GEORGE

Intr-o frumoasă dimineaţă...

Eu crez, Domnul să mă ierte, că era într-o frumoasă seară... Dar, frumoasă dimineaţă sau frumoasă seară, asta nu face nimic: esenţialul e de a-şi începe cineva istoria mai ca toată lumea, şi ceea ce pot jura pe jurămîntul meu, pentru că am văzut, e că:

La... decembre, din anul graţiei 1860, la o oră despre care orarul meu nu-mi lasă decît un suvenir confuz, un om învelit într-o mantă cenuşie ţinta cu precauţiune cele dintâi case din strada Arcului.

Era frig, timpul liniştit, strada mai mult deşartă. Acest om se opri înaintea N. 25, consideră casa în două deosebite chipuri, ca şi cum s-ar fi temut de a se înşela, apoi intră hotărît.

— Domnul George! strigă el prezentîndu-se înaintea unei bătrîne ce sta pe treptele scării, şi îi dete acestei din urmă două scrisori.

Acest om era un fecior!... un fecior oarecare; nimic mai mult, nimic mai puţin.

Bătrîna se sculă, deschise îndată uşa sălii şi intră într-o cameră din dreapta.

Camera lui George era simplă, ca camera unui artist.

Dezordine şi geniu!?

Alexandru Dumas a zis: — Dezordine şi geniu! Şi, în adevăr, astea sunt două cuvinte cari cată să fie totdeauna împreună.

Cu cît are cineva mai mult geniu, cu atît are mai puţină ordine.

Cu cît ştie cineva a se ocupa mai mult de lucrurile mici, cu atît înţelege mai puţin pe cele mari.

în ziua în care se deschide această istorie, George sta înaintea focului într-un mare fotoliu, cu capul dat pe spate, cu picioarele încrucişate, cu mîna dreaptă în jiletă, şi cu stînga mîngîind un căţeluş adormit lîngă el, şi repeţind alene aceste versuri ale unui poet francez:

„Que j-écris rarement et me plais de là faire:

Non pas que la paresse en moi soit ordinaire,

Mais sitôt que je prends la plume a ce dessein

Je crois prendre en galère une rame à la main

George era om de litere.

Filozof şi poet, entuziast şi muşcător totodată.

George avea 21 ani, o privire ardinte şi profundă, o buză uneori ironică, o frunte deschisă, un păr negru lung.

El nu era nici un frumos, nici un urît cavaler, după zisul lumii, poate, dar era un om cu mişcări france, decise şi un cap inteliginte.

— Ah! ce bun lucru e farniente, murmură George în formă de concluziune după ce îşi fini citaţiunea poetică... şi cît de mult aş dori să fiu născut In Italia, acea ţară în care cineva ştie aşa de bine să nu facă nemic, dacă n-aş fi mîndru că simt născut în aceea unde nu ştie cineva cum să nu facă nemic!

în acel minut, bătrîna intră aducînd cele două scrisori, şi ieşi lăsînd pe George să le citească.

Acestea erau două bilete pe hîrtie satinată.

George era cît p-aci să le arunce departe de el, fără a le desface, şi îndată să recadă în iubitul său farniente, cînd zări un mic chenar negru pe unul din plicuri.

— A! a! zise el cu oarecare amărăciune, tu eşti mesager de doliu, tu... Atunci altceva, vei fi citit.

Apoi, întorcînd scrisoarea prin degetele sale, el adăogi:

— Sărman nume aruncat întîmplării, sărmană exis-tinţă ce vii tu singură să spui fiinele tău unor oameni cari sunt bine, sănătoşi, cari cinează, cari se desfăt în amor sau cari se annuiază... ca minei Ce mai cauţi tu incoa de mormînt? Pentru ce astă ultimă cartă de vizită pămîntului cînd tu te urci la Dumnezeu? Ce vrei tu? ce-ţi trebuie; căinţe, lacrime? Du-te, du-te, astea sunt lucruri ce nu se cer, ele se dau!...

George era poate exagerat în amărăciunea sa; cu toate acestea cată să recunoaştem că biletele sunt, în generale, un fel de profanaţiune a fericirii sau a durerii.

In ele se afişează dulcile secrete ale alcovului şi lacrímele inimei.

In fond, asta nu e decît o datorie de societate, o grijă de etichetă, ceva tot aşa de banale ca şi: Bună ziua, domnule sau Bună seara, doamna mea!

Cineva poate fi fără pudoare sau fără inimă, e destul numai să fie politicos.

Chiar murind, cată să ştii a trăi!

George poseda această mare ştiinţă de a şti să trăiască, precum poseda şi altele; dar, natură de elită, mîndră şi indipendinte, lui îi venea cu greu uneori a-şi mlădia inima sa după exiginţele unor aşa de mizerabile datorii.

Comediani pentru comediani, obşnuia el de a zice, îmi plac mai bine cei de pe scenă; ei sunt mai amuzanţi.

Şi tot filozofînd sau rînjind în sine, George rupse un sigiliu.

— De va fi întristarea aceasta, zise el, puţin trist, voi pl irige ou ea, şi asta-mi va face bine. Vroi să pot zice într-o zi, cu Alfred de Musset:

„Le seul bien qui me reste au monde,

Est d-avoir quelquefois pleuré

Şi citi:

„Jalnica văduvă X... are onoare a vă face parte de pierderea dureroasă ce a făcut în persoana domnişoarei Anna X... fiia sa, moartă la... decembrie 1860, şi vă invită a asista la ceremonia îngropăciunii ce se va face la sînta Mînăstire Sărindar.

— Oh! sărmana copilă! strigă George lăşînd să-i cadă scrisoarea. Şi ea, moartă!... moartă de acea boală care vindecă toate durerile, cînd nu le naşte pe toate, moartă de amor!...

Apoi, sculîndu-se cu agitaţiune, el adaogi:

— Aş! au mai moare cineva azi de amor? Lumea o să glumească puţin de coconaşu Năică Nureanu şi tot i se va ierta!... se va uita!

Şi pentru că al doilea bilet îi căzu din întîmplare sub mînă, el urmă:

— A! drace! iată unul care miroase a sărbătoare. M-aş prinde că aci e vorba de vreo căsătorie sau de vreun botez... Bun! dacă o fi d-o căsătorie, e tot o îngropăciune, dar mai deosebită, îngropăciunea amorului.

Şi citi:

„Domnul şi Doamna Nureanu are onoare a vă face cunoscut celebrarea cununiilor fiului d-lor, Nicolae Nureanu, cu domnişoara Elisa Plivescu, şi vă invită ca să binevoiţi a-i onora cu prezenţa dv. azi la... Decembre, 1860, în sînta M-re Sărindar.

— Ei, făcu George, asta este ceva bufon şi trist, în aceeaşi zi, în aceeaşi biserică, fidanţata cea moartă va da locul fidanţatei celei vii. Cit despre domnul Ni-colae Nureanu, el va călca pe urmele celei moarte rî-zînd, demn şi liniştit, lingă noua sa soţie... El a înşelat pe una, va-nşela şi pe cealaltă! Aceleaşi priviri, aceleaşi suspine, aceleaşi cuvinte sunt de ajuns pentru aceasta, precum acelaşi vestmînt negru e deajuns azi pentru a merge la bal şi la îngropăciune: economie de stofe, economie de simţiminte; secuiul nostru e atît de sărac îiicît trebuie să economizeze orice.

George făcu două, trei întorsături prin cameră, apoi sună.

Bătrîna păru la uşă.

— Mamă, zise George, trămite pe cineva la Alexandru.

— Da.

— Şi să-i spui că-l rog să vie îndată?

— Atît numai?

— Atît deocamdată.

După un quart de oră, Alexandru intra la George. El era un june brun, destul de frumos.

— Scumpul meu Alexandre, zise George, întinzînd mîna noului venit, te-am deranjat poate. Ce făceai acasă?

— Nu prea ştiu, răspunse acesta. Mi se pare că visam.

— Sărmanul meu poet! tu erai în cer, şi iată că eu te readuc fără de veste pe pămînt.

— Nu cată oare să trăiască cineva aci?

— Ai dreptate, dragul meu; şi, pentru că amida ta a cerut de la a mea crima de a-ţi smulge una cîte una iluziunile tale, trebuie să am tristul curaj de a merge pînă în fundul prăpăstiei... Numai atunci nu mai crede omul în nimic din astă lume, vezi tu, cînd începe a crede în cealaltă lume... Vrei tu să mă însoţeşti azi pînă la Sărindar, să fii azi al meu?

— Bucuros, scumpul meu; dar ce ai să-mi mai arăţi?

— Un constrast vulgar, nemic mai mult: ceea ce noi numim o antiteză.

Şi, zicînd aceasta, George luă braţul lui Alexandru şi ieşi cu junele său amic.

II

Pe drum, George reciti amîndouă biletele sale.

— Da, da, zise el, chiar azi la Sărindar se vor face serviciurile amîndouă.

Şi pentru că ambii juni mergeau iute sosiră îndată şi intrară.

în mijlocul bisericei, abia luminată, iată ce se petrece^.

Un preot recita, în grabă, oarecare rugăciune în faţa unui sărac coşciug, pus pe un pat de lemn, între cîteva făclii, şi acoperit cu o pînză oarecînd albă.

La căpătîiul coşciugului, o femeie sta în genunchi şi se ruga).

— Uită-te, zise George amicului său, priveşte pe această sărmană femeie, lacrimile ei sunt nişte adevărate lacrime. N-ar zice cineva că e statua durerii?

— Da statua, plus viaţa.

— E o mumă plîngîndu-şi puterile ei moarte şi închise în ăst coşciug! Trist coşciug făcut din patru scînduri. Dumnezeu însă ştie cîtă poezie stinsă, cîte dulci vise abia începute, cîte speranţe zdrobite, cîte lacrime şi căinţe conţine el!...

— Te-nvoieşti cu întristarea, George?

— Nu; dar am cunoscut p-astă sărmană copilă culcată acum colea, în faţa noastră, rece şi mută. Ea era o copilă nebunatică şi amabilă, o copilă rîzătoare ca fericirea, veselă ca speranţa, bună ca bunătatea chiar.

— Şi iat-o moartă!

— Da, moartă, şi asta mă face să mă gîndesc la viitor.

— Pe mine la trecut.

— E un rău sistem, amice, de a se refugia cineva în trecut. De o mie de ori mai bine e să zideşti pe nisip sau să te ascunzi de soare la umbra unui om. Nemic nu e stabile în trecut.

— Şi pentru ce?

— Pentru că totul trece, chiar suvenirul trecutului. Totul trece: cîntecul păsărelei care anunţă primăvara, foiţa care cade, rîndunica care zboară cînd soseşte toamna, floarea care-şi deschide caliciul său soarelui, juneţea, frumuseţea, amorul, geniul, lacrimele, totul trece, totul trece! Durerea astei mame chiar va trece mai nainte de a deveni ţărînă cadavrul fiicei sale.

— Ah! George! întrerupse Alexandru, eşti crud pentru inimă în scepticismul tău.

— Ce! chiar tu mă numeşti sceptic pentru că îmi place mai bine să edific viitorul decît trecutul, pentru că speranţa mi-e mai dulce decît suvenirea, pentru că văd lumea cu ranele şi miseriile sale? Dar, dacă eu sunt sceptic, au cum vei numi tu acei ce nu crez în Dumnezeu, şi ce vor zice ei in faţa acestui coşciug?

— Ştiu bine, George, că ai cuvînt... uneori.

George surîse cu amărăciune.

— Ai chiar adeseori cuvînt. Asta ţi-e maniera de a prezintă lucrurile, numai ea e puţin... aspră.

— Vrei să zici, bunul meu amic, că sufletul tău sîngerează ascultîndu-le. Şi asta e foarte naturale; dar scalpelul care caută sub cărnurile-ţi secretul boalei tale el oare nu te face să suferi?

— Fără-ndoială.

— Ei! Dumnezeul meu! aci e aceeaşi cauză. Eu te înştiinţasem, amicul meu, tu ai voit să tai în carne vie, să smulg inimei tale ramurele sale de iluziune: asta e o rană vie ce-i faci în toate zilele fără a-i da timp să se vindece.

— Nu mi-ai zis tu: ‘„Omul numai atunci nu mai are iluziuni cînd le poate avea pe toate?“’

— Crez că ţi-am zis că, pentru a cunoaşte bine inima omului, ar trebui să fii trecut prin toate iluziunile şi să nu mai ai nici una. Ca artist,ca cugetător, vreai să studiezi omenirea. Eu ţi-o arăt aşa cum e; sunt pro-fesorele tău de disecţiune morală. Cată, aşa precum cineva curăţă un arbore, să ştii a curăţa sufletul de toate simţimintele parazite care-i sug din sucul său, fără a-i mări frumuseţea. Sufletul, cînd e pus chiar în faţa lui, încît adevărul, lumină divină, îl luminează în toate părţile sale asupra celor mai mici senzaţiuni ale sale, sufletul, zic nu mai are deeît simţăminte reale, profunde, fără iluziuni, fără vise, dar şi fără mînie fără deşteptare; nişte simţimînte pe cari le ia de la pămînt ca să le ducă la Dumnezeu!

— ‘Din adinc strigat-am, strigat-am către tine, Doamne!’ zise preotul în gura mare.

Suspinele sărmanei mume completară ruga.

— Mi-aduc aminte, urmă George, că acu un an, astă dulce şi rîzătoare copilă, îmi zicea cîntînd: ‘„Cînd voi fi şi eu bătrînă!”’

Vai! visează dar!

— ‘Din adine strigat-am, strigat-am către tine, Doamne!’ repeţă preotul.

— Mai tîrziu, urmă George, îţi voi povesti o mică istorie; dar acum să plecăm şi diseară ne vom reîntoarce tot aci.

— Pentru ce?

— Pentru că... dar, vei vedea.

— Veşnica ei pomenire! cintă preotul.

— Amin! adăogi paracliserul cu o voce răguşită.

Şi amîndoi amicii plecară.

Pe la 9 ore în curtea monastirei Sărindar numeroase trăsuri stau înşirate.

Înîntru, templul scînteia de lumâne; o mulţime de preoţi, investiţi numai în catifea şi aur, slujeau cu o prea mare seriozitate; smirna se înălţa din toate părţile cu profuziune.

Doi juni soţi se ţineau de mînă... ea cugetînd la o cută ce făcea rochia sa, el la cumpărătoarea unui cal de călătorie, amîndoi împresuraţi de familiile lor de ieri şi de amicii lor de mâine.

Ce e drept acest spectacol era prea frumos!

— Mai nainte de a intra, zise George, oprindu-se în tinda bisericei, spune-mi puţin Alexandre, confidinţele ce mi-ai făcut ieri seară erau oare ele sincere?

— Sincere ca şi legămîntul meu pentru tine, George.

— Aşadar, tu iubeşti p-acea copilă?

— O iubesc, răspunse Alexandru aşa de încet încît mai mult inima decît gura sa murmură acest cuvînt.

George luă mîna amicului său şi, ţintîndu-l eu o expresiune totodată ironică şi dureroasă:

— O iubeşti, întrebă el, cu toate cele ce ţi-am zis, cu toată distanţa ce te desparte?

— Voi şterge astă distanţă.

— Mă rog, cum?

— Cu silinţa mea; mergând să-mi scriu numele aşa de sus, încît nici o femeie din lume să nu aibă a se pleca pentru a-l lua.

Alexandru zise aste din urmă cuvinte c-un accent plin de mîndrie şi de entuziasm; fizionomia sa strălucea de inspiraţiune.

— Altă iluziune! alt vis! murmură George.

— Dar tu nu crezi în, nemic?

— Ba da, crez în Dumnezeu, în viaţa cealaltă, răspunse cu iuţeală George, şi în întâmplare în viaţa aceasta! In întîmplare care e mai puţin lugubră decît fatalitatea şi care a voit ca cele patru scânduri, ce erau mai adineauri înaintea noastră, să serve de pat nupţiale acei june copile, în loc de a ţine pe ele, fiind vro umilită policioară, toată pînea unei familii.

— Aşadar, talentul, geniul nu sînt decît o întîmplare?

— Geniul vine de la Dumnezeu, dar succesul vine de la întîmplare. în fine, scumpul meu Alexandre, întîmplarea îmi pare un fel de divinitate de a doua ordine, delegată prininterim pe pământ pentru a regula prigonirile. Iată pentru ce am o aşa mare încredere în ea, încît i-am abandonat viaţa păstrindu-mi sufletul, şi pentru ce mă supui la cele mai mici capriciuri ale sale.

— Serios vorbeşti acum?

— Nu ştiu. Dar tot ce e serios, amice, e talentul tău, şi crez în el. Crez şi în glorie pentru tine, căci ai o frunte făcută pentru ea. Dar marea afacere nu e de a fi admirat aici, ci de a fi iubit.

— Ai cuvînt, George.

— Şi amorul nu merge totdeauna unde sunt inte-liginţa, geniul şi inima.

— Dar ea mă iubeşte.

— Nu crez.

— Ah! George, eşti un om teribile.

— Nu, te asigur că în astă afacere îmi pui toată bunăvoinţa ce-ţi poţi închipui. Mi-e cu neputinţă însă de a cugeta că domnişoara Eliza Plivescu te iubeşte serios. Structura capului său chiar...

— O! întrerupse Alexandru surîzSnd, nu cumva, ai de gând să creezi o frenologie a inimei?

— Astfel, tu eşti foarte sigur că te iubeşte? zise George drept orice răspuns.

— Sunt sigur! răspunse Alexandru cu hotărîre.

— îţi voi observa că de mai multe ori şi eu m-am crezut sigur de una ca aste, şi că, ceea ce e mai sigur, în acest fel de materie, e că nu e nimic... sigur!

— La rîndul tău, George, ascultă-mă. Supoziţiunile tale sunt insultătoare pentru domnişoara Eliza Plivescu.

— Aidea de, ele ar fi cel mult pentru tine. dacă toate gemurile cele mari n-ar fi avut onoarea... de a fi înşelate.

Se făcu tăcere de cîteva secunde între cei doi amici, după care George adăogi:

— Vezi, Alexandre, dacă ai iubi pe domnişoara Eliza numai pentru că ai iubi, şi nimic mai mult, atunci ar fi bine! Ţi-aş zice: Iată un amor serios şi durabile, pentru că e al tău şi în tine, dar nu al ei şi în ea.

— Explică-te mai bine, amicul meu, pentru că, crede-mă, nu te pot înţelege.

— Tu iubeşti pe domnişoara Plivescu, nu e aşa? pentru că e jună şi frumoasă, pentru că aerul ei e candid, pentru că ea ţi-a zis cu cea mai dulce voce a sa: — Alexandre, te iubesc; pentru că ai zidit, pe astea toate, mii de casteluri în Ispania, mii de himere încîntătoare? Dar suflă asupra acetor himere, şi ce va mai rămînea, mă rog?

— întristarea.

— Aşa! da, mai întîi întristarea, apoi uitarea.

— Fără-ndoială, uitarea şi dispreţul, dacă ea n-ar fi aşa cum am crezut-o!

— Aidea de, poete, vezi bine că n-o iubeşti!

— Dar dacă eu n-o iubesc, spune-mi, ce e a iubi?

A iubi e a avea foc în inimă, un fele care purifică totul, chiar fruntea curtezanei, sau, mai bine, care roade cu încetul inima ce l-a aprins, foc care se consumă el singur cînd nu izbucneşte în incendiu... A iubi e a lua o femeie, oricare de ar fi, şi a o iubi cu toate petele sale, cu toată abandonarea sa, cu toată ruşinea sa, cu tot. Dar a lua o jună copilă castă şi pură şi a-i ridica un3 cult în inima sa, ce mai lucru, în adevăr; oricine ar putea face asta!

George se opri, şi, trecînd braţul său sub al lui Alexandru, înaintă cu el puţin în întrul bisericei.

Intr-acest minut preotul unea pe cei doi soţi.

— Scumpul meu amic, tu ai ajuns tocmai unde vream să te văz ajuns, începu George.

— Ce zici?

— Te afli în nişte minunate eondiţiuni de vindecare, şi pentru asta vroi să încerc cura.

— Ce cură?

— Cura pretinsei boale ce te mişcă, sărmane bolnav imaginar de inimă.

— Încă odată, ce înseamnă asta?

— Asta înseamnă că de mult timp şi după stilul cu care domnişoara Plivescu îţi scria, eu o judecasem că era o copilă cu imaginaţiunea arzîndă, o copilă uşoară.

— Uşoară?

— Vai, da! căci numai astfel se poate explica purtarea unei copile oneste, cum se zice, scriind unui june: o mare pasiune sau o mare uşurinţă. Cînd e o mare pasiune, nu mai e vorbă; dar această pasiune cineva o găseşte scrisă în caractere arzătoare, şi tu n-ai priimit nemic de acest fel. Cînd e o mare uşurinţă, cineva profită sau rîde; dar nu se bazează pe ea.

— In fine?

— în fine, bunul meu, excelintele meu amic, condusesem de mult, că domnişoara Eliza nu te iubea şi că şi tu n-o iubeai mai mult.

— Şi proba astei frumoase concluziuni, mă rog?

— Nu e departe.

— Şi sper că mi-o vei da?

— Negreşit, dacă-mi promiţi că ai să fii prea înţelept, prea cu minte, prea liniştit.

— Aşa de copil mă crezi?

— Priveşte dar! zise George, arătînd lui Alexandru pe mireasa care zîmbea.

— Eliza! zise acesta.

Din fericire cîntările preoţilor năbuşiră ţipătul dureros al sărmanului amorezat.

— Nu, nu Eliza, reluă George, dar doamna Nureanu!...

III

In aceeaşi seară pe la unsprezece ore, Alexandru şi George se aflau, dar astă dată la George, în faţa unui bun foc, într-un cabinet bine închis, abia puţin luminat de o lampă.

George înfăşurat într-o haină de casă sta întins în acelaşi fotoliu, mai tot în aceeaşi atitudine de dimineaţă, atitudine leneşă ce o afecţiona: numai picioarele sale erau rezimate de gura sobei, şi cu amîndouă mîinile mîngîia capul căţeluşului său, urcat cu familiaritate pe genunchii săi.

Alexandru sta cugetător în colţul sobei, cu fruntea! plecată pe ea.

împrejurul acestei sobe erau aşezate mai multe medalioane şi portrete de femei. George le considera cu un, fel de melancolie ironică.

Cea mai profundă tăcere domnea în acest cabinet. Se auzea suspinlnd cîinele adormit.

Totdeodată George rupse tăcere şi rididndu-se puţin:

— Pre legea mea, zise el deşteptînd cîinele său şi privindu-l în faţă, nu ştiu încă, sărmanul meu Bibi, dacă tu nu preţuieşti mai mult decît toate aste suve-niri, dacă tu nu eşti mult mai credincios decît ele, dacă tu n-ai fi mult mai devotat decît toate aste femei... Tu eşti un adevărat amic; şi, dacă nu ţi-ar lipsi sufletul cugetător, tu ai preţui mai mult decît omul, căci inima ta e mai bună decît a lui.

Bibi judecă că e convenabil de a răspunde printr-o lungă căscătură excentricităţii stăpînului său.

— E drept, urmă George zîmbind: filozofia literară n-are măcar privilegiul de a adormi pe oameni.

Şi, lăsînd să recadă pe genunchii săi capul căţeluşului, adăogi, căscînd puţin şi el:

— Aşa, e oare ceva mai bun în lume decît somnul?

— De ce nu mă întrebi, răspunse Alexandru scuturînd un minut reveria sa, dacă moartea nu e tot ce poate fi mai bun în viaţă?

— O! în această privinţă, reluă George, ştiu, mulţumită Domnului, ce să crez... Trăiască moartea! Dar mai înainte, trăiască somnul! Somnul e moartea, minus necunoscutul. E marea călătorie, plus renturnarea!

Şi George, abandonîndu-se cu totul voluptăţii subiectului său, adăogi cu un fel de beţie încîntată:

— Oh! somn! oh! poezie! pentru zece ani de poezie visată mi-aş da toată viaţa.

— Nebuniile! murmură Alexandru.

— Sluga dumitale! ripostă George sculîndu-se. Ştii tu, scumpul meu, pe cine faci nebun?

— Pe amicul George.

— Nu tocmai, dacă-ţi place, dar ceva mai mult decît el, pe unul din cei mai săraci, din cei mai ftiziei, din cei mai amoroşi şi din cei mai iluştri foşti poeţi ai Engliterei... pe John Keats!

— Ce! pe acel visător John Keats care muri de durere pentru un articul de revistă?

— Nu, dar pe acel John Keats care muri pentru că a avut mai mult amor în inimă şi nu destui plămîni în piept, prea multă activitate în suflet şi nu destulă sforţă în corp, pe acel John Keats, într-un cuvînt, care a scris într-o poemă a sa, o încîntătoare poemă, dar al căreia nume nu-l ţin minte, care a scris, zic, aste cuvinte, sau nişte cuvinte tot cam aşa:

„Cunosc ceva mai suav decît aura verei, decît albina murmurînd din cuib în cuib şi aşezîndu-se un minut în sînul florilor; cunosc ceva mai dulce decît roza, ceva mai sănătos decît văile pline de umbră, mai bogat de viziuni încîntătoare decît un basm din O mie şi una de nopţi

Şi acest ceva e somnul, e scumpul somn care închide cu moliciune ochii noştri, şi ne cîntă un cîntec legănător.

— Aşa de bine, întrerupse Alexandru, încît amicul tău John se duse, dormind, să doarmă într-un mormînt.

— Mai întîi, răspunse George zîmbind, dacă ai cunoaşte puţin istoria acestui sărman poet martir, ai vedea că din nefericire n-a putut să fie amicul meu. Apoi i-ai da dreptate, căci are oarecum cuvînt, şi că somnul e cel mai bun remediu pentru dureri.

— Visezi, George! zise Alexandru dînd puţin din umeri.

— Aş vrea; căci dacă aş fi visînd, asta ar dovedi că dorm; dar, cu totul din contra eu veghez. Şi vezi, adineaori, veghind şi cugetînd la tine, am descoperit două lucruri.

— Două?

— Da... Şi ca să încep.

— Mai întîi?

— Că tu dormeai.

— Se poate.

— O crezi.

— Şi al doilea?

— Că tu te stîrciseşi pe durerea ta.

— E adevărat! murmură Alexandru.

George apropie fotoliul său de al lui Alexandru şi urmă:

— Să vedem, sărmanul meu amic, azi dimineaţă te-am lăsat cu totul să plîngi, te-am lăsat să urmăreşti de departe, cu desperarea şi mînia în inimă, pe frumoasa mireasă care zîmbea, da, ea zîmbea.

— George!

— O! ea zîmbea. E cu neputinţă să schimb ceva din text!

— încă o dată, George!

— încă odată, Alexandre, vei asculta pe un amic care te iubeşte cînd îţi vorbeşte de o femeie care nu te iubeşte.

Drept orice răspuns, Alexandru abandonă una din mînile sale lui George, în vreme ce, cu cealaltă, cerca a opri o lacrimă ce se rostogolea sub geana sa.

George strînse cu afecţiune în amîndouă mînele sale, mîna lui Alexandru, şi, cu un accent plin de d dulceaţă şi de o melancolia cum nu fusese niciodată!

— Plîngi, îi zise el, plîngi fără teamă, fără remuşcări, fără falsă ruşine... In amor, adeseori, lacrimile nu sunt decît veninul inimei; după ce cad ele, inima se scoală mai bună:...

— Ce sacrificiu aştepţi dar, tu de la mine? întrebă cu durere Alexandru.

— Nu-ţi cer nici un sacrificiu pentru că nu ţi-e dat să faci vreun sacrificiu, cer numai curaj şi raţiune.

— Raţiune, cînd cineva iubeşte?

— Raţiune, cînd cineva începe a nu mai iubi.

— Dar eu tot o iubesc.

George surise cu neîncredere.

— Nu, tu n-o mai iubeşti, zise el cu un ton plin de o dulce bonomie.

— Ah! îţi jur, reluă Alexandru cu aprindere, îţi jur că o iubesc mai mult azi, decît o iubeam ieri. Durerea mea m-a luminat asupra amorului meu, şi o iubesc pentru toate tortúrele cu cari ea mi-a zdrobit inima,

— Asta nu e nicicum logic, dar, de, aşa se-ntîmplă întotdeauna.

— O iubesc chiar prin răul ce ea mi-a făcut, prin lacrimile de sînge ce-i datorez... Spune-mi, oare muma nu-şi iubeşte mai mult copilul care i-a dat mai multe griji?

— O! nu compara aste două amoruri cari seamănă aşa de puţin, Alexandre. Domnişoara Eliza nu e demnă de o asemenea profanaţiune.

— O iubesc pentru toate iluziunile, pentru toate fragedele şi încîntătoarele vise ce îi sunt dator; dac-ai şti, George, cît aer şi cît spaţiu da sufletului meu privirea ei! După ce mă privea ea, eram stăpîn pe lume, picioarele mele nu mai atingeau pămîntul, mă simţeam egal cu Dumnezeu, mai mult decît el poate; eram fericit: el oare este?

— Vai! făcu George suspinînd.

Alexandru urmă.

— Amorul ei m-a făcut să mă cunosc pe mine; el mi-a arătat că aveam talent; el mi-ar fi dat geniu...

— Aşa se crede.

— Glorie...

— Aşa se speră.

— El m-ar fi putut face bun, căci totul înfloreşte şi totul cîntă în natură cînd cineva iubeşte.

— Chiar în toiul iernei.

— El dar mă face rău, crud...

— Ca mine, zise George.

— Ca tine, repeţi Alexandru.

— Mulţumim; vezi aci vream să vii, amicul meu, şi, pentru că eşti ocupat a deveni tot aşa de rău şi aşa de crud ca şi mine, lasă-mă să-ţi povestesc în ce chip am ajuns eu la acest exces de depravaţiune.

— Tu, George? întrebă Alexandru cu mirare.

— Chiar eu, răspunse George zîmbind. A! Am să-ţi arăt o veche rană a inimei mele; atingînd-o, poate că o voi deschide; dar, de! trebuie ca amorul să sacrifice ceva amiciei.

— Totdeauna bun, George.

— Nu, dar totdeauna palavragiu. Dea Domnul însă ca palavrele mele să-ţi fie de folos! îţi voi arăta sufletul meu trecînd prin aceleaşi faze prin care a trecut al tău, izbindu-se de aceleaşi stînci, de aceleaşi viscole.

— Asta nu mă va mîngîia, George.

— Da; dar te va face să speri; speranţa oricum e o mîngîiere.

— Te ascult, George.

George se sculă, făcu doi, trei paşi prin cameră, se apropie de sobă, consideră cu destulă băgare de seamă două sau trei medalioane atîmate lîngă o oglindă şi sună.

Bătrîna apăru.

— Oricine a veni să mă caute, auzi, să-i spui că nu sunt acasă, zise George aşezîndu-se.

— Bine, răspunse bătrîna cu un aer foarte serios.

Bătrîna avea obicei de a începe prin a răspunde bine, deşi în urmă făcea din contra, George făcu semn bătrînei de a ieşi, mai repeţînd:

— Nu sunt pentru nimeni, pentru nimeni, m-ai înţeles?

— Bine.

Şi, după ce se depărtă bătrîna, George începu.

V

George începu:...

Dar prin asta nu vreau să zic că el intră deodată în materie. Cu totul din contra, omul nostru ştia prea bine să povestească pentru ca să înceapă a povesti îndată: el ştia că o parte din plăcere stă în aşteptare, şi că s-ar fi privat de bunăvoia sa de acea plăcere, începînd în fuga mare subiectul său.

George începu dar prin a se scula după fotoliul său pentru a treia oară, se apropie de uşă şi trase zăvorul.

— Drace! făcu Alexandru, ne închizi?

— Te închiz în istoria mea, bună sau rea, veselă sau tristă, pînă mîine de dimineaţă.

Alexandru din instinct îşi aruncă ochii asupra pendulei: ea arăta din fericire miezul-nopţii.

Prin urmare, preeauţiunile lui George păreau destul de nefolositoare; nu era nicicum de crezut, în adevăr, ca să-i mai deranjeze cineva la astă oră.

Dar, aci, George nu făcea alt decît a se supune unui simţimînt despre care cineva nu-şi poate da bine socoteala; cînd cineva vrea să fie singur cu cei ce-i iubeşte — realităţi sau suveniri — i se pare că nu e destul de bine ascuns. Dacă ar locui atunci într-o insulă deşartă, pustie, încă ar invoca umbra, atît de mult spaţiul şi ziua par populate de priviri invizibile şi indiscrete.

După ce uşa fuse bine închisă, perdelele bine trase, soba plină de lemne, cîinele instalat pe perniţa sa, George trase o mică masă lîngă fotoliul său şi puse lampa pe ea.

Această masă n-avea alt nemic remarcabil, decît că părea a fi mai mult masa de lucru a unei femei decît a unui bărbat.

George împinse un mic ţimburaş ascuns, şi un sertar se deschise. Într-acest sertar era o mică casetă de abanos şi un vechi portofoliu de marochin negru legat cu o sforicică.

George luă portofoliul şi caseta, le consideră un minut în tăcere, le aşeză lîngă lampă, puse o mînă pe inima sa, suspină şi, după toate aste preliminarii, începu cu hotărîre:

Eu fac ca şi el.

— În realitate, scumpul meu Alexandre, zise George, viaţa e un lucru destul de trist pentru cel ce iubeşte, o şcoală aspră pentru cel ce studie; dar şcoa-lele cele mai aspre fac pe şcolarii cei mai buni. Numai curajul per se verinţei lipseşte uneori. Ei bine! acel curaj îl poate găsi cineva privind în sus, iar nu în jos; d-asupra, iar nu dedesubt; la Orient, iar nu la Occident. Nefericirea sau fericirea nu există pe pă-mînt decît într-un chip relativ. Dacă am voi noi să ne convingem bine de acest adevăr, am vedea mai puţin orbi visători într-o tabără şi mai puţin orbi în cealaltă, mai puţină pretinsă şi absolută egalitate (pentru că în fiecare zi boalele, inteliginţa, frumuseţea, urîciunea ne dovedesc că nu e adevărată egalitate decît înaintea lui Dumnezeu); dar am vedea mai multă frăţie reală, pentru că numai prin inimă oamenii s-ar putea înţelege, cînd ar vorbi limbajul inimei şi al logicei. Vezi, dacă m-aş cerca să-ţi probez că nu mai iubeşti pe domnişoara Eliza, aş izbuti prin A plus B, şi tu mi-ai răspunde lăsîndu-te să mori pentru ea.

Căci aşa e, şi a raţiona cu inima e a raţiona cu imposibilele; e a face un paradox pentru a intra într-un labirint din care n-ai mai putea ieşi decît printr-un contraparadox.

Inima e mobilă ca unda, repede ca aerul; cineva o simte, dar n-o vede, ea dă viaţa, dar rămîne nepipăită; ea nu se supune decît ei, fantaziei sale, capriciului său, neprevăzutului, întâmplării.

Nu voi face dar un curs de filosofie inimei tale, scumpul meu Alexandre; dar îi voi povesti o iştorie de inimă, cu toate nebunele sale excentricităţi, cu toate sublimele sale răpiri, cu toate imposibilele sale contradicţiuni. Poate că în ea vei găsi dacă nu uitarea, dacă nu speranţa, dar cel puţin o mîngîiere.

— În orice caz, voi găsi o plăcere, răspunse Alexandra.

— He! reluă George, istoriile de inimă nu prea sunt totdeauna amuzante. Eu nu le prea doresc, zău! de exemplu a' ta... ce gîndeşti despre ea?

— O! gîndesc... că nu voi să mă mai gîndesc la ea.

— Bravo! Iată-te totodată devenit raţionabile. Sunt încântat, căci asta mă va scuti de a întrebuinţa cu tine mijloacele cele mari.

— Cari?

— O! vechiul sistem, lăsarea de sînge morale; căci am făcut rău cînd am zis că nu e niciun remediu pentru durerile inimei, este unul.

— Dar poate că el e mai rău decît boala chiar?

— Negreşit; el vindecă, dar omoară.

— Şi numele acestui minunat remediu?

— Ironia!

— Ironia?

— Da! de exemplu, presupui: într-o dimineaţă, te scoli cu inima plină de frăgezime şi de poezie; cerul e albastru, păsările cîntă dulce; buchetele sunt pline de flori; astăzi e o adevărată zi de amor, şi iubeşti...

— Pe cine?

— Nu se ştie, pe întîia femeie care, din întâmplare, ţi-iese înainte, pe întîia copilă care are în frumoasa-i cosiţă o floare la care ţii,

— Şi ce va ieşi din toate astea?

— Va ieşi că acea copilă cu floricele în cosiţă, cu talia strînsă în panglicele, cu zîmbetul fermecător se va numi domnişoara Eliza Plivescu!

— Iar ea, George?

— Ce vrei tu să faci dacă e aşa?... Ştii prea bine că în acea zi în loc de a fi brună, în loc de a avea ochii negri, în loc de a avea cei mai frumoşi umeri din lume, şi de a se numi Eliza, dacă ar fi fost blondă şi spălăcită ca o şocăţoaică, şi s-ar fi numit Bălaşa sau Catrina, asta nu te-ar fi oprit de a o iubi; dar în fine, în acea dimineaţă văzuşi pe domnişoara Eliza şi o iubişi pe ea...

— Mai întîi, era într-o seară...

— O! puţin îmi pasă... dimineaţa nu era decît o figură. Adevărul e că simt zile în cari inima e dezvoltată ca o roză de mai; omul o poartă pe buzele sale şi pare a zice:

— Luaţi-o, e de dat.

Tu te afli dar într-una din acele încîntătoare dispoziţiuni, în cari cineva joacă voios liniştea, cunoscutul, libertatea inimei contra tempestei, necunoscutul, sclavajul pasiunii... numai şi numai pentru că atunci e prea avut sau se annuiază şi pentru că trebuie să cheltuiască în ceva bunul care i-e de prisos. Iţi repet, scumpul meu Alexandre, că în acea zi pui un afiş; ţi-nsărcinezi ochii de a zice trecătorilor: inimă liberă de dat, de vîndut sau de închiriat.

Ei bine, domnişoara Eliza trecu pe acolo şi culese inima ta.

Iată prefaţa, sau, dacă vrei mai bine, întîiul capitul.

A doua zi o întîlneşti la balul d-lui O... sau al d-nei L... copila e numai mătase şi catifea; chiar tu te-ai galatarisit oarecum.

La întîiul cadril, alergi de inviţi pe frumoasa copilă, care primeşte rîzînd, şi, cind îi iei mîna sa, o simţi tremurînd uşor.

Ah! prime emoţiuni, prime încîntări ale amorului! cine vă va ţine locul?

În cursul dansului, cînd talia sa se îmlădie sub braţu-ţi, cînd părul său se atinge de buzele tale, cînd piciorul ei se loveşte de al tău; cine mai ştie ce? Apoi iată buchetul ei cade, tu îl iei de jos; o foiţă, o floricică s-a desfăcut din el. Vă priviţi, floricica e acordată, buchetul înapoiat, şi degetele îşi vorbesc pentru întîia oară între flori.

Mai tîrziu, nu vă mai ascundeţi de propria voastră inimă, ea a vorbin de la întîia zi; lăsaţi buzele să vorbească la rîndul lor.

— Elizo, te iubesc.

— Te iubesc, Alexandre.

— Adevărat?

— Tot aşa de adevărat că eşti fericit lîngă mine şi că sunt fericită lîngă tine.

— Te voi iubi totdeauna, Elizo.

— Răutăciosule, cînd iubeşte cineva, nu iubeşti pentru totdeauna?

— Totdeuna!

— Totdeuna, repeţiţi voi.

Şi adormiţi asupra acestui cuvînt, şi vă lăsaţi în voia himerei, şi visaţi viitorul; faceţi mii de proiecte, vă umpleţi mintea cu discursuri poetice; credeţi: mult e bine a crede!...

Dar iată că într-o frumoasă zi un fecior oarecare se înşeală, ţi-aduce o scrisoare, presupui, care e pentru amicul tău George; tu o desigilezi fără a citi adresa, şi afli...

— Ce?

— Afli că domnişoara Eliza ia de bărbat a doua zi pe domnul Nae Nureanu!

Atunci, desperare, mînie, proiecte de moarte; şi toate acestea pentru că un fecior s-a înşelat.

Şi, ce zici, n-ar fi oare mai plăcut de a cugeta că-n această oră...

George surise cu o ironie profundă şi diabolică zi-cînd aste cuvinte, apoi urmă:

— N-ar fi oare mai plăcut de a cugeta că în această oră, la jumătate după miezul nopţii, frumoasa şi casta copilă din luna trecută, aceea care tremura sub privirea ta ca o roză sub vîntul serei, aceea care roşea la singura mărturie a amorului tău, şi pe care abia cutezai a o atinge cu vîrful mînuşei tale, e cu totul goală în braţele unui om pe care abia îl cunoaşte!

— Oh! George, taci, strigă Alexandru cu o voce tremurîndă de mînie; taci, ceea ce zici e spăimîntător!...

— Da, adevărat, spăimîntător! Spăimîntător pentru ea, dar nu pentru tine.

În toate zilele, văz respingîndu-se cu piciorul sărmanele copile pe cari foamea sau seducţiunea le-a aruncat în tină şi cari cer pînea lor astei ruşine şi ăstui noroi cotidian, precum altele o cer cu veselia lucrului şi în ziua mare.

— Prostituate! zice lumea cu dezgust.

Şi lumea are cuvînt, căci asta e ceva infam şi fără scuză ca şi criminea, chiar ca foamea. Dar cum va numi oare, această lume dreaptă şi echitabilă, pe copila ce o aruncă virgină în braţele unui bătrîn murind sau ale unui desfrînat soţ pe care ea abia îl cunoaşte?

Oare acea nu e şi ea o prostituată! A! negreşit, ea e mai mult decît oricare alta, căci ea se vinde mai scump. Cu deosebire numai că vînzarea e legalizată.

Mulţi strig că romanţele sunt exagerate, aci oare e ceva exagerat? Din contra, raţionînd cu răceală şi smulgînd adevărului masca sub care-l ascund, se descopere prostituata sub vălul virginiei, şi cîteodată virgina sub zdrenţele prostituatei.

Lumea are cuvînt sa nu vrea ca să-i sondeze cineva ranele sale, căci ele sunt profunde; dar nu trebuie să trateze de vizionar pe cel ce le dă luminei.

Azi dimineaţă, tu ai văzut, toate omagiile, toate re3pectele prosternîndu-se la picioarele copilei vîndute, căci ea e vîndută. O! nu o plînge, amice, nemic n-a silit-o să facă acest pas; ea a priimit această vînzare, pentru că i s-a părut avantajoasă. Ziceam dar că toate acele femei cari au dobîndit fără îndoială dreptul de a fi onorate, onorau la rîndul lor pe copila vîndută cu urările lor cele mai pure, şi niciuna din acele femei, nici unul din acei bărbaţi sau din acele respecte nu s-ar fi oprit un minut lîngă coşciugul sărmanei moarte; căci aceea nu s-a vîndut, s-a dat.

Aide, aide, grăbeşte-te de a ieşi din templu, mizerabilă copilă ce te dai! Tu nu vei avea decit o mică rugă la uşa bisericei şi un loc disputat groapei comune... Aceasta te va învăţa să te mai dai.

Dacă te-ai fi vîndut, tu ai fi putut avea la îngropăciunea ta mai mulţi preoţi, mai multe făclii şi muzică decît ai fi voit; dacă te-ai fi vîndut, ai fi putut plăti!

Şi cu toate acestea Christ a zis: ‘„cel ce este fără de păcat dintre voi, acela să arunce piatra asupra ei"’. În adevăr, lumea nu este tot aşa de dreaptă, aşa de indulginte, aşa de sublimă ca Christ; trebuie să fie cineva pur pentru ca să ierte impurităţii.

V

Se făcu o nouă tăcere de cîteva secunde, în cursul căreia se auzi focul pîlpîind, vîntul fluierînd afară şi musiu Bibi respirînd cu cochetărie ca o femeie adormită.

George aruncă încă un lemn în sobă, mai mări puţin lumina lampei şi urmă:

— Acum, scumpul meu Alexandre, încep propria mea istorie... istoria abia începută poate, dar destul de plină, şi cine ştie? poate chiar finită.

Cu toate acestea, reasigură-te, n-am să-ţi vorbesc eu despre mine. Îţi va vorbi ea... o mică pană de femeie smulsă din aripa inimei sale şi inmuiată în cel mai bun loc al sufletului său. Uneori mă vei găsi judecat cu multă indulgenţă şi entuziasm, alte ori cu o asprime nedreaptă. Mă dau ţie cu mîinele şi picioarele legate.

Şi zicînd acestea, George luă o mică cheie din sertarul mesei şi c-un suspin:

— Ah! a trebuit să fii tu, zise el, ca să consimţ a căuta în trecutul meu. Tu mă vei acuza poate de laşitate; dar acestea sunt nişte morminte înaintea cărora nu mai cutez a îngenunchia şi tresar numai la ideea de a le deschide.

Cu toate acestea George păru plin de curagiu, şi mica cheie, ţinută cu o mînă tremurîndă, lunecă în broasca casetei.

Îndată ce ea fu deschisă, se răspîndi, în cameră, un dulce profum de roze şi de viorele, îndulcit de timp: nu era un profum, ca să zic aşa, ci mai bine suvenirea unui profum... ceva care miroase a suflet, a poezie, a cer mai mult decît a pămînt.

Erau multe lucruri în această casetă: bilete, buchete, funduliţe, panglicele, păr, vreo două punguliţe brodate, şi cine mai ştie ce?

În ea era o mulţime de secăturele cari nu sunt nemie fără amor şi cărora amorul le dă un cuvînt, un limbagiu, o privire, astfel precum zeii fabulei însufleţeau pietrele.

George luă cu simplitate un mic sul de hîrtie, legat cu o panglicuţă albastră.

— Vezi, zise el cu amărăciune, albastru pretutindeni. Aceasta e coloarea constanţei. Alfred de Musset pretinde că e o culoare proastă; au a vrut el să zică prin aceasta că constanţa e o prostie?

Şi tot glumind astfel, George desfăcu sulul de hîrtie.

— Dragul meu Alexandre, reluă el în fine, nu-ţi voi lăuda istoria mea, nici n-o voi începe dinaintea naşterii mele. E trebuinţă numai să te readuc, prin cîteva cuvinte, la acest jurnal. Îţi voi spune dar, în trei cuvinte, că copilăria mea n-a fost fericită, şi că această nefericire, privîndu-mă de juneţe, m-a făcut om prea de timpuriu.

Cînd inima sufere, e rar ca cineva să nu înceapă a iubi foarte iute... Suferinţa e o sămînţă care dă viaţa şi fecondează toate facultăţile; ea are acest dar divin, poate păli chipul, poate seca ochii, poate sfărîma corpul, dar fertilizează şi însufleţeşte sufletul.

Se-nţelege că în privinţa aceasta eu vorbesc în generale şi fără alte aluziune la mine, decît că suferinţa mie îmi produce acest efect, încît simţii prea june trebuinţa de a iubi, de a iubi cu tărie, ca acele nature ce se simt izolate în mijlocul lumii şi ca om am iubit sau am crezut că iubesc.

Mă grăbesc dar a o lăsa pe ea să vorbească: eavorbeşte mai bine decît mine şi cu mai multă francheţe.

Numele ei nu ţi-l spui încă, nu e nicicum de trebuinţă să-l ştii mcepînd istoria, şi cînd vom ajunge la ea, ni-l va spune ea singură.

Afară din asta, nu e aşa că acest simplu pronume: ea, e mult mai încîntător? În discreţiunea lui, el deschide un întins cîmp imaginaţiunii...Ea e o fiinţă care pare a străbate pămîntul ca-ntr-un vis, tocmai ca o dulce himeră sau ca o silfidă. Cineva nu ştie dacă ea are picioare sau aripe, dacă ţine de această lume sau de cealaltă: dar ea numeşte-o Maria, Elena sau Catinca, şi îndată cîmpul e închis; şi dacă din întîmplare ai cunoscut vreo Catincă gură-cască, vreo Mărie posacă sau vreo Elenă proastă, atunci autorul nu te mai poate captiva.

În van va fi pompos, călduros, poetic: griji nefolositoare! Tu nu vei vedea decît pe Catinca, pe Elena sau pe Maria ce ai cunoscut-o.

Noi o vom numi dar ea.

Aşadar, într-o zi ea veni la mine, cam înnoptat, mi se pare. Ea era, în acea zi, învestită cu cea mai cochetă simplicitate. Ar fi zis cineva că era un boboc de roză atunci dezvoltat şi zîmbind, în toată splendoarea sa, vieţei. Niciodată nu s-a văzut ceva mai graţios, mai cu şic, mai zburdalnic.

Ţi-aduci tu aminte de pisicuţa mea Mititica?. Ei bine! Ea avea toate mişcările Mititichei. Era uşoară, mlădioasă şi zburdalnică ca o pisicuţă. Aci o credeai stînd la fereastră şi cu o săritură ea se afla pe umărul tău, pleca capul pe el, căta păru-ţi cu buzele sale. Un minut nu sta la lin loc.

Toate scrisorile, toate hîrtiile mele treceau prin mînele ei. Ea se juca cu ele şi după ce le deranja pe toate, le aşeza iar pe la locul lor.

Într-o seară,ea trase un sertar de la scriitoriul meu.

— Ce sunt astea? îmi zise ea cu seriozitate.

— A! nişte secrete, răspunsei.

— Bine! secrete cu mine?

— Nu, nu secrete, dar nişte vechi suveniri.

— Suveniri? reluă ea rîzînd. Sărmane suveniri! Mă prind că nici te mai gîndeşti la ele.

— A cui e vina?

— Şi-ţi pare rău? zise ea drept orice răspuns, cu o voce linguşitoare., apropiindu-se de mine.

— Dacă mi-ar părea răii aş fi fericit?

— Eşti dar fericit?

— Cocheto!

— Eşti fericit, adevărat?

— Voi fi oricît vei voi tu.

— Dacă e aşa, vei fi totdeauna! Dar trebuie să-mi dai aceste suveniri, îmi place mai bine să fie la mine decît la tine.

— Amica mea, suvenirea e o religiune ce trebuie a fi respectată.

— Ei! nu sunt eu idolul religiunii tale?

Apoi, îngenunchind lîngă mine, ea luă mîna mea într-ale ei, şi ţintindu-mă cu scînteietorii săi ochi cari păreau a fi două suflete:

— Să vedem, George, adăogi ea, mă crezi tu geloasă de trecutul tău? Nu, amicul meu, sunt prea mîndră de prezinte ca să fiu geloasă, prea sigură de viitor. Tu n-ai iubit niciodată cum mă iubeşti, şi n-ai fost iubit cum te iubesc. Aceste suveniri sunt dar fără pericul pentru noi amîndoi, şi iată pentru ce ţi le cer. Sunt aşa de curioasă să ştiu cum fac celelalte femei pentru a exprima aşa de bine ceea ce simt aşa de rău, în vreme ce eu, care simţ aşa de bine, mă exprim aşa de rău!

Atunci mă sculai, luai din sertar părul, scrisorile, buchetele, tot ce aveam acolo, şi i le detei.

— Şi acestea? urmă ea arătîndu-mi cu mîna două mici albumuri ce le lăsasem în fundul sertarului.

— Sunt jurnalul meu.

— Jurnalul tău! strigă ea cu veselie; şi printr-un gest mai repede ca gîndul, le luă fără să am timp de a-i răspunde ceva. Cu toate acestea, înainte de a le deschide, ea mă privi cu un aer totodată rugător şi victorios.

— Poţi să le citeşti, îi zisei eu; ele sunt cîteva pagine deslipite din viaţa mea, şi vei vedea că cele cari sunt mai bune sunt acele pline de amorul nostru.

Ea luă dar jurnalul meu.

Cîteva lune după aceasta, eu plecam afară.

Nişte noi şi mari dureri izbiseră viaţa mea; o furtună suflase peste sufletul meu şi îl sfărmase; în mine nu era decît nelinişte, şi suferinţa se legăna d-asupra secei mele inime, astfel precum oceanul se mişcă şi tremură după sinistru.

In minutul de a mă urca în trăsură primii un mic pachet sigilat însoţit de o scrisoare.

Acel pachet era acest manuscris, şi scrisoarea iat-o:

„George,

Tu pleci! Nu-ţi voi zice nimic despre această plecare: azi nu mai am nici un drept; tu nu m-ai mai crede. Dar poate ţi-aduci aminte de un lucru ce am să-ţi înapoiez, şi mă cam acuz că profanez micele tale secrete, primele tale speranţe de amor. Fu un timp în care credeam că aveam un suflet amîndoi, şi o singură inimă, inima mea. În acel timp, cugetam în gura mare; nici un mister nu era între noi. În acel timp dar, George, tu mi-ai dat jurnalul tău, singurul confidinte al cugetării tale mai naintea mea. Astăzi, tu mi-l ceri înapoi, dar nu mă mai crezi demnă de a-l păstra. Cu toate acestea, eu îl păstrez, şi iartă-mă pentru că fac una ca aceasta. Da, îl păstrez, le păstrez acele pagine în cari ai lăsat să cază inima ta; căci, recitindu-le, găsesc inima ta pretutindeni. Te văz zîmbind, George, zîmbind cu acea ironie care face nefericirea vieţei tale, şi îngheaţă pe cei ce te împresor... nu cutez a zice pe cei ce te iubesc, căci tu nu mai crezi în nimic.

Da, zîmbeşti, George, pentru că amorul tău e stins şi pentru că te îndoieşti de al meu, chiar şi în trecut. Vei asculta însă, acum, cu o inimă sinceră şi c-o ureche indulginte,- aceste confesiuni ale unei sărmane femei. Ele sunt scrise în genunchi, noaptea, cu destule lacrime în ochi. Am fost culpabilă, dar ţie nu ţi-e dat a mă condamna.

Astfel, vezi, facem un schimb; tu mi-ai dat jurnalul tău, eu îţi dau pe-al meu. În el vei găsi multe din cugetările tale, multă parte din viaţa ta. Cu ajutorul notelor ce ţi le-am luat, şi cu cari tu fără-ndoială aveai de gînd să zideşti mai tîrziu trecutul tău, am căutat eu însumi a sonda acel trecut, a-l reînvia pentru ca să te pot studia mai bine. Acest jurnal dar e totodată jurnalul tău scris de mine, jurnalul meu inspirat de tine.

George, respectă, dacă nu viaţa ce se va tîrî înaintea ta, cel puţin durerea. Cel ce a suferit şi a plîns are drept la milă.

Aceasta e ultima mea dorinţă, e tot ceea ce-ţi cer; şi dacă într-o zi, din întîmplare —, întîmplarea e Dumnezeul tău, — vei citi, în vreun sărman cimitir, numele meu scris pe o cruce de lemn, nu-ţi întoarce privirea de la el, George. Nu reclam nici o rugă, nici o lacrimă, căci îmi pare că atunci tot corpul meu ar tremura de veselie în coşciugul său şi că aş fi destul de plătită pentru toate suferinţele mele prin acea lacrimă şi prin acea rugă. Nu, nu sunt atît de exigentă, amicul meu: tu-ţi vei urma calea înainte, dar nu vei blestema pe sărmana femeie moartă“.

George se întrerupse un minut. Vocea sa era slăbită, două lacrime ce se silea în darn să le ascunză, se prelungeau pe obrazul său.

El atinse eu buzele sale scrisoarea, o privi de mai multe ori cu înfocare, apoi o strînse şi o depuse în casetă.

— Şi tu, sărmană copilă, zise el, du-te de re-adormi în recele tău mormînt; tu ai dus în el lacrimile tale, redu acum şi pe ale mele!

Şi, făcîndu-şi o silinţă, George reluă cu un ton mai degajat, cercîndu-se a zîmbi.

— Dacă binevoieşti, scumpul meu Alexandre, noi vom procede regulat şi vom începe oarecum de la fine.

— De la fine? repeţi Alexandru în mirare.

— Da, de la fine, sau cel puţin de la mijlocul acestor memorii, schimbînd ordinea unor fapte pentru a le da mai multă putere, unindu-le pe toate împreună, la timpul şi locul ce li se cuvine.

— În adevăr, observă Alexandru arătînd lui George mai multe pagine pe care acesta le punea la o parte, îmi pare că loveşti cu ostracism o mulţime de su-veniri.

— Nu cerca să te plîngi, răspunse George, sau nu-ţi fac graţie nici măcar de o singură virgulă.

Et nunc dixi

VI
MARIA
(memoriile unei moarte)

Bucureşti, 25 Marte 18...

......Astăzi pe la opt ore seara am fost la el.

El era mai trist decît altă-dată. Ochii lui erau roşii. Pretinde că din cauza multului lucru sunt aşa, eu crez că pentru că a plîns prea mult. Dar pentru ce să plîngă el, Dumnezeul meu! cînd suntem aşa de fericiţi, cînd misterul dă un carmen mai mult amorului nostru?

Cît despre mine care eram aşa de temătoare şi slabă mai nainte, nu ştiu cum se face, dar mă simt curajoasă şi forte ca şi cum aş avea să cîştig lumea-ntreagă.

Amorul lui m-a mărit în faţa mea chiar; mă cunosc mai bine; ştiu mai bine ce putere de afecţiune e în inima mea.

Cu toate acestea, sunt culpabilă, criminală, adulteră în ochii lumii. Înşel un om aşa de încrezător care ar crede că m-ar insulta dacă s-ar îndoi de mine. Greşeala mea e mare, dar îmi pare că Dumnezeu mi-o iartă.

Dacă nu mi-ar ierta-o, aş putea fi eu aşa de liniştită, aşa de fericită, aşa de lipsită de orice remuşcări?

Eu nu mă mai înţeleg. Sunt numai cîteva lune de cînd eram fără milă pentru femeile care-şi calcă datoriile lor, şi eu am călcat toate datoriile mele, fără să cuget la una ca aceasta, fără a căuta să rezist.

Vai! Dumnezeu care a pus acest amor în inima mea ştia prea bine că spre a mă lupta mi-ar fi cu neputinţă şi că urma să caz.

Dar, dacă el e o criihă, pentru ce e aşa plin de veselii nefinite şi divine?

Nu mă înşel, şi sufletul meu e pur ca sufletul unui copil. Eu trăiesc viaţa îngerilor.

Exist fără a mă gîndi mai departe, fără suveniri, pentru că el mă iubeşte; dar dacă nu m-ar mai iubi aş mai trăi oare? Nu, fără-ndoială, şi asta e scuza mea: m-am dat lui cu totul, şi după el misiunea mea va fi finită, şi dacă omul îşi mai aduce aminte colo sus, îmi voi aduce aminte că am trăit.

Cînd privesc trecutu-mi, inima mea seamănă cu ua călător care, surprins de o furtună, s-ar fi adăpostit într-o peşteră întunecoasă. După trecerea furtunei, el vrea să-şi urmeze calea; dar umbra e aşa de mare încît nu o mai poate regăsi. Cu toate acestea, acea peşteră e plină de diamante de cari fruntea lui se izbeşte fără a le vedea. Puţină lumină, Doamne! şi sărmanul călător va reintra în viaţă bogat, puternic, fericit.

Dar lumina nu vine, şi el moare.

Pentru mine lumina a venit şi am trăit.

Cu cît văd mai mult pe George cu atît mai mult îl iubesc; suprema mea fericire e de a-l considera în tăcere, de a petrece mîna mea prin părul lui, şi de a pune buza mea pe alba lui frunte. îmi pare că atunci vorbesc mai de aproape sufletului său, că vorbesc chiar cu el...

Da, cu cît mai mult iubesc pe George, cu atît mai mult am trebuinţă de a-l vedea, de a-l studia, de a-l înţelege, de a-l cunoaşte.

În fiecare zi descopăr în el o nouă calitate a ini-mei; în fiecare zi străluce în ochii mei o nouă scîn-teie a inteligenţei sale. Şi cu toate acestea încă nu-lînţeleg.

Oare asta e o mîndrie? o temere din parte-i? nu ştiu; dar pentru toţi el închide inima sa într-o tăcere desperătoare.

Cîteodată are, ca să zic aşa, nişte fulgere de tandreţe, de abandonare, şi atunci în adevăr e ca trăsnetul; ele te aprind.

Cînd iar cade în viaţa sa de izolare morală, el e tot bun, plin de amor şi de indulginţă; dar, în fond, are oarecare ironie.

Curios lucru, George apără pe toţi cei ce sunt acuzaţi, şi cînd i se propune ca să dovedească evidinţa răului, el se retrage. Cu toate acestea George e sceptic, şi buza sa, contractată de un surîs încîntător, e adeseaori batjocoritoare.

Nu cumva se îndoieşte el de bine ca şi de rău?

Mai adineaori stăm la picioarele sale, şi cu coatele rezimate de genunchii lui, îl priveam cu amor.

Inima mea sta scrisă în privirea-mi; printr-însa vedeam.

El m-a ţintuit cu un surîs, şi a murmurat la urechea mea:

— Şi cînd gîndesc că cu toate acestea poate nu sunt iubit!

Dar, mai înainte de a mă putea supăra şi de a răspunde, el mă ridicase în braţele sale, şi, strîngîndu-mă la inima-i:

— O! da, sunt iubit, a urmat el.

Nu-nţeleg nimic din toate aste contradicţiuni; dar sunt fericită, rîd, cînt ca o păsărică pe marginea cuibului său.

Suntem în iarnă, şi, privind de aproape, văd zăpada pe strade şi un mare foc în sobă. Ei bine! mie-mi pare că tot înfloreşte împrejurul meu, că natura moartă reînvie prin amorul meu, că arborii despuiaţi se împodobesc cu frunze şi flori.

Am o primăvară nefinită în inima mea.

Oriunde mă duc fac mii de nebunii.

Fericirea mă face să-mi placă plăcerile.

Joc, cînt, şi uneori scriu cîte ceva şi a doua zi citesc ceea ce scriu lui George; toate acestea amestecate cu suspine, cu priviri tandre şi cu rîsete zgomotoase.

Unii-mi zic că sunt uşurică: fără-ndoială, sunt, dar nu aşa cum cred ei. Am aripe cînd merg să găsesc pe George; atunci nu mai umblu cu picioarele mele.

Cînd sunt la el, am obiceiul de a scotoci pretutindeni.

N-o fac asta de gelozie, ştiu bine că George nu poate iubi vreo altă femeie decît pe mine; dar pipăi astfel, oră cu oră, minut cu minut, existenţa scumpului meu poet.

Noi ne vedem mai în toate zilele şi uneori şi de două ori pe zi.

Cu toate acestea mie nu-mi e destul; ar trebui să fim întotdeauna împreună, şi atunci chiar, cred că în braţele lui George, eternitatea n-ar fi decît un fulger.

Se zice că timpul e bătrîn şi că merge regulat. Asta nu e nicicum adevărat: ia vezi orele de lipsă şi de aşteptare. Ele merg încet cînd arată durerii orele duratei sale; dar îndată ce vine veselia, el încalică ca să fugă cît mai iute.48 Ingrată ce sunt! am oare drept să mă plîng?

Nu, nu, sunt fericită, prea fericită, şi fericirea mea va dura.

Cînd va înceta, nu o voi plînge... Mai plînge cineva ceva colo sus?

Scotocind, eu am găsit într-un sertar al scriitoriului lui George — dar într-un vechi sertar care abia se închide, — am găsit, zic, o adevărată colecţiune de moaşte.

Sărmane moaşte! ele nu aveau, drept orice văl, drept un văl de praf!

Am vrut prea mult să rîd atunci, dar George s-a făcut serios.

Prin aceasta am înţeles că el vrea să fie respectate. Ei! Doamne! le voi respecta, cu atît mai mult cît ele sunt prea puţin respectabile.

În sertar se aflau buchete, panglice, bucle de păr a căror sinceritate îmi pare suspectă. Fără îndoială asta ţiu e decît o presimţire... Vom vedea.

George ştie prea bine că nu sunt geloasă de trecut, şi mi^a dat voie să le iau cu mine.

Am mai dobîndit o altă victorie: jurnalul poetului meu.

Ah! acela, fără-ndoială, nu minte, şi vorbeşte cu francheţe, cel puţin cu el însuşi.

Îndată ce m-am întors acasă la mine, m-am închis, şi la gura sobei, ani citit zisul jurnal.

Mai-nainte de a iăsa pe George, i-am zis rîzînd:

— Domnule, de mîine îţi poruncesc să primeşti de la mine o mică casetă destul de discretă şi cu o broască solidă.

Nu vroi ca proza mea să fie amestecată cu poezia altora, sau poezia mea cu proza altor poeţi.

El m-a sărutat şi am plecat... pentru ca să-l găsesc îndată aci.

Acest jurnal are două părţi.

Partea întîia e consacrată suvenirilor pitoreşti.

În partea a doua, bunul meu vorbeşte puţin de el, de impresiunile sale personale; vine de la reveria ini-mei sale, la amorurile sale, şi pe urmă la un mic capitul care e cel mai bun din jurnalul lui: acest capitul e intitulat: Ea!...

Ea sunt eu.

Acest capitul e delicios şi am plîns de veselie citindu-l.

Sufletul curge în el cu profuziune; poezia a scris sub dictarea inimei.

Ce nu găseşte cineva în acel capitul!

Cuvintele sunt dulci ca somnul unui rîuleţ limpede pe un pat de verdeaţă; ca rîuleţul, ele sunt transparin-te, şi în ele se citeşte cugetarea: cugetarea de amor, mare, sublimă ca Dumnezeu; simplă, fragedă şi atin-gătoare ca ruga unul copil.

O, George, frumosul meu stejar amoros, nu mai cutez să-ţi zic: Te iubesc! cînd văz cît ştii tu să iubeşti... Şi cu toate acestea te iubesc! te iubesc! te iubesc!

În adevăr, afară din acest capitul, restul jurnalului lui George nu e decît o culegere de note. în ele se află cîte o idee, dreaptă şi bărbătească, idee de progres, de conştiinţă, de bine, dar ea e înecată în mijlocul unei unde de paradoxe născute de noua situaţiune a fiecărei zi.

„Unda e mobilă, scrie el, şi, cînd cineva călătoreşte pe undă, e mobil ca şi ea.“

În jurnalul său această idee o prezintă sub mai multe punte diferite; se tot întoarce împrejurul ei; o vede sub toate aspectele sale, cu toate aocidintele sale.

George vorbeşte prea cu uşurinţă de oameni şi de lucruri; cu acea incertitudine a vieţei sale, el nu ştie dacă trebuie să zică da sau nu, şi, în îndoială, se abţine, gata să revie mai tîrziu asupra lor.

Jurnalul său e mai mult un studiu al inimei umane în general, decît al inimei sale în particular. El nu vorbeşte pentru el, nici chiar cînd crede a iubi.

În relaţiunea amorului său cu Maria, întîia femeie despre care vorbeşte puţin serios, el nu se pune în scenă dedt ca să aibe cine da răspunsul.

E lesne de ghicit că în inima lui e un tezaur; dar tezaurul e de dat, şi nu se dă.

George n-a iubit pe Maria.

El n-a iubit nici pe celelalte femei.

Cu toate acestea ele erau frumoase, după cît ştiu; ele erau frumoase, inteligente şi devotate.

Dar nu-i sosise încă ora de a iubi.

El se sileşte a fi elodnte şi încredinţător. Un singur cuvînt zis azi de el preţuieşte mai mult decît cele mai bune scrisori ale sale de atunci.

Acele femei sunt cu toate acestea rivalele mele, şi nu le urăsc; căci, dacă ele n-au fost iubite, nici n-au iubit.

Am să scriu, sau să culeg de ici de colo cîteva din notele jurnalului lui pentru ca să le aşez la un loc cu istoria mea.

Ea începu dar astfel:

VII
ÎNTÎIELE NOTE CULESE

Era o joi seara.

George ieşea din sala teatrului suspnes de braţul amiclui său Vladehi, cu mintea de tot înflăcărată şi cu inima plină de emoţiuni dramatice din Martirii Inimei piesă ce se reprezintase pentru întîia oară în acea seară, cînd o voce de femeie, dulce şi sunătoare, pronunţă aproape de el numele său: George.

El se opri ca să vază dacă nu cumva nu era el acel George; dar nevăzînd nici una din cunoştinţele sale se îndreptă din nou spre uşă.

— George! George! repeţi aceeaşi voce.

— N-auzi, te cheamă, zise Vladehi.

— Pe mine? întrebă George.

— Negreşit. Nu vezi că-ţi face semne să stai?

— Cine? nu văd pe nimeni din cunoştinţele mele.

— Dec!... uite doamna Maria.

—Doamna Maria nu mă poate striga pe mine pentru că n-o cunosc, zise George cu răceală.

— Aidi, aidi, nu te mai face! zise Vladehi rîzînd.

Între acestea, o mînă uşoară bătu pe umărul lui şi

Aceeaşi voce îi aruncă aceste cuvinte:

— George! La dracu! ce te grăbeşti aşa?...

El se întoarse repede şi se află în faţa doamnei Maria.

Doamna Maria era o femeie frumoasă, tînără, spirituală, avută şi liberă. El o cunoştea din vedere, şi din reputaţiunea-i ştia că ea era o femeie uşoară şi cochetă.

— Pentru ce n-ai venit duminică la bal, domnule? ştiai că eşti aşteptat, urmă Maria cu un ton de mustrare.

— Mai întîi, doamna mea, pentru că nu am prea fost bine, şi al doilea pentru că nu mă ştiam nici cum aşteptat, zise George.

— A! a! făcu Maria; aşa de lesne îţi uiţi promisiunile, domnişorule? Frumos din partea dumitale!

— Mă iertaţi, doamna mea, dar nu vă-nţeleg! Nu ştiu să fi promis cuiva ca să viu duminică la bal.

— Cu toate acestea eu ştiu că ai promis cuiva, urmă ea apăsînd asupra acestui cuvînt.

— De vreme ce ştiţi, vă rog, aduceţi-mi aminte; memoria mi-e prea ingrată în acest caz.

— Bine! joia trecută, domnul meu, n-ai promis dominului albastru, cu care te-ai plimbat mai multe ore, că vei veni duminică la bal?

— Da, doamnă; dar asta nu mă putea face să crez că aş fi aşteptat.

— Pentru ce?

— Pentru că nu era nemic serios în acea promisiune, tot aşa cum nu putea fi nici în acele cuvinte pentru cari promisesem să viu. Nemic alt, mai repet, decît nişte vorbe de bal-mascat: glume.

— Glume? glume?

— Chiar aşa! şi cred, că, dominul meu, dacă ar fi aci, ar zice ca şi mine.

— Dă-mi voie să-ţi spui că eu nu crez ce el ar sdce ca şi dumneata. El nu glumea nicicum!

— Şi cine mă poate încredinţa despre aceasta? zise George rîzînd.

— Eu! răspunse cu tărie Maria.

Şi apoi aplecîndu-se la urechea lui:

— Ai primit azi un bilet? îl întrebă ea.

— Un bilet! făcu George cu mirare.

— Da, un bilet.

— Şi de la cine?

— De la mine. L-am transmis fratelui tău, rugîndu-l ca să ţi-l dea îndată.

— N-am avut încă fericirea ca să-l primesc, doamna mea; dar, de vreme ce se află la fratele meu, puteţi fi sigură că mi se va da.

— Aş fi dorit însă să am răspunsul cît de curînd... Astă seară e bal la Bossel, ai să vii?

— Negreşit.

— La revedere dar!

Şi strîngîndu-l de mînă, Maria sări în trăsura ce o aştepta.

— Drace! drace! strigă Vladehi apropiindu-se de George şi relunîdu-i braţul. Adineaori ziceai că nu cunoşti pe Maria, şi că nu te striga pe tine. Ei, dragul meu, nu te ştiam aşa de...

— Îţi repet şi acum că nu o cunosc, întrerupse George.

— Dec! dacă nu vă cunoaşteţi, aş vrea să ştiu fără indiscreţiune, ce vă şopteaţi la ureche.

— Ce e mai lesne! dă-mi braţul şi mergînd îţi voi spune.

Şi amîndoi amicii se îndreptară spre otelul Bossel.

— Tu ştii, joia trecută, căci m-ai văzut, începu George, mai toată seara am avut la braţ un încîntător domino albastru; ştii aseminea declaraţiunea amoroasă ce mi-a făcut el, şi în socoteala căreia am rîs amîndoi aşa de bine, si cum i-am promis că viu dumineca trecută la bal...

— Da; dar nu-nţeleg ce are a face dominul albastru cu Maria... întrerupse Vladehi.

— Răbdare şi vei înţelege. Deşi promisesem, dar n-am fost, şi dominul meu pe care nu-l cunoşteam nicicum şi la care nici că m-am mai gîndit de atunci, vine azi să-mi reproşeze neîndeplinirea promisiunii mele.

— Cum? dominul albastru era...

— Doamna Maria după cît m-a făcut să înţeleg, şi şoaptele noastre erau acestea, urmă George rîzînd cu hohot.

— Bravi! brava! exclamă Vladehi, ai dat peste o fortună. Ia aminte numai să nu-ţi întoarcă capul.

— Nu te teme! ştiu ce trebuie să crez şi sunt prea sigur de mine, răspunse George, împingînd pe amicul său în sala de bal.

George ştia că Maria e o femeie răpitoare care putea să întoarcă capetele mai multora; dar, în fatuitatea sa de spirit forte, — George e puţin fat sub acest raport — nu se gîndi că ea ar putea să-i întoarcă capul.

El poseda, afară din acestea, o armă excelinte contra propriei sale inimi, şi n-avea vreun mare merit putînd sta rece în faţa unei frumoase femei, sau în prezenţa suvenirii ei.

Acea armă, iat-o: George ştia că Maria era o femeie uşoară şi cochetă; aşadar, cînd ştie cineva aseminea lucruri, pînă încă nu iubeşte, are un cuvînt tare ca să nu iubească; căci amorul vrea speranţe nu certitudini; iluziuni, dar nu decepţiuni.

Ştiu bine că toţi oamenii se adresează cochetelor cugetînd că, pentru ei, ele vor abjura cochetăria lor; dar aceasta e o fatuitate pe care George n-o avea.

După bal, George se afla la Maria, singur numai cu ea, înaintea unei mescioare de marmură pe care ardeau două pahare de ceai.

Spre marea lui mirare, Maria, cochetă pentru toţi, nu fu nicicum pentru el.

— Iată ceva de mirare, îşi zicea el, cu toate acestea preţuiesc şi eu poate cît alţi mulţi cerşetori de dulci priviri.

El fu chiar atins de această excepţiune: nu văzu în ea o preferinţă.

Şi dacă Maria ar fi făcut pe cocheta cu el, el ar fi fost poate tot aseminea atins.

George se plînse dar oarecum de acest ostracism.

— O! îi răspunse Maria, te judecasem mult mai bine, domnule George.

— Ce gîndeai dar despre mine, doamna mea?

— Gîndeam că ştii prea bine ce e o privire dulce ca să nu ţii mult la ea.

— O privire dulce, doamnă, e totdeauna o privire dulce.

— Gîndeam încă că nu erai un om, om ca toţi ceilalţi oameni... Şi eu, cochetă în suflet, vream să-mi pui toată cochetăria ca să nu fiu cochetă cu dumneata.

— Adevărat?

— Doreşti altfel?

— Nu, fără-ndoială. Cu toate acestea, doamna mea, pentru că dumneata te afli dispusă pentru francheţe şi eu pentru cestiuni, fi-vei destul de bună ca să-mi spui pentru ce e cineva cochetă?

— Dorinţa de a place!

— A! mărturiseşti dar că nu ţii să-mi placi?

— Dar... îmi pare că e cu totul din contra... Se zice că nu-ţi plac cochetele.

— Ia aminte, doamnă, zise George, zîmbind, iată că începi să fii... Dar aceasta nu e mai puţin graţios din partea dumitale, şi ar fi cătat să încep prin a-ţi spune că trebuie să placi totdeauna, nefiind cochetă.

— Dacă eu sunt cochetă, domnule George, dumneata eşti galant.

— Ţi-ar plăcea mai bine să mint!

— Nu ştiu... uneori minciunile sunt dulci.

— Da, doamna mea, acelea pe cari dumneata ştii să le spui aşa de bine.

— Şi dumneata să le asculţi aşa de rău.

— Ca unul ce încă n-am avut fericirea să aud una din acele minciune ieşite din gura dumitale, eu n-am putut avea fericirea de a le asculta rău.

— Să lăsăm la o parte astea, z;ise Maria, şi să revenim la ceva mai serios. Ştii pentru ce te-am rugat să vii la mine?

— Da, doamna mea! Şi precum eu am fost gata să alerg înaintea dorinţei dumitale, sper că şi dumneata vei fi în stare să îndeplineşti o mică rugă ce am să-ţi fac.

— Spune!

— Aş dori ca numele meu, cel puţin acum cînd suntem între patru ochi, să nu fie însoţit de acel veşnic domnule.

— Fie! dar şi dumneata vei face aseminea.

— Mulţumim.

— Uite, George, ţiu la stima ta mai mult poate decît la amoru-ţi. Ei bine! ai curagiul de a mă asculta, precum eu voi avea de a-ţi face confidinţa celor din urmă doi ani ai vieţei mele. După aceasta, dacă mă vei crede demnă de iubit, îmi vei răspunde.

— Ştiu tot ce ai să-mi spui.

— Poate nu destul de bine, amicul meu! Poate într-o zi amorul tău te va face să mă crezi mai bună decît reputaţiunea mea. Vroi să ştii mai dinainte adevărul.

— Eşti mai crudă decît inamicii dumitale, Mario.

— Nu, dar nu voi să te înşel, iată tot! Eşti june, şi eu sunt jună. Dacă nu vei putea să mă iubeşti astfel, cel puţin vom rămînea amici. Aşa! nu e oare ceva generos din partea unei cochete, să zică unui om pe care-l iubeşte: Nu sunt demnă de tine, fugi de mine! şi să schimbe în dispreţ amorul lui? Aceste exemple sunt cu toate acestea mai puţin rare decît nu gîndeşti, şi iată ceea ce adeseori face pe sărmanele femei să fie fără milă pentru cei ce ele nu-i iubesc. Dar aş! în lume, cînd cineva zice: O cochetă! a zis tot!... Ce-mi pasă? eu nu viu a mă justifica, viu din contră a mă acuza, şi cel puţin, dacă nu mă vei iubi, tu nu mă vei dispreţui... Asta va fi singura mea cochetărie cu tine.

Se înţelege că George se supuse şi că Maria începu.

VIII

— La acea vîrstă, George, în care inima este pură şi în care singura nefericire e trebuinţa de a iubi, am făcut acele vise pe cari le fac toate copilele, cu deosebire că, avînd o natură aprinzătoare, le-am făcut poate mult mai strălucitoare.

Într-o zi tatăl meu, bun între cei mai buni, dar a cărui voinţă era de fier, îmi anunţă că vom pleca, la moşia noastră unde avea de gînd să mă mărite.

Soţul meu era ales, cifra.zestrei hotărîtă. Nu mai era nimic de schimbat la proiectele tatălui meu. Mi-as-cunsei dar lacrimele, părerile de rău, întristarea mea, şi părăsii scumpul meu Bucureşti.

O secretă presimţire îmi spunea că acel soţ ales mai dinainte şi care mă primea cu o zestre fără să mă fi văzut vreodată, nu va putea nicicum să realizeze speranţele mele de copilă. Dar, în oarecare familii ideea ce se dă despre căsătorie e o idee de nefericire, de devotament, şi eram supusă mai dinainte, pentru că fusesem crescută cu această idee.

Cu toate acestea, ţi-am spus, făcusem visurile mele lîngă realitate, aşa precum în sînul mizeriei visează cineva că e avut şi că poate da şi altora cînd îi vor cere.— Visul e un timp de repaos: cît visezi nu suferi!

Aveam dar în minte, dacă nu în inimă, idealul meu soţ. Acel soţ era precum sunt toţi în vis: june, frumos, spiritual, amabil, bun şi mai cu seamă... amoros! Cînd îmbla călare toţi admirau curagiul şi graţia sa; dacă cm ta, era ascultat din tot sufletul; dacă dansa, era încîntător; dacă vorbea, o armonie divină se scurgea după buzele sale. Cum aş fi putut să nu-l iubesc?

Iată soţul visat!

Soţul real avea 35 ani, un nas roşu, ochi rotunzi şi părul galben roşcat. Hotărît mie nu-mi plac decît cei bruni. Ah! mă iartă, George, uitam că eşti brun.

Cincisprezece zile după ce văzui pe soţul meu pentru întîia oară, eram soţia sa şi plecam la Paris. Azi cînd l-am înşelat, nu mai am dreptul de a mă plînge. Printr-o singură greşeală, în ochii lumii, mi-am răzbunat crud de cinci ani de suferinţe şi de torture. Asta e drept, n-acuz pe nimeni! Dacă aş fi fost mumă, aş fi suferit tot, aş fi primit tot, aş fi răbdat tot. Dar pîntecele care nu a suferit nu ştie să rămîie de ghiaţă, şi am iubit.

Ah! crede-mă, George, dacă vreodată amorul a putut spăla pe o femeie de crima sa, e amorul meu, căci, niciodată amorul nu fu mai sublim de devotament ca al meu, niciodată femeia nu fu mai întreagă a unui om cum am fost eu a acelui om.

El mă iubi cîtva timp cu ardoare, căci eram destul de frumoasă pentru a preţui puţin mai mult decît un capriciu, apoi amorul meu îl obosi, şi mă abandonă. Îi rezistasem prea mult timp, zicea el, şi pasiunea sa se sleise luptîndu-se cu ea. Aşadar, încetase de a mă iubi în ziua în care începusem a-l iubi într-adevăr, în ziua în care îi sacrificasem tată, soţ, reputaţiune, virtute!

Ceea ce suferii, George, numai Dumnezeu ştie, şi fără-ndoială el mi-ar fi iertat greşeala mea drept lacrimile ce am vărsat. Din nefericire, acel om călcase aşa de tare în picioare inima mea, o sfîşiase, o storsese aşa de tare, făcuse să iasă din ea tot amorul, încît nu-mi mai rămăsese decît una; mă făcuse rea şi crudă. Uite, adeseori mă întreb dacă cumva n-am în piept un burete plin de venin, atît de mult din acea zi am trăit numai pentru răzbunare.

Ah! căci vezi tu, George, acel om nu m-a omorît numai pe mine, urmă Maria cu o voce surdă, el a omorît copilul meu, copilul ce îmi detese! Da, copilul meu care muri din cauza lacrimelor ce am vărsat, din cauza durerilor ce am suferit. A murit înainte de a se naşte!

Şi Maria se întoarse ca să plîngă.

—Nu e aşa, asta te face să te miri! reluă ea după un minut de tăcere; bărbaţii nu înţeleg acel amor al mumei pentru copilul ce încă nu i-a zîmbit! Ei nu ştiu nimic din acel dulce mister al maternităţii! Dacă copilul meu ar fi trăit, aş fi iertat... şi, cine ştie? poate chiar că aş fi binecuvîntat pe acel care mă făcuse mumă. Dar copilul meu muri, totul fugea de la mine, şi durerea mea îmi rămînea; durerea mea, care m-ar fi purificat dacă m-aş fi putut ruga.

Înnebunii de turbare. Mă întorsei lîngă soţul meu sperînd că mă va omorî, şi pentru aceasta nu cruţai nici insulta, nici cinismul, nici ridiculul, nemic! Vezi tu, aveam încă buna intenţiune de a-mi scăpa sufletul pentru că vream să mor! Dar sunt avută şi soţul meu primi tot. Nu obţinui de la el decît acest cuvînt:

— Ce-mi pasă!

După cîteva zile în urmă, el era nebun.

Mă întorsei dar singură la Bucureşti, sunt doi ani de atunci, şi din acel minut mi-am răzbunat într-un chip teribile. Ah! sunt frumoasă şi ochii mei seamănă cu ai unei madone! Ei bine! sunt o cochetă, o femeie fără inimă, care rperg înaintea tutor omaginilor, care întinzi o mînă înşelătoare, şi apoi resping fără milă pe acel care mi-a dat sufletul său! Mi s-au zdrobit toate iluziunile mele, toate visele mele, mi s-au stins toate senzaţiunile mele! Eu nu sunt veselă decîtcîpd ţiu la picioarele mele o jună viaţă ca a ta, şi cît pot a o zdrumica sub un surîs, a o deflora, a o vesteji... şi apoi a o arunca, fără credinţă, în mijlocul lumii, astfel precum aii arunca în mijlocul oceanului o navă fără busolă şi fără pînze. Atît de mult sunt veselă, George, încît luînd capul tău în amîndouă mîinile mele şi zicîndu-mi că acest june cap, aşa nebun de amor, e plin de dreptate, de inteliginţă şi de credinţă în viitor, mă întreb dacă n-ar fi bine să, fac tot pentru ca să-l pierz. Iată femeia ce sunt eu, George, şi te iubesc... Mă iubeşti tu acum?...

Toate acestea fuseseră zise cu o voce scurtă şi febrilă. Maria, femeie de imaginaţiune, îşi exagera toate lucrurile, începînd prin răul ce credea ea că putea să facă.

George nu răspunse, dar sta să plîngă.

Cînd văzu Maria, ochii lui umezi, ea redeveni ce era. Exaltaţiunea dispăru, femeia rămase.

— Vezi bine, sărmanul meu amic, zise ea, că nu mă poţi iubi, şi că amorul meu e o nefericire, pentru că, după acum, stai să plîngi.

— Plîng pentru dumneata! răspunse George, nu pentru mine. Trebuie să fi suferit mult pentru ta să* ajungi a distruge o natură aşa de frumoasă şi aşa de avută. Trăsnetul trebuie să fi trecut prin inima ta, de vreme ce n-a mai rămas nemic în ea!

— A rămas cenuşă, George.

— Cenuşă stinsă.

— Nu! cenuşă ce ai reînsufleţit-o tu, amicul meu; dar tu meriţi mai mult decît atîta. Aşadar, îţi zic, ia această cenuşă şi arunc-o în vînt. Tu mă vei uita, şi cînd inima mea va fi de tot moartă, numai eu singură îmi voi aduce aminte că a existat, numai eu singură, dnd ea nu va mai bate, voi şti că a bătut.

George se strînse mai aproape de Maria şi strîn-gînd-o în braţele sale:

— La vîrsta ta, Mario, îi zise el cu amor, cînd cineva nu mai poate iubi tot murmurînd că iubeşte, e pentru că are tină îngheţată în vine. Dar tina nu tresaltă, şi tu tresalţi pe inima mea. Nu, nu, Mario, tu nu eşti moartă, şi amorul tău stins, ca un phenix, poate renaşte din cenuşa sa. Primăvara renaşte din suvenirile toamnei, şi totul nu moare pe pămînt decît ca să poată mai bine reînvia. Mario, adevărat că mă iubeşti tu?

Maria lăsă capul său să cadă pe umărul lui George şi murmură încet:

— Da, te iubesc!... te iubesc ca o nebună!...

IX

Nemic nu e mai încîntător în lume ca menajul unor juni amorezaţi, frumoşi şi... amoroşi.

În el totul ciripeşte şi cîntă ca o păsărică în cuibul său, totul în el e poezie, încîntămînt, fericire.

George uită că era sceptic; Maria, că era cochetă, şi amîndoi se iubiră cu beţie.

Maria renunţă la lume.

— Lumea nu preţuieşte cît tine, zicea ea lui George.

Dar ea nu renunţă de a fi frumoasă; din contra, îşi puse toate silinţele.

— Azi cînd tu, mă iubeşti, adăogi ea, cochetăria mea e o datorie.

Apoi zîmbind lui George, ea urma cu cea mai mare gingăşie:

— Da, domnişorule, trebuie să fiu frumoasă şi plăcută pentru dumneata, ca nu cumva o altă femeie să te facă să uiţi că eşti aşteptat şi iubit.

Şi în acelaşi timp ea îl lua în braţe şi îl săruta.

— Tu nu ştii, amicul meu, îi zicea în urmă ea, tot ce îţi sunt datoare. Tu ai făcut să reînflorească viaţa în inima mea; tu ai fost ca un dulce soare sub care sufletul meu plecat de durere s-a ridicat fericit şi forte.

Eram o femeie cochetă şi uşoară, neataşîndu-mă de nemic serios, visînd numai gătele şi succes, necrezînd în nemic, adormind, în fiecare seară, fără speranţă şi fără suveniri. Te-am văzut şi te-am iubit. Te-am iubit şi toate astea s-au stins... Lîngă tine, oricare durere s-a curmat, şi m-am deşteptat în vîrsta viselor mele de copilă, cu visurile mele realizate.

Şi totul se termina cu un lung sărut.

Maria era sinceră în amorul său pentru George; ea găsea în el, precum o zisese, tot ce ea visase: juneţe, poezie, răpire, exaltaţiune.

Da, Maria iubi cu tot sufletul său, cu toată inima sa, şi, necrezînd că făcea destul, ea puse viaţa-i în acest amor.

— George, cugeta ea are dreptul de a se îndoi de mine, dar eu pot oare a mă-ndoi de el?

Şi, forte de această cugetare, ea era toată a lui, însoţindu-l cu suvenir ea cînd pleca, precedîndu-l cu speranţa cînd câta să vie, amestecînd numele lui în toate rugele, în toate proiectele, în toate veseliile sale.

Într-o seară pe cînd George era la teatru, şi privea de departe pe Maria care sta mai mult ascunsă într-o loje din faţă, şi cugetînd poate la el, doi sau trei tineri din prietenii lui începură a vorbi în gura mare.

— Pe cine lorniezi, căpitane?

— Pe Maria...

— A! a! o cunoşti?

— Da, puţin.

— Te felicit, e zîna Bucureştiului! Niciodată nu s-a văzut altă femeie mai frumoasă. Toaleta sa e îngerească; tu i-ai dat ideea aceasta, căpitane?

— Nu, nu. Eu n-am atîta gust.

— Eşti modest. Dar, ştii ce uitam să vă spui?

Se zice că e foarte amorezată.

— De cine? întrebă George.

— Dar, de un oarecare George.

— O! nu crez... şi probă, e că mîine supez cu ea la Băneasa.

— Adevărat? făcu George.

— Foarte adevărat.

George, care auzise tot ce se zisese şi pentru cine se zisese, conservă un admirabile sînge rece.

După teatru el era la Maria şi ea-l întreba:

— Ce vorbeai cu căpitanul X...

— Mai bine, zise George, fără afecţiune, m-ai întreba de cine vorbeam, şi-ţi voi răspunde: De tine.

— A! vorbeai de mine; şi ce ziceai, domnule, fără indiscreţiune?

— Ce poate zice cineva altceva, decît că eşti frumoasă şi că întristarea ta de astă seară te prindea de minune.

— Ea ţi-a plăcut?

— A plăcut tutulor.

— Eu nu te-ntreb asta... Ţi-a plăcut dumitale?

— Fără-ndoială, eu nu sunt mai greu decît ceilalţi...

— Aşadar, ţi-am plăcut, domnule?

— Îmi placi întotdeauna.

— Vezi aşa, cel puţin, acest răspuns merită o recompensă.

Maria se aplecă spre George, oare întinse fruntea sa buzelor ei arzătoare.

— Iată, zise ea o sărutare castă... o sărutare de mumă!

A doua zi pe la opt ore George veni: el era puţin palid, dar prea liniştit.

Maria era în costum de amazoană.

— Ah! zise George, nu te-am văzut de mult astfel

E o plăcere de a te vedea zburînd călare.

— Sunt fără frică, răspunse ea voioasă, şi chiar puţin nebună. Dar asta mi-aduce aminte viaţa mea copilărească şi alergăturile mele cînd îmi urmăream visul.

— Şi azi?

— Azi, răspunse ea luînd braţul lui George, nu mai am trebuinţă de a alerga... pentru că-l ţin colea pe inima mea.

Şi, în adevăr, ea căuta să strîngă pe George la sînu-i; dar acesta se desfăcu uşor.

— Ei bine, ce ai? întrebă Maria cu mirare.

— Mă ierţi... nemic, zise George.

— Tu eşti palid! Nu observasem asta; e cam întu-nerec aci. Dar tu eşti bolnav, nu mă mai duc.

Şi Maria puse mîna pe mica sa pălărioară şi sta gata să o scoaţă.

— Nu, răspunse George, n-am nimic, amica mea, şi nu voi să rămîi... Unde te duci?

— Nu prea ştiu. Mă duc la şosea încă cu o amică.

— Singură?

— Nu. Cîţiva domnişori ne vor însoţi, şi între care mi se pare că e şi căpitanul X...

— A! adevărat? zise George cu o expresiune de mirare. N-are cum fi mai bine.

— Oare nu te vom vedea, domnule?

— Mă tem că nu.

— Eşti prea amabile.

— Poate mai mult decît nu te gîndeşti.

— Ce zici?

— Şi apoi cată să ştii că am prea mult de lucru şî trebuie să-mi petrec mai toată astă noapte lucrînd.

— Adevărat?

— Atît de adevărat, Mario, încît aştept permisiunea dumitale ca să mă retrag.

— Dumitale; repeţi Maria. De cînd ai început să-mi zici dumneata, domnule?

— Tu nu-mi zici niciodată?

— Zic de cochetărie, uneori, dar niciodată serios.

— Ei bine! îmi placi! reluă George rîzînd şi se sculă.

Maria îl privi cu mirare ieşind, şi după ce plecă, ea fu pe aproape să-l cheme, atît de mult ultimele lui cuvinte îi părură pronuţate cu o voce stranie.

În cursul orei ce urmă, Maria se simţi neliniştită şi sub emoţiunea unei presimţiri de întristare despre care ea nu-şi putea da socoteală.

Ea simţea într-însa formîndu-se o furtună.

D-na Emilia cu care era să meargă, sosi în fine.

Amîndouă damele plecară în galop.

La barieră, doi călăreţi eleganţi cari le urmăreau de departe, se apropiară.

— Domnul Căpitan X... a cărui prezintaţiune ţi-am anunţat-o aseară, zise d-na Emilia.

Şi înclinîndu-se în partea celuilalt cavaler:

— Domnul Costică Vîntescu, adăogi ea.

Din amîndouă părţile se salutară şi plecară înainte.

După o plimbare de o oră, Maria propuse să se întoarcă, dar Emilia stărui atît de mult şi aşa de bine să meargă la Băneasa, încît Maria trebui să se supuie.

Ajunşi aci, Costică Vîntescu oferi mîna sa D-nei Emilia, şi Căpitanul X... Măriei.

Sub un arbore stufos o masă era pregătită: fructe, patiserii, vinuri străine; nemic nu lipsea.

— Ah! Costică, zise d-na Emilia, iată o surpriză prea galantă din parte-ţi.

— Adevărat! adăogi căpitanul.

Maria, care poate numai ea putea fi surprinsă, nu mări cu niciun elogiu acest concert de entuziasm.

Ea ascultă aseminea prea cu distracţiune galanteriile ce căpitanul X... se silea să-i debiteze.

Ea se gîndea la George, la plecarea sa. j

Totodată, prin fundul păduricii, văzu o umbră trecînd iute, şi în acelaşi timp o voce cîntînd:

Ea crezu a recunoaşte vocea lui George.

— Ce e? zise d-na Emilia, văzînd-o că păleşte.

— Plecăm? întrebă Maria sculîndu-se pentru a evita un răspuns.

— Putem pleca, scumpa mea.

Maria se aruncă pe calul său, un minunat armăsar negru, şi plecă sărind. Dar umbra ce o căuta dispăruse, şi nu văzu pe nimeni.

Atunci dar se opri ca să aştepte pe căpitanul care venea în fuga mare.

— Ah! domnule căpitane, zise ea, te laşi a fi întrecut astfel?

— De dumneata, doamnă, nu e nici cum de mirare.

— Ba e totdeauna cînd cineva e bun călăreţ.

— Ah! te faci că nu mă-nţelegi, doamnă.

— Mă iartă, dar ce-ai zis? căci îţi jur că nu te-am înţeles nicicum.

— Ştii cel puţin, doamnă, că eşti încîntătoare şi că trebuie să fii adorată.

— A! făcu Maria în bătaie de joc, apoi oprind calul său:

— E prea frumos calul dumitale, adăugi ea, de cîţi ani e?

— Nu ştiu, doamnă.

— Cu toate acestea e prea interesant.

— Mai puţin decît ceea ce aş dori să vă pot spune.

— Bagă de seamă asta e o prezumţiune.

— Poate... uite, doamnă, priveşte pe d-l Vîntulescu, el se pleacă prea cu tandreţe spre d-na Emilia; nu gîndeşti oare dumneata că ei îşi spun, fără-ndoială, astfel, multe dulci cuvinte?

— Acum te-nţeleg şi mai puţin, zise Maria dînd cîteva lovituri cu biciuşca calului său.

— Nu mă-nţelegi poate pentru că mă exprim destul de rău, doamna mea?

— Domnule căpitane, răspunse Maria cu un aer anuiat şi cam batjocoritor, îmi place mai mult galopul.

Şi ea plecă în galop.

X

George, după ce plecase de la Maria, fusese la Băneasa şi se asigurase că căpitanul spusese adevă-? rul; că o cină era pregătită; că o cameră era oprită pe seama lor, şi după ce văzuse aşezîndu-se la masă pe Maria şi pe căpitanul X., pe Costică Vîntescu şi pe d-na Emilia, el plecase în fuga mare.

El nu ştia nemic mai mult decît atîta şi Maria avea cuvînt să fie tristă de presimţirile sale.

îndată ce se întoarse, Maria aşteptă pe George; ea era mîndră de triumful său şi mai fericită ca niciodată de amor.

Dar George nu veni; tîrziu feciorul lui îi aduse o scrisoare.

— Ce e, Vasile? întrebă Maria turburată; domnul George e oare bolnav?

— Nu ştiu, doamnă. De azi dimineaţă, domnul e ieşit şi m-a însărcinat să vă aduc acest bilet la o oră, dacă nu se va întoarce.

— Ce-nseamnează asta, Dumnezeul meu! zise Măria, vorbind în sine; apoi privind pe Vasile: Dar ce-ai tu de eşti aşa? adăogi ea.

— Pentru că sunt îngrijorat, doamna mea, îngrijorat de domnul...

— Pentru ce îngrijorat?

— Nu ştiu, doamnă; dar ieri, după ce a venit a-casă, la nouă ore, s-a tot plimbat prin cameră mai bine de o oră vorbind singur, şi cînd domnul vorbeşte singur, are ceva.

— Dar ce?

Vasile se închise în veşnicul său nu ştiu, salută şi ieşi...

Rămînînd singură cu acea mică scrisoare, Maria simţi o tremurare nervoasă; ea presimţea o nefericire.

— Doamne, doamne, zise ea pălind, ce tristă pagină ai scris tu pe acest bilet! Îmi pare că aceasta trebuie să fie cea din urmă a vieţei mele.

Apoi ea desfăcu biletul.

Nu mai era de îndoit, pentru ea, că această scrisoare căta să fie o catastrofă fatală; sunt nişte presimţiminte de cari nu te mai poţi îndoi.

Ea citi

„Mario,

‘Aures habent et non audient, oculos habent et non vident.’

Ieri, am trecut pe lîngă tine şi tu nu m-ai văzut; am cîntat aproape de urechea ta cîntul pe care m-ai învăţat tu:

J-aimais d-amour un enfant de la terre,

Dont le Seigneur m-avait fait le gardien.

Acest cînt era adiurile noastre!“

Maria se păli, dar urmă:

„După ce vei citi această scrisoare nu mă vei mai vedea".

Maria reciti de două ori crezînd că a citit rău, apoi sculîndu-se ca o leoaică căreia i s-au furat puii:

— Nu se poate, strigă ea; şi deschizînd cu zgomot uşa anticamerei sale:

— Trăsura mea! zise cu o voce răsunătoare.

Ea făcu cinci sau şase întorsături prin cameră, fără a avea chiar simţimîntul durerii sale, ca împinsă de o impulsiune febrilă, şi căzu leşinată.

XI

Cînd îşi veni în simţiri, Maria era întinsă în patul său.

Medicul aştepta la căpătîiu-i.

— Nu e nimic, îi zise el cu dulceaţă pentru ca s-o liniştească, îndată ce ea deschise ochii.

Era un demn medic doctórele C... şi un exce-linte amic; el o iubea ca pe copila sa.

— Da, răspunse Maria cu o voce zdrobită, ai dreptate, doctore, nu e nimic, şi mă pot scula.

— Ba, să mă ierţi; ai să stai aci, prea liniştită, mă rog! adăogi doctorul. Eu, ştiu ce te frămîntă şi voi alerga în locu-ţi.

— Oh! multumim, doctore; eşti providenţa mea.

— Nu-ţi sunt decît un vechi amic, copila mea. Iau trăsura ta şi îţi las pe Roza. Dacă-ţi voi osteni caii, nu e aşa că nu te vei supăra?

— Omoară-i, doctore...

— Nu, nu; e destul că sunt silit să omor oamenii. Aidi, în curînd! ai răbdare şi curaj, şi ia cu exactitate băutura ce am recomandat Rozei să-ţi dea.

Maria mulţumi doctorului din ochi, şi acesta, după ce îi pipăi pulsul, îşi luă bastonul, pălăria şi ieşi.

Cînd auzi trăsura plecînd; Maria începu să plîn-gă şi plînse mult timp.

Fericite femeile cari pot plînge!

— El mă crede culpabilă, cugeta ea; şi nu ştie nemic din suferinţele, din lacrimile mele; m-acuză poate că l-am uitat, cînd el e cugetarea mea de toată ora, din tot minutul. Oh! asta e ceva grozav, cumplit!...

— Reasigură-te, copila mea, îi zise bunul doctor la întoarcere-i, în curînd îţi voi aduce pe George.

Dar doctorele minţea, sau se înşela numai; căci George, de cîte ori el atinsese această coardă, schimbase conversaţiunea sau nu răspunsese.

Peste cîteva zile, Maria primi o scrisoare de la George.

„Mario, îngere căzut, îi zicea el, eu te reardicasem în cer! ţie ţi-a plăcut să recazi: trecutul ţi s-a părut mai facile decît viitorul. Ei bine, nu mă plîng, nu te urăsc, din contra, îţi mulţumesc.

Vrei să mă revezi, crez. Pentru ce? Nu e nici un folos. Eu nu-ţi cer nici o recunoştinţă şi n-am nici un venin în inimă.

Azi plec departe de Bucureşti. Nu-ţi spui însă unde mă due; ce-ţi pasă? E destul să ştii că am trebuinţă să pui uitarea între inima mea de ieri şi între inima mea de mîine. Acum, Maria, adio pentru totdeauna!“

Şi George într-adevăr plecă.

Maria aseminea plecă. Ea merse de se închise la moşia sa.

Nu ştiu pentru ce George nu arată nicicum în notele sale numele oraşului, sau unde plecă.

Mai multe foi din jurnalul său sunt rupte tocmai aci. Ce l-o fi făcut să le rupă?... Ce l-a silit să facă una ca aceasta, el n-o spune nici cum.......

George hotărîse să se reîntoarcă.

Dar întâmplarea pare totdeauna a se juca cu proiectele noastre, fără-ndoială, spre a ne dovedi cît de puţină valoare au ele, ce puţin lucru suntem noi!

Era scris că George nu va pleca curînd, şi în adevăr aşa se şi întîmplă.

întristarea mai adeseori nu e decît o amică perfidă; ea nu mîngîie aşa de bine suvenirile inimei noastre decît numai pentru a le uza mai iute şi a lăsa îndată inima fără energie şi fără arme contra impre-siunilor nouă ce voieşte să-i impuie spiritul, adevărată giruetă a sufletului.

George simţi dar trebuinţa de a se distra, de a merge în lume; nefiind destul de ocupat, simţi dorinţa de a avea emoţiuni reale şi vii. Într-un cuvînt, el se afla într-acea condiţiune de slăbiciune favorabilă oamenilor cari sunt pe drum de a se pierde, sau de a se îmbolnăvi.

Asupra acestora George întîlni pe d-na Elena, pe care o văzuse de mai multe ori, cînd la teatru, cînd în grădine, şi astfel într-o zi el fu invitat de dînsa ca să vie să petreacă, ca amic, o seară la ea.

XII
ELENA

Într-o seară întunecoasă, într-una din principalele case de lîngă oraşul... două femei, amîndouă frumoase, amîndouă zvelte şi adorabile, se găseau împreună.

Salonul în care ele se ţineau mai mult izolate, mai mult mute, era un elegant salon de vară, bine mobilat, cu perdele de muselină albe şi roşii, fotoliuri de nuc, scaune şi mobile alese şi în fine, etajere délicate servind de azil la o mulţime de nimicuri femeeşti şi cochete.

Pe o mescioasă de marmură ardea o lampă, care revărsa o lumină dulce. La această lumină, era lesne de ghicit, sub lungele vestminte ale Elenei, o talie fină şi mlădioasă.

Elena era una din cele două femei din salon. Frumuseţea sa avea mai mult vino-neoa decît regularitate, mai multă poezie decît adevărată puritate, mai multă strălucire decît fineţe; într-un cu vînt era o frumuseţe plină de foc şi de voluptate.

Elena număra 28 ani, şi oricine nu i-ar fi dat decît 16 ani, atît de mult era mlădioasă cosiţa sa, ochii plini de foc şi buza-i de zîmbete.

—Într-unul din unghiurile opuse ale salonului, se întindea molatecă, într-un fotoliu, a doua femeie, d-na Elisabeta... jună văduvă tot aşa de frumoasă, dar palidă, fanată şi obosită.

În două cuvinte iată ce erau aceste două încîntătoare créature.

Elena fu măritată de copilă după d-l Dimitrie P... mare proprietar.

D-l Dimitrie P... era un foarte brav om, cam scurt şi puţin cam gros, cam roşu la chip şi la păr, dar încă destul de tînăr. Cu toate acestea nu trebuie să şicanăm pe excelintele d-l Dimitrie P... asuprja fericirii conjugale de care avu nefericirea de a nu se putea bucura; el se hotărî dar cu o filozofie minunată. Plecă la una din moşiile sale, pe care o căuta singur, şi se ducea din cînd în cînd să-şi afle mîm-gîierile în oraşul... prea aproape de moşia sa, unde femeile sunt mai puţin dificile decît se zice. Cît despre doamna Elena, ea găsi, pentru prima oară, că soţul său era un om plin de simţ şi de raţiune.

Elisabeta, sora sa, avu, mai în aceeaşi epocă, fericirea nepreţuită de a pierde pe soţul său C... aşa încît ea se afla liberă şi indipendinte.

Amîndouă junele femei, despărţite un minut, se împreunară cu simpatie pentru ca să ducă voios o viaţă aşa cum le comanda poftele lor senzuale. Frumoase amîndouă, cu toate că de o frumuseţe deosebită, Elisabeta şi Elena, putem zice, îşi împărţeau frăţeşte inimele şi cheile de aur cari deschideau uşa amorului lor.

După o tăcere destul de lungă, Elisabeta lăsă totdeodată locul său şi veni de se aşeză în faţa surorii sale.

— Aşa dar, îi zise ea, ieri, la Maiorul G... tu ai dansat de trei ori cu el?

— Am valsat, soro, am valsat, răspunse Elena cu o intenţiune perfidă.

— Şi el ţi-a dat, după bal, acel buchet de roze albe pe care te-am văzut adineaori lipindu-l pe busele tale?

— Da, soro, el mi l-a dat.

— Şi tu, întrebă Elisabeta ţintind pe Elena cu ochii săi înflăcăraţi, nu i-ai dat şi nu i-ai promis nimic?

— Dat? repetă Elena afectînd un aer de indiferenţă. Da, l-am lăsat să ia una din mănuşile mele... Promis? dar ce-aş fi putut să-i promit? afară de asta el trebuie să vie în astă seară. Dar ştii că tu mă cam superi cu întrebările tale?

Şi Elena după ce însoţi aceste cuvinte cu un zîmbet plin de o delicioasă ironie, chemă pe slujnica sa.

— Anico, zise ea cu o voce tandră, adu-mi florile cari mi le-a oferit George... Tu ştii bine, acele flori cari le-am pus, azi-noapte, pe mescioara de lîngă pat?

Şi îndată ce avu florile sale, Elena începu să le numere cu micile sale degete şi cu un surîs triumfător:

— A! tu-l iubeşti! strigă Elisabeta care o observase.

— Nebuno! întrerupse Elena, de amor? Au crezi tu în strigoi? Ceea ce iubesc, ceea ce mîngîi cu survenirea şi cu buzele, nu e el, e succesul! în acest buchet, auzi tu bine, eu nu văd nici inima, nici amorul lui George; nu văd decît un lucru, necazul şi individia rivalelor mele, căci e un june, un frumos şi un brav cavaler George al nostru.

— Eleno, eşti tu sinceră?

— Fără-ndoială, ori n-am fost totdeuna?

— Inima ta nu vorbeşte mai mult pentru George decît pentru ceilalţi?

— Inima? Inima?... în adevăr, soro, eu nu te mai înţeleg. Ce are a face inima cu lucrurile amorului? Amorul e un capriciu, o fantezie, o plăcere, nemic mai mult. Dacă-l lănţuieşti, el devine o povară şi e ostenitoare. Plăcerea din contra, dacă ne oboseşte cîteodată, nu se oboseşte ea niciodată; ea e singurul amic credincios de care ne putem bucura pînă la ultima-i reflectare, singurul care nu ne înşeală şi ne apare totdeauna cu chip egale şi rîzător.

— Bravo, surioară! ripostă cu iuţeală Elisabeta, tu eşti în fine astfel precum vream să fii astă seară, astfel precum te-am văzut, ardinte şi sublimă, în multe nopţi pline de o adevărată veselie, de o adevărată voluptate. Eu m-am temut un minut că inima ta să nu se fi stricat cumva iubind; dar tu o conservi pură şi neatinsă, mare şi sinceră pentru că ea este liberă, şi pentru că libertatea, precum zic francezii, este germinea care fecondează tot, este bunul prin excelinţă!

Şi ca şi cum ar fi zis vreun frumos cuvînt de răutate, Elisabeta începu a rîde cu un aer batjocoritor.

— Să vedem, adăogi Elena, căreia îi plăcea lumina, şi care obişnuia să se desluşească, să vedem, Veto, ce vrei să zici?

— Voi să zic, răspunse Elisabeta, George fi-va amantul tău?

— Ei, copilo! articulă uşor Elena jucîndu-se cu cingătoarea capotului său, ştiu eu ce se află pentru mine în sufletul lui George?

— Mincinoaso! au oamenii nu sunt totdeauna ce vrem noi să fie? La rîndul tău, fii francă. Da sau nu, George fi-va amantul tău?

— Zău, tu mă sperii! zise Elena zîmbind.

— Sărmană surioară! adăogi Elisabeta cu ironie.

Elena se apropie de ea, îi luă mîna, şi cu un ton plin de răutate, îi suflă la ureche:

— Nu ţi-am spus că-l aştept în astă seară?

— Ei bine?

— Ei bine! veni-va el dacă nu va trebui să ne iubim?

XIII

Pe la ore opt seara, curtea răsună sub galopul unui cal, şi, după cîteva minute, lacheul, sau mai bine, feciorul d-nei Elena, anunţă cu gravitate pe George.

Amîndouă surorile îşi aranjară cel mai graţios zîmbet al lor, şi George intră.

El era foarte simplu investit, purta nişte pantaloni suri, cisme de piele de viţel, o jiletcă albă, un guler în jos şi legat cu neglijenţă cu o cravată roşie; întru nimic el nu era schimbat.

Conversaţiunea sa fu vie, spirituală, veselă şi ştiu să zică cu o fericire nespusă toate acele mii de nimicuri încîntătoare cari fac farmecul societăţii bucureştene.

El fu încîntat şi răpit de buna primire ce i se făcu; inima sa era plină de o mulţime de emoţiuni.

— Dumnezeul meu! zise el cu o voce plină de farmec şi de melodie, d-voastră sunteţi aşa de bune cu mine, doamnele mele, şi eu sunt aşa de atins de plăcerea... mă înşel, de fericirea ce vă datorez, încît desigur toate cuvintele mele ar fi reci şi mincinoase dacă ar voi să spuie ce se petrece în sufletul meu.

Elena se apropie de George, şi pironindu-şi pe el ochii săi amoroşi:

— Taci, domnule, murmură cu fineţe la urechea lui, că trebuie să fii prea periculos?

— Eu, doamnă?

— Dumneata, domnule...

— Dar în ce chip, mă rog? întrebă prea cu naivitate George.

— Cînd vorbeşti.

George zîmbi.

— Acesta e un mijloc delicat, nu e aşa, pentru abmi zice să tac?

— Din contră, vorbeşte! periculul nu e decît pentru mine care te ascult, şi voi să-l încerc.

— Doamna mea, prin asta mărturiseşti că nu te temi de el nicicum...

— Sau mai bine că sunt prea slabă pentru ca să pot rezista plăcerii ce simţ de a te asculta.

Elena se opri ca şi cum ar fi fost mişcată; apoi, după un suspin, ea urmă:

— Vai! vezi, e foarte rar, în secuiul în care trăim, de a se vedea un june pur şi bun, vorbind aşa precum vorbeşti, cu astă voce liniştită, armonioasă şi mai cu seamă aşa de atingătoare, pentru că ea vine din inimă. Pleacă iute, amice, ca să reduci neatinse aste tezaure de juneţe şi de amor frumoasei tale fi-danţate, căci cată să ai una, nu-i aşa, şi tandră şi credincioasă care te aşteaptă?

— Nu, răspunse George, n-am în Bucureşti pe nimeni care mă iubeşte... de amor.

— Şi chiar de amor! adăogi Elena cu un aer plin d-o dulce mustrare; dar cine e femeia care, iubită de dumneata, ar putea să nu te iubească?

Acest cuvînt aruncă pe George într-o răpire profundă, şi cu toate acestea, cursa era destul de prost întinsă; dar, cu femeile, sunt totdeauna două pericole: pericolul însuşi, şi acela de a nu-l putea vedea. Aşadar, George, atît de străvăzător totdeuna, ajunse în acel grad de orbire voluntară care nu mai lasă să pătrundă cea mai mică lumină în suflet, astfel încîti trebui prea natural să se confide întîi mânei care binevoi să se însărcineze de a-l conduce, şi acea mînă se întîmplă să fie mîna Elenei.

Vai!... cei cari mor din cauza aceasta ştiu ei oare într-adevăr ceea iubi?

Amorul şi viaţa sunt un fapt pe care nimeni nu-l poate tăgădui, dar pe care nimeni nu-l explică!

Omul nu e încă destul de îndumnezeit pentru ca să poată cunoaşte secretul existenţei sale. El cată să se mulţumească de a trăi şi de a muri, de a iubi apoi, de a uita, fără ca să ceară ceva mai mult raţiunii şi inimei sale.

Ca să revenim la George:

— Iubeşte-mă dar! murmură el cu o voce cam stinsă de mult ce se silea s-o facă tandră, iubeşte-mă pe mine care te iubesc şi mi-aş da viaţa pentru acest amor.

Poate că George pentru a zecea sau a douăzecea oară îşi oferea viaţa sa în aceiaşi termeni.

Cînd cineva a avut o întîie mare pasiune, ea servă pentru toate celelalte amoruri ale vieţii. Şi în adevăr, cugeta el, ar trebui să fie cineva prea bun că să nu profite; actorii nu joacă ei de mai multe ori pe rînd aceeaşi piesă după ce o învaţă?

Elisabeta se însărcină cu răspunsul.

— Domnule George, zise ea cu un ton sec, apropiindu-se de el, domnule George, e aproape miezul nopţii, cerul e cam întunecos şi calul dumitale cam nerăbdător; n-ar fi rău să pleci.

— Scumpo! întrerupse Elena examinînd cu atenţie pe Elisabeta, vrei să zici că asta ar fi o nesocotinţă.

Şi sculîndu-se cu un aer degajat, ea adăogi uşor, după ce examină sau se prefăcu că a examinat cerul.

— Într-adevăr, timpul arată că vom avea o furtună, şi afară de asta drumurile nu prea sunt sigure la astă oră.

— O! ce-mi pasă! răspunse George.

— Ce fel, domnule, ce-ţi pasă? adăogi Elena afectînd oarecare solicitudine maternă. Ştii dumneta că mai alaltăieri s-a găsit un om asasinat?

— Dacă acel om ar fi avut un pistol bun cu sine nu i s-ar fi întîmplat nemic.

— Se poate domnule; dar dumneata ai venit să-ţi petreci seara la mine, sunt răspunzătoare dar de dumneata, şi, de voie sau de nevoie, te reţin prizonier. În adevăr, plînge-te, îţi voi da drept închisoare cea mai frumoasă cameră de aci... camera mea.

Elena avu grijă de aş înmuia vocea şi de a roşi puţin pronunţînd acest din urmă cuvînt.

— Şi îţi voi face eu singură, mai adăogi ea, onorurile instalaţiunii. După toate acestea, dacă ai să te mai revolţi, îţi spui curat că nu eşti raţionabile.

Toate acestea fură spuse cu o graţie şi un spirit încîntător şi cu acel ton supărat de care niciodată nu se poate înşela cineva, afară dacă ar fi de 16 sau de 60 de ani.

George nu era într-această categorie.

Elena concedie pe sora sa, şi luînd o luminare:

— Domnul meu, adăogi ea, adresîndu-se cu fineţe la George,la dispoziţiunea dumitale!

Sărmane sceptic! Iată cum sunt toţi oamenii! niciodată mai încîntaţi decît cînd sunt pe drum de a se pierde, ceea ce probează foarte mult, vai! că plăcerea, şi adesea ori chiar fericirea nu sunt altceva decît o afacere de convenţiune.

În strîmtul şi tăcutul coridor care ducea din salon la apartamentul Elenei, ea găsi încă, pentru cea din urmă oară, mijlocul de a întoarce în inima sărmanei sale victime — zicînd aşa am nimerit, crez — acea veninoasă armă a seducţiunii ce se numeşte schimbul, şi care, printr-o bătrînă stategie militară, consistă numai în a apuca drumurile cele mai depărtate în aparinţă, pentru ca să ajungi cît se poate mai iute la ţinta propusă.

— Ei! Domnule, zise ea cu un aer prea serios, ce mi-ar fi zis juna şi frumoasa dumitale fidanţată daci în loc de a-i înapoia pe junele şi frumosul său fi-danţat, i-aş fi trimis un cadavru?

— Iar fidanţata mea! răspunse George cu un ton de mustrare plină de întristare, nu ţi-am spus şi n-ai citit dumneata în ochii mei că, în lume, nu am pe nimeni să iubesc decît pe dumneata, numai pe dumneata?

— Adevărat să fie? întrebă Elena cu acel aer dezarmat şi încîntător care nu cere altceva decît un da, pentru ca să stingă cea din urmă rămăşiţă de pudoare a femeii ce cade.

Acel da întotdeuna privirea îl zice: vocea n-ar avea inflexiune destul de magnetică pentru ca să-l poată bine pronunţa.

— Şi dumneata, întrebă George la rîndul său, mă vei iubi vreodată?

—Dar da, copile, răspunse Elena, te voi iubi.

Şi ea petrecu braţul lui George sub braţul ei alb şi gol; dar aşa de aproape de inima sa încît George îi putu număra bătăile.

— Ei bine! adăogi ea cu acea abandonare jumătate castă, jumătate voluptoasă, al cărui secret pentru a deschide cerul îl ştiu numai femeile galante, eşti iubit oare, domnule?....

Intr-adevăr, nu trebuie oare să admire cineva, cît de mult ignoranţa şi iluziunea sunt două lucruri bune şi neapărat trebuincioase la fericirea vieţei?

XIV

Cu toate acestea e fericire şi fericire: una pe care o înţeleg mare, pură, completă, şi care rezidă în îndeplinirea tuturor datoriilor inimei şi ale raţiunii, sancţionate de conştiinţă; datorie către sine chiar, către societate, şi către Dumnezeu. Această fericire e grea; dar ea depinde de noi ca s-o putem dobîndi şi conserva; cealaltă care nu e decît de convenţiune, nu se sprijină pe nimic solid şi se sfarmă îndată ce se stinge urzeala visurilor şi iluziunilor pe cari am ridicat-o.

Această fericire e efemeră; pulberea şi vîntul sunt mai solide decît ea?

Intrat odată în calea fatală în care se lăsase a fi tîrît, George căta să sufere consecinţele-i funeste. Nu este în natura omului de a recunoaşte în adevăr nebuniile sale şi, mai lesne decît a-şi mărfuri în sinceritate o întîia greşeală, şi de a se retrage înapoi îndată, el preferă a se aventura în căile periculoase ale necunoscutului, găsind astfel, în fiecare nouă cădere, o justificare preeedintei căderi. De atunci dar, el nu mai are cuvînt a se opri, şi nu se opreşte, în adevăr, decît după ce a căzut de aşa de sus, încît nu mai e cu putinţă de a cădea mai jos.

Uneori, omul se pierde prin neştiinţă, căci el trebuie să prevadă tot; dar George nu mai era destul de june, în accepţiunea morală a cuvîntului, pentru ca să-i fie cu putinţă această scuză.

Cum se întîmplă una ca aceasta? Eu nu ştiu, dar el primi amorul Elenei, fără a-şi conserva dreptul asupra ei.

Cu toate acestea George ajunsese a se căli singur, şi lucrurile merseră astfel cîteva luni, pînă ce scrisorile tatălui său începură a fi oarecum aspre; el zidise pe nisip; nu trebuia decît un vint pentru ca să distrugă ceea ce numea el fericirea sa, şi într-o dimineaţă, deşteptîndu-se în braţele Elenei, el simţi cu spaimă că amorul lui pentru ea nu era decît o rămăşiţă de obicei...

Întristarea dar îi reveni; dar astădată, întristarea posacă, tăcută şi mihnită. Negreşit, minutul era minunat ca să rumpă acest legămînt; din nefericire slăbiciunea era tot slăbiciune, acest viciu al omului bun care aşa de deseori degeneră în laşitate, şi slăbiciunea câta să lege pe George de stîlpul ruşinei sale, să-l reţie acolo unde nu-i mai era inima.

— George, tu ai încetat de a mă iubi? zicea Elena.

— Aidi, iar astă nebună idee! Da, adevărat te iubesc, îi răspundea el întorcîndu-şi capul.

— Atunci dar, amicul meu, adăogi Elena cu acea linguşire a femeii care se teme de a-şi vedea scă-pîndu-i prada, tu suferi?

— E adevărat, sufăr...

— Şi te ascunzi... de mine? Credeam cu toate acestea că noi amîndoi n-avem decît un suflet.

— Aşa! întrerupea George cu ironie.

— Crudule! întîmpina Elena, vrei tu să mor de mult plîns? Nu, nu, George, voi să fii al meu; dar numai al meu, auzi tu?

Elena se stîrci lîngă dînsul cu o nespusă expresiune de amor şi de resignare.

— Stăpîne, ordonă, îi zise ea cu tandreţe, sclava ta aşteaptă ordinile tale.

— Ei bine! pune-te la piano şi execută ceva!

—Dar ştii bine George, că nu cunosc pianul.

— Ah! ai dreptate, pianul tău nu e decît o mobilă de lux...

— Răutăciosule!

— Sunt adevărat, iată tot. Ascultă, pentru că nu ştii să execuţi, cel puţin cîntă-mi vreo romanţă, vreun cînt de dor.

— O romanţă? un cînt de dor?... Nu ştiu nici unul.

— Nu ştii dar nimic, doamna mea?

— Ingrate! ştiu să te iubesc.

— Să iubeşti, să iubeşti, nu e destul numai atît; amorul e un mobile, un mijloc, nemic mai mult. În Bucureşti, femeile noastre ştiu să converseze, să desemneze, să brodeze, să cînte, să danţe, şi cel puţin ele cîntă la pian sau cu ghitară; pe lingă virtuţile inimei ele împreună farmecul spiritului; le găseşti strălucitoare într-un salon şi sublime în grijele materne, şi cînd nu le iubeşti pentru frumuseţea lor, le admiri pentru graţia lor, le venerezi pentru devotamentul lor.

După această izbucnire, făcută cu un ton destul de serios, deşi batjocoritor şi ironic, George se sculă, îşi luă pălăria şi ieşi.

La reîntoarcere-i, Elena îl făcu să afle cît costă o ieşire.

Cu toate acestea ei se împăcară.

Fiecare individ iubeşte cum ştie el; dar amorul, aşa precum il văzuse George, pur, eterat, divin, e adevăratul amor, singurul care poate fi conform cu trebuinţele psihologice ale fiinţei noastre, singurul care merită acest nume. Cît despre opera amorului, ea nu e decît o degenerare morală şi o consecinţă trupească a unirii corpului şi a sufletului; smulge-i esenţa sa spirituală, germinea sa creatrice ce-l face operă divină, şi nu vei avea decît o ruşinoasă plăcere fără scuză, fără iluziuni, şi nici cum amor.

Dacă e ceva care dovedeşte adevărul acestei legi filosofice, e îndoinţa, scepticismul care natural se acaţă de toţi cei care sunt căzuţi în cursa desfrînării. îngeri căzuţi din spirit prin materie, ei nu-şi pot reconstitui o ideie sănătoasă, exactă, despre senzaţiunile abstracte; domeniul psihologiei le este închis. Ei nu sunt sceptici, ci orbi! Scepticismul pentru ei nu e decît o spoială de originalitate cu care se silesc a colora neştiinţa lor.

Iată tocmai unde căta să ajungă George în mai puţin de cîteva lune.

Cu toate acestea, din zi în zi el se răci mai mult de Elena, încît cu încetul deveni mai tăcut, mai posac, şi astfel cele mai multe ore le petrecea departe de ea.

George nu-şi stricase cu totul natura sa, dar ca oarecari plante exotice, el suferea de exil.

Iată tot secretul.

El suferea fiind departe de căminul său, şi n-avea curagiul de a se înturna.

Într-o zi în fine sătul cu totul de astă viaţă seacă, el se hotărî a rupe cu Elena.

— Doamna mea, îi zise el, mîine voi pleca.

— George, ascultă-mă! răspunse Elena cu acel ton imperios de care abuzase prea adeseori, şi care, trebuie să mărturisim, reuşise totdeauna aşa de bine.

— E de prisos, doamna mea, orice... mîine plec la Bucureşti... n-ai de ce să fii supărată pe mine.

— Crudule! n-am oare amorul meu, căinţele mele? zise Elena c-un aer plîngător.

Într-adevăr, onesta curtizană nu se aşteptase la una ca aceasta şi era foarte supărată.

— Doamna mea, reluă George bătîndu-şi joc dl fineţe, iau cu mine căinţele dumitale; cît despre amoru-ţi păstrează-ţi-l... Sunt ruinat.

— Ruinat!

— Cam aşa! urmă George, cu un zîmbet batjocoritor, nu eram destul de avut ca să-mi permit a iubi în acest oraş... Aceasta e greşeala mea. În Bucureşti, se cunoaşte mai bine preţul banilor şi al amorului.

Zicînd aceasta, el dispăru.

XV

George, cînd apuca să hotărească, nu mai revenea asupra unei hotărîri. El ştia, afară din acestea, foarte bine că acest amor a cărui povară ruşinoasă o acceptase, era din acelea cari trec.

— Ţie cît o vrea, zisese el, cugetase el, şi fu încîntat în ziua în care încetă.

Aşadar, el plecă cu totul triumfător de independinţa sa....

Iată dar ce fel uitase cu totul pe Elena.

George nu e o natură perfectă, zice el chiar, dar cel puţin e o natură fără patimă, fără ură, pînă în cele mai triste, în cele mai dureroase suveniri ale sale. El se supără pe sine, căci a fost înşelat; se blamează, se găseşte nerod, ridicul, dar n-acuză niciodată pe acei care l-au înşelat; şi dacă el e astfel, asta n-o face dintr-o generozitate sublimă, ci numai pentru că nu poartă ură nimănui şi se găseşte singur culpabile.

În orice chip, aceasta nu e poate decît un dispreţ aşa de profund, aşa de nemărginit, aşa de complet, încît zdrobeşte pe acei cari-i atinge; dar, orice de ar fi, una ca aceasta nu e fapta unei inime vulgare.

George, mai mult femeie, mai mult simţitiv, da-că-mi este permis a mă servi ca un termin impropriu pentru ca să explic o idee justă, George, zic, simte prea iute; sufletul lui e ca o apă limpede pe care vîntul o face să tremure şi care primeşte şi înapoiază toate impresiunile; dar totodată e un spirit analitic şi sintetic, care din fundul suferinţelor sale se bucură de un studiu mai mult, de o concuistă nouă asupra necunoscutului, şi ar face de bună voie disec-ţiunea inimei sale pentru ea să descopere adevărul, acel pentru ce şi acel ce fel al pasiunilor noastre.

Noi femeile iubim fără să ne îngrijim altfel: veselii, plăceri sau lacrime, noi ne lăsăm a ne duce de co-rinte, fără să ştim unde conduce acel corinte, nici de unde vine el; ce ne pasă?

George avea cîteodată accese de mizantropie batjocoritoare şi aceasta se vede din notele jurnalului său.

Alteori el avea accese de o natură mai rîzătoare. Cu cit se apropia de Bucureşti, şi cu cit în fiecare noapte privea vreo stea care în ajun nu o văzuse, inima lui îşi relua viaţa sa normală, adică devenea ardinte şi capricioasă, pentru că de acea stea se legau nişte dulci suveniri.

— Salutare dar ţie, mică steluţă, care zîmbeai jocurilor mele copilăreşti, muncelor mele, visurilor mele, somnului meu! Salutare! salutare ţie care veghezi în cimitiruri pe acei cari noi îi plîngem, cari arăţi trecutul celor ce îşi aduc aminte, şi viitorul celor ce speră.

În fine cînd se apropie de tot de Bucureşti, George se simţi capabile de a se bucura cu toată inima de veseliile ce-l aşteaptau

— Dec! îşi zise el, cată să mărturesc că sunt un mare nerod şi un mare culpabile pentru că m-am putut prinde un singur minut în minciunile acelei Elene. Zău, nici nu ştiu bine dacă se numea Elena. Uite, eşti june, entuziast, plin de vise şi de poezie, întîlneşti două sau trei cochete, un fel de păpuşi pe cari le găteşti cu tot ce ai în suflet, pe cari le faci să vorbească cu tot ce ai în spirit, şi apoi, pentru că într-o seară perdeaua cade; pentru că nu rămîne nemic din femeia fără suflet, îţi imaginezi că ai pierdut tot, şi de bună voie dacă ai fi Joe ai trăzni pe Venerea, cerul şi pămîntul; ai pune totul în mişcare, ai nimici totul, pentru o tristă mizerie întîlnită din întîmplare, iubită din întîmplare, recunoscută din întîmplare.

Sărmani nebuni ce suntem! amorul are el oare trebuinţă de a da atît cînd el găseşte amor? şi nu trebuie să-l recunoaştem după puţinul ce el cere?

Trăiască amorul onest!

În această stare dar, George sosi în Bucureşti, voios de a-şi revedea amicii săi, cabinetul săli, hîrtiile sale, bătrîna doică, cîinele său şi în fine totul.

XVI
PAULINA

Una din întîile persoane ce revăzu George îndată după întoarcerea sa în Bucureşti fu Guţă, cel mai bun amic al său.

Guţă nu prea semăna la caracter cu George.

Cu toate acestea ei sunt cei mai buni amici, pentru că îşi fac toate concesiunile ce-şi poate cineva închipui şi astfel niciodată ei nu alunecă pe tărîmul nesigur şi provocator al discuţiunii. George cunoaşte pe Guţă cît se poate de bine şi Guţă se mulţumeşte să iubească pe George.

Afară de acestea, Guţă e o adevărată natură de artist, bun, delicat, transparinte, dar puţin sburdalnică puţin excentrică.

Guţă e mai mare decît George cu doi, trei ani.

— Scumpul meu amic, zise el lui George, nu e de iertat, parola mea de onoare. Ce fel, pleci şi nu mă înştiinţezi? A! nu te mai înţeleg! aş fi plecat cu tine.

— Totdeauna nebun!

— Nu mai mult decît tine, în toate cazurile.

— Poate nu în acelaşi fel. Dar, spune-mi ce ai mai făcut de la plecarea mea?

— Mai întîi, m-am supărat pe tine; apoi m-am anuiat, apoi în fine, anuiat de a fi anuiat, m-am apucat de ale mele.

— Şi amicii tăi, Guţă, ce-au devenit ei?

— Pre legea mea, crez că ai revăzut pe cei mai buni din ei; cît despre ceilalţi, îmi aduc aminte numele lor cînd văd din întîmplare obrazele lor preum-blîndu-se la grădină, sau la şosea.

— Şi amicele noastre?

— A! pe acestea se înţelege că le-am uitat tot aşa de bine precum ne-au uitat şi ele. Două din ele numai ţi-au rămas credincioase.

— Cari, Guţă?

— Nr. 1, Maria...

— Glumeşti.

— Nicidecum, îţi jur, şi chiar durerea sa nu a glumit. Azi ea e vindecată.

— Vezi bine...

— Văd că ea nu te mai iubeşte, dar că nu vrea, sau nu mai poate să iubească pe alţii. Dacă nu eşti mulţumit de această credinţă, domnule, apoi prea ceri mult!

— Tu nu ştii tot, sărmane Guţă.

— Ba tu, sărmane George, nu ştii nimic. În loc de a pleca ca un smintit cum ai făcut tu, dacă te-ai fi dus puţin la Maria, ea ţi-ar fi povestit o curioasă istorie care te-ar fi făcut să rîzi bine, şi azi ai avea încă cea mai divină amantă pe care o poate dori un om de spirit, un om din lume.

George ascultă toată această descoperire fără multă mirare şi fără cea mai mică emoţiune. Toată inima sa era moartă. Şi iubise el vreodată pe Maria?

— Nr. 2, urmă Guţă.

— Ah! să vedem nr. 2, mă interesează.

— Ingrate! Nr. 2, Paulina Storescu.

— Ai zis?

— Da! Paulina Storescu.

— Am auzit, dar cine e asta?

— Asta! scumpul meu George, e o fetică pe care ai consiliat-o să intre la teatru şi care azi a devenit o jună şi frumoasă femeie, o încîntătoare actriţă, modestă ca un înger, şi după care mulţi suspină. Asta, în fine, e înţeleaptă şi credincioasă, şi te iubeşte, George!

— Aidea de; e cu neputinţă!

— Scumpul meu, ce e cu neputinţă?

— Niciodată nu i-am zis un cuvînt de curte.

— Tocmai pentru asta poate eşti iubit.

— Vei fi avînd dreptate. Dar eu nu cred.

George nu crezu, ce e drept, dar chiar în acea seară merse să vază jucînd pe Paulina, şi o găsi încîntătoare, cu nişte ochi plini de o langoare divină, şi o voce ca o odă a lui Lamartine.

A doua zi de dimineaţă, lucru ce el n-ar fi făcut negreşit în ajun, îi dete o mică vizită amicală.

Primirea ce-i făcu sărmana artistă fu atît de plină de inimă şi de gingăşie, atît de adorabilă de veselie şi de francheţe, încît George fu foarte mişcat.

— Uite, zise el Paulinei luînd-o de mînă, îţi sunt dator una din cele mai mari fericiri ale vieţei, îşi sunt dator că pot să cred încă... Simţ că binele tot se mai află pe pămînt şi ca să-l poată găsi cineva cată numai să meargă spre el.

— Cugetai, din întîmplare, domnule, răspunse Paulina cam supărîndu-se, că aş fi uitat pe întîiul, pe cel mai bun amic al meu, pe acela căruia sunt datoare tot, pe acela care mi-a dat cele mai bune şi mai adevărate consiliuri, pe acela care l-am găsit totdeauna aşa de devotat... nu mi-ai făcut, sper, această injurie?

— Şi dumneata, domnişoară, cugetai oare că aş fi uitat pe buna mea amică Paulina? Sper şi eu că nu mi-ai făcut această injurie?

George minţea, şi fără Guţă, nu şi-ar fi adus aminte nicicum de Paulina.

în acea seară Teatrul Naţional anunţa o întîia re-prezentaţiune a piesei Fiammina George care nu fusese de mult la teatru nu putea să lipsească.

El dar se duse şi într-adevăr nu se căi, căci societatea era aleasă.

În toate lojele nu erau decît flori şi femei, unele tot aşa de fragile ca şi celelalte! O sigură loje din faţă era goală.

George o băgă de seamă; această loje era aceea în care ştia că a văzut-o pe Maria pentru întîia oară.

— Iată cum, cugetă el, romanţurile devin istorii.

Cele trei lovituri bătură, tăcerea se făcu şi piesa începu.

La finele primului act, George se întoarse în partea lojei celei goale.

O femeie o ocupase, o femeie cam palidă, cu fizionomia suferindă, dar tot frumoasă, tot expresivă... Maria!...

În acelaşi minut, Guţă bătu uşor pe umărul lui George.

— Scumpul meu amic, îi zise el încet, Maria ar vrea să te revadă; îi vei refuza tu această mică fericire?

— Fără-ndoială, nu, răspunse George.

Şi el se urcă.

Aş vrea să pot spune, în onoarea inimei umane, că amîndoi amanţii fură mişcaţi, tulburaţi regăsindu-se astfel, după cîtva timp de despărţire; dar nu fu nimic din acestea.

Ei nu se mai iubeau!

Maria întinse cu afecţiune mîna lui George.

— Ei bine! zise ea, iată-ne întorşi în acea lojă de altădată. Am abonat-o în suvenirea ta, George.

— Nu m-ai uitat de tot, doamna mea?

— Şi tu, George?

— Nu.

— Vezi bine, amice, uitarea între noi e cu neputinţă, cum ar fi şi amorul.

— Ah! iată un. cuvînt crud.

— Zi un cuvînt drept, amicul meu, căci azi, nu mai mult decît mîine, n-ai mai vrea să iei parte la un amor nedemn, şi ne-am iubit prea mult ca să ne putem iubi măi puţin. Ne-am omorît singuri inima. Reasigură-te, George, nu voi mai iubi niciodată pe nimeni; voi trăi ca să-mi aduc aminte de tine, dar fără părere de rău, fără amărăciune.

— Şi nu mă vei mai iubi puţin?

— Uite, George, ţi-aduci aminte tu de o seară în care te-am rugat să-mi fii amic?

— Şi în care am refuzat...

— Da... ai refuzat şi ai făcut bine, atunci; dar azi putem fi unul pentru altul acel amic şi acea amică: vrei tu, George?

— În sinceritate? întrebă George.

— În sinceritate, răspunse Maria cu un ton care nu mai lăsa nici o îndoială.

— Ei! bine dar, reluă George zîmbind şi întinzînd mîna Măriei, primesc!

— Amiciţie ofensivă şi defensivă, adăogi ea.

Apoi ea se justifică de faimoasa noapte de la Bă-

neasa, nu pentru ca să revie asupra trecutului, dar pentru că ţinea la stima lui George, ca amic.

Acea seară fu dar fericită pentru George şi Maria, cari deveniră cei mai buni amici.

Cu toate acestea George se întreba adeseori dacă trebuie cineva să creadă în amiciţia care succede amorului?

Ar fi poate mai logic să se întrebe dacă trebuie cineva să crează în amorul care conduce la amiciţie, în amorul care uită şi se mîngîie?

XVII

Două ore după miezul nopţii sunase....

In acea zi, zice George în notele ce mi-a lăsat, mă preumblam pe gînduri în spaţioasa sală a Operei; eram foarte posac, şi mă înţelegi că acest aer nu prea e bun pentru un bal parat, mascat, cel mai graţios bal după mine. Cu toate acestea, eu eram astfel, şi nu pot zice că eram altfel; dacă aş fi fost altfel, ceea ce s-a în-tîmplat nu s-ar fi întîmplat: trebuie dar să stabilim bine că eram prea gînditor şi posac.

— Oh! oh! scepticul amorezat! făcu o voce lîngă mine.

Mă întorsei cu iuţeală ca să văd dacă aceste cuvinte mă priveau şi dînd din umeri şi din cap cu un aer care însemna:

— Frumoasă mască, te înşeli!

Poate că aerul meu nu-nsemna nicicum aceasta; dar eu mi-o închipui şi această asigurare îmi fu de ajuns.

Nemic nu pare mai adevărat ca ceea ce cinema îşi închipuie că este.

— Oh! oh! scepticul amorezat? repeţi aceeaşi voce.

— Mască minţi! strigai cu francheţa exasperatului.

O fîşie de mătase atinse obrazul meu, şi un cap se aşeză cu familiaritate pe umărul meu în acelaşi timp pe cînd un braţ divin lua braţul meu. 1

— Dragul meu, tu nu eşti delicat, murmură la ureche-mi o voce limpede şi dulce, aceeaşi voce de adineaori, vocea cu cugetări supărătoare.

N-am trebuinţă, crez, să afirm că acel cap, acel braţ şi acea fîşietură de mătase ţineau de o femeie investită cu un delicios domino. Dar tot ce am să afirm e că dominul meu nu era verde, nu era galben, nu era alb, nu era cenuşiu, dar era negru, cu totul şi cu totul negru.

Aşa dar, dominul meu negru mă apostrofase de două ori ca să-i răspund.

— Scumpul meu înger, îi zisei eu, ştii ceva?

— Ce?

— Tu nu mâ cunoşti?

— Oh! oh! scepticul amorezat! reluă el rîzînd.

— Bun! iar ai să începi?

— Nu eşti tu amorezat?

— Voi fi poate.

— De cine?

Se vede că atunci zîmbii într-un chip deosebit, căci dominul meu adăogi cu fineţe:

— De mine?

— Mai ştii? Ascultă scumpul meu înger, unde vrei s-ajungi cu astea. Astă-seară sunt hotărît să fac economie de cuvinte, să nu vorbesc nimănui, pentru că...

— Nu eşti în fonduri?

— Chiar aşa... Aşa dar, sînt fără voia-mi posac.

— Aceasta e şi părerea mea, fără voia-mi, zise dominul meu cu un aer prea echivoc.

— Uite, vream să ajung aci, urmă el după ce mă tîrîse pe nesimţite într-un benoar a cărui uşă o închise îndată.

Din acest benoar se vedea toată sala dansînd, sărind, în undele-i de gaz, de flori, de catifea şi de mătase; dar nimeni nu ne putea zări în fundul lojei noastre.

— Mă numesc Blanşa, adăogi dominul meu.

— Blanşa... Ah! foarte bine.

— Blanşa Formosa.

— Prea frumos nume pentru un bal mascat.

— Îţi place?

— Prea mult.

Adevărul e că nici îmi plăcea nici nu-mi plăcea. Blanşa adăogi:

— Am optsprezece ani.

— Atît mai bine pentru dumneata.

— Sunt plăcută.

Zicînd aceasta în vocea Blanşei era ceva de pudoare şi de emoţiune.

Pentru că nu răspunsei, Blanşa îmi întinse mina sa: o delicioasă mînă, în adevăr, cea mai gingaşă mînă ce-am văzut în viaţa mea.

— Priveşte, zise ea încet.

— Ce?

— Mîna mea.

— Ei bine?

— Nu-ţi spune ea că sunt plăcută?

De astă dată, mă reapropiai de Blanşa şi îi strînsei mîna mai tare într-ale mele. Părul său era negru ca ebenul şi suflarea sa avea un parfum divin; cît despre întregul persoanei sale, ea era, sub misterul dominului chiar, de-o gingăşie nespusă, şi într-adevăr trebuise să fiu posac cum eram pentru ca să nu admir mai curînd aceste încîntătoare detaliuri.

— Fără-ndoială, tu eşti plăcută, eşti chiar frumoasă, răspunsei în fine, dar...

— Nu-nţelegi încă?

— Ce e drept, nu prea.

— Ei bine, ascultă-mă:

— Ţi-am spus că sunt jună, plăcută; nu ţi-am spus însă de sunt liberă, nici bună, nici spirituală.

— Spirituală eşti; bună, cată să fii; liberă...

— Sunt.

Iată tocmai de ce mă temeam eu.

— Da, liberă de tot şi inima mea e virgină; Cu toate acestea eu te iubesc.

Încă o dată, iată tocmai de ce mă temeam eu; inima virgină îmi prezisese pe cu toate acestea!

— Te iubesc, repetă Blanşa, c-un accent destul de straniu, ei bine! dacă ai vrea juneţe, amor, frumuseţe, toate astea sunt ale tale.

— O! o! cugetai eu, cam al dracului lucru.

Cu toate acestea îi răspunsei:

— Dacă aş vrea? să vedem, aceasta depinde de condiţiuni; căci trebuiesc să fie.

Astfel eu îmi rezervam dreptul de a le refuza.

— Sunt, răspunse Blanşa, şi iată-le!

Zicînd aceasta, ea trase de sub dominul său un jurnal, îl desfăcu cu gravitatea unui june criminal, şi-mi arătă cu degetul un lung articul pe care-l recunoscui că e al meu.

— O! o! cel mai prost articul al meu, zisei cu acea modestie de autor care însemnează: e cel mai bun.

— Ai dreptate, răspunse cu răceală dominul, acest articul este pentru mine tocmai ceea ce erau oarecari laure rivale pentru oarecari războinici ai Greciei; el mă opreşte de a putea dormi. Dacă vrei ca să te iubesc, tu-l vei face să nu mai fie.

— Mă iartă, scumpa mea Blanşă, dar credeam că mă iubeai... Chiar aşa, şi apoi, afară din acestea, ceea ce e impresie e impresie, n-ai ce mai face; aşa dar...

Eu îmi luai pălăria şi mă îndreptai spre uşă.

— La rîndul meu, scumpul meu critic, mă ierţi dar te voi ţine aci, eşti prizonierul meu, nu vei ieşi!

Blanşa pronunţă aceste cuvinte cu un accent adevărat tragic.

— Ascultă, urmă ea cu o voce repede dar mişcată, nu mă numesc Blanşa, sunt Blonda!

Această Blondă ţinea pe atunci întîiul rol la Teatrul nostru Naţional, în Bucureşti.

— Drace! strigai eu! încep, doamna mea, să ghicesc condiţiunile voastre.

— Aidea de! spiritul îţi revine scumpul meu sceptic.

Adevărul e că nu-mi revenea deloc.

Blonda, pentru că Blonda e aci, Blonda adăogi:

— Zău, în credinţă, acea mică Paulină Storescu, căreia îi faci un aşa de pompos elogiu, n-are un mare talent...

— În credinţă, eu găsesc că are prea mult.

— Cu toate acestea nu poate exista nici o com-paraţiune între noi?

— Asta e opiniunea mea, răspunsei cu gravitate.

— Răutăciosule şi ironicule! iubeşti pe Paulina?

— Se poate.

— Cu toate acestea ea nu e frumoasă.

— Se poate şi asta, dar cel puţin e prea cuminte.

— O! o!

— Îţi repet că ea e prea cuminte! zisei eu cu destulă asprime.

— Fie, dar asta te face s-o iubeşti, pe tine, un sceptic?

— Tu ştii, o dată nu e obicei, şi apoi, cine ţi-a spus că o iubesc?

Tot ce era mai sigur în toate acestea era că mă simţeam amorezat, dar amorezat cu inima unui amic, poate chiar cu a unui părinte. Ce poftiţi? fiecare iubeşte în felul său: în astă lume fiecare face ce poate.

— Ei! bine, reluă Blonda, devenită linguşitoare şi însinuitoare, sacrifică-mi pe Paulina. Să vedem, vei găsi un mijloc ca să revii asupra primelor tale apreciaţiuni asupra talentului ei; şi apoi, între confraţi, fiecare se îndatorează cît poate... O poţi recomanda amcilor tăi.

— Pentru ca s-o critice?

— Nu, nu. Ce rău mă înţelegi! nu e asta! Ei pot să-i găsească, din contra, un loc prea convenabile.

— După dumneata?

— Dec! îmi pare...

— Aşa; asupra ei, ai drepturi... de mai mare.

— Ah! domnule, devii impertinent.

Eu îi luai mîna cît putui mai afectuos.

— Draga mea! îi zisei, mă voi sili să rămîi drept: iată tot. Ei, sarcina oamenilor de litere, oricît de uşoară ar fi sau sunt acuzaţi de a fi, e mai grea decît nu gîndeşti. înconjuraţi din toate părţile de invidie, de ură şi amorul propriu atins, ei nu se pot înşela o singură dată, ei nu pot comite o eroare sau o greşeală, adesea ori fără voie, fără a fi declaraţi îndată de căzuţi din titlurile lor la stima, la simpatia publicului. Dar, cît despre binele ce ei fac în toate zilele, lumea se preface că nu-l ştie, ca să-şi evite osteneala de a le fi recunoscătoare. Lumea îi găseşte indulginţi, îi crede facili, şi cu toate acestea, de la una pînă la alta, e un abis. Cîteodată parcă lasă în umbră cutare talent în profitul cutăruia talent de aceeaşi ordine pe care îl bucium. Ei! ştii dumneata dacă cugetarea critică rămînînd dreaptă cu toate acestea, nu e generoasă şi nobilă? Caută puţin în această existinţă modestă şi laborioasă a jurnalistului, şi vei vedea că numele azi celebre, ar fi rămas, fără pana ei, necunoscute.

El rămîne mizerabile şi sărac, tîrînd cu greutate povara lanţului său, rîzînd sau plîngînd la oră fixă, după trebuinţele jurnalului; amuzîndu-te în vreme ce el îşi îngroapă pe fiia sa pe cînd inima îi este zdrobită; lăudîndu-ţi binefacerile modei chiar în ziua în care îşi întoarce, pentru a doua oară, unicul său gheroc; exaltînd supeurile de la Hugues şi Edmond după ce a dejunat cu un ou răscopt; detaliind, din afumata sa cămăruţă, confórtele unui otel somptuos; suflînd în mínele sale mai mult îngheţate, în lipsă de puţin foc, pentru ca să-ţi dea adresa celui mai onest neguţător de lemne; discutînd asupra urîtului gust şi lipsei de comoditate a echipajelor noastre moderne, cu toate că nu-şi permite decît rare ori luxul birjelor, şi zicînd cuvîntul său asupra tuturor plăcerilor din fiecare zi, el care n-are nici una.

Vai! astfel e sarcina sa; trebuie să cugete la tot şi la toţi, numai la el nu. El merge înaintea artistului care debută sau care vegetează necunoscut în recea sa cămăruţă; el îi tinde o mînă amică, adeseaori împarte frăţeşte cu el codrul său de pîine, pînă în ziua în care artistul expune tabloul său, vinde opera sa, joacă sau cîntă în primul său concert, obţine un triumf, şi apoi îl uită!

— Ah! făcu Blonda cu un ţipăt dureros.

— Şi totdeauna astfel, urmai eu, totdeauna această viaţă de muncă şi de abnegaţiune, această viaţă aşa plină de dureri, de decepţiuni şi de întristare, petrecută în mijlocul cărţilor pline de praf, terfeloagelor nefinite, cu o pană plină de cerneală drept unic a-mant, cu o pisică sau un căţel drept singurii confidenţi... Iată existenţa noastră, draga mea! Fără-ndo-ială ai să strigi, să repeţi acele eterne diatribe făcute contra gazetarilor! Ei! Doamne, nu sunt oare curtezane dacă se află virgine, şi nu se poate găsi în curtezană o bucăţică din acel suflet care făcuse pe virgină? Negreşit mulţi publicişti sunt căzuţi, dar răsfoieşte chiar viaţa acelor cari sunt căzuţi cît se poate mai jos, şi vei găsi în ea mai multe fapte bune ascunse decît nu vor face toate devotele din Romania. Afară din acestea, misiunea e grea, nu o fee imposibilă. Aidi, întoarce-ţi de la mine frumoşii tăi ochi cari lucesc sub masca ta de catifea ca două stele pe un cer întunecos. Adevărata înţelepciune nu constă adeseori decît în a evita pericolul. Ei bine! eu sunt sincer, nu e aşa? Mi-e teamă de tine, lasă-mă să fug d-aci.

— Teamă, de mine? repetă Blonda zimbind într-un chip melancolic şi cu neîncredere. Nu e asta; dumneata refuzi amorul meu, pentru că iubeşti pe Paulina.

— Dar, fără-rldoială, o iubesc pentru talentul său ce eu l-am ghicit; pentru sufletul ei care e generos şi pur; pentru inima.ei, care e nobilă şi bună. Dacă n-ar fi ea decît numai frumoasă, n-ar preţui mai mult nici mai puţin deeît femeile frumoase numai, şi n-aş iubi-o.

— Eşti dispus să fii franc, astă seară!

— Spune-mi, draga mea, n-am fost totdeauna sincer în privinţa ta?

întrebarea mea putea să treacă drept o răutate, căci sărmana Blonda avusese adesori a se plînge de prea multa mea sinceritate în privinţa-i; cu toate acestea ea nu se supără nicicum; din contra, ea mă întreabă cu o voce prea liniştită şi prea dulce:

— Aşadar în realitate vei fi credincios Paulinei?

— Sunt totdeauna credincios amicilor mei.

— Dar cel puţin, ea te iubeşte?

— Pre legea mea, nu ştiu.

— Dacă te-ar iubi ea, dacă ţi-ar da devotament drept devotament, tandreţe drept tandreţe?

— Asta ar fi pentru mine o veselie nespusă.

— Adevărat?

— Prea adevărat, tot aşa de adevărat că eşti frumoasă!

— Şi nu speri nemic?

— Nu, şi îţi voi mărfuri pentru ce: actriţele, mai toate, şi astfel precum sunt azi, nu pot să fie deeît cele mai detestabile amante ce-ar putea cineva găsi. Mult mai mult preţuieşte o cochetă de provincie deeît capriciul unei actriţe; şi asta va să zică mult. Dar a fi iubit de o actriţă jună, frumoasă, pură, simpatică publicului, a fi iubit cum înţeleg eu, a fi cugetarea inspiratrice a artei sale, aceasta ar fi o fericire ideală, şi nemic din tot ce e ideal nu e cu putinţă în lume.

— Cu toate acestea, domnule, fericirea aceasta ţi se oferă, şi te poţi veseli în toată pliniciunea ei. Eşti iubit!

Şi Blonda, demascîndu-se, nu mai rămase din ea şi din Blanşa, decît gingaşa Paulină, cu frumoşii săi ochi negri, cu zîmbetul său de virgină, cu fruntea sa inteligintă şi cu mina sa de zînă, mînă pe care o puse într-a mea spre semn de alianţă şi de credinţă.

XVIII

Sărmana şi sfînta copilă m-a iubit mult, m-a înconjurat de solicitudine şi de devotament; eu i-am datorat multe ore de plăcere incomparabile; dar o întâlnisem prea pură, inima mea nu făcuse destule sacrificii pentru ea, şi nu o simţea trăind în ea.

E un lucru curios, dar prea adeseaori adevărat, acel amor pur pe care l-a visat cineva ca copil64 şi care nu-ţi dă decît fericire cînd vine, acel amor lunecă mai totdeauna de-asupra sufletului fără să lase pe el urme profunde: acest amor e amorul de care se satură cineva cît de curînd şi pe care îl uită cît mai iute, căci poate acest amor nu e amor.

Curtezana care vrea să se ridice iubeşte mai bine decît copiliţa care pentru întîia oară simte bătând inima sa: e mai greu de a te reurca în cer decît de a te coborî.

Din parte-i, omul care găseşte în el destulă puritate pentru a sacrifica curtezana şi a o ridica pînă la el fără a se coborî pînă la ea, acel om iubeşte mai bine decît acela care acceptă cu simplitate ataşamentul unui suflet limpede. Primul dă, al doilea primeşte; dar cineva uită ceea ce a primit şi niciodată ceea ce a dat, mai cu seamă cînd cineva şi-a dat viaţa sa pentru ca să refacă o altă viaţă.

Inima se ataşează tocmai pentru lacrimele ce varsă şi durerile ce suferă. întrebaţi pe mumele eari veghiez lîngă leagănul bolnavului lor copil!

Oricum de ar fi, Paulina m-a iubit bine şi i-am plătit rău amorul său; cred chiar eă nu i l-am plătit nici cum. Cu toate acestea aş fi vrut să pot da viaţa mea pentru ea, şi-i eram aşa de recunoscător incît aceasta preţuia poate cit şi amorul.

Vai! acest legămînt nu putea să dureze mult timp.

După cîteva lune, într-o dimineaţă primii o scrisoare.

Iată ce conţinea acea scrisoare:

„Amicul meu, vei citi această scrisoare cu răceală, fără mînie, fără ură, fără dispreţ. Te-am iubit doi ani fără a-ţi spune, George, şi două lune din acest vis realizat au fost destul pentru ca să stingă amorul. Tu nu m-aî iubit; ţi-ai dat toate silinţele pentru ca să înşeli propria ta inimă, dar n-ai înşelat pe a mea, şi îţi repet, tu nu m-ai iubit! Amicul meu, eşti bun şi te ataşezi lesne. Azi, poate, pierzîndu-mă, vei crede inima ta plîngînd? Nu te înşela, nu confunda părerea de rău momentană cu durerea eternă a unui amor pierdut, şi nu fi injust în privinţa mea, căci îndată ce mă vei uita şi-mi vei mulţumi că am rupt un lanţ care fără să ştii te împovăra, şi care era mai mult un obicei decît un amor.

Nu mă vei mai revedea, George, eu renunţ la tine pentru totdeauna. In ochii tăi nu eram decît o amantă care într-o zi ţi s-ar fi părut incomodă. Aci, găsesc o inimă plină de amor care se dă eu totul.

Domnul M. Genescu mă ia de soţie cu toate că ştie tot ce s-a petrecut între noi, şi cu toate că i-am spus tot. El e un nobil june care-mi cere viaţa, eu i-o dau! Sărmanul meu George, nu mă dispreţui. Dacă am fost o amantă supărătoare, voi fi cel puţin o soţie ireproşabilă, şi dacă te-am iubit prea mult pentru ca să mai pot iubi încă, nu mă acuza, dar plînge-măî Şi acum, George, vei fi generos pentru mine, cum eşti pentru toţi. Paulina va fi moartă pentru tine, şi tu nu vei recunoaşte pe doamna Genescu!"

XIX

George se opri.

— Iată, scumpul meu Alexandre, adăogi el după un minut de tăcere, prima parte a acestor Memorii. Viu acum la a doua, la amorul serios.

— Amorul serios? repetă Alexandru în mirare. Dar cum numeşti tu amorul Anei, Măriei, Paulinei, fără a mai număra pe al Elenei?

— Foc pe paie, bunul meu amic, foc de paie, nimic mai mult! Acest foc pîlpîie un minut, îţi ia ochii uneori, şi apoi totul recade şi se stinge într-un nor de fum pe care cel mai mic vînt îl împrăştie.

— Cu toate acestea Ana a murit.

— Mai întîi, a murit ea oare de amor?

— Ah! George.

— În darn vei striga, scumpul meu Alexandre, dar acel amor, ca şi celealte, n-a fost decît foc de paie. Din nefericire, focurile de paie şi ele ard cînd te joci cu ele.

— Aşadar, după tine, nu e amor adevărat?

— Să mă ierţi; cînd e vorba de amor adevărat, e amorul.

— Şi unde-l poate cineva găsi acest amor, mă rog?

— În poeţi, precum se găseşte fraternitatea in eărţile sînte: acestea sunt două religiuni cari au a-postoli, dar nu discipuli, sau mai bine crezători cari nu le pun în practică.

— Drace! dacă zici că a muri de amor nu va să zică a practica cultul, ce e dar a iubi?

— Scumpul meu Alexandre, cineva moare de un amor neglijat cum moare şi de un guturai neglijat, două cauze de nemic şi deosebite cari conduc la acelaşi deznodămînt trist.

— Văz, zise Alexandru dînd din cap, că toate astea vor să zică că nu trebuie să crez în nemic.

— Negreşit, asta ar fi mult mai bine, dar ar fi o nebunie.

— Şi voi dispreţui pe Elisa Plivescu? adăogi Alexandru.

— Ah! sărmanul meu Alexandre, ce zici tu să o despreţuieşti? Să despreţuieşti o femeie căreia datorezi dacă nu mai mult, dar cel puţin un cuvînt care te-a făcut fericit o noapte-ntreagă, e fapta unui mare prost sau a unui culpabile. Vei uita, iată tot.

— Dar uitarea e cel mai insultător din toate dispreţurile.

— Aşadar omul ar trebui să aibă totdeauna curajul suvenirii şi recunoştinţei, chiar în faţa trădării. Cu toate acestea recunosc că aci sunt fierberi de temperamente, mişcări de iritaţiune cu neputinţă de învins; iată pentru ce, între două rele, eu zic: alege pe cel mai mic, uită. Tu-mi răspunzi: uitarea e şi ea un dispreţ. Fără-ndoială numai în fond, dar în formă, nu. Uitarea e un dispreţ care nu face nici un rău aceluia ce a meritat-o, nici aceluia ce o dă. Ce să-ţi mai spui, bunul meu amic? Viaţa-mi pare o curtezană amoroasă, atît de mult ea e mobilă şi ne face să răscumpărăm cu Jacrime cea mai mică veselie, un singur moment de beţie; amîndouă sunt amante capricioase, eu dar le las fără părere de rău şi fără ură.

De astă dată Alexandru nu răspunse; vedea bine că George era cam pardoxal, dar simţea că în fond el avea dreptate.

— Şi acum, urmă George, nu găseşti că e cam tîr-ziu ca să asculţi finele Memoriilor unei moarte, înainte de a te culca?

Alexandru ridică ochii pe pendula care arăta trei ore de dimineaţă.

— Cred din contră, răspunse el, că e încă devreme şi afară de asta, sunt curios să aflu cum a ştiut să iubească acea femeie aşa de ingenioasă a-ţi demonstra că Maria, Elena, Paulina nu te iubeau.

Reiau dar istoria mea de unde am lăsat-o, zise George.

XX
FELICIA

George reîncepu în adevăr:

— După evenimentele descrise mai sus, simţii o trebuinţă neapărată să lucrez şi să mă arunc în vîrtejul lumii.

Simţeam sufletul meu zdrobit; trebuia să-l transform, să-l galvanizez cu ideile nouă cari începeau a ocupa toate spiritele; trebuia să dau un element activităţii mele.

Cînd sufletul nu ştie în ce să-şi cheltuiască viaţa, el se sfîşie pe sine chiar.

Nu crede însă cu toate acestea că căzui într-o rece mizantropie; nu crede că după buzele mele nu picară decît cuvinte pline de o dureroasă ironie.

Nu sunt dintr-acei cari, totdeauna şi eu orice ocaziune, oaut a poetiza puţin lucrurile vieţii şi a nu le vedea decît sub ziua lor cea mai favorabilă; din acei cari consiliez uitarea ca remediu, dar cari păstrează suvenirea ca mîngîiere.

Da, suvenirea îmi pare de bună voie un paradis pă-mîntesc în care sufletul se aşează şi se odihneşte de ostenelele şi de amăgirile speranţei. De bună voie, după viaţa mea activă şi sfâşietoare, mă opresc prin căi ca să număr florile ce le dă imaginaţiunea mea; mă leagăn cu iluziunile mele.

Vai! vai! această lume, în adevăr, au nu e totul o iluziune, şi cel mai bun mijloc de a trăi cineva aci cu inima sa nu e acela de a visa deştept?

În adevăr, am văzut atîtea existinţe june şi generoase pălindu-se sub acel vînt arzător ce se numeşte Realitate.

Atîtea ideie nobile şi arzătoare sfărîmîndu-se de acea stîncă ce se numeşte Egoism.

Atîtea suflete mari şi forţe înecîndu-se în acea prăpastie ce se numeşte Îndoinţă.

Atîtea inteliginţe deştepte şi frumoase rătăcindu-se în acel dedal numit Scepticism.

Încît am ajuns, cu încetul, gradat, a voi să-mi conserv întotdeauna şi cu orice preţ, nu numai într-un chip relativ — Iluziunea, această nebună a casei, uneori âşa de simplă, aşa de iute şi aşa de fantastică, dar mai adeseori aşa de bună şi aşa de mîngîietoare...

Iată, nu e aşa? o apologie care din parte-mi te surprinde; dar, cînd vorbeşte cineva de amor, amorul nu face din minte şi din inimă un fel de olla podrida în care se izbesc, se încrucişează, şi se întîlnesc toate simţămintele, toate ideile, toate căinţele, toate speranţele, aceste fiie ale Minervei sau ale nebuniei!...

Dar mă iartă. Reviu iar la subiectul meu pentru ca să nu4 mai las decît după ce îl voi fini.

Din toate femeile ce am iubit, sau am crezut că iubesc, din toate ce m-au iubit, sau asm crezut că mă iubesc, Felicia, eroina mea, e femeia care se depărtează mai mult de visele idealului meu; ea e întîia care a făcut o revoluţiune în ideile mele, întîia care a preschimbat cu totul edificiul imaginar al atracţiunilor mele.

Întotdeauna îmi plăceau femeile cu ochii mari, cu părul negru.

Felicia era blondă şi avea ochii albaştri.

În fine, ca să scurtez, iubeam femeile cu ochii artei eît şi cu ai inimei; le vream frumoase de tot.

Şi Felicia, de la întîia vedere, părea a nu prea împlini pentru mine această ultimă condiţiune, precum nu împlinea nici una din toate celelalte.

Ea nu era urîtă, dar nici frumoasă; rece, dar nici atrăgătoare. Cînd vorbea nu cădea o notă plîngătoare după buzele sale, dar un fel de cîntec cînd vesel, cînd trist, cînd repede şi uşor ca aripioara unei turturele, cînd alene şi tandru ca o dulce suvenire de amor.

Poetă din natura sa, comediană după împrejurări, grisetă din cochetărie şi adorabilă din obicei, iată cam ce fel era Felicia.

Eu dar, nu-ţi voi spune nemic mai mult; şi acum cînd o cunoşti voi urma citirea înainte.

George reluă dar manuscrisul.

XXI

Într-o duminică oarecare pe cînd George n-avea unde să se ducă...

George cam obişnuit duminica sta acasă...

Amicul său Guţă veni la el ca să-i ţie de urît.

—Ei, George, zise Guţă, după o lungă tăcere, în ce chip vom petrece noi seara aceasta?

— Hai să ne aşezăm la fereastră şi să privim, răspunse George.

— Mulţumim, e prea frig. Mai bine e aci lingă sobă, decît la fereastră.

— Dacă-i aşa, să vorbim.

— Bucuros; dar despre ce să vorbim? Cată mai întîi să începem a face ceva, pentru ca mai tîrziu să avem de ce vorbi.

— Ei bine, să citim!

— Aş, să găsim ceva mai bun.

Guţă se lovi deodată pe frunte ca un om inspirat.

— A! strigă el, am prins o idee.

— Să-ţi vedem idea.

— Vrei tu să te amorezezi?

George săltă de originalitatea acestei întrebări.

— Ştii, parcă m-ai întreba dacă vroi să mă îmbolnăvesc, răspunse el.

— Dă-mi voie, amicul meu; sunt foarte mari diferenţe între aceste două lucruri. Afară din acestea, m-am explicat rău şi ţi-am zis contrariul cuvintelor ce vream să-ţi zic.

— Vezi, aşa!

— Ai auzit, nu e aşa, vorbindu-se adeseori, la d-na Alina, despre Felicia?...

— Acea jună poetă.

— Da.

— Ei bine?

r — E vorba de a te răzbuna puţin, de a-i întoarce capul. Am o poezie a ei asupra mea şi cred că un dulce răspuns, bine făcut, tandru, misterios ar face să viseze puţin p-acest spirit romanesc.

— Ha, ha!

— Şi de la spirit pînă la cap, depărtarea nu e mare. Aide, scumpul meu George, te rog, scrie. Ţine condeiul, călimările.

— Eşti nebun!

— Deloc. Te asigur că un frumos răspuns ar fi mijlocul cel mai nimerit ca să ne omorîm timpul. Şi apoi, mîine, vom studia efectele lui.

— Ia lasă!

— Scrie! repeţi Guţă.

— Nebuniile, nu-i aşa că glumeşti?

— Din contră, nu glumesc nici cum. Aidi, la lucru!

— Mai întîi, observă George rîzînd şi mai mult biruit de stăruinţa lui Guţă, aceasta e un ce absurd.

— Bine!

— Apoi, o copilărie.

— Prea bine!... Oamenii nu sunt deeît nişte mari copii; obiecţiunea dar nu e serioasă.

— în fine, nu ştiu ce să-i zic.

— Un scriitor!... Vei căuta; aceasta e meşteşugul tău.

— Fie! dar pentru cine voi vorbi?

— Frumoasă întrebare!... Pentru tine, crez.

— Dar eu ţiu prea puţin.

— Şi eu prea mult.

— Fără-ndoială distracţiunea ce-mi propui nu-mi convine.

— Fii franc, şi mărturiseşte că ţi-e frică.

— Frică de Felicia?

— Vai! da.

— De o femeie care n-am văzut-o niciodată. Unde e pericolul pentru ca să-mi fie aşa de mult frică.

— Poate că e în imaginaţiunea ta. Uite, George, îmi faci rău uneori cu cuvintele tale. Niciodată nu vrei să cerci cea mai mică aventură amoroasă fără a fi mai întâi sigur de succes.

— îmi pare că asta e un ce destul de înţelept.

— înţelepciunea într-o nebunie!... Ce dracu! fă puţin ca mine, aruncă-te cu capul întins în deal. Poate prea bine să te rătăceşti puţin în el, dar în cele din urmă îţi vei regăsi drumul.

— Aidi, voi face acel răspuns, zise George. Dar dacă ea nu-l va citi!...

— Ia lasă, o femeie tînără şi poetă le citeşte totdeauna, şi mai cu seamă aceasta o va ocupa. Aşadar, o femeie ocupată de tine e o femeie a ta, şi te felicit mai dinainte, domnule George.

George se lăsă a se tîrî de veselia lui Guţă şi făcu răspunsul.

Am observat adeseori că George, aşa de forte asupra lui, nu ştie să reziste în contra altora.

Aceasta este o nefericire pentru el, dar despre care nu mă plâng.

Această scrisoare n-am găsit-o în jurnalul lui George; nu ştiu pentru ce nu era în el, dar ea căta să fie prea picantă.

Iată ce zice el singur:

„îmi aduc aminte numai că voii mai întîi să copiez vreo poezie de amor şi să o semnez cu un nume imaginar. Tocmai aveam atunci pe masa mea mai multe colecţiuni de poeţi. Dar mă temui că Felicia care citea mult, după cum se zice, să nu le fi citit şi-mi luai inima în dinţi.

întâmplarea mă inspiră destul de bine; răspunsul fu tandru fără emfază, copilăresc fără naivitate, ridicul arzător fără exageraţiune, şi, mai mult ceva, plin de un ce misterios şi vag oare lasă drum deschis imaginaţiunii.

în loc de a-l subscrie cu un nume, îl semnai cu un cuvînt, El.“

Vai ce mic lucru îi trebuie amorului ca să vie... O poezie scrisă rîzînd, uri cuvînt zis din întîmplare, o floare dată, şi iată că lucrul e făcut.

Ştii, e tocmai ca un incendiu într-un coşar de paie. Ce e scânteia care a pus focul, comparată cu incendiul? Nemic, un ce care nu există decît numai timpul cît îi trebuie ca să comunice viaţa. Şi cu toate acestea, fără sdnteie, n-ar fi incendiu.

Fără pretextul amorului nu-i amor.

După ce răspunsul fu făcut, strîns, sigilat, se hotă-riră ca a doua zi de dimineaţă să i-d trâmită pe cîndl ea va lipsi de acasă.

XXII

George vedea adeseori pe doamna Alina, una din cele mai amabile femei ce se pot găsi.

Noaptea cînd se întorcea de la teatru, el trecea pe sub ferestrele Alinei, şi dacă vedea lumină sus, el se urca. întotdeauna era sigur cineva de a găsi la ea artişti, compozitori, poeţi, în fine o veselă şi amabilă societate.

Alina fusese foarte frumoasă şi era încă. Cei 30 ani ai săi nu-i smulsese nici una din carmenile sale.

Pentru toţi ea era foarte răpitoare; dar pentru micul număr de amici intimi, ea era adorabilă. Cineva uita chipu-i pe lîngă spiritu-i avut.

Afară din acestea, ea era femeie de plăcere şi de simţământ, două contraste!

Ea afecţiona cu deosebire pe Gorge, poate pentru că el nu se gîndise niciodată a-i face curte, sau pentru că ea era oprită de orice alt ataşament serios, printr-o legătură de inimă care dura încă.

În fine, oricum de ar fi, ea avea o predilecţiune însemnată pentru George; şi George, cînd vrea să-şi dea puţină muncă, e un destul de încîntător vorbitor pentru ca această predilecţiune să se poată prea natural explica.

Afară de aceasta, între ei exista multe puncte de contact, multă uniformitate.

Amîndoi erau scutiţi, ea de cochetărie, el de ţinută; amîndoi profesau un dispreţ profund pentru lume, şi amîndoi urmau, mai bine ca oricine, a lua limbajul, manierele şi tonul elegant.

Niciodată George n-a cătat să fie măreţ în faţa mea şi cu mine; el era, el e chiar prea ocupat de a mă iubi pentru a mai cugeta la altceva; dar ştiu că uneori privirea şi vocea sa se înflăcărează, şi că atunci el ştie să fie elocvent şi spiritual totodată, mişcător poet după cum cere trebuinţa.

„Totul se armonizează la tine, scumpul meu George, îi scria Alina, cugetarea, gestul, vocea, privirea; iată pentru ce am atîta plăcere să te văd venind, şi atîta întristare cînd pleci; orele trec lîngă tine ca visul unui minut, şi cu toate acestea ce dulci şi încîntătoare zboruri îţi datorează spiritul şi inima mea.

Cînd te ascult, îmi pare că auz vorbind un actor, un poet, un filozof... şi un amorezat; sunt de toate acestea în natura ta, şi tu eşti în adevăr singurul din amicii mei cu care cutez a cugeta în gura mare, singurul căruia îi deschid inima mea întreagă, aşa încît după ce pleci mă mir că ţi-am spus tot ce ţi-am spus, şi în minutul cînd am confis astfel sufletul meu sufletului tău, aceasta mi-a părut un ce prea simplu şi prea natural!“

George iubea pe Alina cum iubeşte cineva pe un bun tovarăş; el nu-şi aducea aminte că are a face cu o femeie decît cînd vrea să studieze inima noastră a totor.

Aşa dar, într-o seară pe cînd ploua, şi pe cînd Alina şi George discutau cu nebunie asupra totor lucrurilor, uşa salonului se deschise cu iuţeală şi se anunţă:

— Doamna Felicia...

Felicia era una din bunele amice ale Alinei, dar George nu o întîlnise aci niciodată, pentru că el venea la o oră cînd ea n-avea obicei să vie; el auzise numai vorbindu-se de ea, zicîndu-se că avea spirit ca un înger sau ca un demon, ceea ce e tot una, şi că era văduvă.

Alina se sculă, merse înaintea amicei sale, şi amîndouă damele îşi ziseră toate acele frumoase lucruri ce ştiu să-şi zică în aseminea circumstanţe două femei june şi spirituale.

George salută cu gravitate.

După ce Felicia îşi aruncă la o parte mantela sa, pălăria şi după ce se apropie de sobă, Alina îi zise:

— Dă-mi voie, frumoasa mea, să-ţi prezint pe unul din cei mai buni amici ai mei, poate chiar pe cel mai bun dintre amicii mei, pe domnul George!

Felicia zîmbi cu un delicios zîmbet care lăsă a i se vedea toţi dinţii săi, albi şi lucii ca mărgăritarul, şi după un quart de oră, conversaţiunea rencepuse tot aşa de uşor, vie şi încîntătoare, ca şi cum ea nu fusese întreruptă nici un minut.

Uite, draga mea, zise totodată Alina, aprinzîndu-şi ţigara, ştii că între noi, cam adeseori ne-am zis că bărbaţii nu-nţeleg nicicum amorul.

— Dar nu prea ştiu... Eu cred că asta depinde...

— Da, asta depinde de noi. Cînd suntem orbite, găsim neroziile ce ni se spun ptine de elocvinţă şi farmec,... dar, cînd vine deşteptarea şi raţiunea, ce de decepţiuni şi de râsete!

— A! decepţiunile te fac să rîzi?

— Mai adeseori. Nu eşti şi tu, George, ca mine?

— Fără-ndoială.

— Aşadar, domnule, răspunse Felicia cam zîmbind, trebuie să fii mai întotdeauna fericit?

George era să răspundă, Alina îl întrerupse.

— Ei bine! scumpa mea, te înşeli, şi cînd am început vream să-ţi Spui că George e întîiul om pe care l-am auzit vorbind de amor intr-un chip răpitor şi adevărat.

— A! nu cred, zise George.

— E rău din partea dumitale aceasta, observă Felicia.

— Nu, George are dreptul să zică orice aci; cred chiar de mi-ar zice te iubesc nu m-aş supăra; dar el nu profită de voie, şi pentru asta îi simt îndatorată.

— E un ce prea amabile din parte-i, adăogi Felicia.

— Găseşti, scumpa mea? Eu sunt de altă părere, şi gîndesc că şi George împărtăşeşte opiniunea mea... Nu este adevărat, amicul meu, că nemic nu preţuieşte ca amiciţia unei femei?

— Nemic alt decît amorul ei, doamna mea.

— Aş! amorul trece.

— A! dumneata simţi din contră.

— Ei bine! el nu trece, dacă e aşa, dar se modifică, ceea ce e tot una, deoarece amiciţia nu trece, nici nu se schimbă... ea e mai bună.

— Adevărul e, doamnele mele, că nemic nu e în-cîntător şi devotat ca amiciţia unei femei. Găseşte cineva în această afecţiune virilitatea bărbătească şi acel farmec pe care femeia îl dă tutror lucrurilor de cari.

Ea se apropie. Gînd ai un amic drept amic, n-ai decît un amic; cînd acest amic e o femeie, o amică, găseşti unite în el toate tezaurele mumei, surorii, copilei; găseşti în el femeia, în fine, sub toate aspectele inimei sale.

— Afară numai de femeia... femeie.

— Sunt destule alte femei cari nu sunt decît atîta; compensaţiunile sunt lesne de găsit.

— Dar în fine, întrebă Felicia pe Alina, dacă nu vorbeşti niciodată decît despre amiciţie cu domnul, cum ştii, draga mea, că dumnealui vorbeşte aşa bine de amor?

— Pentru că amiciţia nu interzice amorul ca subiect de conversaţiune; aşadar, te asigur că George tratează amorul într-un chip eu totul nou şi original, în fond el nu e decît amor, dar aşezat într-o cadră aşa de strălucitoare, aşa de avută, aşa de ornată de poesie, încît cineva e silit să iubească cel puţin acest tablou pentru cadra sa.

— Această calitate e comună mai multor alte [tablouri].

— Răutăcioase! Poţi rîde dacă-ţi place; dar susţin că amorul nu piere mai adeseori decît pentru că are lipsă de prestigiu. Bărbaţii se tîrăsc prea mult la picioarele noastre... nouă ne place să privim mai sus decît noi, dar rareori mai jos. Nouă ne place să fim puţin rugate, dar îie place şi să dăm, fără însă a face pomană. Nu este aceasta opiniunea ta, scumpa mea?

— Mă întrebi nişte lucruri... Aş fi preferat mai bine să ştiu de la d-l George care e opiniunea sa asupra amorului?

— Îmi faceţi prea multă onoare cu aceasta, doamnă; dar cine poate avea o opiniune nestrămutată asupra amorului? Pînă astăzi n-am intîlnit decît opiniuni momentane asupra amorului.

— Ce fel, domnule?

— Presupuneţi, doamnă, un scriitor scriind cu răceală asupra amorului, el va face o carte destul de rece, destul de rea, iată tot. Cată cineva să iubească pentru ca să poată înţelege amorul şi să-l exprime bine. Aşadar, adineaori, d.umneaei se înşela zicînd că eu vorbesc bine despre amor. Sunt atîtea feluri de a iubi, amorul depinde aşa de mult de naturele, de temperamentele, şi de dorinţele de tot felul, încît din mulţimea părerilor date în această privinţă ar fi cu greu să spui care este cea mai bună sau cea bună, fiind toate adevărate.

— Cu toate acestea, dumneata nu-ţi faci nici o idee asupra amorului în general?

— Îmi fac, doamnă, cam această idee, şi veţi binevoi să iertaţi grosolanitatea comparaţiunii mele: adeseori termenii cei mai vulgari exprimă cît mai bine cugetarea noastră. Mai întîi constat existenţa amorului precum constat existenţa holerei; amîndouă acestea sunt două boale al căror fel de procedare este acelaşi, dar ale cărora efecte sunt deosebite; de holeră cineva moare.

— Moare şi de amor, observă Felicia.

— Fără-ndoială şi iertaţi-mi încă o comparaţiune trivială; cineva moare ca de o bătaie de inimă sau de un guturai neglijat; dar, în general, trăieşte foarte biné; din fericire, că aci mai cu seamă amorul şi holera au altă misiune; una are misiunea de a propaga specia umană; cealaltă de a o stinge. Cum vedeţi, acestea sunt două efecte ce se neutralizez.

— Ciţm îţi vine, George, să compari amorul cu holera?

— Te asigur, doamnă Aliño, că ele seamăn prea mult. Amorul nu e epidemic, iată tot; şi holera nu e decît o boală a oarecărora oraşe şi ţări, deoarece amorul e boala cronică a tutor oraşelor şi a tutor ţărilor.

— Ce hotărît, domnule, ţii la comparaţiunea dumitale?

— Dacă vreţi, doamnelor, renunţ; dar cred că e tot aşa de greu să zică cineva: voi scăpa de amor, ca şi de a zice: voi scăpa de holeră; dnd te gîndeşti mai puţin la una ca aceasta atunci te vezi prins.

— Aşa încît, presupui, zise Felicia rîzînd, că ar fi prea cu putinţă să devii deodată amorezat de mine?

— Aceasta ar fi, cel puţin, prea natural, doamna mea!

— O! nu e trebuinţă de galanterii, domnule, pentru că vorbim de lucruri serioase şi raţionabile.

— Nu ies din chestiune, doamnă, şi tot prin aceeaşi analogie explic pasiunile subite... şi cele ce nu sunt

— Presupui dar şi eu, întrerupse Alina, că s-ar putea într-o bună dimineaţă, după ce m-ai văzut trei âni de zile nencetat, în orice oră, să mă iubeşti totdeodată?

— Şi asta se poate.

— Vezi, Alino, că domnul are tandreţe pentru noi amîndouă — Dar, apropozito de amor, uitam că am venit întradins spre a-ţi vorbi de una ca aceasta. Am să-ţi fac o mică confidinţă de femeie.

George se sculă.

— Eu mă retrag, doamnelor, zise el.

— Povestirea mea oare te-ar anuia? întrebă Felicia.

— N-ar putea decît să mă intereseze prea mult, dar mă tem să nu fiu indiscret.

— O! dacă e numai atît, domnule, ea nu compromite pe nimeni, şi dumneata poţi sta.

— Să vedem, draga mea, de ce e vorba? zise Alina apropindu-se de amica sa cu o curiozitate copilărească.

— De un lucru prea simplu, de un bilet, de un mic bilet: priveşte-l!

Şi Felida întinse Alinei scrisoarea lui George.

— O! o! dar asta ce mai e? zise Alina.

— Vezi.... citeşte!

Alina citi scrisoarea, şi era cît p-aci să facă o exclamaţiune de surpriză, cînd George o privi zîmbind, dar într-un chip semnificativ. Ea înapoie dar scrisoarea zicînd:

— Delicios! divin! încîntător!

— Nu e aşa, draga? Vezi, ţi-am adus această scrisoare, pentru că de cînd am primit-o, ea mă intrigă şi m-am gîndit că tu, care cunoşti tot Bucureştiul, ai putea să-mi numeşti pe autorul ei.

— Nu, răspunse Alina, nu cunosc această scriere.

Şi într-acel timp, pe furiş, ea ameninţă pe George cu degetul, într-un chip cochet.

— Dar în fine, ce crezi?

— Cred că această scrisoare e făcută de un om de spirit.

— Aşa?

— Nici să te mai îndoieşti, doamnă, adăogi George. Care om, văzîndu-te o dată, n-ar găsi puţin spirit pentru a-ţi scrie?

— Dar, domnule, ştii proverbul: ‘Amorul dă spirit copiliţelor.’

— Şi celor ce nu au doamnă.

— A! asta n-o ştiam. Dar cu toate astea, acest blestemat şi scump bilet mă- intrigă... Ce trebuie să fac cu el?

— Gîndeşte-te!

— Ce să fac?... Nimic nu preocupă mai mult ca nesiguranţa şi misterul... Vrei să ştii, şi cîteodată această preocupaţiune servă de motiv — Amorului!... Aşa dar poate că el e o cursă... Bagă de seamă!

Şi Alina privea mereu pe George zîmbind.

XXIII

George însoţi pe Felicia acasă la dînsa. Ea locuia aproape de Alina; dar noaptea era senină, timpul cam dulce şi nu ştiu cum, conversaţiunea, începută la gura sobei, se urmă destul timp încă la raza lunei.

în minutul cînd d-na Felicia desfăcu braţul său de al lui George, ea îi zise cu un delicios zâmbet de familiaritate:

— Te vom revedea, domnule George?

— Eu trebuie să vă întreb, doamna mea.

— Dar pentru că te-ntreb eu?

— Ei bine! tot dumneata trebuie să răspunzi

— Atunci dar, te vom revedea!

Şi zicînd acestea, ea dispăru.

George nu iubise niciodată încă; avusese poate amante, dar aceasta n-are nici un raport cu amorul.

El nu era nici un om care se putea ameţi de la întîia vedere, cu toată teoria sa asupra amorului subit, şi, cînd se despărţi de Felicia, şi-avea inima tot aşa de liberă ca şi cum n-ar fi văzut-o niciodată.

După cîteva zile dar, şi tocmai pentru că el se credea invulnerabil, se întoarse la Felicia.

— Domnule George, îi zicea ea, ştii că te cunosc de mult.

— Pe mine, doamna mea?

— Asta te surprinde?

— Iţi mărturisesc că da.

— Te cunosc şi te ştiu pe dinafară.

— în adevăr, dacă ar fi aşa, aş fi îneîntat; căci atunci ai ştii că toată inima mea e a dumiMe.

— O! domnule George, te rog, fii cel puţin pentru mine ceea ce nu eşti pentru celelalte.

— Dar ce sunt, doamnă? căci aceasta mă intrigă oarecum.

Eşti muşcător, sceptic; nu crezi în nimic. Vezi că ştiu ce trebuie să cred despre dumneata. A! Alina a fost sinceră în privinţa dumitale, şi opiniunea ei, a ei, mă înţelegi, e că nu poţi fi deeît un bun amic.

— Ea are cuvintele sale pentru a crede una ca aceasta.

— Ei bine, domnule George, voi-vei să fii puţin şi amicul meu? Uite, am să fiu cu totul francă. Din ziua în care te-am văzut, am simţit pentru dumneata simpatie, stimă... repauzînd braţul meu pe al dumitale cînd m-ai însoţit, am simţit că braţul meu sta bine pe acel braţ, că aş fi fericită de a avea o mînă în care să pot pune cu siguranţă mîna mea.

— Eşti de o mie de ori bună, doamna mea.

— Nu, nu fac alt nemic deeît îţi spui un fulger al inimei mele; dacă nu ţi l-aş spune acum, mîine poate nici nu m-aş gîndi. Noi femeile suntem adeseori acuzate că n-avem inimă, şi aceasta e o mare nedreptate; noi nu ştim pe cine să iubim, iată tot adevărul; căci noi ştim că nu suntem iubite sau că amorul ce ni şe dă e un amor nesigur, bănuitor şi uşor.

— Ei! doamnelor, a cui e vina?

— Fie! vina e a noastră. Ştiu bine că toate greşelile ni se atribuie nouă; dar nu e mai puţin adevărat că în amorurile ce ni se închin, nu e nimic, nici un lucru mare, devotat... nici abnegaţiune, nici credinţă.

— Credinţa e un dar divin.

— Fără-ndoială: şi o femeie, vrei să zici, nu e făcută pentru a o da: primesc şi aceasta. Cu toate acestea, te întreb, care e fiinţa ce nu simte trebuinţa de a se sprijini pe o altă fiinţă?... Iată, pentru ce, domnule George, te-ntrebam adineaori, dacă ai vrea să fii amicul meu cum eşti al Alinei, să asculţi confesiunile mele cum asculţi pe ale ei şi să mă mingii cum ştii să o mingii. O! aceasta e o sarcină grea, o şti.

— Este mai mult rolul unui soţ, adăogi George, minus compensaţiunile. Ceilalţi au avut plăcerea, privirea dulce, tandrul surîs, cuvîntul spiritual... Sărmanul soţ, el, sau sărmanul amic, cum îţi place, n-are decît părerea de rău lăsată de plăcerea stinsă; lui i se cofiază amărăciunea astei păreri de rău, lui i se arată chipul după ce se despoaie de tandra zîmbire şi de dulcea privire.

— Refuzi? întrebă Felicia cu melancolie.

— Mai înîti, doamna mea, adăogi George, ar trebui să-ţi pot refuza ceva. Apoi o femeie ca dumneata drept amic e totdeauna dorită ca o fericire... Iţi voi mărturisi, cu toate acestea, că acest rol delicat impune datorii cari nu mă vor găsi poate destul de capabile spre a le împlini; mi-ar trebui prea mult curaj pentru ca să rămîi numai amicul dumitale, pentru ca să ascult cu răceală vorbind inima dumitale pentru un altul.

— O! reasigură-te, reasigură-te; nu mai iubesc. Şi afară de acestea, nu eşti dumneata oare confidintele Alinei, nu te lasă ea să citeşti în sufletul ei?

— E cu totul altceva, doamnă. Alina e un filozof, şi felul ei de a iubi mă distrage prea mult, dar nu mă tîrăşte.

Noaptea sosise, şi budoarul Feliciei, în care se ţinea acestă conversaţiune era într-o jumătate de obscuritate. Felicia, într-un capod alb, sta răsturnată pe o canapea, cu graţie şi alene.

George o privi; ea era cugetătoare, şi geana îi era umedă; astfel părea mai frumoasă, dacă se poate.

Dintr-o cameră vecină parfumul mai multor flori se revărsa pînă aci şi domnea o minunată tăcere.

Ce de nebunii nu te face să spui sau să faci umbra deaşă a nopţii? Atunci mai mult te găseşti decît te vezi: totul devine reverie şi cuvintele chiar/sunt mai mult cugetate decît zise.

George reluă dar cu puţrnă emoţiune şi după ce Fetida îl întrebase:

— De ce te temi dumneata?

— Ei bine, doamna mea, pretinzi că mă cunoşti şi

eu nu crez nicicum; fi-vei dumneata destul de surprinsă dacă ţi-aş zice că şi eu te cunosc, şi de mult timp?

— Prea surprinsă, in adevăr, căci n-am avut niciodată plăcerea să te văz mai nainte de a te întâlni la Alina.

Acest cuvînt de plăcere sună ca o falsă notă la auzul lui George.

— Şi fără-ndoiaiă, urmă ea, dacă mă cunoşti nu mă cunoşti decît din auz, ceea ce nu va să zică că mă cunoşti.

— Nu, doamnă, te cunosc pentru că te-am văzut şi pentru că ţi-am citit sufletul pe frunte.

Felicia se ridică din curiozitate.

— A! aceasta te surprinde, doamnă, dar, să vedem, caută bine în suvenirile dumitale.

— în darn caut, căci nu te găsesc în ele, şi mă mulţumesc de prezinte.

— Spune-mi, doamna mea, cînd erai copilă, şi pe cînd rătăceai prin văile umbroase, sau pe cînd luna revărsa razele sale în calea dumitale, pe cînd ascultai păsărelele cîntînd sub arbori şi pe cînd vorbea toată astă mare natură, nu-ţi visa inima vise dulci şi misterioase? N-ascultai nimic care cînta în sufletul dumitale?

— O! da, adevărat, răspunse Felicia ştergînd o lacrimă.

— Ei bine, era amorul, doamnă, amorul cel bun, singurul amor... amorul poeţilor!... acel amor care e în noi, care trăieşte cu noi, care adoarme seara, la căpătîiul nostru, care se deşteaptă dimineaţa la întîia rază a zilei şi ne cîntă împreună cu pasărea din arborele vecin, în fine acel amor, pentru o copilă, se traduce printr-un singur cuvînt: — EL

XXIV

— El! repeţi Felicia ridicîndu-se totodată.

— Vai! da, doamnă, răspunse George. Şi acel Elvisat, acel ideal amor se traduce mai adeseori într-un om avut.

Femeia recăzu pe canapea şi suspină.

— Alteori, urmă George cu intenţiune şi dînd vocii sale o inflexiime plină de o tandră amărăciune, primeşti o scrisoare.

— O scrisoare?

— Da, doamnă, o mică scrisoare fără semnătură... Ba, mă înşel, ea e semnată de El.

— Iar El!

— Iar El, totdeauna El, doamna mea, El care a pus poate viaţa sa în acele dteva linii citită cu o privire distrată.

— O! îţi jur, George, că acea scrisoare am citit-o din inimă, că adeseori ea a turburat somnul meu, că poate, în neştirea-mi, iubesc pe acel care a scris-o...

Felicia nu mai zicea domnule George, dar George scurt.

Acesta se făcu că nu bagă de seamă şi urmă:

— Vezi bine, doamnă, aşa se întîmplă pentru că El nu e nimeni, ci incertitudinea, deşertul, misterul. Eleşti dumneata, e sufletul dumitale oare cată un aliment.

— Oh! te asigur George, că El e cineva,

— Atunci dar, doamnă, acel cineva ar face bine să nu.se numească, pentru că-l poţi iubi aşa de mult în-cît să nu-l recunoşti.

—Să se arate şi vom vedea.

— Dar s-a arătat şi s-a văzut tot.

— Ce s-a văzut?

— Că n-a fost ghicit.

— Crezi?

— Aceasta e nefericirea mea...

— Ei bine! mai năinte de a-ţi răspunde, dă-mi voie să-ţi adresez o mică întrebare.

— Ascult, doamna mea.

— Pentru ce în acea scrisoare nu se arată măcar cît de puţin ceva după care să-l pot recunoaşte?

— Aceasta e prea simplu de explicat, doamnă.

— Să vedem.

— Cel ce a scris această scrisoare...

— El?

— Fie! El doamnă, pentru că ne servim de acest cuvînt, El a voit să rămîie necunoscut, fără-ndoială.

— Şi pentru ce a voit El să rămîie necunoscut, întreb, fără indiscreţiune?

— Cine ştie? poate de bizarerie! poate chiar te-mîndu-se că nu va fi priimit.

— Frumos cuvînt... Au astfel e mai bine priimit?

— Nu, dar cel puţin conservi îndoinţa, un prea bun lucru! Afară din acestea, fie orice ar fi, esenţialele este că autor ele acestui bilet...

— El! zise Felicia insistând.

— Negreşit... El doamnă! Aşa dar, El şi-a luat toate precauţiunile pentru ea să nu poată fi recunoscut.

— Să vedem, George, întrerupse Felicia cu nesocotinţă, fii franc şi spune-mi de cînd mă cunoşti?

— De cînd te iubesc! răspunse el. Şi mai nainte de a-i răspunde ea, el era la picioarele sale şi îi strîngea mîna cu beţie.

— Scoală-te, George, scoală-te! murmură Felicia căutînd a se degaja.

— Nu, nu; nimeni nu mă vede, nici chiar dumneata, şi nimeni nu mă aude decît dumneata. Voi sta aci pînă cînd îmi vei zice că nu mă iubeşti, că îmi ordoni să renunţ la dumneata, sau pînă cînd îmi vei răspunde: George, te iubesc! O! nu te tem nicicum, ştiu să sufăr, şi dacă mă aşteaptă durerea, şi dacă mă aşteaptă fericirea, o poţi murmura la urşchea mea acea mărturisire, o poţi murmura aşa de încet încît Dumnezeu abia să o poată auzi; căci eu o voi înţelege!

— George, fii amicul meu! răspunse Felicia.

— Nu, doamnă, nu aceasta, nu-mi cere ce nu se poate! Zi-mi George, nu mă vei mai revedea niciodată, şi George nu te va mai revedea niciodată, el va avea acest trist curaj, dar nu va avea pe celălalt.

— George, reluă Felicia, ascultă-mă, eşti o natură de înger, o ştiu; nu-mi cere amorul meu... au mai pot iubi eu?

Astădată George lăsă să cază mîna Feliciei.

— Dumnezeul meu! nu voi cu toate acestea să mă laşi astfel... e cu nepuţinţă...

— Mă iubeşti dumneata, doamnă? repeţi George cu o voce tristă...

Felicia îl privi lung şi lipindu-l de sînul său:

— Da, te iubesc!... te iubesc, George!...

George ascultă, el auzi bătînd inima sa cu violinţă.

— Oh! mulţumim! mulţumim! răspunse el cu beţie, mulţumim, Felicio, chiar dacă în viitor tu nu-mi vei rezerva decît lacrime şi dureri, că tu m-ai învăţat să iubesc! Lasă să lipesc încă buza mea de a ta, să sorb viaţa mea după ea. Ah! ce bine e de a iubi, şi de a trăi cînd iubeşti!...

— George, gîndeşte-fce... să nu mă, fad să mă căiesc vreodată.

George nu răspunse; dar, în amor, tăcerea nu e oare oel mai bun limbaj?

Sunt cuvinte. în amor pe cari privirea le murmură, şi pe cari nici o voce de înger, nici un.cînt de pasăre n-ar fi destul de dulce pentru ca să le repeţi.

Ah! divină nebunie a amorului! tu eşti în adevăr înţelepdunea, singura, adevărata, sublima înlepciune aci pe pămînt!...

Fericiţi cei nebuni!!!

XXV

— Acum, amicul meu, întrerupse George, puind manuscrisul lîngă lampă, ad e o lacună pe care trebuie s-o umplu.

Voi fi foarte scurt şi nu-ţi voi povesti dedt ultimele evenimnete cari grăbiră deznodământul acestei istorii. Află dar că, după cîteva spătămîni, ne aflam împreună la o moşie.

Noi ne iubeam, eram fericiţi. Feridrea şi amorul erau aşa de profunde, încît păreau că nu vor putea să se mai finească vreodată.

Într-o seară venii la ea, puţin cugetător, puţin trist.

Trist n-aveam cuvînt să fiu, dar cîteodată aşa eşti...

Îmi aduc aminte cu toate acestea că ploua uşor, că arborii îşi plecau ramurele lor sub vînt într-un chip plîngător, şi că bufniţa, acea eternă regină a nopţii, arunca ţipătul său fatal.

De două, trei ori voisem să cînt, dar cîntecul început se oprise de sine pe buzele mele, şi-mi strînse-sem pe piept paltonul căd mi-era frig.

îndată zării de departe, ca o seînteie, părînd şi dispărînd, un punct roşu, apoi o lucire tremurfndă cu râzO nesigure, şi în fine, cînd lucirea deveni lumină, recunosctii casa portarului, mica fereastră a camerei ei, cu alba perdea după care Felicia se afla. Sosisem.

Dintr-un minut într-altul mă aşteptam să simţ o mînă lovind cu dulceaţă pe umărul meu şi un obraz aşezîndu-se uşor pe buzele mele, căci pentru amor nu e nici obscuritate, nici tăcere, el vede şi ascultă cu inima şi Felicia căta să ştie sosirea mea.

Cu toate acestea ea nu se văzu; dar ploua şi crezui că asta o putea opri.

Aşadar, mă urcai în camera ei; cînd intram, Felicia-sta lîngă fereastră, lîngă dînsa pe o masă, ardea o lampă, micul punct roşu pe care-l zărisem de departe.

Felicia era gînditoare; mîna sa cea dreaptă îi susţinea fruntea şi cea stîngă reţinea o scrisoare ce alunecase pe genunchii ei.

Îndată ce mă văzu, Felicia se sculă, şi strînse cu precipitaţiune scrisoarea.

— Ah! zise ea, dumneata? m-ai speriat!

— Dumneata! repetai eu cu mustrare.

Ea îmi închise gura cu un sărut; aceasta era adeseori maniera sa de a-mi răspunde.

Dulce şi încîntătoare manieră!

Apoi ea se aşeză la picioarele mele, şi puinduişi capul pe genunchii mei:

— George, te iubesc, îmi zise ea!

— Şi eu te iubesc.

— N-admiri tu cum acest cuvînt, de o mie de ori repetat, poate da de o mie de ori fericirea?

— N-admir nimic alt decît pe tine.

— Şi iubeşti?...

— Te iubesc numai pe tine.

— Aşa vezi că, cu admiraţiunea ta, mă cam temeam!

— Te temeai de ce?

— Ce ştiu eu? cineva se teme adeseori cînd e fericit; sunt atlţia hoţi care aleargă după tezaurul nostru!

— De ce avem să ne tememe noi, fiind totdeauna Împreună?

— Da, nu e aşa? totdeauna! totdeauna!

— Oare tu te îndoieşti?

— Dacă într-o zi tu nu mă vei mai iubi?

— O! ce rea idee?

— De mă vei lăsa?...

— O, asta e cu putinţă?

— Adevărat?

— Crudo, au un amor ca al nostru e din acelea cari se pot curma?

— Şi dacă nu te-aş mai iubi eu, George?...

Devenii palid ca un mort.

— Dacă te-aş lăsa?

— Ei bine?

— Ei bine?

— Aş muri! răspunsei cu răceală.

Felicia păli şi ea, şi strîngîndu-se lîngă mine:

— Sărmane iubitei adăogi ea, nu aş vrea să te las;, au aş putea trăi departe de tine?

Şi toată acea seară ea fu mai tandră, mai expansivă, mai mîngîietoare ca niciodată.

A doua zi de dimineaţă după ce se întoarse de la plimbare, ea intră preocupată, şi, venind la mine cu un aer trist:

— Amicul meu, zise ea, mă dusesem să mă rog la biserică, pentru ca să am azi a-ţi spune numai cuvinte bune şi dulci; şi iată că am să-ţi anunţ o nuvelă rea.

— Dumnezeul meu! ce este?

— Dar mai nainte, adăogi ea, sărutîndu-mi ochii, trebuie să fi raţionabil, să-mi promiţi că nu te vei prea întrista.

— Îţi promit tot ce vei voi numai ea să vorbeşti.

— Sărmane amice! reluă ea ridicînd cu micele sale degete părul ce cădea pe fruntea mea, trebuie să te las. r — Vrei să pleci? strigai eu, sculîndu-mă palid şi tremurînd.

— Ascultă-mă, George, şi nu sfărma curajul meu cu lacrimele tale; nu vezi tu că şi eu plîng?

Şi Felicia în adevăr pîingea.

— Această plecare e necesară, George; azi dimineaţă o scrisoare de la Bucureşti...

— Azi dimineaţă?

— Da, azi dimineaţă, repeţi ea cu puţină emoţiune: o scrisoare în care mi se anunţă că mama e bolnavă, şi mă cheamă lîngă ea. Vrei tu să-ţi sacrific şi pe mama?

— Nu, amica mea, trebuie să ştii a-ţi îndeplini toate datoriile de inimă: pleacă.

— Cum îmi zici asta, George! Ascultă, amice, nu mă privi astfel cu acei ochi umezi, sau rămîi.

— Unde locuieşte muma ta?

— La...

— Şi cît vei lipsi?

— Pînă ce se face bine, numai atît; şi cred că boala ei va fi scurtă.

— Da.

— Şi apoi ne vom seri în fiecare zi.

— În fiecare zi.

— În toate dimineţele, George va priimi scrisoarea Feliciei; fiecare din scrisorile noastre va conţine o mică floare, şi în ea un sărut; voi fi departe, dar voi fi cu tine; îţi las sufletul meu.

Şi dacă din întîmplare boala mumei mele se va prelungi puţin, va trebui să ai răbdare, să fii raţiona-bile, să nu mă acuzi de indiferinţă sau de uitare, să nv crezi decît In mine, să-ţi repeţi-că pînă la ultima mea suflare te voi iubi. M-ai înţeles?

— Te-am înţeles.

— Şi acum, dă-mi un bun sărut şi să nu ne mai gîndim la mîine.

Acea zi fu tristă cum era cerul chiar; ieşirăm să ne plimbăm puţin şi tocmai cînd ne aşezam sub, un arbore, se auzi clopotul satului sunînd de mort.

— Felicio, zisei eu, noi ne vom iubi totdeuna?

— Totdeuna!

— Înaintea lui Dumnezeu, mi-o juri?

— În faţa lui Dumnezeu şi pe sufletul care se urcă în acest minut în cer, îţi jur că în ziua în care nu te voi mai iubi, George clopotul va suna ca acum, şi ca şi acum se va duce la groapă un coşciug, şi-n acel coşciug voi fi eu!

Şi după ce ne scularăm ca să plecăm, Felicia îmi întinse mîna şi cu un ton jumătate rîzînd, jumătate supărat:

— Pentru ce, mă întrebă ea, ai vrut să faci un adio aşa de solemn pentru o aşa de scurtă lipsire?

— Cine ştie? răspunsei eu cu puţină amărăciune, omul e aşa de slab! el este al viitorului, dar Viitorul nu este al lui. Cineva nu e sigur decît de prezent, de săruturile ce primeşte şi de mîna ce o strînge! Prea nebun este cel ce zice: Mîine!

— Acestea sînt ideile unui cap bolnav.

— Ei! sărmana mea Felicie, nu ştii tu că noi ăştia mai totdeauna suntem astfel?

Rău, domnule, şi mai nainte de a pleca, voi oră cu oră să-ţi reglez viaţa.

— Ge vrei tu, amica mea, eu mă las în voia im-presiunilor mele: sunt trist cînd natura e tristă, cînt cînd ea cîntă; şi apoi tu pleci, Felicia mea.

— Dar mă voi întoarce.

— Cine ştie? cine ştie? Caii se sperie, trăsura se răstoarnă, viitorul e întîmplarea, şi iată pentru ce mă tem.

— George, o să faci să mi se întîmple vreo nefericire cu presimţirile tale.

— Nenorocirea ca şi fericirea sunt scrise în marea carte a întîmplării, şi noi nu putem face nimic!

— George, taci! zise Felicia, dacă tu nu crezi în Dumnezeu, pentru ce m-ai mai pus să-ţi jur?

Ne oprirăm aci.

Toată seara furăm tăcuţi şi trişti: Felicia plîngea şi nu plîngea numai ea; cînd mă văzu înecînd în tăcere lacrímele mele:

— O! să ne iubim, să ne iubim încă! îmi zise ea apucîndu-mă de gît, să ne iubim şi să unim lacrímele noastre pînă avem săruturile noastre spre a le usca.

A doua zi la şase ore de dimineaţă, eram la ea. Tu ştii, Alexandre, nemic nu e mai trist şi mai dureros ca plecarea unei fiinţe iubite, şi te voi scuti de povestirea acelor tăceri pline de Iâcrime în cari strîngi o mînă pe furiş,, în care inima e aşa de plină, aşa de umplută, încît pare a-ţi veni pînă la gît şi încît, adeseori te simţi năbuşit de durere.

Stăturăm mai mult timp tăcuţi: să vorbim ar fi fost să plîngem.

Apoi plecarăm să facem o preumblare. Totul era trist împrejurul nostru, părea că natura devinase vreo nefericire. '

Oh! e cumplit să zici: Iată locurile în cari am iubit, în cari am trăit, iată arborele care ne-a adăpostit, piatra pe care ne-am aşezat, fîntina din care am băut apă! Ca ieri, azi începem aceeaşi plimbare, dar este cea din urmă, dar ea nu se va mai reînnoi... Atunci pare că toată natura e în doliu de doliul ce poartă inima; pare că fîntîna, piatra, arborele iau o voce pentru ca să murmure c-un accent plîngător:

— Adio! adio! adio!

Şi te întristezi, şi cauţi să speri; dar sufletul e zdrobit şi zîmbetul început se fineşte în suspine!...

Mai nainte de a pleca Felicia se cercă să cînte cum avea obiceiul.

Dar ea căzu în braţele mele mai mult moartă, mur-murînd de trei ori acest singur cuvînt:

— Să mor! să mor! să mor!

Apropiai buzele mele de ale ei şi mă cercai s-o însufleţesc.

Priveam cu melancolie pe Felicia şi ea mâ privea cu nişte ochi în cari se citea o durere teribilă.

— Sărmana mea amică! îi zisei eu.

Vocea mea era năbuşită şi nu puteam zice nemic mai mult.

— George! George! reluă ea.

Şi atît era tot... plus torentul lacrimelor cari fierbea şi tuna în fundul inimei noastre.

Cînd ne despărţirăm, Felicia nu mai plîngea; dar ea era palidă şi îngheţată.

— Amicul meu, îmi zise eă, dacă tu vei voi să mă crezi numai pe mine şi să-ţi zici că Felicia nu-ţi mai poate lipsi, dacă tu vei voi o să-mi promiţi şi să ţii această promisiune, dacă tu vei voi să ai curagiul şi răbdarea zilelor rele... fericirea va renaşte curînd pentru tine: cerul şi Felicia vor lucra pentru aceasta.

Noi ne îmbrăţişarăm pentru cea din urmă oară, ne sfîşiarăm în două ambele noastre inime, şi Felicia se aruncă în trăsură şi plecă, în vreme ce eu, rămas singur, examinam pe nisip urma păsurilor noastre zicîndu-mi:

— Azi dimineaţă noi eram aci împreună, ascultînd plîngerea sufletelor noastre, şi acum iată-mă singur în acelaşi loc.

Şi cînd trecui prin grădiniţă:

— Iată banca pe care ea mă aştepta, iată tulpina de ia care ea smulgea cîte-o floare pentru ca s-o atingă de buzele sale şi apoi să mi-o dea mie; această ramură jumătate tăiată a fost tăiată de mîna ei.

Şi mă plecai şi sărutai ramura ruptă.

Mai puţin ruptă decît inima mea!

Apoi, apropiindu-mă de casa ei, auzii cîinele lătrînd dar la fereastră nu mai zării nici o lumină, şi mor-mîntul nu-mi va părea mai rece decît mi s-a părut acea cameră, cînd am intrat în ea.

Închisei uşa, şi căzînd în genunchi:

— Felicio! Felicioî Felicio! strigai; dar nici o voce nu-mi răspunse.

Felicia era moartă pentru mine, şi aş fi binecuvîn-tat pe acel care m-ar fi omorît atunci.

Profanul! şi crezusem mai nainte că am iubit, şi crezusem că am suferit. A! blestemam amorul şi suferinţa, nu le cunoşteam încă.

Pe colţul unei mobile găsii un pahar jumătate gol, urma buzelor Feliciei se vedea încă pe el; apoi văzui o batistă lîngă piciorul patului, ea era umedă de lacrime; în fine, în această casă totul îmi vorbea de ea, o regăseam pretutindeni şi ea nu mai era aci!

Cuibul era neatins, dar pasărea zburase.

O! amorul care lasă după el nişte suveniri vii e un amor de care cineva nu se mai vindecă.

În ziua în care îţi crezi inima de tot cicatrizată, găseşti o panglicuţă, o floricică, un cuvînt, o romanţă care-ţi readuce aminte de femeia iubită, şi rana se înveninează ca o rană totdeauna închisă şi totdeauna deschisă pînă în minutul cînd, tot sfîşiind-o, o faci aşa de vie, încît fineşti prin a te zdrobi.

N-avui încă şi fantazia să murmur cîntul ei favorit?....

Dacă l-aş fi putut cînta, cupletul al doilea m-ar fi înnebunit şi al treilea m-ar fi omorît.

Dar am căzut leşinat!

XXVI

Nu, cînd te întorci de la îngropăciunea unei fiinţe iubite, casa mortuară nu pare mai goală şi mai tristă decît îmi păru camera văduvă de Felicia şi de amorul nostru!

Nu, amorul căruia i s-a furat tezaurul său n-are mai multe furii în inimă decît am simţit eu!

Nu, corbul cu aripa neagră, care se tăvăleşte în pînteeele cadavrelor fumînde, nu se tăvăleşte cu mai multă voluptate decît cum am tăvălit sufletul meu îa durerea sa!70

Nu, cerul care sta gata pe furtună nu era mai posomorit decît era cugetarea mea!

Aş fi voit să am mîna lui Dumnezeu pentru ca să pot zdrobi lumea!

Cu toate acestea Felicia îmi scrise.

Prima scrisoare fu aşa de tandră, aşa de simplă, aşa de atingătoare şi aşa de adevărată, încît mă lăsă să plîng şi asta mîngîie.

Inima cînd e prea mult plină seamănă cu un torent, trebuie să se reverse.

Sărmană mică scrisoare, cum am recitit-o, cum printre lacrimile mele am deosebit toate caracterele sale, cre-zîn# că văz mîna Feliciei trăgîndu-le! cum ea mă însoţi pretutindeni în acea zi, dulce legănată pe inima mea!

Alergam în toate părţile, prin toate locurile pe Unde fusesem cu ea, şi citeam tare dulcile fraze ale amorului.

O, arbori, cîmpii şi rîuri, ziceam eu, şi voi toţi cei ce aţi auzit vocea ei, ascultaţi-o încă; nouă totor şi despre noi toţi ea vorbeşte.

Acei ee-i iubeşti te fac să-ţi fie scumpe locurile unde ai iubit.

A doua zi, o a doua scrisoare îmi sosi, tot aşa de bună, aşa de mîngîietoare, aşa de amoroasă ca şi cea dintîi.

Apoi, mai o săptămînă, ele se succeseră regulat; într-o zi în fine nu mai primii nici o scrisoare.

In ziua aceea fui foarte neliniştit.

Toată noaptea n-am dormit, dar am avut, deştept, mii de vise fantastice şi teribile.

A doua zi, m-am sculat de dimineaţă; aerul dimineţii m-a liniştit; şi afară din acestea n-aşteptam oare scumpa scrisoare care căta să puie un capăt totor suferinţelor mele?

Aşteptai, dar scrisoarea nu veni.

Acea zi îmi păru Un secul, avui friguri.

In fine, ca să scurtez, mă întorsei la Bucureşti. Cel întîi lucru ce făcui fu sâ mă duc la Guţă.

îl găsii răsturnat pe o canapea şi cîntînd în gura mare, şi îndată ce mă văzu începu să strige:

— Asta e tot? zisei eu.

— Da, tot; şi acum, scumpul meu George, sunt cu totul al veseliei de a te revedea.

~ Văz, scumpul meu Guţă, că nu te mai schimbi.

— Ce vrei tu?

Guţă îmi luă mínele cu cordialitate şi veselia sa comunicativă şi nefinită îmi făcu bine.

în orice timp simţisem că era în el, sub bufoneria sa, un fond de excelentă filosof ie, şi în orice timp Guţă mă mîngîiase prin humurul şi veselia sa.

— Ei! strigă el; de upde vii?

— De la moşie.

— Ştiu; apoi?

— Ei bine?

— S-a finit, s-a rupt, s-a zdrobit?

— Ce?

— Dec! lanţul amoros carte te reţinea departe de amicii tăi şi de Bucureşti? Domnişorule! domnişorule!de astă dată ai fost prea pastorale. Drace! Tityre, culcat lîngă salcia sa, nu era decît un mare prozaic în comparaţiune cu tine, şi niciodată el n-a băut mai mult lapte şi n-a mâncat mai multe nuci şi mămăligă. Afară din acestea, dragul meu amic, acest regim răcoritor nu ne-a profitat; eşti palid şi slab, parcă n-ai fi băut decît apă de Dîmboviţa de şase lune; fericirea nu-ţi e favorabilă.

— Dar am şi suferit, scumpul meu Guţă.

— Cam crez, şi mă cam întristez. Dar ba! am speranţă că te vei face iar ce erai. Aidi, bătrînul meu sceptic, deştaptă-te, şi mişcă clopoţeii nebuniei tale ai destul spirit ca să poţi rîde un minut în socoteala ta. Şi-a rîs de tine, ei bine! pe Dumnezeu, fă-te că-ţi place comedia, rîzi mai tare decît autorul; va rîde mai bine cel ce va rîde la urmă!

— Ce vrei să zici? întrebai pe Guţă cu un accent aşa plin de surpriză, încît el adăogi:

— Ei ce! tu nu ştii nimic?

Îl privii cu un aer mai plin de mirare decît întîia dată.

— Aşadar, urmă el, de ce-ai suferit?

— De lipsa Feliciei şi de tăcerea ei de trei zile.

— Nimic mai mult?

— Nimic mai mult, răspunsei eu. Dar să vedem, ce mai este? ce înseamnă cuvintele tale, conteninţa ta?

— Pe legea mea, de vreme ce nu ştii nimic, ele nu-nsemnez nimic.

Vocea mea deveni aşa de alterată şi chipul meu se descompuse aşa de mult încît Guţă se sperie.

— Guţă, dacă ştii ceva despre acel amor care mă interesează, orice de ar fi, minciună sau adevăr, trebuie să vorbeşti, să-mi spui.

— Mai întîi linişteşte-te.

— Sunt foarte liniştit şi aştept.

— Scumpul meu George, n-am să-ţi spui nimic.

— Guţă! mă înşeli, citesc în ochii tăi. Aidi, fii sincer, gîndeşte-te că invoc vechea noastră amiciţie.

— E! e! chestiunile de amor sunt delicate şi amiciţia adeseori se dă afund; eu ştiu un proverb francez prea înţelept care zice: ‘il ne faut păs mettre le doigt entre l-arbre et l-écorce’, sau cum am zice pe românie: ‘nu-ţi băga coada unde nu-ţi fierbe oala.’

— Ceea ce va să zică?

— Că a se amesteca cineva în lucrurile de inimă este a fi foarte rău venit.

— Eu ştiu un alt adevăr, eu ştiu că amiciţia nu calculează cînd e vorba de datoriile sale.

Guţă păru că se gîndeşte un minut, apoi răspunse:

— Ai cuvînt.

Mă aşezai lîngă el, mut, nemişcat, dar cu focul în inimă. El reluă încetinel:

— Spune-mi scumpul meu Géorge, ţi-aduci tu a-minte de oarecare regină a Spaniei care, din greşeala regelui, nu da nici un moştenitor coroanei?

— Negreşit.

— Era o jună şi frumoasă regină, plină de foc şi de amor, căreia neputinţa unui bătrîn soţ îi impunea înţelepciunea.

— Apoi?

— Oricît de înţeleaptă fu regina, ea avea un ministru mai înţelept decît ea, şi, într-o noapte oarecare, pe cînd regele era aşteptat, regina găsi în patul său un frumos şi june senior. După tiouă lune, Spania avea un principe, şi revoluţiunea era scăpată, înţelegi?

— Zău, nu-nţeleg nicicum,

— A! prea bine! Aceasta e o cronică a secuiului din urmă; să trecem la istoria contimporană.

— Să vedem.

— Nu cred că ai uitat întîmplarea care â făcut atît zgomot, acii eîţiva ani?

— Ce spune acea întîmplare?

— Ea spune că într-o zi, un june urmări o jună femeie pe care o întîlnise în drum. După aceasta eroii noştri se pierdură din vedere cîtva timp,, apoi peste o oră, se reîntîlniră, îşi vorbiră, se iubiră şi se uitară!Iată destul lucru făcut în puţin timp, multă fericire culeasă... în mai puţin de o zi.

— Acea femeie era dar curat o prostituată?

— Te înşeli, scumpe, acea femeie era o femeie onestă din lumea bună; o femeie cu echipaj şi lachei, plus un, bărbat epileptic. Aşadar, onesta femeie avea trebuinţă de un copil pentru ca să atragă asupra-i o stare ce i se refuza, şi cel întîi tată era de ajuns. Aceste feluri de întîmplări sunt rare, dar ele se în-tîmplă, şi iată pentru ce eu urmăresc întotdeauna femeile frumoase ce le întîlnesc în drum. Chiar azi, deşi nu mai e timpul minunilor, dar tot sunt minuni.

— Tot nu te înţeleg.

— Drace! prea nu vrei să mă înţelegi! Altceva citit-ai toate cărţile ce ţi-am dat la plecare?

— Mi se pare.

— In ele se afla un prea frumos, un prea vesel proverb de Âlfred de Vigny.

— Care?

—‘Quitte pour la peur!’

— Nu ştiu.

— Alfred de Vigny şi-a ales tocmai tristul regn al lui Ludovic XVI pentru ca să brodeze istorioara sa: cea mai minunată dantelă lîngă securea revoluţionară!

— Grăbeşte-te.

— Erai aşa de liniştit.

— Sînt liniştit, dar grăbeşte-te.

— Ei bine! doamna marchiză, jună şi zburdalnică marchiză, îţi jur, se uitase lîngă domnul cavaler.

Tu ştii că acest cuvînt de a se uita e adoptat pentru a exprima un lucru care se uită cît se poate mai puţin.

— Apoi? se întîmplă aceasta: doctorul doamnei preşedinte căruia aşa lucru i se întîmplase de curînd, fu chemat de marchiză pentru ca să-i explice oarecari simptome, oarecari desgusturi dintr-o parte, oarecare pofte din alta, despre cari nu-şi putea da bine socoteală. Doctorul, ca om iscusit, plecă la Versailles şi merse de spuse totul marchizului, diplomat desă-vîrşit, care ca om mai iscusit încă, veni de petrecu o noapte în camera marchizei şi ieşi de dimineaţă înaintea oamenilor săi, şi astfel scăpă aparinţele, ceea ce fu o faptă destul de frumoasă din parte-i.

— Să ajungem te rog la aplicaţiune, căci presupui că parabolele tale au un înţeles.

— Iată-l: era odată o femeie care fusese vîn-dută, nu ştiu pentru ce şi cit, unui om pe care părinţii săi îl oprea de a se însura şi care avea o stare destul de frumoasă. Acest om fu silit să se depărteze pentru cîtva timp, şi în lipsa lui femeia, pentru ca să-i treacă de urît, luă un amant. Se poate crede că acest amant nu era al doilea. Dar iată că părinţii omului nostru mor şi femeia se crede că o să devie mumă: două circumstanţe destul de independinte una de alta, dar cari cătau să ducă la acelaşi rezultat: căsătoria!

Aşadar femeia, care calcula drept, abandonă pe amantul său nr. 2 sau nr. 3, nu ştiu drept pe care, ca să zboare în braţele lui nr. 1.

Fericirea revederii fu luată drept o minune, şi, după cîteva zile, declară într-un sărut că o să devie mumă. Vorbă să fie! Omul nostru o luă de soţie, recunoscu o zestre soţiei sale şi farsa fu jucată!!!

Acum, numeşte dacă vrei pe acest soţ d-l Lascar, pe aceas femeie Felicia, pe acel amant George, şi vei avea, scumpul meu amic, explicaţiunea parabolelor mele şi, dacă nu mă înşel, propria ta istorie.

În marile circumstanţe, eu am asupră-mi o aşa de mare putere de voinţă încît răspunsei printr-un zîmbet acestui trănet care mă izbea.

— A! a! zisei eu. Guţă, e prea bine! dar fără îndoială, îmi vei explica de la cine ştii aceste lucruri?

— Aş putea să-ţi răspund că se ştiu mai de toţi. Dar prefer să-ţi mărturisesc că mi s-au spus de d-na...

— Şi de la cine le ştie ea?

— De la un amic al d-lui Lascar.

— Şi această căsătorie s-a celebrat?

— Nu încă. Se zice că toate pregătirile nu sînt făcute, dar că peste puţin se va celebra. Ascultă, dacă aş fi autor, aş vrea să fac un roman sau o comedie din toate acestea.

XXVII

Amorul, vis sec, minciună, nălucă!

Totul era adevărat!

Acea femeie ce o iubisem aşa de pur, al căreia sacrificiu de a veni la mine îl apreciasem aşa de mult, căzuse puţin mai jos, iată tot.

Crezusem a fi iubit de o columbă, şi n-avusesem de cît capriciurile unei femei vîndute.

Crezusem în devotament, în simplicitate, în poezie; aveam în faţa mea o cochetă fără inimă, care nu avea drept scuză nici chiar pasiunea, căci ea n-avea decît o singură pasiune: aurul.

Şi fantasiile acestei pasiuni erau calculul.

Era oribil ca să-mi mărturisesc aceasta, dar trebuia să mi-o mărturisesc, trebuia să recunosc că a crede este o nebunie şi că a înşela este o înţelepciune.

Ironia, cînd ea se coboară în suflet, se coboară ca şi fulgerul, tăind prin linia sa de foc norii ce-l opresc.

Căci sufletul ca şi cerul are norii săi.

La întîiele ore ale acestei mari şi crude decepţluni, simţii aşa de bine că un haos se făcea în mine, încît îmi păru că amorul meu apusese.

— Nu-mi va mai rămînea nimic, îmi zisei eu, nici inimă pentru ca să mai iubesc, nici iluziuni pentru ca să mai cred, dar nici amor! s-a finit fericirea, dar s-a finit şi suferinţa mea!

Vai! inima e o sărmană giruetă care se întoarse după toate vînturile, dar care nu ştie ce mai face în cursul furtunelor şi nu mai ştie unde să se oprească, tocmai ca o busolă stricată de tempestă.

A doua zi, văzui că iubeam pe Felicia, mai mult decît oricînd şi înţelesei că comedia sa infernală săpase o prăpastie sub sufletul meu.

începui a-mi aduce aminte una cîte una acele adorabile zboruri de tandreţe, una cîte una acele delicioase mici linguşiri femeieşti, apoi acele mîngîieri arzătoare, acele cuvinte încîntătoare şi-mi zisei:

— Nu, nu, toate acestea erau amor; Felicia nu minţea; de atunci încoa, ea s-a putut înşela, dar ea nu m-a înşelat!

Sărman nebun! lumina venise la mine şi eu stă-ruiam în orbirea mea.

Înţelegi, amicul meu, toate fazele suferinţei prin care am trecut, pînă în ziua în care mi-am pierdut toate credinţele.

În cursul acestui timp, scrisei ceva asupra amorului meu, cîteva rînduri în cari, plîngînd soartea mea, loveam pe Felicia cu toată asprimea; adevărul mai totdeuna e aspru!

Felicia află despre aceasta.

Vei şti dar, că, tîrziu după aceasta, într-o zi mă aflam la ea şi numai amîndoi.

Ea era investită în negru, resemnată, palidă şi astfel îmi păru mai frumoasă decît totdeauna.

Dacă emoţiunea făcea respiraţiunea ei scurtă şi tremurîndă, nu mă simţeam mai puţin mişcat decît ea; dar această situaţiune dureroasă chiar avea un fel de curiozitate pe care o sorbeam cu voluptate, şi care lucra oarecum asupra frigurilor mele, şi care făcea vocea mea mai scurtă, mai seacă, mai mişcătoare, dar care, cu toate acestea, mă lăsa stăpîn pe mine, îmi lăsa sîngele rece ce-mi trebuia.

Un duel cu o femeie e totdeauna greu, pentru că ea ne dezarmă prin neiscusinţa ei chiar, prin dispreţul de a se apăra sau mai bine pentru că ea chiar ne strînge aşa de tare, ne atacă cu atîta stăruinţă încît ne pierdem capul şi ne rănim singuri de la întîiul pas.

Eu aveam să evitez o Charybdă şi o Scylla.

— Cît sunt de fericită că te mai văz încă o dată, zise Felicia, şi cu tot răul ce crezi despre mine, eu tot preţuiesc destul pentru că sunt gata a mă supune dorinţelor tale.

— Ascultă-mă, Felicio, a trecut acel timp în care puteai să-mi spui nişte cuvinte ce nu le cugetai, şi în care eram fericit de a te crede. Azi, trebuie să lepădăm masca; vrei tu?

— Ce avem dar de cîştigat sau de pierdut prin aceasta?

— Poate unul din noi avem de pierdut viaţa.

— Şi fără-ndoială mie-mi rezervi aceasta?

— Se poate?

— Ah! îţi mulţumesc! murmură Felicia ieşind puţin din abaterea sa, şi această ultimă pedeapsă mai lipsea greşelei mele. Aşadar, o femeie va crede că a găsit într-un om calităţile, nobleţea şi curajul ce ea a visat; ea se va lupta cu energie contra acestui amor care-l simte născîhd în inima-i, şi pentru că într-o zi ea va ceda acelui om pe care-l iubeşte, care se târăşte la picioarele ei, şi care-i zice că va muri, căd voi totdeuna vorbiţi de a muri, şi nu muriţi niciodată! pentru că-şi va sacrifica tot trecutu-i de onoare şi de virtuţi, de suferinţe şi de lacrime, pentru ca să-i dea o veselie; pentru că ea va uita că are o mumă care o ştie pură, un om care, bănuind-o, ar crede că o pătează, pentru că ea va uita cerul şi pămîntul, cineva se va crede în drept să vie să se puie în faţa-i ca un insultător şi să regleze soarta ei după capriciurile lui momentane? Nu, nu, domnule, dumneata n-ai nemic de făcut cu lucrurile sufletului meu, numai Dumnezeu este judele meu, şi el numai mă poate pedepsi sau ierta.

— Fără-ndoială, doamna mea, sunt nişte exce-linte lucruri în ceea ce ziseşi, nişte adevăruri chiar, şi toate acestea fiind imprimate şi împărţite junelor femeie, le-ar putea cruţa de nişte pericule cari nu sunt totdeuna aşa de serioase pe cît binevoieşti a le afirma; dar eu nu văz raportul ce există între dumneata şi femeia din care faci o victimă, între gîde şi mine.

— Dumneata au nu vrei să abuzezi de secretul meu pentru ca să mă pierzi?

— Daca-şi fi voit, nu a abuza, dar a profita numai, aş fi făcut-o pentru a te scăpa.

— A mă scăpa de cine?

— De dumneata chiar, Felicio.

— Ce-nsemnează aceasta?

— Aceasta însemnează că eşti o poetă şi că mergi aşa de departe cu geniul artei dumitale, încît te personifici de sine-ţi în eroii dumitale şi că pentru că ai un stil cast, dumneata te crezi că eşti castă.

— De minune, după ameninţare insulta! Dar m-am dat dumitale, ai cuvînt, cată să ascult tot, să sufăr tot.

— Nu insult, mici nu ameninţ, Felicio; mă cerc numai să te explic.

— Şi pentru aceasta oare ai venit?

— Nu ştiu! Adineaori mi-ai făcut apologia unei femei victimă a devotamentului său, amorului său, şi mă prinz că ai credinţă că-mi vorbeşti de dumneata?

— Dar dacă nu-ţi vorbeam de mine, despre cine-ţi vorbeam?

— Nu ştiu, căci, în credinţă, n-ai putut zice că muma care te ştie vîndută, te crede pură, n-ai putea zice că omul care te-a cumpărat poate să te păteze cu o bănuială, cînd el ţi-a pus pe frunte legătura infamiei!... Felicio, trebuieşte mai mult noroi pentru a mînji p-o femeie care se vinde decît pentru a păta pe aceea care încă nu s-a dat.

— George, eşti un laş! zise Felicia sculîndu-se palidă de mînie.

— Reasigură-te, doamna mea, n-am finit.

— Ei bine! fineşte, vei fi încă mai laş! Ah! este departe de la George pe care l-am lăsat acum o lună pînă la George ce îl regăsesc azi.

— Să nu mai vorbim de trecut, Felicio, să nu mai vorbim niciodată; ştii că te credeam sinceră şi sufletul tău mai nobil decît oricare altul; asta era un vis pe care trebuie să-l uit pentru ca să-ţi pot spune tot ce eşti.

— George! George!

— Felicio, ai să ne coborîm împreună în fundul conştiinţei tale, să nu facem pe fanfaronii virtuţilor ce ne lipsesc sau ai viciurilor ce nu le avem încă; să nu luăm ficţiunile imaginaţiunii noastre drept realităţile inimei noastre, şi, dacă încă ştim a înţelege binele, să nu ne facem iluziuni într-atît încît să credem că îl şi practicăm.

Cînd banii intră în afacerile amorului, femeia se schimbă în prostituată; de la aceea care se vinde prin căsătorie pînă la aceea care se vinde în drum, deosebirea e numai că prostituata din drum îşi alege ora întunericului, ea lunecă cu ruşine în lungul zidurilor, ea înţelege că ziua nu e făcută pentru ea.

— Toate acestea sunt crude de ascultat, George.

— Toate acestea sunt crude de zis, Felicio; dar cînd cineva vrea să vindece o rană cată mai întîi să o sondeze: zi dar cu francheţe şi fără revolte vane, că nu mai eşti femeia pură, dar femeia care poate să redevie pură, femeia ale cărei aspiraţiuni sunt generoase, mari, înalte, femeia care înţelege aşa de bine tot ce este onest, drept şi cast, încît nu poate crede în propria sa infamie. Uite, Felicio, ai curajul de a rumpe cu un trecut ruşinos; ridică capul cu mîndrie, nu pentru a brava opiniunea publică, care va fini prin a te ierta, dar pentru că, în faţa lui Dumnezeu, eşti forte de propria ta conştiinţă şi de hotărîrea de a te ren-tuma la bine.

— Dacă l-aş lăsa pe Lascar, dacă i-aş mărturi că l-am trădat, ar fi să-l omor.

— Dec! doamna mea, ai redevenit păzitoarea cea mai arzîndă a fericirii acestui om de cînd...

— De cînd l-am înşelat, nu e aşa?

— Nu, de cînd n-are cine să-l mai oprească de a se însura.

— Ah! George, eşti nedemn şi fără milă; şi pentru că nu cunoşti decît o parte din secretul ce ţi-am ascuns, mă tîrăşti în infamie! Mulţumim! mulţumim! căci dacă m-ai fi iubit precum credeam, aş fi suferit prea mult de durerea ta, şi aceasta m-ar fi omorît; dar nu m-ai iubit; amorul nu dărîmă niciodată altarele ce a ridicat.

— Nu te-am iubit, Felicio! Ah! ai dreptate, căci acea femeie căreia îi detesem sufletul meu nu-ţi semăna nicicum; aşa, ea se numea Felicia, Felicia ca şi tine: ea avea ochii tăi, aceiaşi ochi în cari citeam fericirile cereşti, buza ta pe care credeam că văz rătăcind cuvinte divine, lungul tău păr blond; în fine erai tu, Felicia mea, copilul meu visat, Felicia mea de acum o lună, dar nu Felicia cea de azi.

— Bine, George; dar Felicia ta de altădată e moartă, şi Feliciei de azi trebuie să-i spui ce vrei de la ea.

— Ţi-am spus-o, voi să ştie a-şi face o idee dreaptă despre datoria sa, voi să încete de a mai înşela pe omul ce o plăteşte. Nimic mai mult!

— George! George! destul!

Se făcu o tăcere de cîteva minute. O lacrimă luci pe obrazul Feliciei; ea făcu tremurînd un pas spre mine şi căzînd la picioarele mele:

— George! George îmi zise ea, nu crede ce ţi s-a spus despre mine, nu crede nimic din tot ce ţi-am zis azi: aceasta am făcut-o de necaz, de durere. George, nu vezi tu că plîng, nu înţelegi tu că aceste lacrime sunt adevărate? Oh! întreabă inima mea, întreab-o să-ţi spuie dacă te-a iubit şi dacă azi nu te iubeşte mai mult decît oricînd. George, m-ai uitat tu? George, nu mă mai iubeşti?

Şi buzele ei vrură să se lipească de ale mele.

Într-adevăr, nu mă aşteptam nicicum la una ca aceasta. Mă cam ameţii şi era cît p-aci s-o crez iar; dar făcîndu-mi o silinţă:

— Doamna mea, îi zisei eu, să nu mai întrebuinţăm nişte fraze şi cuvinte deşarte; azi toate acestea îmi fac rău. Farsa s-a finit şi nu e trebuinţă s-o reîncepi!

Şi mă sculai, o salutai cu răceală, şi astfel se fini această întrevedere pe care atîtea altele, amoroase şi dulci, nu o precese decît cu cîteva zile.

XXVIII

Cu chipul cu care Felicia şi eu ne despărţirăm, nici mai era de îndoială că amorul nostru se stinsese de tot.

Cu toate acestea iată ce se întîmplă.

A doua zi, aflai că Felicia renunţa la proiectul său de căsătorie, că abandona pe d-l Lascar, şi că se retrăgea la un bătrîn unchi al său, aproape de R...

A doua zi, eram mai nebun de amor, mai nebun decît n-a fost nici chiar Tasso.

A doua zi dar mă aruncai în vîrtejul lumii.

Mai multe zile trecură, mai multe nopţi se scurseră văzîndu-mă pălind în munca ce-mi dam; iar gîndul Feliciei mă sfîşia fără milă, şi ridica nencetat un colţ al vălului mortuar ce întinsesem peste inima mea.

În darn scriam, scriam, căutînd să-mi adorm sufletul, torturînd imaginaţiunea mea; griji nefolositoare; totdeauna pe Felicia o regăseam în scrisul meu, portretul Feliciei îl descriam, pe Felicia o făceam să vorbească, să lucreze, pe Felicia o iubeam cînd grizettă şi damă mare, actriţă şi principesă, virgină şi curtezană; dar totdeauna!

Cu toate acestea o dată, şi cîteva lune după ultima noastră întrevedere, avui, cum se zice, un acces de humur; adevărul îmi apăru în fundul unui pahar de şampanie, împresurat de o pleiadă de stele cari una cîte una se metamorfozară în femei.

Printre acestea, multe erau din cele mai încîntătoare, june, poetice, vii, sprintene sau visătoare, brune sau blonde; dar ceea ce mă încînta mai mult, fu de a vedea unite pe Felicia, Maria, Elena, Paulina, ţinîndu-se de mînă şi formînd astfel o ghirlandă însufleţită împrejurul unei oglinde perfide.

Adevărul se sculă, îşi preîmblă privirea sa arzîndă asupra totor acestor nebune şi adorabile capete, apoi, apropiindu-se de Felicia, el puse pe fruntea ei degetul său de foc şi scrise pe ea în litere fosforescente un cuvînt care se întinse îndată pe toate celelalte frunţi şi pe care repede îl citii. După aceasta totul se stinse, şi nu mai rămase decît paharul meu cel gol.

Acest cuvînt era:

—Nălucă!

Umplui de trei ori paharul meu, închisei uşa şi ferestrele, aprinsei lampa, şi apoi scrisei şi eu!

Năluca!

„Cînd vine vara, şi soarele se înalţă curat pe cerul albastru şi florile deschid caliciurile lor rouăi dimineţei;

Păsărică cîntă cele mai drage cînturi ale sale pe marginea cuibului său, şi rozele spre roze înclin fragi-dele lor tulpine, căci rozele şi păsărelele sunt amorezate;

Muntele cu capul alb surîde verzilor văi;

Rîul murmură curgînd pe dinaintea limpedei fîntîne;

Gîrla tresare aruncîndu-se în braţele fluviului;

Torentul tremură săltînd la picioarele cataractei;

Peştele sărută cu voluptate alba spumă a eleşteului;

Căci peştele, torentul, fluviul, rîul şi muntele sunt amorezaţi;

Sub coperişul afumat al ţăranului român, furca se opreşte şi aşteaptă, căci Ioana se opreşte şi ea pentru ca să aştepte un sărut;

In munte, păstoriţa abia se întoarce acasă, căci păstorul cîntă un cîntee de amor;

Propietara moşei se pleacă pe marginea ferestrei sale ca să asculte visele unui poet.

Intre două oale de flori, copila surîde la fereastra sa, şi cineva nu ştie dacă florile pot fi mai frumoase decît chipul ei.

Femeia strînge mîna care atinge cu dulceaţă mîna ei.

Aura dulce şi liniştită mîngîie ramurile înclinate.

Şi buzele umede caută frunţile arzătoare; căci e ora de a iubi, şi în primăvară cerul este amorezat de pămînt.

— Spune-mi, mica mea, au numai noi nu ne vom iubi, au numai noi nu vom avea nota noastră la concertul divin?

Dă-mi numai floarea prinsă în corsetul tău, şi voi cînta pentru tine mai bine decît cîntă fluviul, rîuleţul, roza sau pasărea amoroasă.

Au nu vezi tu, amica mea, că natura pare că trimite nişte săruturi profunde pe cari vîntul, mesager misterios şi repede, le duce pînă la Dumnezeu?

Vrei tu numai să pui buza mea pe viorelele ce le ţii între degetele tale?

Uite colo sus, mica mea, cum se joacă stelele între nori.

Chipul tău nu e şi el o stea strălucitoare, şi buclele blondului tău păr nu fîlfîiesc ca nişte nori uşori?

Lasă să sărut un minut aceşti frumoşi nori.

Părul tău e prea aproape de frunta ta, îngerul meu, pentru ca buza mea să nu se înşele puţin; dar fruntea ta chiar atinge ochii tăi.

Dă-mi mie aceşti frumoşi ochi, albaştri şi limpezi, să-i mănînc de mîngîieri.

Dă-mi şi obrazul tău, obrazul tău roşu şi catifelat, ca puful unei piersice; dă-mi şi gura ta să pui pe ea gura mea şi să-ţi spui încet nişte dulci lucruri.

Dă-mi şi braţul tău dulce şi alb, umărul tău gol şi talia ta mlădioasă. Aşa, acum sunt fericit şi voi să ră-mîi astfel.

Totdeuna! zici tu? Pentru ce zici totdeuna? nu e întotdeuna pentru totdeuna, cînd iubeşte cineva?

Tu vrei să-mi dai sufletul tău, vrei să-mi dai şi inima ta; dar ce voi face eu cu ele, cocheto? Nu e destul un singur suflet şi o singură inimă pentru amor?

Nu-ţi cer nimic alt, femeie, decît albaştri tăi ochi, lungele inele ale părului tău, gura ta tremurîndă, sinul tău palpitînd, şi micul tău picior mlădios... Restul nu-mi trebuie, nu crez în el.

Mi-e destul sufletul meu pentru ca să însufleţesc acest corp. N-am ce face cu al tău.

Să nu mi se zică că floarea are dulci profumuri şi aura mîngîieri fragede.

Nici un profum nu întrece suflarea arzătoare a Fe-liciei, nici o mîngîiere nu preţuişete cît unul din su-rîsurile sale...

Sunt poeţi cari au geniu şi cari au dntat amorurile îngerilor, natura, cerul şi pămîntul, pacea şi rezbelul. Eu dac-aş fi fost poet şi dacă aş fi avut geniu, n-aş fi vrut să cînt decît pe Felicia... apoi, să-mi zdrobesc lira mea.

Din fericire pentru ea, eu nu am geniu, eu nu sunt poet, şi nu ştiu decît să o iubesc.

Drept elegie, eu îi dau o lacrimă; drept sonet îi dau un sărut... şi aceasta preţuieşte mai mult decît toate poeziile lumii.

Sunt nebuni cari iubesc jocul, vînătoarea, voiajurile, ospăţurile splendide, caii frumoşi, luxul, teatrul'..

Ce sunt acestea oare pe lingă o amantă frumoasă şi amoroasă, pe lingă un alcov discret, bine închis, pe lingă lumina înduioasă a unei lămpi ce se stinge şi pe lîngă beţia unei lungi îmbrăţişări?

Erau mai mulţi în colţul sobei... oamenii aveau peruci, cravate albe şi jabouri.

Femeile nu mai erau june.

— Amorul e un simţământ, zise poetul epic, trebuie dezvoltat amorul.

— Amorul e un mobile, adăogi bancherul; toate mobilele au o valoare.

— Amorul e un vis, zise o femeie cercînd a-şi ridica ochii spre cer.

— Amorul e o boală, bombăni doctorul; pentru ca să fie cineva bine, trebuie să se abţie de la amor.

— Vai! suspină o.altă femeie privind cu întristare pe soţul său care dormita într-un fotoliu.

Dac-ai fi fost aci, mica mea, tu mi-ai fi luat capul între amîndouă mînele tale şi le-ai fi zis;

— Iată amorul!

— Iar? Vrei să faci jurăminte de fidelitate? un singur sărut al tău nu e oare cel mai bun jurământ! Dar femeile, zici tu, au trebuinţă de a protesta de amorul lor... Aidi, fie! să ne îngenunchiem pe piatră, în fundul bisericuţei, în faţa icoanei Virginii şi să jurăm...

— Să jurăm ce?

— Ca să ne iubim întotdeuna?

— Bine!... să ne iubim întotdeuna... şi apoi dă-mi guriţa ta şi să ne iubim.

Dar iată că a doua zi după jurămîntul său Felicia dispăruse... şi cu ea fugise amorul ei.

Şi pe cînd eu plîngeam, ea rîdea în braţele amantului său.

Şi pe cînd eu murmuram:

— Felcio, te iubesc!

Felicia zicea altuia:

— Te voi iubi întotdeuna!

— Unde e dar amorul? mă întrebai eu. Dar mă coborîi în inima mea şi găsii acolo amorul...

— închisoarea mi-e bună, îmi zise el, rămîi aci.

— Dar îţi dau libertatea, amorule, du-te. ‘Vade retro Satanas!’

— Amorul e totdeauna liber, şi iată pentru ce rămîi unde-mi place.

— Tu nu eşti dar capricios?

— Amorul n-are capricii cînd este amor!

— Vai, amorul există. Atunci dar ce e femeia?

Şi pentru că mă rătăcisem în pădure, pe marginea unui eleşteu, zării o vîlvătaie de foc.

Vrui s-o urmăresc, dar ea începu să facă mii de nebunii, să sară împrejurul meu şi în cele din urmă cînd eram gata s-o apuc, îmi scăpa nencetat, cătînd a mă atrage spre vreo prăpastie de unde n-aş fi mai ieşit niciodată.

După ce-mi regăsii drumul meu, vîlvătaia mă abandonă şi alergă înaintea unui alt călător pentru ca să caute să-l piarză. Sărmanul om o ascultă, şi ea îi sapă un frumos mic mormînt pe care vine să joace şi să rîză în fiecare noapte.

Atunci bătui tare şampania şi umplînd paharul meu pînă în buze, întrebai iar:

— Ce este femeia?

Dar şampania pîlpîi; scînteile sale traseră în semne magice în fundul paharului, un cuvînt misterios pe care ştiui să-l traduc, căci adevărul îmi dete oglinda sa si citii:

— Maria, nălucă!

— Elena, nălucă!

— Paulina,nălucă!

— Felicia, nălucă!

— Femeia este năluca omului.

Şi cînd paharul meu fu gol şi capul meu liniştit, ascultai vorbele inimei şi raţiunii mele.

Inima îmi zise:

— Amorul... adevăr!

Raţiunea adăogi:

— Femeia, nălucă!

Ei bine! pe Dumnezeu! ce-mi pasă! Să iubim năluca; să iubim toate himerele! Bătrînii aveau himera lor; noi vom avea pe a noastră.

Spune-mi, Felicio, scumpa mea mică nălucă, vrei tu să mă laşi să te mai iubesc? Redă-mi părul tău, guriţa ta şi ochii tăi, şi voi crede că năluca e un lucru dulce, singurul lucru bun din această lume.

Părinţii noştri au divinizat năluca Eu crez bine că acea divinitate a străbătut seclele şi a rămas tot-deuna nebună, totdeuna jună, totdeuna mincinoasă, totdeuna capricioasă, totdeuna infernală, totdeauna adorabilă, totdeuna femeie.

Trebuie să iubeşti femeia precum priveşti fulgerul; căci femeia şi fulgerul sunt două flacăre cari mor născînd.

XXIX
(Ultima pagină a manuscrisului)

„Ţie, George, îţi sunt datoare ultimul meu cuvînt, ultima mea privire.

îţi scriu, după o lungă singurătate, amicul meu, după un timp de căinţă şi de rugi. Vroi să zic prin aceasta că-ţi scriu fără venin şi fără amărăciune, fără ură şi fără remuşcări.

Vei citi aceste rînduri, ele-ţi vor spune dacă ai fost iubit. Nu mă judeca rău, amicul meu, şi mai cu seamă

nu judeca lumea mai rău decît nu merită. Afară din acestea, cînd aş fi culpabilă de o altă crimă decît de aceea că te-am iubit, dacă te-aş fi înşelat, oare pentru aceasta trebuie să nu mai crezi nici în amor, nici în femeie?

Nu, George, nu trebuie să pui pe întreaga societate responsabilitatea durerilor ce ai suferit, decepţiu-nilor ce ai simţit.

Acuză-mă, dacă cere trebuinţa; tratează-mă de femeie fără inimă şi de curtezană; tîrăşte-mă în tină, dacă prin aceasta poţi conserva inima şi credinţele tale; eu nu mă voi plînge.

De cînd m-am îndepărtat de tine, George, am suferit atît, am plîns atît încît Dumnezeu trebuie să fie satisfăcut, şi fericirea se poate întoarce la tine; el ar fi nedrept dacă sacrificiul vieţii mele n-ar servi aceluia pentru care-l fac.

Şi acum, amicul meu, lasă-mă să-ţi spui că nu cunoşti nicicum inima mea; ultima noastră întrevedere mi-a probat-o; tu mi-ai vorbit atunci limbagiul raţiunii, logicei, dar nicicum al amorului. Femeia n-are trebuinţă de a fi consiliată, ea are trebuinţă de a fi tîrîtă, şi tu ştii bine că nu sunt totdeuna cuvintele cele mai bune cari ne mişcă mai mult.

Dacă ai fi vărsat o lacrimă, amicul meu, dacă drept toată elocvinţa ar fi conservat pe buzele tale această singură mică frază aşa de simplă, dar aşa de bună: Te iubesc; — Oh! atunci, aş fi căzut îndată la genunchii tăi, zicîndu-ţi.

George, sunt culpabilă! scapă-mă de mine; din braţele tale fă-mi un adăpost în care să mă pot rezema şi apără-mă contra propriei mele slăbiciuni;

Căci eu sunt slabă şi nu ştiu să iau iniţiativa binelui; aceasta ai zis-o, şi este adevărat. Dar tu mi-ai fi

făcut un mai mare serviciu dacă ai fi cugetat-o fără să mi-o zici.

Natura mea se supără în faţa mustrărilor care nu sunt decît mustrări, dar ea priimeşte pe acelea care sunt ascunse sub o sărutare.

Cu toate acestea, amice, m-ai făcut să rup un le-gămînt ruşinos, şi îţi mulţumesc; dar acest legămînt ascunde un secret pe care dacă ţi l-aş confia ai vedea că întîia mea greşală este dintre acelea pe cari un om ca tine o poate ierta.

A doua greşală a mea e că te-am iubit, apoi că am fost prea slabă contra dispreţului lumii, afişînd ruşinea mea.

A fi iubită de tine şi a te iubi, a avea fericirea de a fi mumă şi a-mi lipsi curagiul este adevărata mea crimă! dar este mare, nu e aşa, prea mare?

Oh! ştiu, amicul meu, că am meritat toate suferinţele, toate durerile ce am avut, toate lacrímele ce am vărsat. Şi pentru aceasta nu m-am plîns, n-am căutat a mă face interesantă, a te întrista pentru mine; nu ţi-am spus cînd ora mea cea din urmă a fost numărată:

Amicul meu, vino!

Căci figura mea este tristă, obrajii mei serbezi, ochii mei sleiţi, şi ţi-ar fi fost milă, tu eşti aşa de bun.

Nu; căci eu nu merit nici chiar mila ta, şi a muri cu o sărutare a ta pe buzele mele n-ar fi fost o expiare, ci o fericire.

Am vrut numai, George, să-ţi confes viaţa mea în acest minut suprem în care nimeni nu mai minte, să-ţi cer să nu mă dispreţuieşti şi să laşi suvenirea mea să doarmă în pace în umbra uitării sau indiferinţei tale.

Dar dispreţul tău! îmi pare că mi-ar putea face groapa şi mai rece, şi tu mă vei cruţa de această ultimă tortură.

Mor, amicul meu, pentru că mă simţ în adevăr fără sforţă şi fără curagiu pentru viaţă. Aş fi murit de mult dacă n-ar fi fost oarecare împrejurări ce m-au reţinut.

Astăzi cînd toate sunt finite pot să mor. George, dacă nu ne-am fi îndoit de Dumnezeu, niciodată nu ne-am fi îndoit unul de altul.

George, amicul meu, bunul meu iubit, încă o graţie pentru aceea care nu mai este, dar pe care ai strîns-o de atîtea ori pe inima ta arzîndă, care de atîtea ori a palpitat de amor în braţele tale; George, cînd timpul sau indiferinţa te vor face să mă ierţi, vino cîteodată de pune o floricică pe mormîntul meu, căci voiesc, vezi tu, ca sărmana mea mumă să găsească pe el uneori cîte o folare măcar cît de mică, cît de veştedă care să-i arate că cel puţin un om se mai gîndeşte la copila ei.

Mă vei refuza tu?

Nu; căci tu eşti bun şi generos chiar ca idealul generozităţii şi bunătăţii; şi apoi, m-ai iubit prea mult pentru ca să poţi să n-ai puţină milă. Dumnezeu îmi zice să mor liniştită, căci tu vei împlini ultima mea dorinţă, şi las să mă legene această speranţă, sigură fiind că nu o vei înşela.

Voiesc ca moartea mea să se atribuie imprudenţei, întîmplării, dar nicicum crimei.

Aproape de casa noastră, într-un sin al muntelui este o rovină repede şi profundă peste care trece cineva prin mijlocul unui trunchi de arbore. Am obiceiul să trec în fiecare seară această rovină pentru ca să mă duc să culeg, pe cealaltă margine, flori sălbatice cu cari ornez portretul lui George.

Unchiul meu pretinde că e o culpabilă nebunie de a se risca cineva pe această punte pe care o gazelă n-ar trece-o eu destulă siguranţă, şi că într-o zi mă vor găsi moartă în fundui prăpastiei.

Voi face ca cuvintele unchiului meu să se împlinească şi sinuciderea mea va avea cel puţin folos de a-i putea permite să zică odată cu drept refrenul său favorit: — O prezisesem eu!

M-am aşezat în faţa portretului tău.

Orariul a sunat cinci ore. Mi s-a părut că ultima oră ce mai trăieşte cineva sună într-un chip cu totul particular, cu totul sinistru.

In acest minut, mi-am adus aminte că chiar această oră m-a găsit adeseori rîzînd, sau palpitînd de speranţă şi de fericire, şi aceste suveniri m-au întristat.

— Sărmană oră! zisei, acum tu vei suna numai pentru dînsul.

Şi cît aş fi vrut să îmbrăţişez pe George!

Timpul era cam urît, şi ploua. Nu ştiu pentru ce această mică ploaie mi-a reamintit o mulţime de suveniri dureroase.

De cîte ori mă strînsesein astfel lingă fereastră ca să pot vedea cît de departe pe George ce îl aşteptam.

Vîntul asemenea a gemut printre ramurele arborilor şi m-am gîndit la preîmblările noastre de la moşie, la amorul nostru, şi la cîte altele, căci la cîte nu se gîndeşte cineva cînd gîndeşte pentru cea din urmă oară?

Şi apoi am plîns, am plîns, am plîns.

Cineva bate la uşa mea, mi se pare că omul care trebuie să-ţi dea această scrisoare. N-am timpul de a

o sigila. Doamne, iertare, iertare! Adio, George, George te iubesc! Auzi tu? te iubesc, te-am iubit întotdeauna... Cînd vei citi acest cuvînt, inima, sufletul şi vocea mea vor fi îngheţate, dar te iubesc! dar te iubesc!!

Felicia.“

— O! sărmana femeie! zise Alexandru ştergînd două lacrime, în vreme ce George strîngea manuscrisul.

— Da, sărmana femeie! repeţi George; aseminea am zis şi eu cînd am citit adiul său la viaţă. Din nefericire, omul Feliciei plecă cu scrisoarea prea curînd.

— Ce fel?

— Ei! ei! reluă George dînd din cap cu întristare şi ironie.

— Felicia n-a murit?

Drept orice răspuns, George întrebă pe Alexandrul

— Ai de gînd să baţi adunările în iarna asta?

— Zău, nu ştiu, m-ai cam speriat.

— Dec! ai face rău, lumea e o undă schimbătoare. Fost-ai alaltăieri la balul doamnei K...?

— Da, puţin.

— Ei bine! zise George cu neglijenţă şi jucîndu-se cu ciucurele de la haina sa de casă, n-ai observat o damă blondă care sta nencetat lîngă pian?

— Ba, da! aşa dar, acea jună femeie aşa de rîzîndă, aşa de voioasă...

— Şi aşa de fragedă! adăogi George; da, amicul meu, scumpul meu Alexandre, Felicia, Felicia, amanta d-lui Lascar în această iarnă, precum era şi iarna trecută; Felicia, gata a începe fără îndoială romanul ce abia l-a finit.

— Dar din acest amor, ce rămîne, George?

— O! Dumnezeul meu, răspunse George, prea puţin lucru: o femeie care se întoarce ostenită de la bal şi adormită; un amic care povesteşte, la gura sobei, o istorie altui amic; iată tot ce rămîne.

— Şi tu conchizi? întrebă Alexandru după un lung minut de tăcere.

— Nu conchiz nimic, răspunse George, decît că este ora de a ne culca. Noapte bună!

-— Noapte bună! zise Alexandru; şi dezbrăcîndu-se, şi adormind chiar, el repeţi în mintea-i acest cuvînt:

— Femea... nălucă! nălucă! nălucă!

XXX

Guţă către Alexandru

Bucureşti 186...

„Sunt sigur, amicul meu, că aştepţi cu nerăbdare răspunsul la cea din urmă leteră a ta şi eă mă acuzi de negiijinţă. Iartă-mă, dragul meu; dacă nu ţi-am răspuns îndată, asta am făcut-o numai şi numai ca să pot satisface cît mai bine dorinţa ta.

De trei ani de cînd mă aflu în Paris, zici tu, nu ştiu nimic despre inima lui George; aş dori dar, Guţă, să-mi spui tu, căci numai lâ tine mă pot bine adresa, dacă el e tot aşa sceptic cum îl ştiu.

O! dragul meu! O zi poate schimba o lume, dar încă trei ani pe un om!

Te-aştepţi cumva tu la ceea ce am să-ţi spui? Nu crez, şi poate chiar n-aş fi crezut de tine dacă nu mi-aş lua bine toate măsurele, dacă nu te-aş putea pune în stare, cu tot spaţiul ce ne desparte să citeşti singur în sufletul lui George sau mai bine să vezi în sufletul lui.

Ei! acel George care se silea să te smulgă din braţele iluziunilor ce te legănau; acel profesore de disec-ţiune morală, acea inimă rece la toate impresiunile vieţei; acel suflet mai sceptic decît scepticismul chiar, acel spirit care ţi-arăta inima femeii sub toate aspectele sale, ce-ţi expuse toate mizeriile şi slăbiciunile ei; acel braţ forte care te plimbă prin toate cotiturile ei, care te sforţă să pui degetul pe ranele cangrenătoare; în fine, acel om care te făcu să uiţi pentru totdeauna pe Elisa Plivescu şi amorul, acel George, zic, e... amorezat! Aşa, amicul meu, miră-te şi mă crede!

Dar, vei zîmbi tu, ce lucru mare e de a fi amorezat? asta nu va să zică a iubi! E amor şi amor!...

Ei, scumpul meu! Cînd am zis amorezat, am vrut să înţelegi că iubeşte, că el iubeşte cu toată puterea sufletului său; şi ca să te convingi de adevăr mă voi servi chiar de cuvintele lui.

Iată ce zice el:

„Gîndu-mi zi, noapte e tot la ea.

Eu n-am odihnă, n-am veselie,

Tot plin de grije, cu nebunie

Grăbesc minutul s-o pot vedea.

Somnul mă fuge; mereu veghez!

Ochiu-mi drept lacrimi înoată-n sînge;

Inima-mi tristă de dor se strînge,

Cînd cat în mine mă spăimîntez!

Tîmpla-mi svîcneşte, capul mi-e-arzînd

De gînduri triste şi dureroase.

Simţ că-mi înghiaţă măduva-n oase;

Mi-am rupt plămînii tot suspinînd!

Un foc de moarte îmi arde-n piept,

Şi să-l pot stinge nu am putere.

Setosu-mi suflet cu foc mi-o cere

Cînd e departe, cînd o aştepta

Şi ca să arate cît ţine la amorul ei:

O zi iubirea-i de mi-ar da ea,

I-aş da cu totul viaţa-mi întreagă,

Chiar de-ar fi groapa-mi oricît de neagră,

Chiar de-ar fi moartea-mi oricît de greaî

Acum, amicul meu, tot te mai îndoieşti? A! încă?. Ei bine, citeşte!

„Dea regii a lor sceptruri şi tronuri aurite,

Şi manta lor muiată în fir, mărgăritar,

Popoarele supuse, sub jugul lor strivite,

Şi geniul, trufia-i şi gloria-i Cezar;

Dea Cerul ziua-i albă şi cea mai dulce rază,

Şi cei mai vii luceferi, şi cei mai focoşi sori;

Natura toţi zefirii ce-n braţele-i visează,

Pămîntul ori ce fructe şi ori ce mîndre flori;

Dea bunu-i cel din urmă, întreaga-i avuţie,

Cu care poate lesne crud-gîrbovul avar

Să cumpere o lume, o-ntinsă-mpărăţie,

Şi marea cel mai mare, mai pur mărgăritar;

Dea preotul credinţa-i, iubirea de părinte,

Unica-i oră bună sărmanul amărît,

Copila frumuseţea-i şi visele-i iubite,

Şi cartea sa de rugă şi crucea-i de la gît;

Dea tot cerul, pămîntul, natura, muritorul,

Dea totul, infinitul, abis necunoscut,

Şi nu o zi durerea ce-mi dă astăzi amorul

S-o curme nu putea-va, dar chiar nici un minut.

Nimic nu poate lumea, nimic nu poate Cerul!

Nimic nu pot eu unul şi plîng, şi plîng, şi gem;

Şi lacrimile mele le-nvăluie misterul,

Şi niminea nu ştie: mă rog sau crud blestem!

Şi cine ar putea să-l facă fericit ne-o spune într-o altă poezie; e Ea! ea, visul lui, frumoasa lui Mnemosină.

Iată ce zice el, cînd Ea, ca şi tine, se îndoia despre amoru-i:

„Vrei să pui tu p-a mea frunte a abisului sudoare,

Să se scurgă a mea ziuă mai deşartă ca un vis,

Să-mi albească ochii-n lacrimi, să nu văz mai mult ăst soare,

Lumea toată să îmi pară o-nchisoare, un abis?

Vrei pe sufletu-mi a-nchide mina nopţii cea mai neagră,

Cea mai grea, crudă durere în zdrobitu-mi piept s-o port?

Să nu ştiu ce e odihna, să nu am o oră-ntreagă,

Pentru zi să fiu o umbră, pentru noapte un biet mort?

Precum vîntul muge-n stîncă înăsprit de furtuni grele,

Vrei tu viaţa-mi să se ducă suspinînd pe urma ei?

Să-mi aducă folos mie aste zile tinerele,

Ce folos aduce steaua fără raze sau scîntei?

Ca străin să cîrit cu buha cîntul nopţii cel mai jalnic,

La a lumii fericire să fiu oaspe plîngător;

Pentru mine să nu sufle vîntul dulce, vîntul tainic,

Care face să-nflorească floricelele d-amor?

Vrei tu, spune! — de nu, iute alba-ţi frunte descreţeşte,

Las-să joace p-a ta buză micu-ţi rîs fermecător.

Mnemosino! vine vara, vezi, copacu-n frunze creşte,

Să lăsăm sufletul nostru să tot crească în amor.

Ce ţintezi aşa lung Cerul?de ce-ţi tremură şi glasul?...

Cerul, dragă, e departe; uită-te în ochii mei;

Spune-mi mie ce te doare, căci poetul este vasul

In care poate femeia să-şi verse inima ei.

Şi mai lasă aste temeri! viaţa noastră e ca fumul!

Să nu pierdem nişte zile ce-aşa pline ne zîmbesc.

Vino colea lîngă mine să fim floarea şi profumul,

Şi din doi să facem unul; Mnemosino, te iubesc!“

Toate acestea, dragul meu, sunt adînc simţite de el; nu este numai un zbor al inimei sale; nu se înşeală, căci zice:

"N-am să-mi las mintea nebună

Ca pierdută-n ideal,

C-o poetică minciună

Să-i ridice pedestal“.

Ca să te asiguri, apoi, eă nu mai e omul de altădată, vezi ce mai zice tot el:

Uitarea mă desparte de chin şi suferinţă;

Renasc c-un cînt pe buze şi-n suflet cu credinţă

Speranţă-n viitori

Din noaptea-mi naşte ziua lumina ce tot creşte;

E foc ce-n vine-mi curge şi simţu-mi lămureşte

In simţ nemuritor!“

Şi mai departe:

Şi azi trăiesc; nu-s omul cel sceptic de-altă dată;

Azi soarele nu-mi pare pe cer o tristă pată.

Ci raze îngereşti!

In cîntul filomelei găsesc o notă dulce,

Ce sufletu-mi molatec îl mînă şi îl duce

Acolo unde eşti!

Mai dă şi acum, dacă mai poţi din umeri! Aşa, dragă Alexandre, vezi singur cită depărtare e de la George care-l ştii tu pînă la George de care-ţi vorbesc eu.

George dar, azi iubeşte şi toată viaţa lui, tot viitoru-i şi tot, în fine, îşi pune numai în acest amor.

Aci îmi vei mai da voie, scumpul meu, să-ţi citez cuvintele lui; cum spune singur că lumea pentru dînsul se închide în obiectul amorului său. Iată ce zice el frumoasei sale Mnemosine:

Vezi tu, dragă Mnemosino, dacă am putea noi oare

Să ne pierdem d-astă lume ce ne e o închisoare;

Dac-am putea, Mnemosino, cu inima noastră plină

De lumine, şi în suflet cu credinţa cea mai lină;

Beţi de dulcile transporturi, d-o melancolie-ntreagă,

Să rupem recile noduri cu cari ăst oraş ne leagă?

Dac-am putea să ne pierdem din acest Bucureşti mare

Care chiar în nebunia-i e schilod de întristare?

Am fugi, ş-atunci ne-am duce prea departe, ori şi unde,

Să călcăm, uitaţi de zgomot şi de urele profunde,

Un colţ de pămînt în care s-avem puţină verdeaţă,

Doi, trei pomi, un cer albastru, cu o albă dimineaţă

O căsuţă mititică ascunsă în floricele,

Puţină singurătate, tăcere, ş-un pumn de stele,

O frumoasă păsărică să ne dinte la răcoare,

Umbră; — şi ce trebuinţă avem noi d-alt ceva oare?...

Ah! sunt sigur că după citirea acestora, întîiul tău strigăt are să fie: — Dar e el oare adevărat iubit? e el adevărat fericit?... La aceste întrebări mă opresc de a-ţi răspunde eu. Spuie-ţi el singur! Aruncă-si ochii pe jurnalul ce-ţi alătur aci şi te încredinţează: este scris de el, de George.

Uitam însă să-ţi arăt, dragul meu, în ce chip am prins acest jurnal.

In ziua în care priimii scrisoarea ta, alergai la George să i-o arăt; el nu era acasă, plecase afară pentru cîteva zile... nu rîde!... nu rîde... căci el nu plecase singur.

Pusei să-mi deschiză camera sa ca să-i las scrisoarea ta pe masă, şi astfel să-i fac o surpriză plăcută la întoarcerea-i. Aici, pe masă, găsii acest memoriu, uitat negreşit de dînsul în graba plecării sau cine ştie cum; căci el nu mi l-a arătat niciodată, nici nu mi-a vorbit despre aceasta.

Aveam trebuinţă de probe ca să te pot convinge despre adevărul celor ce vream să-ţi zic în privinţa lui George. Întîmplarea dar mă favoriza destul de bine. Profitai de ea şi copiai ce putui din acel jurnal; aş fi vrut să-l copiez întreg, dar multe pagini nu se pot descifra.

Prin urmare, mă opresc aci ca să-l las pe El să vorbească; El vorbeşte mai bine decît mine!

Citeşte! Citeşte!

XXXI
JURNALUL UNUI JUNE

Octombrie — Bucureşti, Azi luni seara.

—Miezul nopţii.

„Iată o idee nebună ce-mi trece prin minte. Dar ce să fac acum cînd ninge afară, şi cînd stau la gura sobei; ce să fac altceva decît să visez şi să scriu?

Mai adineaori căutînd într-un sertar, am găsit un mic album, încă neatins, pe care-l cumpărasem altă dată ca să copiez în el nişte versuri...

Pe acest album am să scriu dar, foarte simplu, cugetările mele din fiecare zi; dacă voi avea ceva la-crime de vărsat, lui i le voi confia; voi avea jurnalul meu, mica mea carte de aur.

Salutare dar ţie, domnule jurnal! Fi-vei dumneata un confidinte prea discret, prea sigur? Te încep cu o mînă uşoară, au tot aşa te voi fini? Vai! cine cunoaşte viitorul?

Azi dimineaţă, prea de dimineaţă încă, tocmai cînd mă sculam, am priimit un mic bilet de la buna mea Tina.

Ea mă invită la intima ei soarea; acest bilet era aşa de încîntător, încît, priimind din inimă, n-am ştiut cum să-i răspund. Cu toate acestea am luat o foaie de hîrtie, un condei, şi, după ce mi-am întors cugetarea în mintea-mi vrun quart de oră, abia am găsit aceste fraze:

„Draga mea Tino, voi veni!“

N-am putut seri nimic mai mult; dar e adevărat că aceste cîteva cuvinte le-am însoţit cu cel mai voios zîmbet, parcă ea ar fi putut vedea.

Iubesc prea mult pe Tina; ea e singura mea amică sinceră.

înainte de a mă duce la ea mi-am făcut puţin toaleta.

Pentru ce?

Adunarea era numeroasă. Fericiţi cei ce pot avea atîţia amici, cînd e aşa de greu să găseşti un singur amic adevărat. Dar Tina e aşa de bună, aşa de binevoitoare, aşa de veselă, încît oricine o iubeşte. Acolo se aflau multe figuri ce încă nu le cunoşteam, dar puţine capete bine caracterizate.

Am băut ceai, am cîntat puţin, am spus destule glume şi nimicuri.

La unsprezece ore m-am retras şi iată-mă fără nici o nouă emoţiune, fără nici o părere de rău, fără nici o speranţă mai mult, aşezat la gura sobei, singur şi cugetător, cum eram mai acu patru ore.

Au plăcerea schimbă ceva din viaţă? Nu, dar o face să treacă; ea nu umple deşertul lăsat de fericirea ce s-a dus, dar îl ascunde, vai!

P.S. Acolo era o frumoasă femeie despre care mi s-a vorbit cu o mare bunătate.

Marţi seara... Octombrie

Azi nimic nou; am stat la gura sobei ca să visez; dar să visez la cine, să visez la ce? Astfel am adormit.

Pe seară am ieşit un minut; pe podul Mogoşoaiei, cineva m-a salutat, mi se pare că era frumoasa femeiede ieri seară, dar n-am putut-o bine vedea.

Miercuri... octombrie

Sunt trist!... Neavînd ce face m-am apucat să cuget la trecutul meu, şi tot cegetînd, am dat peste negrele mele idei. — Aşa!... nimeni nu mă iubeşte... n-are cine citi în sufletul meu, sau ce-l puţin să-l divine. Sărman străin!!!

Joi... octombrie

Mai adineaori eram cit p-aci să arunc în foc acest blestemat jurnal. Alaltăieri l-am început rîzînd, şi iată că după acum îi confiez nişte triste secrete. E prea rău din parte-i să nu uite ce i se spune şi să-mi puie nencetat sub ochi o cugetare amară ce din întîm-plare am avut şi pe care aş fi uitat-o de n-ar fi fost el; va să zică cugetarea unui minut ajunge astfel uneori să devie cugetarea din toate zilele.

Mă tem că am intrat într-o cale fatală... Azi dimineaţă n-am avut oare nebunia să mă-ntreb cu seriozitate dacă am azi aceeaşi inimă?

Azi la d-na Catherina am revăzut-o pe frumoasa mea femeie.

Sîmbătă...octombrie

E prea adevărat, eu mă schimb din zi în zi. Am vrut să scriu azi ceva şi abia am putut înşira aceste două trei rînduri:

Ciudat lucru! întristarea nu mă mai lasă.

De miercuri pînă azi am văzut de două ori pe frumoasa femeie, mai întîi prin Lipscani, apoi la şosea.

Duminică... Octombrie

Duminică este ziua mea neagră, ziua mea de rugă cu toate acestea. Dar nu mai pot să mă rog de cînd sunt nefericit, căci eu sufăr. In van caut să mă prefac, boala e profundă, ea mă minează cu încetul... dacă ar putea să mă omoare?...

Pe la 12 ore am fost pe la d-na Catherina. Cînd intram eu, acea frumoasă femeie ieşea. Noi ne-am salutat, fizionomia ei nu mi s-a părut prea interesantă.

1 noiembrie

Soarelele încep, și am prea multe invitațiuni. Aș dori să mă duc la toate, dar mă annuiez: cum aș putea să mă amuz? În mijlocul durerii surde care roade inima mea nu ştie pentru ce, de cîteva zile, mă simţ mai plin de viaţă; îmi pare că orizontele vieţii mele se întinde; că am oarecare dorinţă ca să sper; dar ce săi sper?

D-na Maria mi-a spus că cunoaşte de mult pe acea frumoasă femeie. Ea e rudă cu d-na Catherina; vine adeseaori pe acolo; e o bună femeie după cîte s-arată.

2 noiembrie

Şi cutez încă a mă mai plinge... Sărmană femeie! vezi, ea ştie ce va să zică suferinţa! Azi, Tina mi-a povestit toată această tristă istorie cu talentul său de romancieră şi cu inima sa de femeie. Intr-adevăr aceasta e o fatalitate; ea se numeşte Mnemosina.

Ah! acest nume e prea gingaş; are în el melancolie şi mîndrie, suferinţă şi demnitate; dacă aş fi femeie mi-ar plăcea să mă numesc Mnemosina.

aceeaşi zi... seara

Am profitat de un minut de repaos, astă seară, pentru ca să examin puţin pe această frumoasă femeie; ea este amică cu d-na Zoe; aceasta o iubeşte prea mult.

Mnemosina într-adevăr este o femeie frumbasă, şi are în fizionomie un nu ştiu ce care nu-l găseşti la oricine; chipul ei e dulce şi puţin muşcător, dar fără răutate. Ea pare plină de simplicitate, de prea multă simplicitate, şi d-na Catherina găseşte că nu-şi prea bate capul ea pentru lume.

I se acordă mult spirit, multă originalitate; eu n-am auzit-o să spuie ceva care să te izbească. Dar sunt fiinţe care trăiesc o viaţă-ntreagă pe o reputa-ţiune dobîndită nu prea se ştie cum.

Din partea unei femei care tace şi ştie să asculte se presupune totdeauna mult spirit. Adevărul e că adeseaori pari a avea spirit nedeschizînd gura. Ou toate acestea, cată să mărturisesc, această frumoasă femeie are în colţul buzei ceva care seamănă cu uri dispreţ sau cu o ironie încîntătoare. Ea pare a-ţi zice: Dacă aş voi să vorbesc, să zîmbesc, să-ntinz piciorul sau să-mi mlădiu talia, aş face-o mai bine decît toate femeile voastre, dar nu voiesc.

Şi această obstinaţiune, de a se ţine în umbră, de a se ascunde, o face să fie remarcată. Aceasta oare n-o fi vreun calcul din partea ei?

Ah! hotărît sunt prea aspru pentru această sărmană femeie.

3 noiembrie

Azi am fost la d-na Catherina; ea se plîngea că eu o neglijez; am găsit-o singură... cu acea frumoasă femeie.

Erau amîndouă lîngă foc şi vorbeau. Din camera vecină, de unde le-am zărit, am făcut o mişcare ca să mă retrag, dar d-na Catherina care m-a văzut s-a sculat şi a alergat după mine rîzînd.

Am intrat dar, dar nu mă simţ eu în voia mea cu acea frumoasă femeie.

Am vorbit cîtva cu dînsa. Vocea sa e dulce şi pură şi prea simpatică, dar puţin tristă.

Diseară ea va fi la serata d-nei Zoe.

aceeaşi zi...seara

Deşi eram cam suferind, dar am fost la acea serată.

Ardoarea mea pentru plăcere mă surprinde, în adevăr. Din toate femeile de aci mai mult mi-a plăcut figura Mnemosinei.

Serata era minunată şi nu-i lipsea decît ceea ce lipseşte mai totdeauna seratelor; danţatori; aşa încît am fost constrîns să danţez. Mnemosina a danţat şi ea cum nu mi-aş fi putut închipui din parte-i. In adevăr, încep a crede că ea merită mai mult decît i se dă.

Am danţat o polcă cu dînsa.

5 noiembrie

Ziua mea de azi a fost o bună şi dulce mică zi; încă cîteva ca aceasta şi voi crede că primăvara va renaşte în inima mea.

Pe la 10 ore am fost la Tina, acolo se afla Mnemosina, ea m-a luat de mînă, m-a întrebat cum mă aflu, căci acum suntem amici buni.

aceeaşi zi

Recitind primele pagini ale jurnalului meu, observ că am povestit numai cîteva fapte, dar cît despre inima mea n-am zis nimic. îi ascund impresiu-nile mele, tocmai parcă l-aş scrie pentru confesorele meu. La ce mai serv dar să aibă cineva un jurnal, un confidente, un amic? De aci înainte voi fi franci; am să studiez inima mea.

8 noiembrie

O iubesc! da, o iubesc! în van aş căta să mă mai ascunz, o iubesc! şi de cum am văzut-o, am simţii că o voi iubi.

Acest secret aşa de dulce şi aşa de trist, păstrează-! bine, cărticica mea de aur, căci el trebuie să trăiască şi să moară numai între noi.

9 noiembrie

Dumnezeul meu! dar ce-am făcut, care este culpa mea, crima mea, ca ceea ce ar fi pentru alţii o supremă fericire să fie pentru mine un motiv de la-erime şi de dureri? Iubesc pe Mnemosina, am în fine in inimă acel amor care dă viaţă şi inundă de lumină cerească; am visul meu realizat; am totul ceea ce dă speranţa, ceea ce te face să înţelegi şi să binecuvîn-tezi pe Dumnezeu. Am amorul, acea flacără care purifică sufletul, acel vultur care poate privi în faţă soarele, şi care, pe aripa sa, duce inima pînă la cele mai înalte boite ale cerului; am în mine ceea ce-mi trebuie ca să mă măresc, ca să deviu om, ca să mă simţ capabile de toate devotamentele sublime; am viaţa, şi trebuie să înăbuşesc, să distrug, să sfarm, să mă fac destructorul impiu al operei lui Dumnezeu pentru ce?

10 noiembrie.

Revolta mea contra societăţii e o acţiune rea. Sărmană societate! ce-ar deveni ea dacă ar fi silită să-şi bazeze legile sale pe capriciul unui nebun cap ca al meu?

Nu, nu, totul e bine, şi numai eu sunt rău, numai eu sufăr, numai eu sunt nedrept.

Acum mă simţ mai liniştit, poate voi putea năbuşi zborurile inimei mele. Diseară, în loc de a mă duce la adunare unde va fi ea, voi sta acasă; mă voi închide cu suvenirile mele. Poate că acele suveniri mă vor face să uit... Cine ştie? Dumnezeu mă va ajuta.

11 noiembrie

Pentru ce nu m-am dus? O seară petrecută cu mine singur mi-a făcut cel mai mare rău. Cările mele de altădată mi-au amintit trecutele mele vise și toate acele vise mi-au arătat pe Mnemosina; ruga mea mi-a înălțat inima, și inima mea înălțându-se s-a apropiat de Mnemosina. Vream să cer lui Dumnezeu uitarea, și am cerut amorul Mnemosinei; vream să dau puțină liniște sufletului meu, și sufletul meu, lipsit de lumină, s-a tot izbit de pereții creerilor, astfel precum ar face o columbă cătând să zboare într-o neagră închisoare. Vream să nu mai iubesc, și iată-mă devenit gelos: da, gelos de toţi cei ce o împresor, de toţi eei ce au văzut-o ieri, în acea adunare, pe cînd eu stăm aci ca să plîng; gelos de feciorul care i-a luat mantila de pe umeri; gelos de cupa plină care a atins buzele ei; gelos de bărbatul ce a condus-o la cadril, ce i-a strîns mîna, căruia ea i-a vorbit. Aş voi să fiu eu pămîntul întreg, pentru ca pretutindeni să mă găsească numai pe mine, să nu poată iubi pe altul decît pe mine! Doamne, doamne, unde mă va conduce această pasiune aşa de arzătoare şi aşa de geloasă?. Ah! dacă Mnemosina ar putea să mă iubească, aceasta m-ar scăpa.

14 noiembrie

E învederat, eu nu mai trăiesc decît prin excesul vieţii; frigurile mă topesc, nu mai dorm; sunt palid, slăbesc; acest rău este spăimîntător, dar fără remediu.

Medicul meu pretinde că abuzez prea mult, că prea mă ostenesc şi afirmă că luînd cîteva băi, repaos, o hrană confortabilă, şi puţin vin negru, într-o lună cel mult voi fi bine.

Au acestea nu te fac să te îndoieşti de ştiinţă şi să te întrebi dacă ea nu este mai mult o hipoteză de cît o realitate?

15 noiembrie

Nu, nu voi ascunde mai mult timp secretul meu; îl voi Spune tutulor, afle-l chiar soţul ei, şi omoare-mă! Dar mai nainte Mnemosina, ea, va şti că am iubit-o; nu voi să asiste la moartea mea fără a cunoaşte motivul ei. Aceasta ar fi o nerozie din parte-mi, şi cel puţin îi voi face un serviciu prin aceasta dîndu-i ocaziunea de a studia inima omului sub o fizionomie nouă.

17 noiembrie

Mi-am păstrat secretul; în lipsă de alt bine, cel puţin rămîie-mi aceasta. Mnemosina, dacă ar fi ea o altă femeie, oare n-ar înţelege eă o iubesc? Dar nu, aceste pretinse cunoscătoare, sau ca să zic mai bine, doctori în ştiinţă morală, analizez foarte bine simţurile false şi nu înţeleg nemic din realitatea vieţei. Ele seamănă cu acei soldaţi de la teatru cari cu cel mai mare curaj dărîm cetăţile de mucava şi cari, la cel dinţii foc al inamicului, n-ar şti cum să fugă.

Aidi, iată că acum atac tot, pînă şi pe ceea ce o iubesc! Oh! durerea este o legătură sîngerîndă care te orbeşte.

Mnemosina fără-ndoială a-nţeles că o iubesc, căci alţii au devinat-o chiar. Dar ea nu mă iubeşte, iată tot! Se conduce ca o femeie cumsecade, şi pentru aceasta îi sunt dator mai mult amor şi recunoştinţă.

Cu toate acestea îmi pierd oarecum capul cînd o văz, şi nu pot fără a o vedea.

18 noiembrie

O, Dumnezeul meu! ce se petrece oare în mine? Inima mea e strînsă, parcă aş sta să plîng. Simţ contra Mnemosinei mişcări de ură; îmi pare că acel amic, acel amic care a strîns-o de mînă îmi fură un bine care este al meu, că privirea şi vocea Mnemosinei sunt ale mele, că ea este culpabilă către mine!

Cu toate acestea ce a făcut ea? Ea a priimit p-un amic! Şi eu, străin, necunoscut, ce-am drept să cer? Nemic alt decît politeţe. Şi cine mi-a refuzat-o? Dar am văzut mîna ei într-a lui; ea nu o retrăgea; şi cînd privirea mea s-a ţintuit asupră-i ca cum ar fi vrut s-o întrebe, ea şi-a întors ochii, ea n-a cutezat a o susţine.

Pentru ce? sărman nebun ce sunt! îmi promisese ea ceva? Este ea oare soţia sau fidanţata mea? Mă iubeşte ea sau mi-a zis că mă iubeşte?

Şi pentru ce m-ar iubi ea? spusu-i-am eu că o iubesc? Şi o iubesc eu oare, eu care, pînă azi, am privit-o cum priveşte cineva o frumoasă floare, cum priveşte cineva o păsărică sărind amoros printre frunzele verzi?

Cu toate acestea, cînd el i-a strîns mina, mi s-a părut că mi se rupe ceva în inimă; cînd ea rîdea cu el, cînd o dulce şi senină veselie lucea pe fruntea şi în ochii ei, am simţit că ea nu avea drept să ia o fericire ce nu venea de Ia mine.

Desigur acestea sunt friguri, friguri care vor trece pînă mîine; din fericire că ea n-a văzut nemic; ar fi rîs... Mnemosina să rîză de mine! O, acestea sunt friguri, trebuie să dorm! nu, am trebuinţă de aer, trebuie să îmblu.

1 decembrie

Iată mai multe zile, mica mea carte de aur, de cînd n-am confiat nemic fericitelor tale foiţe. Vezi tu, sunt mărturisiri care le cugetă cineva şi nu le scrie; speranţe cari se plimbă, ca nişte licăriri de noapte în inimă şi cărora nu îndrăzneşte cineva să le dea un corp, temîn-du-se ca, atingîndu-le, să nu le vază pierind. Aci sunt eu ajuns; nu ştiu dacă trebuie să sper sau să mă tem; cu toate acestea mă simţ că trăiesc; îmi pare că Mnemosina mă iubeşte.

Miercurea trecută, am condus-o acasă împreună cu Tina. Sania noastră era aşa de mică încît abia puteam sta cîteşi trei. A trebuit ca ea să mă ţie de mînă pentru ca să nu caz. Cînd am ajuns la dînsa mi-a amintit promisiunea ce-i detesem de a-i trimite poeziile mele. — O, Dumnezeul meu! bătea oare inima ei atît de tare ca a mea cînd i-am ajutat a se da jos?

2 decembrie

Azi i-am trimis poeziile mele. Poate că Tina i-o fi spus că acolo sunt cîteva visate pentru ea... Ce să crez! Ce să crez! Gîndeşte ea acum la mine? Mă iubeşte ea, mă va iubi?

Ah! cîtă nespusă mîndrie conţine aceste convinte: a fi iubit, a fi trebuincios la fericirea altuia! a găsi şi un suflet care să cheme pe al tău, care să vegheze asupriţii care să se intereseze la toate senzaţiunile tale, care sa-si aşeze fericirea lui în fericirea ta şi să-ţi ofere în orice minut refugiul său adorat!

Fără amor, ce este viaţa? O cale dureroasă, împresurată de întuneric, o cale în care nimic nu te susţine, nimic nu te luminează. Cu amorul, calea înfloreşte; o lumină senină te conduce; nu mai eşti singur, ca să suferi, ca să te îndoieşti, ca să aştepţi.

8 decembrie

Viu de la ea. Ea era in pat, cam bolnavă. Ah! cît de frumoasă, cît de răpitoare mi s-a părut. Pe frumosul ei gffitiu avea nici o mîndră dantelă sau vreo scumpă ghiupiură, dar numai o simplă batistă înodată. Pe fruntea-i nici un mărgăritar, dar şi nici o zbîrcitură, dar un ochi cast şi viu, dar o privire limpede. Unde străluce privirea, la ce servă diamantul?

Mnemosina a debutat printr-un compliment asupra poeziilor mele, făcîndu-mi oarecari dulci critice şi dîndu-mi nişte consilie excelinte.

Mărturisesc că n-ascultam deloc, lăsam auzul să soarbă vocea Mnemosinei, pentru că ea se cobora pînă în inima mea şi găsea acolo un tandru ecou; dar cercam a visa pentru ca să-mi figurez că acea voce aşa de dulce vorbea de amor, iar nu de poeziile mele.

Intr-un rînd, ca să-i citesc una din poeziile mele, o poezie făcută pentru dînsa, m-am apropiat aşa de mult de ea, încît simţeam calda ei respirare, lunecînd în sinul meu, bucla ei uşoară mi-atingea obrazul, şi atunci mina mea, fără voie-mi, se împletici împrejurul taliei ei şi am strîns-o, da, am strîns-o acea talie, dar aşa de uşor, aşa cu teamă, încît ea nici n-a simţit; n-a simţit sau s-a făcut că nu simte?...

Apoi am vrut să-i spui că acea poezie, care i-a plăcut, după cît mi-a arătat, era făcută pentru ea, dar nu ştiu ce m-a oprit de a i-o spune. Am vrut s-o fac să înţeleagă aceasta, dar ea a început să-mi vorbească de glorie. — Au această voce pe care ea vrea s-o crează, eu nu ştiu bine că minte? — Şi ce să ştiu eu de glorie?

Gloria trece iute, prosperitatea zboară, puterea cade, eu nu voi nimic alt decît zîmbet şi vocea ei, aer, umbră, flori şi lumină.. Nu voi decît privirea ei, steaua mea, decît suflarea ei, floarea mea. Sub geana sa plină de lumină cerească nu voi să caut decît amorul! Cugetarea mea, urnă profundă, care ar putea să umple întreaga lume, nu vrea să umple decît inima ei!

O, înger cu ochii plini de scînteie, femeie cu zile pline de lacrime, ia sufletul meu pe aripile tale, şi lasă inima mea la picioarele-ţi.

10 decembrie

Nu visez oare?

Fericirea mea e moartă. Un om o zdrobeşte fără nici o muncă; c-un act al voinţei sale el şterge toate speranţele mele, omoară viitorul şi viaţa mea.

Mnemosina! Vrea să mă oprească de a mai vedea pe Mnemosina! să mă desparţă de carnea cărnurilor mele!

Nu, nu omule, tu nu eşti destul de forte pentru aceasta... Nu se smulge aşa lesne inima din pieptul meu...

O, Dumnezeul meu! pentru ce mă loveşti tu aşa tare? Au ca să mă pedepseşti că mi-am ridicat capul şi că m-am lăsat prin fericirea mea să mă-nalţ pe d-asupra omenirii? Oh! dacă aceasta este o crimă, ea e expiată!...

O! nu, este cu neputinţă; eu dorm, visez; deştep-taţi-mă, fie-vă milă, deşteptaţi-mă!

Nu, nu, sunt deştept, prea deştept; atunci cînd eram fericit, visam.

Ce! n-o voi mai vedea! Oh! ar fi trebuit să ştiu mal dinainte aceasta; ieri n-am privit-o destul, nu m-am adăpat destul de vederea ei! N-o voi mai vedea, nu, nu!

11 decembrie

Ce teribilă noapte am petrecut! Eu n-am văzut-o nici cum! Orice mîngîiere dar mi-e refuzată! Cit aş fi fost de fericit dacă ea ar fi putut şă vază lacrimile şi durerea mea, dacă ar fi luat parte la ea!

Dar nu! lacrimile ei mi-ar fi zdrobit inima; mai bine că n-am văzut-o, că nu i-am putut vorbi. Ce curaj mi-ar fi trebuit ca să-i ascund suferinţa mea? ca să nu-i arăt fundul inimei mele?

Sunt singuri n-am cum respira răsuflarea ei; dar ce? ochii mei nu vor mai întîlni pe ai ei? mina mea nu va mai strînge mina ei? vocea ei nu va mai răsuna în inima mea? Oh! imaginea ei ocupă toate visurile mele, toate cugetările mele; amorul ce am pentru ea este viaţa mea; în fundul celor mai indiferente acţiuni ale vieţei mele cineva poate regăsi acest amor, şi n-o voi mai putea vedea!... Nu, nu, aceasta este cu neputinţă.

19 decembrie

Aseară am revăzut-o; ea avea un ce sublim în privirile sale, priviri strălucitoare de melancolie ca ale serafimilor; fruntea ei era albă, culoarea obrajilor săi semăna cu coloarea norilor, pe care apusul soarelui îi pinge cu roşu. Buzele sale, buze răpitoare cari m-au făcut să visez atît de mult îndată ce le-am revăzut.

Oh! cine poate vedea roza înflorită şi a nu dori să o smulgă? Cine poate admira dulceaţa şi strălucirea frumuseţii, fără a-şi simţi inima întinerită?...

21 decembrie

25 decembrie

Azi pe la două ore am fost la Mnemosina; Tina mă rugase să mă duc s-o iau de acolo. Eram hotărît să-i spui tot ce sufăr, dar bărbatul ei era faţă şi a trebuit să mă retrag tot cum venisem. Diseară însă, cu orice preţ, îi voi vorbi.

aceeaşi zi... seara

Cînd i-am spus că poezia La Mima este făcută pentru ea, s-a uitat lung la mine. Nu mai ţiu minte ce i-am mai zis, tot ce ştiu este că stăm plecat la urechea ei, palid şi o lacrimă lucea în ochii mei. Răspunsul ei nu s-a părut mişcat. Au surpriză numai să-i fi dat acea emoţiune? — pentru ce s-a sculat ea îndată de lîngă mine?...

Dumnezeul meu! fă ca Mnemosina să mă iubească o singură zi, şi apoi ia-mi viaţa!

26 decembrie

Am fost la operă unde era şi ea. In vro două rînduri binoclul ei s-a îndreptat asupră-mi, m-a ţintit mult timp. Eu am făcut asemenea. De cîte ori m-am uitat spre loja în care se aña ea am întîlnit privirile ei; aşa dar privirile noastre se căutau! Fi-va de amor?... Oricum, tot mă simţ mai bine decît ieri, visează dar, visează sufletul meu!

Ea

„Este o ţară mai bogată decît Orientele, mai nemărginită decît lumea şi aceasta ţară este ţara viselor!

Cînd vine vara şi cînd, vara, vine seara liniştită şi dulce;

Cînd boschetele sunt pline de flori şi viţa verde se-ntinde sub fereastra mea;

Cînd se şterg unul cîte unul, în umbră, arborii gră-dinei şi se sting cîte unul, unul, zgomotele pămîntului;

Cînd stelele se deşteaptă în cer, şi la fiecare fereastră apare o lumină roşiatică;

Cînd sunt singur, singur de tot sub un boschet de verdeaţă, şi nimeni nu vine să mă distreze;

Îmi place să visez, să încalec pe un cal cu aripe nemărginite şi să mă ridic aşa de sus, colo în cer, încît să nu mai văz nimic, să nu mai auz nimic după pămînt.

Dar visul meu mă readuce pe pămînt.

Mă văz în el mai avut decît munţii de aur, mai puternic decît toţi monarhii uniţi, mai fericit decît fericirea chiar, mai mare decît geniul unui secul.

Şi cu toate acestea eu nu port nici o coroană pe capul meu, căci visul îmi zice că coroana de aur şi de diamante se schimbă adeseori într-un cerc de fier şi sfarmă fruntea care cutează a-o purta.

Eu nu poruncesc unui popor puternic, căci visul îmi zice că poporul seamănă cu un mare val care creşte mereu, şi înghite pe acei cari voiesc a se opune mergerii sale.

Eu nu sunt nici un sinior castelan, n-am nici casteluri forţi, nici citadele, nici soldaţi, nici gropniţe în cari să arunc cadaverile, nici cai acoperiţi cu fier, nici vînători cu torţe, căci visul îmi zice: Trecutul e trecut!... Nu e dat omului să-l tragă din ruinele sale. Lui Dumnezeu nu-i place ca să se galvanizeze cadaverile ce el face.

Eu nu sunt nici un mare căpitan, nici un mare poet, nici un mare pictor; n-am nici gloria unui Cesare, nici a unui Rafaele, nici a unui Shakespeare, căci visul îmi zice:

Gloria, este mizeria, adeseori foamea, gelozia, nedreptatea în cursul vieţei; un biet coşciug şi puţină pulbere după moarte.

Dar eu sunt mai mare decît geniul unul secul, mal fericit decît fericirea chiar, mai puternic decît toţi monarhii uniţi, mai avut decît munţii de aur... pentru că iubesc.

A iubi! a iubi! a iubi! repetă visul, este primul bun lucru al pămîntului, este singurul; căci este singurul ce-i dă cerul, şi acela care posedă în inima sa o părticică din cer este mai avut decît acela care posedă tot pămîntul, şi acel care poate strînge în braţele sale o femeie iubită ţine acolo un tezaur mai mare decît tezaurele Orientului.

Dar pe cine iubesc oare, o dulcele meu vis?

Ei bine... pe Ea! răspunde visul, şi am făcut-o din tot ce am mai bun, tot ce am mai pur.

Ochii ei sunt două stele, vocea ei e o notă din arpa eoliană, surîsul ei e o speranţă, fruntea ei, specialul Psycheii, şi sufletu-i se reflectă în el; mîna ei e a lui Phidias, piciorul ei al lui Praxitele, şi Venerea i-a dat drept Mie centura sa.

E un demon, e o femeie; e mai mult decît atîta, este Ea!

Şi acum, frumosul meu vis cu aripioare înstelate fă ca steaua să ştie că e stea, fă ca femeia iubită să afle că e iubită!

27 decembrie

Nu, amorul nu seamănă cu nici unul din celelalte sentimente ale noastre; senzaţiunile ce ne face el să avem nu seamănă cu nici una din celelalte senzaţiuni ale noastre; a voi să prinzi amorul pentru ca să-l analizezi este a voi să prinzi flacăra care fîlfîie pentru ca s-o topeşti, este să cerci imposibilele! Eu nu mai cerc nici chiar să discut cu inima mea; ştiu bine că inima mea nu m-ar asculta dacă aş voi să-i vorbesc acel limbagiu antiraţionale în amor ce se numeşte raţiune. Eu seamăn cu o floare atîrnată d-asupra apei, şi pe care aurora serei a dezlipit-o de tulpina sa şi a precipitat-o în corent. Ge poate sărmana floare singură în mijlocul curentului ce o târăşte? Rîuleţul conduce la gîrlă, gîrla conduce la fluviu, fluviul conduce la Ocean, şi Oceanul seamănă cu un nemărginit neant în care totul se afundă; dar oare ce pot eu? Pentru acea mică floricică căzută din întîmplare în rîuleţ, Dumnezeu schimba-va pămîntul, opri-va fluviurile pentru a le face să se întoarcă la sorgintele lor şi să reverse toate córentele? Nu, fără-ndoială, căci dacă în Ocean totul se pierde pentru noi, totul se regăseşte pentru Dumnezeu. Oceanul e calea care c-un cap ţine de pămînt şi cu celălalt de Cer. Vie naufragiul! Eu sunt gata; dacă sunt culpabile, dacă lumea mă va osîndi, voi apela la tribunalul lui Dumnezeu. Pe fiinţa supremă o voi întreba pentru ce m-a făcut aşa de slab contra unui amor aşa de mare?

Toată noaptea m-am gîndit la Mnemosina, toată noaptea sufletul meu a fost cu al ei; restul pămîntului dispăruse, şi noi eram singuri într-o grădină fermecată, unde sufletele aveau o voce şi cîntau. Mnemosina îmi zicea:

— Te iubesc!

Şi eu îi răspundeam prin nişte aşa de dulci şi tandre cuvinte încît ele s-au cadenţat în poezie, şi încît azi dimineaţă, readucîndu-mi-le aminte, am văzut că vorbisem în versuri.

Sărmane versuri amoroase, născute în umbră, între două vise, le voi scrie, şi le voi da Mnemosinei, dacă vreodată, ea va şti că le-am făcut eu, vreodată, mi le va cere.

XXXIV

29 decembrie

Acum sper, încep a crede. — Dumnezeu, în această seară, mi-a deschis inima ca să arunce in ea cerul. Totul este frumos, totul îmi rîde în viaţă şi port capul aşa de sus, încît îmi pare că nu-l mai simţ pe umerii mei, şi dacă umblu, picioarele îmi par nişte aripe, atît de uşor sunt. — Cît de frumoasă are să-mi fie viaţa!... cît de scurte o să-mi pară zilele... de azi înainte voi avea dreptul să citesc în ochii ei, în sufletul ei...

Doamne! dacă toate acestea nu sunt decît un vis, fă să mor înainte de a mă deştepta, pentru ca să rămîi tot în cer!

1 ianuarie

Da, ce-am făcut? Ce! i-am furat un sărut!

Vai! acel sărut ce i-am furat mi-a făcut mai mult rău mie decît ei; el n-a fost o fericire; i-am furat ce ar fi trebuit să-mi dea; acel sărut, care aluneca prin vinele mele ca un foc, pe ea n-a mişcat-o, a contrariat-o; am sărutat-o precum aş fi sărutat gura de marmură a unei statui sau a unei moarte; ea mi-a-ngheţat inima. O, nu mai voi aşa săruturi reci; dacă aş fi ştiut să-i surprinz acel sărut; dacă aş fi ştiut că aceea pe care o simţeam resplrînd pe pieptul meu era liniştită şi rece; că inima ei nu bătea mai tare decît alt-dată; că sîngele ei nu curgea mai cald, nici mai repede; că mîna ei în mina mea nu tremura decît de frică, aş fi respins-o departe de mine ca pe un şarpe. Ceea ce iubesc în ea, în Mnemosina nu e corpul ei, nu e spiritul ei, e amorul, amorul ei. Dacă ea mă iubeşte sau mă va iubi cu un rece şi ridicul amor de salon, c-un amor în care să nu-şi puie toată viaţa, n-are de ce să se teamă de mine! N-o voi mai surprinde... Amorul nu acordă, el dă, şi este fericit de ceea ce dă!

2 ianuarie

4 ianuarie

Oh! ea mă iubeşte; ea mi-a spus-o, mi-a spus-o, aceasta nu este un vis; nu cutez să crez în atîta fericire; deşteptarea ar fi spăimîntătoare. Tu, Mnemosino, tu eşti a mea! Oh! mulţumim! mulţumim! ţie-ţi sunt dator toată fericirea vieţei mele: nu e aşa, âi nu visez?... O! nu, este ea; aceasta e prea mult, e prea multă fericire, prea multă pentru un om! ea mă doboară, ea mă omoară! Ea este a mea, al meu este amorul ei! O Dumnezeul meu!

8 ianuarie

Ea mă iubește! o, Mnemosina mea! cât de frumoasă e ziua mea! Încep o nouă viață.

Ah! Cîtă fericire aș vrea să-i dau! cît îmi pare de rău azi că n-am toate darurile naturale la cari n-am visat niciodată! cît de mult aș vrea să fiu frumos pentru ca privirile ei să se poată opri numai pe mine, precum privirile mele se ţintez numai pe ea. Ea este aşa de frumoasă, ochii ei au atîta dulceaţă.

Spiritul ei e aşa de uşor, aşa de graţios! eu n-am decît un exterior şi un spirit nensemnător: ea-mi dă de o mie de ori mai mult decît îi dau eu. O, mulţumim ţie, n-am să-ţi dau drept fericirea ce-mi dai decît amorul cel mai arzător, un suflet, o viaţă, ţie, totul ţie.

Spune-mi, spune-mi însă că eşti fericită de amorul meu, că ţi-e de ajuns! spune-mi că mă iubeşti! Va trece mult timp pînă să mă pot obişnui cu această idee; viaţa mea e astăzi aşa de schimbată printr-acest singur cuvînt.

10 ianuarie

12, ianuarie

Azi ea m-a întrebat rîzînd dacă poeziile ce-i dădusem să le citească sunt într-adevăr făcute pentru ea? Dar pentru cine pot fi!

Da, pentru tine, totdeauna pentru tine! ce-ar mai putea să cînte lira mea? Ţie imnul amorului! ţie ruga sufletului meu! Care alt nume poate deştepta azi delirul meu? Invăţat-am eu alte cînturi? cunosc eu vrun alt drum? Da, tu eşti care prin privirea-ţi luminezi întunecoasa mea noapte; imaginea ta lucei veselul meu somn; tu ţii mîna mea cînd merg în umbră; şi razele cereşti îmi vin din ochii tăi! Destinul meu este păstrat de dulcea ta rugă; ea veghează asupră-mi cînd adoarme îngerul meu! Cînd inima mea soarbe vocea ta ea provoacă soarta.

Au nu sunt în cer voci cari te reclamă? Nu eşti tu o floare străină de cîmpurile noastre? O, soră fiivirginelor din cer, sufletul tău este pentru sufletul meu reflectul focului lor, şi ecoul cînturilof lor.

Cînd ochiul tău cel dulce îmi vorbeşte şi mă contemplă, cînd rochia ta mă atinge cu un uşor zgomot, crez că mă ating de vreun colţ al templului, zic ca Tobia:‘Un înger este în noaptea mea!’

Cînd tu gonişi norul durerilor mele, am înţeles că de soarta ta căta să se lege soarta mea. Te iubesc, te iubesc, te iubesc! Ah! te iubesc atît, încît la singurul tău nume plîng, plîng* căci viaţa e aşa plină de rele!

Dumnezeul meu! pune pacea şi veselia lîngă ea! Nu turbura niciodată zilele sale, ele sunt ale tale, Doamne! Tu trebuie s-o binecuvîntezi!

20 ianuarie

Doamne! ce dulce şi suav lucru e un amor ca al nostru!

Iată mai multe zile de cînd nu ţi-am confiat nemic, scumpe jurnal; dar ce să zic cînd inima e aşa de plină şi cugetarea aşa de activă? Iubesc, exist, mă simţ fericit, şi aceasta mă ocupă aşa de mult, încât nu mai am nici un minut ca să mă gîndesc la amicii mei. Cu toate acestea revin la tine, sărmane con-fesore, ca să-ţi spui că, dacă păcătuiesc, nu mă căiesc deloc şi că, dacă nu mă vei ierta, nu voi mai crede în religiunea ta, căci ea nu mai este religiunea lui Dumnezeu.

Ah! fie iubiţi cum sunt eu, cu această ardoare, cu această delicateţă îmbătătoare, acei oameni cari mă acuză, şi vom vedea dacă ei vor avea curajul să smulgă inima din pieptul lor, dacă, avînd cerul în ei, ei vor goni cerul pentru ca să puie infernul! E lesne, vorbind de amor, să zici: Iubeşte sau nu iubi! E leşne să-ţi rîzi de un sentiment ce nu-l cunoşti şi să tăgăduieşti ceea ce nu poţi simţi; dar e mult mai bine să poţi răspunde:

— Iubesc, sunt fericit! Acest vis imposibil pentru voi, sărmani oameni, şi după care suspinaţi atît de mult tot înegrindu-l, eu l-am realizat, şi acum, spuneţi, faceţi, rîdeţi după paravanele voastre, şoptiţi la ureche, cu vocele voastre seci, ce-mi pasă! Credeţi voi că cînd mă aflu în faţa Mnemosinei, mai am timp de a vă băga în seamă, de a asculta răutăcioasele voastre cuvinte? O! nu; cînd Mnemosina e colea, n-am ochi decît pentru ea; cînd ea mişcă buzele sale, mă agăţ de ele şi nu mai am auz decît pentru ea!... O iubesc! auziţi voi, şi dacă pămîntul întreg m-ar blama, o voi iubi ceva mai mult, voi cred,e ceva mai mult în cer, şi voi dispreţui ceva mai mult lumea voastră!

Dar afară din astea, acest amor nu e el oare pur, aşa de pur ca şi cerul în cele mai frumoase zile ale lui şi ca cristalul în cele mai frumoase ape ale sale? Ce facem noi altceva decît să visăm deştepţi, să ciripim ca nişte păsărele şi să cîntăm ca nişte poeţi? Amorul nostru este idealul idealismului, sufletul sanctificat chiar prin el..

Oh! cîtă fericire avem noi în toate minutele şi pe cari nimeni nu le ştie!

O iubesc, o iubesc eu!

Dacă cînt, e pentru ea. Dacă citesc ceva versuri, dacă zic vrun cuvînt fericit, e pentru ea, numai pentru ea, totdeuna pentru ea. Dar ea o simte aceasta destul de bine, încît între noi e un fel de corent magnetic căruia datorim de a avea aceleaşi senzaţiuni, de a face să vibreze deodată amîndouă inimele noastre.

26 ianuarie

Doamne! cît o iubesc! Eu sunt cu totul al ei; ea are cugetarea mea constantă, secretul veseliilor mele, secretul celei mai neînsemnate, ca şi celei mai bune din speranţele mele. Numele ei îl murmur adormind, numele ei îl regăsesc în visu-mi, numele ei m-aşteaptă cînd mă deştept.

Şi ea, cum a putut oare să-mi răspunză prin nişte aseminea cuvinte. Cum a putut zice că prin dorinţa mea nu-i cer alt decît să-şi uite pentru mine toate datoriile sale, să trădeze... Negreşit că în acel minut ea nu s-a gîndit destul, nimic mai mult. Ii voi scrie.

„Eu voi ce vrea Mnemosina; nimic mai mult. Dar ea vorbeşte de datorii, de trădări, şi mărturisesc că n-o prea înţeleg. Ah! Mnemosina, dacă amorul tău cată să semene cu amorul, precum acele false lumine de salon seamănă cu soarele, precum valul gîrliţei adormite seamănă cu valul Oceanului, nu trebuia să mă iubeşti; căci eu dau un amor nemărginit, dar am trebuinţă de un soare pentru ca să lumineze sufletul meu şi de un Ocean pentru ca să scald inima mea. Eu nu înţeleg acele datorii cari lănţuiesc corpul fără a lănţui sufletul, eu nu-nţeleg că femeia se poate da fără amor unui soţ, şi să se refuze aceluia pe care îl iubeşte. Sau mai bine, cînd cineva e silit să invoce vorbele mari, trebuie să facă fapte mari; trebuie să năbu-şească inima sa, să nu zică: Te iubesc; mai cu seamă să nu iubească, căci aci stă întîia trădare, întîia uitare a datoriei. Dar după ce a trecut peste această barieră, după ce şi-a dat sufletul, să vie să zică: Mă voi opri aci; tu vei avea surîsurile mele, privirile mele, presiunea minei mele, nimic mai mult, tu care te iubesc; şi acela pe care nu-l iubesc, acela pe care-l înşel pentru tine, acela va avea sărutările mele, lanţul braţelor mele goale împrejurul gîtului lui; acela mă va chema şi eu mă voi prostitua lui. Oh! Mnemosino! Mnemosino! a zice cineva sau a gîndi aceasta este a zice că nu crede în puritatea amorului său şi că voieşte să-l răscumpere.

Este a primi o ruşine şi o infamie gratuită; căci dacă amorul nostru este o crimă, tu eşti culpabilă chiar aşa, culpabilă mai mult ţînînd cont de amorul unui soţ pe care nu-l iubeşti.

Amorul este tot unul. Dacă tu mă iubeşti, nu face nici o împărţire impură; nu lăsa corpul tău unde nu mai este sufletu-ţi; dacă tu împărţi, nu mai este amor!

Negreşit, înţeleg şi admir pe femeia acceptînd fără amor, dar pentru respectul promisiunilor sale, toate datoriile ce-i impune căsătoria, tîrînd cu durere toate lanţurile ce ea îi dă, şi distrugînd din zi în zi inima sa pentru ca să sufere mai puţin.

Acea femeie, dacă o voi întîlni în lume, dacă fruntea ei va fi înclinată, dacă buza ei va fi palidă, eu o voi plînge, voi da lacrime lacrimelor sale, poate chiar o voi iubi; dar o voi lăsa în voia ei, nu mă voi cerca să reaprinz o flacără care nu este stinsă, dar care, înfăşurată în propriile sale pîntece, se consumă uşor. Nu voi adăogi la durerea acestei femei, care se luptă cu atît curaj, o durere mai mult. Voi face mai bine sacrificiul vieţei mele întregi decît să-i dau o singură căinţă. Dar ca o femeie să vie la mine, şi să-mi zică: Te iubesc, iată-mă. Eu n-am căutat să rezist, pentru că ştiam că aceasta ar fi de prisos. Eu voi iubi şi pe acea femeie, şi o voi respecta ca pe cele mai pure, dacă în adevăr, acceptînd şi promiţînd acest amor, ea-i este credincioasă! Mnemosino, ţi-am spus adeseaori, eu sunt o natură nefericită, nu judec lucrurile lumii cu ochii şi cu inima lumii. Pentru mine, singura femeie culpabilă, cînd ea nu este mumă, este aceea care, de slăbiciune, înşeală doi oameni deodată; pe bărbat pentru amant, pe amant pentru bărbat.

Da, e o nefericire de a-şi simţi cineva inima bătînd afară din legămintele legale; dar nu poate fi responsabil, şi un amor mare, un amor venit de la Dumnezeu scuzează tot. Culpabil în ochii lumii, el este pur în faţa conştiinţei sale, şi, în cele din urmă, el nu înşeală pe nimeni. Se depărtează de cel ce nu-l mai iubeşte.

Da, trebuie să aibă cineva curajul să iubească în ziua mare şi să poată ridica fruntea sus pentru ca să fie loial.

Păcatul ascuns, păcat iartat! zice lumea. Ei bine! în acest păcat ascuns, în acest amor care se tîrăşte pe genunchi în umbră, ca un hoţ, stă deloaietatea; stă crima.

aceeaşi zi

Nebunul! ce eram să fac? ce eram să fac, dacă-i trimeteam această scrisoare?... O, acum cînd mă gîndesc mai cu răceală, văz în ce prăpastie mă aruncam singur; căci ea negreşit mi-ar fi răspuns şi răspunsul său ar fi fost desigur aceasta:

„George!

Ah! George, eşti crud şi fără milă, şi ce ţi-am făcut ca să merit acest exces de dispreţ? Tu vorbeşti de femeia care se luptă! şi ştii tu dacă nu m-am luptat şi eu, dacă n-am sleit toate puterile fiinţei mele ca să sfişii, ca să zdrobesc inima mea; dacă, întocmai ca acei nefericiţi jucători de cărţi, nu mi-am înfipt unghiile în carnea vie a sufletului meu? Ah! eu nu m-am luptat, pentru că am avut generozitatea de a nU zice: Uite, priveşte aceşti ochi cari rîz, această buză care pare fragedă; ieri toate acestea erau palide sfîşiate de lacrime! dar eu n-am voit ca tu să vezi ce-am suferit ca să-ţi rezist, n-am vrut să-ţi spui că am cătat să te urăsc, să te găsesc prea departe de tot ce inima mea visa despre tine, şi eu nu m-am luptat!

Ah! oamenii sunt toţi într-un fel! egoism! egoism! egoism! Noi cată să le dăm tot, şi cînd suntem sacrificate amorului nostru, cînd, pentru a le procura lor o veselie de un minut, noi ne-am pregătit un viitor întreg de căinţe şi de lacrime, ei ne resping cu dispreţ, ca şi cum ar trebui să fim prea onorate de dezonoarea ce ei au bineconsimţit să ne dea, şi cu o voce aspră ei ne zic: „Aduceţi-vă aminte datoriile voastre!“ Ah! mă înşel, aceasta e ceva mai mult decîţ egosim, e laşitate!

Dar, mă iartă! fără îndoială, tu nu rn-ai iubit niciodată, şi atunci dar cuvintele mele sunt un tediu mai mult pentru tine şi mă opreşti.

Nu mai e trebuinţă să mă revezi, George! tu ai omorît, ai zdrobit inima mea sub lovitura unei decepţiuni spăimîntătoare, şi ştiu prea bine ce plăcere ai putea găsi de aci înainte ca să contempli victima ta, ca să citeşti pe fruntea ei searbădă şi palidă ca marmura unui mormînt:

— Aci zace un suflet!

N-ai nici o remuşcare; mormîntul înghiaţă toate suferinţele, şi îţi mulţumesc!".

Vai! iată ce mi-ar fi putut Răspunde! Aşa, prea cu drept nefericirea m-ar fi izbit, căci eu aş fi vrut-o; căci eu, cu inima veselă şi pentru ca să am plăcerea de a seri cîteva ticăloase rînduri, aş fi sfărîmat lanţul fericit care mă uneşte cu Mnemosina! Atunci n-aşi fi cutezat nici chiar să mă mai rog, n-aş fi mai avut drept. Dumnezeu mi-a dat totul şi eu i-aş fi înapoiat tot; ce aş fi putut dar să-i mai cer?

XXXV

2 februarie

Acum sunt raţionabile; mi-am luat partida din acel refuz al ei; numai, cîteodată îi surîz cu o durere aşa de tristă, aşa de melancolică; resemnarea mea are ceva în ea aşa de devotat, dar şi aşa de dureros, încît Mnemosina începe a se găsi egoistă şi crudă.

Ah! ea care era forte în luptă slăbeşte tare în victorie.

3 februarie

5 februarie

Ieri, noi eram singuri, focul scînteia, afară ningea tare, şi lampa ardea dulce în colţul budoarului ei.

Eu stăm lingă ea şi o priveam amoros, dar cu întristare, şi ea părea că se temea de acea penumbră în care ne lăsa lampa.

— Ce ai tu? suferi? îmi zise ea privindu-mă în faţă, cu dulcele său surîs, şi apăsînd uşor amîndoui frumoasele sale braţe pe ale mele.

Nu, răspunsei eu, nu sufăr.

— Adevărat?

— Prea adevărat; sau ca să zic mai bine, n-am decît o singură suferinţă.

— Se poate să mi-o spui, domnule?

— Această suferinţă e părerea de rău ce am că am dat o întristare Mnemosinei mele.

— Cînd aceasta?

— Intr-o zi oarecare...

— Nu mai ţiu minte.

— Oh! ştiu că Mnemosina e o mică sublimă, care uită lacrimile ce a făcut-o cineva să verse ca să cugete numai la acelea pe cari ea ar voi să le şteargă. Dar, în acel minut, eram prins de delir, de o beţie nebună, şi am cutezat să cer Mnemosinei o probă de amor, cînd amorul său este singurul lucru de care nu mă îndoiesc.

— Şi Mnemosina a avut cruzimea a ţi-o refuza?...

— Nu, Mnemosina s-ar fi dat lui George, dacă George nu s-ar fi deşteptat la timp pentru a-nţelege că în loc de amor, el impunea un sacrificiu.

— Ei bine! în amor nu sunt oare sacrificiuri ce cineva n-ar cuteza să le ceară, dar pe cari cutează să le primească?

— In amor, răspunsei eu cu întristare, n-ar trebui să fie sacrificiuri, n-ar trebui să fie decît amor.

— Ei! dar oare e altceva? a adăogit ea înclinînd buzele sale spre buzele mele.

Noi am stat astfel mult, şi prea puţin; săruturile noastre erau de foc ca răsuflarea noastră, şi simţeam flacăra arzînd amîndouă piepturile noastre, şi, strecurîndu-se prin vinele noastre.

In acel minut Mnemosina era cu totul a mea.

6 februarie

O! eu din întîia zi am înţeles că acest amor eslt un lanţ ale căruia inele sunt numărate, şi ea acum a înţeles asemenea. Lupta care la început ar fi fost de prisos, astăzi ar fi fost şi mai mult! Pentru ce s-ar fi mai luptat ea cu propria sa inimă? Putea să aibă puterea sau plăcerea?

Afară din acestea eu sufeream, şi cu cit suferinţa mea fu resemnată, cu atît mai mult eâ a înţeles-o, cu atît mai mult ea a fost generoasă.

Dacă în acest amor este un abis, a zis ea, ne vom pierde în el amîndoi împreună, dar nu-l voi lăsa să cază numai el.

Mulţumim! mulţumim! Mnemosina mea!

5 martie

Iată trei zile de cînd n-am văzut-o! trei zile de cînd ea a plecat departe de mine, şi cine ştie cînd se va întoarce!... Şi am lăsat-o să plece?... vai! n-am avut ce face! Tatăl său era bolnav; îi scria că doreşte s-o vază; o chiamă lîngă dînsul... cum puteam oare s-o opresc de a-şi îndeplini cea mai sacră datorie de inimă?...

Şi ce urît mi-e azi aci, mi-e urît de moarte. Nimic nu mă mai incintă, nimic nu-mi poate da un singur minut de veselie... Totul este trist împrejurul meu; sufletu-mi stă închis la toate împresiunile plăcerii. Zi, noapte gîndesc numai la ea.., şi a nu gîndi mi-este cu neputinţă! Suvenirea ei stă vie înaintea mea. Sufăr, sufăr, dar nu mă plîng la nimeni; oare cine m-ar putea consola?...

6 martie

8 martie

Azi am ajuns să fug de lume, de adevăr, pentru că mi-e teamă să nu întîlnesc, ca ieri, nişte fiinţe cari prin limbajul lor să mă revolte iar.

Ah! nu ştiu cilm cugetă acei oameni cari găsesc o plăcere să sfîşie ranele unei tandre inime! Cum pot ei să se mire de ce nu urmez planul lor de purtare? Cum de rîz de suferinţa mea!... Căci eu sunt de rîs sau ei de dispreţuit? Eu?... sau ei cari se tîrăsc fără ruşine la picioarele unei femei... Eu?... sau ei pe care orice dispreţ nu-i dezgustă; plecaţi, laşi cînd doresc, mîndri îndată oe sper, ingraţi cînd obţin... şerpi mlădioşi şi ageri, cari se înconvoaie, se stîrcesc ca să-i ţinteze atenţiunea, şi să n-o lase să vază cursa ce-i tinde? Eu?... sau ei, fiinţe bizare, ce nici gustul, nici inima, nici speranţa plăcerii nu-i leagă? Eu?... sau ei, inime de gheaţă, ce se caută fără a se iubi, ce se văz fără a se place, şi se pierd în mulţime fără a se regreta?

O! de azi înainte voi sta închis în camera mea; şi ce am să caut unde nu este ea? — Doamnei Doamne! adu-mi-o mai curînd!

14 marţi

Ah! cit sunt de fericit! Adineaori am avut-o colea in braţele mele, căci s-a întors, s-a întors şi mă iubeşte! Mă iubeşte!... O! mica mea carte de aur, n-am ce confia mai mult fericitelor tale pagine; inima mi-e prea plină, sufleţul prea mişcat.

20 martie

Eu fără să voi i-am dat o durere Mnemosinei mele; ea este supărată pe mine; mă fuge, nu vrea să mă mai vază. Ce e drept, dacă aş fi fost chiar eu in locu-i, tot asemenea aş face.

Cu toate acestea cată să mă terţe... nu pot ră-mîne astfel! Ea ştie bine că am trebuiriţă s-o văz... şi o voi vedea cu orice preţ! Mi-e dor de ea, mi-e dor de ea, mi-e dor de ea!!!

aceeaşi zi

21 martie

Este oare adevărat, Mnemosina mă uită, pleacă?... Şi nici un cuvînt de adio, nici un cuvînt de milă! Cu toate acestea dacă ea m-ar putea vedea în acest minut, dacă ea ar vedea lacrimele mele, mi-ar refuza ea o privire, un cuvînt?... Vocea ei mi-ar face atîta bine! Sunt atît de nenorocit, atît de abătut în acest minut în cît m-aş mulţumi cu mila ei, mulţumit să pot respira aerul ce ea respiră, să o văz, şi să o auz.

Au ea, Mnemosina, ea aşa de bună, aşa de dulce, mi va lăsa să pier de durere fără a-mi aruncă o privire ce i-o voi cere plîngînd?

Ah! dacă aş putea s-o văz, m-aş tîrî la picioarele ei; ea m-ar asculta. Dar... nu pot seri, nici vorbi. Ce să-i zic? Plîng, mă rog, o implor, cum imploră cineva pe Dumnezeu, şi ea nu mă aude.

Te iubesc, Mnemosino, m-auzi tu? te iubesc, ai milă de mine, ai milă de sărmanul străin; el a suferit atît! el a suferit atît!

Ce! nu mă mai găseşti azi demn de amorul tău, şi pentru ce?....

Ah! ia dar viaţa şi viitorul meu?

Mnemosino, ascultă-mă; ori ai uitat sunetul vocii mele? Altădată ea vorbea inimei tale. Ascultă vocea mea, azi întreruptă de suspine; ea-ţi strigă: — Graţiei graţie!

N-ai tu oare nici suvenire, nici umanitate?

De cînd mi-am aflat nefericirea, frumoasele mele vise de amor şi de speranţe zdrobesc pieptul meu cu greutatea lor.

Mi-e rău, mi-e rău, mi-e foarte rău; ai milă de mine, pune puţin balsam pe ranele mele sîngerînde; ai milă de mine!

Mnemosino! ce taci, tu nu mă mai auzi, nu mă mai auzi, tu?

22 martie

Nu, ea nu mă va lăsa, nu mă va abandona, nu se poate.

Au, am trecut eu în memoria ei ca o zbîrcitură pe faţa apei, ca un mic nor pe soarele de vară, ea roşeaţa pe fruntea unei copile? ce! n-am fost eu în viaţa ei decît un accident?... Oh! nu! Dumnezeul meu!

aceeaşi zi... seara.

23 martie

Mi-este cu neputinţă s-o întîlnesc sau să-i vorbesc. Laerimele şi rugele mele sînt vane. Stingeţi-vă dar,voi, vise şi iluziuni! luaţi-vă zborul de la mine ultimelor speranţe de viitor.

Aşa! cată să mă loveşti, Doamne! căci prea-mi ridicasem fruntea, prea eram fericit!

Dar tu, o crudă soartă! ce-ai cu mine? n-am suferit?... nu ţi-am spălat negrul tău corp cu cele mai albe şi mai scumpe lacrime ale mele?... nu te-am legănat destul cu cele mai triste şi mai adevărate suspine? nu te-am împărtăşit din veselia şi suferinţa mea? Ce nu ţi-am dat?... ce mai vrei? pentru ce doreşti ca un nefericit mai mult să blesteme ziua?...

Vai! din toată fericirea mea nemic nu-mi mai ră-mîne, decît nişte suveniri. Şi ce-am trăit?...

Iată inelul ce ea mi-a pus în deget în ziua cînd mi-a spus că mă iubeşte. Ah! Lipeşte-te aci tu suvenire a zilei mele pline de o adevărată fericire. Această mică cosiţă creaţă este a ei. Mi-aduc aminte, suna miezul nopţii cînd mi-a dat-o. Ea era, colea, în braţele mele, lipită de pieptul meu şi printre mii săruturi arzătoare, îngîna: „Vezi astă cosiţă, cînd vei simţi că nu mă mai iubeşti să mi-o înapoiezi!“ Ah! cosiţa o am încă, însă mai puţin creaţă decît cînd mi-a dat-o; urma lacri-melor şi săruturilor mele a descreţit-o; cosiţa o am încă, e aci; dar ea, Mnemosina..., ce s-a făcut? Oh! vino, vino, să-ţi mai dau o sărutare şi o lacrimă, tu sacră suvenire a unei nopţi aşa de frumoase, aşa de scumpe!... Şi această mică floare, această floricică!...

Pe inima mea umbra se-ndeasă şi se strînge,

aceeaşi zi.... noaptea.

Noapte! în mijlocul tăcerii un străin plînge!

Cui îi pasă! Omul nu se va abate din calea plăcerilor ca să culeagă suspinul străinului. Nici un gînd de milă, nici un cuvlnt, nici o mîngîiere!

Plînge!

— Fericiţi cei ce pot plînge! — şi omul trece-nainte. Iată tot.

Plînge, plînge străinul! — Dar vîntul sărută cu moliciune frunza şi frunza şopteşte cu frăgezime tulpinei sale imnul recunoştinţei, şi floarea îşi adoarme prin cel mai ales profum fluturul său, şi iarba îşi leagănă pe sîn rouă sa, şi unda cu undă se îmbrăţişează, şi păsările înnod cînturile lor în palatul primăverii. — Nici un nor pe cer. Luna străluce cît mai divin nimfelor. Dumnezeu numărând stelele sale uită pe omul ce plînge!

O, natură măreaţă şi nemărginită! tu care ai în tine atîtea sorginţi de încîntare, atîtea profumuri de voluptate, atîtea cînturi de iubire, atîtea şoapte de mîngîiere; natură! tu palladium al totor fericirilor, chiar tu pentru omul străin şi nefericit nu eşti decît o vegetaţiune oarbă şi posomorită. In van străinul îşi deschide ţie toată setea inimei lui, în van în sînul tău caută pacea, în van cere ajutorul tău!

O, mumă ingrată şi nesimţitoare! — Zefirii tăi n-au pentru el decît şoapte mormîntale, şi frunzele numai omide, şi florile numai spini, şi iarba numai şerpi şi năpîrci, şi unda numai tină! Răcoare, umbră, profum, fluturi, rouă, mărgăritare, cînturi, raze, lumine, nu sunt pentru el; sunt proprietatea celui fericit!

O, natură, natură! Străinul chiar la banchetul tău azi nu are nici loc, nici parte. Fărîmiturile ce cad, ele numai sunt pentru el: viermele ce se tîrăşte, frunza ce zboară pe vînturi.

Plînge, plînge străinul! — Furtuna negrelor gînduri bate mintea lui. întunericul îl înfăşoară. Cerul este plin de stele şi de lumine, şi de ce oare vederea lui nu le poate zări! Ţipetele sale se pierd fără sunet. Au ecoul e mort?

Abisul desperării se deschide sub picioarele lui. Ceaţa şi negurele nebuniei îl tîrăsc, îl zbuciumă, şi scuip în sufletu-i toată tina veninului lor; simte că se zdrobeşte; plămînii îi ard de sete; nu mai e nemic, nu mai e nici oţet, nici fiere; — a băut tot —, cupa e goală. Soarta îl priveşte rîzînd şi-şi bate joc de agonia lui!

Pasările întunericului, soaţele ruinelor, zbor împre-juru-i, cobesc pe capul lui! Nebunia îi rînjeşte; — puţin şi-l va doborî.

Cu toate acestea el se luptă! Se luptă încă; dar nu mai are putere. Ultima silinţă ce şi-a dat l-a slăbit eu totul.

Caută un punt de reazăm în contra uraganului ce-l zbuciumă; dar pustiul e luciu. Durerea îl ameninţă, oboseala îl slăbeşte. Vrea să fugă de aci; picioarele-i se împleticesc, se sucesc, nu se poate mişca. Chiamă, strigă.

Strigă: Milă! Ajutor! Nimeni nu răspunde.

Nimic! nimic!

întinde tremurîndele-i braţe şi braţele sale nu-ntîlnesc decît neantul! Ce să facă? ce să facă?

Plînge din nou, se roagă.

Se roagă de pămîntul ce arde sub picioarele-i, de vîntul ce urlă în urechile lui, de bufniţele ce-i cobesc, de natura întreagă. Se roagă pînă ce vocea sa piere. Cu toate acestea nimeni nu-i răspunde.

Nimic! nimic iar!

Simte că-şi dă sufletul. Ţintează ochii spre cer, privirile sale sunt pline de cea mai adîncă şi dureroasă rugă — Nici un ajutor!

Nimic, nimic iar!

Unde e dar Dumnezeu?...

24 martie

Iată-mă vesel! pentru ce azi nu mai plîng, şi mă uit aşa lung la mine ca să văz dacă sunt eu omul care era aşa de nefericit? Pentru ce?

Pentru că viu de la Mnemosina! am văzut-o; m-a iertat! Cînd a aflat cît am suferit în aste din urmă zile o lăcrimioară înotă în ochii ei.

Nebun ce eram! cum puteam crede şi cum de am crezut că mă va uita, că m-a uitat?... Ea să mă uite, să mă uite ea!... niciodată!

O iubese prea mult pentru ca ea să mă iubească aşa de puţin!

Şi mult e bine să o iubească cineva; căci de cînd o iubesc, fiinţa mea s-a transformat ou totul; amorul ei e viaţa mea! Ea e îngerul care mă veghează în orice oră, care mă vede, care mă ascultă, care-mi vorbeşte încet, care face inima mea mai pură şi sufletul meu mai bun. Sufletul ei e lumina sufletului meu, lumina care străluce în mine!

Ieri eram cel mai nefericit om şi un singur sărut al ei a fost de-ajuns ca să mă facă azi cel mai fericit.

Cit este ea de bună! îndată ce m-a văzut a uitat tot, toată durerea ce îi detesem! Ei bine, aceasta va fi eea dinţii şi cea din urmă!

8 aprilie

O mica mea carte de aur, cum tremură mîna mea scriind aceste rînduri! Sunt patru zile, vezi tu, de cînd stau lănţuit departe de ea, de cînd sunt bolnav. Patru zile numai, şi cît am slăbit şi merg încă mai spre rău, şi Mnemosina nu ştie nimic, şi cînd va şti.....

20 aprilie, 4 ore noaptea

XXXVI

7 iunie

„Te iubesc, viaţa mea! Te iubesc, lumea mea! te iubesc, legea mea! te iubesc, Mnemosina mea!“

Iată acum, ruga mea de dimineaţă, ruga mea de seară şi ruga mea de noapte.

De cînd ea nu mai are nici un secret pentru mine, crez că o iubesc mai bine. Suntem fericiţi, şi care veselie preţuieşte mai mult decît aceea de a-şi pune cineva fruntea pe un umăr iubit şi braţul său împrejurul unui cap ce îi e scumpP Ce beţie preţuieşte mai mult decît beţia a două săruturi arzătoare confundate pe o singură buză?

Bărbatul ei a plecat afară.

Şi noi aseminea.

Lîngă casa ce avem e o grădiniţă plină de umbră. Ea seamănă cu un cuib, şi noi şuntem păsărelele amorezate.

Toată ziua ciripim tandre cuvinte, toată ziua ne iubim. In toate zilele buzele noastre îşi cer şi îşi dau dulci sărutări.

Aceasta e un concert de beţie care poate face geloşi chiar pe îngeri.

Dimineaţa, noi ne sculăm cu zorile.

Mergem de ne pierdem în aleile întunecoase, acolo nu se aude nici un alt zgomot decît acela al pasărei ce-şi strînge aripioarele; acolo, soarele, luminînd vîrful arborilor, schimbă fiecare picătură de rouă într-un mărgăritar strălucitor.

Noi ne-nmuiem picioarele în iarba umedă; ne ţinem strînşi de mină, privim cerul cu ochii noştri, şi ne zicem, de mii de ori:

— Te iubesc!

Căci pare că totul murmură:

— Iubiţi-vă, iubiţi-vă!

Şi după ce ne-am iubit mult, ne mai iubim încă, căci amorul nostru este aşa de profund, încît nu-i putem sonda imensitatea.

Astfel precum două corpuri aruncate în ocean n-ar putea niciodată să dea de fund şi ar rămînea pentru eternitate jucăria valurilor cari nu le-ar putea arunca departe, astfel amîndouă sufletele noastre sunt înecate într-un ocean fără fine de beţie şi de extaze; astfel nici o putere omenească nu le-ar putea arunca afară din amorul lor.

Timpul e călduros, natura toată rîde, toţi arborii sunt împodobiţi cu frunzişoare, toată cîmpia cu floricele; ar zice cineva că e sărbătoarea lui Dumnezeu; noi găsim că este a noastră.

O, amor, tu eşti varga fermecată care însufleţeşte totul! Prin tine rîuleţul şi vîntul, foiţa şi floarea iau un limbagiu... Eu nu mă plimb niciodată singur, dimineaţa sau seara, fără ca mii de voci să nu-mi repete:

— Mnemosina! Mnemosina! Mnemosina!

— Tu iubeşti! tu iubeşti! tu iubeşti!

— Mnemosina! Mnemosina! Mnemosina!

Crez că Dumnezeu a dat un suflet fiecăruia arbor, fiecăreia pietre pe pămînt; fiecăruia nor, fiecăreia stea, în cer, pentru ca steaua şi norul, piatra şi arborele să-mi zică:

— George! George! George!

— Iubeşte! Iubeşte! Iubeşte!

— Totdeuna! totdeuna! totdeuna!

Dar oare am eu trebuinţă de toate aceste voci ale naturei, cînd inima mea îmi rămîne, cînd ea nu trăieşte decît prin Mnemosina şi pentru Mnemosina?

Nu, nu, eu sunt fericit de amorul meu. Sunt mîndru, şi mulţumesc Mnemosinei că m-a făcut să uit în braţele ei că mai este altceva în lume decît amorul nostru, alte fiinţe decît noi amîndoi.

Ea m-a făcut să înţeleg ce este a iubi.

Viaţa noastră de beţie este o încîntare perpetuă; tot ne este o veselie, tot ne zîmbeşte, şi zilele triste, chiar ele, ne par mai bune, pentru că sunt mai întunecoase, pentru că atunci păsărică se strînge sub aripioara sa, natura asemenea, şi noi ne ascundem mai strînşi unul în braţele altuia.

16 iulie