot secretul este ca vinul numit șampania să nu degenere în vinŭ oțețitŭ : urmeasă dar a se astupa bine butillia ce conține șampania, puindu-se cîte puțin zahar în vinul ce începe a da în acru.

Am comparat amorul și cu lava vulcanuluĭ. Vulcanul în activitate înfățișeasă unŭ spectacolŭ grandiosŭ și îngrozitorŭ, unŭ spectacolŭ sublimŭ în felul săŭ ; dar lava luĭ cea arzătoare consumă și pustiește totul ; pe cînd lumina dulce și căldura bine-făcătoare a soarelui dă viață , mișcare și bucurie la toate.

Dulce este a visa la lumina melancolică a lampeĭ ș′a luneĭ ! Dulce este a viețui la lumina și căldura bine-făcătoare a soareluĭ de primăvara și de toamna! Eată de ce liniștea căsătorieĭ e preferabilă pe lîngă kinurile amoruluĭ.

Am compărat în fine amorul cu barca. Dulce este a pluti pe surfața lină a laculuĭ junețeĭ, ș′a zice cu Lamartine :

‘O temps, suspends ton vol, etc,’

Putească omul, în dimineața viețeĭ salle, pe luciul azuriŭ al capriciosuluĭ licuidŭ ; dar grăbească a intra îndată în portul liniștit, spre a feri barca de furia vallurilor, spre a feri viața de furia passiunelor.

Acum vine întrebarea : de ce oare celle maĭ multe căsătoriĭ sunt nefericite ? La aceasta ne respunde Aimé-Martin.

‘Noĭ creștem fetele în vanitateși în innocență; ș′apoĭ le încredință unor bărbațĭ cari distrugŭ inocența lor și le cultivă vanitatea. O fată frumoasă și fără esperiință trece, în cîte va ore, della suppunere la suveranitate, della liniștea suffletuluĭ la delirul simțurilor ; ea devine pentru bărbatul eĭ unŭ idolŭ, pe care ′lŭ adoară în genukĭ, femeea se crede unŭ rege pe tronŭ ; dar peste puțin, passiunea bărbatuluĭ este usată, illusiunele femeiĭ se risipescŭ ; ellŭ e desgustat de dînsa ; ea devine o femee de casă, o servantă ; atuncĭ se deșteaptă în inima femeiĭ răceala, ura, răsbunarea, disprețul, adulteriul, care naște scandalul și desonoarea, și care provoacă divorsul. Astfel bărbatul depraveasă singur pe femeea luĭ, împingînd′o în brațele unuĭ amantŭ.’

Așa dar ceea ce stinge flacăra amoruluĭ este urîtul (l'ennui) și sațiul: duoă stîncĭ de cari trebue ferită barca conjugală.

Sylvain Marechal zice :

Nu cullege într′o zi toate fructele din frumoasa grădină a Cythereĭ : menageasă fructele Amoruluĭ, daca voeștĭ să te bucurĭ mult de dulcețile luĭ.

Femeea nu trebue considerată ca unŭ instrumentŭ passivŭ de plăcere ; ci ca o companionă a viețeĭ noastre, ca unŭ balsamŭ al durerilor noastre fisice și morale, ca o provedință a famillieĭ ; prin urmare, femeea trebue tratată cu blîndețe și cu delicateță. Din acestŭ puntŭ de vedere, căsătoria este o amiciție sacră, care se stinge d′odată cu viața, și care e mult maĭ preferabilă decît amoru! cellŭ svăpăeatŭ.

‘„L′amité que nait de l′amour vant encore mieux que l′amour mêem ”’ dice Grécourst.

Amiciția ce naște din amorŭ, prețuește maĭ mult de cît amorul însușĭ.

Doamna Cécile G . . . N . . . observă, cu dreptŭ cuvîntŭ :

‘În căsătorie, femeea care ′șĭ allege singură bărbatul, este maĭ fericită, decît femeea pe care o allege bărbatul. ’

De ce oare?

Căcĭ, zice Descuret:

‘Bărbatul în căsătorie caută maĭ multŭ frumusețea fisică, pe cînd femeea caută frumusețea morală ; din care causă, amorul bărbatuluĭ e maĭ simțualŭ maĭ gelosŭ, maĭ trecătorŭ ; pe cînd amorul femeiĭ e maĭ affectuosŭ, maĭ încrezătorŭ, maĭ credinciosŭ ; bărbatul cere femeiĭ primul eĭ amorŭ, femeea ′ĭ cere ultimul săŭ amorŭ.’

‘De aceea, observă Fréderie Gerard, trebue skimbată sistema educațiuniĭ femeiĭ ; cînd femeea, printr′o educațiune bine înțelleasă, va avea simțimîntul demnitățiĭ salle, cînd ea va fi liberă în allegerea sa, nu va maĭ sufferi influința prejudițiilor: va fi castă, căcĭ va disprețui lingușirile copillăreștĭ ce flatteasă azĭ pe femeĭ ; va fi fidelă, căcĭ nu va mai avea nevoe d′a se preface ; atuncĭ numaĭ femeea se va putea numi companiona bărbatuluĭ ; azĭ ea este sclava luĭ; atuncĭ căsătorițiĭ se vor iubi și se vor stima cu sinceritate, ca duoă ființe d′opotrivă, ce aŭ o frumoasă missiune de împlinit p′acestŭ globŭ unde ′ĭ a pus Provedința.’

Trebue însă a sti să distingem passiunea din amorŭ. În privința aceasta eată părerea lui Emmanuel Gonzalès:

‘Passiunea nu e compatibilă cu amorul ; passiunea este așa de variabilă, pe cît amorul este statornicŭ. Passiunea este unŭ simțimîntŭ cu totul esteriorŭ, vanitosŭ și personalŭ, în okiĭ căria femeea iubită este unŭ instrumentŭ de plăcere. Ce femeĭ inspiră în genere passiunele celle maĭ furioase ? Acellea cari distribue maĭ mult gloatelor și frumusețe, și talentŭ, și grațiĭ, și surise ; acellea cari fugŭ de umbra și de misterul pe reclamă amorul ; adică, actrițele, cantatrițele, dănțătoanele, etc. Passiunea întărrîtă amorul-propriŭ ; ea voieste sgomotul, strălucirea; voieste a posa, a fi privită ș′a admirată ; voieste în fine a deștepta invidia în inima cellor-lalte femeĭ. Amorului din contra i place singurătatea, linistea, tăcerea, misterul ; obiectul amatŭ ține locŭ de Universul întregŭ. A face unŭ bărbatŭ nebuniĭ pentru o femee frumoasă saŭ avută, adică a ′șĭ espune viața saŭ averea, nu va să zică că o iubeste cu amorŭ ; ci va să zică că doreste cu passiune possessiunea acelleĭ femeĭ, de care se desgustă după ce a possedat′o. Bărbatul cere în amorŭ dramă, pericule, dorințe, visărĭ ; cînd bărbatul însă possedă regulat și fără difficultățĭ o femee, atuncĭ ellŭ n′o poate iubi ca p′o amantă ; ci ca p′o amică, ca pe mama copiilor săĭ. Visul piere înaintea realitățiĭ, căcĭ dorința e satisfăcută pe deplin. Omul e nestatornicŭ din natura sa! Femeea din contra poate iubi și în căsătorie: inima eĭ este o floare pe care rooa diminețeĭ o însufflețeste ; sărutările bărbatuluĭ, delicateța și surisul luĭ, sunt pentru inima femeiĭ ceea ce este rooa pentru floare.’

Secretul dar d′a se iubi mult duoĭ căsătorițĭ, cari s′aŭ însoțit cu plăcere, este a se respecta, a se menagea, ș′a se occupa mereŭ unul de altul.

O vieața petrecută între amorŭ și lucru, esclude deșartele distracțiunĭ ; inimele se simt din ce în ce maĭ strînse, maĭ appropiate una de altă.

‘În vekiul orașŭ Zurich, cînd duoĭ căsătorițĭ voiaŭ să divorsese, mergeaŭ la magistrațĭ și cereaŭ desfacerea căsătorieĭ lor ; magistratul îĭ înkidea p′amînduoĭ într′o cameră, unde nu era decît unŭ patŭ, o masă, unŭ paharŭ, un șervetŭ, o furculiță, unŭ cuțitŭ ș′o lingură. Aci eĭ ședeaŭ înkișĭ treĭ zille, în care timpŭ nu vedeaŭ pe nimenĭ ; căcĭ mîncarea opriimiaŭ printr′o ferestrue. După treĭ zille, maĭ nicĭ unul nu maĭ cerea despărțirea.’(L'Amour, par Michelet, pag. 184.)

Terminăm acestŭ capitolŭ, care se poate privi ca prefața părțiĭ III a acesteĭ opere, cu următoarea observațiune a Damicelleĭ de L'Espinasse :

‘>Orĭ ce omŭ (bărbatŭ și femee) care are talentŭ saŭ geniŭ, și care e kematŭ pentru glorie, nu trebue să se însoare: căcĭ căsătoria stinge flaccăra geniuluĭ, destinat a lumina lumea ’

Într′adevăr, grijele educațiuniĭ copiilor, daca nu sting flacăra geniuluĭ, o facŭ cel puțin a pierde multŭ din lucirea și căldura sa : iar independința omuluĭ de geniŭ sufferă mult prin legămîntele căsătorieĭ.

Cu toate acestea, tocmaĭ aceia cari poartă viitorul în suffletul lor, tocmaĭ aceia cari simt cît simte unŭ poporŭ întregŭ, tocmaĭ aceia cari aŭ în tiranie și în prejudiciŭ niște inamicĭ neimpăcațĭ ; în fine, geniul, care suffere maĭ mult decît omul de rînd, are nevoe d′o femee care să′lŭ console de persecuțiunele soarteĭ, alle innoranțeĭ, a′le tiranieĭ ; d′o femee care să′lŭ îndulcească cu amorul eĭ de amărăciunele viețeĭ ; d′o femee, care să′lŭ susțiie pe Golgota, care să′lŭ transporte în regiunele frumosuluĭ, care să′lŭ facă a bine cuvînta Provedința, iar nu a o blestema.

Vom vedea în partea III unŭ esemplŭ de felul acesta.

Cercetînd vieața geniilor însurațĭ și neînsurațĭ, viața tribunilor poporuluĭ, viața cellor kiemațĭ a conduce ș′a lumina societatea, aflăm că ceĭ maĭ mulțĭ din ceĭ însurațĭ aŭ fost maĭ nefericițĭ decît ceĭ neînsurați.

Socrate, Molliere, Lord Bvron etc, aŭ fost nefericițĭ în căsătoria lor !

Dante și Petrarca n-ar fi fost ceea ce sunt daca eraŭ însurațĭ cu Beatricea și cu Laura.

Însoare se Geniul, dar femeea luĭ să fie unŭ angelŭ de amorŭ și de blîndețe ; și s′aĭbă și mijloace cari să le assigure o esistință independinte și educațiunea copiilor.

CAPITOLU XI. Canarul în colivie.

Ținta justifică mijlocul, zicŭ diplomațiĭ.

Basatŭ p′această acsiomă, Misticescu otărĭ a întrebuința toate mijloacele spre a conserva intactă onnoarea femeiĭ salle, în mijlocul corrumpțiuniĭ generale. Celle maĭ multe femeĭ în lipsă de amorŭ și de copiĭ, îșĭ concentră affecțiunea asupra florilor și păssărilor, asupra cățeilor saŭ picicelor.

Femeea nu poate trăi fără occupațiune : urîtul (l′ennui) o sugrumă. Să presupunem o femee care iubeste canariĭ. Ea va pune canarul într′o colivie frumoasă, pe care o va atîrna în plafondŭ, unde n′ajunge pisica ; colivia va fi ornată cu rămurelle verzĭ, spre a face a crede pe bietul canarŭ că s′află în sînul Natureĭ ; va pune colivieĭ ș′o pangliguță roșie, ca să nu se deoakie păssărica de oameniĭ cu okiĭ de broscoiŭ ; apoĭ femeea va avea grijă ca zaharul și apa rece să nu lipsească unŭ minutŭ din colivie ; iar colivia va fi curățită în toate zillele ; dar grija cea mare a femeiĭ va fi ca păssărica cîntăreață să nu sboare; căcĭ de va sbura, nu se va maĭ întuna în colivie; libertatea e maĭ dulce de cît zaharul. Se poate întîmpla ca vănătorul s′o prinză a duoă oară, saŭ s-o ommoare. Fie! E dulce moartea pentru libertate !

Ș′această femee a voit să imite Misticescu în privința Avestițeĭ. Ce altŭ e femeea de cît o passăre de Paradisŭ ?

Femeea, a zis Cheakspeare, e mobilă ca unda.

Prima preoccupare a fie căruia omŭ, și a Romînuluĭ în parte, este locuința, sinonim cu căsătoria. Țărranul romînŭ zice , ′mĭ am făcut casă,” adică, m′am căsătoritŭ.

Misticescu înkirie o casă pentru soțiea sa fiitoare, într′unŭ suburbiŭ isolatŭ, dar sănătosŭ, și c′o vedere pittorescă. Împrejurul acesteĭ case era unŭ spațiŭ golŭ. Casa fu înkiriată pe maĭ mulțĭ anĭ, căcĭ Misticescu keltui mulțĭ banĭ ca s′o facă după gustul săŭ.

Era așezată casa între curte și grădină, amînduoă acestea spațioase, și ornate cu arburĭ fructiferĭ și cu insule de florĭ: unŭ micŭ paradisŭ.

Casa, grădina și curtea eraŭ împrejmuite cu zidŭ înaltŭ, dominatŭ de țepușe de lemnŭ de stejarŭ: pretestul era frica de făcătorĭ de relle, motivul era frica de Minotaurŭ.

Casa avea duoă etagiurĭ, saŭ caturĭ, cum le numim noĭ. În Europa nu intră în socoteală catul de jos, ce se numeste rez-de chaussée. Astfel, casă cu patru caturĭ în Franța, în Romînia trece d′o casă cu cincĭ caturĭ. Ca la noĭ, la nimenĭ.

Camerele din catul de jos, ridicate mult dela pămîntŭ (casa era pe pivniță) eraŭ destinate pentru cuhnie și servitorĭ. În catul de jos, lîngă capul scăreĭ, era o cameră solitară, ce servia în apparință de locuință fideluluĭ servitorŭ, iar în realitate acea cameră era gerita portaruluĭ, observatoriul polițieĭ secrete conjugale, fuișorul de focŭ allŭ căsnicieĭ Misticesculuĭ. O fereastră a acesteĭ camere da spre curte, iar ușa avea o ferestrue la mijlocŭ. Această cameră corespundea cu camera de d′asupra eĭ printr′o trapă (oblonŭ) meșteșugită.

Catul de sus avea șeapte camere : treĭ la dreapta și patru la stînga, despărțite d′o sală spațioasă ; această sală servia d′anticameră tot d′auna, de salonŭ vara, și de sallă de mîncare iarna. Aci s′afla unŭ piano, unŭ biliiartŭ ș′o bibliotecă. Salla aceasta era mobilată după gustul orientalŭ. Cu piano cînta Avestița, la billiartŭ juca bărbatul cu nevasta, saŭ bărbatul cu amicul săŭ adevăratŭ, cu medicul caseĭ ; billiartul era o măsură igienică pentru Avestița, precum strungăria era pentru Misticescu. Dintre celle treĭ camere de sus dela dreapta, cari dideaŭ spre curte, ș′alle cărora ușĭ eraŭ toate spre salla de intrare, camera cea maĭ spațioasă servia de salonŭ ; salonul era așezatŭ între camera de culcare a eroilor, și camera de lucru saŭ de studiŭ a Misticesculuĭ. Această cameră, ce respundea cu camera fideluluĭ servitorŭ, avea doă trape, una depre care am vorbitŭ, și care, în camera de jos, era mascată de desemnurĭ, iar în camera de sus c′unŭ tapetŭ turcescŭ; o altă trapă respundea în podul caseĭ, mascată ș′aceea pe din întru cu desemnurĭ, și în podŭ cu gazete vekĭ și cu cartoane netrbuincioase.

Această cameră mai avea unŭ secretŭ : în păretele despre salonŭ, la o înălțime d′un stînjinŭ, era unŭ okiŭ micŭ de sticlă, de mărimea unuĭ firfiricŭ, și care era mascatŭ, în camera Misticesculuĭ, d′o cădriță, iar în salonŭ, de desemnurile ce ornaŭ părețiĭ acestuĭ salonŭ. Cellŭ maĭ agerŭ okiŭ nu putea descoperi acea ferestrue artificială.

Sub pretestŭ d′a nu se fura vr′o hîrtie, în camera aceasta numaĭ Ioniță, și Avestița puteaŭ să intre.

Celle patru camere din stînga sălleĭ de intrare, așezate una lîngă alta, avînd și acestea ușele tot spre salla de intrare, eraŭ destinate, una pentru locuința mameĭ Misticesculuĭ, și cea d′allăturĭ pentru femeea ce o servia ; iar cellelalte duouă, pentru copiĭ și pentru femeea ce servia p′Avestița.

Din podul caseĭ putea privi cineva în aceste patru camere prin găurĭ micĭ artificiale, mascate în întru de desemnurĭ, iar în podŭ de gazete vekĭ.

Mobila din toate camerele era simplă și de gustŭ; putea descoperi cineva unŭ șoarice ascunsŭ sub canapelle. Perdelele ferestrelor eraŭ transparinte, iar ferestrele eraŭ întărite cu drugĭ de ferŭ. Ușa camereĭ Misticesculuĭ, ce da în capulŭ de sus allŭ scărreĭ, era pe jumătate ornată cu sticle accoperite cu perdelle verzĭ.

Ceiea della această cameră o ținea Misticescu, ș′o încredința la nevoe fideluluĭ servitorŭ.

Curtea și grădina eraŭ așternute cu nisipŭ măruntŭ, pe care se imprima ușor urmele trecătoruluĭ. Grădinarul avea ordinŭ a așeza nicipul din grădină și din curte în toate nopțile, ′nainte d′a se culca. Noaptea, casa era păzită de duoĭ cîînĭ de stînă, cu cerul gureĭ negru, ce aveaŭ căsuțele lor lîngă grădină.

Astfel, casa întreagă înfățișa o pînză de păeajenŭ, din mijlocul căria Misticescu vedea și simțea totul, fără a fi simțitŭ și văzutŭ de nimenĭ. Din cînd în cind, noaptea saŭ seara, ellŭ descărca cîte unŭ pistolŭ, saŭ cîte o nușcă, spre partea grădineĭ,sub pretestŭ d′a speria pe hoțĭ, de care Avestița avea mare frică. Astfel era colivia canaruluĭ nostru conjugalŭ.

Ce nerozie! vor zice unele femeĭ; dar se poate păzi cîmpul cu iepuriĭ ? Cîte mijloage n′are o femee, cînd o voi, să devie neconsecintă ! . . . Ș′apoĭ, numaĭ în casă se poate săvîrși crima conjugală? Toate sunt ușure pe hîrtie ! Cînd femeea voieste, Cornea iscăleste. Nu poate fi o femee păzită nicĭ kiar într′un balonŭ, atirnatŭ ca unŭ policandru în mijlocul nuorilor. ”

La aceste observărĭ logice, pline de spiritŭ și de ad-vărŭ, legislatorul conjugalŭ îșĭ înclină fruntea cu respectŭ ; și respunde numaĭ cincĭ cuvinte, trase din vocabularul filosoficŭ allŭ poporuluĭ :

‘Paza bună fereste primejdia rea.’

CAPITOLU XII. Altarul conjugalŭ.

În acestŭ capitolŭ vom face descrierea altaruluĭ conjugalŭ, unde troneasă Idolul amoruluĭ conjugalŭ

Sarcina noastră în acestŭ capitolŭ este foarte grea, avînd a vorbi de misterele camereĭ nupțiale.

Ne vom sili a întrebuința o limbă allegorică, spre a face să nu roșească preotessele Vesteĭ. Balzac recomană treĭ modurĭ de culcare pentru ființele privelegiate la care se adressează opera sa Physiologie de marriage, și care ne-a servit de conductorŭ.

Duoă camere despărțite.

Duoă paturĭ gemmene.

Unŭ singurŭ patŭ.

Aceste treĭ modurĭ de culcare aŭ avantagele și desavantagele lor ; modul al treilea e preferabilŭ pentru bărbatul care ține la onnoarea famillieĭ.

Modul d′întiiŭ, — duoă camere despărțite, — îllŭ poate întrebuința bărbatul în timpul lăuzieĭ soțieĭ salle, saŭ cînd s′a assigurat pe de plinŭ de virtutea femeiĭ, saŭ la cazurĭ de malatiĭ, saŭ la alte împrejurărĭ analoge.

Bărbațiĭ predestinațĭ (Vezĭ partea I a acesteĭ opere, pag. 15-21) aŭ o predilecțiune pentru acestŭ modŭ de culcare, din causa defectelor lor.

De esemplu, medicul, care aleargă în ajutorul omeniriĭ sufferinde, la orĭ ce oră din zi și din noapte, este nevoitŭ a se culca într′o cameră deosebită, spre a nu tulbura repausul iubiteĭ salle consoarte

Litterațiĭ, cari ținŭ maĭ mult la litteratură decît la onnoarea femeilor lor ; matematiciĭ, cari ′șĭ petrecŭ tot timpul în deslegarea vr′unuĭ problemŭ algebricŭ; naturaliștiĭ, cari studieasă vr′unŭ osŭ antedeluvianŭ ; jucătoriĭ (de cărți) cari vinŭ a casă despre zioă ; berbanțiĭ, cari află mulțumire în societatea altor femeĭ ; bărbațiĭ cari aŭ urîta deprindere a sforăi, a gesticula, a da din picioare, saŭ a măturisi în somnŭ tot ce facŭ și vorbescŭ fiind deștepțĭ ; în fine, bărbațiĭ d′un temperamentŭ foarte inflamabilŭ ; toțĭ aceștia adoptă primul modŭ de culcare. Cu toate astea vine unŭ timpŭ, (timpul neputințelor omeneștĭ) cînd, după mulțĭ anĭ de încercărĭ, dup′o viață conjugală fără furtunĭ, omul e silit a adopta modul întîiŭ de culcare.

Venim la duoă paturĭ gemmene , saŭ paturĭ cu rotille, ce se potŭ împreuna saŭ despărți, după trebuință.

Acestŭ modŭ de culcare nu e maĭ puțin vătămătorŭ fericiriĭ conjugale, fiind o jumătate de măsură ; în căsnicie, ca în politică, ca în toate, lucrurile pe jumătate sunt vătămătoare ; elle presupunŭ temmere, sfială, neputință, necapacitate, nedibăcie ; elle caracterisă pe bărbațiĭ predestinațĭ, ca și pe diplomațiĭ moderațĭ. Dăm cîte-va esemple pentru deslușire.

Pe cînd bărbatul doarme în patul săŭ, allăturĭ cu patul soțieĭ salle, de se va ′ntîmpla să fie și greŭ la somnŭ, saŭ ostenitŭ, soția neconsecintă poate sbura din cuĭbul Imeneuluĭ în cuibul Amoruluĭ.

Ar fi maĭ cu greŭ uneĭ asemenea femeĭ a sbura din cuibŭ, dormind în acellașĭ patŭ cu bărbatul, și maĭ alles dormind la părete ; căcĭ se espune atuncĭ a deștepta din somnŭ pe bărbatŭ ; afară numaĭ daca bărbatul doarme somnul drepților, saŭ daca femeea l′a addormit într′adins.

Se ′ntîmplă ca nevasta să tremure de frigŭ în patul eĭ saŭ să se prefacă că′ĭ este frigŭ, pe cînd bărbatul poate assuză de căldură în patul săŭ ; daca ar fi amînduoĭ într′acellașĭ patŭ, căldura unuia s′ar comunică celuĭ-laltŭ, și vice versă ; astfel ekilibrul sîngeluĭ s′-ar restabili; și acestŭ ekilibru fisicŭ ar adduce ekilibrul moralŭ, deranjeat de differite cause ; decĭ, ekilibrul ține lumea fisică și morală. Cu duoă paturĭ trebue maĭ multŭ focŭ în sobă, în timpul ierneĭ ; maĭ mulțĭ banĭ dar se scot din ladă, cari banĭ s-ar putea întrebuința cel puțin la toaletta femeiĭ.

Recomanăm celle duouă paturĭ gemene cellor cu defecte corporale, cellor cu somnul ușor c′al unuĭ cîine, ereticilor cari nu păzescŭ posturile, și cellor ce sunt foarte sigurĭ de fidelitatea soțiilor lor.

Remîne al treilea modŭ, de culcare : unŭ singurŭ patŭ pentru amînduoĭ însurățeiĭ.

Ca toate în lume, acestŭ modŭ de culcare are și ellŭ avantagele și desavantagele salle ; desavantagele sunt acestea:

A fi în contact cu femeea opt ore în 24, și în cursŭ de 20 de anĭ, e contra Higeneĭ; apoĭ illusiunele amoruluĭ pot suferi și elle mult din aceasta.

‘Somnul, fiind imaginea morțiĭ, puținĭ dormŭ, zice Balzac, ca Agamnenon, în minutul cînd Clitemnestra, împinsă de Egistŭ, înainteasă încet ca să′lŭ assassine.’

Maĭ adaogă că trebue să păzeștĭ unŭ regimŭ severŭ de mîncare, ferindute de toate acelle legumĭ cari derangeasă stomacul.

Eștĭ espus a pierde, ca Psyche, într′o singură noapte, toate illusiunele, neavînd cel puțin copsolarea luĭ Psyche, d′a păstra speranța în cutia Pandoreĭ conjugale.

Apoĭ sunt defecte d′acellea cari în somnŭ nu se pot supune voințeĭ omuluĭ, și cari contribue nu puținŭ la pierderea illusiunelor.

Misticescu dormia maĭ ușor decît unŭ cîĭne de rasă ; ellŭ deprinsese pe soția luĭ să doarmă la părete, sub pretestŭ că nu poate dormi altfel.

Avea în fine ‘unŭ somnŭ spiritualŭ’, cum zice Balzac : sbîrniitura uneĭ muste l-ar fi desteptatŭ.

Cu asemenea bărbatŭ, Avestița n′avea curagiul a sbura noaptea din brațele Imeneuluĭ în brațele Amoruluĭ.

Misticescu deprinse încă pe soția luĭ a dormi cu candela apprinsă, sub pretestu că ′ĭ place lumina kiar atuncĭ cînd n′o poate vedea ; motivul era că lumina sperie pe Minotaurŭ, allŭ căruia elementŭ e întunerecul dedaluluĭ.

Misticescu se deprinsesse de micŭ a dormi cu capul golŭ: părul săŭ era scurtŭ ; corpul, accoperitŭ în somnŭ d′o cămașă de borangicŭ, era curatŭ ca argintul; somnul săŭ era somnul unuĭ copillŭ.

Cînd se culca, mestica puțină coajă de portocală, saŭ vr′o cuișoară, sub pretestŭ de conservarea dinților ș′a stomahuluĭ ; cînd deschidea dimineața okiĭ, îșĭ clătia gura cu odicolonŭ ammesticatŭ cu apă, și ′șĭ ștergea okiĭ cu batista ; apoĭ, cel puțin de duoă orĭ pe septămînă, trecea în insula Venereĭ spre a adduce sacrificiĭ acesteĭ protectrițe a secsuluĭ frumușelŭ. Asemenea pelerinagiurĭ la Cythera se făceaŭ în revărsatul ziorilor, după consiliele luĭ Hippocrate.

Misticescu, adoptînd modul al treilea de culcare, nu se temea nicĭ de ruinarea sănătățiĭ, nicĭ de pierderea illusiunelor, nicĭ de effectele benedecțiuniĭ preotuluĭ la cununie.

Doamna de Maintenon scria uneĭ amice intime , ′nainte d′a deveni soția secretă a luĭ Ludovicŭ XIV:

‘Le le renvois tonjours content, jamais satisfait.’

În traducțiune liberă, aceasta însemneasă :

„Regele pleacă dela mine încîntat de spiritul meŭ, de grațiele mele, d′amabilitatea mea, de erudițiunea mea, de fermecul conversațiuniĭ melle; dar nicĭ odată pînă azĭ n′a gustat din arborul opritŭ."

Amorul nu consistă numaĭ în voluptățĭ ; de multe orĭ o femee preferă unor plăcerĭ voluptoase acelle confidențe alle inimeĭ (épanchements du coeur), acelle convorbirĭ dulcĭ între patru okiĭ, la lumina melancolică a Luneĭ, în fine, acelle sărutărĭ suave, de cari sunt geloșĭ angeliĭ în cerurĭ ; suffletul atuncĭ s′aseamănă cu acelle florĭ misterioase ce ′șĭ deskhidŭ sînul la lumina pallidă a lampeĭ nopturne, și cari îșĭ accopere fața și sînul la arătarea soareluĭ. Amorul este și ellŭ o floare cerească, care se complace în linistea misterioasă a singurătățiĭ, și la lumina melancolică a stellelor, și care s′adapă cu lacrămile Auroreĭ, și se recoreste cu suflarea zefirilor de noaptea.

Am dovedit în partea I a acesteĭ opere ()că amorul este poesia simțurilor, avind, ca și poesia, espressiunĭ infinite; am dovedit încă că nu sunt toțĭ kiemațĭ a fi amanțĭ și bărbațĭ, precum nu pot fi toțĭ poețĭ și diplomațĭ.

Caracterele principale alle amoruluĭ sunt: illusiunele și dorințele.

Despre illusiunĭ, vom vorbi pe larg în partea III a acesteĭ opere ; desure dorințe, Buffon zice :

‘Organele omuluĭ sunt cu mult maĭ obbosite de dorințe, decît de satisfacerea plăcerilor : căcĭ dorința constitue unŭ fellŭ de possessiune intuitivă. Dorințele, des repetate, consumă maĭ multŭ fluidŭ vitalŭ decît gesticularea și mișcarea. De esemplu, passiunele, ce alt sunt elle decît dose marĭ de dorințe ? Passiunele brăsdeasă adînc fața și fruntea omuluĭ ambițiosŭ, a jucătoruluĭ de cărțĭ, etc ; elle useasă corpul cu repeziciune.’

Să vedem acum avantagele unuĭ singurŭ patŭ.

Cellŭ d′ăntîiŭ avantagiŭ este că, în fie ce noapte, bărbatul poate verifica gradul de simțire saŭ de răceală al soțieĭ salle, prin variațile atmosferice alle mîinelor eĭ ; astfel medicul, prin pulsul mîineĭ, află starea malatieĭ corporale.

‘Hirologia este o știința mult maĭ sigură și maĭ utilă decît fisionomia. Ce este hirologia ? Stiința d′a cunoaște simțimintele inimeĭ prin variațiile atmosferice alle miinelor ; este barometrul suffletuluĭ, este incarnarea cugetăriĭ, este intrumentul essențialŭ al pipăituluĭ, este organul ce ne transmite nemijlocit affecțiunele simțuale, și care, din preună cu okiĭ, revarsă fluidul magneticŭ asupra ființelor iubite; în fine, hirologia e oglinda magică în care omul citește destinul săŭ”.’

Misticescu putea, în skimbările fețeĭ soțieĭ salle, în vorbele eĭ tremurînde saŭ înfocate, în variațiile atmosferice alle mîinelor, calde în amorŭ și recĭ în ură, putea zicŭ descoperi cugetările eĭ celle maĭ ascunse.

Ellŭ putea astfel întreține anprinsŭ focul iubiriĭ în căminul conjugalŭ, ellectrisînd în fie ce noapte suffletul impressionabilŭ al Avestițeĭ, și identificîndu′lŭ cu allŭ săŭ.

Cu modul acesta, ellŭ o putea magnetisa la trebuință foarte ușor. De ce mare folosŭ e magnetismul animalŭ unuĭ bărbatŭ ce are o femee ca Avestița, și care e nevoitŭ a trăi în mijlocul uneĭ societăți depravate!

Vom vedea în capitolulŭ XXIV, cît de folositorŭ fu pentru eroul nostru acestŭ darŭ divinŭ, prin care putem descoperi cugetele celle maĭ secrete alle suffletuluĭ.

‘„În Anglia, zice Balzac, camera nupțială este unŭ locŭ sacru : numaĭ bărbatul și nevasta aŭ dreptul a intra într′însa ; celle maĭ multe femeĭ (lady) facŭ elle singure așternutul. Din cîte maniĭ are Anglia, mania aceasta o aflăm plină de bunŭ simțŭ și de misterŭ ; ea place tuturor inimelor tinere (tendres). Din nefericire, tocmaĭ aceasta este nesocotită de Franceșĭ. În Franța poate intra orĭ cine, ca la unŭ spectacolŭ, în santuariul conjugalŭ.’

Misticescu adoptă gustul delicatŭ al Englesilor, în privința camereĭ nupțiale.

În timpul lunelor de miere (), femeea este numaĭ urekĭ și attențiune ; este sclava amoruluĭ conjugalŭ; unŭ bărbatŭ ca Misticescu poate face atuncĭ din femeea luĭ orĭ ce voiește, inima eĭ fiind ca ceara ; artistulŭ imprimă în ceară ideea sa, dindu′ĭ formma ce voiește. Atuncĭ se pot desvolta bunul, frumosul, folositorul, c′o mare înlesnire și cu mare succesŭ.

A se însura cineva spre a perpetui speția umană, nu poate fi scopul finalŭ allŭ căsătorieĭ ; căsătoria nu poate fi arborul ce ′șĭ dă regukat fructele salle; ea este legătura a duoă sufflete, unite pentru unŭ scopŭ nobilŭ și sublimŭ: a ușura sarcina viețeĭ, a îndulci amarul soarteĭ, a brava nenorocirea, a da societățiĭ cetățenĭ virtuoșĭ, a ′șĭ prepara unŭ asilŭ pentru bătrînețe, a ′șĭ procura o consolare la neputințe ; în fine, a trăi, a iubi, a crede, a spera în duouĭ; a fi fericițĭ în soție și copiĭ, ș′a regenera societatea prin familie.

Daca sclavia și corupțiunea vor fi în familie , cum poate famillia cea mare (soțietatea) să prospere, să fie liberă și fericită ?

J. J. Ronsseau, marele reformatorŭ al Franțieĭ, care a contribuit atît de mult la Revoluțiunea cea mare de la 1789, cu dreptŭ cuvîntŭ a zisŭ:

‘„Reformațĭ moravurile, și ațĭ retormatŭ societatea.”’

Însă numaĭ prin femee, care e kiemată a da patrieĭ cetățenĭ, se pot reforma moravurile societățiĭ.

Tot filosoful Geneveĭ a zisŭ :

‘„Oameniĭ vor fi tot d′auna aceea ce vor plăcea femeilor ; de voițĭ ca eĭ să fie bunĭ și virtueșĭ, învățațĭ pe femeĭ ce este mărirea și virtutea.”!’

Venim la luna de miere.

‘„Luna de miere, zice autorul nostru favoritŭ, este unŭ anglicismŭ, ce a trecut în toate limbele: căcĭ esprimă foarte bine epoca suavă, dar fugitivă, a căsătorieĭ, cînd viața e numaĭ dulceață și răpire. Ea va rămînea în orĭ ce limă cum remîne o illusiune o rătăcire ; căcĭ se presintă în zioa nunțiĭ ca o Nimfă încununată de flori suave ; dar adesea , a-duoa zi dupe cununie, Nimfa devine un monstru ; luna de miere se preface în lună roșie, simbolŭ allŭ nefericiriĭ conjugale. ”’

La căsniciĭ ca cea descrisă în partea I a acesteĭ opere, luna de miere lucește o singură noapte, la orizontul depărtat al căsătorieĭ ; apoĭ nuoriĭ desgustuluĭ o întunecă.

La căsniciĭ ca cea descrisă în partea II din Mistere le căsătorieĭ, luna de miere se poate întuneca de nuorĭ ; dar bărbatul cum se cade, cu suflarea iubiriĭ face ca luna de miere să nu deviie lună roșie.

La căsniciĭ ca cea din partea III, a acesteĭ opere, luna de miere streluce în eternitate pe cerul azureŭ al căsătorieĭ : aci femeea singură rissipeste toțĭ nueriĭ, prin suflarea divină a amoruluĭ ; ea împiedică a deveni luna de miere lună de nefericirĭ și de lacrămĭ.

CAPITOLU XIII. Șearpete sub florĭ.

Cununiea Misticesculuĭ cu Avestița se serbă la moșie, în biserica satuluĭ. Nașiĭ lor fură unŭ medicŭ și soțiea luĭ, amicĭ intimĭ aĭ famillieĭ, și oamenĭ oneștĭ.

Între marturiĭ nunțiĭ, figuraŭ și duoĭ junĭ, o soră și unŭ frate, copiĭ aĭ unuĭ boerŭ mare, a căruia moșie se vecina cu a Misticesculuĭ ; fata se numia Angelica, și flăcăul Adonis; junele era unŭ bărbatŭ completŭ, de 25 de anĭ, melancolicŭ ca luna ; avea talia crinuluĭ și fața roseĭ ; era poetŭ și pianistŭ ; o posă apoloniană și surîsul grațiilor; spiritul luĭ Voltaire, unit cu logica luĭ Bacon ; în fine, unŭ bărbatŭ perfectŭ, astfel cum să întoacă creeriĭ Avestițeĭ, kiar în zioa cununieĭ, și să puie pe gîndurĭ kiar p′un bărbatŭ ca Misticescu.

După cununie, Adonis salută pe ginere cu cuvintele următoare :

— De și n′am fericirea a vă cunoaște, profitŭ însă d′această frumoasă occasiune, spre a vă uratot ce poate dori inima unuĭ bărbatŭ în asemenea zi solemnă.

— Îțĭ mărturisescŭ din suffletŭ, Domnul meŭ.

—Cu cine am onnoare ?

—Adonis Trandafireanu, proprietarŭ al moșieĭ vecine.

—Fiiul boeruluĭ, care . . .

—Care e față ; și care, daca ′mĭ permițĭ. . . .

—Sunt fericitŭ a face cunoștința sa.

Fiiul recomandă ginereluĭ pe părințĭ și pe surora luĭ ; Misticescu, la rîndul săŭ, recomană pe aceștia mameĭ și soțieĭ salle. Famiilia Trandafireanuluĭ fu invitată la masă și la ballul cîmpenescŭ ce era să se dea în grădina locuințeĭ salle della moșie.

Adonis și Angelica abia sosisseră în patria lor; eĭ terminasseră studiele, unul la Paris, și altul în Brucselŭ. Angelica, numaĭ de 16 anĭ, era sublimă de frumusețe și de candoare ; cit pentru celle-lalte calități alle salle, Natura revărsasse asupra eĭ, cu mîinĭ pline, toate darurile salle; spiritŭ, grațiĭ, amabilitate, blîndețe, inimă, talentul poesieĭ, al pictureĭ ș′al muziceĭ, nimic nu lipsia acesteĭ vestale; era o femee perfectă în felul eĭ, ca și fratele în felul săŭ; daca n-ar fi fost frațĭ, Adonis și Angelica ar fi format cea maĭ potrivită și fericită perekie conjugală.

Adonis se înamorasse de Avestița, care și ea fu săgetată de amorul luĭ.

Ea simția pentru Adonis ceea ce nu se poate esprima ; cît ținu ceremonia cununieĭ, okiĭ eĭ fură nedeslipițĭ de la Adonis. Misticescu, care în timpul cununieĭ, ținea de mînă pe Avestița, simți prin acestŭ barometru tot ce se petrece în suffletul eĭ : mîna eĭ aci ardea ca focul, aci era umedă ; mireasa tremura și ofta mereŭ.

—De ce staĭ pe gîndurĭ? șopti Misticescu nevesteĭ salle.

— Nu prea mă simțŭ bine, respunse ea.

Ea îllŭ strînse de mînă și surîsse, privind pe Adonis, care i respunse și ellŭ printr′unŭ surîsŭ nu maĭ puțin semnificativŭ.

La masă, Adonis se așeză în fața Avestițeĭ, și Angelica în fața Misticesculuĭ ; la ballŭ, jucară împreună danțurĭ naționale, la lumina Luneĭ ș′a lampelor colorate, și la sufflarea zefirilor ce recoriaŭ peptul înflăcărat al înamorațior.

La miezul nopțiĭ, fie care se dusse la alle salle ; miriĭ remasseră singurĭ. Patul nupțialŭ, improvisatŭ de Misticescu, era unŭ leagănŭ de florĭ cîmpene.

Cînd Misticescu îșĭ luă noapte bună dela maĭcă sa, aceasta ′ĭ zisse :

—Aĭ observat ceva astăzĭ?

— Din nefericire, da !

— Fiĭ linistit; tot răul are leacul săŭ ; leacul la răul de față este și aflatŭ.

Mama descoperi fiiuluĭ planul eĭ.

—Minunat ! zisse ellŭ.

—Trebue însă a ne grăbi, ca flacăra să nu devie incendiŭ.

—Aceasta este și dorința mea.

Avestița era melancolică ; suspinele eĭ, dese și înfocate, trădaŭ secretul inimeĭ salle. Ea începu a plînge.

— Ce aĭ-tu ? o întrebă bărbatul.

— Nu știŭ ! Negreșit, emoțiunele zilleĭ ; ideea fericiriĭ noastre viitoare ; simțŭ însă trebuința d′a plînge.

—Sunt lacrămĭ de fericire ! zisse bărbatul, îmbrățișînd pe femeea luĭ. Repausă, bella mea ! Aĭ nevoe de repaosŭ: inima ta este unŭ vulcanŭ, care face erupțiune. Eŭ înțellegŭ, și approbesŭ aceste lacrime de fericire . . . Culcăte, angelul meŭ !

Ellŭ îmbrățișă pe soția luĭ și se prefăcu c′addoarme ; nevasta însă nu putea dormi ; negreșit se gîndea la posițiunea eĭ cea critică ; îșĭ addusse aminte de cuvintele bărbataluĭ eĭ, din noaptea aceea descrisă în Capitolul II allŭ acesteĭ părțĭ, întitulatŭ Eva în Paradisŭ.

„Ce lipsea Eveĭ ca să fie fericită ? se gîndi ea. O! acum înțellegŭ posițiunea Eveĭ, cînd zări șarpele amăgitorŭ, și auzi amăgitoarele luĭ vorbe ! Și cu toate acestea, Alecu mă iubeste! Ellŭ a făcut atîtea sacrificiĭ pentru mine ! Inima mea i′a alles dintr′o mie ; și cînd să cullegŭ buketul fericiriĭ, cu atîta impaciență asteptatŭ, șarpele amăgitorŭ, ascuns sub florĭ, îșĭ lasă veninul fatalŭ în inima mea, tulburînd fericirea mea conjugală. O ! sunt criminală în okiĭ bărbatuluĭ, în okiĭ soțietățiĭ, în fața luĭ Dumnezeŭ ! Dar amorul e maĭ tare decît logica ; simțŭ și recunoscŭ culpa mea ; cu toate acestea, . . . . ah ! Ce misterŭ e inima omuluĭ ! De unde vine această legătură misterioasă? Este oare affinitatea de fluide ? Nu știŭ ce este ; simțŭ însă că sunt criminală! Cugetul îmĭ zice să descoperŭ Aleculuĭ secretul fatalŭ, să ′ĭ cerŭ ertare, să .... Dar ellŭ mă va disprețui ; și cu dreptŭ cuvîntŭ ! Să sufferŭ dar; se ′ngițŭ lacrămile melle! Dar putea-voiŭ oare învinge această fatală passiune ? Putea-voiŭ ascunde această crimă dela okiĭ pătrunzătorĭ aĭ bărbatuluĭ ș′aĭ soacreĭ ? Dar daca eĭ vor fi înțellesŭ motivul melancolieĭ ș′al lacrămilor melle ? Simțŭ remușcarea ! N-ar fi maĭ bine să puiŭ unŭ capătŭ acestuĭ răŭ ?”

ĭ se păru c′aude unŭ corŭ de angelĭ ; ascultă, și auzi în depărtare o voce de tenorŭ, o voce sublimă, care cînta, accompaniată d′o kitară, următoarea canțonetă :

Ellŭ este ! gîndi Avestița, tressărind.

Se sculă binișor din patŭ, și se dusse la fereastră, ca s′auză maĭ bine : era o lună ca zioa. Cîntecul s′appropia spre partea ferestreĭ unde asculta Avestița.

În timpul acesta, Misticescu, care era deșteptŭ, și observa cu coada okiuluĭ toate miscările soțieĭ salle, se gîndia astfel :„Pe Dracu l′am căutat în corabie? Am rîsŭ de Cerbureanu; un altul va rîde de mine ! Nu, nu ! Nu va rîde nimenĭ de mine. Îllŭ voiŭ omorĭ, pe rivalul meŭ ; nu cu pumnalul, nicĭ cu glonțul ; îllŭ voiŭ uccide cu ridicolul. Avestița îllŭ va disprețui, ea singură în toată viața eĭ.”

Ellŭ auzi atuncĭ musica ce o auzisse și Avestița.

—Ah ! Iacove, zisse Adonis către servitorul săŭ, mult o iubescŭ p′această femee!

—Crezŭ, Domnule. Și nu e greŭ a te iubi și ea pe Dumneata.

—Dar daca ea iubeste pe bărbatul eĭ?

—Și Adam credea că Eva nu va iubi decît pe dînsul; și Șarpele a amăgit′o ! Cu răbdarea ajunge omul lesne la scopul săŭ.

— Voiŭ întrebuința totul ca să possedŭ această femee.

— Nu veĭ astepta mult, crezŭ ; maĭ alles la țeară , unde sunt atîtea mijloace de întâlnire.

— Cît e de fericitŭ acum soțul eĭ! Ellŭ se îmbată de nectarul voluptățiĭ, la sînul acesteĭ femeĭ sublime !

— Mîĭne veĭ fi și Dumneata fericit ca dînsul.

— Mîĭne, zisseșĭ tu ?

— Mîĭne, saŭ poimîĭne; dar veĭ fi, negreșit.

Cîĭniĭ de curte, cari revisuiaŭ în acellŭ minutŭ grădina, începură să latre toțĭ în partea unde Adonis și fidelul săŭ companion făcea prima serenadă Avestițeĭ. Amorul dispăru. Cîĭniĭ încetară din lătratŭ. Avestița se culcă lîngă bărbatul eĭ, cărsînd unŭ șiroiŭ de lacrămĭ.

CAPITOLU XIV. Soacra mare.

A duoa zi Avestița avea frigurĭ. Din norocire , medicul era la′ndemînă. Misticescu, care cunoștea causa malatieĭ, rugă pe medicŭ a′ĭ da o băutură care să′ĭ liniștească sîngele ; apoĭ, c′o dibăcie demnă d′unŭ diplomatŭ, revărsă speranța în suffletul eĭ descurageatŭ.

—Îndată ce t′eĭ face bine, zisse ellŭ, vom face o cavalcadă, la care vor lua parte și veciniĭ noștriĭ, daca consimțĭ.

—Angelica ! Ce fată bună ! căt o iubescŭ ! Ferice acella care va ști să captive inima eĭ! Nu este așa, Alecule, că daca eraĭ liberŭ, o făceaĭ soția ta ?

— Dacă nu te așĭ fi cunoscut pe tine, poate.

— Ce angelŭ de blîndețe !

—Vom petrece bine la țarră cu aceștĭ vecinĭ.

— Daca sunt cu tine, ′mĭ e destul.

Și ea sărută mîna bărbatuluĭ, care o sărută pe frunte : fruntea eĭ ardea ca focul.

Peste duoă zille, Avestița era întremată : melancolia eĭ perisse. A treea zi della cununie, Misticescu priimia visita famillieĭ Trandafireanu. Avestița legă o amiciție sinceră cu Angelica, și bărbatul eĭ cu Adonis; din zioa aceea, Adonis și Angelica eraŭ nelipsiți din casa Misticesculuĭ. Bărbatul propusse într′o zi luĭ Adonis o partidă de vînătoare.

La vînătoare, Misticescu deskisse vorba de femeĭ.

—Trebue să fi făcut multe conciste la Paris? întrebă Misticescu pe Adonis.

—Conciste de Lorette nu se pot numi conciste, respunse Adonis.

—Cu toate astea, femeile sunt toate ca una ; cea maĭ virtuoasă, după părerea mea, este cea maĭ neconsecintă, cînd amantul eĭ va ști cînd și cum să attingă coarda delicată a inimeĭ salle. Femeile sunt ca passările ; nicĭ o passăre nu șade s′o prinzĭ; trebue să știĭ s′o uccizĭ din sborŭ, saŭ s′o prinzĭ viă în cursă ; în fine, cu femeea trebue curagiŭ. Astfel am captivat eŭ inima Avestițeĭ : ′ĭ am făcut poesiĭ,′ĭ am captivat spiritul ; și cu spiritul ′ĭ am captivat inima. Într′o frumoasă noapte, profitînd d′o frumoasă occasiune, am căzut la genukiĭ eĭ, ′ĭ am declarat cu lacrămĭ passiunea mea, și . . . passerea era în lațul meŭ ! Din minutul acella, ea era femeea mea.

— Trebue să te iubească prea mult!

— O adorŭ ! Dar femeile sunt toate kokete.

Veni și partida de căllărie. Avestița căllărea ca o Amazoană ; Angelica, asemenea. Misticescu căllărea allăturĭ cu Adonis; Angelica, lîngă Avestița. Din cînd în cînd, Misticescu se întrecea fugă cu Angelica, care simția pentru dînsul ceea ce simția fratele eĭ pentru nevasta luĭ. În timpul acesta, Adonis se appropia de Avestița, și ′ĭ spunea tot ce simte o inimă amoroasă ; apoĭ galopaŭ allăturĭ ....

Vr′o duoă săptămînĭ eĭ petrecură astfel : dimineața, cavalcadă ; peste zi, lectură la umbră de arburĭ, și cîntece din gură și pe piano ; seara, primblărĭ pe josŭ; Misticescu da brațul Angelikeĭ, și Adonis da brațul Avestițeĭ ; bătrîniĭ urmaŭ încet pe copiĭ lor fericițĭ ; mama Misticesculuĭ însă nu pierdea unŭ minutŭ din vedere pe nurora eĭ prea iubită.

În timpul acesta, Angelica scotea potretul Misticesculuĭ, și Adonis p′al Avestițeĭ. În timpul acesta, eĭ danțaŭ cu săteniĭ în costumŭ naționalŭ, la sunnetul lăuteĭ ș′al cimpoiuluĭ, În timpul acesta, strînsorĭ de mînă pe furișŭ, călcărĭ de picioare pe sub masă, vorbe-dulcĭ, și billete-dulcĭ în versurĭ.

Eată duoă felurĭ de billete-dulcĭ.

Maĭ eată unŭ altfel de billetŭ dulce : unŭ buketŭ de floricelle.

Acestŭ buketŭ de florĭ are următorul înțellesŭ:

„Frumoasa mea (rosa) regină (crinul), plină de geniŭ (platană), de voluptate (tiparosa), de fermecŭ (brebenelŭ), eștĭ bunătatea (fraga) și amabilitatea (iasomia) ; calitățile inimeĭ talle întrecŭ frumusețea ta (rosetta) ; consolă dar (macul) unŭ suffletŭ tînărŭ(aurica) și poeticŭ (răsura), făcîndu′lŭ fericitŭ (clopoțeilul) ; ellŭ va fi fidelŭ (veronica), te va stima (ruta), și va immortalisa numele tăŭ (dafinŭ)."

Buketul îl presintă Adonis Avestițeĭ, față cu bărbatul eĭ, care îndată îtlŭ descifră prin ajutorul Limbagiuluĭ de florĭ al luĭ Aimé-Martin ; se prefăcu însă că nu ′nțellege nimic. Poesia însă o presintă Adonis în secretŭ ; Avestița îĭ dette mîna să ′ĭ o sărute. Această poesie, ea o tăĭnui de bărbatul ei, care cu toate acestea, prin mijlocul magnetismuluĭ, putu afla locul unde a pus-o.

Judece acum lectorul daca niște asemenea procedărĭ, din partea unuĭ june ca Adonis, nu sunt în stare să moaie o inimă de bronzŭ !

Adonis era unŭ rivalŭ periculesŭ pentru Misticescu ; în okiĭ Avestițeĭ, bărbatul era unŭ șoimŭ, dar amantul era unŭ canarŭ ; decĭ, femeilor de trampa Avestițeĭ le placŭ maĭ mult canariĭ de cît șoimiĭ.

Cînd Misticescu crezu că passiunea amanților era în apogeul săŭ, pusse îndată în lucrare planul mameĭ salle. Acellŭ planŭ ingeniosŭ îlŭ recomandăm bărbaților cari ținŭ la onoarea femeilor lor, și cari vor să scape de rivalĭ redutabili ca Adonis.

Într′o zi, la gustare, cînd Angelica lipsea, și pînă a nu se pune boeriĭ la masă, Soacra mare stricură cîte va picăturĭ dintr′e sticluță în butilia cu vinŭ negru, pusă lîngă tacîmul destinatŭ pentru Adonis.

După gustare, epistatul moșieĭ veni să anunțe Misticesculuĭ că caiĭ sunt gata; bărbatul se scuză către amicul săŭ, zicînd că o affacere urgentă îllŭ reclamă la capătul moșieĭ, unde are a constata niște semne de hotare. După cîte va minute della plecarea Misticesculuĭ, mama luĭ se stricură și ea din casă, făcîndu′șĭ trebă în grădină.

Amanțiĭ rămasseră singurĭ.

Adonis, văzînd dup′o fereastră pe Soacra mare occupată în grădină, crezu c′acum e momentul favorabilŭ a lua cetatea cu assaltŭ. Ellŭ căzu la picioarele Avestițeĭ.

—Angelul meŭ, te iubescu ! Acestŭ cuvîntŭ ți′lŭ repetŭ pentru a mia oară !

— Domnule Adonis, aĭ uĭtat c′am jurat credință bărbatuluĭ meŭ ?

—Avestițo ! Fiețĭ milă! . . .”

Vinul și amorul turburasseră creeriĭ amantuluĭ ; ellŭ plîngea ca unŭ copillŭ ! Femeea are inimă de ceară ; iar ceara se topeste la flacăra foculuĭ.

—Scoală, Adonis!...Nu mă face nefericită !

—Iubescŭ pe Alecu ! Inima mea l′a allesŭ! ... Ellŭ mă adoară! ....

—Angelul meŭ !... aĭ milă de mine !

Ellŭ o luă în brațe. Ea îl respinse.

— Domnule ....

— Te iubescu, Avestițo !

Adonis înkisse ușa pe din întru, și băgă keiea în busunarŭ.

— Aĭ înebunit?!! strigă amanta speriată.

— Sunt maĭ mult decît nebunŭ, respunse ellŭ, cu okiĭ înflăcărațĭ c′aĭ unuĭ leŭ săgetatŭ de vînătorĭ.

Adonis deveni pallidŭ ca moartea.

— Ce aĭ ?!! întrebă amanta, speriată de palliditatea fețeĭ salle.

— Of! morŭ... Te iubescŭ !.. zicea ellŭ, țiindu-se de burtă . . . .

Amantul făcea niște mișcărĭ ridicole.

În minutul acella s′auzi în curte glasul bărbatuluĭ care striga:

—E! nu e nimenĭ aicĭ ? Alergațĭ după callŭ!

În timpul acesta, o scenă comică se petrecea între amanțĭ. Avestița ruga pe Adonis să ′ĭ dea keiea, ca să deskiză ușa ; iar Adonis, fără a o asculta, și învinsŭ d′o pustie de colică, causată de picăturele fatale puse de soacră în vinŭ, îșĭ așternusse gerocul după sobă, și se stîrcia pe vine.....

— Ce facĭ ? !!. strigă Avestița indignată.

— Iartămă ! Natura a învinsŭ ....

— Miserabile!

Pe cînd Adonis plătia Natureĭ tributul săŭ, Avestița plîngea, plină de indignare și de turbare ; într′unŭ minut, toate illusiunele amoruluĭ sburasseră !

Amantul ușuratŭ, strînse gerocul, în care se afla efectul purgativuluĭ efficace, și′l aruncă pe fereastră.

—Adu keiea, miserabile ! zisse amanta, înfuriată.

Adonis scoasse keiea din busunarŭ, o aruncă pe parketŭ, și sări pe fereastră, ca unŭ nebunŭ, uitîndu′șĭ pălăria in cameră. Avestița i aruncă pălăria în grădină, se grăbi a deschide ușa, și eși afară. Din norocire, fereastra după care sărisse Adonis era numaĭ de duouĭ stînjenĭ înălțime, și nimenĭ nu era în grădină spre partea pe unde infortunatul amantŭ fugea cu gerocul într′o mînă, cu pălăria în tr′alta, și cu capul vîlvoiŭ.

Misticescu, cînd văzu că Adonis a sărit pe fereastră, înțellesse totul ; inima luĭ săltă de bucurie !

Alergă drept la mama luĭ, care era tot în grădină.

— Jocul a fost periculosŭ, zisse fiiul.

— Dar resultatul a fost sigur, răspunse mama luĭ, rîzând.

—Crezĭ că s′a tămăduit ne de plin ?

—Pentru tot d′auna ! Nu′l maĭ vezĭ pe la noĭ în viața luĭ.

—Trebue să se împusce.

— Nu se va ′mpușca ; dar Avestița nu se va maĭ gîndi la Adonis.

— Ce-o fi făcînd ea acum ?

— O fi parfumînd camera . .

—A ! strigă Misticescu esaltatŭ ; ce plătește o Soacră mare în casa bărbatuluĭ! Eŭ crezŭ că Soacra mică n-ar fi avut inimă să joace asemenea festă amantuluĭ fiieĭ salle . . . .

—Se′nțellege. Dar, eată noră mea.

—Joacă'ți bine rolul tăŭ.

—Fiĭ pe pace.

Avestița alergă în brațele bărbatuluĭ, pe cînd mama luĭ îllŭ mîngăia.

—Ce-aĭ pățit? ! îllŭ întrebă ea speriată.

—M′a trîntit callul ; dar n′am pățit nimic.

—Te doare ceva ?

—Nimicŭ.

—P′onnoare ?

—P′onnoare !

—Mitutellul meŭ !

Și nevasta îșĭ mîngîia bărbățelul, ca o mamă pe copillul eĭ care a căzut.

—Dar Adonis? întrebă bărbatul.

—Cum aĭ plecat tu, a plecat și ellŭ.

— S′o fi supăratŭ că l′am lăsat singur?..

— N′a arătat nicĭ o supărare ; a plecat, sub cuvîntŭ c′are trebă. Aĭde sus, să ieĭ o dulceață ș-o apă rece; poate t′eĭ fi speriat....

—Nicĭ de cum.

Către seară, bărbatul propusse nevesteĭ a merge la Trandafireanu.

— Astăzĭ n′am gustŭ de visită, zisse ea cu indifferință. Bine ar fi să ne lase toțĭ în pace.

Petrecură seara în famillie, admirînd frumusețile Natureĭ.

—Așa că e frumosŭ la țearră ? întrebă bărbatul pe nevastă.

—Frumosŭ, însă . . .

—Însă ce?

—Mi s′a făcut dorŭ de mama și de frațĭ !...

—Cum voiŭ termina affacerile melle aicĭ, plecăm la Bucureștĭ ; dar sunt sigur că căldura și praful d′acolo ne vor goni iarășĭ la țearră ; ș′apoĭ, mama se simte așa de bine aicĭ! . . Vreĭ tu s′o lăsăm singură ?

—O! nu ! vom sta dar cu toțiĭ la țearră.

Adonis plecă la Bucureștĭ. N′a mai dat okiĭ în viața luĭ cu Avestița ; dar Angelica frecanta din cînd pe amica eĭ, care în fine îĭ înkisse ușa, și n′o maĭ priimi : era geloasă de sora luĭ Adonis.

Bărbatul se prefăcu că nu ′nțellege nimic.

Astfel se termină amorul Avestițeĭ cu Adonis.

CAPITOLU XV.Fluturiĭ societățiĭ.

În capitolul II, partea I, a acesteĭ opere, paginea 97, Balzac a dovedit matematicește că, în Francia, focarul civilisațiuniĭ, eraŭ numaĭ un million de femeĭ oneste și virtuoase la 1830, într′o populațiune de 30 milioane, din care jumătate femeĭ și jumătate bărbațĭ ; tot prin calculŭ matematicŭ, Balzac a aflat treĭ millioane de intrige amoroase; adică, fie care femee onestă avînd cel puțin treĭ intrige în viața eĭ.

Să nu uĭtăm că e vorba de Francia dela 1830. Francia de azĭ se zice că ′șĭ a îmbunătățit moravurile.

Noĭ cunoaștem Francia din opere. Cîtă differință însă între lumea reală și lumea imaginară !

Îndată ce un bărbatŭ să ′nsoară și ia o nevastă frumoasă, casa luĭ devine puntul de′ntâlnire al holteilor; bărbatul este lingușit, soțiea luĭ este tămîeată. Flăcăiĭ seamănă cu fluturiĭ cari se grămmădescŭ primăvara pe cîte o floare ; femeile frumoase sunt florile societățiĭ. Dumnezeŭ a făcut florile pentru albine ca și pentru fluturĭ.

Abia Misticescu ș′Avestița se ′ntoarseră dela țeară, unde făcusseră cununia, și unde șezusseră vr′o duoă lunĭ, și unŭ roiŭ de amicĭi aĭ lor veniră să ′ĭ felicite; bărbatul se ′nțellesse cu nevasta ca să înkiză ușa la toțĭ aceștĭ curioșĭ supărătorĭ, spre a să putea bucura în pace de fericirea lor conjugală.

Între visitatorĭ, figuraŭ consîngenĭ d′aĭ bărbatuluĭ, d′aĭ nevesteĭ, d′aĭ soacreĭ marĭ și d′aĭ soacreĭ micĭ ; figuraŭ încă vecinĭ, medicĭ, preoțĭ, căllugărițe, etc.

Minotaurul, care se poate stricura prin urekile aculuĭ, este adesea unŭ june frumosŭ saŭ unŭ bărbatŭ ; este unŭ amicŭ saŭ unŭ consîngine ; este în fine Diavolul, ce ia toate formele, toate culorile. Cum să te ferestĭ de fiiul întunereculuĭ în noaptea corupțiuniĭ ? A deschide ușa unora, ș′a o înkide altora, ea trece de omŭ fără crestere, d′unŭ bărbatŭ gelosŭ. Să șezĭ la țeară, trebue să păzeștĭ crîngul cu iepuriĭ ; să șezĭ în Bucureștĭ, peire; să te strămuți la unŭ orășellŭ, lipseștĭ pe femeea ta de teatru ; apoĭ iarna orășellele sunt unŭ esiliŭ; să înkizĭ okiĭ, deviĭ ridicolŭ ; să țiĭ femeea sub keie, trecĭ d′unŭ tiranŭ. Ce trebue să facĭ ? Să fiĭ cu privegere, să te porțĭ delicatŭ cu nevasta, să priimeștĭ în casă numaĭ pe cine voieștĭ, și să lipseștĭ maĭ rar d′acasă : eată singurul consiliŭ ce putem da cellor însurațĭ, ce ′șĭ bănuescu nevastele.

Avestița eși într′o zi cu bărbatul eĭ la șosea, ca să resuffle aerŭ curatŭ. Era o zi de lucru ; dar la șosea e tot d′auna lume elegantă și koketă, d′ambe secse.

Avestița era frumoasă ca luna, și ca luna era de melancolică: amorul luĭ Adonis ′ĭ pătrunsesse ficațiĭ ! Bietul Adonis ! O ființă așa de sublimă, să devie atît de ridiculă ! Napoleon I a avut dreptate a zice : ‘„une orĭ dela sublimŭ la ridiculŭ e numaĭ un pasŭ.”’ În deșert se silea inima Avestițeĭ să scuse conduita nescusabilă a luĭ Adonis; logica cea rece respundea : „cine ′lŭ opria, în casul acella, a nu eși afară ? Pentru ce să te meprise?”

Era frumoasă Avestița la Septembrie 1861 maĭ alles în zioa cînd eși pentru prima oară să resuffle aerul curatŭ dela Băneasa ! Bărbațĭ și femeĭ, remasseră toțĭ îmmărmurițĭ, uniĭ de mirare, alțiĭ de plăcere, alțiĭ de invidie, alțiĭ de curiositate.

Femeile îșĭ mușcaŭ busele, bărbațiĭ îșĭ lingeaŭ busele.

—Bună bucată ! zicea unŭ bărbatŭ.

—O cunoștĭ-tu ? îl întreba altul.

—Nu.

—O cunoscŭ eŭ.

—Cine este?

—Fosta soție a Cerbureanuluĭ.

—Am auzit de Cerbureanu : era o bestie.

—Amicul luĭ intim ′ĭ-a luat nevasta.

—Cu ce măsură veĭ măsura, cu aceea ți se va măsura.

—Știțĭ voĭ unde șade femeea aceasta ?

—Vom afla mîĭne dela mama Angelușa.

—Bună idee!

Și toțĭ bărbațiĭ, holteĭ și însurațĭ, grupațĭ lîngă o trăsură, rîdeaŭ cu hohote.

—Încă una ! zicea o damă brună către amica sa, amînduoă femeĭ oneste, în sensul luĭ Balzac.

—De unde a maĭ eșit și asta? observă o blonda?

— Din Iadul de Bucureștĭ.

— Va să zică noĭ suntem angelĭ din Iadŭ ?

Amicele rîsseră.

—Ce e drept, suntem niște Demonĭ îmbrobodițĭ ; ni se vădŭ numaĭ okiĭ și sprîncenele, cari facŭ toate pricinele, povestea cînteculuĭ ; iar codița și cornițele sunĭ ascunse sub pălăriĭ și sub malacoaffe.

— Știĭ că femeea de care ne e vorba nu este urîtă? . . .

— Nu ′ĭ am luat seama bine.

— Eŭ ′ĭ am luat, fiind că mă intereseasă : bărbațiĭ sunt flutturĭ, cari sboară din floare în floare.

—Și femeile?

— Niste mingĭ, cu cari se joacă copiĭ.

—Mingĭ elastice .

—Mare paguaă și supărare adduc grisetele și loretele femeilor oneste și virtuoase! . .

—Gluma d′o parte ; era frumoasă afurisita aceea de femee. Îmĭ tremură inima pentru Iorgu, care s′a luatŭ după dînsa.

—Îl iubestĭ-tu pe Iorgu?

—Negreșit, îllŭ iubescu ca p′unŭ . . . .

—Fructŭ deliciosŭ ?

—Pour la distraction.

—Dar pe Costică ?

—Pour son amour...

—Pare-mi-se că pe bărbatŭ-tăŭ tot din amorŭ l′aĭ luat?

—Căsătoria e mormîntul amoruluĭ . . . .

—Aĭ dreptate !

—Eată femeea de care vorbim.

—A ! frumoasă este! . .

—Cu ce jindŭ o admiră bărbațiĭ ...

— Și cu ce disprețŭ o privescŭ femeile!

—De gelosie, negreșit.

—Vezĭ-tu cum o curteasă toțĭ?

—Alecu tăŭ o absoarbe cu okiĭ. Ce nestatornicĭ sunt bărbațiĭ !

Femeile îĭ întrecŭ.

Misticescu oprisse trăsura ; o duzină de amicĭ și cunoscuțĭ săriră din trăsurele lor, și veniră a saluta pe amicul și fratele lor Misticescu : eraŭ așa de fericițĭ, biețiĭ oamenĭ, a ′lŭ vedea însuratŭ, c′o femee atît de frumoasă !

—Dar cînd te-aĭ însuratŭ ?

—De cîte va lunĭ.

—Dar unde șezĭ?

—În cutare locŭ.

—Dar ce te aĭ mutat tocmaĭ acolo ?

—Pentru liniste.

—Dar cînd eștĭ visibilŭ ?

—Tot d′auna.

—Ciar în seara aceea, mulțĭ din aceștĭ amicĭ îșĭ detteră întâlnire la Misticescu ; Ioniță feciorul ședea la poartă și fuma.

—Aicĭ șade D. Misticescu ? întrebară eĭ pe servitorŭ.

—Aci, Domnilor.

—Acasă este?

—Nu e a casă.

—Nicĭ cocoana ?

—Nicĭ cocoana.

—Nu e nimenĭ ?

—Numaĭ cocoana mare.

— Să mergem dar la Dumneaeĭ.

— Dumneaeĭ doarme.

— La dracu !”

Amiciĭ plecară supărațĭ.

A duoa zi, la zece ore, cîțĭ va din aceștĭ amicĭ iar veniră la Misticescu.

—Acasă e Domnul ? întrebă unul.

—Nu știŭ bine, respunse Ioniță.

—Dute de vezĭ.

—Nicĭ cocoana ? întrebă altul pe servitorŭ,

—Care cocoană ? îl întrebă Ioniță.

—Nevasta Domnuluĭ Misticescu.

—Dar ce aĭ Dumneata cu nevasta luĭ?

—Voiŭ s′o văzŭ.

—Dar de ce vreĭ s′o vezĭ?

—Fiind că ′mĭ e rudă.

—Cum te kiamă pe Dumneata ?

—George Ivanovicĭ.

—Dă′mĭ billetul de visită.

—Tine; dute de′lŭ dă.

—Cînd o veni Domnul a casă ; căcĭ cocoana nu e gata, și nu priimește visită în lipsa Domnuluĭ

—Dar cînd e gata ?

—La 18 ore.

—Voiŭ veni atuncĭ.

—Bine.

—Tine unŭ bacșiŭ.

—Pentru ce?

—Voiŭ să te cinstescŭ eŭ

—N′am nevoe de cinstea D-le.

—Poate îmĭ facĭ vr′odată vr′o slubbă.

—Cînd ț′oiŭ face vr′o slubbă, atuncĭ îmĭ veĭ plăti.

Domnișoriĭ plecară supărațĭ.

În fine, holteiĭ nostriĭ alergară la alte manopere. Voiră a se′ntroduce, prin frațiĭ și consîngeniĭ bărbatuluĭ ș′aĭ nevesteĭ, în casa Misticesculuĭ. Les amis de nos amis sont nos amis. Ioniță avea ordinŭ a espedia kiar pe uniĭ din consîngenĭ.

Într′o zi veni la Misticescu unŭ vărŭ allŭ Avestițeĭ.

Ellŭ fu priimitŭ.

—Nu te vezĭ pe nicăerĭ, vere, zisse ellŭ.

—Nu simțŭ plăcere decît lîngă mama și Avestița.

—Am să ′țĭ recomandŭ niște amicĭ aĭ meĭ.

—Pe cine?

—Pe D. D. N . . . și ? . . .

—Nu ′ĭ cunoscŭ.

—Să zice că eștĭ gelosŭ . . .

—Numaĭ neroziĭ sunt geloșĭ. Avestița te poate assigura daca sunt nerodŭ.

—De ce dar înkizĭ ușa tuturor?

—Căcĭ sunt sultanŭ în casa mel.

—Adio!

—La revedere!

Vărul întălni pe amiciĭ luĭ, și le zisse :

—A casă la ellŭ e cu neputință ; orĭ la soacra mică, orĭ la Angelușa.

—La Angelușa ! La Angelușa ! strigară holteiĭ, plecînd cu toțiĭ spre locuința verigașeĭ.

CAPITOLU XVI. Talpa Iaduluĭ.

În suburbea N ... strada V .... No, caseĭ 13, locuia la 1861 o văduvă bătrînă, anume Angelușa.

În junețea sa, Angelușa jucasse unŭ rolŭ ekivocŭ la curtea lui Caragea, care o adusesse din Tarigradŭ pentru Domnițele salle, ca fată în casă.

Măritată la 25 de anĭ după peșkirgi-bașa allŭ mîndrului Ospodarŭ, Angelușa făcu maĭ mulțĭ copiĭ, din cari numaĭ duouĭ trăiaŭ.

Rămîind văduvă, Angelușa deveni moașă, apoĭ pețitoare, și în fine verigașă.

Lingușitoare ca unŭ cățellŭ, intrigantă ca Iago, tîrîtoare ca unŭ Ciocoiŭ, Angelușa se întroducea în toate casele din Bucureștĭ, fiind îndemînatecă la toate; știa să facă dulcețurĭ, plăcinte, baclavale, sarailiĭ, sulimanurĭ, licorurĭ, ete; era mînă d′ajutorŭ la boale, la necazurĭ, la botezurĭ, la cununiĭ, la morțĭ ; știa să dea cu cărțile, și cunoștea maĭ toate intrigele scandaloase. Vorbitoare, glumeață, plină de duhŭ fanarioticŭ, te săruta în botŭ, și′țĭ lua din pungă totŭ. Apoĭ, vrăjitoare perfectă. albul ți′lŭ făcea negru, și negru albŭ ; punea coroană sceleratuluĭ de care se interessa, și răstignea pe virtuosul ce nu′l putea sufferi; în fine, veninată ca o năpîrcă, și vindicativă ca o nevăstuică.

De vr′o șase anĭ, Angelușa dirigea unŭ stabilimentŭ de corumpțiune, mascatŭ sub titlu de adunare de petrecere; vedeaĭ aci bărbațĭ și femeĭ, junĭ și fete, văduve și măritate. Pe cînd în salonŭ juniĭ danțaŭ, pe cînd într′o cameră bătrîniĭ ședeaŭ la laturĭ, iar însurățeiĭ jucaŭ cărțĭ saŭ făceaŭ politică; pe cînd femeĭ mature și bătrîne jucaŭ lotonŭ în altă cameră ; fetele și femeile frumoase jucaŭ alte jocurĭ în camere secrete. În acestŭ culcușŭ al desfrinăriĭ, Angelușa putea întroduce pe orĭcine, de față saŭ mascatŭ, zioa și noaptea, pe poarta din față saŭ pe portița din dosŭ. La dînsa alergațe toțĭ bărbațiĭ depravațĭ și femeile corumpte; prin intrige, prin aurŭ, prin vrăjitoriĭ, făcea să cază kiar virtutea în lațurile eĭ fatale.

Curtesaniĭ Avestițeĭ, depre cari am vorbit la finitul capitoluluĭ precedinte, cînd se încredințară că nu pot pătrunde ușor în templul conjugalŭ al Misticesculuĭ, alergară la Angelușa.

—Mamă, zisseră eĭ, unŭ vînatŭ fragetŭ și proaspătŭ

—Unde, cocoșeiĭ mameĭ ?

—Mahalaoa X ... ulița N ... No, caseĭ 13...

—Scriețĭ n′o hîrtie, cocoșeiĭ mameĭ.

—Unul scoasse unŭ portofoliŭ, scrisse p′o foiță ceea ce doria verigașa, și dette foița mameĭ Angelușeĭ.

— Cincĭ-zecĭ de galbenĭ pentru matușica noastră, daca ne va da vînatul în treĭ zille, zisseră craiĭ de tobă.

—Și cum o kiamă p′Afrodita?

—Avestița Misticescu.

—Avestița Misticescu ! repetă Angelușa, gîndinduse. Stațĭ .... Numele acesta ′mĭ e cunoscut . . . A ! Ea trebue să fie! Ellŭ are mamă, nu e așa ?

—Are, mi se pare, respunse unul.

— Ea este! Fițĭ pe pace. Cine cunoaște pe soacra mare, cunoaște și pe nora eĭ.

—Bravo ! strigară în corrŭ curtisaniĭ Avestițeĭ, rîzând cu hohote.

— Pînă atuncĭ, dăne altŭ vînatŭ,

—Ce poftițĭ cocoșeiĭ mameĭ ?

— O prepeliță fragetă, zisse unul.

—Mie tot o prepeliță, respunse al duoilea.

—Mie, o potîrnike, observă al treilea.

—Și mie, unŭ porumbellŭ, adăogă allŭ patrulea.

—Mie, o dropie, zisse al cincilea.

—Și mie, unŭ iepure albŭ, termină al șasellea.

— Destul ! destul ! Trecețĭ în Salonul Nr. 5.Vețĭ afla acolo fie care vînatul ce dorește.

În Salonul Nr. 5. s′aflaŭ, resturnate pe sofale, femeĭ frumoase, blonde, brune și smede, della 12 pînă la 30 de anĭ ; toate în largĭ capote, albe ca crinul ; unele fumaŭ din țigărĭ, altele din ciubuce, altele din nergelele ; prin fumui tutunuluĭ, elle păreaŭ niste fantasme prin nuorĭ. Nu vindeaŭ toate pe banĭ o plăcere d′unŭ minutŭ saŭ d′o noapte ; dar celle maĭ criminale nu eraŭ acestea ; eraŭ acellea cari aveaŭ bărbațĭ, ș′o posițiune neatîrnată, ș′o educațiune ....

Să întrebăm p′aceste preotesse alle luĭ Baal ce le sileste a veni în acea casă de prostituțiune?

Una îțĭ respunde : Sărăcia ! Mama e văduvă și scăpătată !”

Alta zice : deprinderea cea rea.

Alta, viața ușoară și independintă a libertinagiuluĭ.

Alta, nevoea : a fost țiitoarea cutăruia, care a abandonat-o; azĭ e silită a fi țiitoarea tuturor, ca să poată trăi.

Alta, în fine, a fost despărțită de bărbatul eĭ ; și e silită să trăiască, neavînd alte mijloace de viețuire.

Nu te încerca a le face morală, căcĭ te ia în rîsŭ.

— Dar dumneata, copilliță, care aĭ părințĭ ?

—Viŭ pentru amantul meŭ, pe care părințiĭ meĭ refusă a și ′lŭ da de bărbatŭ.

—Dar poate că părințiĭ D-le aŭ cuvîntŭ.

—Poate; dar și eŭ am cuvîntŭ.

—Fapta D-le o desaprobeasă și morala publică și Rațiunea, și Religia și bunul simțŭ.

—Se poate ; dar o approbeasă Natura și Inima mea.

—Ce demoralisare !

—Dar Dumneata ? Femee cu bărbatŭ !! Ce ′țĭ lipseste ca să fiĭ fericită ?

—Aceea ce nu ′mĭ poate procura bărbatul.

— Ce nerușinare !

— Și Dumneata aci ?!! Dumneata, care aĭ luat din amorŭ pe bărbatul D-le? . . Dumneata, care trecĭ d′o femee onestă și virtuoasă ?

—Cellŭ d′întîiŭ pasŭ e greŭ ! Unŭ capriciŭ d′unŭ minutŭ ! O suprindere a suffletuluĭ, în momente critice ;

— Nu poți avea nicĭ o scusă, Doamna mea.

—Am scusa Amoruluĭ. Ș′apoĭ, Angelușa e discretă.

—Secretul numaĭ e secretŭ îndată ce ′lŭ cunoscŭ treĭ persoane ; maĭ alles secretele de felul acesta ! Eŭ îllŭ cunoscŭ dela unŭ amicŭ, care l′a aflat de la altŭ amicŭ, și acesta dela amanta luĭ, care era soră cu amantul uneĭ nepoate a Angelușeĭ.

— În fine, răul s′a făcut!

— Dar se poate îndrepta.

—Tîrziŭ !

Femeĭ, fără educațiune, fără protectorĭ, fără mijloace, maĭ pot avea oare care scuse ; dar femeĭ ca D-na X . . . . depre care vorbirăm maĭ sus, nu aŭ nicĭ o scusă ! Poate greși unŭ omŭ odată, dintr′o fatală orbire : a stărui însă în retăcirea sa, este a fi culpabilŭ de bună voe, este a fi criminalŭ cu intențiune.

Tot în acea casă de prostituțiune, afli bărbațĭ onorabilĭ, cari aŭ femeĭ onorabile. Ce caută eĭ aicĭ? Cari sunt cuvintele lor ?

Unul îți respunde că soția sa e lăuză ; altul, că omul e variabilŭ din natura sa; altul, că soția luĭ lipseste la țeară ; altul, că soața luĭ e amalată ; altul ... fie care se sileste a se scusa ; dar ce valoare pot avea asemenea scuse în okiĭ omuluĭ onestŭ ?

Ce vețĭ zice cînd vețĭ afla că în acea locuință de prostituție, bărbațĭ, părințĭ, frațĭ, împinșĭ de differite interese, prostitue kiar pe fetele, pe soțiile, pe surorile lor?

Ce vețĭ zice cînd vețĭ întîlni în asemenea stabilimente de prostituție, kiar fete cu părințĭ, dela 10 până la 16 anĭ ? Cine le aduce aicĭ? Servitoriĭ, rudele, saŭ poate kiar directoriĭ de pensionate. Sîmbătă seara, cînd mergŭ dela pensionatŭ la părințĭ, fetele se abat pe la mama Angelușa. Duminică seara, cînd elle trecŭ dela părințĭ la pensionatŭ, se abatŭ pe la mama Angelușa. Adesea orĭ, noaptea, cînd toți dormŭ în pensionatŭ, saŭ în casa părintească,fetele sarŭ zirurile, prin mijlocirea scărilor de sfoară ; și vinŭ de petrecŭ cîte va ore la mama Angelușa . . .

Ce demoralisare! Eată de ce căsătoria azĭ e așa de desconsiderată !

Țeranul romînŭ, în limagiul săŭ pittorescŭ, pe femeĭ ca Angelușa, le numeste talpa Iaduluĭ.

—Dar noĭ ce vom deveni, fără mama Angelușa ? Noĭ, holteĭ ? Și noĭ, ceĭ văduvĭ ? Și noĭ, ceĭ cu pricinĭ bine-cuvîntate ? ne pot întreba aceștĭ oaspețĭ ai Angelușeĭ.

— Ce facŭ ceĭ ca voĭ în statele unde esistă bunele moravurĭ ? Confurmați-vă cel puțin usuluĭ din acelle țerrĭ ; iar nu imitațĭ tot ce aŭ răŭ națiunele ce vrem a imita.

J. J. Rousseau zice : ‘„Societatea nu se va reforma, pînă nu se vor reforma moravurile;”’ decĭ numaĭ prin famillie se pot reforma moravurile sociale.

Venim la cestiune.

Angelușa cunoștea de mult pe mama Misticesculuĭ : o ajutasse la boale ; și prin ea, credea că face multe milosteniĭ ; căcĭ Angelușa era unŭ cameleonŭ, ce împrumuta toate culorile, după trebuință.

Cînd Misticescu o văzu în casa luĭ, înțellesse îndată gîndul eĭ diabolicŭ ; se prefăcu însă că nu înțellege nimic; din contra, se purtă cu dînsa cu cea maĭ mare amabilitate, invitînd-′o a veni adesea în casa luĭ ; descoperi însă mameĭ salle tot ce știa despre caracterul, trecutul și taptele eĭ ; amînduoĭ, mama și fiiul, fură cu cea maĭ mare privigere asupra tutor mișcărilor eĭ, nelăsînd unŭ minutŭ singură pe Avestița cu Angelușa.

Într′o zi, în lipsa Misticesculuĭ, soacra mare se prefăcu cu are trebuință la cuhnie ; și intră pe furișŭ în camera de observațiune a fiiuluĭ eĭ. Avestița rămasse singură cu Angelușa.

—Coconița mami, zisse verigașa, ce frumușică eștĭ! Eștĭ singura femee frumoasă azĭ în Bucureștĭ ! Ce mîndru trebue să fie D-nu Alecu ! Îmĭ spunea cineva, care te-a văzut la șosea, că toțĭ, bărbațĭ și femeĭ, aŭ rămas uimițĭ cînd te-aŭ văzut. Ciar Prințul M .... ar fi zisŭ: „merită să poarte o coroană, această femee sublimă !

—Ai zis Prințul M ...?!!

—Ciar aceste vorbe.

—Nu crezŭ.

—Pe viața mea, pe norocirea copiilor meĭ.

—Cine țĭ a spus?

Unŭ amicŭ allŭ Prințuluĭ, care curteasă pe fiie-mea ce vrea s′o ia de nevastă.

—Aĭ fată mare ?

—Am; și este văduvă ! Ah ! nenorocita ! Ea iubia pe bărbatul eĭ ; dar bărbatul eĭ iubia pe alta, cu care fusesse încurcatŭ înaintea cununieĭ . . . .

—Tocmaĭ ca Cerbureanu, fostul meŭ bărbatŭ.

— Ba și ca Domnu Alecu . . .

— Care Alecu ? ”

Verigașa se uită în toate părțile, apoĭ deskisse ușa și se uită afară.

—Nu ne aude cineva ?

— Nimenĭ. Vorbește fără frică.

—Dar să nu mă spuĭ, coconița mea.

—Nu, nu ; fiĭ liniștită.

În tinrețe a avut și Domnu Alecu al D-le unŭ amorŭ, c′o fată pe care o cunoscŭ eŭ.

—Alecu al meŭ ?

— Negreșit ; frumoasă fată ! Și mult o iubia !

—Dar . . . . ce-a fost a trecut . . . .

—O iubește ș′acum, negreșit?

—Nu crezŭ ; însă îllŭ văzŭ trecînd tot d′auna pe ferestrele eĭ; pare că se uită cu jindŭ la fereastra unde plînge canărellul săŭ.

—De unde știĭ Dumneata aceasta?

— Sunt vecină cu fata aceea.

—Și unde șezĭ Dumneata ?

—Mahalaoa N . . . Strada V. Nr, caseĭ 13.

—E frumoasă fata aceea ?

—Ca unŭ Amorașŭ.

—Și ce vîrstă are?

— Numaĭ de l8 anișorĭ.

— Mult timpŭ a fost Alecu angajeatŭ cu dînsa?

— Vr′o patru anĭ.

—A făcut și copiĭ cu dînsa, negreșit?

— Mi se pare c′are o fetiță, pe care o creste în altă mahala.

—Are părințĭ, fata ?

— Numaĭ mamă ; și e săracă! Eŭ crezŭ că, de cînd s′a ′nsurat, D. Alecu nu se maĭ duceș′acolo.

—Cel puțin, zioa, nu ′lŭ văzŭ pe la ea. Ș′apoĭ, ar fi și nerodŭ să se mai uĭte la altă femee, cînd are unŭ îngerașŭ ca Dumneata, care a rănit kiar inima Prințului M .

— Îțĭ mărturisescŭ, mamă.

— Dar, te rogŭ, fiĭ taĭnică, coconița mea.

— Fiĭ linistită, mamă Angelușă.

— Mersi.

—Soacra mare intră în casă, prefăcînduse că n′a auzit nimic.

Îndată ce Misticescu sosi, mama luĭ ′ĭ comunică tot ce auzisse.

—Bine ! zisse ellŭ, sărutîndu′ĭ mîna.

Misticescu invită pe Angelușa a duoa zi, ca din partea mameĭ salle, să mănînce la dînsul ; apoĭ la 10 ore seara, se offeri a o conduce a casă la dînsa.

Verigașa nu se temea de nimic.

—Mamă, vreĭ să mergem puțin la Băneasa ? E o lună așa de frumoasă ! Ș′apoĭ, am să ′țĭ facŭ o destăĭnuire, zisse ellŭ verigașeĭ.

—Bucurosŭ, Domnule Alecu ; dar să nu întărziem mult, te rogŭ.

—Vom sta la Băneasa numaĭ cît o răsuffla caii.

Ajungînd la Băneasa, Misticescu rugă pe Angelușa a coborĭ puțin din trăsură, ca să se primble, și tot d′odată să ′ĭ comunice în dumbravă secretul săŭ.

Ajungînd la lacul cellŭ maĭ retrasŭ al dumbraveĭ, Misticescu zisse Angelușeĭ.

— Acum să ′țĭ comunicŭ secretul meŭ : nevasta′mĭ a spus totŭ ce ′ĭ aĭ destăĭnuit Dumneata.

— Ce ′țĭ a spus? ! . întrebă verigașa, galbenă și tremurîndă.

— ′Mĭ a spus tot ce ′ĭ aĭ spus Dumneata despre amoreasa mea, înkipuită de Dumneata, care zicĭ că șade lîngă Dumneata, și cu care Dumneata zicĭ c′am o fetiță. Acum crezĭ că nevasta ′mĭ a spus totul ?

Angelușa începu să tremure ca frunza.

—N′am zis eŭ nimic, respunse verigașa.

—cu toate ascetea, am auzit eŭ toată convorbirea Dumitale cu Avestița.

Și Misticescu ′ĭ nară, din cuvîntŭ în cuvîntŭ,tot ce descoperisse ea Avestițeĭ.

—Maĭ poțĭ tăgădui?

—Nu știŭ nimic, respunse verigaua.

—A ! puĭ de șarpe ! Aĭ crezut că sunt unŭ bărbatŭ ca aceia alle cărora femeĭ le speculĭ tu, infamă femee?

Misticescu îĭ trasse cîteva palme. Angelușa scoasse unŭ țipătŭ. Misticescu scoasse unŭ pumnalŭ ș-o amenință.

—De veĭ striga a duoă oară, eștĭ moartă. Birjarul e cumpărutŭ ; aicea nimenĭ nu te aude ; te vor afla măĭne moartă, ca unŭ cîĭne turbatŭ, la rădăcina acestuĭ arbure.

—Eartă-mă ! strigă verigașa, căzînd în genukiĭ.

—Voiŭ a′țĭ lăsa o suvenire neștearsă , pentru serviciul ce aĭ voit a face soțieĭ melle.”

Misticescu scoasse unŭ ștergarŭ, ș′o legă peste gură; apoĭ ′ĭ legă miĭnele c′o sfoară, și ′ĭ tăiă nasul cu numnalul.

Dup′aceea, o legă d'unŭ arbure, ș′o lăsă în dumbravă, cu ștergarul la gură

Cînd mama Misticesculuĭ află festa ce fiiul eĭ jucasse verigașeĭ, îllŭ sărută de zece orĭ, și ′ĭ zisse :

— Eștĭ fiiul meŭ prea iubitŭ, care ′mĭ semenĭ în toate ! Potŭ muri acum, tu nu maĭ aĭ nevoe d′ajutorul meŭ

—Ba să trezeștĭ; o soacră ca Dumnata este mîna dreaptă a unuĭ bărbatŭ ca mine.

În seara aceea, medicul caseĭ, care cununasse pe Misticescu, amicŭ sincerŭ și devotatŭ allŭ acestuia, veni într′adins cu nevasta luĭ ca să ′șĭ joace rolul în această comedie.

Medicul addusse vorba despre femeĭ ca Angelușa ; și descrisse p′aceasta atît de bine, în cît însășĭ Avestița zisse :

—Te rog, Alecule, să înkizĭ ușa acesteĭ miserabile femeĭ.

— Daca mama va consimți, respunse Misticescu.

—Fiind că stimesŭ pe D. medicŭ, crezŭ tot ce′mĭ spune; consimțŭ și eŭ cu plăcere la aceasta, respunse soacra mare.”

Dar Angelușa ? Ioniță, servitorul Misticesculuĭ, kiar în seara aceea, se dusse strevestit la casa verigașeĭ, și dette uneĭ servante următorul billetŭ, cu adressa fetei Angelușeĭ :

„Aleargă curînd la Băneasa ; maica Dumitale este acolo, legată d′unŭ urbore, și cu nasul tăiatŭ.”

Fata alergă, și află pe mamă-sa legată d′unŭ arbure și cu nasul tăiatŭ.

A duoa-zi șeful polițieĭ kiemă pe starostea birjarilor, spre a′ĭ aduce toate birjele cari fusseseră în seara trecută la Băneasa. Birjarul cu pricina era frate de cruce cu Ioniță, servitorul Misticescului. Ellŭ respunse că n′a fost la Băneasa în noaptea aceea. Ceĭ-lalțĭ, cari fusesseră, respunseră că nu știu nimic despre ceea ce′ĭ întreba.

Angelușa rugă atuncĭ pe șeful polițieĭ a strîmtora pe servitorul Misticesculuĭ, spre a afla della ellŭ No. acelluĭ fiacru. Ioniță măturisi că Misticescu în seara aceea a eșit cu biriea No. 33. Într′adevărŭ,Ioniță, după plecarea Misticesculuĭ, în vesmintele acestuia, s-aruncă în trăsura No. 33, ce trecea pe din-naintea porțiĭ, și se primblă o oră pe la Herăstrăŭ.

Birjarul No. 33 mărturisi ceea ce spunea Ioniță.

‘Prinde orbul, scoate okiĭ’. Fapta era unŭ faptŭ împlinitŭ.

Angelușa îngiți hapul, dar hotărĭ să′șĭ resbune ; nasul eĭ fu lipitŭ la locŭ, dup′o carantină de căteva lunĭ. Cu toată silința verigașeĭ d′a nu transpira secretul, secretul transpiră ; căcĭ îl știaŭ Misticescu, servitorul acestuia, biriarul, Angelușa și fiie-sa, șeful pelițieĭ și mama Misticesculuĭ.

Cînd unŭ lucru îllŭ știe treĭ inșĭ, îl știe treĭ sute ; dar cînd îllŭ știe șeapte înșĭ, îllŭ știe toată lumea

CAPITOLU XVII. Poliția conjugală.

Ca orĭ ce guvernŭ, despoticŭ saŭ constituționalŭ,guvernul conjugalŭ urmeasă a avea și ellŭ poliția sa.

Poliția Misticesculuĭ eraŭ servitorii săĭ : două femeĭ și duouĭ bărbațĭ.

Ioniță, fidelul săŭ Argus, era directorele polițieĭ salle secrete. Subt ordinele luĭ eraŭ Dragomirŭ, grădinarul, care îmbătrinisse în casa părinților Misticesculuĭ ; era Safta, soția luĭ, care servia pe mama Erouluĭ nostru de duoă-zecĭ de anĭ, cu devotamentŭ ; în fine, era Mariuța, fata din casă a Avestițeĭ, cu care lectorul a făcut cunoștință în partea I, Capitolu VII allŭ acesteĭ opere.

Bucătăreasa, anume Anastasia, era bănuită ; de aceea femeea aceasta era sub d′aproape privigere a luĭ Ioniță, care respundea despre fidelitatea tutor servitorilor, ce′ĭ recomanda ellŭ, luîndu′ĭ pe garanța sa. Servitoriĭ ceĭ fideli eraŭ bine plătițĭ, pentru devotamentul lor către capul famillieĭ ; dar și pedepsițĭ cînd s-ar fi dovedit de rea credință.

Cu ce măsură veĭ măsura cu aceea ți se va măsura.

Misticescu nu uitasse că soția sa fusesse maĭ ′nainte soția altuia, pe sare ellŭ o scosesse din mințĭ; știa încă că Avestița se perfecționasse în scoala luĭ. Vezi Capitolul Viiĭ din partea I. Leul avea a face c′o Bulpe bătrînă. Cu toate acestea. Misticescu era unŭ Palmerston conjugalŭ.

Conform Art. IV din Convențiunea Conjugală, care zice: „orĭ ce actŭ allŭ femeiĭ trebue cunoscutŭ de bărbatul eĭ, sub pedepsă de desfacere a căsătorieĭ,” Avestița nu putea face unŭ singurŭ pasŭ, afară din casă, fără consimțimîntul Misticesculuĭ ; iar în lipsa luĭ, fără approbarea Soacreĭ marĭ.

Asemenea, orĭ ce epistolă, espediată saŭ priimită d′Avestița prin poștia mică saŭ poștia mare, trebuia văzută de bărbatul eĭ, care era datorŭ și ellŭ a arăta Avestițeĭ scrisorile ce priimia saŭ espedia.

Cînd o femee are unŭ bărbatŭ ca Misticescu , care, în casă este păiajenul în mijlocul pînzeĭ salle meșteșugite ; cînd acea femee nu poate face unŭ singurŭ pasŭ, afară din casă, fără soacra mare ; cînd în fine acea femee nu poate trimite nicĭ priimi vr′o epistolă, fără a nu fi controlată de bărbatuluĭ eĭ ; femeea aceea, fie kiar arripa Sataneĭ, nu va putea împodobi așa lesne pe bărbatul eĭ cu coarnele Minotauruluĭ ; afară numaĭ daca va otărĭ să ′lŭ addoarmă într′adins ; dar atuncĭ ; unŭ bărbatŭ ca Misticescu nu va fi înșellat decît odată ; ș′apoĭ nevasta va cădea într′o cursă ca aceea de care am vorbit în Capitolul XII, partea I din această operă.

Avestița, în urma cellor descoperite de Angelușa, otărĭ a se ′ncredința singură d′adevărŭ; prin urmare, se destăĭnui Mariuțeĭ, fata eĭ din casă, p′a căria fidelitate gîndia că poate conta ; dar confidenta eĭ era amanta luĭ Ioniță, pe care ′lŭ iubia și de care se temea. Ea comunică drăguțuluĭ eĭ planul Avestițeĭ ; și fidelul servitorŭ îllŭ comunică Misticesculuĭ.

Planul Avestițeĭ era acesta ; într′o seară, pe cînd și soacra și bărbatul vor lipsi d′a casă, ea și cu Mariuța, în costumŭ bărbătescŭ, vor merge a se assigura în persoană de celle descoperite d′Angelușa.

Misticescu întinse mrejele salle. Mama luĭ se dusse într′o seară la o amică a eĭ ; iar Misticescu anunță pe soția luĭ că se duce și ellŭ la unŭ amicŭ allŭ săŭ, unde va întîrzia poate maĭ multe ore. Occasiunea se presinta de sine: Avestița se grăbi a profita d′această occasiune favorabilă.

Cum plecară bărbatul și soacra, Avestița trimisse pe confidenta eĭ a ′ĭ adduce unŭ fiacru ; Mariuța se ′nturnă peste unŭ cartŭ d′oră, zicînd că n′a putut găsi nicĭ unul.

Atuncĭ Avestița, însoțită de Mariuța, amîndoă în vesminte de bărbatŭ, cu favorite și cu mustățĭ artificiale, cu șăpcĭ în capŭ și cu cîte unŭ bastonŭ în mînă, plecară -pe jos, ca duoĭ aventurierĭ.

Angelușa întinsesse și ea cursele eĭ : în toate serele, duoĭ argațĭ devotațĭ așteptau la poarta caseĭ unde se bănuia a locui înkipuita amantă a Misticesculuĭ, cu ordinŭ ca, cum va vedea o femee că s′oppreste la poartă, saŭ intră în curtea acelleĭ case, să′ĭ arunce o manta în capŭ, s′o ia în brațe, și s-o înkiză în acea casă, dîndu′ĭ îndată de știre. Diavolul propune și Dumnezeŭ dispune.

La cincĭ sute de pașĭ dela locuința sa, Avestița se ′ntîlni peptŭ în peptŭ cu Misticescu, ce era însoțitŭ de fidelul seŭ servitorŭ. Femeile deconcertate, apucară p′altă stradă. Ioniță se luă după elle,mi pusse mîna pe Mariuța ; iar Avestița o tuli d′a fuga, și intră într′o stradă obscură.

—Domnule, aleargă, te rogŭ, după omul acella, strigă Ioniță, care ′șĭ jucă rolul de minune.

—Cine e acella ? întrebă Misticescu cu indifferință.

—E unŭ rivalŭ allŭ meŭ.

Misticescu alergă și pusse mîna p′Avestița.

—Alecule ! zisse nevasta, eŭ sunt! . . .

—Tu, Avestițo?! În costumul acesta ?!

—Îțĭ voiŭ mărturisi tot adevărul ; lasămă să mă ′ntorcŭ a casă. A ! ce nebunie !

—Esplicăte, te rog.

—Vine Ioniță... Dă ′mĭ drumul . . .

Într′adevăr, Ioniță venia singur. Misticescu dette drumul Avestițeĭ, care se ′ntîlni cu Mariuța, ș′apucară drumul spre casă, urmărite la treĭ sute de pașĭ de Misticescu și de Ioniță.

—Te-a cunoscut, Ioniță ? întrebă Avestița pe confidenta eĭ.

—M-ar fi cunoscut daca un gardianŭ nu săria la țipetele melle ; cum a văzut pe gardianŭ, Ioniță a fugit. Dar pe Dumneata te a cunoscut Domnu Alecu ?

— Nu, căcĭ am fugit.

— A ! ce nenorocire ! Am scăpat prin urekile aculuĭ.

—Ce facem acum ?

—Ne ′ntoarcem a casă.

—Ne a eșit popa înainte.

—Femeile, sosind acasă, lepădară iute vesmintele de ballŭ mascatŭ, și ′mbrăcară costumul lor cellŭ naturalŭ.

Peste unŭ cartŭ d′oră, sosi și Misticescu.

— Ce ′nsemneasă aceasta? întrebăelŭ pe soția luĭ.

— Alecule, te assigurŭ p′onnoare că ′țĭ voiŭ măturisi tot adevărul.

—Te ascultŭ, respunse bărbatul seriosŭ.

Avestița făcu o sinceră contessiune.

—Sunt culpabilă ; așteptŭ pedeapsa, termină ea. Nesupunerea mea are o scusă : gelosiea. Te iubescŭ ! Este o crimă?

—M′aĭ insultat, Avestițo, respunse cu amărăciune bărbatul eĭ. Nu poate fi amorŭ, unde nu este încredere : și încrederea implică stima. În urma cellor aflate de la medicul nostru despre acea femee meprisabilă, nu′țĭ maĭ era permis a maĭ bănui fidelitatea mea. Urma să′mĭ descoperĭ secretul tăŭ. N′aĭ făcut′o ; așa dar, numaĭ mă stimeșĭ ; lipsind stima, amorul a încetat.

—Alecule ! Am greșit; dar sunt innocentă ! Te iubescŭ așa de mult, încît gelosia și curiositatea aŭ întunecatŭ mintea mea. Acum văzŭ emminența pericoluluĭ. O ! la ce am fost espusă ! Puteam să fiŭ insultată de vr′unŭ omŭ de rîndŭ ; puteam fi dusă la commissiune de vr′unŭ gardianŭ beatŭ... O ! Dumnezeule! din ce am scănat ! Și cît sunt de fericită că tu, Alecule, aĭ fost destinat a′mĭ scăpa onnoarea și d′astă dată !

Ea căzu la genukiĭ bărbatuluĭ, și vărsă lacrămĭ de căință. Bărbatul o ridică.

— Și cînd aĭ ști-tu ce te aștepta la casa aceea unde infama de Angelușă ′țĭ a spusŭ că locuește înkipuita mea amantă ! Ca să te încredințeșĭ, vom merge împreună acolo . . .

—O ! nu, nu, Alecule !.. Te crezŭ... Nu voiŭ să te espuĭ pentru mine.

—Tu singură puteaĭ fi espusă; cu mine, eștĭ în singuranță. Nu te teme.

Misticescu ordonă să′ĭ adducă unŭ fiacru, și pleacă cu soția și cu Ioniță la casa din dreptul Angelușeĭ. Aci duoĭ argațĭ medeaŭ la poartă și fumaŭ. Cum se opri trăsura, ceĭ duoĭ argațĭ s′appropiaruă și se uĭtară în trăsură; văzînd însă unŭ bărbatŭ ș′o femee se trasseră înapoĭ.

—Cine șeade în casa aceasta ? întrebă Misticescu pe unul din ceĭ duoĭ păzitorĭ.

—O cocoană, respunse unul.

—Cum o kiamă ?

—Ce ′țĭ pasă?

— Voĭ sunteți d′aicĭ?

—D′aicĭ.

Misticescu facu semnŭ cociuluĭ să plece.

— Daca aci ar ședea țiitoarea mea, observă Misticescu soțieĭ salle, aceștĭ argațĭ m-ar cunoaște, și mi s-ar suppune.

— Am înțelles totul. Îțĭ mărturisescŭ. Eștĭ angelul meŭ custode ! Sunt culpabilă că te am putut bănui unŭ minnutŭ. Mă ierțĭ, nu e așa ? zisse ea, sărutîndu′ĭ mîna.

—Te'am iertat ! respunse ellŭ, îmbrățișînd-o ca unŭ tată pe fiiul săŭ pocăitŭ.

Din minutul acella, Avestița avu o deosebită încredere și stimă în allesul inimeĭ salle.

Cu toate acestea, resbunarea Angelușeĭ colcăia în peptul eĭ, ca lava în sînul vulcanuluĭ ; văzînd că toate mijloacele salle de resbunare nu reușescŭ,întinse Misticesculuĭ o cursă infernală.

Înkirie o casă în fața locuințeĭ Misticesculuĭ, și pusse să locuiască în acea casă unŭ nepotŭ allŭ eĭ, devotatŭ, anume Gușterŭ, căruia i dette, cu numele de soție, o fată din institutul săŭ, cum și servitoriĭ și baniĭ trbuincioșĭ pentru realisarea planuluĭ săŭ. Eată și instrucțiunele ce priimi nepotul de la mătușica luĭ.

A se ′mprieteni cu Misticescu, spre a putea frecanta casa luĭ ; a se sili, prin orĭ ce mijlocŭ, a trage în partea sa pe servitoriĭ Misticesculuĭ, iar maĭ cu seamă pe femeea din casă a Avestițeĭ ; a face p′Avestița să viie în casa luĭ într′o seară ; daca nu va putea adduce p′Avestița, s′adducă pe bărbatul eĭ.

Îndată ce ′ĭ va apuca în casă, i va învita în cutare cameră, unde va fi o trapă ; eĭ vor cădea în pimniță, unde duoĭ argațĭ fideli i vor lega și le vor astupa gura. Atuncĭ va da de știre Angelușeĭ.

Misticescu, care văzusse p′Angelușa la vecinul eĭ, și care era foarte bănuitorŭ, însărcină pe d′o parte pe fidelul săŭ servitorŭ a se împrieteni cu fata din casă a pretinseĭ soțiĭ a luĭ Gușterŭ ; iar pe d′alta,împărtăși Avestițeĭ temmerile salle în această privință, rugînd-o a fi cu luare aminte.

Într′o zi Ioniță află dela femeea din casă a luĭ Gușterŭ, că, în toate nopțile, treĭ ungurenĭ țepenĭ pîndescŭ pe Misticescu, lîngă casa luĭ Gușterŭ, cu ordinŭ d′a ′ĭ trînti o manta în cană, ș′alŭ adduce pe susŭ în casa vecinuluĭ.

Dup′o lună, dela această descoperire, Ioniță comunică Misticesculuĭ următoarea convorbire între Angelușa și nepotul eĭ, auzită de femeea din casă a acestuia, cu care Ioniță s′afla în strînsă legătură.

—N′am putut face nimic, zicea Gușterŭ ; fiind că se păzeste.

—Aĭ fost la dînsul a casă ? întrebă Angelușa.

— De treĭ orĭ pînă azi ; și ellŭ n′a venit nicĭ odată, cu toate invitările melle ș′alle nevesteĭ.

—Să nu pierdem curagiul.

—Eată unŭ altŭ planŭ. Pretinsa ta nevastă se va preface bolnavă ; tu veĭ alerga într′o seară la vecinul tăŭ, în lipsa luĭ d′a casă ; și veĭ ruga p′Avestița să viie unŭ minutŭ la tine, dorind s′o vază soția ta, ce este pe patul morțiĭ. De va veni ea, o veĭ addormi cu cloroformŭ, ș′o veĭ înkide într′o cameră, dîndu′mĭ de știre printr′unŭ argatŭ. De va veni ellŭ, îllŭ întroducĭ în camera cu trapa ; și cum va cădea în pimniță, îmĭ daĭ iarășĭ de știre. Aĭ îngrijitŭ să puĭ paie în pimniță, sub trapă?

— Unŭ carrŭ de paie am pusŭ.

—Bine. Îmĭ trebue Avestița nevătămată, pentru Prințul M.... care pentru aceastŭ vînatŭ ′mĭ a propusŭ o sută de galbenĭ.

— Din cari jumătate sunt aĭ meĭ?

— Toțĭ sunt aĭ tăĭ.

— Să trăieștĭ, mătușică ! Să presupunem însă că vînatul e prinsŭ ; ce facem cu ellŭ ?

—De vom pune mîna p′Avestița, carîta Prințului va veni s′o, ia ș′o, va duce la dînsul a casă.

—Să presupunem că vînatul nu dă în cursă.

— Atuncĭ, într′o seară, te ducĭ cu nevasta ta la sintrofie la Misticescu. Sperŭ că vețĭ fi numaĭ voĭ musafirĭ în seara aceea. Adducĭ vorba de ape mirositoare ; scoțĭ o sticluță din busunaie, în care se află cloroformŭ; tornĭ kite va picăturĭ pe batista Avestițeĭ, a soacreĭ marĭ și bărbatuluĭ. Peste cîte-va minute, toțĭ vor addormi somnul drepților. Trăsura Prințuluĭ va aștepta la poarta ta, dinpreună cu ceĭ treĭ servitorĭ devotațĭ : unul din eĭ se va assigura de loniță, fidelul buldogŭ allŭ Misticesculuĭ ; altul va păzi la poartă ca să nu intre nimenĭ în curte; ș′al treilea va lua pe umerĭ p′Avestița, ș′o va pune în trăsură; apoĭ va lua și pe bărbatul eĭ, și′lŭ va adduce aicĭ, unde eŭ voiŭ astepta resultatul.

—Dar daca poliția descopere ? . . . .

—N′avea teamă: totul se va face mușama.

—Ne protege Prințul N .... care are mare influință....

—Dar daca nicĭ planul acesta nu reușește ?

— Maĭ eată unul, care trebue a reuși.

Pe cînd bărbatul lipsește seara d′a casă, unul din servitoriĭ noștriĭ, în costumŭ de sub-comissarŭ, intră repede în camera soacreĭ marĭ, saŭ a Avestițeĭ, și le anunță că Misticescu a fost răsturnatŭ de trăsură, și se află maĭ mortŭ în cutare suburbiŭ; și că Commissarul acelleĭ despărțiri l′a trimis să anunțe această tristă veste nevesteĭ salle, invitînd-o să viie în cutare stradă, la cutare casă, unde e depusŭ murindulŭ ; ca să fie crezutŭ sub-commissarul, va înfățișa vr′unŭ obiectŭ oare care d′alle Misticesculuĭ ; bunioară, bastonul, saŭ o batistă, pe cari ni le putem procura e la vr′unŭ servitorŭ d′aĭ săĭ, pentru cîți-va galbenĭ. Soacra și nora vor alerga la locul însemnatŭ, cu birja addusă într′adins de sub commissarŭ ; și eată vînatul în cursă !

—Acestŭ planŭ e maĭ sigurŭ, și fără pericolŭ.

Misticescu, aflînd acestea, întinse și ellŭ mrejele salle. Comunică maĭ întîiŭ Avestițeĭ ceea ce trebuia să știe ea, ruginde o a fi cu privegere, neprimind pe nimenĭ în lipsa luĭ d′acasă, și necrezînd nimic din celle ve va auzi despre dînsuĭ.

Ipocomissarul acelleĭ despărțirĭ era unŭ vekiŭ cunoscutŭ allŭ Misticesculuĭ ; acesta i descoperi complotul Angelușeĭ, și alanul săŭ de apărare. Eată acestŭ planŭ :

În zioa otărîtă. Misticescu va invita la sine pe vecinul săŭ; ilocomisarul va fi înștiințat, și va aresta maĭ întîiŭ pe ceĭ treĭ servitorĭ devotațĭ ai Angelușeĭ ; apoĭ va sta cu cîți-va gardianĭ ascunșĭ în casa sa. Misticescu și medicul caseĭ vor observa toate mișcările luĭ Gușter, după ferestruea artificială.

Ioniță, servitorul Misticesculuĭ, va încide ușa de la scară, îndată ce Gușter și soția luĭ vor intra în salonulŭ de priimire.

Gușter dette în cursa ce întinsesse ellŭ Misticesculuĭ. Zioa otărîtă pentru realisarea planuluĭ fu ficsată. În seara acelleĭ zille toțĭ actoriĭ eraŭ la postul lor.

Gușterŭ și pretinsa luĭ soție se presintară în salonŭ ; mama Misticesculuĭ lipsia ; nurora eĭ priimi pe oaspeți.

—Dar vecinul ? întrebă Gușter curios.

— A eșit puțin, pentru o trebuință grabnică ; a zis ca să′lŭ așteptăm cu ceaiul. Pînă atuncĭ, vom juca lotonŭ.

Gușter mulțumi luĭ Satana d′occasiunea favorabilă ce′ĭ presinta, spre a pune în lucrare diabolicul săŭ planŭ ; fără a întîrzia, addusse vorba de apele mirositoare, scoasse din busunarŭ sticla cu licoarea addormitoare, și ceru voie a vărsa cîte va picăturĭ pe batista Avestițeĭ.

Peste cîte-va minute, Avestița era addormită.

Medicul și Misticescu observaŭ, după gaura praticată în păretele camereĭ Misticesculuĭ, toate mișcările luĭ Gușter ; cînd acesta eși din cameră ca să dea ungurenilor semnalul, fu întîmpinat în capul scărreĭ de gardianĭ și de ipocomisarŭ, cari îlŭ legară, din preună cu pretinsa luĭ soție, după ce le luară sticla cu cloroformŭ. Gușterŭ și compliciĭ luĭ fură înkișĭ în noaptea aceea la arestul polițieĭ ; dar Guster înstiință pe Angelușa printr′unŭ dorobanțŭ, și verigașa alergă la Prințul ; acesta, prin mijloacele salle, făcu nevăzuțĭ pe criminalĭ, kiar în seara aceea.

A duoa zi, copoiĭ Polițieĭ căutaŭ în tot locul pe criminalĭ, cari nu se maĭ găsiră. Ipocomisarul, care era amicul Misticesculuĭ, ′ĭ zisse aduoazi:

— Mi s′a poruncitŭ a tăcea, sub pedeapsă de destituire. Sunt săracŭ, și cu famillie grea ; punete în posiția mea !

Misticescu oftă și tăcu.

CAPITOLU XVIII. O lovire de statŭ conjugalŭ.

Abia Misticescu scăpă d′unŭ pericolŭ, ș′unŭ altŭ pericolŭ maĭ mare îllŭ amenința.

Între adoratoriĭ Avestițeĭ, cellŭ maĭ periculosŭ, pentru titlul săŭ și posițiunea sa socială, era Prințul M... unŭ felŭ de Don Juan. Ellŭ văzusse p′Avestița la șosea, și se înamorasse serios de dînsa. Văzînd că nu poate reeși prin Angelușa, alergă la alte mijloace, demne d′o beizade.

Se′ncercă maĭ întîiŭ a tîrĭ pe Misticescu într′unŭ complotŭ politicŭ ; dar nu reeși. Scopul săŭ era să facă a se trimite bărbatul Avestițeĭ în esiliŭ, la o mănăstire depărtată, ca astfel să ′șĭ poată ajunge ușor scopul săŭ infamŭ.

Acesta e unŭ mijlocŭ commodŭ pentru ceĭ marĭ spre a scăpa de bărbațiĭ jor rivalĭ. Astfel, sunt cîțĭva anĭ, boerul K. . . . . mijloci a se trimite la o monastire de peste Oltŭ bărbatul amanteĭ salle: pre testul era că bărbatul amenințasse viața tatăluĭ săŭ ; adevărul era, amorul boeruluĭ pentru soțiea acelluĭ infortunatŭ bărbatŭ.

Nereușind nicĭ planul acesta, Prințul M... alergă la altŭ mijlocŭ.

Promisse unŭ postŭ avantagiosŭ unuĭ vărŭ allŭ Avestițeĭ iar soțieĭ acelluĭ vărŭ i făcu unŭ presentŭ d′o sută ducațĭ ; și printr′înșiĭ speră în fine a′șĭ ajunge scopul săŭ. Vărul acesta se numia C. Craidonescu ; iar soțiea luĭ Elisa : amînduoĭ depravațĭ, și deprinși în arta de verigașĭ.

Elisa știu a ′șĭ attrage încrederea mameĭ Misticesculuĭ ș′a soțieĭ salle; iar Craidonescu, affecțiunea văruluĭ săŭ.

Odată saŭ de duoă orĭ pe săptămînă, Craidonescu și soțiea luĭ mergeaŭ regukatŭ la Misticescu ca să petreacă serile celle lungĭ de iarnă ; jucaŭ lotonŭ saŭ Wist, saŭ cîntaŭ la piano. Elisa cînta din gură de minune.

Într′o-zi, Elisa pîndi unŭ momentŭ favorabile ca să sondese pe vara eĭ.

— O să ′țĭ communicŭ ceva importantŭ, zisse Elisa către Avestița ; dar, te rogŭ, secretul să remîie înkis în înima ta.

—Să vedem, respunse Avestița.

— O amică a mea de pensionatŭ m′a assigurat că Prințul N .... este înamoratŭ focŭ după tine.

Se poate ; dar eŭ îmĭ iubescŭ bărbatul, pe care l′a alles inima mea, și care pînă azĭ nu ′mĭ a dat motive d′allŭ disprețui.

— Aĭ cuvîntŭ ; dar eŭ așĭ fi mîndră să fiŭ iubită d′unŭ Prințŭ ca Prințul M...!

— De gustŭ nu ′n cape dispută.

— Eștĭ prea scrupuloasă. Femeea este unŭ arbure de paradisŭ, alle căruia fructe sunt amorurile ; fructele se consumă, arburul remîne. Totul este ca să ′șĭ facă cineva o plăcere fără pericolŭ. Passărea nu lasă urme în sborul eĭ, nicĭ peștele în apă ; prin urmare, secretul în amorŭ este a imita sborul păssereĭ și umbletul peșteluĭ. În fine, așĭ dori să te văzŭ între patru okĭ cu Prințul M... Sperŭ că atuncĭ ′țĭ aĭ skimba gîndul. Se zice că este unŭ bărbatŭ perfectŭ, sub toate privințele ; a întors creeriĭ femeelor pretinse virtuoase ; tu singură aĭ săgetat inima luĭ. Ce fericire !

—Și ce dovadă poțĭ avea despre aceasta ?

—Vreĭ dovezĭ?

—De curiositate, da.

—Amica mea îmĭ spunea că ellŭ va incerca a′țĭ face declararea amoruluĭ săŭ înscris.

—Și prin cine ′mĭ ar putea trimite billetele?

—Occasiunele nu lipsescŭ amoresaților. Cine vrea, poate.

—Verișoară, să skimbăm vorba. Iubescŭ și stimesŭ p′Alecu ; nu știŭ pentru ce l′așĭ skimba, fie kiar p′unŭ Prințŭ !

—Pentru ce? A fi adorată d′unŭ Prințŭ !

— Cînd te ar auzi Alecu vorbind astfel !

— Afară numaĭ daca nu ′ĭ veĭ spune tu.

Soacra mare intră în salonŭ.

Avestița, care era o femee foarte vanitoasă, începu a se gîndi, fără voea eĭ, la possibilitatea amorruluĭ eĭ cu Prințul M; obstacule eraŭ multe marĭ și serioase ; dar cînd femeea voieste, toate obstaculele cadŭ.

În altă zi, Elisa, resfoind o carte a Avestițeĭ,dette peste unŭ billetŭ-dulce.

—A ! te am prînsŭ, ipocrito ! strigă Elisa. Ce însemneasă billetul acesta ?

—Nu știŭ nimic .....

—Era unŭ billetŭ în versurĭ della Prințul M cu următoarea coprindere :

—Bravo ! zisse Elisa. Prințul M... e și poetŭ !

—Astea sunt minunele talle, respunse Avestița, încîntată, sorbind cu okiĭ scriptura frumoasă a Prințuluĭ. Avestița avea slăbiciune de poeșiĭ.

—Te ′nșelii, verișoară!

—P′onoare ?

—Pe onoare.

—Verișoarele rîsseră amînduoă.

—Cine ′țĭ a dat billetul acesta ? întrebă Avestița curioasă.

—Nu știŭ, respunse Elisa serioasă.

—Fiĭ francă, ca mine.

—Așa dar îllŭ iubeștĭ ?

—Pe cine?

— P′autorul acestor versurĭ.

—Cine este?

—Să presuppunem că e Prințul M...

—Așa dar tu aĭ pusŭ billetul acesta în cartea mea ?

— Și cînd ar fi așa ?

—Cunoștĭ dar pe Prințul M ...?

—Să presuppunem că ′lŭ cunoscŭ.

—Prin ce întîmplare ?

—Să presupunem, prin bărbatul meŭ.

—Așa dar s′a destăĭnuit ție ?

—Să presupunem c-ar fi așa. Tu n′aĭ fi fost d′asemenea onnoare flatată?

—Cînd ar ști Alecu !

—Și cine ′ĭ poate spune?

—Cunoștĭ tu p′ Alecu allŭ meŭ ?

—Ca și tine, daca e vărul meŭ.

—Vorbește maĭ încet.

—Ce! eștĭ spionată?

—Nu ; Alecu mă stimeasă. Stima implică încrederea...

—Nu și amorul.

—Eștĭ Geniul meŭ cellŭ răŭ.

— Și tu, zeitatea Prințuluĭ M... A ! Verișoară ! Cînd aĭ ști cît te iubește! Este unŭ bărbatŭ completŭ ; plus, titlul de Prințŭ, și fortuna unuĭ Prințŭ ; și . . . etc.

— Și ce garanție ar putea avea o femee ? . .

— Parola luĭ de Prințŭ ; și daca vreĭ, kiar garanție materială, că va fi soțul tăŭ legitimŭ.

—O promissiune înscrisŭ în felul acesta ?

— Vreĭ s′o aĭ?

—Se zice c-ar fi unŭ Don Juan...

—Calomnie !

—O! ′mĭ e frică, verișoară.

—De cine?

—De cugetul meŭ !

—Copillărie !

— Alecu mă va disprețui.

— Prințul M . . . te va despăgubi.

— A! Eliso ! Ce răŭ ′mĭ aĭ făcut!

—Îngrato ! În loc să′mĭ mulțumeștĭ.

—Amorul Prințului M . . . . esaltă creeriĭ Avestițeĭ : ea căzu la așternutŭ. Medicul caseĭ descoperi bărbatuluĭ că causa răuluĭ era morală. Misticescu începu a bănui ; pîndi, și se ′ncredință d′adevărŭ.

După duoă săptămînĭ de la convorbirea de sus, Avestița trimisse unŭ billetŭ Eliseĭ cu următoarea coprindere:

Verișoară,

—Te dorescŭ din suffletŭ, ca floarea ofilită rooa diminețeĭ ! Presința ta ′mĭ este necessarie. Care e causa neveniriĭ talle pe la mine d′o septămînă ? Respunde′mĭ o vorbă despre tine.... Aibĭ toată încrederea în adducătorul.

Vara ta devotată.

Avestița.

P. S. Te așteptŭ de seară cu ceaiul.

Elisa respunse Avestițeĭ :

Iubită Verișoară !

Sunt în așternut de cinci zille; dar nu te am uĭtat : dovadă, aceasta... Bărbatul meŭ e foarte occupatŭ ; d′aceea nu te am cercetat. Daca poțĭ, vino tu de seară la noĭ, cu vărul și cu mama soacra. Suntem singurĭ. Te așteptŭ ; pînă atuncĭ, te îmbrățișezŭ d′o mie de orĭ. Respude de poțĭ veni.

Vara ta,

Elisa

Pe lângă biletul acesta, Elisa trimitea Avestițeĭ și unŭ altŭ billetŭ din partea Prințuluĭ M.

Eată coprinsul aceluĭ billetŭ:

Angelul meŭ

Amica mea, și a dat viața numaĭ cu treĭ cuvinte: Ea te iubește! Este oare adevăratŭ? Așĭ da eternitatea pentru amorul tăŭ angelicŭ. Așĭ dori a te assigura și verbal despre ceea ce'țĭ a comunicat E. Ne vom putea întîlnĭ la dînsa? Te vei încredința singură că noblesse oblige

Adoratorul tăŭ sincerŭ

P.... M....

Mariuța dete amândouă billetele în mîna Misticesculuĭ, care, după ce scoase două copiĭ după elle, le dete înapoĭ Mariuțeĭ ca să le dea Avestițeĭ.

Nevasta arătă bărbatuluĭ billetul Eliseĭ, săruind a merge cu toțiĭ în seara aceea la verișoara eĭ, care suferia, biata femeie!

Misticescu răspunse că în seara aceea nu poate, fiind că va conduce pe mama sa la o vechie amică a eĭ, unde va sta cîte va ore, în care timpŭ ellŭ are a întâlnĭ unŭ amicŭ allŭ săŭ pentrŭ afacerĭ politice.

Kiar în seara aceea, Avestița scrise Eliseĭ

Nu potŭ venĭ astă seară, fiind că Alecu și mama vor lipsi de acasă între 8 și 10 ore

La revedere!

Vara ta iubită,

Avestița

Cuvintele subliniate în billetul acella allŭ Avestițeĭ însemnaŭ: „Prințul poate veni la mine deseară, între 8-9 ore”

La șapte ore și jumătate, Misticescu și mama luĭ plecară d'acasă. După ce lăsă pe mama luĭ la o amică de'a sa, ellŭ se înturnă pe furișŭ și intră în camera lui Ioniță, de unde, prin trappa ce din plafondŭ, se urcă în camera sa de studiŭ. Aci se pusse la pîndă. Ioniță pîndia în camera de jos.

La 8 ore și jumătate, Prințul M.... însoțit d' unŭ argatŭ numaĭ în firŭ, intră în salonŭ, anunțatŭ de servitorul săŭ devotatŭ.

Avestița romase ca o statue!

Prințu' ĭ sărută mîna:

—Amorul este un zeŭ, zisse ellŭ surîzândŭ.

— Prințul M... la mine! la această oră!... îngînă Avestița skimbînd toate fețele Curcubeuluĭ.

— Contra ettiketeĭ, ce e dreptŭ; dar scussele nu lipsescŭ celor ce iubescŭ cu înfocare.

Prințul o luă de mînă.

—Ce mîini adorabile! Într' adevăr eștĭ sublimă! Auzeam și nu credeam! Te' am zărit la șosea, ca un fulgerŭ de fericire! D' atuncĭ, addio pacea inimiĭ mele! Cînd aĭ ștĭ, Avestițo, cît te iubescŭ!

Misticescu, văzînd că se îngroașă gluma, eși din camera sa binișoru, tuși de vreo două orĭ, kiemă pe Ioniță, i dete ordinŭ să se ducă s'adducă pe mamă-sa de la cutare amică, și intră în salonŭ.

— Prințul M..., exclamă bărbatul, oprinduse în pragul salonuluĭ.

—Eŭ însumĭ, domnule Misticescu, zisse Prințul sculînduse și întinzînd mîna bărbatuluĭ.

Nevasta era în celă-laltŭ colțu allu salonuluĭ, cînd pînă aci ședea gură în gură cu adorratul eĭ prințiaru.

— Mare onoare, Măria-ta !... zisse în ironie bărbatul.

—Sunt venitŭ c′o missiune straordinarie ; d′aceea și timpul visiteĭ melle este straordinariŭ. Așĭ dori să vorbim....

Avestița înțellesse, și eși din salonŭ, cerînd Prințuluĭ scuse. Curioasă ca moașa Eva, ea ascultă la ușa salonuluĭ.

— A ! mon cher ami, începu Prințul serios, voiŭ intra d′a dreptul în materie. Eștĭ implicatŭ într′unŭ complotŭ politicŭ . . . .

— Eŭ, Măria ta ? !! . .

— Am onnoare a vorbi cu D. Misticescu ?

— Eŭ însumĭ, Măria ta.

— Eĭ bine ! Pe nedrept, îmĭ place să crezŭ, eștĭ bănuitŭ a face parte dintr′unŭ complotŭ. A propos! Am o scrisoare della soacra D-le.

Prințul îĭ întinse o epistolă, cu următorul coprinsŭ:

— Alecule mamă !

Măria Sa Prințul M . . . . bunŭ amicŭ cu reposatul bărbatul meŭ, m′a assigurat că Guvernul ar fi descoperit, unŭ complotŭ ca allŭ luĭ Bontilă, de sub Ministerul Ion Ghica ...., în care complotŭ aĭ fi și tu implicatŭ. Neputînd veni în persoanŭ, fiind nedispusă, rugaiŭ pe Prințul M ... a veni să vă anunțe aceasta. Îțĭ poate fi d′unŭ mare ajutorŭ ....

Vorbește ′ĭ cu inima deskisă ....

Vă sărut p′amînduoĭ tandrement.

Mama Voastră.

Misticescu rîsse.

— Îțĭ mărturisescŭ, Măria ta, de interesul ce porțĭ famillieĭ melle ; crede însă că complotul, daca va fi esistînd, nu′lŭ vor urzi ceĭ ca mine ; ci aceia cari aŭ interesŭ la desordine, adică, Demagogiĭ saŭ Oligarhiĭ . . . . Eŭ sunt democratŭ, pur sang.

—Nu mă ′ndoescŭ, observă Prințul, deconcertat.

—Am auzit și eŭ că s-ar fi urzind unŭ complotŭ politicŭ, ca cellŭ dela 23 Ianuarie 1859; și că autoriĭ mascațĭ aĭ unor astfel de comploturĭ s-ar fi servind cu țeranĭ din districtul Ilfovŭ; și ce e maĭ gravŭ, kiar cu sătenĭ după moșiea Mărieĭ talle . ...

—Este adevăratŭ, respunse Prințul

—Dar 1862 nu este 1859.

—Și care poate fi scopul perturbatorilor ?

—A sili pe Domnitorŭ ca să kieme la putere , pentru 24 Ianuarie viitorŭ, pe capiĭ esaltațĭ aĭ perturbatorilor de meserie.

—Eștĭ bine informatŭ, Domnule Misticescu ?

— Ca și Măria ta, ca toțĭ cari se occupă de politică. Dar perturbatoriĭ nu facŭ, prin asemenea mijloace nelegale, de cît trebile Oligarhieĭ ș′alle Diplomațieĭ.

—Sunt fericit, crede, că Dumneata desapprobeșĭ asemenea procedări illegale, fatale kiar ordineĭ și libertățiĭ. Potŭ dar assigura pe onorabila D-le soacră că nu e nimic, ca să se liniștească?..

— O assigurŭ, căt despre mine.

După alte convorbirĭ neinteresate, Prințul plecă, scusîndu-se pentru libertatea ce ′șĭ a luat a veni, la o asemnea oră, pentru prima oară, în casa D. Misticescu.

—Ținta justifică mijlocul, respunse bărbatul.

—Permiteți a veni să vă văzŭ cîte odată ?

—Mă simțŭ onoratŭ, Măria ta . . . .

—Care sunt orele D-le disponsibile?

—Seara, tot d′auna.

—Adio!

Misticescu însoți pe Prințul pînă la scarră.

A duoa zi Misticescu crezu c′a sosit timpul favorabilŭ pentru o lovire de statŭ conjugalŭ. Luă unŭ aerŭ gravŭ în okiĭ soțieĭ salle.

— Avestițo, dă′mĭ, te rog, keile della garderoba ta.

—Potŭ să știŭ și eŭ pentru ce? întrebă nevasta, deviind pallidă ca frunza de toamnă.

—Veĭ afla îndată.

Avestița căută keile o semi-oră, și nu le găsi.

Misticescu kiemă pe Ioniță.

—Dutte dă′mĭ addu unŭ lăcătușŭ. Spune'ĭ care are să deskiză unŭ dulapŭ de haine.

—Am înțelles, Domnule.

—Să nu viĭ fără lăcătușŭ.

—Prea bine, Domnule,

În timpul acesta, Misticescu făcu sentinellă lîngă gardebora nevesteĭ.

—Ce ′nsemneasă aceasta ? îllŭ întrebă Avestița, plină de neodină și de curiositate.

—Veĭ vedea. Aĭ puțină răbdare.

Lăcătușul veni și garderoba fu deskisă; în garderobă era o rokie de iarnă ; în acea rokie era unŭ busunarŭ: în acellŭ busunarŭ eraŭ billetele-dulcĭ alle Prințului M . . . . către Avestița.

— De unde sunt billetele acestea ? întrebă bărbatul.

—Alle Eliseĭ : mi le a dat să le citescŭ.

— Avestițo, nu spuĭ adevărul.

—Dovedește din contra.

—Bucurosŭ, fiind c′o voieștĭ.

Misticescu kiemă pe Mariuța ș′o magnitisă în okiĭ Avestițeĭ : magnetisata descoperi tot adevărul.

— Avestița remasse îmmărmurită.

CAPITOLU XIX. Soacra mică.

Soacra mică, fată și soție de boerŭ din protipendata, era o femee vanitoasă și depravată ; în junețea sa avusesse multe intrige scandaloase ; iar la bătrînețe consimția a juca uneorĭ rolul mamei Angelușeĭ.

Misticescu, care cunoștea trecutul eĭ, o visita foarte rar ; și pîndia adesea occasiunea cînd ea lipsia d′a casă, ca să′ĭ lase carta sa de visită ș′a nevesteĭ salle; ea simțisse această răceală, saŭ maĭ bine acestŭ disprețŭ allŭ ginereluĭ seŭ ; și ′ĭ plătea cu aceeașĭ monedă.

D′odată însă soacra Misticesculuĭ începu a arăta ginere-săŭ o affecțiune deosebită ; de duoă orĭ pe septămînă, ea visita pe fiie-sa; odată pe septămînă, invita pe ginere-săŭ la masă și la serate musicale ; apoĭ făcea presente scumpeĭ salle fiie; iar gineri-săŭ i făcu presentŭ niște arme vekĭ istorice, pe care bărbatul eĭ le avea suvenire de la persoane istorice. Avestița se mira d′această liberalitate.

Misticescu înțellesse gîndul soacreĭ salle, dar se prefăcu că nu pricepe nimic.

Toate aceste liberalitățĭ veniaŭ della Prințul M ..... prin soacra Misticesculuĭ ; Prințul devenia din zi în zi maĭ înamoratŭ de soțiea acestuia, pe care doria s′o possede, cu orĭ ce prețŭ.

Cu toate acestea, Misticescu frecanta rar cassa soacreĭ salle, refusînd, sub diferite pretesturĭ, invitările eĭ la masă, la ballurĭ, la soarelle ; ellŭ aflasse multe lucrurĭ de la Mariuța, care servia acum pe soacra luĭ ; pîndia dar o ocasiune ca să dejoace planurile eĭ sinistre: căcĭ scopul eĭ era a addormi pe ginerile eĭ prin opium, ș′a înlesni astfel Prințuluĭ întâlnirea luĭ cu fiie sa.

Mama avusesse maĭ multe convorbirĭ cu fiie-sa în privința Prințuluĭ, care trimissesse Avestițeĭ maĭ multe epistule prin Mariuța ; toate acelle epistole eraŭ în mîna bărbatuluĭ, iar Prințul era încredințat că acelle billete eraŭ bine priimite de amanta luĭ.

În seara cînd soacra spera a esecuta planul eĭ, Misticescu se prefăcu ammalatŭ ; soacra mică alergă la dinsul spre a se încredința de adevărŭ, și′lŭ află în așternutŭ ; amînă esecutarea planuluĭ eĭ, iar Misticescu otrărĭ a pune îndată în lucrare planul săŭ.

Sub pretestŭ de durere de capŭ, bărbatul rugă pe soția luĭ să scrie următorul billetŭ către unŭ avocatŭ al săŭ. Avestița scrisse ceea ce urmeasă sub dictando bărbatuluĭ eĭ:

Amice.

Mîine seară, între 9 și 10 ore, să te afli la D. M, strada P., Nr, caseĭ 10, spre a se consulta în pricina știută, avînd toată încrederea în

Amicu tăŭ devotatŭ.

— Pînă voiŭ suscrie eŭ acestŭ billetŭ, zisse bărbatul soțieĭ salle, fă bine și ′mĭ addu unŭ paharŭ cu apă ; și kiamă și pe Ioniță.

Avestița eși ; iar Misticescu vîrî iute în busunarŭ billetul scrisŭ de nevasta luĭ ; și băgă într′o copertă unŭ altŭ billetŭ, ce′lŭ avea pregătitŭ, tot către avocatul săŭ, și lipi coperta cu ceară roșie.

Avestița intră, însoțită de servitorŭ, care adducea apă.

Scrie, te rog, adressa p′această copertă, zisse bărbatul nevesteĭ.

Avestița scrisse adressa ; și Misticescu dette billetul luĭ Ioniță, ca să′lŭ ducă la cutare avocatŭ, și s′aducă respunsŭ.

Peste cîte va zille, Misticescu prefăcu în billetul scrisŭ de Avestița pe amicu tăŭ de votatŭ în amica ta devotată ; apoĭ băgă billetul într′o copertă, pe care scrisse inițialele P ... M .... ; și′lŭ dette luĭ Ioniță.

—Veĭ da acestŭ billetŭ, i zisse ellŭ, Mariuțeĭ, ca să′lŭ dea în mîna Prințuluĭ M . . . . ; ea va adăoga din gură că Avestița îllŭ așteaptă mîine seară la locul arătatŭ, între o și 1o ore; și că′lŭ roagă să′ĭ spuie daca poate veni, ca să știe cum să se regulese; va adăoga încă că bărbatul eĭ și soacra sa lipsescŭ în seara aceea d′acasă.

A duoa seară, Misticescu se dusse în strada P... Nr. 10, unde ședea o văduvă, căria ′ĭ spusesse că are a întîlni la dînsa o persoană însemnată; și pentru acestă înlesnire, i făcu presentŭ văduveĭ o rokie frumoasă.

La 10 ore Prințul M ... era la locul întâlniriĭ, însoțit d′arnăutŭ ; Misticescu îl aștepta, însoțitŭ de fidelul săŭ servitorŭ, care ședea ascunsŭ.

Prințul fu deconcertat dînd cu okiĭ de Misticescu, care ′ĭ zisse :

—Soția mea ′mĭ a destăĭnuit totul ; dovadă, billetele Dumitale, ce le possedŭ. Te rog, Domnule, în interesul tuturor, a te mărgini aci ; aceasta este destulă dovadă că femeea mea respinge propunerile Dumitale, crezîndu-se maĭ onorată a fi consoarta Misticesculuĭ, decît întreținuta unuĭ Principe. Sperŭ că nu mă veĭ sili a eși din cercul buneĭ cuviințe. Adio, Domnule !

Zicînd aceste cuvinte, Misticescu dispăru p′o altă ușă, dispăru în întunerecul nopțiĭ, urmatŭ de fidelul săŭ servitorŭ; iar Prințul M . . . rămasse ca o statue, crezînd că este unŭ visŭ.

Alergă îndată la mama Avestițeĭ, și ′ĭ povesti festa ce ′ĭ jucasse fiiesa.

E cu neputință, Măria Ta, observă soacra mică ...

— Scriptura din billetul acesta nu este a Avestițeĭ ?

— Ciar scriptura eĭ . . . .; dar trebue să fie vr′o dievolie a gineri-meŭ.

— Dar billetele melle ce caută în mîna barbatuluĭ Avestițeĭ ?

— Trebue să le fi furat ellŭ, negreșit.

— Voiŭ să aflu adevărul, kiar astă seară.

— Mă ducŭ kiar acum la Avestița.

— Te așteptŭ aci.

Abia Misticescu sosisse a casă, și eată și soacră-sa. Ellŭ înțellesse gîndul eĭ.

— Voiŭ să te facŭ judecătorŭ, mamă soacră, zisse ellŭ, îndată ce ea intră în salonŭ, într′o dispută ce am avut azĭ cu mama.

—Să vedem, respunse soacra mică.

— Eŭ am susținut că sunt soacre micĭ cari ar fi în stare să fie verigașele fetelor lor.

—Cu neputință ! zisse soacra mică, îngălbenind.

Asemenea mame ar merita disprețul lumiĭ întregĭ.

Atuncĭ, mamă soacră, ′țĭ aĭ pronunțat sentința. Cunoștĭ scriptura din acestŭ billetŭ ? întrebă ellŭ, scoțînd din busunarŭ unŭ billetŭ al soacră-si către Prințul M . . .

Soacra mică scoasse unŭ țipătŭ, și căzu leșinată. Avestița și soacra mare scoasseră și elle unŭ țipătŭ, ș′alergară în ajutorul leșinateĭ.

— Ce billetŭ e acella ? întrebă nevasta pe bărbatul eĭ, care ′șĭ juca rolul de minune.

—Veĭ afla pe urmă; vezĭ acum de mama Dumitale.

Soacra mică cum îșĭ veni în simțiriĭ, plecă înfuriată, fără a ′șĭ lua măcar seara bună.

—Ce billetŭ era acella, Alecule ? întrebă soacra mare, c′o curiositate prefăcută.

—Citeste, Avestițo, zisse Misticescu nevesteĭ salle.

Avestița citi ceea ce urmeasă :

Prințul meŭ,

De seară sperŭ a vedea încununate speranțele noastre. Alecu ′mĭ a promis că vine la cina la care l′am invitat cu Avestița ; trimite ′mĭ cu adducătorul praful care va assigura triumful aĭ . . . Am cîștigat prinsoarea.

Devotată

X....

Billetul căzu din mîna Avestițeĭ, care remasse ca o statue de marmură. Trăsnetul să fi căzut la picioarele eĭ, n-ar fi produsŭ unŭ effectŭ maĭ mare de cît lectura acestuĭ billetŭ.

— De unde aĭ tu acestŭ billetŭ ? întrebă soacra mare pe fiiul eĭ, de și era inițiată în secretul fiiuluĭ săŭ

— Eată prin ce împrejurare ′mĭ a căzut în mînă acestŭ billetŭ. Maĭ alaltăierĭ, ducîndu-mă la soacră mea, întilniiŭ pe Mariuța în poarta caseĭ salle ; ea ținea în mînă acestŭ billetŭ. Cum mă văzu, deveni pallidă, și se grăbi a ascunde billetul ; dar, din iuțeală, billetul allunecă allăturĭ cu busunarul rokieĭ, și căzu jos. Mariuța se depărtă, fără a băga de seamă ; eŭ îllŭ luaiŭ, și ′lŭ citiiŭ.

— De n′așĭ vedea, n′așĭ crede ! observă soacra mare, cu mirare.

Soacră și noră rămasseră pe gîndurĭ.

—Acum înțellegŭ, eŭ , zisse bărbatul, de unde veniaŭ toate acelle presenturĭ, date Avestițeĭ de soacră-mea, care e atît de avară! . . .

—Cînd așĭ ști că mama a fost . .

— Te maĭ poțĭ îndoi, în urma acesteĭ descoperirĭ ? întrebă bărbatul. Cînd ′țĭ a maĭ făcut maĭca Dumitale asemenea darurĭ scumpe ? Sunt de idee, Avestițo, a i le înapoia, toate acelle presenturĭ : demnitatea ta de femee onestă îțĭ ordonă a face aceasta. De veĭ refusa, îmĭ daĭ dreptul a crede . . . . . . .

— Le voiŭ înapoia kiar acum, daca voieștĭ.

— Îțĭ mărturisescŭ, Avestițo, zisse bărbatul, sărutîndu′ĭ mîna ; sunt de părere însă a i le înapoia cu unŭ billetŭ, pe care, daca consimțĭ, ți′lŭ voiŭ dicta eŭ

—Dictează, zisse nevasta supărată.

Misticescu presintă Avestițeĭ celle trbuincioase pentru scrisŭ. Bărbatul dictă, nevasta scrisse ceea ce urmeasă :

Mamă,

Dureroasa descoperire d′astă seară îmi impune datoria a′țĭ înapoia toate obiectele ce ′mĭ aĭ presintat, de o lună încoa : obiecte cari, m′am încredințat azĭ pe de plin, nu pot veni della Dumneata.

Avestița Misticescu.

Misticescu îșĭ ajunse scopul : înkisse ușa soacreĭ salle, și pentru tot d′auna.

Mariuța, după ce declarasse mameĭ Avestițeĭ că pierdusse billetul în cestiune, părăsi pe soacra mică ; și reintră, dup′o lună, în serviciului Avestițeĭ.

CAPITOLU XX. Năravul din fire n′are lecuire.

Misticescu avea unŭ vărŭ în miliție, care, pe cît era de urîtŭ, p′atît era de glumețŭ . . . . La prima vedere, femeile încrețeaŭ fruntea ; cînd începea însă să vorbească, frunțile se descrețiaŭ, okiĭ să înveseleaŭ, surîsul rătăcea pe busele femeilor, și rîsul sălta sînul lor voluptosŭ. Asemenea bărbațĭ, fie kiar niște monstriĭ, sunt periculoșĭ pentru femeĭ : femeea care rîde este pe jumătate învinsă de bărbatul ce o face să rîză, a zis oare-cine.

Nimic nu subjugă p′o femee ca spiritul glumețŭ ; cînd spiritul acesta locuește într′unŭ omŭ voinicŭ, și cînd omul acella e și militarŭ, și cînd militarul știe a profita de unele momente favorabile, omul acella este adesea sigur de reușită, lîngă multe femeĭ.

Vărul Misticesculuĭ se numia Cesar Vulturescu.

Numele contribue mult la suecesul amorosŭ. Într′o seară, se pomeni Misticescu cu dînsul în salonŭ.

Bărbatul îllŭ recomandă la mamă-sa și la soțiea luĭ.

— Nu te-am văzut d′unŭ seculŭ ! Ce te aĭ făcut?

—Am fost la Paris, la Roma, la Berlin, kiar la Londra.

—Aĭ fost și la Siberia?

—Acolo vom merge împreună.

—Să vă ferească Dumnezeŭ ! zisse soacra mare, făcîndu′șĭ cruce.

—De mult te aĭ întorsŭ din căllătorie ?

—De treĭ lunĭ.

—Să nu viĭ nicĭ odată pe la mine!

— N′am știut că te aĭ însurat.

—Aĭ venit să mă vezĭ fiind că m′am însuratŭ ?

—Mi s′a spus că eștĭ gelosŭ; aĭ cuvîntŭ a fi gelosŭ ....

Sunt într′adevăr gelosŭ; gelosŭ de bărbațĭ frumoșĭ ca tine.

— Lauda în față e o insultă . . .

—Adevărul înainte de toate.

Așa dar, trebue să fie așa, fiind că toată lumea o mărturiseste. Proverbul zice : ‘cînd duoĭ înșĭ îțĭ zicŭ că eștĭ beatŭ, culcăte și dormĭ.’

Cănd vorbescŭ oglinzele, zisse Misticescu cu ironie, trebue să tacă gurele relle.

— Oglinda, ca și fisionomia, sunt adesea amăgitoare. Cunoscŭ bărbațĭ, cărora oglinda Opiniuniĭ le spune că sunt minotaurisațĭ ; cu toate acestea, eĭ nu credŭ acea oglindă.

—Nu eștĭ așa urîtŭ cind vorbeștĭ, observă soacra mare ; urîtul e pusŭ frumosŭ.

—Sărut mîna mameĭ soacreĭ. Astfel zice și nevasta mea, în unele momente.

—Ce ! eștĭ însurat? întrebă d′odată mama, fiiul și nurora.

—Și pentru ce nu ? Tot sacul îșĭ găsește peticul.

—Ia lasă gluma, zisse soacra mare ; eștĭ însurat?

—Permite′mĭ să mă îndoescŭ, zisse bătrîna.

—Și ce te face a te îndoi?

—Caracterul tăŭ glumețŭ.

—Unŭ omŭ cu caracterul meŭ e nefericitŭ : vorbește serios, lumea ′ĭ zice că glumește ; cînd glumește, lumea i presuppune scopurĭ ascunse.

—Nu știŭ pentru ce, dar nu ′mĭ vine să crezŭ

—Negreșit, fiind că sunt unŭ monstru ! Dar singură aĭ măturisit că urîtul e pusŭ frumosŭ; și daca D-ta îmĭ daĭ această dreptate, apoĭ nu știu de ce ′mĭ ar fi refusat acestŭ dreptŭ o fată, fie kiar de băcanŭ, căria ′ĭ am dat spoletele de căpitanŭ în skimbŭ pentru cîteva miĭ de galbenĭ.

— Eștĭ și căpitanŭ ? ! ! întrebă Misticescu, cu ironie.

Nu știŭ de ce să nu fiŭ căpitanŭ, cînd vedem atîția generali fără ostașĭ.

La aceasta aĭ dreptate : aĭ spus unŭ adevărŭ.

—Așa dar, tot ce am zis pînă acum e neadevărŭ ? Mersi de complimentŭ.

— Să venim la soțiea D-le, zisse soacra mare.

—Este ea frumoasă ?

— Ceva maĭ frumoasă de cît mine.

— Este dar unŭ angelŭ de frumusețe ! Angelŭ de blîndețe și de castitate.

—Este ea de spiritŭ? întrebă Avestița.

—Are atîta spiritŭ cît trebue uneĭ femeĭ cum se cade.

—Este ea educată ? întrebă Misticescu.

—Îmĭ pare că a priimit educațiunea în pensionatul în care ′șĭ a priimit o și verișoara Avestița .

—Sunt curioasă a o cunoaște, întrerumpse soțiea Misticesculuĭ. Cine este?

— Sofica Smokinescu.

— O cunoscŭ; o fată înțelleaptă !

— Fata unuĭ băcanŭ bogatŭ ; o fată care nu prea era de nasul Dumitale, observă Misticescu.

—Tocmaĭ de nasul meŭ s′a înamoratŭ!

—Femeile rîsseră cu hohote.

— Ce e drept, aĭ unŭ nasŭ burbonianŭ, observă Misticescu ; unŭ nasŭ ce te recomandă înaintea femeilor.

—Și de ce n′aĭ addus și pe Sofia? întrebă Avestița.

—O voiŭ presinta zioa, după regulele etiketeĭ.

—Dorescŭ s′o văzŭ ; cînd o adducĭ?

—Ciar mîĭne, daca permitețĭ.

—Cu toată plăcerea, respunseră toțĭ.

Vulturescu era unul din confidențiĭ Prințuluĭ M .... Însărcinat d′acesta a juca lîngă Avestița rolul mameĭ Angelușeĭ, militarul nostru, în loc d′a face trebile Prințuluĭ, făcea trebile salle; se înamoră serios de verișoara, și verișoarea făcea mare hazŭ pe verișorul.

Misticescu, care era unŭ mare observatorŭ, descoperi din capul loculuĭ afecțiunea văruluĭ pentru verișoara ; ellŭ încuragie această legătură intimă, pentru scopurile salle.

Vulturescu avea liberă intrare în casa văruluĭ săŭ ; ellŭ presintasse Avestițeĭ pe soțiea luĭ, care attrăgea prin manierile eĭ încrederea și stima tuturor.

Vulturescu visita adesea singur pe Misticescu ; și cînd afla occasiunea, stricura cîte o vorbă galantă în urekile Avestițeĭ, care nu era nesimțitoare la passiunea glumețuluĭ militarŭ, ce era și vărŭ bunŭ.

Într′o zi, cînd Misticescu era ascunsŭ în camera sa de observațiune, și pe cînd soacra mare îșĭ făcusse trebă intr′adins la cuhnie, Vulturescu reveni la assaltŭ, cu o îndoită vigoare.

— Ce frumușică eștĭ verișoară ! zisse ellŭ , admirînd′o ca p′o Madonă. Daca te așĭ fi cunoscut înainte d′a te cunoaște vărul Alecu, poate ...

—Dar tu nu m′aĭ fi iubit: subt așa de urîtŭ !

—Mama a zis, respunse Avestița, că urîtul opusŭ frumosŭ.

— Estĭ dar de părerea mameĭ soacreĭ?

—E unŭ adevărŭ..

—Așa dar, aĭ fi putut iubi pe vărul tăŭ ?

—Poate ...

—Potŭ dar spera amorul Dumitale ?

—Nicĭ o dată.

Vulturescu începu a cînta din gură:

Îmĭ place negativul, care în gura unor femeĭ este kiar afirmativul : ba este sinonim cu da, cînd îllŭ pronunță o guriță frumoasă.

— Cînțĭ de minune ! Aĭ o voce de tenorŭ așa de dulce și sonoră !

—Vreĭ să facem un duo . . . . ?

— Cu plăcere, respunse Avestița. Dumneata, veĭ cînta din gură o arie din Norma saŭ din Lucia ; eŭ te voiŭ accompania din piano.

— Dorințele verișoareĭ sunt ordine pentru mine.

Vulturescu scoasse din inima sa notele celle maĭ suave. Lacrămile curgeaŭ șiroaie din okiĭ Avestițeĭ : lacrămĭ de amorŭ !

—Mersi, vere ! zisse ea, întinzându′ĭ mîna : o minunată mînă albă ca neaoa și dulce ca zaharul.

Vulturescu depusse p′acea mînă unŭ sărutŭ de flaccări, unŭ sărutŭ ce ellectrisă toată ființa Avestițeĭ.

—Verișoară, zisse ellŭ, îmĭ permițĭ a ′țĭ spune unŭ secretŭ ?

—Ascultŭ.

— Suferŭ greŭ!

—De ce?

—Fiind că ...

—Fiind că?

—Te iubescŭ !

Avestița rîsse cu hohote.

—Negreșit, glumeștĭ ; saŭ c′aĭ voit a înțellege că mă iubeștĭ ca p′o verișoară.

—Eĭ bine ! fie și ca p′o verișoară ; dar, crede, te iubescu ca Romeo pe Julietta !

— Dar Sofica? . . .

—Pe ea o respectesŭ, ca pe mama copiilor meĭ.

— N′aĭ iubit′o nicĭ odată? . .

— Cu amorŭ? Nu !

—Pentru ce dar tu aĭ însurat?

—Căsătorie de calcul.

—Biata Sofia!

—Și pe mine nu mă plîngĭ?

—Nu.

—Fiind că sunt unŭ monstru, nu e așa ? A ! Natura a fost pentru mine o mamă vitregă !

—Îngratule ! Dar spiritul ? Dar grațiele ? Dar vocea?

—Dar..?

—Nasul? . . . Femeile cerŭ și unŭ kipŭ atrăgătorŭ, pe lîngă toate aceste darurĭ.

—Nu toate femeile.

—Dumneata facĭ escepțiune la regula generală?

—Eŭ preferŭ darurile suffletuluĭ.

—Așa dar, potŭ spera ? . . .

—Ce?... Inima mea e dată văruluĭ Dumitale.

—Femeea nu poate fi doamnă pe inima eĭ.

—Nu toate femeile.

—Cel puțin, Avestița . .

—Ce te poate assigura ?

— Okiĭ teĭ, verișoară ! A ! ce okĭ! . . Inebunescŭ !.. Eĭ m′ar sili să comitŭ o crimă ...

—Tăcere ! ... Vine soacră-mea ....

—Soacra mare intra în salon.

—A ! mamă ! Ce descoperire ! Văru Cesar are o voce de Sirenă : cîntă ca unŭ angelŭ ! Cîntă te rog și mameĭ aria din Lucia, de la finalul opereĭ.

—Verișoara vrea să rîză de mine? . . .

— Ce modestie! la cîntă, te rog. . .

— Ci cîntă odată, nu te anosti, zisse soacra mare.

—După maĭ multe rugăciunĭ, Vulturescu, accompaniat de Avestița, cîntă aria din Lucia, tu ce ′ncerurĭ ′țĭ aĭ luat sborul, cu atîta durere și simțire, încît însășĭ soacra mare simțĭ lacrămĭ în okiĭ săĭ.

Misticescu, care observa de la pîndă toate mișcările amanților, zisse în gîndul săŭ : „eată unŭ rivalŭ de temutŭ, sub multe privințe. Să tăiem răul în rădăcina, luĭ, pînă cînd redăcinele sunt fragete.”

Într′o seară, bărbatul se′nțellesse cu mama luĭ, și plecară amîndoĭ la o amică a acestia, unde soacra mare rămasse cîte-va ore ; ellŭ se′nturnă a casă, și intră pe furișŭ în camera fideluluĭ servitorŭ, care priimi ordinŭ a lăsa să intre pe Vulturescu. Apoĭ Misticescu se urcă în camera sa, prin trappa din plafondul camereĭ luĭ Ioniță. Aci se pusse la pîndă.

Peste o semi-oră, Vulturescu veni.

— Singură? întrebă ellŭ p′Avestița.

— Soacră-mea e la o amică a sa ; Alecu e la unŭ avocatŭ ; și eŭ sunt răŭ dispusă.

— Eŭ cunoscŭ causa sufferințeĭ D-le . .

—Sunt curioasă a o afla.

—′Țĭ o spuiŭ la urekie,

—Și pentru ce nu tare ?

—Zidurile aŭ urekĭ.

—Înțellegŭ gîndul Dumitale.

—Care e gîndul meŭ ?

—Gîndul Draculuĭ . . . .

— Aĭ gicit, fata moașeĭ Eveĭ. . . Dar ce mă poate opri a nu împlini gîndul meŭ ?

—Respectul către femee.

—A! Demonĭ frumoșĭ ! Ne întoarcețĭ creeriĭ, ne apprindețĭ sîngele , appropiațĭ cupa cu nectarŭ de busele noastre ; și cînd voim a sorbi o picătură, tragețĭ cupa de la buse, și ne respundețĭ : „respectațĭ secsul frumosŭ, care n′are altă armă de împrotivire decît slăbiciunea luĭ!...” Este aceasta umanitate? Este logică? Nu ! Este cokettărie a secsuluĭ. Toate femeile seamănă cu Eva.

—Și bărbațiĭ, cu Șearpele amăgitorŭ.

—Pentru ce Eva a ascultat pe Șearpe?

—Tocmaĭ fiind că i s′a ordonat a nu s′attinge de arborul opritŭ : știința e fiiea curiositățiĭ.

—Așa dar, presupuind că eŭ sunt Șearpele, și Dumneata Eva, așĭ putea spera...

—Să fiĭ cuminte ? Îțĭ ordonŭ.

— Și pentru ce aĭ refusa? . .

—Fiind că Eva nu voiește a pierde Raiul , a duoa oară.

—Verișoară, te iubescŭ ! zisse militarul, căzînd la genukiĭ Avestițeĭ. O ! cît te iubesc, verișoară !

—Ridicăte, vere. Iubescŭ pe Alecu : ș′apoĭ, sunt fatalistă!

—Esplică-te, zisse vărul, sculînduse iute de la picioarele Avestițeĭ, luîndu′ĭ mîna într′alle salle și sărutînd-o cu înfocare.

—Aĭ nebunit? zisse ea, respingîndu′lŭ. Am o tristă presimțire ...

— Nu cum-va vărul a bănuit? . . .

— Nu știŭ; dar, te rogŭ, daca te interesezĭ într′adevăr de mine lasă-mă.

Vulturescu luă aceasta ca o koketerie, și apucă în brațe pe vara sa ....

Misticescu eși repede din camera sa, și căzu ca o bombă în mijlocul salonuluĭ.

—Domnule, zisse bărbatul cu demnitate, am auzit totŭ, am văzut totŭ. La a doa încercare, îțĭ voiŭ sbura creeriĭ. Pleacă...

Vulturescu eși rușinatŭ.

— Alecule, sunt innocintă! . . . zisse nevasta.

— O știŭ ; dar eștĭ imprudintă ! În lipsa d′acasă a bărbatuluĭ ș′a soacreĭ, Dumneata nu trebue să priimeștĭ pe nimenĭ. ′Mĭ aĭ promis′o, verbal și prin înscrisŭ; aĭ călcat parola, și nu odată. Vreĭ desfacere? Fiĭ sinceră .

—O! nu, nu !

—Eĭ bine ! fiĭ atuncĭ ceea ce trebue să fiĭ; fiĭ demnă, ca femee și ca mamă. Acestŭ consiliŭ este cellŭ din urmă care ți ′lŭ daŭ.

Avestița înclină fruntea.

CAPITOLU XXI. Arsenalul amoruluĭ.

Avestița, contrariată de Soartă, cum credea ea, în toate amorurile salle, căzu la o melancolie neagră.

Sistemul eĭ nervosŭ, tare slăbitŭ de emoțiunele descrise în capitoliĭ precedențĭ ; esaltarea imaginațiuni; salle romantice, causată d′apprinderea sîngeluĭ săŭ inflamabilŭ ; ciuda d′a se vedea dejucată de Destinŭ în toate planurile salle: suvenirea amorurilor salle efemere ; rușinea d′a fi suprinsă în atîtea rîndurĭ de bărbatul eĭ pe callea infidelitățiĭ : toate contribuiră a o arunca la așternutŭ. Ea se gîndi atuncĭ la viața eĭ de copillărie și de pensionatŭ; oftă după libertatea eĭ din prima căsătorie ; se crezu infortunată, și voi să′șĭ ridice viața. În delirul frigurilor salle, îșĭ trădă singură fatalul secretŭ : bărbatul i ridică toate mijloacele de sinuccidere. Destinul eĭ trebuia să se împlinească pînă în capătŭ !

Misticescu nu se deslipi de la capul Avestițeĭ,în tot timpul sufferințeĭ salle.

—Te simțĭ maĭ bine ? o întreba bărbatul.

—Foarte bine ! zicea ea surizând.

— Vreĭ să face unŭ consultŭ de medicĭ ?

— Mediciĭ nu se pricepŭ la asemenea malatiĭ.

—Eĭ bine ! Ce aĭ?

—Nu știŭ ! dar simțŭ că mă topescŭ, din zi în zi ! Simțŭ trebuința d′a piînge : lacrămile sunt singurul balsamŭ allŭ suffletuluĭ meŭ ! Am visurĭ triste, orribile! Văzŭ adesea umbrele ființelor scumpe, cari aŭ murit, și cari ′mĭ arată unŭ mormîntŭ ! Negreșit, triste presimțirĭ alle morțiĭ melle ! Ah! dorescŭ liniștea mormîntuluĭ !

Și lacrămile curgeaŭ șiroaie pe fața sa, ca pîraele munților la topirea troenilor de zăpadă. Într′o zi Misticescu simți lacrămĭ în okiĭ săĭ: lacrămĭ de remușcare !

—Tu vreĭ să morĭ, zisse bărbatul eĭ ; și crezĭ tu că eŭ voiŭ trăi mult după moartea ta ?

Avestița îĭ întinse mîna, pe care Misticescu o accoperi cu sărutărĭ.

—Îțĭ mărțurisescŭ ! zisse ea, cu okiĭ înekețĭ în lacrămĭ. N′am a mă plînge d′amorul tăŭ ! Din contra, tu m′aĭ scăpat, în multe rîndurĭ, din abisul corumpțiuniĭ. Femeea este unŭ copillŭ resfățatŭ de Natură ; eŭ am fost restățată și de părințĭ ; dar tu aĭ fost pentru mine maĭ mult de cît unŭ tată. Îțĭ mărturisescŭ !”

Ea luă mîna bărbatuluĭ ș′o sărută.

—Daca voiŭ muri, să mă îngropĭ la moșie, lîngă tată meŭ ! Îmĭ veĭ face unŭ monumentŭ frumosŭ, pe care veĭ scrie în versurĭ ceea ce ′țĭ va dicta inima ta ! . . Veĭ arunca tu florĭ pe mormîntul meŭ ? Să daĭ la săracĭ toate obiectele melle...

— Avestițo, ce însemneasă aceasta? Tu veĭ trăi : vom căllători amînduoĭ în Italia, în Franța, în Germania . . .

—Voiŭ călători în Cerŭ ! respundea ea, plîngînd.

Misticescu începu a se îngriji de viața consoarteĭ salle; se dusse într′o zi să se consulte cu medicul caseĭ, singurul săŭ amicŭ sincerŭ și devotatŭ.

—Ce crezĭ tu despre melancoliea Avestițeĭ? întrebă ellŭ pe medicŭ.

—Ceea ce crede și Balzac, în partea III a opereĭ salle, operă pe care tu aĭ voit a o applica la căsătoriea ta.

—Ea suffere, într′adevărŭ; nu este koketărie.

— Se poate. Avestița e o femee ultra-nervoasă : emoțiunele celle forte alle atîtor amorurĭ, anulate prin dibăciea ta, aŭ putut slăbi tare sistemul eĭ nervosŭ, care nu se poate întări decît prin spălarea corpuluĭ cu apă rece, prin multă mișcare, și maĭ alles prin distracțiune ; singura distracțiune folositoare pentru ea ar fi o căllătorie în Europa.

—Maĭ tîrziŭ, se poate; azĭ e cu neputință.

—Cu toate acestea, nu înceta a fi cu privigere. Balzac zice că, în lipsa armelor descrise în partea III a opereĭ salle, întitulată resbelul civilŭ, saŭ cînd acelle arme nu reușescŭ, o femee, ca Avestița, întrebuințeasă armele celle maĭ sigure și periculoase, adică simțimintele; arme cu care o femee de spiritŭ triumfă adesea despre bărbațiĭ ceĭ maĭ dibacĭ în arta guvernăriĭ conjugale ; din numărul acellor arme sunt migrena și nevrosele: duoă malatiĭ cari amăgescŭ kiar pe bărbațĭ ca tine.

— Să fie oare Avestița atît de vicleană?

—Geniul luĭ Schiller a revelat, în drama sa Briganziĭ, efectul ce produce ideea asupra organismuluĭ umanŭ : ideea poate ommorĭ saŭ înviea unŭ omŭ.

— Bărbațiĭ sunt adesea victime alle simțibilitățiĭ femeilor ! Avestița poate c′a simțit jugul poleitŭ allŭ despotismuluĭ meŭ rafinatŭ ; și voiește a mă combate la rîndul eĭ cu armele simțibilitățiĭ, știind că bărbatul cellŭ maĭ crudŭ se moaie înaintea uneĭ femeĭ care sufferă.

— „Mă doare capul ! zice femeea. Nerviĭ îmĭ sunt atacațĭ ! adaogă ea.

Medicina înclină fruntea cu rușine înaintea acestor sufferințe morale, cu cari femeile cokette îșĭ rîdŭ de bărbațiĭ lor.

Eată ce mi s′a întîmpiatŭ să văzŭ cu okiĭ meĭ.

Am fost kiematŭ la o femee, care sufferia de migrenă și de nervĭ. Nervosele sunt clascice și romantice, zice Balzac. Celle clascice aŭ aerul bellicosŭ : sunt violinte ca Pythonissele, furioase ca Menadele ; celle romantice sunt plîngătoare ca balladele luĭ Ossian, și pallide ca frunzele de toamna.

—Ce aĭ? întrebaiŭ pe femeea care sufferia de migrenă și de nervĭ.

—Ah ! vorbește încet, te rog, Domnule doftorŭ ! Fie ce sunetŭ îmĭ strepunge creeriĭ, ca unŭ cuțitu înfiptŭ în moallele capuluĭ. Ciar pendula orologiuluĭ mă supără. Frate, zisse ea bărbatuluĭ, oprește, te rog, pendula orologiuluĭ. A ! ce sufferință ! Ciar sbîrniitura muștelor mă supără ! Nicĭ lumina n′o pot sufferi. Lăsațĭ perdelele. Simțŭ trebuința d′a plînge necontenit.

—Aĭ fost supărată? o întrebaiŭ.

—Nu.

—Aĭ răcitŭ la capŭ ?

—Nu crezŭ.

—Mașina funcționeasă regukat?

—Da.

—Nu nțellegŭ boala Dumitale.

—Ia vezĭ pulsul, te rog.

—Pulsul e regulat; pulsul e barometrul corpuluĭ. Îțĭ recomandŭ dușe de apă rece, și mișcare la aerŭ curatŭ.

—Vaĭ de mine! strigă femeea. Nu potŭ sufferi apa rece. Maĭ bine moartea decît apa zece.

—Acesta e singurul remediŭ efficace pentru întărirea nervilor.

—Dar pentru durere de capŭ ?

— Tot apă rece, și mișcare, și distracție.

—Voiŭ încerca, zisse ea, oftînd.

Peste duoă ore, mă pomenescŭ cu bărbatul eĭ a casă la mine.

— Ce este? îllŭ întrebaiŭ.

— Soțiea mea suffere greŭ ! Cum aĭ plecat D-ta, a început să țipe, ca broasca în gura șearpeluĭ. Plinge și se vaetă.

—Dutte curînd la doftorŭ, îmĭ zisse, că morŭ ! oh, ce durerĭ! Nimenĭ n′are milă de mine ! Bietele femeĭ! Elle se sacrifică pentru bărbatŭ, pentru casă, pentru copiĭ! Bărbațiĭ sunt inime de piatră ! Ne iaŭ în floarea viețeĭ, niste bobocĭ de crinĭ ; și în cîțĭ va anĭ, copiĭ, grijele, nașterile, sufferințele de tot felul, ne vestejescŭ ! Dutte tu singurŭ la doctorŭ . . . Dutte maĭ iute.

M′am luat de gîndurĭ, Domnule doctorŭ ; îmĭ vine să iaŭ cîmpiĭ,

—Ascultă, Domnule, ′ĭ zisseiŭ ; femeea Dumitale e amoresată.

—Amoresată ? ! Și de unde știĭ Dumneata ?

—Sufferințele salle sunt koketăriĭ de femee ce voiește a fi singură în camera sa, voiește a te depărta d′acasă, spre a întîlni p′amantul eĭ.

Bărbatul stette pe gîndurĭ cîte-va minute.

—Îmĭ vine să crezŭ ce spuĭ D-ta. Alaltăierĭ, femeea mea m′a espediat d′a casă tot cu modul acesta ; te am căutat treĭ ore, și nu te am găsit; m′am întorsŭ a casă, ș′am aflatŭ ușa camereĭ eĭ înkisă, și fata care o servă făcînd septinellă la ușă ; ea nu m′a lăsat să intru, sub cuvîntŭ că a poruncit coconița să nu intre nimenĭ, fiind că doarme. Am crezut.

Bărbatul mă lăsă, și plecă ca fulgerul.

A duoa-zi, mă pomeniiŭ iar cu dînsul la mine.

— Eĭ bine?

—Aĭ avut dreptate, Domnule doctorŭ ! Erĭ, intorcîndu-mă acasă, am luat treĭ martorĭ, și m′am dus cu eĭ a casă. Fata care servă pe soțiea mea, verigașa eĭ, făcea sentinellă la ușă; voiescŭ să intru, ea mă oprește; o iaŭ de mină, ș′o înkizŭ în camera mea ; apoĭ, spargŭ ușa camereĭ soțieĭ melle, ș-′o aflu în brațele unuĭ flăcăŭ ; martoriĭ constatară faptul, și îndată am pornit′o la părințiĭ eĭ. Dup′aceea,am amenințat pe servanta verigașă; ș′am aflat della dînsa că, îndată ce plecam eŭ d′a casă, ea se urca în podul de d′asupra caseĭ, și întindea rufele : acesta era semnalul pentru amantul nevesteĭ melle, semnalul de întâlnire. Amantul șade la o sută de pașĭ della casa mea. Îțĭ mărturisescŭ, Domnule doctorŭ !

Și plecă, lăsîndu′mĭ pe masă șease galbenĭ, pe cari ′ĭ am luat, fiind că ′ĭ am meritat. Eată femeile!

—Voiŭ observa și eŭ toate mișcările Avestițeĭ ; și mă voiŭ încredința d′adevărŭ. Am voit să încercŭ marea cu degitul ! Cu asemenea femei, prefăcute și corumpte, sarcina unuĭ bărbatŭ este cu mult maĭ grea de cît sarcina uneĭ mame cu copii ceĭ micĭ, ș-a unuĭ Mentorŭ cu băețiĭ resfățațĭ : mama trebue să fiĭ în tot minutul cu privegere, să nu dea copillul pe focŭ, și să nu cază ca să ′șĭ rupă gîtul ; iar Mentorul trebue să fie cu privegere ca băeatul să nu contractese relle apucăturĭ. Înkipuește′țĭ unŭ bărbatŭ pe care differite occupațiunĭ îllŭ kiamă în societate, cel puțin ŭ ore în S4; acellŭ bărbatŭ, de nu va avea o mamă ca a mea, ș′o poliție conjugală ca a mea, și mijloacele melle felurite de guvernare, va fi de sigurŭ minotaurisatŭ, cel puțin dată pe septămînă. De se va întîmpla ca femea luĭ să fie și frumoasă, de sigur bărbatul eĭ va fi omul cel maĭ nefericitŭ, într′o societate ca a noastră.

—Pentru ce ′țĭ aĭ făcut bel ea singurŭ?

—Am voit să facŭ o încercare ; am voit să văzŭ daca e aplicabilă acsioma luĭ Balzac că femeea e opera bărbatuluĭ. M′am în credințat că e foarte greŭ ; am albit numaĭ într′unŭ anŭ și jumătate, fiind că Avestița e o femee pe care și Natura, și Educațiunea, și Pensionatul, și Societatea în care a trăit, aŭ făcut-o ceea ce este: o femee aplicată spre neconsecință. Ceea ce m′a decis încă a face p′Avestița soțiea mea, este și curiositatea : magnetisînd-o înaintea căsătorieĭ, suffletul eĭ m′a assigurat că ea va fi neconsecinte, cel puțin o singură dată. Pînă azĭ, mulțumită neaddormiteĭ melle privegerĭ , și privegereĭ mameĭ, am scăpato de pericolŭ ; dar pînă în fine, mă temŭ ca Destinul eĭ să nu se împlinească.

—Omul nu poate evita destinul săŭ ! observă medicul. Și fiind că e vorba de Destinŭ, îțĭ voiŭ măturisi unŭ secretŭ importantŭ. Prințul M.... pe care ′lŭ curarisescŭ de cîte va lunĭ, aflînd că sunt medicul curentŭ allŭ famillieĭ talle, îmĭ zisse maĭ alaltăierĭ, glumind :

—Cum ți se pare Doamna Misticescu ?

— O femee cum se cade, i respunseiŭ.

— E o koketă, doctore ; și bărbatul eĭ e unŭ despotŭ rafinatŭ. De ce se teme, nu va scăpa.

Apoĭ îmĭ spusse următoarea anectodă, prin care făcea alusiune la tine.

Unŭ bărbatŭ ca Misticescu avea o femee ca Avestița ; unŭ quidam se înamoră de dînsa ; dar bărbatul eĭ avea unŭ Argus neadormitŭ, o soacră care spiona toate mișcările nuroreĭ salle. Amantul eĭ se încercă prin toate mijloacele a possede acea femee, care nu era indifferinte la amorul săŭ ; dar care se temea de bărbatul eĭ ; în fine, amantul, omŭ cu multe mijloace, reuși a ommori pe bărbatul amaateĭ salle: și astfel îșĭ ajunse scopul... .

— Infamie ! zisseiŭ eŭ.

— Nu zicŭ din contra ; dar amorul nu judecă ; scopul justifică mijloacele.

—Scopul și mijloacele acelluia sunt infame.

— Se poate.

—Cum vezĭ, omul acesta e periculosŭ pentru onnoarea femeiĭ ș′a viețeĭ talle. Eaca încă unŭ cuvîntŭ a părăsi patria ta, pentru cîți-va anĭ: sănătatea Avestițeĭ, liniștea ta, onnoarea famillieĭ, reclamă această espatriare voluntarie.

Decretele Destinuluĭ se pot împlini orĭ unde!

Maica mea cea neputincioasă, patria mea sufferindă, mijloacele pecuniare, totul mă împiedică a părăși azĭ țearra mea.

Cu toate acestea, trebue să plecĭ, măcar pentru unŭ anŭ. Te veĭ opri în vr′unŭ orașŭ d′alle Italieĭ, după ce veĭ visita Austriea, Germania, Franța, Elveția. Voiŭ îngriji eŭ de mama ta....

—De mă voiŭ otărĭ a pleca, nu plecŭ fără mama.

—Cu atît maĭ bine! Eŭ voiŭ gera averea ta în lipsă ′țĭ, trimițîndu ′țĭ regulat venitul tăŭ anualŭ.

—Să vedem.

Peste o lună, Misticescu pleca în Italia cu nevasta și cu mama luĭ.

CONCLUSIUNE.

Domnuluĭ Aureliu Trundafiru, medicŭ, la Bucurestŭ.

Paris, 10 iulie 1862

Amice,

În fine, după duoă lunĭ de tăcere, iaŭ pana să′țĭ scriŭ ; causa acesteĭ lungĭ tăcerĭ este o mare nenorocire ce mi s′a ′ntîmplat: viața mea a fost în pericolŭ ! Am scăpat de moarte ca prin tr′o minune !

Eată causa acesteĭ nenorocirĭ.

Am plecat din Bucureștĭ, cum știĭ, pe la începutul luĭ Aprilie ; m′am oprit cîte puțin în toate capitalele pe unde am trecut ; pe la începutul luĭ Maĭ eram la Roma.

Într′o noapte, primblîndu-mă pe stradele Romeĭ cu soțiea mea, mă oprescŭ în dreptul Coliseuluĭ ; lumina melancolică a luneĭ da acestuĭ colossalŭ amfiteatru, început de Vespasianŭ și terminatŭ de Titus, unŭ aspectŭ feericŭ. Avuiŭ imprudința a mă opri maĭ mult timpŭ în fața acesteĭ ruine gigantice, care e adesea cuĭbul bandiților, în orele de repausŭ alle populațiuniĭ.

Pe cînd admiram această ruină la lumina luneĭ, d′odată mă simțŭ săgetatŭ d′unŭ stilletŭ ; scoțŭ unŭ țipătŭ, și cazŭ fără cunoștință.

Maĭ multe zille viața mea fu în pericolŭ ; fără îngrijirea mameĭ ș-a unuĭ medicŭ onestŭ, înfocatŭ filoromînŭ, azĭ eram mortŭ !

Ca să prescurtesŭ, îțĭ voiŭ spune că Prințul M ... care mă urmărisse în căllătoriea mea, aflasse în fine occasiune a ′șĭ împlini la Roma criminala sa dorință ; aci putu afla d′aceĭ bandițĭ italianĭ cunoscuțĭ sub numele de bravi; prin unul din eĭ esecută planul săŭ criminalŭ.

Avestița căzu leșinată lîngă mine ; cînd am deskisŭ eŭ okiĭ, eram pe brațele mameĭ ; cînd Avestița a deskis okiĭ, era în brațele Prințului. Ellŭ o assigură că, trecînd pe la Coliseŭ, în seara fatală, ne a găsit p′amînduoĭ leșinațĭ, și pe mine înecatŭ în sîngele meŭ ; că locuința sa, fiind approape de Coliseŭ, ellŭ ne a transportat p′amînduoĭ în locuința sa ; că a dat îndată de știre polițieĭ, care m′a transportat îndată la locuința mea ; iar Avestița, după după 48 de ore dela fatalul incidentŭ, fu și ea liberată de miserabilul răpitorŭ.

Îndată ce pericolul a trecutŭ, însărcinaiŭ p′unŭ amicŭ ialianŭ a cerceta la poliție daca miserabilŭ s′afla tot în Roma ; ellŭ plecasse la Paris.

Pe la finele luĭ Iulie trecutŭ, eram însănătoșitŭ ; plecaiŭ și eŭ la Paris, unde, după cîte va zille de cercetărĭ, aflaiŭ în fine locuința Prințuluĭ M îĭ trimiseiŭ îndată marturiĭ meĭ, cari se ′nțellesseră cu marturiĭ săĭ ca duellul să se facă cu pistolul.

Duelul s′a făcut la 7 alle corenteĭ ; și assassinul onnoariĭ soțieĭ melle, assassinul viețeĭ melle, a căzut foarte greŭ rănitŭ ; cu toate acestea, monstrul va trăi, după cum m′am assigurat.

Am plecat din Bucureștĭ, după îndemnul tăŭ, ca să fugŭ d′acestŭ omŭ fatalŭ ! Daca stam în Bucureștĭ, poate miserabilul nu ′șĭ putea ajunge scopul săŭ criminalŭ ; între Romîni, n-ar fi găsit unŭ bravo, unŭ assassinŭ !

Cu toate că Avestița s′a suppus forțeĭ maiore, nu maĭ simțŭ pentru dînsa aceeașĭ affecțiune.

Peste cîte-va zille, plecăm în Elveția, unde ne vomŭ stabili pentru maĭ mult timpŭ.

Epistolele adresseasă-mi-le la Zuric, de unde mi le voiŭ putea procura maĭ ușor ; fiind că cugetŭ a visita munțiĭ Elvețieĭ, apoĭ mă voiŭ stabili în cantonul Uri. Pe mama o voiŭ lăsa într′unŭ orașŭ din Elveția, în timpul escursiunelor noastre prin munțiĭ acesteĭ țărrĭ frumoase.

Înștiințează-mă despre tot ce știĭ că mă intereseasă.

Vă îmbrățișesŭ ne toțĭ. Salutare !

Alecu Misticescu.

Domnuluĭ Alessundru Misticescu, La Zurich.

Bucureștĭ, 2 August, 62.

Fratele meŭ,

Epistola ta de la 10 Iulie trecut ′mĭ a causat și bucurie și durere; bucurie, c′aĭ scăpat de moarte, și c′aĭ spălat în sîngele infamuluĭ răpitorŭ onnoarea conjugală; durere, fiind că aĭ aerul a′mĭ face o împutare prin aceste cuvinte :

„Daca nu mă îndemnaĭ să plecŭ din patria mea, zicĭ tu, poate miserabilul nu ′șĭ ajungea scopul săŭ infamŭ.”

Amice, orĭ unde va fi omul, Destinul luĭ trebue a se împlini. Omul nu poate evita Destinul săŭ !

Cunoștĭ istoria acelluĭ copillŭ, căruia unŭ vrăjitorŭ ′ĭ a prevestit că va muri de mușcătura șearpeluĭ. Părințiĭ copilluluĭ, oamenĭ foarte avuțĭ, păziaŭ pe copillul lor ca okiĭ din capŭ. Într′o zi, fiind în grădină, însoțit de Mentorul săŭ, care ′lŭ privegea, copillul fu mușcatŭ d′unŭ șarpe ; și muri îndată.

Daca Lucrețiea luĭ Collatinŭ nu s-ar fi uccisŭ, bărbatul eĭ n-ar fi avutŭ cuvîntŭ a o respinge : căcĭ ea s′a suppus forțeĭ maiore ; ea putea ommorĭ pe răpitorul onoareĭ salle; și a făcut răŭ că nu l′a ommorîtŭ ; dar sunt casurĭ, ca acella în care crezŭ că s′a aflat consoarta ta, cînd femeea se suppune forțeĭ maiore, neputînd face altfel.

‘Adulteriul, zice Michelet, trebue applicatŭ numaĭ la trădarea perversă vicleanăl a femeiĭ, care înșală pe bărbatul eĭ cu precugetare ; iar căderea involuntarie a uneĭ femeĭ imprudinte, care nu simte căderea de cît după ce a căzut, n′o putem numi de cît simplă cădere ; asemenea cădere merită iertare. Dăm duoă esemple: O damă îșĭ astepta bărbatul din căllătorie ;îl aștepta c′o viă nerăbdare fisică, și c′o mare mișcare sufletească. Cina era gata ; dar bărbatul numaĭ venea ; în locul bărbatuluĭ, vine unŭ amicŭ al săŭ, trimisŭ într′adins de bărbatŭ că s′assigure pe femeea luĭ de venirea sa, și să′ĭ comunice și causa neveniriĭ salle la ora promisă. Ploaea cădea în torente ; amicul era muiatŭ de ploae pînă la cămașă. Femeea, de umanitate și de recunoștință, îllŭ invită a rămînea la dînsa în noaptea aceea ; la masă i dă din vinul din care bea numaĭ bărbatul eĭ, unŭ vinŭ minunat, dar a căruia fatală influință ea n′o cunoștea. Înkinară amînduoĭ pentru bărbatŭ, și se ′mbătară amînduoĭ cum se cade. În astă stare, femeea allunecă; amicul bărbatuluĭ, omŭ de conștiință, desolatŭ de fapta sa criminalŭ,aleargă și măturisește bărbatuluĭ tot adevărul, reclamînd singur pedeapsa meritată. Adevăratul culpabilŭ, zisse bărbatul, este vinul ; dar și eŭ sunt culpabilŭ : căcĭ sunt ore cînd o femee nu maĭ poate aștepta. O femee de 25 de anĭ, sprintenă, mîndră (fiere), elegantă, c′o figură nobilă și severă, ce esprima unŭ suffletŭ purŭ, avea din nefericire o frumoasă voce passionată ; toțĭ voiaŭ s′o auză cîntînd. Unŭ duo îĭ întoarse creeriĭ ; se înamoră, nu de artistŭ, ci de arta luĭ. Inima eĭ era însă întreagă a bărbatuluĭ săŭ, unŭ bărbatŭ june și plăcut, pe care′lŭ luasse din amorŭ. Ea descoperi crima sa bărbatuluĭ, și′lŭ rugă să′ĭ arate mijlocul d′a șterge această pată. Bărbatul, care o adora, simți inima luĭ sdrobită ; și remasse pe gîndurĭ. Femeea înțellesse tăcerea luĭ, și începu să cînte ; ea înebuni cîntînd. În deșert bărbatul i jură cu lacrămĭ că a ertat′o ; era tîrziŭ ! Ea muri nebună !(Vezi L'Amour, par Michielet)’

Daca aceste femeĭ merită iertare, cu atît maĭ mult merită soțiea ta ; fiind că ea s′a supus forțeĭ maiore.

Căsătoriea ta este unŭ esemplu pentru aceĭ bărbațĭ cari, triumfînd depre corupțiunea socială prin mijloacele ce tu aĭ întrebuințat în privința femeiĭ talle, nu pot triumfa și despre Destinŭ, a căruia voință trebue a se împlini.

Să venim la affacerile talle. Am regulat totŭ după dorința ta. Îțĭ trimițŭ o poliță la bankerul N . . . . .

Toțĭ aĭ tăĭ te îmbrățișeasă. Adio!

Aureliŭ Trandafirŭ.

P.S. Cînd terminam epistola, îmĭ veni în minte acestŭ catrenŭ, ce descrie de minune căsătoriea, obiectul epistolelor noastre :

La rose est fertile en appas ;

Mais, par malheur, sons son feuillage,

Les epines ne manquent:

C′est l′embleme du mariage.

Trandafirul plinŭ de fermecŭ; dar lîngă frunzele luĭ celle frumoase sunt spiniĭ luĭ ceĭ gimpoșĭ : trandafirul e emblema căsătorieĭ.

Domnuluĭ Aureliŭ Trandafiru, la București.

Cantonul Uri (Altorf), 1 Oct. 62.

Amice și frate,

Sunt cîte-va zille de cînd m′am întorsŭ din căllătoriea mea du prin munții Elvețieĭ. Epistola ta della 2 August ′mĭ a pricinuit o viă bucurie, ș-o mare ușurare suffletuluĭ meŭ. Aĭ cuvîntŭ ! Cată a ne suppune Destinuluĭ !

M′am stabilit în locul natalŭ allŭ luĭ Guilom-Tell.

Am înkiriat o casă modestă, c′o posițiune încîntătoare. Am cumpărat cîteva capre, o vacă, unŭ callŭ și duoĭ catîrĭ : oaea și vaca ne daŭ lapte ; callul și catîriĭ ne transportă pe toțĭ pe locuirile celle frumoase, ce seamănă mult cu munțiĭ și dealurile Romînieĭ.

Mă voiŭ occupa cu educațiunea copilluluĭ ; și sperŭ a petrece o viață fericită în sînul uneĭ societățĭ libere, a căria libertate este basată pe bunele moravurĭ.

Plutarcŭ zice, în privința bunelor moravurĭ :

‘Licurgŭ n′a făcut legĭ scrise, fiind încredințat că ceea ce facŭ pe oamenĭ virtuoșĭ și fericițĭ, și soțietățile libere și înflorite, nu sunt legile, ci bunele moravurĭ, a cărora sorginte este familia, basa soțietățiĭ ; principiele educațiuniĭ, săpate în suffletŭ, remînŭ neșterse, fiind fundate pe convincțiunea interioară : legătură mult maĭ tare și maĭ durabilă decît legătura sileĭ (de la contrainte) ; astfel educațiunea de famillie, basată pe frumoasele esemple părintești, urmeasă a deveni regula de conduită a cetățeanuluĭ, și a′ĭ ține locŭ de lege.’

Legea, zice Speriința, este ca pînza de păeajenŭ: viespele și muștele celle marĭ o sfîșie ; insectele celle slabe devinŭ prada paeajenuluĭ.

Amice, azĭ sunt fericitŭ ! Daca dorescŭ ceva, este ca să viĭ să petrecem împreună. Nu credŭ să fie o țearră maĭ fericită decît Elveția.

Cînd vom vedea oare patria noastră ca Elveția ? Singuruĭ vierme ce mă roade este sufferința Romînieĭ ! Singura plagă a suffletuluĭ meŭ este dorul de patrie!

Fie pîinea cît de rea,

E maĭ bună ′n țearra mea!

Voiŭ reveni în Romînia, cînd patria luĭ Mircea ș′a luĭ Stefan va fi într′adevăr liberă și fericită.

Nu voiŭ înceta, amice, a lucra din patria mea adoptivă pentru patria mea natală; voiŭ lucra pentru viitorŭ. Am început să scriŭ memoriele melle.

Îțĭ voiŭ trimite maĭ multe tablourĭ ce represintă differite posițiunĭ alle Elvețieĭ ; celle maĭ multe din acelie posițiunĭ le veĭ afla în Romînia ; atît de mult Elveția seamănă cu Romînia, încît putem numi Romînia carpatină Elveția orientală, în privința frumusețelor Natureĭ.

Asteptŭ răspunsul tăŭ cu nerăbdare; saŭ maĭ bine, te așteptŭ cu famillia în patria mea adoptivă.

Salutare!

fratele tăŭ de principiĭ,

Alecu Măsticescu.

P. S. O strîngere de mînă cordială pentru virtuoasa ta soție, și scumpa mea amică. Sărută pe mititeĭ în locul nostru. Vă așteptăm, cel mult la primăvară. Elvețiea e raiul pămîntescŭ !

Amica voastră devotată.

Avestița Misticescu.