Ioan M. Bujoreanu

Ediție îngrijită, note, glosar și bibliografie de MARIAN BARBU, Prefață de ȘTEFAN CAZIMIR

„Editura Minerva”

[...]

PREFAŢĂ

Istoria literară numără destule exemple de scriitori cu succese notabile în timpul vieţii, pe care posteritatea îi dă uitării. Cazul invers se petrece mult mai rar. Nu cunoaştem aprecierea de care s-au bucurat în epocă scrierile lui Ioan M. Bujoreanu, pentru că nimeni nu s-a ostenit s-o consemneze. Secolul nostru, în schimb, le-a arătat o atenţie binevoitoare, şi — fapt vrednic de subliniat — primii exponenţi ai noii atitudini au fost N. Iorga şi G. Călinescu.

Aparţinînd unui timp în care activitatea literară nu dobîn-dise încă un statut profesional, Ioan M. Bujoreanu (1834—1899) a practicat scrisul în marginea altor îndeletniciri, de bună seamă mai lucrative. A ocupat mai multe posturi publice (raportor judeţean, referent ministerial, director de prefectură, judecător, redactor la Monitorul oficial) şi a profesat avocatura. Prima lui tentativă literară o constituie adaptarea, în 1853, a unei comedii de Scribe: Doi dascăli pricopsiţi, sau Asinus asinum fricat(după Les deux précepteurs); unele pasaje ale textului pot reţine atenţia prin notele lor de culoare locală. Piesa a fost jucată, în stagiunea 1853—1854, de către trupa lui C. Caragiali KPentru tînărul de 19 ani care semna versiunea românească era desigur un îndemn de a continua.

Răstimpul dintre 1855 şi 1864 înregistrează cvasitotalitatea contribuţiilor literare ale lui Bujoreanu, originale sau traduse. Dramaturgia e reprezentată prin Fata subt epitrop, comedie în un act cu cîntece, 1855; Teatru (Cuconu Zamfirache, Bătrîniul Lăceanu, Doctorul scăpătat, Lumpatzius à la recherched-une position médicale), 1857; Judecata lui Brinduş, comedie în 3 acte, 1864. (Li se vor adăuga, peste decenii, Zapciu, canţonetă-satiră, 1881, şi Bătăuşii, tablou de moravuri, 1894). Traducătorul dă la iveală două romane ale lui Paul de Kock (Lăptăriţa din Mont- fermeil, 1855; Madelena, 1857) şi o seamă de nuvele din Boccaccio (majoritatea în Anunţătorul român, 1858—1859 1). Iniţiativa cea mai importantă a scriitorului rămîne publicarea, în 1862, a masivului roman Mistere din Bucureşti (2 volume). După 1864, numele lui loan M. Bujoreanu nu mai apare, cu excepţiile care s-au văzut, decît ca autor al unor lucrări în afara literaturii (Cunoştinţe folositoare, scrieri juridice, colecţii legislative etc.).

Activitatea lui Bujoreanu pe tărîmul teatrului, nedespărţită de aceea a altor dramaturgi minori de la jumătatea secolului trecut, e o punte de legătură modestă, dar necesară între Alec-sandri şi I. L. Caragiale; datoria contractată faţă de cel dintîi şi prefigurarea timidă a celuilalt sînt vizibile deopotrivă. Comedia Fata subt epitrop, închinată marelui vornic Constantin Cantacuzino („îndrăznesc a vă oferi dedicaţia acestei piese, care este primul meu debut în carieră“), aduce în scenă următoarele figuri: Tudor Scînteie, epitropul Elizii; Ştefan Mateescu, june bucureştean; Neagu, grădinar; Eliza Mărgăriteasca, orfelină; Maria, nevasta lui Neagu; un aprod. Cunoscînd titlul piesei şi lista personajelor,, ne putem lesne imagina subiectul. Atras cu putere de zestrea pupilei sale, Tudor Scînteie vrea s-o ia de nevastă. Intenţia lui e zădărnicită de intervenţia Departamentului Dreptăţii, sesizat printr-o jalbă de junele Mateescu, care o zărise pe orfelină la fereastră şi se îndrăgostise de ea instantaneu: „Află că din momentul venirii dumitale în Bucureşti am avui fericirea de a te vedea, pentru întîia oară, la fereastră, şi cu o singură privire ce ţi-ai aruncat asupră-mi mi-ai cîştigat inima... te iubesc, te ador, simţ că np poci trăi departe de dumneata. în zadar am căutat a doua zi ca să te găsesc; plecaseşi... îln sfîrşit, m-am informat, am aflat unde locuieşti; şi iată-mă... îţi cer pardon, dacă te-am ofensat declarîndu-ţi amorul meu.“ în gîndul autorului pare să fi stat şi combaterea unor practici anacronice din domeniul procedurii testamentare: „Cîţi 2

aveţi băieţi sau fete, / In diată nu lăsaţi, / Nici faceţi ea-n vremea veohe / Subt epitrop să le daţi.“

Comedia în trei acte Cuconu Zamfirache, onstituind piesa de rezistenţă a volumului din 1857, suferă de pe urma intrigii neverosimile şi a lipsei de unitate. Un arendaş în vîrstă de 50 de ani, Zamfirache Zăpăceanu, se căsătoreşte cu o fată de 18 ani, Florina. Aflînd însă că tînărul Matei Garofescu o iubeşte, Florina nu-i acordă soţului drepturile conjugale, iar peste puţin timp divorţează şi se cunună cu Matei. în actul III, Zamfirache contractează şi el o nouă căsătorie, luînd o văduvă cu doi amanţi. Accentele precaragialeşti devin frecvente. Unui personaj i se atribuie următoarea epistolă amoroasă: „Angelul meu! Agreabila-ţi fizionomie m-a anşantat din momentul sejurului dumitale în Bucureşti. Te amez cu ardoare, angelul meu; te ador cu pasiunea cea mai ardinte ca Menelau pe Elena. Eşti pentru mine tot ce poate fi mai anflatant şi mai suprem. De cînd te-am apersevat, mi-am pierdut raţiunea, simţiriunea şi repaosiunea. Nu mai poci să îndur o flamă care mă brulă. Eşti belă ca o nimfă, ca o divinitate... în fine pluma mea nu e în etate ca să descrie tot ce tu posezi. Aibi pietate de pasiunea şi de larmele mele. Atandez cu impacienţă o parolă de consola-ţiune. Sclavul şi adoratorul dumitale, Teodor Bogasierescu.“ Autorul scrisorii, după indicaţiile dramaturgului „tînăr ridicol, 25 ani“, avînd „toate gesticulaţiile ridicole“ şi purtînd — după spusa unui slujitor — „două coarne de cîrpă pe lingă urechi“ (desigur, ochelari), nu este un îndrăgostit adevărat, ci un escroc în căutare de expediente, gata să simuleze şi chinurile amorului:.,Ce nenorocit sînt că n-am găsit o inimă care să conrăspunză cu a mea!...“ Scrisoarea lui, nesinceră, rămîne nu mai puţin revelatoare pentru stilul de epocă al tumultului pasional. Adresat Florinei, mesajul cade în mîinile soţului, om de modă veche rivalizînd în candoare cu Jupîn Dumitrache. „Scrisoarea asta — conchide el după lectură — nu este nici către nevasta mea, nici către mine; este către Angel. Vezi cînd să va întoarce să i-o înapoiezi. Angel nu şade aici.“ Florina, la rîndul ei, ne apare ca o Ziţă în devenire: „Doresc prea mult să mă văz odată în Bucureşti, să merg la teatru, la baluri, la clupuri, la şose, la Cişmegiu. [...] Nu i-am văzut de la ieşirea-mi din pension...“ Nemulţumită în căsătorie, tot ea spune: „n-am avut rezon să mă mărit!“

Celor trei acte li se adaugă, In chip de epilog, o secţiune intitulată Soareaua, schiţă de moravuri dialogată fără sens dramatic propriu-zis. Personajele se aşază la trei mese de joc (loto, stos şi preferanţ), instalate cu faţa spre public. Printre invitaţi, doi bătrîni purtînd ânte-rie şi.fesuri roşii folosesc la cărţi un jargon invadat de grecisme: „— Keti pragma, keti pragma! (Aruncînd cu zgomot o carte pe masă.) Atu. — Ce fel, chirie, mă aduci perivalto; ori poate vrei să mă bagi mesa?“ Alţi doi poartă discuţii de afaceri: „— Eu am vîndut porumbul; mi-a mai rămas o sută chile de grîu. — Nu te grăbi să-l vinzi, căci cum s-au scumpit toate, o să aibă o căutare mare.“ Un jucător trişează folosind o carte confecţionată ad-hoc: jumătate damă, jumătate valet. Un samsar împrumută bani cu 40% dobîndă şi răspunde prompt oricărei solicitări: „Cu cea mai mare mulţămire. Mie îmi place prea mult să îndatorez lumea.“

Cadrul „soarelei“ va fi reluat de autor într-un capitol al Misterelor din Bucureşti (O adunare de mahala); un transfer simetric, de la roman spre teatru, stă la baza comediei Judecata lui Brînduş. Miezul acţiunii îl formează un proces de bigamie, actul II desfăşurîndu-se chiar în pretoriul tribunalului. Ih timpul procesului, unul dintre judecători scrie bilete de amor, altul redactează poliţe, prezidentul se ocupă cu înregistrarea unor acte, iar supleantul schiţează caricaturile impricinaţilor. Membrii completului iau mită de la ambele părţi în litigiu. Prezidentul, om de modă veche, are vagi remuşcări: „prea ne încărcăm sufletul... şi crucea asta care ne vede!“ Un coleg mai tînăr îl linişteşte: „Ce idee!... Nu vă uitaţi că ea este întoarsă spre noi şi cu faţa către împricinaţi?“ O mai vie culoare comică vădesc cei doi avocaţi („vechili“). Trăncănescu are verva facilă a lui Caţavencu („Adevărul este că eu nu mă poci pronunţa deocamdată într-o chestie atît de gravă. Trebuie, iubite amice, ca în calitatea mea de avocat să consult legi, terfeloage, buletine, pitacuri domneşti şi celelalte şi celelalte, ca să fac o compara-ţiune de cele preurmate cu cele urmate, cu cele ce urmează şi cu cele ce vor mai urma, afară de clinciuri advocăţeşti etc. etc.“), iar oponentul său Ghizdaveţ — logica lui Farfuridi: „Aşadar, cinstiţi boieri, fiindcă este vorba de că... ă... sătorie..., întreb: ce este căsătoria? [...] Căsătoria vrea să zică cununie şi cununie vrea să zică cînd bărbatul se mărită sau cînd nevasta se îns...“

De o ţinută artistică modestă, fără totuşi a coborî vreodată sub nivelul decenţei literare, teatrul lui Ioan M. Bujoreanu trezeşte interesul mai ales sub latura documentară, ca o colecţie de „copii după natură“ fixînd atmosfera unei epoci de tranziţie, decalajul de mentalităţi între generaţii şi între sexe, perturbarea vechilor structuri şi ierarhii. Prospeţimea unor detalii, simţul concretului social, al datului autentic, surprins „pe viu“, atestă din partea scriitorului o spontană vocaţie realistă. Iată cîteva premise care, alăturîndu-se activităţii desfăşurate ca traducător, îl puteau îndemna să abordeze genul romanului. Experienţa autohtonă în materie era abia la început. Tentativele de roman social (M. Kogălniceanu, Tainele inimei; Radu Io-nescu, Don Juanii din Bucureşti) nu depăşiseră stadiul de fragment. Cu ceva mai mult curaj păşise în viaţă romanul sentimental, prin Manoil şi Elena ale lui Bolintineanu, Omul muntelui de D-na L., Un boem român de Pantazi Ghica. Inspiraţia istorică strîngea laolaltă, cu rezultate variabile, încercările lui Al. Cantacuzin, V. A. Urechiă, I. Dumitrescu ş.a. Calea pe care va merge Ioan M. Bujoreanu nu era însă nici una dintre acestea. El alesese romanul de mistere.

Fiecare „pionier“ al romanului românesc porneşte la cucerirea rîvnitei citadele cu mijloacele furnizate de propria lui experienţă literară: Kogălniceanu — cu resursele sale de autor de schiţe de moravuri; Bolintineanu — cu acelea ale poetului liric; Radu Ionescu — cu ale ziaristului şi teoreticianului. în cazul lui Ioan M. Bujoreanu, noile arme ale asediului aparţin dramaturgiei, adică — în speţă — comediei de moravuri. A doua „rampă de lansare“ a pionierilor romanului o constituie experienţa lor de viaţă, care — în majoritatea cazurilor — se dovedeşte insuficient de amplă, împingînd prin compensaţie spre formulele livreşti. Kogălniceanu posedă totuşi o cunoaştere satisfăcătoare a vieţii sociale ieşene, Pantazi Ghica pune în joc impresiile lui de student la Paris şi pe acelea de frecventator al saloanelor din Valahia, Radu Ionescu iscodeşte colţurile ascunse ale lumii bucureştene etc. Sursa de autentic a lui Ioan M. Bujoreanu va fi profesia de avocat. Sub raportul substanţei, Mistere din Bucureşti este un roman „judiciar“, aşa cum, sub raportul formei, e în iargă măsură un roman dialogat. O seamă de însuşiri ale cărţii (înţelegînd 'prin aceasta atît merite, cît şi defecte) îşi află aici explicaţia cea mai directă.

Apariţia la noi a romanelor de mistere e stimulată de traducerea prealabilă a unor opere ca Misterele Parisului de E. Sue (tr. anonimă, Bucureşti, 1853), Misterurile ţintirimului Per-Laşez3 (tr. Smaranda Atanasiu, Galaţi, 1853), Misterele inchiziţiei de V. de Fereai (tr. P. M. GeorgeScu, Bucureşti, 1855), Misterele Londrei de Paul Feval (tr. I. G. Valentineanu, Bucureşti, 1857— 1858). Formula genului a fost rezumată de G. Călinescu în patru note esenţiale: „exaltarea poporului, intenţia reformei sociale, realismul uneori grotesc şi tipologia antitetică“2. Un studiu special (Dinu Pillat, Cum se deschide la noi gustul pentru romanul senzaţional3), relevînd înrudirea genului cu basmul sub semnul comun al ficţiunii captivante, reţine ca trăsături caracteristice apelul la surprize, lovituri de teatru şi scene tari, situarea acţiunii în mediul marelui oraş, lupta dintre virtute şi viciu cu triumful celei dinţii, schematismul psihologic şi afectarea stilului. Ifn rezumat, romanul de mistere reprezintă o încercare de a îmbina realismul şi romantismul, ancheta socială şi peripeţiile fabuloase „O întreagă epocă a crezut că existau mistere sociale. Balzac, Dickens, E. Sue, Hugo în Mizerabilii revelează secretele societăţilor, făurind o mistică sau un ezoterism“ ’. De adăugat un singur lucru: de la dezvăluirea misterelor la fabricarea lor nu e mai mult decît un pas.

Prima lucrare încadrabilă grosso modo genului în discuţie este la noi Hoţii şi hagiul de Alexandru Pelimon (Bucureşti, 1853). Deşi subintitulată „roman istoric“, scrierea nu are nimic comun cu epica de reconstituire a trecutului, înrudindu-se în schimb de aproape cu romanul de mistere. Ne întîmpină

aşadar intriga cu obscurităţi voite, surprizele, coincidenţele, tendinţa moralizatoare. Notabilă în acelaşi sens este atenţia acordată lumii delincvenţilor. Exemplarele tipice aj romanului de mistere românesc apar cu un deceniu mai tîrziu, de sub condeie exercitate prin tălmăcirea unor autori străini. I. M. Bu-joreanu tradusese, cum ştim, din Paul de Kock, iar G. Baronzi — numeroase romane de E. Sue, cei doi Dumas, W. Scott ş.a. Preluînd din formula europeană a genului cîteva elemente uşor identificabile (contrastele tipologice, acumularea de orori, conflictul dintre aristocraţie şi clasele productive, tendinţa etică), Bujoreanu s-a sprijinit pe ele cu destulă abilitate într-o scriere legată vizibil de realităţile româneşti. O mare varietate de pături şi medii sociale de la jumătatea veacului trecut îşi află loc în paginile cărţii: burghezia mică şi mijlocie, marii boieri, ţăranii, lumea tribunalelor, închisoarea, mănăstirea etc. în ciuda timorării manifestate pe alocuri (ca atunci cînd subliniază, într-o notă de subsol, caracterul fictiv al unei scene, spre a nu atinge „susceptibilitatea vreunui funcţiunar“, sau cînd declară, în „concluzia“ romanului, că a fost nevoit să treacă unele lucruri sub tăcere „de frica unei legi ce a apărut de eurînd“), scriitorul a izbutit să surprindă o seamă de vicii ale societăţii contemporane, îndeosebi turpitudinile goanei după bani. Poziţia autorului se defineşte cu claritate prin condamnarea arbitrarului de tip feudal al celor bogaţi şi puternici, ca şi prin simpatia sa constantă faţă de oamenii simpli, ţărani sau meseriaşi. Dar I. M. Bujoreanu, ca şi alţi scriitori mai tîrziu, face distincţie între boieri şi arendaşi, păstrînd încă iluzii asupra bunelor intenţii ale celor dintîi.

Sub aspectul compoziţiei, romanul adoptă tehnica povestirii cu cadru, la care mai apelaseră, în deceniile anterioare, M. Kogălniceanu (Iluzii pierdute) şi Al. Cantacuzin (Serile de toamnă la ţară). Scrierea integrează trei naraţiuni deosebite, legate între ele prin identitatea povestitorului şi prin promovarea cîtorva personaje comune. Punctul de plecare îl constituie dorinţa lui Ştefan Lungeanu de a-şi informa fratele mai tînăr, întors de eurînd din străinătate, asupra unor fapte petrecute în lipsa lui. Ascultăm, rînd pe rînd, povestea a două călugăriţe, pe care fraţii Lungeanu Ie zăriseră în treacăt, în timpul unei plimbări la Băneasa. Cea mai tînără dintre ele, Virginia Nodreanu, îşi părăsise soţul fugind în tovărăşia unui aventurier, George Ne-greanu, pe adevăratul său nume Neagu Bolboacă, care ispăşise în prealabil o osîndă pentru furt. Soţul dă de urmele fugari lor„ dar e ucis de Negreanu cu o lovitură de pumnal. Prins şi dat pe mina autorităţilor, asasinul e condamnat la ocnă pe viaţă, iar Virginia e exilată la o mănăstire pe timp de trei ani, după. expirarea cărora va îmbrăca rasa monahală. A doua călugăriţă, veşteda doamnă Bruneasca, căzuse cu cîţiva ani în urmă în mrejele unui parazit fără scrupule, care îi toca sistematic averea. Prin acţiunile nefastului personaj, fiica amantei sale îşi pierde onoarea şi viaţa, iar fiul ei, ofiţer, ajunge la închisoare pentru că încercase să-şi răzbune sora. Rămasă „fără copii, fără amant şi fără stare“, Bruneasca se călugăreşte. O a treia naraţiune, care le întrece în amploare pe celelalte, îl readuce în scenă pe Neagu Bolboacă. Scăpat de osîndă prin intervenţia boierului Stamate Dăngescu şi devenit vătaful său de curte, el dobîndeşte încrederea stăpînului ca mijlocitor de aventuri erotice. O crimă săvîrşită în comun de cei doi este acoperită prin inculparea, cu mărturii false, a inocentului cojocar Sălcianu, de a cărui fată era îndrăgostit Alexandru, fiul lui Stamate Dăngescu. „Intriga — notează cu justeţe G. Călinescu — e cam aceea din Kabale und Liebe.“ Boierul îi cere Măriei Sălcianu să-şi îndepărteze iubitul, în schimbul eliberării părintelui ei de la temniţă. Onestul şi intransigentul Alexandru, care îşi ameninţase tatăl cu divulgarea crimei, moare ucis de odiosul Bolboacă, iar Maria expiră alături de el. Cuprins de remuscări tardive, Stamate Dăngescu îşi suprimă complicele, iar apoi se sinucide.

Romanul, cum se vede, nu e lipsit de inventivitate epică,, ceea ce susţine interesul lecturii, chiar dacă marginile verosimilului sînt adesea încălcate. Scriitorul dovedeşte oarecare înlesnire în dezvoltarea acţiunii pe mai multe "planuri. Curioase apar însă numeroasele repetiţii, personajele comunicîndu-şi în amănunţime fapte pe care cititorul le cunoaşte. Dialogurile sînt, în genere, prolixe; autorul nu selectează replicile, ci le îngăduie să curgă pagini de-a rîndul. Portretele evită convenţia banală doar atunci cînd virează spre grotesc: „In capul celei dinţii mese se afla o cucoană bătrînă şi uscată, care purta nişte ochelari fără coade atîrnaţi de virful nasului şi care îşi acoperise capul de un bonet alb cu funte mari“; „Alături eu doamna Bîlcioaia se afla o damă cu o talie de tambur-major„ care se împodobise cu toate bijuteriile ce avea acasă. Figura ei

era portretul fidel al unei păsări care se tînguie noaptea, şi era aşa de strînsă în corset încît abia putea respira“. In privinţa personajelor, se observă că cele episodice rămînmai aproape de adevăr, în timp ce figurilor centrale le revine sarcina de a întru c' ipa, în mod absolut, binele sau răul. Veridicul variază şi sub raportul expresiei verbale: personajele învestite cu consideraţia autorului vorbesc bombastic, perorează; celelalte, dimpotrivă, reţin atenţia prin coloritul autentic şi plin de savoare al limbajului, care le reflectă fidel apartenenţa socială şi.gradul de cultură. Unele apariţii secundare cîştigă prin nota lor de umor, I. M. Bujoreanu folosind aici experienţa dobîndită ca autor de comedii. Palavrele unor cheflii, într-o obscură circiumă bueureşteană, sînt transcrise cu destul haz:

,,— He, jupîn Vasiie, ia fă-te a ne da o litră la două, dar rsă fie anason bun, că mie nu-mi prea place fitece rachiu.

— Iar îi să te îmbeţi, mă Stănuţă, zise cîrciumarul, turnînd rachiu în două pahare. Apoi paznic de noapte eşti tu, ori ce dracu eşti? De cînd a înserat, ai băut pînă acum aproape o oca de rachiu.

— Aşa beau oamenii cu prieteni şi le este bine, măre jupîn Vasiie. Eu unul sunt înţesat de prieteni, dar ştii, tot de cei chiaburi. Şi-apoi cine poate tăgădui că Stănuţă vătăşelul şi baş-paznic de noapte al Batistei nu este îndelicat cu toată lumea?

— O să-ţi dea îndelicateţea pîn pele, zise cîrciumarul“.

Un nou-venit, întîmpinat cu efuziune de către ceilalţi, a ieşit

de curînd din închisoare:

„— Apoi, voi sunteţi nişte proşti, mă, strigă Negoiţă cu un aer vesel. Uite, cînd aţi cunoaşte ce este bun, aţi face ca mine; ştii, mă, ce este iarna în puşcărie?... Uite, este raiu pe pămînt; îţi dă stăpînirea ţoale bune, încălţăminte, lemne, luminare, mîncare şi tot ce-ţi trebuie. Apoi ce viaţă!... A întrecut şi fteatru, şi lăutari, şi tot. Eu unul, să vă spui drept, cînd n-aş ierna în puşcărie, aş muri fără îndoială... să plătiţi, mă, ca să fiţi acolo.

— Dacă este aşa, în puşcărie mă duc de iarnă, zise ţiganul din Ialomiţa.“

O menţiune pozitivă merită de asemeni conturarea cadrului acţiunii; prozatorul mînuieşte o mare bogăţie de detalii concrete, capabile a lărgi cunoştinţele noastre asupra epocii evocate. în perioada de căutări active care precede apariţia Ciocoilor vechi, romanul lui Ioan M. Bujoreanu se înscrie ca o încercare meritorie. Sînt în el, după aprecierea lui G. Călinescu, „pagini care se pot extrage şi citi cu simpatie“ J. Aici aflăm şi raţiunea principală a recuperării scriitorului în epoca noastră.

ŞTEFAN CAZIMIR

NOTA ASUPRA EDIŢIEI

In literatura română numele lui Ioan M. Bujoreanu este amintit ori de cîte ori se discută despre începuturile romanului în general şi a celui de mistere în special. Dar autorul s-a manifestat şi în domeniul teatrului, dînd la iveală cîteva piese ingenioase Fata subt epitrop — 1853, Cuconu Zamfirache — 1857, Judecata lui Brînduş — 1864 care-l plasează printre precursorii lui I. L. Caragiale.

Alături de aceste două compartimente literare — proza şi teatrul — Bujoreanu a cultivat şi foiletonul, articolul de gazetă, cronica teatrală, poezia de ocazie, tabloul de moravuri ori comentariul juridic, fără a depăşi pragul veleitarismului sau al unui ton justiţiar. Ioan M. Bujoreanu a fost un,,ambiţios elia-desc“ cu tendinţe vădite de a cuprinde în activitatea sa toate domeniile ce ţin de menirea unui scriitor. Poate de aceea îl găsim şi în postura de editor, în anul 1885 (la tipografia Academiei apăreau, în condiţii grafice deosebite, Pravila bisericească, numită Cea mică, tipărită în Monastirea de la Govora la anul 1640 şi Pravila lui Matei Basarab cu canoanele Sînţilor Apostoli, intitulată îndreptarea legei, tipărită la Tîrgovişte, în anul 1652).

Ultima faţetă a activităţii sale este aceea de popularizator de „cunoştinţe folositoare“.

Aşadar, o pluralitate de preocupări mai mult sau mai puţin literare care, oricum, completează imaginea juristului Bujoreanu, extrem de vie în epocă şi se pare apreciată.

Operînd o selecţie riguroasă în întreg materialul rămas de la I. M. Bujoreanu, am reţinut, pentru volumul de faţă, scrierile sale cele mai reuşite care au rezistat timpului sau care mai trezesc astăzi interes nu numai pentru specialist, ci şi pentru cititor. Este vorba de romanul Mistere din Bucureşti (I—II)

Bucureşti, Tipografia lui Stephan Rassidescu, 1862 şi de piesa de teatru Judecata lui Brînduş, comedie în trei acte, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1864.

Ca text de bază pentru transcrierea textelor am folosit ediţiile din timpul vieţii autorului, menţionate mai sus.

Cum activitatea de scriitor a lui I. M. Bujoreanu se întinde de-a lungul a peste 45 de ani, editarea operei sale ridică o serie de probleme în transcrierea textelor,, acestea decurgînd din folosirea celor două sisteme ortografice utilizate de autor — alfabetul chirilic de tranziţie şi alfabetul latin cu ortografie eti-moîogizantă. Textul ediţiei de faţă a fost reprodus aplicîndu-se principiul transcrierii interpretative, pastrînd particularităţile fonetice şi morfologice ale limbii vorbite în epocă. Dăm mai jos normele şi regulile pe care le-am aplicat în transcrierea textelor:

ă precedat de i, la substantive feminine, a devenit e: avo-căţie, canalie, consistorie, observaţie, poliţie, primejdie; la fel pentru conjunctivul prezent al verbului a fi: să-ţi fie.

— â a fost transcris î în formele pronumelui personal dînsul.

— litera chirilică i, a fost interpretată cînd ă (după, grădină, multă, plantă, sărmanul, tată, vătăma), cînd î (cîrciumar, cîş-tig, cîteva, mîndruţă, mînui, săvîrşise). Rareori şi ca —doi /două, noj nouă.

d din alfabetul latin a fost redat fie ca ă (bâtînd ' bătînd),fie ca î la începutul unor cuvinte (înaintînd, întîi, încă).

e (fără semne diacritice) a fost consemnat d în grafii etimologice: resărise / răsărise, resunător răsunător, se (conjuncţie) să; în schimb, un cuvînt ca strein (cu toate derivatele lui) a fost păstrat pentru aspectul său regional, întîlnit şi astăzi în Muntenia.

e precedat de vocală, şi la început de cuvînt, a fost transcris ie: anevoe / anevoie, proectaseră f proiectaseră, trebue / trebuie, voe ' voie; eftin ieftin; ert / iert; la fel s-a procedat şi cînd se afla după consoane labiale: fer t fier, pept / piept, pedică / piedică, per de pierde, petre / pietre.

e din alfabetul latin a fost notat ă: înse / însă, învăţat / învăţat, per / păr, vedu văz.

e, din acelaşi alfabet, a fost redat prin ea: acesta / aceasta, avei I aveai, beu beau, credem / credeam. în cazul conjuncţiei disjunctive seu, am scris sau.

e s-a păstrat ca atare, în formele de plural ale unor verbe atunci cînd ele reflectă o realitate lingvistică a vremii: ataşezr înaintez, se înfăţişez, ne întreb.

— ea fost echivalat cu i sau î: curend / curîmt, dentăi / dinţii r lenge Ungă.

i a fost dublat atunci cînd a marcat forme de plural: bunii(oameni), camarazii, espoziţii, observaţii.

— i prin transcriere a devenit marcă de genitiv-dativ: Bunesil / Bănesii, ochii (sui), pădurii / pădurii, (unei) rochiT / (unei) rochii.

ie după consoane palatale a fost transcris e: chieltuială f cheltuială, chieltui,f cheltui.

ia a devenit ea în special la verbe de conjugarea a IV-a: lungiau / lungeau, mur iau / mureau.

ii a fost păstrat în forma priimi.

— da fost transcris oa: forte j foarte, nerodă / neroadă, onore / onoare, pote f poate, tote \J toate.

— n-am modificat pe u final în cazul substantivelor proprii: Cătunu, Repezeanu, Trăncănescu, Verigescu, ca şi atunci cînd are valoare de articol hotărît: cu ciomagu, cuconu (Stamate), domnu.

— am renunţat la u final atunci cînd nu corespundea unei

realităţi fonetice: decît(u), dator(u), e::amenui(ă) fondul(z),

găsit(u), natucl(ă), petrecut{u), rog(ă).

In privinţa sistemului consonantic, am operat următoarele modificări:

— grupul ci, din formele etimologice, a fost transcris ţ şi ţi: anuncia / anunţa, cornerciu / comerţ, denuncia / denunţa, naci-une naţiune, oficier./ ofiţer.

— grupul cs l-am transformat în x: Alexandru, apoplexie, fixa, lux, pretexte, sexe, taxa.

d a fost transcris ca z: rlioa / ziua, verlu / văzu.

— grupurile ge, gi au fost înlocuite cu ghe, ghi: baghetă, caraghioşi, gheară, ghemuise, gheroc, ghicească, ghiocei, ghionturi, ghiozdan, înghiţă, privegherea.

sa devenit z înainte de consoane sonore sau în poziţie inter-vocalică: abuza, cizma, civilizaţie, dezgust, provizii, zbura, zgomot.

— l-am conservat pe s în cuvîntul filosof ia, precum şi în: esamen, esemplu, eserciţiu, esigenţi, esistă, espirare, esploatare, espoziţii, estremităţi.

— grupurile sce, sci au devenit şte, şti: Bucuresci / Bucureşti, dovedesce / dovedeşte, esei / eşti, locuiesce / locuieşte, opresce / opreşte, vorbesce / vorbeşte.

— am renunţat la consoanele duble, echivalîndn-le cu cele simple: attrage / atrage, corrupţie / corupţie, eîlu ¡el.

Din punct de vedere morfologic, am procedat la următoarele interpretări:

— am menţinut formele de genitiv-dativ feminin în ei la substantive ca: dîmineţei, dreptăţei, fetei, floarei, învingerei, lumei, naturei, societăţei, vieţuirei.

— am păstrat formele de plural care circulau în epocă: alee, coade, uliţile.

— am reţinut formele arhaice ale pronumelui relativ care, în variante de felul: carii, carea, carile.

nimului fiind o formă extrem de rară a pronumelui negativ, am conservat-o în consecinţă.

— la verb, am păstrat formele iotacizate, specifice graiului muntean: auz, să înghiţă, rîz, văz.

— am conservat oscilaţiile unor forme ale verbului a fi: sum,dar şi sînt şi sunt.

Am conservat o serie de forme populare, regionale sau arhaice: boleşniţe, ceti, fragetă, împregiur, a interumpe, obicinuit, oltar, popolul, role, titule, vecinie.

De asemenea, am păstrat dubletele de tipul: capriţ-capriciu, cocoane-cucoane,. fereastă-fereastră, lacrămi-lacrimi, monastire-mănăstire, picere-picioare.

Neologismele au fost conservate în forma în care circulau în epocă: biurou, -conţipist, cualitate, dosier, fizonomie, frecu-enta, funtă, gendarmi, ineirţe, maritagiu, menagiu.

MARIAN BARBU

VOLUMUL I

Prin scrierea de faţă nu am pretenţia de a-mi atrage un merit deosebit; din contra, rog pe lectorii mei a fi mai indulgenţi decît esigenţi. Ceea ce le ofer este produsul unui impuls natural şi netrecut prin esamenul unui maestru îndoctrinat.

Sunt dator unele observaţii asupra acestei scrieri;

1. Mistere din Bucureşti sunt mistere din Bucureşti iar nu misterele Bucureştilor.

2. Fondul este o romanţă înconjurată de diferite scene-fictive pentru a biciui viciul, care scene s-ar fi petrecut în diferite epoce ale trecutului nostru social.

3. Stilul este al persoanelor vorbitoare.

4. Ortografia este a editorului sau mai bine a celor mai mulţi abonaţi la această scriere.

AUTORUL

MISTERE DIN BUCUREȘTI

[...]

VOLUMUL I

CAPITUL I
FRAŢII LUNGENI
GRĂDINA KISELEFF. PĂDUREA BĂNESII.

Era una din cele mai frumoase dimineţe ale lui mai; soarele nu răsărise încă; o lumină roşcată care se desina pe bolta cerului, alungată de razele lui, îi anunţa apariţia peste un cuart de oră. Totul era în tăcere; zgomotul trăsurilor şi al oamenilor matinali nu începuse a asurzi pe leneşii carii deschideau ochii în miezul zilei. Abia dacă se auzea în depărtare neplăcuta ciocănitură a fierăriilor. O fereastă a unei case cu două etaje, aşezată în mahalaua Gorgani, era deschisă spre a atrage în camera dependentă curatul aer al dimineţii. O grădină spaţioasă se prezenta vederei aceii fereşte, din carea trandafirii şi liliacul înălţau în atmosferă mirosul lor dulce şi atrăgător; pasările zburau din arbore în arbore neştiind pe care să aleagă şi cum să esprime mai bine, prin ciripiturile lor armonioase, mulţumirea ce simţeau că se regăsesc în acea lună favorită, în care natura radioasă le ascultă cu o vie plăcere. Doi oameni se aflau la fereastă privind în.grădină; ei fumau din două ciubuce lungi de lemn de iasomie şi sorbeau din vreme în vreme puţină cafea neagră din ceştile ce se aflau dinaintea lor. Unul din aceşti doi oameni atinsese de al cincizecilea an; părul îi era cărunt; pe întinsa lui frunte nu se zărea nici o încreţitură care să-i numere anii la întîia vedere; talia îi era potrivită, ochii săi verzi erau plini de atracţie, gura îi era rumenă şi părea că se deschide numai pentru a surîde, obrazul său rotund avea un ce franc şi amabil care anunţa un om vesel şi cumsecade. Celalt era numai de douăzzci şi şapte ani; întru toate semăna celui dintîi, se deosebea numai printr-o talie mai regulată şi printr-o barbă neagră rotundă ce purta şi care era în proporţie cu fizionomia lui. Aceştia erau fraţii Lungeni, carii se iubiseră cu tandreţă din cea mai fragetă copilărie a lor şi carii îşi pierduseră părinţii de cincisprezece ani. Cel mai în vîrstă, Ştefan, rămăsese cu îngrijirea şi educaţia fratelui său Matei. Cînd acest din urmă intrase în al nouăsprezecelea an, Ştefan, cu tot amorul fratern, se văzu silit a se despărţi de Matei spre a-L trimite în streinătate ca să îmbrăţişeze vreo specialitate, căci dînsul avea de singură ocupaţie agricultura, ceea ce apucase de la părinţi. Matei îşi săvîrşise studiile în Paris şi revenise în braţele fratelui său, licenţiat în drept. Lunga despărţire nu răcise nicidecum aceste două inimi tandre care erau strîns legate.

O lună trecuse numai de la înturnarea lui Matei; ei erau nedespărţiţi; la teatru, la preumblări, acasă se aflau împreună; nu era cu putinţă să-i întîlnească cineva unul fără altul. Ei ocupau o singură cameră, se culcau şi se sculau la ora fixată, aveau aceleaşi obiceiuri, aceleaşi mulţumiri, aceleaşi principii. Seara proiectaseră ca în acea dimineaţă să-şi ia dejunul în pădurea Bănesii, în mijlocul mirosului micşunelelor şi ghioceilor, şi să petreacă în linişte, căci era zi de lucru şi lumea ocupată de interese nu putea să turbure mulţumirile lor filosofice.

— Să ne îmbrăcăm, fratele meu, zise Ştefan lui Matei. Soarele s-ă ivit şi zgomotul a început să se împrăştie pe toate uliţile Bucureştilor.

— La aceasta mă gîndesc şi eu, răspunse Matei scu-lîndu-se şi părăsind fereasta ca să-şi lepede halatul de noapte şi să-l suplineze cu îmbrăcămintea de zi.

— Eu găsesc totdauna plăcere la aceste distracţii inocente, reluă Ştefan trăgîndu-şi cizmele; nu ştiu dacă şi dumneata, Matei, iei parte deopotrivă cu mine. Modul vieţuirei dumitale pariziane trebuie să fi devenit un obicei de care anevoie te-ai putea desface. Am auzit de la cei carii au vizitat acea capitală a lumei că la reîntoarcerea lor aci simţeau dezgust, atît în privinţa marei deosebiri a clădirilor ce esistă între acelea ale Parisului eu ale Bucureş/tilor, cît şi în a distracţiilor carii la noi sunt prea restrînse, ele vreme ce acolo nu-i ajunge cuiva ani întregi ca să vază atîtea mii de lucruri frumoase şi demne de admirat.

— Mai întîi, fratele meu, observă Matei, ştii bine că eu nu am fost în Paris decît pentru studiu. Este adevărat că am avut destul timp ca să vizitez ¿oate locurile de acolo, teatrele, grădinile publice, muzeele, espoziţii şi altele; cu toate acestea, nu s-a întipărit în mine decît suvenirea cunoştinţei, căci din natură, ca şi dumneata, am avut o inimă oarecum solidă. Nu regretez Parisul; simţ, din contra, o mulţumire nespusă că m-am reîntors pe pămîntul naşterei mele, unde mii de suvenire dulci îmi umplu sufletul. Distracţiile ce-mi propui, şi la care iei atîta mulţumire, îmi convin deopotrivă. Mă las dar în dispoziţia dumitale ca să faci din mine orice vei voi.

— Şi voi abuza de această voie ce-mi dai, fratele meu, zise Ştefan zîmbind. Pînă te vei prezenta la ministrul Justiţiei, ca să-i arăţi diplomele de studiile ce ai săvîrşit şi să devii folositor patriei prin buna întrebuinţare ce vei face dintr-însele, vom merge chiar mîine, de vei voi, la moşia noastră Cătunu, unde vom petrece o săptămînă. Acolo îţi vei aduce aminte de bunii noştri părinţi, unde sunt şi înmormîntaţi, şi totdeodată de copilăria noastră, de jocurile noastre inocente, de grădina plantată de însuşi sărmanul nostru tată, şi de o mulţime de alte lucruri carii crez că-ţi vor produce multă mu-ţumire.

— O! cît eşti de bun, iubitul meu frate, zise Matei îmbrăţişînd pe Ştefan. E de mirare cît ştii să citeşti în sufletul meu. Nu îndrăzneam să-ţi propui aceasta în temerea de a-ţi vătăma vreun interes care să te reţie în Bucureşti.

În timpul acesta un servitor intră în cameră şi spune lui Ştefan că doi porumbei sunt fripţi, înfăşuraţi într-o legătură cu alte provizii de ale mîncării, şi că trăsura îi aşteaptă la scară.

— Să mergem, fratele meu, zise Ştefan puindu-şi pălăria, pe cînd Matei căuta pe a lui.

— Sunt gata şi eu, răspunse Matei după ce a găsit pălăria. Putem pleca.

— Domnule, să vă însoţesc şi eu? întreabă servitorul. Sunt trebuincios să vă serv unde vă duceţi?

— Nu avem trebuinţă de tine, Mihai, observă Ştefan; caută-ţi de treabă; ne putem servi şi singuri. Astăzi să ne aştepţi pe la ora prînzului. De va veni cineva să ne caute, îi vei spune că ne poate găsi după-prînz, oricine! va voi.

— Am înţeles, domnule, zise servitorul închizînd uşa după dînşii.

Fraţii Lungeni se urc în trăsură şi ocolesc drumul drept ce trebuia să ia, căci pe cele mai multe strade erau gropi mari şi heleştaie permanente.

— îmi aduc aminte, fratele meu, că de cîte ori mergeam îa Băneasa, apucam pe lîngă poliţie, iar nu pe la Mihai-Vodă.

— Vezi Matei, sunt mai mulţi ani de cînd nimeni nu se ocupă de pavarea stradelor; toţi critică această: neglijenţă şi nimeni nu se gîncleşte a repara relele ce critică.

— Nici o înfrumuseţare nu găsesc în capitala noastră de opt ani de cînd o părăsisem.

— Din nenorocire nici una; şi crez că vor trece mulţi ani fără să vedem vreo îmbunătăţire.

După o jumătate oră, trăsura se opreşte alături cu bufetul soselei ca să se odihnească caii. Timpul era frumos, nici o trăsură nu se vedea, decît o caretă în care se afla o damă bătrînă citind o romanţă franceză.

— Să ne dăm puţin jos. fratele meu, zise Matei; nu mi-e foame încă, şi avem timp să trecem şi în pădurea Bănesii.

— Nici mie nu mi-e foame, iubite Matei, zise Ştefan puind piciorul pe scara trăsurei, pe cînd Matei făcea asemenea. Preumblîndu-ne pîn aceste alee frumoase şi res-pirînd dulcele miros al floarei teilor, te voi întreţine despre minunile ce se petrec în această grădină, atît de frecuentată de bucureştenii noştri. Am atîtea întimplări să-ţi comunic, că mi-ar trebui mai multe zile ca să ţi le înşir pe toate.

— Doresc să ştiu tot ce s? petrece în capitala noastră,, zise Matei apucînd braţul fratelui său şi pierzîndu-se amîndoi pîn cotiturile grădinei. Am auzit destule curiozităţi de la amicii carii veneau din Bucureşti şi cu carii mă întîlneam în Paris; socotesc însă că acele informaţii sunt necomplete.

— Aşa crez; dar spune-mi, nu ai aflat nimic din cele ce se petrec în această grădină?

— îţi mărturisesc în sinceritate că nu ştiu nimic, fratele meu.

— Această grădină, Matei, a devenit izvorul depra-vaţiilor ambelor sexe, randevuul tutor întîlnirilor amoroase, tutor infidelităţilor, corumpţiilor şi crimelor. Este adevărat că cea mai mare parte a verei o petrec la moşie, îndeletnicindu-mă cu lucrarea pămîntului, dar aceasta nu m-a oprit de a frecuenta adesea capitala, unde interesele casei noastre mă chemau adesea, şi a afla tot ce se petrecuse în lipsa mea.

— Pe cît îmi aduc aminte, la plecarea-mi de aici, depravarea nu era atît de mare, zise Matei aşezîndu-se pe o bancă dinaintea unui jedou, pe cînd Ştefan aprindea o ţigară. Lumea părea mai ruşinoasă; nu zic că şi atunci nu erau escepţii, dar cîte o întîmplare de asemenea natură era aşa de rară, încît producea o indignaţie generală în auzul oamenilor cumsecade. Şi cu toate acestea, în secolul în care trăim, civilizaţia s-a introdus destul şi la noi, şi în măsură cu dînsa crez că şi moralitatea.

— O Doamne, Matei; ce vorbeşti de civilizaţie, de secol?... La noi toate se iau şi se înţeleg pe dos; civilizaţie la noi nu vrea să zică moralitate, ci lux, vanitate, febleţă de caracter, ruină..., şi acestea toate nu tîrăsc după dînsele şi crima? Ce mai vrei, privind jedoul ce vezi dinaintea noastră, îmi readuce aminte o tristă împrejurare survenită în anul trecut. Din întîmplare mă aflam pe această bancă, pe la 11 ore din noapte, cu un amic al meu. Pe cînd mă întreţineam cu dînsul despre mai multe, ne pomenim cu un tînăr ce venea repede din partea şoselei şi oprindu-se lîngă jedou, în desperarea cea mai mare, scoate un pistol din buzunar, îl bagă în gură, pe cînd eu şi amicul meu, repezindu-ne spre dînsul, îi strigam să se oprească, trage... şi la pocnitura pistolului, nenorocitul şi căzuse defigurat şi fără simţire. Eu şi amicul meu rămăsesem mărmuriţi. Detunătura pistolului atrăsese mai mulţi curioşi, între carii se aflau şi din cunoştinţele mele. Toţi ne întreb; noi le comunicăm împrejurarea, esaminăm cadaverul, cînd un tînăr din mulţime îl recunoaşte şi cu lacrămile în ochi declară că nenorocitul fusese funcţionar în Ministeriul Finanţelor; că în acea zi se îmbrăţişase cu camarazii săi, luîndu-şi adio şi spuindu-le că se desparte de dînşii pentru totdauna. Acel tînăr esplică în urmă cum el căzuse subt influenţa unui amor nenorocit, că iubise pe o streină care nu de mult timp părăsise Bucureştii spre a se duce de unde venise, şi că dînsul, om slab de.caracter, în lipsă de baniy căci îşi tocase averea cu dînsa, şi neputînd să o însoţească, avusese recurs la sinucidere. în fine, cadaverul fu transportat la părinţii lui de oamenii poliţiei, şi eu cu amicul meu părăsirăm un loc unde venisem şi pe care-l alesesem ca să ne răcorim de căldura zilei.

— Cunosc această împrejurare astfel precum mi-o spui, zise Matei; am aflat-o de la un amic încă de atuncir şi mărturisesc că nu iert unui om a se lăsa biruit de o patimă care se putea şterge cu timpul.

— E prea adevărat, reluă Ştefan; şi, în fine, se găsesc destui oameni slabi carii nu se pot lupta cu nenorocirea.

— Vezi, fratele meu, şi necumpănirea în cheltuieli aduce multe rele. Am observat pe mulţi carii, fără altă avere decît o singură leafă, ţin un tren de capitalişti. In zadar m-am silit să dovedesc izvorul acestor mistere, dar mi-a fost cu neputinţă ca să ghicesc, afară numai dacă aceşti oameni îşi procur bani făcînd crime.

— Neapărat că asemenea oameni sunt necinstiţi şi criminali, precum zici, Matei; dar unii mai fini se tem de a comite crime, şi întrebuinţez alte mijloace mai oneste ca să trăiască în opulenţă. Sunt o mulţime carii au misii particulare şi pentru care li se plătesc foarte bine; unii sunt purtători de bilete dulci, alţii fac pe caraghioşii, alţii spioni, alţii cîştig bani prin măsluitul cărţilor, şi ce e mai de însemnat este că astăzi s-a introdus în Bucureşti o modă nouă, ca damele noastre în vîrstă şi avute, şi în neputinţă de mai face conchete, să ataşeze pe lingă persoana dumnealor lingăi de talere pe carii natura îi înzestrează cu o frumuseţe brută, în lipsă de orice altă cualitate. Rămîne cineva în mirare observînd cît sunt de bine întreţinuţi: îi vezi instalaţi în otelurile cele mai scumpe, mobila cea mai elegantă, trăsuri, bijuterii, haine, lefuri mai mari decît ale miniştrilor, şi ce este mai cu-tíos, că aceste fiinţe nemernice carii zbîrnîiau cîtva timp In lume, fiind bine văzuţi şi bine priimiţi pin casele ce irecuentau, se fac nevăzuţi şi pier ca nălucile din lume după ce sunt abandonaţi de întreţiitoarele lor. Atunci se reîntorc la teapă, vînd tot ce cîştigaseră, înşală pe toţi nerozii, ajung în cele din urmă să mănînce de la circiumă pe datorie; iarna tremură în casă şi nu au paltoane să iasă în oraş, căci sunt ipotecate pe la uzurari carii cer dobîndă cîte un galben la galben pe lună, şi cînd vreo trebuinţă neapărată îi sileşte să iasă, îi vezi umblînd în cîte o jachetă soioasă şi aceea împrumutată de la un altul ca dînşii, cu capul în jos, făcînd puţină vorbă cu cunoştinţele pe pod şi ţiind mîinile, ca să nu le degere, în buzunarele de la spate ale hainei, în lipsă de mănuşi de jacmar. Vezi dar că nu e de mirare ca după toate acestea să ajungă la estremităţi, să săvîrşească crime. S-a dovedit mulţi din aceşti oameni, intrînd în case oneste şi neîntîlnind pe nimeni, fură tot ce se prezintă înaintea lor; iar găsind pe cineva lipsit de ajutor, îl sugrum fără milă, sparg sipete, scrinuri: şi alte mobile, cu mare artă, îşi garnisesc bine buzunarele şi se fac nevăzuţi.

— Acestea sunt consecinţele viciului, fratele meu; dar ceea ce mă surprinde mai mult şi nu poci înţelege este că asemenea mizerabili cum pot fi priimiţi în case şi în societăţi onorabile?

— Nu întîmpină cineva greutate de a se introduce în societăţi, căci aşa e lumea. Dacă un om este galant şi cu parale, şi dacă lucesc cîteva briliante la piept şi la degete, e bine văzut şi bine priimit; nimeni nu-l întreabă nici cine este, nici cum îl cheamă; criticile încep după naufragiu.

— Ca după obicei, întrerupse Matei.

— Dacă întrebi potecile acestei grădini de lumea ce

o calcă, una îţi va spune că într-o seară a priimit pe un om căsătorit cu o amantă şi după trecere de o oră pe soţia lui cu un amant, şi că cîteodată s-a întîmplat să se întîlnească piept la piept şi să se prefacă a nu se recunoaşte.

— Acestea sunt menajuri condiţionale, fratele meu. Mi s-a întîmplat să auz că asemenea mizerii se urmez şi în alte ţări streine.

— Ascultă, Matei, aceasta nu e totul; vei afla alte mizerii, precum le cualificaşi dumneata, care-ţi sunt poate necunoscute şi pe care nu crez să le fi auzit: m-am mai informat după la unii, alţii, că cofetarul care ţine bufetul acestei grădini- păstrează o dulceaţă particulară cu cantaride pentru praticele bune. Aceste pratice sunt vreo cîteva dame venerabile, carii nemaiputînd conta pe succesul atracţiei lor fizice, âu recurs la efectul acestor insecte ce trimit pe fiecare zi cîte un elegant la institutul Mărcuţa. De te vei adresa unui boschet, îţi va spune că un bărbat îşi adusese soţia amantului care o aştepta, şi că pentru o asemenea delicată şi onorabilă mijlocire din partea bărbatului, amantul îi plătea bine. Un alt boschet îţi va mărturisi că o femeie devenise amanta bărbatului sorei sale, şi că din această cauză sărmana sa soră ofticase şi murise. De vei trece mai departe, vei afla că o bătrînă carea, după ce-şi mîncase averea cu eleganţii, şi în lipsă de amanţi la modă, îşi rechema suvenirile trecute într-un mod înjositor. Şl multe altele, iubite Matei. Ori pe unde te-ai întoarce, ai afla cîte ceva nou. Termin dar descrierea acestei grădini căci te-ar obosi în punctul| că nu ai mai fi în stare să mă asculţi.

— Tremur auzind acestea, dar din norocire că asemenea grozăvii sunt rare.

In acest moment privirile fraţilor Lungeni se opresc asupra unui om din popor care era acoperit de o bluză compusă de petece şi găurită în mai multe locuri. Acel om părea foarte preocupat; el se uita pîn toate părţile; ar fi crezut oricine că el pierduse ceva. Pe o bancă găseşte o panglică, se repede, o ia şi se depărtează încet strîngînd panglica, băgînd-o în sîn şi reîncepînd eserci-ţiul său cu aceeaşi preocupaţie. Ştefan începe a rîde. Matei, în mirare, îl priveşte ca cum ar fi căutat să ghicească subiectul rîsului fratelui său.

— Uitasem să-ţi spui, iubite Matei, că în toate dimineţile, o mulţime de zdrenţăroşi, ca cel ce văzuşi, fac inspecţia generală a grădinei. Ei găsesc diferite obiecte,, precum: ace de cap, coafiure, panglice, batiste, resturi de ţigări şi cîteodată ceasornice şi bani. Aceasta este concluzia scenelor amoroase ce se petrec nopţile de vară în grădina Kiseleff.

— Ştiu destule şi mai mult decît trebyie, zise Matei posomorit. Eu unul nu mă voi preumbla decît foarte rar în această grădină devenită cuibul viciurilor.

Matei se sculase după bancă. Ştefan îi ia braţul şi amîndoi se îndreptez spre poteca care conducea la trăsură.

— Este timpul ca să mergem în pădurea Bănesii, zise Ştefan cînd se apropiă de trăsură. Caii sunt bine odihniţi şi astăzi mă simţ ca niciodată, cu un mare apetit, eu care am un stomac foarte slab.

— Vom face dar onoare porumbeilor fripţi, zise Matei sărind în trăsură.

— Aşa mi se pare, adăogă Ştefan după ce se aşeză lîngă Matei.

Vizitiul, care, în aşteptarea stăpînilor săi, se dase jos să se răcorească cu un pahar de rachiu de la bufetul grădinei, se suise la postul său îndată ce-i zărise de departe, şi dete limbă cailor cînd îi văzu aşezaţi.

— E de prisos să-ţi mai spui că mergem la pădurea Bănesii, zise Ştefan vizitiului cînd trăsura începu să pornească.

— Ştiu aceasta, domnule, răspunse vizitiul. Mihai a avut grijă să mă înştiinţeze cînd mi-a zis să înham caii.

— Bine, bine. Să opreşti la poarta intrărei în pădure, îi zise Ştefan silindu-se a aprinde un chibrit şi neputînd reuşi din cauza unui mic vînt ce adia uşor. Văz că nu voi putea fuma din această ţigară, adăogă el, întorcîn-du-se spre Mihai. Voi fi silit să renunţ pînă vom ajunge la pădure. S-a înrădăcinat atît de mult în mine gustul tutunului şi mulţumirea de a fuma neîncetat, încît pe tot momentul trebuie să-mi năbuşesc pieptul de acest fum otrăvitor.

— Să ne oprim puţin, fratele meu; te voi ajuta să aprinzi ţigara împiedecînd cursul vîntului cu pălăria mea.

— Nu e trebuinţă, Matei; mai- întîi, peste cîteva minute vom fi aşezaţi pe verdeaţă dinaintea dejunului nostru. Şi zicînd acestea, Ştefan azvîrlă ţigara şi bagă mîna în buzunar ca să scoaţă batista. Curios lucru! adăogă el surprins. Am uitat să iau o batistă de acasă.

— Trebuie să fie intr-un alt buzunar, observă Matei, îmi aduc aminte foarte bine că o aveai în mină cînd ne aflam aşezaţi pe banca din grădină.

— Negreşit că am uitaţ-o acolo; cu toate acestea este prea cu putinţă ca să o fi pus din nebăgare de seamă într-un alt buzunar.

Ştefan cată pin toate celealte buzunare ce mai avea la haine şi nu găseşte batista. Mirarea sa fu mare cînd se încredinţă că-i lipseşte şi punga.

— Vezi bine că pe bancă trebuie să o fi lăsat, de vreme ce nu o găseşti, îi zise Matei care-l observa.

— Am meritat această lecţie, strigă Ştefan. Din nenorocire însă că nu aveam într-însa decît cinci galbeni şi vreo cîţiva sfanţi.

— Ce înţelegi prin această lecţie? întreabă Matei surprins şi neputînd înţelege bine ce-i spunea fratele său. Nu cumva banii despre carii vorbeşti îi aveai legaţi în vreun colţ al batistei? Să ne întoarcem; să nu pierdem timpul. Poate să fie încă pe banca unde am şezut.

— Acum e de prisos, zise. Ştefan zîmbind. Banii îi aveam în pungă şi punga nu o mai găsesc; înţelegi bine că mi-a furat-o.

— Cine?

— Negreşit că unul din acei pungaşi zdrenţoşi din carii ţi-am arătat.

— Cum se poate? zise Matei uimit; eram doi, şi unul din noi ar fi putut surprinde pe acel cutezător.

— Acei zdrenţoşi cunosc în perfecţie arta de a fura fără să simţi. Negreşit că vreunul ascuns la spatele băn-cei pe care şedeam a şters şi punga şi batista din buzunarele de la spate. Aceasta s-a mai întîmplat şi la alţii, chiar din cunoştinţele mele au simţit asemenea pierderi în onorabila grădină Kiseleff. Dar ce e pierdut e pierdut; să nu ne mai gîndim. Iată că am ajuns; să ne dăm jos.

Trăsura se opreşte dinaintea porţei de la pădurea Bănesii. Matei ia legătura cu proviziile pentru dejun, şi dă doi sfanţi vizitiului zirîndu-i să treacă cu trăsura lingă hanul de mai-nainte, unde să-şi cumpere de ale mîncărei şi să odihnească pînă la înturnarea lor. După aceea reuneşte pe fratele său care îl aştepta pe poteca pădurei.

— Să trecem lîngă micafîntînă din vale, îi zise Ştefan luîndu-i braţul. Acolo este o apă minunată şi sper că o vei găsi mai bună decît aceea de Dîmboviţa.

— Aş dori mai întîi să facem cîteva fururi pîn pădure, zise Matei. Este multă vreme de cînd nu am mai văzut aceste locuri.

— Cu plăcere, iubite Matei; şi ai dreptate căci apetitul se măreşte în proporţie cu preumblarea. Lasă mai întîi legătura cu proviziile noastre lîngă acest arbore şi o vom relua înturnîndu-ne.

Zicînd acestea, Matei lasă legătura ce ţinea şi amîn-doi străbat mai multe poteci ale pădurei ascultînd cu o vie mulţumire cîntecile pasărilor de tot felul. Trecînd pe lingă pavilionul din mijlocul pădurei, ei se opresc puţin ca să observe mai multe caricaturi făcute cu creionul pe ziduri şi să citească o mulţime de grifonage, care de care mai scandaloase.

— Bagi de seamă aceasta, fratele meu, zise Ştefan trecînd cu Matei spre fîntînă: parte din bucureştenii noştri, nu destul că sunt depravaţi, ba încă găsesc lăudabil de a arăta şi într-un loc public imoralele fapte ce săvîrşesc pe toate zilele şi care sunt, poci zice, singura lor ocupaţie.

— Curios lucru! zise Matei cu mîhnirea în suflet; nu e cu putinţă să trec într-un loc public ca să nu văz decît viciuri. Oare virtutea nu o poate întîlni cineva pe nicăiri?

— Sunt mai mulţi ani de cînd a fugit, strigă Ştefan. Şi este cu putinţă ca ea să stea la un loc cu atîţia ine-mici puternici î... Dar ce mai vorbesc de asemenea lucruri; cînd ne-ar auzi cineva, ar începe să rîză de noi şi să răspîndească în lume vorbă că sărmanii fraţi Lungeni au căzut în doaga lui Diogen şi că toţi filosofii moderni sunt comparativi celor carii se adăpostesc în stabilimentul Mărcuţei. înţelegi bine că în locurile publice frecuéntate de depravaţie nu este permis nici măcar a vorbi de virtute în temerea de a nu fi tratat de smintit; cu toate acestea sunt escepţii multe, căci altfel am fi pierduţi. Dar iată fîntîna; să ne aşezăm aci pe verdeaţă.

— Ce apă limpede! zise,Matei cu admiraţie. De ar fi rece pe cît pare a fi gustoasă!

— Este foarte bună, răspunse Ştefan, care desfăcuse legătura cu provizii. Apa de la Herăstrău însă este şi mai rece, poci zice şi mai gustoasă. Am făcut o bună comparaţie; aceea îmi place mai mult.

— Cum de nu am mers" acolo?.observă Matei tăind felii dintr-o jimblă care nu atîrna decît trei litre şi aceasta cu consimţimîntul...

— Grădina de la Herăstrău este destul de retrasă, -unde am fi putut găsi o tinichea ca să bem apă, de vreme ce aci ar fi trebuit să o bem în pumni, dacă Mihai nu avea îngrijirea de a pune un pahar în legătura cu provizii.

— Acolo nu am fi fost singuri, iubite Matei zise Ştefan muşcînd dintr-un picior de porumbel. Afară de aceasta, nu am fi fost nici bine priimiţi, căci cofetarul sau mai bine stăpînul aceii grădini, care este un grec, priveşte cu o mină respingătoare pe necunoscuţi şi mai cu seamă pe cei carii anunţă că nu-i vor destupa cîteva butilii de şampanie.

— Dacă nu am uitat, grădina de la Herăstrău era odată foarte priimitoare şi stăpînul ei avea o bună conduită cu toată lumea, chiar cu acei oameni carii veneau să se preumble fără ca să ia cel puţin o cafea.

— Lucrurile s-au schimbat de atunci, zise Ştefan, care terminase şi cel de al doilea picior de porumb şi se ocupa cu distrugerea restului. In acel timp, stăpînul grădinei avea nevoie să-şi atragă pratice, căci abia deschisese grădina, şi de aceea priimea şi pe bun şi pe rău deopotrivă. Atunci nici că se găseau la dînsul vinuri streine; dar de vreo cîţiva ani, de cînd o mulţime de streine au venit în Bucureşti ca să stoarcă de parale pe vanitoşii noştri, toate dejunurile, toate prînzurile şi su-peurile fine în acea grădină se fac vara. înţelegi dar că grecul a făcut bani şi că noi nu am fi găsit loc nicăiri, căci ori pe unde te-ai fi întors, ai fi văzut locurile prinse de grupe amoroase. Şi afară de aceasta, am fi intrat în dizgraţia unui funcţionar însărcinat cu buna ordine care frecuentează adesea acea grădină.

— Şi pentru ce, fratele meu?

— Pentru că acel onorabil funcţionar se supără prea mult cînd vede necunoscuţi asistenţi la petrecerile du-misale amorozo-şampaniale.

— Se vede că nu prea are mult de lucru la dregă-toria ce dirige, observă Matei muşcînd dintr-o. bucată de caşcaval de Penteleu.

În acest moment, două călugăriţe trec pe lingă dînşii şi salută pe Ştefan care ridicase capul cînd le auzise umblînd. Ştefan le înapoiază salutarea şi, după ce ele se depărtează în pădure, începe a zîmbi.

— Se vede că cunoşti pe aceste călugăriţe, zise Matei muşcînd din prăjitură.

— Negreşit, răspunde Ştefan. N-ai văzut cînd m-au salutat.

— Am observat aceasta, zise Matei. Cine sunt?

— Cea mai tînără dintre ele, căreia îi zicea odată Nodreanca, s-a călugărit, nu de bună voie, ci silită de oarecari împrejurări foarte curioase. Cea bătrînă, ce-i zicea Bruneasca, s-a călugărit tot din împrejurări nu mai puţin curioase decît ale celei dintîi. Vieţuirea amînduror formează cîte o istorie completă, demnă de cunoscut; nu ştiu însă dacă eşti dispus să mă asculţi.

— Totdauna te-am ascultat cu plăcere, fratele meu. Şi mai întîi, cele ce-mi spui nu sunt lecţii pentru mine?

— Ei bine, Matei, de vreme ce este aşa, şi fiindcă vom sta aici cel puţin două ore încă, căci nimic nu ne sileşte ca să plecăm, te voi întreţine despre călugăriţa cea mai tînără. Dar mai întîi îţi voi face descrierea unei petreceri de loto într-o seară de iarnă în casa Nodrea-nului, bărbatul acestei călugăriţe, căci din acea seară îşi şi ia începutul istoria ei.

CAPITUL II
O ADUNARE DE MAHALA

Sunt mai mulţi ani de cînd s-a introdus în adunările noastre de iarnă jocul lotoului, care este aşa de inocent cît şi oarecum amuzant, şi mai cu seamă pentru acele familii puţin avute, carii îşi petrec nopţile fără ca să le coste nimic. Pe orice uliţă şi în orice societate şi-ar îndrepta cineva paşii în nopţile de iarnă, ar fi sigur că va întîlni o mulţime de dame, domnişoare, bărbaţi tineri şi bătrîni, împrejurul a două sau trei mese de loto, silin-du-se, care de care, cînd îi ajunge rîndul, să surnumească cifrele după bilele ce scoate din săculeţ cu epitete mai mult sau mai puţin spirituale, - şi se întîmplă foarte adesea ca să se strecoare în surnumireâ cifrelor trivialităţi, răutăţi, critici şi vorbe picante, conform educaţiei personalului ce compune societatea.

Voi face dar tabloul personalului şi modul petrecerei societăţei ce frecuenta casa Nodreanului.

Doamna Nodreanca fixase cîte o seară pe săptămînă ca să se strîngă acasă la dînsa persoanele ce compuneau adunările obicinuite ale mahalalei, ceea ce se şi urma regulat de mai multe săptămîni. Dar în măsură cu înaintarea timpului, se strecurau din vreme în vreme necunoscuţi subt diferite numiri şi titluri cînd erau recomandaţi la intrarea lor într-o casă, spre esemplu: că erau din cutare provinţie şi că-şi trag originea din cutare familie istorică, pe care nu o cunoştea nimeni, căci neapărat nu se ocupase cu lectura istoriei sau nu aveau poate timpul de a căuta şi de a constata origina familiilor acelor domni în cărţile respective. Cu toate acestea se în-tîmpla mai totdauna ca acele familii istorice să-şi tragă origina după taraba unei măcelării sau după laviţa unei cîrciumi, părăsind şorţurile acelor onorabile comerţuri ca să se introducă în societăţi prin mijlocirea capitalului ce realizase în mai mulţi ani.

Intr-o sîmbătă seara era mulţime în casa Nodreanului. Două camere spaţioase destinate pentru priimire nu erau destul de încăpătoare ca să conţie numărul invitaţilor. Jocul lotoului începuse: multe persoane carii nu găsise loc împrejurul meselor ocupau cîte un scaun şi ţineau cartoanele pe genuchi. în capul celei dintîi mese se afla o cucoană bătrînă şi uscată, care purta nişte ochelari fără coade, atîrnaţi de vîrful nasului şi care îşi acoperise capul de un bonet alb cu funte mari; la dreapta şi la stînga ei erau aşezate cinci fete ale sale, toate trecute în vîrstă şi aspirante la maritagiu; aceste şase dame compuneau familia Bărzoaielor, carii veneau înainte de toţi şi de toate ca să ocupe locurile principale; negreşit ca să atragă privirile societăţei şi să se găsească peţitori pentru acele cinci odoare carii gemeau subt jugul speranţei de mai mulţi ani. Cu toate acestea ele nu lipsise de a se lupta în contra naturei ingrate, biruind-o prin buna întrebuinţare ce făcuse din tinereţea lor.

La o altă masă erau aşezaţi un domn bătrîn cu tînăra dumisale consoartă şi juca loto de nevoie, ca să nu-şi piarză din vedere mironosiţa care avea o figură vicleană şi nişte ochi ce se preumblau neîncetat pe tinerii carii se aflau vizavi de dînsa. Acestuia îi zicea domnu Gog-man, care, din economiile ce făcuse în viaţă, cumpărase mai multe moşii şi o femeie tînără, frumoasă şi de familie bună.

Lîngă doamna Gogman se instalase cu forţă o văduvă cu cincizeci ani în spinare şi pretindea că în lăsatul de sec abia atinsese de al douăzeci şi noulea. In toate adunările se aşeza lîngă doamna Gogman sperînd că din mulţimea curtezanilor acesteia, carii se aşezau vizavi de dînsa, va atrage privirile vreunuia şi asupra încîntă-toarei dumisale creaturi care purta cu cochetărie o coa-fiură încărcată de pompoane şi de flori a căror greutate era în cumpănă cu capul său. Ar fi presupus cineva că acea damă căreia îi zicea doamna Bîlcioaia purta două capete demne de espus la vreo menajerie.

Alături cu doamna Bîlcioaia se afla o damă cu o talie de tambur-major, care se împodobise cu toate bijuteriile ce avea acasă. Figura ei era portretul fidel al unei pasări care se tînguie noaptea, şi era aşa de strînsă în corset încît abia putea respira. Această damă era măritată din amor cu un domn Brunescu, om în vîrstă, scurt, uscăţiv, purtînd nişte ochi de pisică în fundul capului, un nas comparativ cu ciocul unui vultur, al cărui vîrf intra în linie curbă într-o gură deschisă totdauna ca să asculte politica ţărei, chiar atunci cînd nu se trata de dînsa. Domnu Brunescu conta foarte mult pe onoarea odoarei dumisale, ceea ce îl făcea ca în toate adunările unde era tîrît de dînsa să-şi aleagă un loc care era mai retras şi să se anueze după voie.

Un domn la modă, care nu de multă vreme începuse să zbîrnîie în lume, era neîncetat aşezat lîngă doamna Bruneasca. Acestuia îi zicea domnu Mirinescu, care trecea în lume de ataşe al doamnei Bruneaschi şi care nu îndrăznea să deschiză gura într-o societate decît numai cînd elefantul dumisale îi da voie. In adevăr, domnu Mi-rinescu era bine făcut, bun băiat, dar nu prea avea parale; şi ca să şi le poată procura, hotărîse să înghiţâ cîte trei sau patru hapuri în douăzeci şi patru ore. 'Ce e drept, hapurile erau foarte mari, anevoie de luat, dar doamna Bruneasca îi observa că ele nu pot supăra pe o fragă care se bucură de o constituţie atît de solidă. Cu toate acestea ele făceau un efect contrariu, căci pe doamna Bruneasca o îngrăşa peste măsură, iar pe sărmanul domnu Mirinescu îl redusese subt forma unei caracatiţe.

Vizavi de domnul şi de doamna Gogman, şi de doamnele Bîlcioaia şi Bruneasca, se aflau trei domnişori dintre carii, cel dintîi, căruia îi zicea domnu Repezeanu, purta un gheroc foarte ros, dar curat şi încheiat de sus pînă jos ca un militar; atît numai că seara haina neagră nu se cunoaşte dacă este nouă sau veche. Pe deasupra gherocului, acest domn, care neapărat avea vederea scurtă, atîrnase o mică lornetă de gît pe care o aducea din vreme în vreme la ochi ca să cunoască cifrele, deşi cîteodată le însemna fără să se serve cu acea sticlă.

Al doilea domnişor, eare-şi dregea neîncetat părul frizat şi căruia îi zicea domnu Verigescu, lăsa să se vază un lanţ falş de ceasornic, agăţat de o jiletă albă, deşi timpul era foarte aspru şi etichetă nu esista în acele adunări. Cel de al treilea domn, pe care-l înzestrase natura cu un gît de cocor şi cu o statură de o înălţime rară, şi care era fiul răposatului Săpunescu, era acoperit de un frac sau mai bine de un cvecher care se vede că-l purta de mai mulţi ani, căci talia acei haine nu corăspundea nicidecum cu talia [lui]; după amîndoi umerii acestui domn se ridica două gulere ale cărui vîrfuri îl ţineau neîncetat cu nasul în sus, ceea ce da domnului Săpunescu un aer foarte arogant.

A treia masă era ocupată de bărbaţi, dame şi domnişoare carii aveau privirea şi spiritul pironite pe cartoane, în temerea de a nu scăpa vreun număr din vedere. Domnul Nodreanu lipsea de mai multe zile, căci el plecase la o moşie, unde-l chemau interesele pentru mai multă vreme. Consoarta dumisale, care era frumoasă, tînără şi bine făcută, nu lua parte la jocul lotoului căci, ea stăpînă de casă, urma să se ocupe cu priimirea şi cu tratamentele invitaţilor.

— Dar aşezaţi-vă odată, strigă bătrîna Bărzoaie; a trecut un ceas şi numai o partidă am jucat.

— Aveţi toţi cartoane? întreabă doamna Nodreanca, învîrtindu-se între invitaţii săi.

— Eu aş voi să le schimb, zise una din domnişoarele Bărzoaie.

— Pentru ce să le schimbi, cucoană Aristiţo? observă doamna Bîlcioaia. Abia o partidă s-a jucat, şi le găseşti rele pentru că n-ai cîştigat. Aşteaptă cel puţin vreo trei sau patru partide; şi afară de aceasta abia sunt de ajuns pentru toţi.

— Cine strigă numerile? întreabă doamna Gogman, adresîndu-se către domnu Repezeanu.

— Dacă aveţi plăcere, le voi striga eu, răspunse acesta, uitîndu-se cu lorneta ca să găsească săculeţul cu bilele, pe cînd domnu Gogman călca pe consoarta du-misale pe picior, ceea ce însemna ca să nu se prea adreseze către tineri.

— Eu le strig, zise domnu Mirinescu, arătînd săculeţul cu bilele şi uitîndu-se drept în ochii doamnei Bruneaschi.

— Aide, sînteţi toţi gata? reluă bătrîna Bărzoaia; ştiţi că s-a strîns treizeci firfirici în caniotă!

— A! dacă i-aş putea cîştiga! strigă o domnişoară Bărzoaie sărind pe scaunul său, voind să arate printr-aceasta că era sprintenă şi uşurică; dar scaunul nu fu destul de solid ca să reziste unei asemenea greutăţi; el se sfărâmă şi acea domnişoară era să cază dacă surorile sale, carii prinsese de veste, nu o reţineau. Ah! Dumnezeul meu, adaogă ea; cît p-aci era să caz. Ce şubrede scaune are doamna Nodreanca!

— Ai dreptate, domnişoară, încuviinţă doamna Bru-neasca. In viaţă-mi nu mi s-a întîmplat să se cletene un scaun cu mine; dar aci mă tem foarte că voi cădea şi eu ca dumneata.

Doamna Nodreanca, care era o damă bine crescută, le aduce două fotele fără a se supăra de puţina delicateţă a acelor dame; ea se mulţumeşte numai a le răspunde că dacă ar fi băgat de seamă unde se aşed, le-ar fi adus fotele îndată şi că dacă pusese scaune, aceasta o făcuse în vederea ca să aibă loc mai mulţi invitaţi.

— Tăcere că începem, reluă bătrîna Bărzoaie, care părea a fi prezidentul adunărei şi care făcea cu fetele sale mai mult zgomot decît toţi. Începi de trage, domnule Mirinescu.

— Ochelarii, strigă domnu Mirinescu cu o voce de pisică, după ce scoase o bilă din săculeţ.

— De nu i-aş fi avut în două locuri, m-aş fi făcut foc pe dumneata, domnule Mirinescu, zise bătrîna Bărzoaie însemnînd numărul 88 pe amîndouă cartoanele.

— Eu nu-l am nicăiri, zise doamna Gogman.

— Nici eu, observă domnu Verigescu.

— Anii cucoanei Bîlcioaii, reîncepu domnu Miricescu scoţînd o altă bilă cu nr. 40 şi începînd a surîde ca o mireasă, crezînd că printr-aceasta pronunţase o vorbă de spirit.

— Ei, bată-te sănătatea, domnule Mirinescu, zise doamna Bîlcioaia; negreşit că trebuie să fie douăzeci şi nouă în cap; i-am împlinit în lăsatul de sec.

— Dacă nu mă înşel, este nr. 40, observă domnu Să-punescu, care îşi aruncase ochii pe bila ce scosese din săculeţ domnu Mirinescu.

— Da, da, este 40, zise doamna Bruneasca rîzînd.

Auzind acestea, doamna Bîlcioaia sare cu furie după

scaun; în săritura ce face îi cad mai multe flori din cap.

— E de mirare, domnule, ca să îndrăzneşti să vorbeşti ceea ce nu este, strigă ea aruncînd o căutătură furioasă asupra domnului Mirinescu. Nu cumva dumneata mi-ai văzut biletul de botez sau mă cunoşti după măsele că am această vîrstă?

— Nu te ofensa, cucoana mea, îi zise doamna Bruneasca pe cînd sărmanul Mirinescu se ghemuise după dragonul său. Trebuie să aibi această vîrstă; nu-ţi aduci aminte că dumneata erai logodită cînd eu mă jucam încă cu păpuşile?

— Nu eram nici o logodită, îi răspunse doamna Bîlcioaia cu dispreţ. Şi dumneata te-ai jucat totdauna cu păpuşoi, iar nu cu păpuşi.

— Atunci nu ştii ce vorbeşti, cucoană Bîlcioaio, reluă doamna Bruneasca, care începuse şi ea să se înfu-

rieze. Prea vrei să te faci mititică; mai întîi întreabă şi pe domnişoara Zinca Bărzoaia, care era şi dumneiei împreună cu noi. ' >

Auzind bătrîna Bărzoaie că pe fata ei o amestecă în vîrsta doamnelor Bîlcioaei şi Bruneaschi ridică capul, se scoală repede după scaun cu o mînie grozavă, şi prin mişcarea ce face, ochelarii îi sar deodată din vîrful nasului.

— Mă rog, mă rog, ce zici? strigă ea adresîndu-se către doamna Bruneasca. Nu cumva pe fetele mele le puneţi în rîndul dumneavoastră, cucoanelor, cînd nici cea mai mare n-a împlinit şaptesprezece ani?... Să faceţi bine ca altă dată să nu mai vorbiţi de fetele mele, c-o să vă pară rău. Luaţi-vă de păr cît poftiţi, dar nu-mi amestecaţi şi fetele în daraverile dumneavoastră. Auzi, auzi, să zică că fetele mele au copilărit cu dumnealor!... Mega şi chirie!... Şi, zicînd acestea, bătrîna Bărzoaie îşi face cruce, se reaşază la locul său şi îşi atîrnă ochelarii de vîrful nasului.

Atît doamna Bîlcioaia cît şi doamna Bruneasca nu se hotărăsc a răspunde bătrînei Bărzoaie, care căuta cu luminarea pricină de gîlceavă şi anevoie ar fi scos-o la căpătîi cu dînsa.

— Nu-mi poate trece, pentru Dumnezeu! reluă în fine doamna Bîlcioaia. Auzi, eu de patruzeci ani!... dar ia spune-mi, mă rog, domnule Mirinescu, o femeie de patruzeci ani mai face copii?

— Dar ce, dumneavoastră aţi făcut vreunul? întreabă domnul Săpunescu fixînd pe doamna Bîlcioaia.

— Da, domnule, răspunse aceasta; în anul trecut am făcut un drăguţ de îngeraş, să-l soarbă cineva cu lingura.

— Curios mi se pare î observă domnu Verigescu. Am înţeles, cucoană Bîlcioaia, că dumneavoastră sînteţi văduvă de mai mulţi ani, şi nu pricep cum aţi făcut un copil în anul trecut!...

— îmi pare rău, domnule, că te amesteci unde nu-ţi fierbe oala, îi răspunse cucoana pomponată şi înflorată. Ai face mai bine să pricepi şi să înţelegi că iarna nimeni pe pămînt nu poartă jiletă albă decît dumneata.

— Cel puţin eu îţi mărturisesc, cucoana mea, zice acest domn ofensat, că nici eu nu am văzut pe vreo damă puind o grădină cu flori pe cap, ca dumneata. Mă iartă, dar parcă eşti o bre...

— Ah! ce obrăznicie, strigă doamna Bîlcioaia făcîn-du-se că leşină. Curînd o.sticluţă cu odicolon că-mi vine rău.

Şi zicînd acestea, ea se lasă pe spate. Doamna Gog-man, care se afla lingă dînsa, o stropeşte cu odicolonul ce-i trecuse doamna Nodreanca, şi domnişorul cu jileta albă, ca să evite scandalul ce se pregătea în contra sa, se face nevăzut din adunare, cu toate că nici o damă nu se gîndea a-i face imputări, căci doamna Bîlcioaia merita această lecţie. Mirinescu era în punctul de a se lăsa de jocul lotoului şi de a trece săculeţul cu bile la un altul, dar doamna Bruneasca îl reţine lîngă dînsa apucîndu-l de pulpana hainei. In fine, doamna Bîlcioaia îşi revine în sine, şi fiindcă domnul cu jileta albă plecase din adunare, liniştea se stabileşte.

— Domnule Mirinescu, fii bun de strigă numerile cum trebuie; ai văzut ce izvorăşte din glumele dumitale!

— Fiţi sigură de aceasta, cucoană Virginio, zise îndată tînărul. Veţi vedea că de acum înainte nu-mi voi mai permite glume în consideraţiunea observaţiunei ce-mi faceţi. Şaptesprezece, cinci, treizeci şi trei; adăogă el după ce scoate trei bile din săculeţ.

— Nu prea iute, domnule Mirinescu, observă bătrîna Bărzoaie; asta este cusurul dumitale; umbli ca poştia... Ah, Dumnezeul meu!... bticatele îmi vin la gură... Mi se pare că erau prea grase, şi ticăloasei mele de bucătărese îi zic totdauna: Frusino, nu-mi plac bucatele grase; acum dacă te vezi într-un morman de grăsime, căci eu cumpăr orice cu îndestulare, pui ca nebunul cît ai dinaintea ochilor; dacă s-a cumpărat mai multă decît trebuie, opreşte şi pe mîine... curios lucru î ce greaţă am astă-seară; va trebui să iau trei hapuri de ale lui Morizon cînd mă voi pune în aşternut. Dar nu mai scoţi vreun număr, domnule Mirinescu? le strigi prea urît; cînd prea multe, cînd nicidecum?

— Aşteptam să isprăviţi ceea ce aveaţi de spus, îi răspunse el scoţînd un număr din săculeţ. Douăzeci şi unu.

— Il am în două locuri! strigă domnişoara Bărzoaie sărind pe fotoliul său.

— Bagă de seamă, cucoană Zinco, să nu sfărâmi prin s¿briturile dumitale şi fotoliul ce-ţi aduse doamna No-dreanca, observă doamna Gogman care nu, putea suferi pe toată familia.

— Ai mare greşală, doamnă Gogman, zise bătrîna Bărzoaie; fetele mele nu sunt grele, şi dacă sar mereu pentru fitece lucru, pricina este că sunt prea vii, prea deştepte, prea zburdalnice; vezi, tinereţea aşa e, bat-o pîrdalnecu. îmi aduc aminte că şi eu făceam ca dînsele cînd eram tînără. Şi fetele mele îmi semăn întru toate.

— Patruzeci şi nouă, strigă domnu Mirinescu, scoţînd o altă bilă din săculeţ.

— Să-l bată Dumnezeu că nu-l am pe nici un carton, zise bătrîna Bărzoaie. Ce neroadă sunt de nu mă ţiu de un fel de cartoane! Ieri alesesem pe cele bune şi astăzi le schimb pe altele rele.

— Ce, s-a mai strigat numere? întreabă domnu Gogman, care de cîteva minute avea ochii aţintaţi pe lor-neta vizaviului său.

— S-a mai tras multe, îi răspunse domnu Mirinescu.

— Atunci, mă iertaţi, adăogă domnu Gogman... n-am băgat de seamă., mă gîndeam la oarecare interese ale casei. Fii bun, domnule Mirinescu de-mi spune ce numere au ieşit acum în urmă?

— Patruzeci şi nouă, douăzeci şi unu şi şaptesprezece.

— N-am pe nici unul din aceste numere, reluă domnu Gogman.

— Domnule Gogman, ar trebui să bagi seama, zise bătrîna Bărzoaie ridicînd capul. Cînd cineva joacă loto nu trebuie să vorbească, nici să se gîndească la interesele casei, decît numai cînd este acasă.

— Cucoană, te rog să-ţi cauţi de treaba dumitale, şi fă bine de nu te amesteca de ceea ce fac alţii. Ori poate nu eşti bine unde ai mîncat bucatele grase?

— Nu eşti complezant cîtuşi de puţin cu damele, domnule Gogman. Cînd începi să vorbeşti, îmi vine greaţă.

— Prea eşti greţoasă, cucoană.

— Aferim! iaca vorbă!... dar nu voi să mă supăr, fiindcă te cheamă domnu Gogman. Nu mi s-a întîmplat să auz în viaţă-mi un nume mai pocit ca al dumitale şi care să se potrivească cu dumneata.

— Bine că numele dumitale este mai breaz, zise domnu Gogman bătrînei Bărzoaie.

— Treisprezece, strigă tare domnu Mirineseu, voind să precurme disputa.

— Nu mi-a plăcut niciodată să. am cartoane cu punc-tu lui Iuda, zise îndată bătrîna Bărzoaie, care nu-şi pierdea cumpătul, fiindcă era prea obicinuită cu certurile, îmi aduc aminte că bucătăreasa mea pune ceapă multă în bucate. Ceapa este pricina de mi s-a stricat stomacul.

— Nouăsprezece.

— Uite, frate, că uitai: cum ziseşi, domnule Miri-nescu?

— Nouăsprezece.

— Dar mai-nainte?

— Treisprezece.

— Dar naintea lui treisprezece?

— Atunci va trebui să le reîncep pe toate.

— Aşa, domnule; reîncepe-le pe toate, te rog, fiindcă sunt sigură că am scăpat două sau trei numere din vedere. Uite, dacă mi-o mai pune vreodată ceapă multă în bucate, oi să gonesc pe ticăloasa mea de bucătăreasă, îmi aduc aminte că tot din pricina asta am fost bolnavă acum două săptămîni. Mi-e frică numai că nu mai am hapuri pentru astă-seară... Ce număr a ieşit naintea lui treisprezece, domnule Mirineseu?

— Şaptesprezece.

— îţi mulţumesc, acum poţi urma; am două caterne (patru în rînd).

— Eu nu am nici unul, zise cu întristare doamna Bruneasca... De ce nu tragi şi pentru mine, domnule Mi-rinescu? Asta nu este frumos.

— Cînd aş fi în sac ca să poci vedea bilele, numai pentru dumneata aş scoate, doamna mea; răspunse graţiosul domnu Mirineseu. Şi doamna Bruneasca începu să zîmbească, ca cum ar fi rămas îneîntată de acest răspuns al ataşeului său, căruia îi aruncă pe furiş o căutătură amoroasă.

— Aştept pe nouăzeci şi pe patrusprezece, zise bătrîna Bărzoaie.

— Şi eu am un catern! strigă o tînără fată de la a treia masă.

— Curios lucru! zise domnu Săpunescu, care părea prea distrat N-am pus pînă acum mai nici un număr... Mi se pare că am prea urîte cartoane... dafc asta nu mă face să mă mir, căci sunt prea nenorocit la acest joc!... Nu-mi aduc aminte ca să fi cîştigat odată măcar.

— Optzeci şi nouă, strigă domnu Mirinescu, scoţînd un alt număr din sac.

— Ah! Dumnezeule!... ce aproape este de numărul nouăzeci care-mi lipseşte!

— Treizeci şi unu.

— Treizeci şi unu? strigă domnul care purta lornetă; aşteaptă, opriţi!...

— Ce, ai cîştigat? întreabă bătrîna Bărzoaie cu ne-astîmpăr.

— Nu, dar am pe amîndouă cartoanele acest număr... cu care fac două terne (trei în rînd).

— Uite, frate, cum m-am speriat; am crezut că făcuse cuinul... Domnule, te rog, nu mă mai speria astfel, dumneata care eşti aşa de liniştit la acest joc. Pe unde suntem, domnule Mirinescu? N-am auzit numerile din urmă.

— Dar doamnă, dacă vorbeşti întruna, nu este gre-şala mea.

— N-am vorbit eu, ci dumnealui a zis: opriţi!... O! cînd aş vorbi şi eu la loto, s-ar auzi şi musca!... Ce număr a ieşit, domnule Mirinescu? Şi, te rog, mă iartă de supărare.

— Treizeci şi unu.

— Mai-nainte?

— Optzeci şi nouă.

— Dar acum?

— Acum vom vedea ce este...

— Două, strigă domnu Mirinescu scoţînd încă un număr.

— Îl am şi pe acesta în două locuri... mă face să-mi bată inima, Dumnezeule! ce frumoase cartoane am: sunt acoperită de catrene!... Dar am presimţire c-o1 să mă facă să cîştig numărul nouăzeci... Sunt amorezată de numărul ăsta... Domnule Mirinescu, mă faci să rabd prea mult. Păcat numai că-mi vin bucatele la gură.

— Parcă ziseşi că dumneata, cucoană, nu vorbeşti şi că eşti aşa de liniştită la jocul lotoului, că se aude şi musca, observă domnu Săpunescu fixînd pe bătrîna Băr-zoaie.

— Ai face mai bine, domnule, să vezi că porţi nişte gulere ca două coarne de. cerb, îi răspunse bătrîna Băr-zoaie care nu suferea pe nimeni să-i facă observaţii. De aceea îi ascultau toţi neroziile fără să o contrarieze în temerea de a nu se espune a priimi răspunsuri insolente.

— Patruzeci şi patru.

— Îl am şi pe acesta. Mă rog, staţi... nu mai am sticle; cucoana Gogman le-a luat pe toate.

— Eu, cucoană Bărzoaie? zise aceasta cu dispreţ. Poftim, vezi ce am dinaintea mea!... îmi pare rău că porţi ochelari şi tot nu vezi.

— Ba văz prea bine, cucoană. Fireşte că n-or să fie sticle de ajuns pe cîtă vreme le arunci vizaviului dumi-tale şi rîzi cu dînsul.

Bătrîna Bărzoaie, cînd nu se putea adresa cu espresii proaste către o persoană care îi impunea, profera răutăţi, cea ce şi făcu în privinţa doamnei Gogman în vederea că bărbatul ei, fiind gelos, să-l întărite şi să arunce scandal în menagi. Ea cunoştea în detaliuri toate mena-giurile, vieţuirea bărbaţilor cu nevestele lor şi toate intrigile amoroase. Domnu Gogman, auzind că şoţia sa aruncă cu sticle în tineri, fără ca el să o vază, se scoală înfuriat, tîraşte pe nevasta sa după dînsul, fără ca ea să se înprotivească, ştiindu-l cît era de brutal, şi cînd era să plece din adunare, se adresează către stăpîna casei cu lacrămile în ochi:

— Cucoană Virginio, zise ea doamnei Nodreanchi; ies foarte mîhnită din casa dumitale şi crez că multe dame vor face ca mine, pe cîtă vreme vei mai priimi în societatea dumitale pe acele Bărzoaie carii şi-au prii-mit educaţia în cîrciumi şi în case de pierz... Ea nu sfîrşi acest din urmă cuvînt că ieşi cu soţul său, care o trăgea după dînsul cu putere.

— Ce? ce a # zis fleoarţa aia? strigă bătrîna Bărzoaie, căzîndu-i pentru a doua oară ochelarii din vîrful nasului. Auzi, circiumă!... Slavă Domnului, familia mea este cunoscută de toată lumea... Eî, taci, tîrfă neruşinată... că... c... ţi-oi arăta eu; ai uitat cînd te întindeau crai la Cişmegiu şi prostu de bărbată-tău mînca smîn-tină cu cartofi la moşie. Dumnezeule, ce bărbaţi proşti au mai ieşit astăzi la maidan; uite, n-aude, n-a vede..«

Doamna Nodreanca ieşise după domţiu Gogman şi după soţia sa ca să le ceară iertăciuni şi să-i liniştească. La înturnarea sa în casă, vine lingă bătrîna Bărzoaie şi-î zice:

— Îmi pare foarte rău, cucoană, că te agăţi de toată lumea. Mă iartă, dar nu voi să iasă nimeni nemulţumit din casa mea. Te porţi aşa urît, incit mi-e frică că nici un om n-o să mai calce pe la mine.

— Poftim vorbă!... iaca na... dacă vrei să te cerţi cu mine pentru o marţafoaică ca Gogmănoaia, m-aş mînia grozav; te încredinţez, cucoană Virginio, că rău faci de o priimeşti pe la dumneata. Astfel de femei sunt arătate cu degetul, şi acum văz că am făcut rău ca să-mi aduc fetele. De ştiam că o să fie şi Gogmănoaia aici, nu eram nebună să fac aşa mare nerozie. Mă rog, ce era să auz de la acea femeie, decît blestemăţii şi vorbe neruşinoase, şi copiliţele mele, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt cele mai cinstite, aşa de cinstite şi bune, că ferice de cei carii le vor lua. Orice ar vrea cineva la dînsele găseşte: tinereţe, frumuseţe, învăţătură; ce e drept, zestre mare nu am să le dau, căci sunt multe şi răposatul bărbată-meu, Dumnezeu să-i odihnească ţărîna, n-a avut parte să trăiască ca să le sporească zestrea. Mi se pare însă că o femeie bună face mai mult decît zestrea şi decît toate comorile din lume. Dar n-au avut parte, mititelele. Aşa a lăsat Dumnezeu ca sufletele bune să sufere.

Şi bătrîna Bărzoaie zicînd aceste din urmă cuvinter îşi aduce batista la ochi ca să şteargă nişte laerămi care nu curgeau niciodată din uscaţii ei ochi.

Nu era cu putinţă ca să-i observe cineva vreo insolenţă, căci dacă răutatea ei atrăgea nişte consecinţe supărătoare, începea să facă discursuri lungi, să suspine şi să plîngă, şi printr-o asemenea metodă închidea gura la toţi. Doamna Nodreanca, care era cu totul preocupată de altceva, rămase mulţumită şi trecu în o altă cameră, în fine, zgomotul ce se făcuse la ieşirea domnului şi doamnei Gogman se înpuţinează şi toţi se reaşează pe Ia locurile lor.

— Trebuie să stricăm această partidă şi să începem alta, căci acum lipsesc doi, dintre carii putea să cîştige unul; zise domnu Mirinescu, care se pregătea să bage numerile în săculeţ.

— Negreşit că aşa urmează, încuviinţă doamna Bru-neasca, care nu avea nici un tern pe cartoanele sale.

— Ba să mă iertaţi, strigă, bătrîna Bărzoaie luînd batista de la ochi şi puindu-şi ochelarii. Partida nu se poate strica. Dumneavoastră aţi voi să o stricaţi căci nu aveţi nici un carton, iar eu care am cartoanele pline de caterne nu-mi vine neted la socoteală. Cum vă place, zău, să trageţi spuza tot pe turta dumneavoastră? Scoate alte numere, domnule Mirinescu, şi nu mai spune glume de-ale dumitale. O! bată-te sănătatea, ce haz ai!... atîta numai că nu vorbeşti serios.

Nu era cu putinţă să se strice partida, şi fiindcă nimeni nu pretindea să se reînceapă alta, doamna Bru-neasca face semn adjutantului său ca să urmeze.

— Optzeci şi unu, zise domnu Mirinescu scoţînd un număr.

— Poftim, ce vă spuneam?... cu acest număr am mai făcut un catern şi acum nu mai am decît caterne pe cartoanele mele.

— Douăsprezece.

— Am ieşit! am ieşit! strigă tînăra fată de la a treia masă; am făcut cuinul... am cîştigat!

— Şi aveam şase caterne, zise bătrîna Bărzoaie of-tînd. Nu se întîmplă niciodată ca să piarză cineva cu şase caterne! Dar mă rog, nu stricaţi sticlele pînă mai întîi nu se face revizie.

Se face revizie cuinului fetei şi bătrîna Bărzoaie vede cu mare părere de rău că este bună.

— Trebuie să ne încredinţăm asemenea dacă sunt toate numerile în săculeţ, observă doamna Bîlcioaia. Nouăsprezece şi patruzeci şi nouă nu s-au strigat nicidecum.

— E de prisos, zise bătrîna Bărzoaie; eu singură le-am numărat de două ori nainte de a ne pune la joc, şi erau toate pe deplin.

Doamna Bîlcioaia însă nu păru mulţumită pe acest răspuns. Ea luă săculeţul cu bilele de la domnu Miri-nescu, le numără pe toate şi vede că lipsesc două; şi. ca să se încredinţeze că nu făcuse o greşală, le numără încă o dată.

— Ce vă spuneam eu? zise ea; iată ca tocmai nouăsprezece şi patruzeci şi nouă lipsesc.

— Cum se poate? strigă toţi afară de bătrîna Băr-zoaie care zice uneia din fetele sale:

— Aristiţo, maică, fiindcă tu te scoli mai de dimineaţă, să porunceşti mîine Frusinei ca să nu mai cumpere grăsime multă. Şi zicînd aceasta, aruncă bilele subt masă, căci ea le ascunsese în poală de la începutul jocului.

La zgomotul ce fac bilele aruncate, toţi se scol să le caute.

— Le-am găsit eu, zise domnul care purta lorneta puind numerile pe masă.

— Uite ce faci dumneata, domnule Mirinescu, dacă nu bagi bine de seamă, observă bătrîna Bărzoaie; cu numerile acelea putea ieşi un altul. Este adevărat că eu nu am nici pe nouăsprezece, nici pe patruzeci şi nouă, dar oricum asta nu face nimic.

— Madam, să mă pardonezi; eu nu am făcut nici o greşală.

— Să mă slăbeşti din madamă, domnule; madame sunt numai în hanul Zamfirescului; ai înţeles? strigă bătrîna Bărzoaie, care ţinea la cuconîe ca la ochelari şi ca la fetele sale.

— Cucoană Bîlcioaio; fii bună de trece caniota cu firfiricii, strigă cu bucurie tînăra fată care cîştigase.

— Ba lăsaţi caniota aici, observă bătrîna Bărzoaie. Poftim numai banii.

Ea răstoarnă firfiricii din caniotă în mînă şi-i încredinţează domnului Săpunescu ca să-i treacă tinerei fete.

— Aide, cucoanelor şi domnilor, puneţi alţi firfirici, adăogă ea, întinzînd un coşuleţ. Domnule Mirinescu, este rîndul meu ca să trag; te rog, trece-mi săculeţul cu cifrele.

— Lipsesc doi firfirici, strigă tînăra fată după ce numărase banii. Mi se pare că am auzit că se adunase treizeci?

— Negreşit că treizeci; eu i-am numărat, zise bă-trîna Bărzoaie. Cine nu a pus? întreabă ea.

Toţi spun că au plătit. Cu toate acestea lipsesc doi firfirici.

— Negreşit că domnişoara care a cîştigat, zise bă-trîna Bărzoaie, a luat banii fără ca să fi pus la joc.

— Mă iartă, doamnă; mai întîi am trecut firfiricii mei domnului Săpunescu care i-ă pus pentru mine în co-şu leţ... Nu este aşa, domnule? zise ea, adresîndu-se către domnu Săpunescu.

— Da; o! cît pentru asta... sunt sigur; răpunz cu cinstea mea.

— Poate să nu fi băgat de seamă, domnule Săpunescu?

— Cucoană, sunt totdauna băgător de seamă cînd este o chestie de bani!... răspunse domnu Săpunescu, luînd îndată un aer ofensat.

— Eu am pus înaintea tutulor, zise bătrîna Bărzoaie. Cucoană Virginio, ştie bucătăreasa dumitale să gătească bine?

— Da, cucoana mea, şi prea bine încă.

— Atunci te rog să-mi dai voie ca să trimiţ pe Fru-sina mea s-o înveţe cum să potrivească bucatele din grăsime.

— In sfîrşit,. tot lipsesc doi firfirici, şi voi să limpezesc greşala asta, zise domnu Săpunescu. Cu atît mai mult că cucoana Bărzoaia m-a învinovăţit că nu sunt băgător de seamă... şi cînd este vorba de bani, o asemenea închipuire mă supără.

— Dar ce Dumnezeu, domnule Săpunescu! Nu trebuie să te busumflezi şi să te aprinzi ca chibritul... mi-a scăpat vorba asta ca orice alt cuvînt fără ca să-mi treacă prin minte că te vei supăra... uite, frate, m-a apucat o durere grozavă în coasta din dreapta: nu ştiu dacă mai am acasă ceva hapuri de ale lui Morizon.

— Nu e vorba de hapuri; trebuie ca lipsa să se acopere.

— Ei, dacă e vorba aşa, să ştiţi că domnu Gogman a uitat să puie, căci se gîndeşte la interesele casei cînd se pune la loto.

Domnul care purta lornetă era pe punctul de a încredinţa că văzuse pe domnu Gogman cînd pusese doi firfirici în coşuleţ, dar fiindcă domnu Gogman lipsea şi nevoind a mai prelungi discuţia, se hotărăşte a păstra tăcerea.

Deşi nu-i venise rîndul, bătrîna Bărzoaia ia cu asalt săculeţul cu bilele.

— Băgare de seamă că încep, strigă ea luînd un aer prezidenţial. Douăzeci şi unu!... îl am... Treizeci!... Nu-i am... Patru... ll am... Treizeci şi două!... îl aveam de două ori pe cartoanele mele de ieri... Nouăzeci!... A împieliţa-tule!... a!... ticălos de nouăzeci!... pe tine te aşteptam adineaori î... Acum îmi vii?... să te duci dracului... de ce nu ai ieşit în cealaltă partidă?... Vai de mine! ce mîn-eărimi am pe nas!... Parcă m-ar înţepa cineva cu ace...

— Să pui o lipitoare, îi zise domnu Săpunescu cu un mare sînge rece şi neridicîndu-şi ochii după cartoane.

— Nu e trebuinţă de lipitoare, dar să vezi, domnule... mi-e frică grozav să... am avut...

— Cucoană, aşteptăm să scoţi bile, zise doamna Bîl-cioaia.

— Ai dreptate... numaidecît... văz eu că va trebui negreşit să iau trei hapuri în seara asta... unsprezece... numai să-mi fi rămas vreo cîteva. Douăzeci... nu-l am... curios lucru! credeam că-l am... Nouăsprezece! cu asta am făcut un ambo... Douăzeci şi patru... nu-l am... şaisprezece... iar nu-l am... Apropo, cucoanelor... aţi auzit că Gorăneasca se ţine cu un arendaş bătrîn, şi că băr-bată-său habar nu are?

— Ce spui, cucoană Bărzoaio? întreabă cu grabă doamna Bruneasca, care lua o plăcere nespusă la intrigile amoroase.

— Aşa, frate, reluă bătrîna Bărzoaie; şi ce bine o ţine!... a dat peste dînsa un noroc cît Colţea: s-o vezi împopoţonată, malacovată şi gurguţată în caretă ca o pupăză, parcă nu ar şti nimeni cine este şi prin ce mijloace şi-a făcut caretă. Dar zău, bine face; dacă bărba-tă-său nu-i dă ce-i trebuie, eu una o laud.

— Frumoase esemple dai, cucoană, fetelor dumitale carii sunt nevinovate, cum 'ziceai, şi că cea mai mare nu împlinise nici şaptesprezece ani; observă doamna

Bîleioaia, care căuta de mult a o atinge despre vîrstă, căci vîrsta era coarda ei simţitoare.

— Ce?... cum?... ce fel?... să vezi... ba nu... adecă... Optzeci şi patru!... să-l bată Dumnezeu că nu-l am nici pe ăsta, zise bătrîna Bărzoaia, care era înfundată cu vorba şi nu ştia ce răspunde.

— Are dreptate doamna Bîleioaia, cucoană Bărzoaio; -observă domnu Săpunescu. O mumă care are fete multe de măritat nu trebuie să încuviinţeze naintea lor că o femeie cu bărbat are şi amanţi şi că bine face.

— O! bată-vă sănătatea să vă bată!... vreţi să mă supăraţi şi mai multe nu. Apoi dacă nu ştiţi, ce să vă fac eu?... Fetele mele sunt înţelepte; ele mă ascult numai la ce este bine, iar nu şi la ce este rău... eu poci prea bine îndruga şi verzi, şi uscate, şi...

— Şi fetele dumitale ascultă numai ce e verde, observă domnu cu lorneta.

— Aşa, precum zici, domnişorule, răspunse zîmbind bătrîna Bărzoaie, care începuse împreună cu ceilalţi a nu se mai putea înţelege.

— Dar ce, cu patru cartoane joci, cucoană Aristiţo? întreabă doamna Bîleioaia pe una din fetele bătrînei Bărzoaie.

— Ba mă iartă, cucoană, răspunse aceasta; dacă însemnez încă pe două cartoane, aceasta o fac numai să văz care sunt mai bune.

— Cel puţin fii bună de ne spune dacă joci cu cele de sus sau cu cele de jos?

— Cu cele mijlocii, cucoană Bîlcioaio.

— Negreşit, pentru că ai mai multe numere însemnate pe dînsele...

— Tot dumneata te găseşti cu odorog-troncurile, cucoană Bîlcioaio?... zise bătrîna Bărzoaia care nu suferea pe nimeni să se atingă de fetele sale.

— Iar s-a început disputele?... Mi se pare că nu o să mai isprăvim partida asta cu odorog-troncurile, cu hapurile şi cu istoriile, zise domnu Săpunescu încet; şi doamna Bîleioaia îl privi cu amor, ceea ce făcu pe domnu Săpunescu să-şi ridice gulerile şi mai mult.

— Optzeci şi nouă.

— Am ieşit... iar am eîştigat... strigă aceeaşi tînără fată. Poftiţi de revizuiţi pe rîndul lui optzeci şi nouă, adăogă ea, dînd cartonul bătrînei Bîrzoaif carea, după ce se încredinţează că cuinul fetei este bun, îi dă banii oftînd şi zice:

— Nu ştiu ce păcatele de nu mai am noroc la jocul ăsta de la o seamă de vreme!... Şi ce e de mirare că am uitat.punga acasă. Ia vedeţi, fetelor,nu aveţi un sfanţ de prisos?

— Nu avem, mamă, răspunse una din fetele ei pentru toate. N-am luat bani de acasă crezînd că dumneata vei fi luat mai mulţi ca să ne dai şi nouă.

— Cu toate acestea nu putem rămînea astfel, reluă bătrîna; nădăjduiesc că voi găsi pe cineva complezant aci ca să ne împrumute cu vreo doi-trei sfanţi.

Nici unul nu răspunse la această cerere, căci bătrîna Bărzoaie venea la petrecere totdauna fără bani şi se Împrumutase în mai multe rînduri, dar niciodată nu se gîndise ca să plătească.

— Văz că nimeni nu are bunătate să ne împrumute; dacă este aşa, eu şi cu fetele mele vom juca fără ca să punem parale şi vom rămînea datoare celui ce va cîştiga.

Un ofiţer, care venise de un cuart de oră şi care nu luase parte la jocul lotoului, profită de această încurcătură ca să strice lotoul şi, apropiindu-se de mesele de joc, zise:

— Ia lăsaţi-vă de loto, şi veniţi mai bine să vă fac un burlot de stos.

— Bravo! domnule Turanov; strigă cu bucurie bătrîna Bărzoaia; iată o idee frumoasă!... ne-am şi plictisit cu lotoul; stosul are haz!... aştepţi să-ţi vezi visul cu ochii, şi ce plăcere cînd o găseşti sonică î

Jocul lotoului se strică; doamna Nodreanca aduce cărţi noi şi pontorci şi, încredinţîndu-le domnului Turanov, se adresează către invitaţii săi:

— Cucoanelor şi domnilor, pînă a nu vă pune la jocy poftiţi de luaţi dulceaţă. Şi zicînd acestea, ea începe să împartă dulceaţă la toată compania.

— Nu prea e legată dulceaţa dumitale, cucoană Vif-ginio, observă bătrîna Bărzoaie; dar mie aşa-mi place şi dacă nu-ţi este cu supărare mai dă-mi încă una.

— Cu plăcere, cucoană mea; zise Nodreanca, dîndu-i încă o farfuriuţă cu dulceaţă.

— Acum la stos, strigă domnu Turanov amestecînd cărţile.

— Ori ne storci, ori te stoarcem, zise bătrîna Bărzoaia, luînd pontorci şi ocupînd cu fetele ei locurile principale ale mesei.

Domnu Turanov ştia bine că-Bărzoaiele nu aveau les-eaie în buzunar, dar nu zice nimic, căci, precum se vorbea în lume, el era strîns legat în amiciţie cu domnişoara Aristiţa Bărzoaia, şi despre care împrejurare, iarăşi se vorbea că muma sa avea deplină cunoştinţă.

— Cine taie? reluă domnu Turanov, după ce amestecă cărţile şi după ce scoase din buzunar cîteva lire şi sfanţi.

— Eu, răspunde domnişoara Aristiţa Bărzoaia, tăind cu o carte.

— Un sfanţ ochiu, parole şi el mazo, este cartea mea, zise bătrîna Bărzoaia fără a scoate o para pe masă.

— Prea o iei repede, cucoana mea, observă domnu Turanov.

— Ţi-am spus că ori ne storci, ori te stoarcem, strigă bătrîna Bărzoaia.

— Prevăz că o să se consume mult tibişir, zice doamna Bîlcioaia.

— Sunteţi toţi gata? reluă domnu Turanov.

— Suntem, răspunseră pontatorii: poţi întoarce cărţile.

în acest moment se aude huruitura unei trăsuri care se opreşte la scară. Doamna Nodreanca, care se pusese la joc, îl părăseşte îndată şi se duce să vază cine este. Ea se întoarce în urmă cu un strein, tînăr, bine făcut şi foarte elegant.

— Domnu Negreanu!... strigă bătrîna Bărzoaie privind într-un mod semnificativ pe doamna Nodreanca.

— Eu însumi, zise domnu Negreanu, salutînd în dreapta şi în stînga pe toată compania. Dar ce, v-aţi apucat de stos şi pe mine nu m-aţi aşteptat?

— Dacă vii aşa tîrziu! observă doamna Nodreanca. Se vede că aţi mai fost şi la altă adunare?

— Nu, doamna mea, zise domnu Negreanu. Nu numai că nu am fost la altă adunare, ba încă nici nu m-am gîndit la aceasta. Oarecari împrejurări m-au reţinut acasă pînă în momentul acesta. îndată ce am isprăvit, m-am grăbit să viu în plăcuta dumneavoastră companie.

„Ce bine vorbeşte domnu Negreanu!... şi ce briliante frumoase are la piept şi în degete!... cugetă bătrîna Băr-zoaia oftînd. Minunat ar fi de un ginere pentru Zinca mea! Ş-apoi ce familie veche, strălucită, care se trage din a lui Negru-Vodă!u

— Cine face bancul? întreabă domnu Negreanu.

— Eu îl fac, răspunse domnu Turanov, care, îndată ce văzu pe acest domn, băgă lirele în buzunar.

— în cealaltă seară mi-ai luat cincisprezece lire. Ia să vedem dacă tot aşa nenoroc oi să am şi în seara asta?

Şi zicînd aceasta, domnu Negreanu se apropie de masa de stos.

— Tot bancul, adăogă el, puind o carte pe carea o găsise înaintea lui din întîmplare.

— Am presimţire că astăzi îi să mă prădeşti, zise domnu Turanov amestecînd cărţile. Atîta numai că din norocire nu am asupră-mi decît banii ce sunt dinaintea mea.

— Buni sunt şi ei, numai să-i cîştig. Mi-e frică însă să nu mă mai încurci şi astă dată, reluă domnu Negreanu tăind cărţile.

în rîndul acesta nimeni nu se gîndeşte a pune vreo carte. Toţi sunt în nerăbdare ca să vază dacă se sparge bancul sau se îndoieşte. Domnu Turanov începe să tragă cărţile.

— Ce carte ai? întrebă el pe domnu Negreanu.

— Figură, răspunse acesta după ce se uită la colţul cărţei.

— Cînd aş putea bate un rigă, aş fi prea mulţumit să pierz pe valet şi pe damă, zise domnu Turanov.

— Mi se pare că te înşeli, domnule Turanov, observă doamna Nodreanca, care se afla lingă domnu Negreanu.

— Nu crez, cucoană Virginio, răspunse ofiţerului tră-gînd cărţile. Şi dovadă că după cum îmi ies voi avea noroc şi în seara asta... iată că riga pierde. Am cîştigat.

— Nu te pripi, domnule ofiţer, zise domnu Negreanu. In adevăr, joc mai totdauna cu riga, dar astă-seară mi-a venit în idee să schimb cartea şi să joc la noroc.

— Ce spui?... nu este riga? întreabă domnu Turanov" trăgînd înainte. Atunci să ştiţi că am pierdut; ba nu? am cîştigat! adăogă el cînd văzu valetul.

— Nici valetul nu este, zise domnu Negreanu, dînd cartea pe faţă care era o damă de pică.

— Nici valetul!... Atunci s-a sfîrşit; ia-ţi.banii, domnule Negrene: este foarte rar ca să cîştige un bancher trei figuri într-o talie.

— Aci! strigă domnu Negreanu cînd văzu că cîştigă-cartea ce pusese. Şi ceea ce-mi place mai mult este căi dama cîştigată este tot cea de pică.

— Aşa frate, e de mirare; parcă a fost un ce făcut.

— Eu m-aş fi prins pe toate bonetele cîte le am acasâ că domnu Negreanu trebuia să cîştige pe dama de pică., observă bătrîna Bărzoaie, privind cu ironie pe doamna Nodreanca, care se face că nu bagă de seamă.

— Ce să-ţi fac? zise domnu Turanov scoţînd lirele ce-i mai rămăsese în buzunar; ştiam bine că mă vei pune în capange.

— Vezi, aşa te învaţă. Ce-mi spuneai că nu mai ai parale?... Măcar să am eu noroc să cîştig tot ce ai asu-pră-ţi.

— Ba te încredinţez pe cinste că nu mai am decît aceste lire, zise ofiţerul aruncînd cinci lire pe masă şl începînd să amestece cărţile. Tot pe damă pui astă dată? întrebă el aşezînd cărţile dinaintea Negreanuluî ca să le taie.

— Negreşit, răspunse acesta. Aş fi un nerod mare cînd aş fugi de dînsa.

— Cît pui miza?

— Ce miză vrei să pui decît iarăşi tot bancul?

— Prea e mult.

— Ce, te-ai speriat?

— Ba nu, dar poate să pierzi şi-ţi va părea rău.

— Trage, că nu-mi pare rău nicidecum dacă vo cîştiga.

Domnu Turanov întoarce cărţile, şi a doua carte este tot dama de pică. El rămîne uimit şi cărţile îi cad dirt mînă.

— Să-ţi spui drept că cu dama de pică ai face minuni în seara asta.

Şi zicînd aceasta, domnu Turanov caută pîn buzunare, pe cînd domnu Negreanu trăgea lirele cîştigate.

— Vezi dumneata, observă acesta din urmă, îmi spunea că nu mai are bani şi umblă să scoaţă alţii!

— Aceştia nu vrea să zică bani, domnule Negrene,:zise ofiţerul, scoţînd dintr-un buzunar vreo cinci jumătăţi de sfanţi, nişte firfirici şi creiţari. Dar ca să mai englendisim, mai pune o carte şi pe ăştia.

— Trage un valet pentru toţi banii, zise Negreanu luînd dulceaţă.

Domnu Turanov trage cărţile, şi valetul iese la a patra carte.

— Iar ai cîştigat, domnule Negrene, zise doamna Bîl-cioaia cu mirare.

— Ce spui! Păcat că am aşa mare noroc şi numai sunt bani. Şi domnu Negreanu ia tot mărunţişul ce se afla pe masă şi-l dă servitorului.

— Acum să vă tai şi eu un bănculeţ, cucoanelor şi domnilor, adăogă el, aşezîndu-se în locul domnului Turanov şi răsturnînd pe masă o pungă cu mai multe lire, galbeni, şi diferite monete de argint.

— Ce de aur! zise bătrîna Bărzoaie cu admiraţie. Şi ce om galant!...

Doamna Bîlcioaia era amorezată grozav de domnu Negreanu fără ca acesta să ştie. In toate serile ea pierdea cîte cinci şi şase galbeni cînd el tăia stos, sperînd că prin-tr-aceasta îi va atrage simpatia, dar ea era aşa de urîtă incit Negreanu abia dacă îşi arunca ochii asupră-i.

Doamna Bruneasca găsea asemenea o mulţumire nespusă de a se afla în compania acestui domn la modă, care o considera ca şi pe doamna Bîlcioaia. Cu toate acestea, doamna Bruneasca avea parale şi, oricînd îi venea capriciul de a cumpăra marfă de aceea care are mare căutare astăzi, nu avea decît să se uite în dreapta şi în stînga şi să hotărască unde să-şi deschiză punga. Astăzi este- aşa de anevoie de a roade cineva cîte un oscior! Banii sunt ochii dracului, şi asupra sărmanului domnu Mirinescu făceau un efect volcanic.-

. O singură persoană lipsea din această societate şi pe carea domnu Negreanu o căutaSe îndată ce intrase în casă. Aceasta era doamna Gogman, o veche cunoştinţă a acestui domn, cu care avusese o amiciţie particulară, dar el nu se gîndi a întreba de dînsa căci ar fi fost o indiscreţie care ar fi nemulţumit cu osebire pe stăpîna casei. El ia cărţile şi începe.a le amesteca pe cînd toţi pon-tatorii înconjurau masa de stos.

Bătrîna Bărzoaie şi cu fetele ei, carii, precum am văzut, nu aveau nici un sfanţ asupră-le, nu ştiau ce să facă. Întîmplîndu-se să piarză şi să nu aibă cu ce să plăteascăT ar fi fost o ruşine mare în faţa unui om ca domnu Ne-greanu. Cu toate acestea, fiindcă ea era obicinuită să ia totul în gît, se gîndi mai întîi că dînsa sau fetele ei trebuie să cîştige şi că prin urmare o să scape de ruşine, în această intenţie ea comunică acest proiect odoarelor sale şi începu a juca fără însă a pune bani pe carte, ci în-semnînd miza cu tibişir.

Jocul începe. Domnu Negreanu arată multă nepăsare cînd pierde, indiferenţă mare cînd cîştigă. Doamna No-dreanca se pune asemenea la joc şi resimte o plăcere nespusă cînd vede pe domnu Negreanu că cîştigă. Domnu cu lorneta fugise din adunare, căci nu numai că nu avea bani, dar nu-i mai rămăsese nici ce să ipotecheze pe la uzurari. Din norocire pentru bătrîna Bărzoaie şi pentru fetele sale, ele cîştigă mult, şi pe la douăsprezece ore toată societatea îşi ia noapte bună de la stăpîna casei.

Un singur om rămîne, în urma tuturor, în casa No-dreanului, şi care nu era nicidecum dispus ca să plece.

CAPITUL III
DOMNU NEGREANU

Din cele ce văzurăm, domnu Negreanu părea a fi un om prea cumsecade, prea bogat şi cu maniere prin carii se deosebea oarecum de celealte persoane ce frecuentau casa Nodreanului. Cu toate acestea ne înşelăm foarte mult asupra acestui domn, care era cu totul altceva clecit ceea ce părea a fi în lume. Vom face dar o mai întinsă cunoştinţă cu acest domn de care ne vom împiedeca prea adesea, luîndu-i în revistă naşterea, creşterea, vieţuirea Iui, precum vom vedea mai la vale.

El îşi priimise naşterea de la nişte părinţi ţigani, carii fuseseră mai întîi gazdă de hoţi şi lecuise într-o pădure, în cualitate de cîrciumari, şi în urmă, temîndu-se a nu fi descoperiţi de guvern, se strămutase ca clăcaşi în satul Ciochina din judeţul Ialomiţa, unde. pe lingă cultivarea pămîntului, lucrau ciure şi linguri de lemn Această familie ţigănească era cunoscută subt numirea de Bolboacă, şi fiul lor, care atunci nu avea decît zece ani, îi ziceau Neagu. Părinţii acestuia aveau mare fe-bieţă de dînsul, căci era prea deştept şi avea nişte obiceiuri necorăspunzătoare cu sistemul vieţuirei lor ordinare. Singura ocupaţie a lui Neagu, deşi într-o vîrstă aşa de crudă, era de a se afla în adunările logofătului şi deputaţilor satului şi de a asculta cu mare băgare de seamă întreţinerile acestora asupra diferitelor chestii publice pe care le citeau în buletinele oficiale şi în ordinele prefecturei. Neagu găsea o vie mulţumire cînd cădea conversaţia asupra luxului, averilor, trăsurilor şi petrecerilor oamenilor din capitală pe care le credea ca nişte poveşti sau basne. El nu lipsea de a întreba totdauna pe logofătul şi pe deputaţii satului dacă în adevăr se află un tîrg aşa de mare şi aşa de frumos ca Bucureşti şi ce trebuie să facă cineva ca să poată trăi într-înşii. La acestea i se răspundea că mai-nainte de toate trebuie să cunoască cineva carte multă şi să aibă noroc şi minte, fără care nu poate trăi în Bucureşti.

Astfel dar, Neagu, de cîte ori se înturna acasă la părinţii lui, nu lipsea de a-i întreţine neîncetat de politică, de carte, de bani, de Bucureşti şi de diferitele noutăţi ce auzea de la logofăt şi de la deputaţi. Părinţii lui erau uimiţi cînd îl auzeau vorbind, şi cîteodată nu-l înţelegeau nicidecum, ceea ce îi făcea să crează că copilul lor se va face om mare, căci dacă de mic avea asemenea apucături, dar trecînd într-o vîrstă înaintată, ce va trebui să fie? De aceea ei nu-şi închipuiră că era de trebuinţă ca să-l înveţe meşteşugul ce cunoşteau, ci-l trimise d-a-dreptul la şcoală. Neagu învăţa niai bine decît toţi ceialţi copii şi după doi ani ştia să scrie şi să citească bine.

El nu mai găsea de cuviinţă să consulte pe logofăt şi pe deputaţi căci avea mai bune cunoştinţe decît dînşii. Toate buletinele, ordine ale autorităţilor către sfatul sătesc şi toate cărţile ce se găseau în acel sat erau citite şi recitite de dînsul. O singură dorinţă rămăsese lui Neagu, care era de a face un voiaj în Bucureşti şi de a se convinge din vedere proprie despre cele ce se petrec în această capitală. Ocazia nu-i lipsi, căci un ţăran care era apăsat de arendaş şi căruia nu i se făcuse dreptate nici de sub-prefectură, nici de prefectură, se hotărî a pleca în Bucureşti să reclame. Şi ca să se despăgubească de cheltuiala drumului, încărcă un car cu lemne din a căror vînzare să se poată susţinea în zilele ce va trebui să lipsească din sat. Neagu îi făcu petiţia, şi, spre recunoştinţă, îl rugă să-l însoţească, încredinţîndu-l că nu va face nici o cheltuială cu dînsul. Ţăranul consimţi la aceasta şi fixă plecarea lor pentru a doua zi în revărsatul zorilor. Neagu era în delirul bucuriei, şi în acea zi nu lipsi de a comunica această nuvelă la tot satul. Un ţăran bătrîn îi observă că ce să caute el în Bucureşti dacă nu are parale.

— Ce-mi trebuie parale? îi zise el. Dacă am ochi buni şi picere ţepene, nu-mi este destul ca să umblu pîn toate părţile şi să văz toate frumuseţile?

— Ascultă, fătul meu, reluă bătrînul; frumuseţile Bucureştilor se văd numai cu parale şi cu parale multe încă; ş-apoi îi să dai peste feluri de mîncări care de care mai bune şi mai gustoase, ce nici s-au văzut, nici s-au pomenit în satul nostru, şi tu îi să faci zîmbre dacă nu vei avea cu ce să cumperi.

— Ai dreptate, moş Stane, că aşa trebuie să fie.

După această scurtă întreţinere, ce avu cu bătrînul ţăran, Neagu pleacă îngrijat şi se gîndeşte mult la ceea ce va trebui să facă ca să dobîndească parale, căci părinţii lui erau oameni scăpătaţi şi abia dacă-şi puteau susţine esistenţa cu puţinul ce cîştigau din ciure şi din linguri de lemn. Inturnîndu-se acasă, Neagu supărat nu adresă nici un cuvînt părinţilor săi şi aceştia nu îndrăzni să-l întrebe, căci în simplitatea lor aveau oarecare respect pentru dînsul. El nu voi nici să mănînce, nici să bea, ci, trîntindu-se în patul său, se întoarce cu faţa spre zid declarînd că doreşte să nu-l supere nimeni nici cu ’vorba, nici cu zgomotul. Părinţii, ca să-i facă pe voie şi sa nu-l supere, după ce cinară, găsiră de cujinţă a pleca pentru vreo două ore la vecini. Astfel Neagu rămase liber a se gîndi la mijloacele ce va trebui să întrebuinţeze ea să-şi procure bani. Şi fiindcă părinţii lui nu se aflau în casă, începe să scormonească pîn toate părţile, dar nu găseşte nimic; deschizînd un tron, în care se aflau hainele şi rufele lor, zăreşte un ştergar înnodat la un colţ. El îl ia îndată, desface nodul şi găseşte patru sfanţi şi vreo cincizeci creiţari. Mai întîi voi să-i ia pe toţi, dar ştiind că familia lui nu va avea ce să mănînce a doua zi, opreşte doi sfanţi şi douăzeci şi cinci creiţari şi pe ceilalţi îi leagă în ştergar pe care-l vîră în tron la locul de unde-l luase.

,,Ce să-mi ajungă aceşti doi sfanţi şi douăzeci şi cinci gologani, cugetă el. Ca să trăiesc bine în Bucureşti şi să rămîi acolo, căci acum sunt hotărît a nu mă mai întoarce în sat, îmi trebuie bani. Ce voi face ca să am bani, căci bani mulţi îmi trebuie şi fără bani nu poci pleca. Trebuie să-i am negreşit şi-i voi avea. Mi-a intrat în cap să jefuiesc pe arendaş, şi mai multe nu. De ce dracu o fi strîngînd bani omul acela? Negreşit ca să-i cheltuiască în Bucureşti, iar nu aici. Nu-mi aduc aminte în care carte am citit, dar ştiu că zicea într-însa că dacă jefuieşte cineva pe un om bogat şi nemilostiv nu are nici un păcat. Zău că-mi vine să fac un carambol arendaşului, adăogă el rîzînd şi ridicîndu-se din pat. Astăzi a plecat la Călăraşi şi desigur că se va întoarce mîine! Ce bine s-a brodit ca să plec şi eu mîine. Aşadar, în noaptea aceasta voi avea de lucru, numai de nu s-ar deştepta tata şi mama şi mai cu seamă slujnica arendaşului şi isprăv-nicelul.“

După o mică gîndire, el ia un ciocan şi un piron gros de fier din traista cu unelte a tată-său, le bagă în sîn, se lungeşte pe pat şi se face că doarme. După trecere de o oră şi jumătate, părinţii lui se întorc, intru în casă pe vîrful degetelor şi se culcă în cea mai mare linişte ca să nu-l deştepte. Ei nu întirzie de a adormi şi pe la miezul nopţei, cînd totul era în tăcere în sală, mizerabilul ţigan se scoală, trage zăvoru, deschide şi închide uşa casei lor, aşa de încet, încît nici el nu a auzit cea mai mică scîrţîi-tură. Cînd se vede afară, se uită pîn toate părţile, ca să se încredinţeze că totul este liniştit şi că nu poate fi descoperit de nimeni.

Casa arendaşului era foarte în.apropiere de a lor; el îşi îndreptează paşii spre dînsa, sare un gard, care ser-vea de împrejmuire acelei case, şi cînd voi să treacă pe prispă, i se păru că aude un zgomot. Spaima îi fu mare, dar întorcîndu-se, zăreşte un cîine mic care începe să-l latre. Groaza îl cuprinse şi mai mult în temerea că va fi descoperit, şi ca să evite lanţurile puşcăriei, carii îl aşteptau, scoate ciocanul din sîn şi loveşte pe cîine cu atîta putere, că sărmanul animal cade mort şi se lungeşte pe pămînt fără a putea scoate cea mai mică tîn-guire.

Emoţia îi fusese mare, mai cu seamă că pentru întîia oară se încerca a comite o nelegiuire. Întîmplarea cîine-lui îl zăpăcise destul; în fine, se dezmeticeşte şi începe a se învîrti împrejurul casei arendaşului care-i era foarte cunoscută şi în care intrase în mai multe rînduri. După ce băgă de seamă că slugile dormeau şi că camera în carea locuia arendaşul era deşartă, ia o scară ce se afla în curte, o propteşte de zidul din dos al casei, ca să nu fie observat, se urcă pe casă şi se încearcă a se lăsa pe coş; dar aceasta îi fu cu neputinţă căci coşul era prea strimt şi abia dacă-i intrau picerile. Văzînd că această încercare nu-i reuşaşte, se dă jos şi se învîrteşte pe lîngă o fe-reastă căutînd metodul de a o sparge şi de a intra în cameră fără a face zgomot. îi veni ideea de a se servi cu uneltele pe carii le luase de acasă şi cu carii omorîse pe sărmanul cîine. El bagă pironul pîntre cerceveaua unui ochi de fereastă şi îl îndeasă cu atîta putere că sfărâmă încuietoarea şi ochiul de fereastă se deschide fără rezistenţă. După ce mai întîi se uită în dreapta şi în stînga şi nu vede pe nimeni, intră pe acel ochi de fereastă, îl închide după dînsul şi se găseşte într-un întu-nerec complet; cînd se văzu în camera arendaşului, frica şi bucuria ce resimţea deodată îl făcu să tremure. El începe a umbla încet şi ajungmd lîngă o ladă mare de lemn, pipăie capacul, vrea să-l ridice, dar nu izbuteşte căci lada era închisă şi cu cheie şi cu lacăt.

Demonul îi inspiră îndată mijlocul de a o deschide tot prin ajutorul pironului, şi făcu astfel că după cîteva minute banii arendaşului erau în posesia lpi. In ladă se afla o pungă mare cu sfanţi şi o mică besactea cu diferite monete de aur. Ei ia punga cu o aviditate satanică, sfărâmă broasca de la besactea şi scoate dintr-însa tot aurul pe care-l leagă intr-un ştergar şi-l vîră în sin. După aceasta mai caută pin ladă şi găseşte încă o hîrtie în carea erau înfăşuraţi firfirici şi jumătăţi de sfanţi; o fură şi pe aceasta şi o bagă tot în sîn. In urmă, ia punga, deschide ochiul de fereastă, iese, şi nu se opreşte decît într-un coşar din curtea casei lor. Acolo el desface punga, şi văzînd deodată atîta bogăţie, crede că este un vis. Ca să plece la Bucureşti cu toţi banii, putea fi descoperit de ţăranul cu care mergea; găsi dar de cuviinţă a îngropa punga cu sfanţi şi a duce cu sine aurul şi mărunţişul ce avea în sîn. In această intenţie, el iese afară din sat şi îngroapă punga cu sfanţi lîngă un arbore izolat. După ce bătu pămîntul la loc, astfel ca la întîmplare de [va] veni cineva pe acolo, să nu poată cunoaşte, leagă aurul în ştergar cu mare parte din mărunţişul în argint ce avea, lăsînd prea puţin afară de cheltuială pentru drum, se întoarce acasă la dînsul, deschide şi închide uşa cu mai mare băgare de seamă decît făcuse la ie-şire-i, se aşază uşor pe patul său şi resimte o mulţumire ce nu se poate descrie cînd văzu că părinţii lui dormeau încă de un somn profund şi că nu fusese observat de nimeni.

El nu putu dormi toată noaptea, şi cînd începu a se lumina de ziuă, deşteaptă pe părinţii lui, se îmbracă dinaintea lor, aşază într-o traistă cîte ceva de ale mîncărei, ca să aibă pe drum, îşi ia ziua bună şi porneşte spre casa ţăranului cu care urma să meargă în Bucureşti. Ţăranul era gata, încărcase lemnele şi aştepta pe Neagu. După sosirea acestuia, ei plecară îndată, ieşiră din sat şi în trei zile ajunse în Bucureşti. Neagu se desparte de ţăran după patru zile de la intrarea lor în capitală; el se asociase cu feluri de vagabonţi, şi fiindcă avea şi bani, învăţase şi aflase în puţine zile mai mult decît trebuia pentru a şti ce să facă şi cum să trăiască. Ţăranul, săvîrşindu-şi trebuinţa, îl caută neîncetat, dar negăsin-du-l, şi pricepînd că s-a ascuns de dînsul, se hotărăşte să plece căci interesele familiei îl rechemau la sat.

Cînd Neagu se văzu liber intr-un oraş, unde nu putea fi cunoscut de nimeni, se duce la un magazin de haine şi roagă pe neguţător să-l îmbrace cum va şti mai bine. Neguţătorul, care nu se gîndea decît la interesul său, începe a-l îmbrăca de la cămaşă şi pînă la cizmă. După aceea, Neagu îi plăteşte suma ce-i ceruse fără să [se] tocmească, ba încă îi dăruieşte trenţele lui de ţară ca să le dea la vreun cerşător. Pînă a nu pleca din magazinul de haine, el întreabă pe neguţător dacă sunt odăi de dat cu chirie. Neguţătorul îi vorbeşte despre mai multe hanuri şi Neagu pleacă să se aşeze la cel care cădea mai în apropiere de acolo.

Pentru a nu obosi pe lector, vor afla în puţine cuvinte că acest Neagu Bolboacă, care îşi schimbase numele familiei cu acela de George Negreanu, se perfecţionase în modul vieţuirei din Bucureşti numai în trei ani de la intrarea-i în acest oraş. Şi fiindcă el avea bani şi noroc mare, prin ajutorul cărora cîştiga mult în jocul stosului şi al biliardului, se împrietenise şi cu oameni mai cumsecade, pe carii, ca să-i conserve, le plătea totdauna dejunuri, prînzuri şi altele.

Cu toate acestea, fiindcă orice lucru început trebuie să-şi aibă şi sfîrşitul, se întîmplă ca Neagu Bolboacă sau mai bine domnu George Negreanu să sfîrşască banii cu desăvîrşire. El se adresă mai întîi către amicii ce-şi formase ca să-l împrumute, dar nu găsi pe nici unul dispus să-l îndatoreze. Neştiind ce să facă, ca să-şi procure bani, de care nu fusese lipsit trei ani, se gîndi mai întîi a se duce incognito pînă la sat ca să dezgroape punga cu sfanţi de lingă arborele izolat; dar renunţă îndată la o asemenea cugetare, presupuind că printr-aceasta va alerga singur la pieirea lui în cazul cînd ar fi descoperit.

„Cu toate acestea trebuie negreşit să dezgrop acei bani, îşi zicea el; sunt ai mei, buni, drepţi ai mei, şi orice s-ar întîmplă, voi face această călătorie. Dar n-am nici cu ce porni de aci; hangiul nu mă mai creditează căci nu i-am plătit de trei luni o para măcar şi vine neîncetat de mă supără. îmi trebuie bani şi numaidecît... Ce să fac?...“

Şi zicîndu-şi acestea, începu să se gîndească la mijlocul ce va întrebuinţa ca să-şi satisfacă dorinţa; dar toate cugetările sale se raportau la o nouă hoţie şi cînd un om se espune a săvîrşi crime, ocazii n t-i lipsesc. Din întîmplare hangiul era neînsurat şi seara, după ce închidea camera ce ocupa, se ducea la cafenea unde petrecea regulat pînă la 12 ore din noapte. Neagu observase aceasta, şi fără a amîna nelegiuirea ce proiectase ca să jefuiască pe hangiu, o fixă chiar pentru noaptea aceea. El avea mai multe chei de la mobilele sale; le ia pe toate, şi pe la 11 ore, cînd totul era în tăcere, se duce drept spre camera hangiului. Ajungînd, se încredinţă mai întîi că nu este observat de nimeni, şi după aceasta încearcă mai multe chei din carii nu se potriveşte nici una; încercînd pe cea din urmă, se întîmplă ca să se înţepenească în broasca uşei. In acest moment, hangiul şi un servitor pun mîna pe dînsul. El se sperie şi nu găseşte un cuvînt ca să se disculpe; cere iertare hangiului, dar acesta nu-l ascultă, îl leagă şi împreună cu servitorul îl duc la poliţie unde se arestează. Neagu îşi tăgăduieşte crima dinaintea prefectului, dar cînd hangiul arătă că dovedesc cheile lui din carii una este înţepenită în broasca uşei, el pleacă capul şi nu mai zice nimic. A doua zi, fu trimis la procuror şi, în interogatoriul ce i se ia, a trebuit să arate unde este născut, cum a furat banii arendaşului, cum i-a cheltuit în Bucureşti şi cum demonul îl ispitise ca să săvîrşască şi această din urmă crimă. După înfăţişarea la cea din urmă instanţă judiciară, el fu osîndit la munca Giurgiului pe termen de un an şi jumătate. In intervalul acesta, părinţii lui şi arendaşul jefuit fură încunoştiinţaţi. Cei dintîi veniră să vază şi să se bucure de minunatul lor fiu, iar arendaşul, care nu cunoştea încă pe fur, şi care credea că odată îl va dovedi şi că se va despăgubi, îşi pierdu toată speranţa cînd auzi că Neagu Bolboacă îl jefuise şi că-i cheltuise toţi bănişorii în Bucureşti. El socoti de prisos să mai reclame fără efect şi să-şi piarză timpul şi punga în străgăniri şi cheltuieli vane.

Neagu avu timpul să se gîndească în temniţă că avusese nişte apucături urîte şi să se pocăiască., Dar singura lui gîndire era ţintuită la acea pungă cu sfanţi în care prevedea fericirea sa viitoare.

„După ce voi ieşi din temniţă, îşi zicea el, voi avea răbdarea ca să stau în sat cu părinţii mei cel puţin doi sau trei ani; iar după trecerea acestui timp, voi pretexta că nu mai poci trăi în acel sat şi că plec în Bucureşti să m-apuc de vreun meşteşug. Nimeni nu va fi în drept să se opuie şi să mă( reţie; şi arendaşul nu mai are la cine să reclame căci eu singur mi-am mărturisit fapta. Iar bine că mi-a ieşit greutatea de la inimă că voi fi descoperit curînd sau mai tîrziu de arendaş../4

După ce se împlini termenul osîndei, Neagu pleacă la sat unde rămase şi avu răbdare să stea trei ani. Din norocire pentru dînsul, arendaşul nu mai ţinea moşia, Ciochina şi, prin urmare, nu avu a se teme de nimic. Cînd era gata de plecare, el comunică cu cîteva zile înainte la tot satul ce avea de gînd şă.facă, îşi luă ziua bună de la toţi şi într-o noapte, după ce dezgroapă punga cu sfanţi, pe care o găseşte la locul unde o pusese, în loc de a pleca la Bucureşti, găsi de cuviinţă a se duce în Craiova, unde să stea mai mulţi ani pînă îl vor uita cu desăvîrşire cunoscuţii lui din Bucureşti şi foarte tîrziu să revie a se restatornici în capitală.

În Craiova, el reîncepu acelaş mod de vieţuire cu cărţile, cu biliardul şi cu alte jocuri la noroc. De astă dată însă, el fu înţelept, prevăzător, căci, dacă era favorizat de noroc, cîştiga mult, iar cînd nu era, pierdea puţin; nu mai plătea prînzuri şi dejunuri pe la amicii ce făcuse şi, prin urmare, după trecere de mai mulţi ani, în loc de a împuţina capitalul dobîndit fără muncă din punga furată, în care găsise patru mii de sfanţi, îl întreise cu toate cheltuielile ce făcuse. Cînd avu în posesia sa un capital de o mie galbeni, se hotărăşte, în fine, şă revie în Bucureşti, unde toţi îl uitase şi unde îşi propunea a ţine aceeaşi linie de conduită ca în Craiova. După sosire-i în capitală, se instală la un otel, iarăşi subt numele de George Negreanu şi începu să,caute în adunări publice pe toţi amicii lui din trecut. Bucuria îi fu mare cînd băgă de seamă că nimeni nu-şi mai aducea aminte de dînsul. Dorinţa lui era ca să se însoare în Bucureşti şi să intre într-o familie bună, crezînd că cu banii ce strînsese şi cu o fizionomie frumoasă şi înşelătoare ce avea, va putea ajunge la scop. El fu introdus în mai multe societăţi, de un amic intim, cu titlul de proprietar în ¿udeţul Mehedinţi, că se trage din familia principelui Negru Basarab şi că cea mai mare parte a vieţii sale o petrecuse pin străinătate. Cu asemenea titluri, el fu bine priimit pin toate casele, precum îl văzurăm şi în casa Nodreanului, unde era privit ca un personagiu deosebit şi admirat în parte de bătrîna Bărzoaie. La intrare-i în casa Nodreanului, simţise o plăcere nespusă de a fi în conversaţie cu doamna Virginia, consoarta sa, şi aceasta se crezu mult mai presus de ceea ce era cînd fu prevenită de complezenţile unui personagiu ca domnu Negreanu. în una din zile, domnu Negreanu declară Virginiei amorul ce resimţea pentru dînsa şi Virginia, care aştepta cu nerăbdare o asemenea declaraţie, se sili a răspunde cu grabă că focul, în care ardea domnu Negreanu pentru dînsa, nu mai puţin o consuma şi pe dumneiei. Acesta a fost începutul legămîntului lor, şi astfel Virginia, deşi femeie de spirit, de familie onorabilă şi bine crescută, căzuse de mai mult timp subt influinţa acestui ţigan precum vedem adesea virtutea femeiască făcînd naufragiu şi devenind treanţa unor oameni comparativi domnului Negreanu.

Acest domn era de mai multe luni în relaţii intime cu Virginia fără ca bărbatul ei să ştie sau să aibă cea mai mică bănuială de ceea ce se petrecea în lipsa lui la moşie. Domnu Negreanu ajunsese foarte departe cu amorul său; ştiind că Virginia poseda o zestre mare şi că ea nu avea încă un copil care să o lege de bărbat, se nutrea de speranţa că o va face să se despartă de domnu No-dreanu şi că o va lua de soţie. Acest proiect îl şi comunicase amantei sale, care, mai întîi, rămăsese confuză şi nu ştia ce să răspunză, dar fiindcă ea avea o febleţă oarbă pentru amantul ei, se hotărîse, în fine, a face acest pas şi a sfărâma toate nodurile conjugale. O asemenea faptă nu se putea săvîrşi formal. După multe consultaţii, ei hotărîse să fugă în Braşov, unde să stea cel puţin un an, timp ce credeau de ajuns ca să potolească furia bărbatului şi să trateze divorsul în lipsa lor printr-un avocat dibaci şi bine plătit. Fuga se proiectase chiar în noaptea cînd se făcuse adunarea la care asistarăm şi unde a sosit timpul ca să revenim.

După plecarea persoanelor ce venise la petrecerea Vir-giniei, nimeni nu rămăsese' în casă,, precum ştim, decît domnu Negreanu. Virginia ieşise după invitaţi ca să-i petreacă şi să-şi ia noapte bună de.la dînşii, şi la înturnarea ei în casă, găseşte pe domnu Negreanu care o aştepta la uşă; ea se aruncă în braţele lui zicîndu-i:

— De ce ai venit aşa tîrziu, Iorgule?

— A trebuit să întîrziez, scumpă Virginie, pînă am făcut toate pregătirile pentru fuga noastră! răspunse domnu Negreanu sărutînd-o.

— O î te crez; eram sigură de aceasta. Bine că plecară mai devreme; îmi era frică că se va sparge adunarea tîrziu. Cîte ore sunt?

— Unsprezece şi jumătate, răspunde domnu Negreanu după ce consultă ceasornicul său. Birja va fi la scara otelului unde şez, la o oră şi jumătate; bagajele mele sunt gata şi eu asemenea; te-ai pregătit şi dumneata, Virginio?

— Dumnezeul meu! încă nu... n-am avut timp... credeam că te vei fi lăsat de această idee.

— Să mă las de această idee?... Dar este cu putinţă!

— Pentru ce să fugim, Iorgule?... Nu suntem destul de fericiţi şi în Bucureşti, pe cît timp ne iubim şi avem ocazie a ne vedea adesea fără a fi spionaţi sau bănuiţi?

— Este prea adevărat; dar nu sunt mulţumit cu desăvîrşire. Ascultă, Virginio: te iubesc atît de mult că mă simt în neputinţă de a mai trăi fără dumneata. Ca să nu te poci privi în lume precum te privesc acum, este un supliciu pentru mine. Trebuie să ascunz la toţi sim-ţimintele mele, să vorbesc măsurat cu dumneata şi să mă tem neîncetat ca curînd sau mai tîrziu voi fi descoperit. Vezi, acestea mă neastîmpără, mă sugrumă, şi crede-mă, dacă nu vom fugi, vom întîmpina multe piedici; amorul nostru se va afla fără îndoială şi lumea, care este cunoscătoare şi căreia îi place să bîrfească şi să împrăştie scandalul, va încunoştiinţa pe bărbatul dumitale şi mi se pare că el nu va sta liniştit şi nepăsător cînd va şti asemenea lucruri.

— Ai dreptate, zise Virginia pe gînduri.

— Atunci grăbeşte, reluă domnu Negreanu. Timpul ne este preţios.

Virginia cheamă pe o servitoare care-i era fidelă şi cu carea se înţelesese, şi-i ordonă să-i aducă un geamantan şi un sac de voiaj. Servitoarea iese şi după cîteva minute se întoarce cu obiectele cerute. Atunci Virginia, împreună cu servitoarea încep a aşeza în geamantan rufe, haine, boccele şi diferite lucruri femeieşti; în urmă strică un scrin al bărbatului său din care ia bani, bijuterii şi altele, pe care le pune în fundul sacului de voiaj. Domnu Negreanu, care observase totul cu coada ochiului, se prefăcu a nu băga de seamă spargerea scrinului. Virginia se pregătise întru toate şi, fiindcă nu mai avea nimic de făcut, scoate cinci galbeni din buzunar şi-i dăruieşte servitoarei sale, şoptindu-i la ureche cîteva cuvinte; după aceea, întorcîndu-se către domnu Negreanu, îi zise:

— Sunt gata, Iorgule. Putem pleca.

— Este şi timpul, observă domnu Negreanu, uitîndu-se la ceasornic. Sunt douăsprezece ore şi jumătate. Tocmai bine pînă să ajungem acasă Ja mine.

El se scoală şi ajută servitoarei ca să transporteze bagajele Virginiei în birja care-i aştepta la scară. Aşezarea bagajelor se săvîrşi cu mare iuţeală, şi cînd totul fu dispus pentru plecare, doamna Nodreanca se înfăşură într-o mantilă, iese cu amantul ei la braţ, se pun în trăsură şi birjarul de te limbă cailor.

— La otelul de unde m-ai luat, zise domnu Negreanu birjarului cînd ieşi afară din curtea casei sărmanului Nodreanu.

După un cuart de oră trăsura se opreşte în curtea Otelului de Europa, mai-nainte Brener, unde locuia domnul Negreanu. O căruţă de birjă, la care erau înhămaţi patru cai, aştepta în curte. In cîteva minute bagajele sunt strămutate în căruţă. Negreanu şi Virginia se aşed în această trăsură, care iese pe poarta otelului şi nu se opreşte decît la bariera Podului Mogoşoaiei, unde fu reţinută de un jandarm.

Negreanu sare din căruţă şi intră în casa căpit' de barieră. Acesta îi cere biletu de drum şi

după ce pune un icosar pe masă, îi răspunde că se duce cu nevasta lui la moşie pentru cîteva zile. Căpitanul de barieră nu se gîndeşte a-l întreba nici cum îl cheamă, nici care-i este moşia, căci icosarul îi astupase gura; el se mulţumeşte numai a-i zice:

— Vă sărut mîna, cucoane; puteţi pleca totdauna fără răvaş, căci vă cunosc eu prea bine.

Fără să asculte mulţumirile căpitanului, Negreanu iese cu grabă, se urcă în căruţă şi ordonă birjarului să meargă iute, încredinţîndu-l că nu numai îi va plăti peste tocmeală, ba încă se va însărcina şi cu hrana cailor dacă va fi mulţumit de dînsul.

La aceste promisii ale Negreanului, birjarul învîrteşte biciul şi dă drumul cailor. într-o oră şi jumătate luase mai mult de o poştă şi caii nu răsuflase decît la comuna Săftica, unde se plătise banii podului şi unde Virginia ceruse un pahar cu apă; iar pe la patru ore despre ziuă, căruţa se opreşte dinaintea hanului din pădurea Ţigăneşti,

— Pentru ce ne-am oprit aici în pădure? întreabă domnu Negreanu pe birjar.

— Ca să răsufle caii şi să-i adăp, îi răspunse acesta; ş-apoi, toate birjele, după drumul dintre Ploieşti şi Bucureşti, aici fac conacul, căci este calea jumătate.

— Ei bine, răsuflă-i şi adapă-i, reluă domnu Negreanu; dar grăbeşte căci nu avem vreme de pierdut.

Birjarul trage căruţa lingă un puţ, unde un ţăran bă-trîn îşi adăpa boii.

— Bună seara, chir Radule, zice ţăranul birjarului. Dar ce ai păţit să pleci noaptea aşa de tîrziu?

— Ce să facem, moşule? Noi birjarii nu plecăm pe chefuri, ci cînd ne pică muşterii.

— Dar ce, nu dăhami caii?

— Nu, moşule, fiindcă muşterii mei nu pot să aştepte.

— C-apoi n-au încotro; ori nu ştii că Ialomiţa a venit din mal în mal şi că a stricat podul?

— Măre, ce spui moşule? Aşa să fie?

-— Dec, dacă m-am uitat singur cu ochii mei; să fi văzut, chir Radule, ce mori, ce copaci, ce buşteni, şi cîte halea toate veneau pe Ialomiţa î... că zău că şi aşa gîrlâ împieliţată e nevoie mare: aci o vezi că vine cît muntele cu spume la giiră, aci se face mititică ca o broască.

Negreanu şi Virginia, carii ascultau această conversaţie, rămîn uimiţi. Birjarul se apropiă de fereasta căruţei:

— Auzirăţi,cuconaşilor, ce spune bătrânul ăla?

— Am auzit, zice Negreanu. Ce trebuie să facem?

— Să conăcim aici la han, şi mîine diz-de-dimineaţă oi să mă repez călare pînă la gîrlă să văz dacă a dat îndărăt.

— Dar hanul trebuie să fie cu feluri de oameni, şi mie nu-mi place să stau cu alţii la un loc, zice Virginia «cu neastîmpăr.

— Apoi de, cuconiţă, cam sunt pe la hanuri de toată mina, şi o noapte nu e lucru mare.

— Mai bine rămîi în căruţă.

— Dar de ce aşa, cuconiţă, şi nu mai bine să trecem drumul de-a-curmezişul la monastire? Ziua se vede de aici.

— Ce monastire? întreabă domnu Negreanu.

— Monastirea de maici. Ce, nu o ştii, cucoane?

— Nu te-aş fi întrebat dacă ştiam, zice Negreanu cu nerăbdare.

— Apoi de, mă iartă, reluă birjarul. Cine nu cunoaşte mănăstirea Ţigăneştii?

— Ce zici dumneata, Virginio? Ai plăcere să rămînem în noaptea aceasta la monastire?

— Dar dumneata ce zici, Iorgule?

— Eu zic că acolo ne vom repauza foarte bine; şi în tot cazul nu te las în căruţă căci poate să răceşti.

— Bine, Iorgule, dacă crezi că e bine, eu nu mă opui. Voinţa dumitale este şi a mea.

— Cuconaşilor, hotărîţi Ia un fel, căci caii n-au băut apă şi trebuie să ştiu cum şi ce fel.

— Să mergem la monastire, zice Negreanu după o mică gîndire.

La aceste cuvinte, birjarul începe a scoate găleţi cu.apă clin puţ şi, după ce adapă caii, le pune căpestrele, cîrmeşte trăsura şi trec la monastire unde găsesc ospitalitate.

Să lăsăm pe Negreanu şi pe Virginia şi să ne întoarcem în Bucureşti, ca să vedem ce se întîmplă în lipsa lor.

CAPITUL IV
CONSECINŢELE ACESTUI FAPT

Nodreanu, bărbatul Virginiei, era în vîrstă de treizeci şi cinci de ani; era bine făcut, avea o talie potrivită şi o fizionomie uscăţivă, impozantă şi amabilă. El se întoarce de la moşie a doua zi după fuga nevestei sale pe la cinci ore după-miazăzi. Servitorii ieşiră nainte-i, deschiseră uşile şi mare fu mirarea sărmanului om cînd nu găseşte pe Virginia în casă. El se adresă către servitoare:

— Ioano, unde este Virginia?

— Nu ştiu, cuconaşule, răspunse servitoarea. Aseară a fost adunare şi după plecarea musafirilor, cuconiţa m-a gonit din casă zicîndu-mi că nu mai are trebuinţă de mine. Astăzi de dimineaţă cînd am venit să-i aduc dulceaţă, nu am găsit-o în casă şi aşternutul era cum îl lăsasem.

— Ce vorbiţi? nu vă înţeleg, strigă Nodreanu înfuriat. Nu ştiţi unde s-a dus?

— Nici că ne-a pomenit că se duce undeva, zice servitoarea, decît cum vă spusei, cuconaşule, că m-a gonit afară din casă şi eu, ca o slugă, m-am supus poruncilor cuconiţei.

— Dumnezeule, este cu putinţă i... murmură sărmanul Nodreanu... după aceea, urmă: Singură rămăsese Virginia după ce au plecat musafirii?

— Eu... sin...gură am lăsat-o, zice servitoarea cu sfială.

— Ce fel singură?... observă un servitor. Nu ştii, Ioano că te-am întrebat cine rămăsese la cuconiţa cînd am văzut birja aceea din curte care a plecat pe la miezul nopţei?

Ioana nu ştie ce să încurce. Nodreanu se apropie de dînsa cu furie:

— Aşa, ticăloaso, tu ştii tot şi mie nu-mi spui nimic?... te fac eu îndată să vorbeşti. George, strigă el întorcîn-du-se spre servitor: rupe numaidecît vreo douăzeci nuiele din salcia din grădină şi adu-le aici.

George servitorul iese şi Nodreanu începe a se preumbla cu neastîmpăr. Privirile lui se opresc pe scrin cînd

vede două cutii deschise. El trage cutiile, se uită intr-însele şi nu găseşte nici bani, nici bijuteriile ce lăsase înăuntru.

— Nelegiuita, nu mai rămîne îndoială ca a fugit... dar pentru ce a fugit, Dumnezeul meu!... nu-mi aduc aminte ca să o fi mîhnit în ceva! O! Virginio! de ai şti tu cît sufăr!... cît te-am iubit!... ce mare ruşine mi-ai făcut!...

Şi sărmanul om începe a plînge ca un copil. Ioana se uită la dînsul şi nu ştie ce partidă să ia. Ca să scape de bătaie, era cu.neputinţă; ca să-i mărturisească, îi era frică că apucase să tăgăduiască. Nodreanu se scoală după canapeaua pe carea se trîntise şi cu lacrămile în ochi vine repede spre dînsa:

— Ascultă, Ioano, îi zice el; te iert dacă nu ai voit să-mi spui ce s-a întîmplat în lipsa mea, căci negreşit Virginia ţi-a poruncit să-mi ascunzi totul, şi tu, ca o slujnică credincioasă, ai ascultat-o; uite, jur că nu-ţi fac nimic dacă-mi mărturiseşti ce ştii şi ce ai văzut; ba încă, te cinstesc bine. Iar dacă şi după aceasta te împrotiveşti, apoi să ştii că pe viul Dumnezeu te omor în bătaie; te omor, m-ai înţeles?

Nodreanu pronunţă aceste din urmă cuvinte cu atîta furie şi încredinţare, încît servitoarea începu să tremure. Ea se hotărăşte a-i mărturisi totul.

— Iertare, cuconaşule, zice servitoarea căzînd în ge-nuchi: sunt o biată proastă şi ca slugă a trebuit să fiu oarbă şi supusă şi la bune şi la rele ale stă pinului. Eşti bun, cucoane; rău a făcut cuconiţa de a lăsat pe un boier ca dumneata pentru bărbosul ăla negricios, care venea totdauna la dumneata.

— Ce bărbos?... Ce, vrei să zici?... ridică-te, Ioano... spune-mi toată împrejurarea de la început.

— Să-ţi spui, cuconaşule; nu voi ascunde nimic. Aseară a fost sîmbătă şi ştii că în toate sîmbetele se face adunare la dumneavoastră. A venit o mulţime ca după obicei, şi după ce au plecat toţi musafirii, a rămas numai domnul ăla bărbosu ce-i zice domnu Negreanu. Cuconiţa m-a chemat în casă şi mi-a poruncit să-i aduc geamantanu şi săculeţul de drum. Eu i-am îndeplinit porunca, i-am ajutat de a aşezat mai toate rufele, rochii, boccele, panglice, pă-

lării şi o mulţime de lucruri, iar ce o mai fi luat din scrinul dumitale nu ştiu, căci eu nu am văzut; atîta numai am băgat de seamă că a luat cîte ceva din el şi le-a pus în săculeţ. După aceea mi-a poruncit să aşez geamantanul şi săculeţul în birja domnului aceluia şi a plecat cu dîn-sul. Unde s-au dus amîndoi nu ştiu, căci nu mi-a spus nimic. Atîta am văzut, atîta am spus; acum, cuconaşule, omoară-mă, bate-mă, dacă socoteşti că sunt vinovată.

In măsură ce asculta pe servitoare, sărmanul Nodreanu abia dacă mai putea respira; inima lui era zdrobită de durere, sîngele-i se urcase în cap şi dacă nu avea o con-stituiţie mediocră, neapărat că trebuia să cază subt lovitura unui atac de apoplexie. El cere un pahar cu apă fără a face vreo imputare servitoarei şi-i ordonă să înştiinţeze pe vizitiu ca să puie îndată caii la trăsură. Servitoarea iese mulţumită să-i esecute ordinile şi Nodreanu rămîhe singur în cameră.

„Nelegiuita î... să mă abandone pentru un om pe care abia îl cunoştea şi căruia îi arătam atîta prieteşug!... O! dar aceasta nu va rămînea astfel. Ii voi regăsi, voi omorî pe acel mizerabil... Nu voi asculta decît furia mea... Iată ce va să zică a nu se gîndi cineva cînd intră în relaţie cu oameni necunoscuţi! Iată ce rezultă cînd bărbatul îşi iubeşte soţia, cînd îi face toate plăcerile, toate caprieiu-rile şi-i lasă toată libertatea î... Ce ruşine! o î ce mare ruşine!... Dumnezeule, ordonă pămîntului să mă înghită. La ce-mi va folosi viaţa în viitor? Cum voi mai putea ieşi în lume fără ca să nu roşesc? Dar aceasta nu este cu putinţă, visez!...“

Şi nenorocitul Nodreanu îşi lăsă capul pe mîini ca cum ar fi fost în delir. In acest moment servitoarea intră în cameră ţiind o tavă pe care era un pahar cu apă şi se opreşte lingă uşă aşteptînd ca stăpînul său să-i ordone să înainteze.

— O! nu visez; strigă Nodreanu sculîndu-se; nenorocirea este reală, şi cu toate acestea nu poci crede. A pus caii? întreabă el pe servitoare cînd o vede.

— îndată vor fi înhămaţi la trăsură, răspunse ea adu-cîndu-i apă.

Nodreanu soarbe o dată din paharul cu apă şi îl aruncă:

— Adu-mi pălăria, mantaua, şi ieşi curînd de spune vizitiului să tragă numaidecît trăsura la scară.

Ioana îi aduce pălăria, mantaua şi pleacă îndată. No-dreanu se îmbracă, ia două pistoale mici cfintr-un sertar al scrinului, le vîră în buzunarul mantalei şi iese afară din casă. Trăsura nu întîrzie de a trage la scară; el sare înăuntru şi ordonă vizitiului să apuce pe podul care conduce la bariera Giurgiului, iar lui George, servitorul său, îi zice să-l însoţească şi să se puie pe capră lîngă vizitiu.

Voind să meargă la acea barieră ca să ia informaţii, Nodreanu credea că fugarii au trecut pe acolo ca să se îmbarce, după sosirea lor în Giurgiu, şi să treacă în Austria. Ajungînd la bariera Giurgiului, coboară din trăsură, intră în casa căpitanului şi întreabă pe acesta dacă noaptea, dimineaţa sau peste zi, au trecut un bărbat cu o femeie. Căpitanul îi răspunde că noaptea nu a trecut decît trei neguţători, dar că de dimineaţă şi peste zi au ieşit pe acea barieră feluri de oameni şi de femei.

— N-ai observat pe un om oacheş şi cu barbă, însoţit de o damă tînără şi frumoasă? întrebă Nodreanu cu neastîmpăr.

— Nu m-a iertat timpul să bag de seamă, răspunse căpitanul; atît numai te poci încredinţa, domnule, că toţi cîţi au ieşit pe această barieră au avut paspoarte şi bilete de drum.

— Fii bun, te rog, domnule căpitan, de-mi spune numele persoanelor carii au trecut, şi pentru această îndatorire vă voi mulţumi.

— Cu plăcere, zise căpitanul prezentîndu-i o condică şi arătîndu-i unde să citească.

Nodreanu scoate şapte sfanţi pe carii îi dă căpitanului; după aceea citeşte pe condică numele voiajorilor dintre carii cunoştea pe cei mai mulţi, şi se încredinţează că soţia lui nu trecuse pe acolo. El mulţumeşte căpitanului, îşi ia ziua bună de la dînsul şi se urcă în trăsură.

— La bariera Podului Mogoşoaii, strigă el vizitiului după ce se aşează: dă drumu cailor.

Trăsura porneşte. Nodreanu cugetă:

„Dacă nu au trecut la Giurgiu, negreşit că trebuie să fi apucat spre Braşov. Iar dacă nu voi dobîndi nici o desluşire de la căpitanul barierei Podului Mogoşoaiei, nioi că mai rămîne îndoială că sunt încă în Bucureşti. In asemenea caz, pe de o parte, mă voi duce la poliţie a cere să dea de ştire pe la toate barierile, ca să nu-i lase să iasă, iar pe de alta, îi voi căuta toată noaptea pin toate părţile. Va trebui să-i găsesc pe mizerabili şi aceste pistoale vor şti să spele dezonoarea mea.“

Pe cînd Nodreanu făcea aceste cugetări şi altele multe, trăsura se opreşte la bariera Podului Mogoşoaiei; el ordonă să tragă trăsura alături cu casa căpitanului, se dă jos şi intră în camera acestuia, care era ocupat cu vizarea biletelor de drum.

— Ce poftiţi, domnule? întreabă căpitanul pe Nodreanu cînd îl văzu intrînd pe uşă.

— Vei afla îndată, domnule căpitan, răspunde Nodreanu aşezîndu-se pe o bancă. Doresc mai-nainte să termini cu voiajorii carii te aştept şi după aceea te vei ocupa de mine.

— Voi termina îndată, domnul meu, zice căpitanul; mai am încă trei bilete de vizat şi sunt al dumitale.

Nodreanu nu mai răspunse nimic, şi căpitanul, după ce săvîrşeşte vizarea biletelor şi rămîne singur, se apropie de dînsul şi-i zice:

— Acum sunt al dumneavoastră, domnule; ce poftiţi?

— Dacă îţi aduci aminte, domnule căpitan, spune-mi, te rog, ce voiajori au trecut în noaptea aceasta de la 12 ore înainte pe la bariera dumitale?

— Nimic mai lesne, domnule, căci aşa tîrziu nu a trecut decît un boier cu cucoana dumisale la moşie, şi mai tîrziu nişte neguţători din Ploieşti.

— Ce boier? cum îi zicea?

— Dacă nu mă înşel... cuconu... ăsta... cum păcatele îi zice?... nu-mi aduc aminte, dar îl cunosc.

— La ce moşie zicea că se duce?

— Crede-mă că nu ştiu ce moşie, dar sunt sigur că are o moşioară pe alocurea.

— Nu era un om oacheş şi cu barbă neagră rotundă?

— Da, da, era oacheş şi avea barbă; ai dreptate.

— Iţi foarte mulţumesc, domnule căpitan; m-ai obligat prea mult; şi spre recunoştinţă te rog priimeşte aceasta.

Căpitanul întinde mina ca cerşătorii şi ia cîţiva sfanţi ce-i dete Nodreanu; iar acesta, fără a pierde timpul, iese repede din casă, se suie în trăsură şi ordonă vizitiului să meargă înainte şi să se oprească pe la tate cîrciumile ca să întrebe dacă au văzut pe fugari trecînd pe acolo.

Trăsura porneşte cu iuţeală; după cai cădeau şiroaie de spume, de multă goană. Noaptea apucase pe voiajor pe la satul Merinania. Vizitiul opreşte caii ca să-i răsufle puţin şi Nodreanu trimite pe George să spioneze la circiumă şi să se informeze de fugari. George se întoarce fără nici un rezultat. De aci trăsura porneşte şi se opreşte la hanul de la satul Săftica, ca să se plătească hangiului taxa podului, care era mai mare decît cea fixată de guvern, fără a se observa de nimeni. Nodreanu întreabă dacă un bărbat cu o femeie s-au oprit în noaptea trecută acolo ca să plătească banii podului.

— Da, domnule, răspunde hangiul; pe la trei ceasuri din noapte a trecut pe aici o căruţă de birjă cu patru cai în care se aflau un bărbat şi o femeie ce era îmbrăcată cu o mantelă neagră î

— Cum ai putut observa aceasta? întreabă Nodreanu cu nerăbdare.

— Fiindcă acea femeie mi-a cerut apă de două ori, şi bărbatul, care se afla cu dînsa, îi zicea să nu bea apă multă că poate să răcească, şi ea îi răspundea că nu o supără apa.

— Din vorbirea lor ai putut afla cum îi cheamă? reluă Nodreanu.

— Porecla nu o ştiu; am auzit numai pe acel domn zicîndu-i Vişinie şi pe femeie zicînd bărbată-său Iorgule.

— Iţi mulţumesc, îţi mulţumesc chir...

— Stoica mă cheamă.

— Iţi mulţumesc, chir Stoico; să ştii că m-ai îndatorat foarte mult. Şi spre recunoştinţă, te rog să priimeşti aceşti sfanţi.

Nodreanu aflase de la hangiu ce voia să ştie.

„Nu mai încape îndoială că ei au fost, îşi zise el: dea Domnul însă să-i sosesc pînă nu trec graniţa căci eu nu o voi putea trece fără pasport. Am însă speranţă mare în Atotputernicul; nelegiuiţii va trebui să rămîie noaptea aceasta la vreun han şi eu mă voi duce zi şi noapte în fuga cailor; ai mei nu vor fi în stare să mai facă decît o singură poştă, dar ajungând la satul Potigraf, voi lua cai de poştă şi voi lăsa acolo pe ai mei.

— Mişcă, zice el vizitiului.

Acesta dete drumul cailor fără a încunoştiinţa pe stăpânul său că sunt obosiţi, căci observaţia sa ar fi fost fără efect. In fine, pe la nouă ore ei ajung la hanul din pădurea Ţigăneşti. Vizitiul opreşte ca să odihnească şi Nodreanu ordonă lui George să se ducă la han ca să cerceteze despre fugari. După câteva minute, George se întoarce însoţit de un ţăran.

— Cuconaşule, zice el cînd se apropie de trăsură; găsii pe ţăranul acesta la han şi mi-a spus că el a văzut ieri noapte pe călătorii după carii ne ducem.

Acest ţăran era cel care vorbise cu birjarul lui Ne-greanu cînd îşi adăpa boii la puţ şi în toate serile el venea la han cu alţi ţărani, unde beau şi conversau pînă la zece ore.

— Apropie-te, creştine, îi zice Nodreanu.

Ţăranul înaintează şi cînd se alătură de trăsură îşi

scoate căciula.

— Fii bun, moşule, de-mi spune ce trăsură a trecut? Ce fel de oameni erau într-însa şi cam pe la ce vreme din noapte?

— Apoi să vezi, cucoane, zice ţăranul scărpinîndu-se. Cînd se îngîna ziua cu noaptea adăpam boii la puţul hăla de colo; abia scosesem găleata din puţ cînd mă pomenesc cu chir Radu, birjaru, că se opreşte cu căruţa acolo ca să adape caii, şi eu drept l-am întrebat că ce caută de pleacă noaptea aşa tîrziu, şi mi-a spus omu că atunci îi picase muşterii. In căruţă era un boier şi cu o cucoană, dar eu, de, nu i-am văzut, fiindcă era întunerec; atîta numai ştiu că le-am zis să nu treacă înainte că e Ialomiţa mare şi că nici pînă acum n-a mai dat îndărăt. După ce le-am spus asta, boierilor le părea prea rău; se vede mititeii că aveau vreo grabă mare, şi fiindcă nu aveau încotro, au fost siliţi să conăcească la mănăstire. Acolo sunt şi pînă astăzi, şi nevasta mea le-a dus nişte găini, nişte ouşoare şi două ulceluşe cu lapte; dar să le dea Dumnezeu bine că ni le-a plătit peste cap.

— Iţi mulţumesc, moşule, asta voiam să ştiu; ia aceşti doi sfanţi şi du-te la han să bei.

— Să-ţi dea Dumnezeu tot binele, cuconaşule, zice ţăranul depărtîndu-se.

George se suie pe capră şi vizitiul nu mai aşteptă ordinul stăpînului său. El cîrmeşte trăsura şi apucă spre monastire.

— Să nu tragi în curtea monastirei, zice Nodreanu vizitiului, ci să opreşti la o parte; voiesc să intru singur şi să nu fac zgomot.

— Prea bine, cuconaşule.

„Ii voi surprinde în sfîrşit, cugetă el; voi omorî pe acel mizerabil, şi să vedem pe nelegiuita ce va zice cînd se va afla faţă în faţă cu mine?... Mai întîi îi voi spiona, îi voi asculta, şi eînd va sosi timpul, le voi arăta că pe Nodreanu nu-l dezonorează cineva fără vărsare de sînge.“

Trăsura se opreşte lîngă pădure. Nodreanu sare jos, dâ bani vizitiului ca să cumpere de la han fîn şi orz pentru cai, iar lui George îi ordonă să ia seama de trăsură şi de cai pînă la întoarcerea vizitiului.

— Ascultă George, adăugă el; dacă nu mă întorc cu-rînd sau dacă nu trimiţ să vă cheme, să veniţi îndată să mă căutaţi, căci acesta va fi semnul că mi s-a întîmplat ceva.

— Prea bine, cuconaşule, răspunseră servitorii.

Nodreanu pleacă şi, ca.să se liniştească puţin, se hotărăşte să viziteze mai întîi locurile fără ca să fie observat de cineva. Pe timpul cînd el îşi îndrepta paşii către o căsuţă izolată, zăreşte la o mică distanţă un ce negru că se strecoară ca o umbră înaintea lui, dar fiindcă nu văzuse bine, crezu că i se păruse. Trecînd mai la dreapta, bagă de seamă că se găseşte pe marginea unui heleşteu; el se opreşte puţin şi pentru un moment îi vine ideea să se arunce în apă ca să scape de o viaţă ce-i devenise nesuferită.

„La ce-mi foloseşte ca să mai trăiesc!... îşi zise el. Dumnezeu ştie cît mi-am iubit nevasta, cît am cinstit-o, şi cu toate acestea nu am avut parte de dînsa. A omorî pe acel Negreanu, mă întreb: el ce strică?... ca bărbat mi-a curtat nevasta, căci i-a plăcut, şi asemenea lucruri se văd în toate zilele, dar ea nelegiuita nu trebuia să-l asculte! Ba strică şi el mizerabilul, căci negreşit el a îndemnat-o să fugă împreună“, strigă sărmanul Nodreanu care nu ştia ce să crează şi cum să mai raţioneze.

In vremea cînd el făcea diferite cugetări stînd nemişcat pe marginea heleşteuliii, aude la o mică depărtare un zgomot mare provenit dintr-o greutate aruncată în apă. Nodreanu spăimîntat abia întoarce capul ca să vază ce este cînd zăreşte o umbră fugind dinaintea sa.

„Ar crede cineva că noaptea umblu numai fantome în această monastire, cugetă Nodreanu la această vedere.“

Cum însă el nu avea superstiţii, nici frică de vizii, fu împins de curiozitate ca să vază ce se aruncase în heleş-teu. Fără dar a pierde timpul, îşi îndreptează paşii spre partea de unde ieşise zgomotul şi zăreşte la lumina lunei pe un sărman copil plutind dasupra şi depărtîndu-se în curgerea apei. La această tristă vedere, Nodreanu uită pentru un moment împrejurarea soţiei sale; inima lui se strînge şi nu se mai gîndeşte decît la mijlocul de a scăpa pe acea nenorocită creatură. El nu ştia să-noate, dar ui-tîndu-se pîmprejur zăreşte două luntrii vechi susţinute de doi pari bătuţi pe marginea heleşteului. El sare într-una din ele, şi fără a pierde timpul, deznoadă frînghia, ia o lopată pe care o găseşte în luntre şi apucă în direcţia unde zărea pe copil. El îl soseşte, îl apucă şi-l depune în luntre, dar nenorocitul copil, care se născuse de curînd, murise îndată ce fusese aruncat în heleşteu. Nodreanu vede că l-a sosit foarte tîrziu şi fiindcă nu mai putea să-l scape, îndepărtează luntrea la mal, iese pe uscat ţiind pe copil în braţe, îl depune jos, îl mai pipăie ca să se asigure dacă a mai rămas vreun semn de viaţă, şi încredin-ţîndu-se că este mort, ia lopata din luntre, sapă o groapă într-un loc umed din care se rîdica pămîntul cu uşurinţă, aşază cadaverul înăuntru, scoate o cruce ce avea atîrnată la gît, o pune pe pieptul copilului şi azvîrli pămînt peste dînsul recomandîndu-i sufletul Atotputernicului.

„Dumnezeule! este cu putinţă!... cugetă el, depărtîndu-se de mormîntul copilului. Cum îngădui să facă copii nişte pisici carii îi mănîncă!...“

Şi zicînd acestea îşi îndreptează paşii către o căsuţă izolată căci nu găsea de cuviinţă a intra în monastire, presupuind că prin zgomotul ce va face cu intrarea lui va deştepta pe toţi şi Negreanu va găsi ocazie să se facă nevăzut. Oprindu-se lingă acea căsuţă, el voi să bată la uşă ca să-i deschiză şi să întrebe în ce parte se găsesc fugarii, dar aude la fereastă o voce de om şi alta de femeie. Perdelele nu erau aşa de bine împreunate ca să nu se vază de afară în casă. Nodreanu se uită pîntre perdele şi care îi fu mirarea cînd vede pe un ţăran cu o locuitoare de acolo dezbătînd nişte chestii carii îşi iau rezultatul numai noaptea. El înţelege bine că nu va putea intra în acea căsuţă şi înaintează cătră o chilie. întor-cîndu-se, zăreşte lîngă dînsul pe o călugăriţă înfăşurată aşa de mult încît numai ochii i se vedeau. Nodreanu o salută şi se apropie de dînsa. Călugăriţa stă în loc şi-i înapoiază salutarea.

— Sărut-mîna, maică, zice Nodreanu oprindu-se lîngă dînsa; sunt călător şi am venit să mă odihnesc aci noaptea aceasta. Nu am putut trece înainte fiindcă Ialomiţa este mare.

— Ştiu, domnişorule, răspunde călugăriţa cu o voce aşa de miuită ca cum nu ar fi fost naturală. Mai avem încă doi călători de ieri-seara carii nu au putut trece gîrla şi carii se aflu acum într-o chilie afară din monas-tire. Dacă aveţi plăcere vă voi duce acolo căci alături se mai află o altă chilie foarte curată unde veţi fi mulţumit. In arhondărie s-a spălat scîndurile şi nu veţi avea loc fiindcă mobila este resfirată pîn sală.

— Cu plăcere, maică, zice Nodreanu mulţumit că aflase unde erau găzduiţi fugarii.

— Atunci poftiţi cu mine, adăogă călugăriţa arătîn-du-i drumul.

Nodreanu se ia după călugăriţă care merge înainte. După ce făcură cîţiva paşi împreună, călugăriţa se opreşte şi-i zice:

— Să nu-ţi fie frică, domnule, dacă vom trece o pădurice, căci la noi în monastire nu sunt hoţi.

— Nu sunt aşa de fricos, maică, zice Nodreanu zîm-bind.

— Vezi dacă trecem pe aici, pricina este ca să scurtăm din cale, căci altfel am fi ocolit mult.

Nodreanu nu mai zice nimic; el merge alături cu conducătoarea sa şi după ce înaintară în pădure la vreo sută paşi, călugăriţa scoate un pumnal de subt rasă şi loveşte pe Nodreanu cu atîta sete încît sărmanul om cade fără cunoştinţă şi fără a putea scoate decît un ţipăt stins.

Asasinul era Negreanu, care, temîndu-se a nu fi surprins de bărbatul Virginiei, avusese îngrijirea a plăti bine unei călugăriţe ca să privegheze zi şi noapte pe voiajorii ce vor intra în monastire şi să vie să-l vestească. Călugăriţa însărcinată cu această misie era aceea care trecuse ca o umbră pe lîngă Nodreanu cînd acesta apucase spre monastire. Ea comunicase Negreanului sosirea acestui voiajor şi nelegiuitul, pentru a evita o nenorocire sigură, se îmbrăcase cu haine călugăreşti ca să înşele pe Nodreanu şi să scape de dînsul în modul cum văzurăm.

Negreanu nu rămase mulţumit pe o singură lovitură de pumnal; el repetă loviturile în mai multe rînduri şi cînd se încredinţă că sărmanul Nodreanu care înota în sînge nu-i mai rămăsese o scînteie de viaţă, îl apucă de picere şi începe să-l tîrască spre heleşteu ca să-l arunce în apă. In acest moment vizitiul şi George servitorul, carii erau în căutarea stăpînului lor, se prezantez înaintea Negreanului cînd acesta se silea să tîrască cada-verul. Asasinul rămase încremenit. El lasă pe mort şi voieşte să fugă, dar fidelii servitori pun mîna pe dînsul, îi leg mîinile şi picioarele şi-l lasă lungit pe pămînt; după aceasta se apropie de cadaver, se uit cu milă la stăpînul lor şi se încredinţez, din încercările ce fac ca să-i scape viaţa, că toate vor fi în van.

— Nu destul, tîlharule, că ai fugit cu stăpîna mea! ba încă ai omorî t şi pe stăpînul nostru nelegiuitule?... strigă George întorcîndu-se spre Negreanu pe care îl cunoscuse.

Şi zicînd acestea, George şi vizitiul se reped spre Negreanu şi încep să-l lovească cu atîta furie, că asasinul începe să răcnească pe cît îi permitea organele respiratorii.

— Iertare, iertare, strigă el; am fost un nebun, un nelegiuit. Ce voiţi de la mine? sunt gata să vă dau sute de galbeni, numai lăsaţi-mă.

— Să-ţi bagi în ochi sutele tale de galbeni, tîlha-rule; noi ăştia săracii nu ţinem la galbeni d-ai voştri, furaţi după la unii-alţii, strigă fidelul Geoge, dînd asasinului o lovitură de pumn care-i sfărâmă mai multe măsele şi-i umple gura de sînge.

Ţipetele Negreanului se auzise în toată monastirea; mai toate călugăriţele venise să asiste la această scenă. Virginia se scoală şi vine să vază rezultatul nelegiuitei sale fapte. Stariţa porneşte pe un om călare ca să cheme pe subprefectul plasei şi acesta nu întîrzie de a se prezenta cu mai mulţi gendarmi la locul unde se săvîrşise crima. Cadaverul este transportat în monastire şi încredinţat călugăriţelor ca să-l spele, să-l îmbrace şi să i se citească cele cuvenite pentru morţi. Toţi cîţi se aflau în pădure apuc spre monastire împreună cu subprefectul, care intră într-o cameră destinată pentru oaspeţi şi după dînsul culpabilul, servitorii Nodreanului şi toţi gen-darmii.

Servitorii declară subprefectului toată împrejurarea de la înturnarea Nodreanului în Bucureşti şi pînă la surprinderea asasinatului. Negreanu cere voie a rămînea singur cu subprefectul. Acesta ordonă servitorilor şi gendar-milor a ieşi din cameră şi a aştepta puţin în sală. După ieşirea lor, Negreanu se aruncă in genunchi dinaintea dregătorului şi cere iertare.

— Ceea ce ai făcut, domnule, este anevoie de iertat, observă subprefectul. Acum găteşte-te la suferinţe, la lanţuri de picere şi la ocnă pe viată.

— In mîna dumitale stă moartea şi viaţa mea, zice Negreanu tremurînd; pe lîngă recunoştinţa mea sufletească, iată îţi prezantez tot ce am.

Şi Negreanu scoate.o pungă mare de piele de căprioară plină cu galbeni, şi o dă subprefectului.

La vederea unei pungi înţesată numai cu galbenaşi, ochii subprefectului arunc scîntei de bucurie. El invită pe Negreanu să se scoale, dezleagă frînghiile cu carii era legat şi, luînd punga, îl roagă să se aşeze lîngă dînsul.

— Sunt foarte dispus, domnul meu, ca să te scap din pericolul ce te ameninţă, îi zice subprefectul; crede că aceasta o fac mai mult din iubirea de umanitate, iar nu pentru punga ce-mi prezentaşi; fapta dumitale însă a făcut un zgomot destul de mare şi nu ştiu cum să te dezvinovăţesc fără ca să nu mă compromit. Mai întîi, te rog, spune-mi ce te-a silit să săvîrşeşti o asemenea crimă? Cine este mortul şi prin ce întîmplare v-aţi găsit la această monastire?

— Nu voi ascunde nimic, răspunde Negreanu. Iţi voi arăta împrejurarea în puţine cuvinte. Iată cum: eram amorezat cu o damă măritată căreia îi zice Virginia No-dreanca şi mă înţelesesem cu dînsa să-şi lase bărbatul, să fugim împreună în Braşov şi de acolo să tratăm judecata de desfacere printr-un avocat bine plătit. Virginia a consimţit la aceasta, şi cealtă ieri noaptea, pe cînd bărbatul său se afla la moşie, am fugit cu dînsa; dar dracul mi-a stat împrotivă de nu am putut trece înainte. Gîrla era mare şi a trebuit să aştept aci în monastire pînă va da îndărăt. Se vede că bărbatul a picat de la moşie cu-rînd după plecarea noastră, ne-a mirosit urma şi a venit după noi. Eu, care eram cu frica în sîn şi mă păzeam, am observat cînd a intrat în monastire, m-am îmbrăcat cu acea rasă pe care o aveam pe mine, mi-am schimbat vocea, l-am întrebat ce caută şi sub pretextul că-l duc să găzduiască într-o chilie afară din monastire, am intrat cu dînsul în pădurice încredinţîndu-l că pe acolo este drumul cel mai scurt. Cînd m-am văzut cu dînsul singur într-un loc unde nu puteam fi observat de nimeni, am scos un pumnal ce aveam ascuns sub rasa călugărească, l-ara lovit deodată fără veste şi l-am omorît. După ce mă încredinţai că nu mai dă cel mai mic semn de viaţă, iau cadaverul şi încep să-l tîrăsc spre heleşteu ca să-l azvîrl în apă, cînd mă pomenesc deodată cu acei doi oameni că mă leagă şi încep să mă bată cu atîta înverşunare că am fost silit să ţip ca să scap. înţelegeţi acum că la zgomotul ce am făcut am deşteptat pe toate călugăriţele carii au venit împreună cu stariţa la locul unde se săvîrşise fapta. Ceea ce s-a întîmplat nu mai ştiu, decît că după un cuart de oră te văzui pe dumneata însoţit de gendarmi.

— Mai cunoaşte altcineva fuga dumitale din Bucureşti cu nevasta Nodreanului?

— Socotesc că numai slugile lui.

— Oricum, omorul a făcut zgomot; ajutorul dar ce-ţi poci da este ca să te apăr cît voi şti mai bine în tacrirul ce-ţi voi lua. Acum ca dregător nu am ceface, trebuie să te trimiţ la cîrmuire, vei merge in trăsura mea şi în urmă voi veni să vorbesc cîrmuitorului.

Şi fără ca 3ă mai aştepte răspunsul Negreanului, subprefectul cheamă pe căprarul de gendarmi şi zice să aştepte puţin. El face o cîrtie către cîrmuire şi după ce o săvîrşeşte, o strînge şi o dă căprarului ordonîndu-i ca împreună cu un gendarm să ducă pe Negreanu la cîrmuire.

— Ascultă, adăogă subprefectul, adresîndu-se către căprar: cînd veţi ajunge la tact, să zici vizitiului să puie caii la trăsură şi în trăsură să duceţi pe domnu la cîrmuire.

— Am înţeles, cucoane, zice căprarul de gendarmi in-vitînd pe Negreanu să iasă cu dînsul.

— Să vie aici cei doi oameni ai mortului şi doi dorobanţi.

Căprarul şi gendarmul ies cu Negreanu care vede că rău a făcut de a dat banii subprefectului. După ieşirea lor, vizitiul, George şi doi gendarmi intru în camera ce ocupa subprefectul.

— Ştiu tot, zice subprefectul servitorilor. Domnul acela se duce să-şi priimească osînda ce i se cuvine pentru omorul ce a săvîrşit şi pe care l-a mărturisit. Dumneavoastră acum sunteţi liberi. Luaţi pe mort şi-l duceţi în Bucureşti ca să-l îngroape familia lui; şi ca să nu în-tîmpinaţi în drum sau în Bucureşti vreo nemulţumire, veţi arăta, oricui vă va întreba, această cîrtie, care constată nevinovăţia voastră.

George şi vizitiul iau cîrtia din mîna subprefectului şi un galben ce acesta le dete de cheltuială şi ies să-i esecute ordinile şi să săvîrşască ultimele datorii către bunul lor stăpin.

După ieşirea acestor fideli servitori, subprefectul se adresează către cei doi gendarmi carii se afla dinaintea lui:

— Voi, zice el gendarmilor; să păziţi pe cucoana care se află aici în monastire ca să nu fugă; plecaţi de găsiţi pe stariţă, întrebaţi-o în ce odaie se află şi rîndu-iţi-vă la uşă în sentinelă.

După cîteva minute aceşti doi gendarmi erau la postul lor.

Subprefectul, care săvîrşise totul cum era mai bine, atît în formă cît şi în interesul său, vine la stareţă, o roagă să îngrijască de arestantă, înlesnindu-i trebuincioasele, îşi ia ziua bună de la dînsa şi iese din monastire ca să numere gălbenaşii ce cîştigase.

Negreanu fu judecat de toate instănţiile judecătoreşti, împreună cu Virginia. El fu osîndit la ocnă pe viaţă şi Virginia fu esilată la monastirea Dintr-un lemn pe trei ani după a căror espirare se şi călugări...

— Iată istoria acelei călugăriţe tinere ce trecu pe lingă noi şi care era palidă ca o moartă; zice Ştefaii Lungeanu fratelui său.

— Este prea interesantă, fratele meu, se grăbeşte a răspunde Matei.

— A eeleialte călugăriţe mai bătrînă este tot aşa de interesantă, dar este tîrziu şi trebuie să plecăm.

— Sunt numai douăsprezece ore, observă Matei ui-tîndu-se la ceasornic; mai avem destul timp pînă la ora prînzului.

— Văz că eşti curios ca şi mine. Ei bine, Matei, ascultă şi împrejurările acelei bătrîne călugăriţe.

CAPITUL. V
NECALCULUL. ORBIREA. DUELUL.

Se afişase de mai multe zile reprezentaţia cîtorva piese de teatru ce purtau nişte titule promiţătoare că vor fi unele din acelea carii mulţumesc cu osebire publicul. Această reprezentaţie se anunţase pentru o joie seara, în beneficiul unuia din cei mai buni actori români. Biletele se vînduse mai toate, astfel că nu mai rămăsese unul măcar în ziua reprezentaţiei. Dacă însă unii amatori veneau în urmă şi stăruiau a intra în teatru, trebuia să cumpere biletele de la evrei cu un preţ înjpătrit. Începutul spectacolului se fixase la opt ore seara şi curtea teatrului era plină de trăsuri încă de la şapte ore şi jumătate. Zgomotul gendarmilor şi al servitorilor se auzea de departe; lumea începuse a intra în teatru în cea mai mare confuzie şi îmbulzeală ca cum s-ar fi temut că va pierde şirul vreunui act dacă nu va fi instalată înainte de ora fixată. Damele erau ca niciodată în mare toaletă, căci ele se gătesc totdauna mai bine cînd prevăd că va fi lume multă. Mirosul parfumurilor se răspîndea cu putere în toată sala teatrului. Nu se mai auzea decît fîşii-turile rochiilor de mătase şi disputele oamenilor din parter cu aşezarea pe la locurile lor. In fine, maestrul de capelă dete semnalul lovind cu o baghetă tinicheaua unei lampe. Zgomotul se împuţină şi orchestra începu uvertura. Cortina se rădică după zece minute şi toţi spectatorii îşi aţintez privirile spre decoraţiile scenei. Publicul aştepta să înceapă piesa, cînd directorul teatrului apare pe scenă în frac şi în mînuşi albe anunţînd publicului că, dintr-o întîmplare neprevăzută de boală a unei actriţe, nu se mai poate reprezenta piesa promisă, care ră-mîne a se da cu altă ocazie, dar că se va suplini cu o alta; el îşi termină discursul declarînd că fiecare este în drept a-şi retrage banii de la casier, şi după ce cere iertare publicului, cortina se lasă. Toţi spectatorii păreau nemulţumiţi de această împrejurare; unii dintr-înşii au voit să înapoieze biletele, dar casierul plecase şi cu voie, fără voie a trebuit să se mulţumească pe ceea ce se va reprezenta. Aşa se întîmplă mai totdauna cu reprezentaţiile estraordinare; fie sigur cineva că, de cîte ori biletele sunt vîndute toate, trebuie negreşit să se ivească vreo întîmplare neprevăzută ca să se amîne piesa.

Abia se lăsase cortina, că după cîte va minute un servitor al teatrului intră repede în o lojă de lîngă scenă, aprinde mai multe luminări şi ţine uşa lojei deschisă. O damă în vîrstă nu întîrzie de a intra în acea lojă cu o tînără fată care abia dacă era de patrusprezece ani. Toaleta acelei dame era din cele mai esagerate: o coafiură încărcată de panglice, de flori şi de dantele era aşezată pe un cap gogoneţ, redus subt forma unei păpuşi, căci nu putea deosebi cineva într-însa o fiinţă umană la vederea sulimanului cu care se spoise; o coletă de briliante era atîrnată de gîtul ei, care era aşa de gros ca şi capul; iar îmbrăcămintea sa consta în o rochie de catifea verde, decolte, dasupra căreia se ridicau nişte umeri comparativi cu ai unui tambur-major. Aceasta era doamna Bruneasca, pe carea am văzut-o la soareaua doamnei Nodreanu, şi care rămăsese văduvă de un an şi jumătate. Tînăra persoană care venise cu dînsa era fata ei, cu deosebire numai că aceasta era frumoasă şi nu semăna în nimic mumei sale. Toate lornetele se îndreptară spre doamna Bruneasca, căci cea mai mare parte din spectatori nu o cunoşteau, şi doamna Bruneasca, văzînd că e observată nu ştie cum să se aşeze mai bine pe scaunul său şi ce mişcări cochete să facă ca să fie admirată. Un domn din parter, care cunoştea puţin pe doamna Bruneasca şi care trecea în lume de un domnişor la modă, căci era de treizeci ani şi avea o fizionomie frumoasă, îi vine ideea să o curteze cînd se încredinţează că acea doamnă voia să profite de văduvie. Şi fiindcă el avea lipsă mare de bani, nu crezu de cuviinţă a amina proiectul său pentru altă dată, în temerea de a nu se găsi un altul să-i ia chilipirul de la mină. In această intenţie, tînărul se scoală după stala ce ocupa şi se duce să facă o vizită doamnei Bru-neaschi; el intră în lojă, salută pe doamna Bruneasca şi pe tînăra sa fată, şi ele se scol să-i înapoieze salutarea.

— Este multă vreme de cînd nu v-am mai văzut, domnule Găleţescu, zice domna Bruneasca acestuia, in-vitîndu-l să se aşeze lîngă dînsa. Se vede că nu aţi fost în Bucureşti?

— Este adevărat, doamna mea, că am lipsit afară în mai multe rînduri, dar am avut şi ocupaţii aşa de multe că nu m-a iertat timpul să mă ocup de societăţi. Vedeţi dar că am fost silit să neglijez cunoştinţele mele.

— Nu poate pretinde cineva curtoazia unei persoane cînd acea persoană este ocupată, reluă doamna Bruneasca. De aceea nu vă fac nici un reproş dacă de mai multe luni nu v-am mai văzut pe la mine.

— Sînteţi aşa de bună, doamna mea, că nu mai ră-mîi la îndoială că m-aţi iertat.

— Şi dumneavoastră foarte complezant, domnule Gă-leţescu, zice doamna Bruneasca făcînd cochetării. Dar credeam că piesa începuse; am venit aşa de tîrziu la teatru, că am rămas, mi se pare, în urma tutulor; am găsit teatrul plin.

— In adevăr, ar fi trebuit să înceapă, dar fiindcă, din întimplare, s-a îmbolnăvit o actriţă, reprezentaţia piesei ce se anunţase a rămas pentru altă dată.

— îmi pare bine că s-a întîmplat astfel; vezi, domnule Găleţescu, dacă am întîrziat, pricina este că noi damele punem mult timp în toaleta noastră; cînd credem că am isprăvit, ne mai rămîne o mulţime de mici lucruri de făcut, căci nu poate ieşi cineva în lume ca o treanţă, şi dumneata care cunoşti modele, trebuie să înţelegi aceasta.

— Şi sunteţi cea mai gătită din tot teatrul, şi totdeodată cea mai frumoasă!... zice Găleţescu privind cu amor pe doamna Bruneasca.

Doamna Bruneasca, care nu era obişnuită eu asemenea complimente, simte o plăcere nespusă auzind pe ale domnului Găleţescu, ceea ce o făcu a-i răspunde;

— Domnule Găleţescu, nu ştiu bine dacă merit complimentele ce-mi faci; sunt însă încredinţată că ai o creştere şi nişte maniere aşa de frumoase că nu mi s-a întîmplat să le găsesc în nici unul din tinerii noştri.

— Doamna mea, eu nu am avut intenţia să vă fac un compliment, ci am spus un adevăr pe care nu l-ar putea contesta decît nişte oameni orbi şi fără cunoştinţă de gust şi de bonton. Şi fără ca să mai vorbesc pentru alţii, mărturisesc în sinceritate că eu unul găsesc o mulţumire nespusă ca să vă admir.

Doamna Bruneasca, care din ce în ce mai mult rămîne încîntată, mulţumeşte domnului Găleţescu pentru acest din urmă compliment printr-o strînsoare de mînă şi acesta o strînge şi mai tare privind-o cu amor.

Tînăra fată, care ascultase tot şi care era destul de înţeleaptă, întoarce capul îndată ce vede că domnul, care intrase în loja lor, ajunsese prea departe cu muma sa, şi privind în teatru se preface că nu vede, nici aude ceea ce se petrecea între dînşii. Conversaţia se interumpsese, şi, în momentele de tăcere, Bruneasca se felicita că a„ dobîndit un amant la modă, iar Găleţescu era încântat că a reuşit cu atîta înlesnire, proiectînd ca să o stoarcă de parale în măsură cu febleta ce va dobîndi de dînsul. Uvertura reîncepe, cortina se ridică şi domnu Găleţescu se scoală ca să plece, dar doamna Bruneasca îl reţine şi-l roagă să stea în lojă de unde va vedea aşa de bine ca şi din parter. Domnu Găleţescu consimte şi rămâne cu dînsa pînă la fine. La ieşirea din teatru, doamna Bruneasca esprimă domnului Găleţescu nespusa mulţumire ce i-ar face ca să o însoţească acasă, şi acest domn la modă nu se împrotiveşte, căci aceasta.era dorinţa lui.

Nu găsesc de cuviinţă a ne duce cu dînşii acasă, nici a intra în împrejurările ivite în acea seară. Este destul ca să ştim că domnu Găleţescu a plecat a doua zi din casa doamnei Bruneaschi, ducînd cu sine doi nasturi de briliant pentru piept, pe carii îi dăruise ca un suvenir al începutului amorului lor.

Ne aducem aminte că doamna Bruneasca fusese odată în relaţii intime cu tînărul Mirinescu, precum am văzut aceasta la soareaua doamnei Nodreanchi; dar legă-mîntul lor nu mai esista de multă vreme, căci Mirines-cului i se atacase sănătatea şi se hotărîse a nu-şi mai vinde sufletul pentru bani. Doamna Bruneasca nu se deconcertase pentru această pierdere; ea era bogată şi, cînd cineva este bogat, găseşte foarte lesne aceste feluri de marfă în toate pieţile Bucureştilor. în văduvie, ea schimbase mulţi amanţi, trăia foarte bine, dar în doi ani vînduse o moşie şi mai era datoare vreo şase mii galbeni. Aceasta însă nu o neastîmpăra căci îi rămăsese alte patru moşii, trei case mari şi o pădure pe carea o cumpărase bărbatul său spre tăiere. Doamna Bruneasca vinde pădurea şi două case, se plăteşte de datoria de şase mii galbeni şi-i mai rămîne trei mii de cheltuială. Aceste vînzări s-au făcut prin domnu Găleţescu, căruia pentru osteneală i s-a dat o mie galbeni afară de alte două mii pe care le esploatase indirect prin înţelegere cu cumpărătorii caselor şi pădurei.

„Iată o speculă sublimă, îşi zicea Găleţescu; sunt numai cîteva luni de cînd cunosc pe acea Brunească şi am eîştigat trei mii galbeni afară de altă mie sau două cîş-tigate în bijuterii, obiecte şi bani. Peste un an, doi sau trei, totul va fi al meu, şi voi lăsa cu buz§ umflată pe bufniţa mea care crede că mă prăpădesc după dînsa. E de mirare cît sunt de neroade femeile bătrîne de se ruinez cu noi tinerii, crezînd că le iubim!...“

Dacă Bruneasca ar fi avut cunoştinţă de cugetările Găleţescului, oricare ar crede că l-ar fi depărtat din casa sa şi că ar fi luat măsuri să previe ruina ce o ameninţa. S-ar înşela însă foarte mult, căci aceste femei sunt oarbe, neprevăzătoare, pasiunea le întunecă mintea, şi ce este mai curios că au curagiul de a critica pe altele; căinţa le vine foarte tîrziu, şi prăpastia în carea au căzut o văd numai în momentul cînd nu le mai rămîne un ban de cheltuială.

Este dar învederat că un asemenea sfîrşit trebuie să aibă şi bărbatul şi femeia carii se lasă tîrîţi de pasiuni. Au pierdut odată calculul sau echilibrul, căderea le este sigură; şi o cădere fără reparaţie, o cădere din cele mai suferibile, carea, după ruină, tîraşte cu sine dezonoarea, critica, hula societăţei.

Să ne întoarcem puţin privirile la familia doamnei Bruneaschi, la copiii ei, căci ea avea o fată, aceea pe carea o văzurăm cu dînsa la teatru, şi un băiat de optsprezece ani, care îmbrăţişase cariera armelor şi care se afla la Craiova, aproape de un an, cu regimentul în care servea ca cadet.

Tînăra fată cunoştea toate intrigile mumei sale deşi timpul cel mai mult îl petrecea în pensionul unde studia. Ea suferea fără a deschide gura şi prevedea atît ruina mumei sale cît şi dezonoarea familiei. Băiatul nu ştia nimic din toate acestea şi era o fericire pentru dîn-sul, căci cel puţin nu era espus a vedea depravaţia mumei sale, care îi trimitea din vreme în vreme sume foarte mici ce abia îi erau de ajuns pentru susţinerea sa. Doamna Bruneasca, din cauza imoralei sale conduite, nu mai fu priimită în nici o casă onestă, şi toate damele din vechile sale cunoştinţe refuzau să o însoţească' la preumblări, la petreceri sau în locuri publice, în temerea de a nu-şi atrage criticile lumei. Doamna Bruneasca, care pierduse toată ruşinea şi care nu voia să ştie de opinie publică, nu se decuragează de dispreţul lumei nici de criticile ce se proferau în contra ei şi despre carii avea deplină cunoştinţă, ci rămase indiferentă. Cu toate acestea îi trebuia o companie, o amică care să o însoţească, şi fiindcă nu găseşte pe nici una dispusă, scoate pe fată din pension şi începe să o tîrască după dînsa în toate părţile pe unde se ducea. Astfel, sărmana fată deveni martoră pasivă a tuturor acţiilor mumei sale. Bruneasca se preumbla cu dînsa la Şosea unde avea în-tîlniri cu Găleţescu şi o lăsa ore întregi singură, ţintuită pe cîte o bancă pe timpul cînd ea se pierdea cu amantul ei pîn boschetele grădinei Kiseleff. Nenorocita copilă nu murmura, căci pasiunea mumei sale era aşa de mare, că orice plîngere din parte-i ar fi atras fără îndoială vorbele cele mai aspre şi chiar lovituri. Ea vedea bine că este redusă a suferi în tăcere şi ruga pe Dumnezeu a o scăpa de un supliciu de tot momentul. Singura ei scăpare nu era decît într-un maritagiu şi bărbaţi buni s-ar fi găsit pentru dînsa dacă muma sa s-ar fi silit a-i căuta. Ce trebuia să devie această copilă avînd neîncetat dinaintea ochilor nişte esemple atît de urîte!? Negreşit ca şi muma sa şi mai rău poate. Dar fata era în stare de a judeca binele şi răul; ea ura pe Găleţescu şi condamna conduita celei ce nu trebuia să-i dea viaţa.

Timpul trecea repede şi doamna Bruneasca îşi pierdea minţile din ce în ce mai mult. In cîteva luni, ea cheltuise acei trei mii galbeni ce-i rămăsese din vînzarea caselor şi a pădurei şi contractase datorii noi. Domnu Găleţescu cheltuia din greu şi îşi mărea capitalul în proporţie cu ruina acelei femei nesocotite, carea îşi neglija copiii, viitorul lor, şi chiar viitorul ei.

Tînăra fată începuse a se obicinui cu acest fel de vieţuire a mumei sale şi suferea mai puţin căci nenorocirea este torturoasă la început şi dacă dură, se familiariză cineva cu dînsa în măsură cu trecerea timpului. Ruşinea mumei sale devenise publică şi prin urmare era ireparabilă; de aceea şi criticele încetase căci lumea este variabilă şi se ocupă totdauna de cîte ceva nou.

Doamna Bruneasca se afla într-o joie după-prînz la Şosea, şi după obicei era însoţită de fata sa. Ele se dase jos din trăsură ca să se preumble pîn alee; după ce făcură mai multe tururi, osteniră şi se puseră pe o bancă lingă un tînăr domn, galant şi binefăcut, care părea că aşteaptă pe cineva. Tînăra Bruneasca, căreia îi zicea Eliza, se găseşte din întîmplare aşezată lingă acest domn, care începe să o observe. Eliza pleacă capul şi caută să se întoarcă către muma sa ca să converseze cu dînsa; dar doamna Bruneasca era foarte supărată şi nu deschidea gura, căci nu zărise încă pe domnu Găleţescu. Cu toate acestea, ea voieşte să-i vorbească negreşit ca să scape de observaţiile acelui domn.

— Ce lume multă a venit astăzi la Şosea, muma mea? zice ea doamnei Bruneaschi.

— Ţi se pare că este multă, îi răspunde aceasta supărată. Şi pe Găleţescu încă nu l-am văzut.

Tînăra fată îşi pleacă capul şi-şi muşcă buzele, ca cum ar fi fost mîhnită că a făcut o asemenea întrebare mumei sale, care amesteca pe amantul său în toate vorbirii de orice natură ar fi fost. Domnişorul care se afla pe bancă, îndată ce aude pronunţîndu-se numele Găle-ţescuiui, se întoarce spre doamna Bruneasca şi-i zice:

— Pe Găleţescu îl aşteptaţi, doamna mea?

— Da, domnule, răspunde doamna Bruneasca cu iuţeală. L-aţi văzut undeva? Ştiţi ceva despre dînsul? Cum de nu a venit la Şosea?

— Nu a venit încă, dar trebuie să sosească acum, zice tînărul domn. Tatăl meu l-a însărcinat cu un comision şi îl aştept aci ca să-mi spuie rezultatul.

— Vrea să zică şi dumneavoastră aşteptaţi pe domnu Găleţescu? reluă doamna Bruneasca cu o bucurie vizibilă.

— Precum vedeţi, doamna mea, răspunde tînărul domn.

— Poci avea norocirea să aflu familia dumneavoastră, domnule?

— Cu plăcere, doamna mea. Nu ştiu dacă cunoaşteţi familia Dăngescului?

— Cum să nu o cunosc, domnule? zice îndată doamna Bruneasca. Am auzit adesea vorbindu-se de domnu Dăn-gescu.

— Eu sînt fiul cel mic ai Dăngescului şi mă numesc Grigore.

— A! Dumneavoastră sunteţi fiul domnului Dăn-gescu? zice doamna Bruneasca cu oarecare respect. Mă iertaţi că nu am avut norocirea să vă cunosc; ne-am aşezat pe această bancă fără ca să avem cel puţin politeţa să vă complimentăm.

— Nu face nimic, doamna mea. Nu puteam avea această pretenţie pe cită vreme nu ne cunoşteam. îmi veţi ierta indiscreţia dacă la rîndul meu iau curajul a vă întreba cu cine am onoare?...

— Elenca Bruneasca, răspunde aceasta făcînd un compliment ca o fată de doisprezece ani. Poate aţi auzit pe domnu Găleţescu vorbindu-vă de mine?

— In adevăr acel domn ţine de casa noastră, zice Grigore cu mîndrie, dar nu mi-a vorbit o dată de dumneavoastră. Cu toate acestea îmi pare bine că cu ocazia aceasta v-am făcut cunoştinţa. Domnişoara trebuie să fie negreşit fiica dumneavoastră?

— Da, domnule, răspunde Bruneasca, pe cînd tînăra fată pleca ochii. Este unica mea fiică, Eliza.

În acest moment o trăsură se opreşte pe şosea în dreptul băncei, unde se aflau aşezate aceste trei persoane; domnu Găleţescu sare jos şi reuneşte compania; el salută pe dame şi vine spre Grigore Dăngeseu ple-cîndu-se dinaintea lui cu mare respect, fără a avea aerul a se ocupa de doamna Bruneasca.

— Bine ai venit, Găleţescule, îi zice Grigore Dăn-gescu fără să se scoale; este o jumătate oră de cînd te aştept pe banca aceasta.

— Mă iertaţi, cucoane Grigore, zice Găleţescu cu ace-laş respect. A trebuit să întîrziez pînă am îndeplinit comisionul cu care m-a însărcinat cuconu Stamate, tatăl dumneavoastră.

— Te crez, Găleţescule. Ce voi spune tatălui meu?

— Că totul s-a săvîrşit astfel precum dorea.

— Prea bine; acum ocupă-te de doamna Bruneasca, care te aşteaptă şi care se vede că are să-ţi vorbească; eu voi conversa cu domnişoara dacă îmi dă voie.

— Mai încape îndoială, cucoane Grigore, se grăbeşte a zice doamna Bruneasca începînd şi ea să cuconească pe Dăngeseu, cînd văzu pe amantul său că-i poartă atîta respect. Crez încă că ne faceţi mare onoare, adăogă ea, îmboldind pe Eliza ca să se întoarcă bine spre Grigore, pe cînd Găleţescu se aşeza pe colţul băncei lîngă gîsca sa, căreia îi smulsese penele pe jumătate.

— Cum vi se pare timpul de astăzi, domnişoară? întreabă Grigore pe Eliza; luna a început să se ivească şi promite o seară din cele mai frumoase.

— Este adevărat, domnule, răspunde Eliza cu modestie. Aşa crez că seara va fi prea frumoasă.

— V-am văzut adesea la Şosea şi la teatru cu muma dumitale; se vede că aţi ieşit din pension?

— Da, domnule, sunt mai multe luni de cînd am ieşit

din pension, sau mai bine de cînd muma mea a găsit de, cuviinţă.

— Este şi timpul, domnişoară; deşi prea tînără, dar sunteţi oarecum formată şi negreşit că nu veţi întîrzia de a vă mărita.

— Nu ştiu să vă răspunz la aceasta, domnule, zice Eliza plecînd ochii cu ruşine. Dumnezeu singur cunoaşte viitorul meu.

— Care va fi frumos, şi mai frumos încă pentru fericitul bărbat care va avea norocirea să vă ia de soţie.

Eliza nu răspunde nimic. Ea simte o plăcere secretă că a făcut cunoştinţa lui Grigore, şi ca copilă ce era, în vîrsta iluziilor şi pînă aci nenorocită, crezu că acesta ar fi fost trimis de Dumnezeu ca să o scape de atîtea suferinţe. Grigore asemenea nu-şi putea da socoteală de impresia ce-i făcuse Eliza îndată ce o văzuse. Deşi tînăr, variabil, trăit în lumea mare şi neputînd sta la un loc cînd se afla într-un loc public, dar compania Elizei îl pironise pe banca unde şedea şi nu părea nicidecum dispus ca să plece; el reîncepe conversaţia.

— Este multă vreme, domnişoară, de cînd am dorinţa să vă cunosc în persoană, dar nu ştiu cum s-a întîmplat de nu am avut timpul. Mulţumesc dar acestei fericite în-tîlniri care îmi procură o asemenea dorită ocazie.

— Sunt şi eu mulţumită că am avut onoarea să vă cunosc, zice Eliza cu modestie.

— Sper că-mi veţi da voie să vă vizitez cîteodată,. domnişoară.

— Cu plăcere, domnule Grigore; veţi fi bine priimit de cîte ori vă veţi gîndi la noi.

— De acum înainte socotesc că mă voi gîndi numai la aceasta; nu ştiu cum s-a întîmplat, domnişoară, dar te încredinţez pe onoare că găsesc o mulţumire nespusă de a fi în compania dumitale.

Tînăra Eliza se roşaşte pînă în albul ochilor; ea pă-pătrunse îndată sensul acestor din urmă cuvinte ale lui Grigore, dar mulţumirea ce resimţea şi modestia sa naturală o opri de a răspunde. Grigore citi în ochii tinerei fete că ea nu părea ofensată de mica sa declaraţie şi că din contra produsese un bun rezultat. Doamna Bruneasca era aşa de ocupată de amantul său că nu putuse auzi nici unul din cuvintele ce se schimbase între Grigore şi Eliza. Ea pretindea de la Găleţescu ca să rămîie cu dînsa, dar Găleţescu îi arăta că nu putea lăsa pe Dăngescu singur, căci avea trebuinţă să-i comunice în detaliuri comisionul cu care fusese însărcinat de tatăl său. După mai multe vorbiri, Găleţescu roagă pe Bruneasca să se preumble cu fata sa cel mult o oră ca să rămîie cu Grigore şi să aibă timpul să-i vorbească. Bruneasca consimte la aceasta, se scoală după bancă şi Eliza se ridică îndată ce vede pe muma sa. Ele fac cîte un compliment graţios lui Grigore şi acesta, după ce le salută, se mîhneşte cînd vede pe Eliza depărtîndu-se cu muma sa spre trăsură.

— Ce dracu de nu maii reţinuşi pe acea Bruneasca? zice el Găleţescului care rămăsese acolo; găseam o plăcere nespusă de a conversa cu tînăra ei fată.

— Mă iertaţi, cucoane Grigore, zice Găleţescu. Dacă ştiam aceasta, negreşit că aş fi reţinut-o oricît aţi fi avut plăcere; dar nu mi-aţi făcut nici un semn şi am crezut că dacă rămăseserăţi aici, doreaţi să ştiţi în detaliu ceea ce am făcut cu comisionul tatălui dumneavoastră.

— Puţin mă interesează comisionul tatălui meu; ii vei spune mîine de dimineaţă detaliurile. Pe mine m-a însărcinat numai să aflu de la tine dacă ai săvîrşit totul în bună regulă.

— In cea mai bună regulă precum v-am spus, zice Găleţescu.

— Atîta am voit şi atîta sunt autorizat să ştiu; detaliurile nu mă privesc. Ia spune-mi, cine este acea Bru-nească?

O damă văduvă.

— Ce interese te leagă de dînsa?

— Umblu în interesele casei sale; sunt avocat.

— De cînd dracu te-ai făcut avocat?... ifu ai cea mai mică idee de legi.

— Este adevărat, dar ca om fac ce poci ca să cîştig mai mult.

— Mi se pare că este altceva. Ia ascultă, nu cumva tînăra Eliza ţi-a ameţit capul şi voieşti să o iei de nevastă? Cel puţin, are zestre bună?

— Crede-mă, cucoane Grigore, că nici nu m-am gîndit la acea Eliza, cu atît mai puţin ca să o iau de soţie.

— Negreşit îmi vorbeşti astfel unde ai văzut că-mi place.

— Jur pe viul Dumnezeu că vă spui curatul adevăr; şi ca sâ vă convingeţi de aceasta, vă invit să-i faceţi curte, căci e curăţică şi nu e de lepădat.

— Ce spui? zice Grigore cu mulţumire. Dar cum şă fac?... crez că ar fi foarte anevoie... trebuie să pretinză ca să o iau de nevastă.

— Aş... nevastă... îi puteţi spune verzi şi uscate, făgăduieli cu chila, marea cu sarea... înainte mereu pînă o amăgeşti şi adio pentru totdauna.

— De... de... de... Ce lesne se fac lucrurile din gură!... Aşa zău, îi faci curte, îi făgăduieşti marea cu sarea, o amăgeşti şi adio. Ce, aşa crezi că se înşel fetele de astăzi?... Ele ştiu mai multe drăcii decît bărbaţii.

— Se poate, dar Eliza este cu totul altfel: ascultă-mă pe mine; ia lucrurile încet, arată că o iubeşti, că voieşti să o iei de soţie, hotărăşte şi o zi pentru cununie, şi fata va crede tot; după trecere de cîteva zile îi veţi zice că aţi auzit din Jume că este amorezată cu cineva, sau cu mine dacă voiţi; ea va jura că nu; dumneata să nu o crezi, să te faci ca voieşti să pleci şi să nu te mai întorci niciodată. Eliza dacă vă va iubi o să vă reţie şi socotesc că este de prisos ca să vă spui mai mult... rămîne la iscusinţa dumitale.

— înţeleg, înţeleg, zice Grigore; mă voi conforma po-veţilor tale şi de izbutesc îţi fac un prezent frumqs Apropo, unde şade doamna Bruneasca?

— Pe uliţa Mogoşoaiei, peste drum de mine.

— Iţi mulţumesc, ştiu casa, şi de mîine voi începe curtea căci nu-mi place să aştept. Acum la revedere, Gă-leţeseule, adăogă Grigore depărtîndu-se.

— Cu tot respectul, zice-Găleţescu apucînd spre şosea.

Grigore Dăngescu deşi bun băiat, bine crescut, dar era corumpt de alţi asemenea lui. El iubea pe Eliza, dar nu se gîndea ca să o ia de soţie, cu atît mai puţin la dezonoarea şi la suferinţele tinerei copile în urma abandonului. Pentru dînsul nu era mai mult decît o femeie care îi plăcea ca multe altele şi nu putea crede că şi ele pot avea punct de onoare şi de ambiţie.

Fără a se gîndi mai mult, el pune în lucrare pove-ţile Găleţescului, prin carii îi promisese că va ajunge la scop. A doua zi se duce la doamna Bruneasca ca să-i facă vizită şi să curteze pe Eliza. Ele îl priimesc cu multă plăcere şi doamna Bruneasca, care era dispreţuită de lume, se găseşte prea onorată de vizita lui Grigore Dăngescu. După întîia vizită, Grigore, care se consulta tot-dauna cu Găleţescu, îl întreabă ce trebuie să mai facă şi cînd rămîne fata singură. Găleţescu îi răspunde că doamna Bruneasca lipseşte între opt şi zece ore seara, şi că în timpul acesta Eliza este totdauna singură. Grigore face încă o vizită ziua şi în urmă începe a veni seara. în adevăr, el nu găseşte pe doamna Bruneasca la orele arătate de Găleţescu, şi fiind singur cu Eliza începe a-şi juca aşa de bine rolul, că după trecere de o lună, sărmana copilă cade victimă. Doamna Bruneasca cunoştea amorul Dăn-gescului pentru fiica sa, ştia asemenea că el vine mai în toate serile la dînsa, dar, sau că credea că o va lua de soţie sau că puţin se interesa de copila sa, ceea ce era mai probabil, ea nu făcuse nici o imputare Elizei, nici se gîndi a arăta lui Grigore cea mai mică bănuială că se supără de desele lui vizite la orele cînd ea lipseşte...

Eliza era încredinţată din promisiunile amantului său că nu va întîrzia a o lua de soţie şi Grigore amînase pretinsa lor cununie după o trecere de patru luni ca să aibă timpul, pretexta el, să înduplece pe tatăl său. Dar cele patru luni trec şi nimic nu se hotărăşte încă. Sărmana copilă nu ştia ce să mai crează şi într-una din zile declară amantului său că această vieţuire a lor nu mai poate dura secretă, care în curînd va deveni publică şi că un mari-tagiu grabnec este de urgenţă: ea era însărcinată. Grigore îi dă parola sa de onoare că-i va conyanica a doua zi rezultatul şi înturnîndu-se acasă la dînsul trimite să cheme pe Găleţescu. Acesta vine îndată şi Grigore îl invită să se aşeze lingă dînsul.

— Ascultă, Găleţescule, îi zice el. Ştii că am izbutit să înşel pe Eliza Rruneasca. Este mult timp de cînd o port cu minciuni că o voi lua de soţie, dar toate lucrurile îşi au o margine; Eliza a început a mă sili prea mult şi eu nu mai ştiu cum să o amăgesc.

— Nimic mai lesne, răspunde Găleţescu îndată. îi veţi spune cînd o veţi mai vedea că tatăl dumitale pleacă la băi unde va întîrzia două luni. După trecerea acelor două luni îi veţi spune altceva tărăgăind-o cu vorba pînă se va sătura de făgăduieli şi va începe să vă facă reproşuri; atunci vă veţi supăra pe dînsa şi o veţi lăsa buştean. Eu unul aşa am făcut cu toate femeile şi mi-a mers binişor; după ce că totdauna eram greşit şi le făceam toate carambolurile din lume, tot ele veneau de-mi cădeau la picere şi-mi cereau iertare. O asemenea conduită trebuie să aibă toţi bărbaţii cu femeile dacă vor să fie iubiţi; altfel, dacă bărbatul nu e bărbat, femeia îl îmbrobodeşte ca pe o brezaie, îi pune coarne în plină ziuă şi-l opăreşte cu apă fiartă.

— Şi eu am avut o asemenea conduită cu femeile, observă Grigore, însă cu femei carii nu ţineau la onoare, la viitor şi carii, cu cît se înduplecau de lesne, cu aceeaşi înlesnire mă şi uitau cînd le abandonam. Eliza însă a fost o fată onestă, m-a iubit şi mă iubeşte cu nebunie, am în-şelat-o, am nenorocit-o; ea este însărcinată. Ce să fac?

— Sau să o luaţi de soţie, ceea ce nu se poate, căci cuconu Stamate nu ar consimţi niciodată, sau să nu mai mergeţi pe la dînsa din minutul acesta.

— Este adevărat că nu o poci lua de soţie şi că nu aş îndrăzni niciodată să vorbesc de aceasta tatălui meu care, spre răspuns, m-ar goni din casă. Abandonînd-o, precum îmi zici, este foarte lesne şi sunt silit a face aceasta, dar ea are un frate în Craiova care s-a numit sublocotenent de o lună şi care va veni în Bucureşti cel mult peste două săptămîni. El iubeşte pe sora sa pe cît este iubit de dînsa. Eliza va mărturisi totul şi crezi tu, Găleţescule, că acel frate va lăsa pe sora sa nerăzbunată?

— O î Doamne, zice Găleţescu; ceea ce este făcut este făcut; cine strică alt decît s-orâ sa? pentru ce a fost ne-roadă de s-a lăsat înşelată!... Bărbaţii sunt făcuţi ca să curteze pe femei şi să le înşele;.atît mai rău pentru dîn-sele dacă cad în gheara lor!...

— Să lăsăm cugetările la o parte, observă Grigore. Eu unul mă tem foarte de fratele Elizei care poartă astăzi o sabie ce ştie a mînui şi cu care poate cere satisfacţie pentru onoarea familiei. Eu nu ştiu să apuc o armă în mină; dacă sunt provocat de dînsul, va trebui să mă bat şi bătîndu-mă, voi fi învins, voi fi mort şi, drept să-ţi spun, nu am cea mai mică dorinţă să mor.

— Dacă te provoacă, denunţă-l guvernului ca să oprească duelul.

— Atunci va fi în drept să mă pălmuiască în public şi toţi îi vor da dreptate şi-i vor lua partida.

— Mă însărcinez eu ca la o asemenea întîmplare să nu-l lase muma sa să facă un pas.

— Şi cine te asigură că el va asculta pe muma sa care şi-a mîncat starea cu tine şi care are o conduită atît de imorală? El şi-a făcut cariera, este ofiţer şi nu mai voieşte să ştie de casă părintească.

— Atunci, cucoane Grigore, ca să scapi de asemenea închipuiri ce v-a intrat în cap, singurul mijloc nu este altul decît să faceţi un voiaj într-o ţară streină şi să lipsiţi din Bucureşti cel puţin doi ani. în curgerea acestui timp totul va lua o altă fază.

— A! vezi aşa; această idee este cea mai nemerită; îmi place şi îmi convine: chiar astăzi voi ruga pe tatăl meu să mă trimiţă în Paris ca să studiez; sunt sigur că va consimţi şi peste trei zile voi fi în vapor. îţi mulţumesc, Găleţescule; eşti om de spirit, şi voi profita de poveţile ce-mi dai.

Găleţescu pleacă de la Grigore mulţumit că, scăpîn-du-l de primejdia la care era espus, scăpase şi el ca unul ce fusese cauza dezonoarei Elizei.

A doua zi, Grigore intră în camera tatălui său şi îl roagă atît că dobîndeşte voia lui de a pleca în străinătate ca să studieze cum să toace mai cu înlesnire banii ce priimise.

Eliza aşteaptă rezultatul întrevorbirei ce avusese cu amantul său, dar aşteptarea sa fu zadarnici. Mai multe zile trecuse şi Grigore nu venise la dînsa. Crezind că este bolnav, ea trimite pe o servitoare ca să se informeze de dînsul. Dar care fu desperarea sărmanei copile cînd, după înturnarea servitoarei, află că Grigore plecase la Paris: ea leşină îndată ce aude această noutate, se dezmeticeşte, şi cade iar în nesimţire. Doamna Bruneasca este încunoştiinţată; ea vine îndată şi găsind pe Eliza în această stare, începe împreună cu servitoarea a stropi cu odicolon şi a o fricţiona. Eliza îşi revine în sine; ea priveşte pe muma sa, care şedea lingă dînsa, şi nu îndrăzneşte mai întîi să-i răspunză la întrebările ce-i face; cu toate acestea, trebuia negreşit să-i spuie tot. După cîteva momente de gîndire, Eliza zice servitoarei să iasă şi, cînd rămîne singură cu muma sa, îi mărturisise tot amorul ei cu Dăngescu. Doamna Bruneasca, care aproba toate chestiile amoroase, dete dreptate fetei sale şi hotărî a se duce la bătrînul Dăngescu ca să-i ceară reparaţie. Ea iese din camera fetei sale şi ordonă să puie caii la trăsură. Domnu Găleţescu vine şi doamna Bruneasca, care-i spunea tot, nu lipseşte de a-i comunica împrejurarea fetei sale.

— Şi ce vrei să faci? o întreabă el.

— Să mă duc la părinţii lui Grigore şi să-i rog cum voi şti mai bine ca să încuviinţeze însurătoarea lui cu fata mea.

— Ascultă, drăguţa mea, reluă domnu Găleţescu. Eu cunosc pe Dăngeşti şi mi se pare că nimeni nu te-ar putea povăţui mai bine decît mine care te iubesc şi-ţi doresc binele.

— Povăţuieşte-mă dar, sufletul meu, zice Bruneasca întreţinutului său. Voi face orbeşte tot ce-mi vei zice, căci cine îmi voieşte binele mai mult decît tine, precum ziseşi?

— Află mai întîi, reluă Găleţescu, că bătrînul Dăngescu este omul cel mai neapropiat şi că, ducîndu-te la dînsul să te plîngi în contra fiului său, ar fi în stare să te gonească din casă, şi pe viul Dumnezeu, cu tot respectul ee-i datorez, nu aş suferi niciodată ca amanta mea să fie ofensată de cineva.

— Ce bine vorbeşti, inima mea! interumpe doamna Bruneasca cu amor. Ei bine, nu mă voi duce.

— Al doilea, urmă Găleţescu. Dăngescu nu ar consimţi niciodată ca vreunul din copiii săi să se însoare cu o fată de boier de clasa a doua, căci el, ca om bogat şi în relaţie cu cei mari, visează numai protipendadă. Al treilea, Grigore nu iubeşte pe Eliza şi a voit numai să o înşele, căci, dacă ar fi avut de gînd să o ia de soţie, nu ar fi plecat la Paris tocmai în minutul cînd a aflat că biata copilă este însărcinată. Şi al patrulea, că aflînd bătrînul de aceasta, cum cunoaşte amorul nostru, ar crede că eu te-am povăţuit, m-ar scoate din foncţie, mi-ar face cîte rele i-ar sta în mînă şi îţi mărturisesc că mi-e frică de dînsul.

— Atunci, s-a sfîrşit totul, zice doamna Bruneasca; nu mai fac nici un pas din minutul acesta. Dar Eliza este însărcinată precum ştii; ce trebuie să fac ca să-i.ascunz ruşinea?

— O î Doamne, draga mea, observă Găleţescu: ce te neastîmperi pentru aşa mic lucru? nu ai decît să chemi pe o babă meşteră să-i dea ceva să bea şi să trimiţă copilul în lumea cealaltă.

— Voi face şi aceasta, zice doamna Bruneasca.

Iată rezultatul povăţuirilor Găleţescului care, nemulţumit că ruina pe Bruneasca şi că o făcuse de rîs în toată lumea, nenorocea şi pe nişte fiinţe inocente carii nu se gîndise a-i face cel mai mic rău.

Doamna Bruneasca cheamă pe o femeie bătrînă, care dă Elizei o băutură ca să scape de sarcină. Sărmana copilă care era bolnavă de multă mîhnire, bea medicamentul ce i se oferă fără să aibă ştiinţă la ce va fi folositor. Dar avem destule exemple că asemenea băuturi fac adesea un efect contrariu şi babe de acestea pricepute au omorît multe femei cu medicamentele lor. Aceasta se întîmplă şi cu Eliza. Ea se îmbolnăveşte rău şi în două zile slăbise aşa de mult că nu mai era în stare să cunoască om sau să înţeleagă pe cineva. Un medic fu chemat şi nep-utînd pricepe boala, căci nu i se explicase de nimeni, începe să îndoape pe Eliza cu atîtea medicamente, care de care mai tari şi mai contrarii boalei sale, incit sărmana copilă, în culmea debilităţei, nu mai avuputere să se lupte cu boala. Medicul o hotărăşte la moarte, pleacă şi trimite să i se plătească vizitele. Doamna Bruneasca îi plăteşte şi cheamă pe un altul. Acestuia i se mărturiseşte de astă dată cauza boalei Elizei. După ce esamină pe bolnavă, medicul declară că l-a adus foarte tîrziu şi că orice i-ar da va fi în van. Doamna Bruneasca nu ştie ce să mai facă şi lasă pe Eliza în mila lui Dumnezeu. Nenorocita fată simte în fine că are puţine momente de viaţă, şi rămîind singură cu o servitoare, îi cere condei şi cîrtie pe care scrie cu mare anevoinţă. După ce termină scrisoarea, o strînge, o sigilează şi încredinţînd-o servitoarei, o roagă cu jurămînt ca să o dea fratelui său cînd se va înturna din Craiova. Servitoarea o priimeşte cu lacrămile în ochi, consolă pe Eliza cum putu mai bine şi iese din cameră ca să puie scrisoarea într-un loc sigur.

Eliza începuse a suferi mai puţin, căci cu cît viaţa umană se apropie de sfîrşit, cu atît delirul sau răul încetează. După două zile, nenorocita fată, ajunsă în culmea debilităţei, espiră pe la două ore din noapte, mulţumită că a scăpat de atîtea suferinţe cu cîte nu ar fi fost în stare să se lupte. Doamna Bruneasca este muncită mai mult de conştiinţă decît din mila părintească; din ochii ei curg cîteva lacrămi şi, după ce o îngroapă, nu trece o săptămînă că reîncepe vieţuirea de mai-nainte cu iubitul său Găleţescu, care îi mîncase starea mai mult de jumătate.

Tînărul ofiţer Brunescu nu numai că nu aflase de moartea Elizei, ba încă pînă aci nu avea cea mai mică cunoştinţă de vieţuirea mumei sale. In fine, el se întoarce în Bucureşti cu regimentul unde servea şi se mîhneşte mult cînd aude că sora sa a murit fără ca să o fi văzut cel puţin în ultimele momente. Doamna Bruneasca, care era în doliu, se preface că suferă mai mult decît dînsui şi se sileşte să-l console prin cuvinte părintesco-ipocrite. Atunci domnul Găleţescu începuse să viziteze pe amanta sa numai noaptea şi pe la orele cînd ofiţerul lipsea de acasă, în temerea de a nu fi surprins de dînsul. Doamna Bruneasca îi zicea să nu se teamă de nimic căci ea este stăpînă şi că nimeni nu are drept să o controleze; dom nu Găleţescu încuviinţa aceasta, dar îi observa că la început, pînă îl va obicinui, să fie mai secreţi.

Intr-o seară, cînd tînărul Brunescu se dezbrăca să se culce, servitoarea îi dă scrisoarea sprei sale. Ofiţerul desface scrisoarea cu laerămile în ochi, începe să o citească şi se înfuriază în măsură cu înaintarea în lectură. El întreabă pe servitoare cine este Găleţescu despre care îi scria sora sa şi servitoarea, care nu putea suferi pe acel domn, îi spune tot ce ştia. Avînd cunoştinţă că moartea sorei sale se trăgea din amorul cu Grigore Dăngescu şi că Găleţescu, pe care îl cunoştea puţin, ruinasă şi dezonorase familia, se îmbracă îndată, trimite să-i aducă

O birjă în care îşi pune lucrurile necesare şi se mută la un otel cu hotărîre să-şi răzbune şi să nu1, mai caice m viaţă-i pragul casei părinteşti.

A doua zi, doamna Bruneasca află că fiul său a dezertat din casa sa, dar acesta nu o neastîmpără nicidecum, ci din contra fu mulţumită că a scăpat de un copil care poate i-ar fi făcut observaţii asupra conduitei sale şi la care nu ţinea, cum nu ţinuse nici la fiica sa. Găleţescu este informat de aceasta şi ia măsuri ca să se păzească de tînârul ofiţer şi să-l evite oriunde l-ar întîlnh Doamna Bruneasca, care mirosise cauza plecărei fiului său, îi trimite răspuns ca să vie să priimească partea ce i se cuvenea din averea tatălui său şi totdeodată că nu-l va mai recunoaşte de fiu dacă nu se va mărgini în ceea ce-l priveşte fără a se amesteca în faptele ei. Tînărul Brunescu priimeşte această ştire cu dezgust şi cu nepăsare; el răspunde mumei sale că nici el nu o mai consid deră de mumă, iar cît pentru averea ce-i rămăsese de la tatăl său şi pe carea o dirigia dînsa să se lepede de epi-tropie şi să o depuie în tribunal.

După aceasta, tînărul Brunescu urî atît de mult pe muma sa, cu cît o iubise poate mai înainte. El nu se mai gîndi a face vreun rău Găleţescului decît a răzbuna pe sora sa care-i cerea aceasta prin scrisoarea ce-i lăsase.

Un an trece încă. Doamna Bruneasca contractase atî-tea datorii cu nişte dobînzi aşa de mari, încît starea ce-i mai rămăsese şi care i se vîndu la mezat abia fu de ajuns ca sâ despăgubească pe toţi creditorii şi să-l rămîie vreo patruzeci mii lei pentru esistenţa sa. Găleţescu o lasă cu lacrămile pe ochi fără a se gîndi a i le şterge, şi doamna Bruneasca cheltuieşte în cîteva luni banii ce-i mai rămăsese ca să întoarcă pe amant şi să-l înduplece a se împăca cu dînsa; dar Găleţescu o respinge şi o goneşte din casa sa ca pe o servitoare.

Doamna Bruneasca rămîne pe drumuri fără ca să aibă cel puţin consolaţia că mai este iubită de Găleţescu. Acesta îşi făcuse poziţia: înaintase în foncţie, devenise un personagiu distins şi era în relaţie cu cele dintîi familii din Bucureşti.

Grigore Dăngescu aflase de moartea Elizei şi această nuvelă nu mişcase nicidecum o inimă corumptă ca a lui. In timpul şederei sale la Paris, în loc de a studia ceva, cheltuieşte toţi banii ce avea şi mai contractează datorii de cincizeci mii franci. După espirarea termenelor mai multor creanţe, neavînd cu ce să plătească, fu închis la Clichy. Tatăl său află de aceasta; mai întîi se înfuriază, dar în urmă, încredinţîndu-se după la unii-alţii că toţi tinerii nobili şi de spirit fac asemenea cheltuieli, îi plăteşte datoriile, îl scoate de la închisoare şi-l recheamă în Bucureşti ca să se bucure de un moştenitor care promitea a-i cheltui averea cu mare artă. Grigore se întoarce în sînul familiei cu totul schimbat decît la plecare-i în Paris, unde, neapărat fiind întunerec, îşi pierduse vederea căci purta o lornetă pe carea erau scrise studiile şi moralitatea ce dobîndise în bordeiele de acolo.

Părinţii şi fratele său cel mare, căruia nu-i semăna în nimic, îi fac oarecari mici observaţii asupra nesocotitelor lui cheltuieli. Grigore le priimeşte cu respect şi le promite că se va modera pe viitor, promisii de acelea ca ale tuturor copiilor de felul lui stricaţi de părinţi.

Tînărul ofiţer fu unul din cei dintîi care află de întoarcerea lui Grigore de la Paris. Dorinţa de a răsbuna onoarea sorei sale se redeşteaptă îndată; el se informează de dînsul şi, după ce-l cunoaşte, caută ocazia să-l întîl-nească ca să-l provoace. Ocazia se înfăţişă după cîteva zile: Brunescu se găsea într-o după-prînz în grădina He-restreului, unde, aşezat pe o bancă, se gîndea la nenorocita soartă a familiei sale; se dispunea ca să plece cînd aude un zgomot de paşi şi-de rîsete; el ridică capul şi recunoaşte pe Grigore Dăngescu, care era însoţit de Gă-ieţescu şi de un ofiţer, amic al lor. La vederea Dăngescului tot sîngele Brunescului se revoltă în măsură cu o furie care îl făcea să-i ţăcănească dinţii în gură. El se scoală după banca pe carea şedea şi se opreşte în faţa acelor trei persoane:

— Domnule, zice el lui Grigore cu o căutătură teribilă: avem şi unul şi altul cîte o datorie de împlinit; şi pentru aceasta ne trebuie o esplicaţie.

— Ce pofteşti, domnule? îl întreabă Grigore care nu-l cunoştea.

— Socotesc că vei şti ce poftesc cînd vei afla că sunt fratele Elizei Bruneaschi, adăogă el, apropiindu-se şi mai mult de Grigore.

Acesta rămîne mărmurit cînd aude numele Elizei pronunţat de fratele ei. Vocea-i se stinge pe buze şi voi să treacă înainte după invitaţia Găleţescului, dar Brunescu îl opreşte strigînd:

— A, mizerabile! Nu destul insulta, dezonoarea, îndrăzneşti încă să mai adaogi şi dispreţul!... dar aceasta nu va fi precum crezi; aici, nu mai departe, îmi vei da satisfacţie de dezonoarea sorei mele pe carea ai băgat-o în mormînt.

— Domnule, îi zice Grigore încuragiat de Găleţescu, nu numai că nu te cunosc cine eşti, dar şi mai puţin am cunoscut pe sora dumitale. Este dar o mare îndrăzneală din parte-ţi, ca să mă opreşti din preumblarea mea.

— Negreşit, domnule, că aceasta este o mare îndrăzneală din parte-ţi,zice Găleţescu care se baza pe sprijinul ofiţerului de care era însoţit.

— Ei bine, vom vedea îndată, strigă tînărul Brunescu cu turbare privind cînd pe Grigore, cînd pe Găleţescm Domnule Dăngescu, priveşte, aceasta, adăogă el scoţînd scrisoarea sorei sale din buzunar şi dînd-o lui Grigore să o citească; iar cu dumneata, domnule, zice el adre-sîndu-se către Găleţescu, avem şi împreună o socoteală de lichidat şi crez că nu o vom amîna pe mîine.

— Minciuni, calomnii, strigă Grigore ajuncînd scrisoarea Elizei. Şi zicînd acestea voi să plece, dar Brunescu trage sabia din teacă şi, oprindu-l, îi strigă cu o voce tunătoare:

— Să nu faci un pas mai mult, că te tai în două. Domnule sublocotenent şi frate al meu de arme şi de onoare, zice el adresîndu-se către ofiţerul care venise cu Grigore şi cu Găleţescu. Eşti june, trebuie să fii şi om de onoare pentru că porţi sabie şi epolete... te fac judecătorul meu: spune-mi, te rog, dacă ai fi avut o singură soră pe pămînt pe care să o fi iubit, care să fi fost înşelată prin cuvinte laşe, care să fi murit din cauza dezonoarei sale şi care la moarte-i ţi-ar fi cerut prin scrisoare să o răzbuni, ce ai fi făcut?

— Domnule Dăngescu, trebuie neapărat să te baţi cu domnul Brunescu, zice ofiţerul întorcîndu-se spre Grigore; priimeşte sabia mea spre. apărare. Şi la aceste cuvinte, el scoate sabia şi o prezentează Dăngescului.

— Ce spui, domnule Constandinescu? zice Grigore cu jumătate vocea şi apucînd sabia în nesimţire. Crezi câ trebuie neapărat să mă bat?... Dar eu nu poci să mă bat cu dumnealui care ştie să mînuiască o sabie.

— Jur pe viul Dumnezeu că nu cunosc duelul, zice Brunescu; vedeţi că port o sabie, dar nu m-am servit niciodată cu dînsa.

— Este adevărat că domnu Brunescu nu ştie duelul, observă Constandinescu; este numit sublocotenent de cu-rînd şi armia nu are nici un profesor de duel. Prin urmare, cunoştinţele sunt egale şi eu voi fi secondantul domnului Brunescu, iar domnu Găleţescu, secondantul dumitale.

— Eu, domnilor, nu voi să fiu secondantul nimănui, zice Găleţescu îndată. Şi fiindcă nu am a face nimic aici, plec şi vă las să vă bateţi cît veţi voi.

— Ce, voieşti să mă laşi singur? zice Grigore mîhnit. Nu vei face aceasta, Găleţeseule; te aleg desecondantul meu.

— Dumneata mă alegi... aceasta este lesne de zis, îi răspunde cu sînge rece Găleţescu. Dar să vedem, eu prii-mesc?...

— Trebuie să priimeşti, reluă Grigore, aprinzîndu-se din ce în ce mai mult. Ba încă este de datoria ta, căci tu eşti pricina de mi se întîmplă o asemenea nenorocire.

— Eu!... te înşeli... zice Găleţescu cu sînge rece. Nu am avut niciodată amestec cu daraverile dumitale, domnule; şi mă mir cum crezi că eu voi suferi ca să mă tî-răşti de nas. Mi se pare că nu-ţi sunt dator nimic, nici am fost vreodată sluga dumitale.

Şi zicînd acestea, Găleţescu se învîrteşte într-un picior şi începe să se depărteze.

— Opreşte, ticălosule, strigă Grigore ridicînd sabia asupra lui. Acum cunosc cît ai fost de mizerabil şi cît eşti de laş. Tu m-ai adus în această poziţie teribilă şi tu m-ai îndemnat să înşel pe acea sărmană copilă. Vezi că sunt faţă în faţă cu fratele Elizei, şi că-mi cere satisfacţie pentru dezonoarea ei, şi voieşti să pleci?... să mă aban-doni în aceste momente!... Dar nu va fi aşa! Înainte de a mă bate cu domnu Brunescu, trebuie să mă măsor puţin cu tine.

— Eu nu mă bat cu dumneata, murmură Găleţescu cu jumătate vocea.

— Domnule Brunescu, zice Grigore întorcîndu-se spre acesta, te rog fii bun de împrumută sabia dumitale domnului Găleţescu, căci mai întîi trebuie să mă bat cu dumnealui.

Tânărul Brunescu prezintă sabia sa Găleţescului. dar acesta începe să fugă. Grigore se repede după dînsul, îl ajunge, ridică sabia şi îl loveşte cu atîta putere încît îi taie capul în două. La această lovitură, Găleţescu cade mort fără a putea scoate un singur ţipăt.

Nici unul nu se gîndeşte a veni în ajutorul acestui şarlatan care nu era destul de bine pedepsit cu atîta pentru mîrşeviile ce comisese. Grigore însuşi nu simte nici o remuşoare, ba nici chiar milă cînd îl văzu înotînd în sînge. El se depărtează de cadaverul Găleţescului, vine în nesimţire spre Brunescu, care îl aştepta cu sabia în mînă, şi începe a se bate cu dînsul. Lupta era egală;duelul se esecuta fără nici o regulă. Nu se putea cunoaşte care va fi învingătorul.

In fine, justiţia divină se pronunţă. Dăngescu priimeşte o lovitură de sabie pe tîmpla dreaptă şi cade fără cunoştinţă. Constandinescu şi Brunescu îi dau ajutor, îl ridică, îl duc la trăsura care îi aştepta la poarta grădinei şi îl transportă în Bucureşti, acasă la dînsul. Părinţii lui Gri-gore sunt desperaţi la această vedere şi ameninţă pe ofiţeri cînd aceştia le mărturiseşte împrejurarea. Un medic este chemat, dar foarte tîrziu căci Grigore espirase chiar în momentul cînd fusese lovit. Brunescu şi Constandinescu fură daţi în judecată crimenală, şi judecata luă o turnură ilegală, căci bătrînul Dăngescu, avînd o influenţă foarte mare, făcu ca amîndoi ofiţerii să fie degradaţi şi osîndiţi pe trei ani la monastirea Snagovului.

Doamna Bruneasca rămîne fără copii, fără amant şi fără stare.

Ea se călugăreşte tot la monastirea Dintr-un lemn, unde nu ştiu dacă se va fi pocăit pînă acum, zice Ştefan Lungeanul fratelui său cînd termină istoria bătrînei călugăriţe.

— Curioase sunt istoriile acestor două călugăriţe, zice Matei pe gînduri. Ce de împrejurări triste!...

— Acestea sunt consecinţele orbirei omeneşti. Iată unde ajungem şi ce devenim cînd buna judecată zboară din minţile noastre. Dar trebuie să fie tîrziu; adăogă Ştefan, uitindu-oe la ceasornic; sunt două ore trecute.

— Atunci să mergem acasă, zice Matei, sculîndu-se. Este şi timpul.

Fraţii Lungeni se scol din locul unde şedeau, ies din pădure, se pun în trăsură şi se întorc la casa lor din Gorgani.

— După-prînz ne vom pregăti pentru mîine, zice Matei lui Ştefan cînd se aflau la masă. Crez că nimic nu ne mai reţine în Bucureşti.

— Negreşit, răspunde Ştefan; şi o dată la moşie, îţi voi spune o istorie prea interesantă a cărei intrigă am urmărit-o în toate amănuntele. Nopţile le vom ocupa în-treţiindu-te de aceasta.

CAPITUL VI
DRUMUL SPRE SATUL CĂTUNU

A doua zi, prea de dimineaţă, fraţii Lungeni erau pe drumul ce conducea la moşia lor Cătunu, care cădea în depărtare de o poştie şi jumătate de Bucureşti.

Cînd soarele începuse să se ivească, ei făcuse calea jumătate. Ajungînd în dreptul unei văi, Ştefan ordonă surugiului să oprească caii ca să-i răsufle.

— Să trecem puţin în această vale, zice Ştefan lui Matei. Mi-este sete şi izvorul de acolo are o apă minunată. Eşti dispus să mă însoţeşti?

— Da, fratele meu, zice Matei; aceasta este şi dorinţa mea.

La aceste cuvinte,ei sar din trăsură şi pornesc spre izvorul din vale, unde găsesc un căuş cu care scot apă şi din care Matei bea cu mare plăcere.

— Ce locuri poetice! zice Matei privind cu admiraţie poziţiile acelei văi. Iată paradisul terestru! Iată viaţa l Iată fericirea! Să ne aşezăm puţin pe iarbă, fratele meu. Avem destul timp pînă să se odihnească caii.

— Ce avem alt de făcut decît aceea ce ne place? zice Ştefan, aşezîndu-se lîngă Matei.

Amîndoi priveau aninii din vale şi ascultau ciripiturile paserilor carii răsunau în eco în toată întinderea văii, cînd deodată aud un zgomot la o mică distanţă de dînşii. Ei se întorc să vază ce este, dar nu zăresc nimic, căci la spatele lor se ridica pămîntul ca o moviliţă care le împiedeca privirea despre acea parte. După cîteva minute, deosebiră dialogul următor între un flăcău şi o fată de ţăran, carii credeau că nu sunt auziţi:

— Ei, lasă-mă, Stoico, zicea fata ţăranului. Poate se întoarce tata de la cîmp şi nu găseşte nimic gata de-ale mîncărei.

— Dar ce, aşa de curînd crezi tu, Floareo, că o să se întoarcă moş Neagu de la cîmp? Mai e de furcă pînă la amiaz cînd bine ştii că vine.

— Aşa este, Stoico,dar oricum poate să ne vază cineva şi să gîndească alte halea, şi ştii că satul nostru este nevoie mare... vorbeşte şi ce nu este.

— Iaca na, dar cine vrei să ne întîlnească aici, Flo-ricico?... ce Dumnezeu!... că doar nu s-o fi dus cineva la baba Stana ca să dea cu bobii şi să afle unde suntem. Abia venirăm cale de o jumătate poştă şi hop să ne întoarcem.

— Că nu veneam noi aşa cale dacă nu trimitea zap-ciu pe tata la chir Năstasiadis ca să-i muncească cu sapa şi la moşia asta care a mai luat-o în harendă.

— Bre, neiculiţă, că s-a umplut grecul hăla de bani; zău că cîştigă mai mult din moşie decît cuconu nostru; cînd ar fi al meu Cătunu, aş goni pe grec după moşie şl aş băga eu toate părăluţele în pungă.

— Aceştia sunt ţărani după moşia noastră, şopteşte Ştefan lui Matei.

— Am înţeles, zice Matei; dar să ascultăm; mă interesă prea mult întreţinerea lor.

— Dar ai auzit tu, Stoico, un lucru? reluă tînăra ţărancă.

— Ce să auz, Floricico?

— Cuconaşu nostru hăl mai tînăr s-a întors din tara sfranţozească?

— Am auzit, Floareo, şi asta era să-ţi spui şi eu. Ce mîndreţă trebuie să hie de dînsul!... Şi-o mai fi aducînd aminte de mine cînd ne jucam cu arşice pe bătătura din curtea boierească?

— Ba ce, tot la arşice s-o fi gîndind el; acum trebuie să fie mare, să-i fi crescut barba; n-o mai fi ştiind nici româneşte, mă Stoico?

— Mai ştii, Floareo?... te închină.

— Trebuie să vie cu cuconu mare la Cătunu; oi să mă duc să-l văz şi eu, zice Floarea bătînd din palme.

— Ho, ho!... fă bine de nu te bucura astfel şi să mi-ţi cauţi de treabă. N-am poftă să te vază căci te bagă chelăreasă.

Matei şi Ştefan nu se putură opri de a rîde la aceste cuvinte. Ţăranca urmă:

— Şi dacă m-o băga chelăreasă, ce o ieşi de acolo? Poate să-mi facă o zestre şi să mă mărite, căci tai că-tău e om bogat şi ştii că nu te dă după mine dacă nu am zestre.

— Ba să mă ierţi; mă lipsesc de zestrea boierească, că ştiu eu cum are să ţi-o dea. Mai bine te iau aşa săracă cum eşti.

— De, nu te supăra, Stoico; iaca am vorbit şi eu...

îndec, acum să nu mai glumim? -

— Ba că glume, zău; vrei să vezi pe cuconaşu hăl tînăr!... ş-apoi ala este stăpîn, şi cu stăpînu să nu bagi în plug.

— Că trebuie (să fac una din două, ori mă iei, ori lasă-mă să mă mărit. Mă tot porţi cu vorba, dar degeaba; nu ajungi pînă acolo unde crezi.

— Dacă aşa ţi-e vorba, apoi să ne vedem sănătoşi, Floricieo; vrea să zică nu mă iubeşti ca să mă iubeşti, ci vrei numai să te măriţi, hie cu cine o hi.

— Ştiam eu bine c-o să-mi vorbeşti astfel, Stoico; cauţi să-mi găseşti pricină ca să nu mă iei de nevastă, dar hie, mai bine că nu mă iei ca să vezi în urmă, după ce tc-i însura cu alta, că eu numai pe tine te-am iubit, iar nu cum crezi.

— Atunci de ce nu ai răbdare pînă găsesc vreme bună lui taica ca să-i spui că voi să te iau de nevastă?

— Pentru că de un an mă tot porţi cu vorba asta şi nu-i mai găseşti vreme niciodată. Dar ce, flăcăii se însor acum cu cine le place părinţilor, ori cu cine le place lor? Ş-apoi, noi nu suntem ciocoi mari ca să avem trebuinţă de zestre?

— Să fiu al dracului, Floareo, dacă mă gîndesc la zestre î Vezi tu, lui taica i-a intrat în cap gîngăniile astea boiereştile, pentru că a crescut în curte boierească şi tot de acolo i se trage averea; şi noi copiii trebuie să facem pe voia părinţilor, pentru că ei ne-au făcut.

— Oricum, e degeaba, căci nu o să vrea pentru că eu sunt săracă şi puţin îi pasă dacă mă iubeşti.

— Dacă nu vrea, fug cu tine şi ne cununăm fără să ştie nimeni.

— Asta nu o voi eu, ca să vorbească satul în urmă că eu te-am pus la cale. Săracan de mine, cine te-a scos înaintea mea să te iubesc!... Şi Floarea începe a plînge.

— Nu mai plînge, Floricico, că eu fără tine nu poci: să trăiesc, nici să iau altă nevastă; dacă aveam de gînd ce crezi, nu#-ţi vorbeam tot halea şi tot haiea de un an de zile; vezi bine că dracu ne stă d-a curmezişu.

— Nu mă mai plîng de tine, îi zice tînăra ţărancă ştergîndu-şi lacrămile. Dar oricum, din asta încolo nu trebuie să ne mai întîlnim, pentru că de eîte ori mă în-tîlnesc cu tine trebuie să şi plîng. Ţine inelul hăsta ca să ştii cît te-am iubit şi cit te iubesc; şi dacă vreodată ţi-o da voie taică-tu ca să mă iei de nevastă, aşa îi veni să mă mai vezi.

Şi zicînd acestea, tînăra ţărancă dă inelul flăcăului, se scoală şi pleacă fuga cu dînsul. Fraţii Lungeni îi privesc şi Ştefan îi recunoaşte pe amîndoi. El se hotărăşte să-i cunune a doua zi, dar nu spune nimic lui Matei voind să-i menajeze surpriza.

După un cuart de oră, ei se scol după verdeaţă şi, fiindcă aveau plăcere să umble pe jos, ordon surugiului şi servitorului ca să-i urmeze la pasul cailor de departe. Vorbirea Stoichii cu Floarea despre îmbogăţirea arendaşului intrigase pe amîndoi fraţii, şi mai cu osebire nă-păstuirea ce se făcuse ţăranilor după moşia lor ca să muncească pe moşie streină, ceea ce Ştefan nu ştia, nici i se spusese de cineva. Cînd amîndoi se întreţineau de aceasta, zăresc pe un ţăran bătrîn, care săpa o grădină neîmprejmuită; ei îşi îndreptez paşii spre dînsul, crezînd că acela trebuie să fie tatăl tinerei ţărănci. Şi nu se înşelase căci, apropiindu-se de dînsul, Ştefan îl recunoaşte îndată.

— Dar ce, Neagule, tu eşti? cum s-a întîmplat să te găsesc pe aici?

Ţăranul ridică capul şi, recunoscînd pe stăpînul său, îşi scoate căciula îndată:

— Cuconaşu nostru! strigă el cu mirare.

— Precum vezi, dar spune-mi, prin ce întîmplare te găsesc săpînd aici? repetă Ştefan.

— Apoi nu v-a spus arendaşu că ne aduce de muncim şi la moşia hasta de cînd a luat-o în harendă?

— Nu ştiu nimic, dar voi pentru ce nu mi-aţi spus aceasta ca să opresc pe arendaş de a vă face o asemenea nedreptate; sau dacă nu am fost la Cătunu, de ce nu v-aţi plîns la zapciu?

— Să ne plîngem la zapciu!... dar la ce am fi folosit, cueonaşule, cînd el ne-a trimis doi dorobanţi pe spinare ca să ne pornească?

— Rău a făcut, căci aceasta nu este drept.

— Cine zice că a făcut bine?... săracii de noi mergem din butie în butie, cueonaşule; cum este mai rău!... am ajuns ca nişte dobitoace, doar eă numai jugul nu ni-L pune de gît. Poate mîine-poimîine o să fim siliţi să mergem să muncim şi într-o ţară streină; de, mai ştii de năpaste!?... apoi beilicurile nu se mai isprăvesc; dacă arendaşul are nevoie să-i muncim şi peste zilele legiuite, ne ia de la lucrul nostru cu zurbaua şi ne duce la dînsul, iar dacă ne plîngem la zapciu, vezi ala este şi mai rău, căci ne dă afară în brînci, zicîndu-ne că chir Năstasiadi este om cinstit şi că noi suntem nişte pungaşi. Iaca, co-conaşule, ne pierdem vremea degeaba, ba încă păgubim şi cîteva găini şi ouşoare de plocon.

— Fii pe pace, Neagule, căci în viitor nu vor mai merge lucrurile astfel; acum s-a întors şi fratele meu de la Paris şi vom veni la Cătunu cînd el, cînd eu. Să ne spuneţi dar toate năpăstuirile ce vi se fac de zapciu şi de arendaş, şi vom lua măsuri ca să nu mai întîmpinaţi pe viitor asemenea străgăniri.

— Să trăiţi,,coconaşilor!... Să vă facă Dumnezeu parte de norocire că de, şi noi pe dumneavoastră vă avem de stăpîni.

— Dar pe mine mă cunoşti, moş Neagule? întreabă Matei.

Ţăranul fixează pe Matei şi-l observă cu mare băgare de seamă:

— Apoi de, coconaşule, dumneavoastră, boierii, vă schimbaţi ca florile şi este anevoie ca să vă cunoască cineva; ş-apoi eu sunt un biet unchiaş care mi-am pierdut vederea cu munca: să fi fost în floarea mea, te-aş fi cunoscut cît de colo.

— Dumnealui este Matei, fratele meu, zice Ştefan.

— Coconu Matei!... săracul de mine, ce prost sunt de nu cunosc pe stăpînii mei!

Şi ţăranul vine să sărute mîna lui Matei, care i-o refuză mulţumindu-i.

-— Bre! că mare te-ai făcut, cocoane Matei!... te ştiam copil şi eu ca hăla prostu socoteam că tot copil oi să te te văz. Acum Dumnezeu să-ţi dăruiască o ¿cuconiţă frumoasă.

— îţi mulţumesc, moşule, îi zice Matei. Acum să pleci atît dumneata cît şi toţi sătenii din Cătunu carii au venit aici; întoarceţi-vă acasă şi să nu mai ascultaţi pe arendaş, căci îl vom goni după moşie; pe viitor, o vom căuta noi.

— Că bine faceţi, coconaşule; încailea să ştim că ne jupoaie de piele stăpînii noştri, iar nu streinii după drumuri.

— Noi nu vă jupuim, ci o să vă punem la loc pieile care vi le-a luat unii şi alţii.

— Să trăiţi, cuconăşeilor; dar, mă rog de iertăciune: nu că doar am zis-o asta cu gînd rău, dar aşa vine vorba.

— Nu e nimic, moşule, pleacă şi ¿ă ne vedem sănătoşi. Vezi de aibi grijă să înştiinţezi tot satul ca să vie mîine la han să facă horă şi să bea fără plată. Voiesc să serbez venirea fratelui meu.

— Să trăiască cuconaşii, stăpînii noştri, strigă cu bucurie bătrînul ţăran, care se vede că găsea o plăcere nespusă de a da oala peste cap fără să-l coste parale.

Ştefan şi Matei umblu încă cîteva minute; ei aud clopotele cailor de la trăsura lor, carea îi soseşte. Matei voia să mai umble pe jos şi Ştefan asemenea; ei ordonară servitorilor ca să-i urmeze încă de departe şi să se apropie cînd vor fi chemaţi. Matei ia puşca, un ghiozdan de vînătoare în care se afla necesariul, şi, împreună cu Ştefan, apuc pe verdeaţă lăsînd drumul bătut după care se ridica praf la cea mai mică suflare a vîntului. Înaintînd pîn crînguri şi în urmă într-o pădurice, Matei, care găsea o plăcere nespusă la vînătoare, se oprea neîncetat de cîte ori vedea cîte o pasăre. Zărind o turturică la o mică distanţă, el pune puşca la ochi, dar cînd voi să tragă, pasărea îşi ia zborul la marea mîhnire a vînătorului. Ştefan rîdea şi găsea o mulţumire nespusă cînd vedea pe Matei luînd atîta plăcere la vînătoare. Trecînd mai departe, două turturele se prezint pe o cracă dinaintea vînătorului; acesta nu apucă să ridice puşca la ochi că pasările zbor pe o altă cracă a unui arbore mai depărtat.

— Se vede eă nu ai noroc la vînătoare, Matei, îi zice Ştefan; şi trebuie să fii un teribil vînător de vreme ce pasările nu apuc să te zărească că încep să o croiască la fugă.

— Zi mai bine, fratele meu, că sunt un vînător nedi-baci şi că vînatul rîde de mine îndată ce mă vede. Nu băgaşi de seamă că acele două turturele au trecut puţin naintea noastră şi au început să cîrîie ca cum mi-ar face în necaz şi ar rîde de nedibăcia mea?... Dar, oricum, nu le voi lăsa în pace, şi oriunde m-ar duce, le voi urmări pînă le voi înfunda.

— Cum vrei, Matei, zice Ştefan; sunt prea curios să văz care va fi biruitorul.

Matei nu răspunde,el se pleacă şi înaintează pe brînci în direcţia vînatului; când crezu că sosise timpul ca să puie puşca la ochi, turturelele săriră pe un alt arbore, Matei le urmărea nncetat, turturelele se depărtau mereu, şi Ştefan privea de departe rîzînd de această scenă şi în a întind încet.

Trecuse o jumătate oră în acest eserciţiu şi Matei nu putuse încă reuşi să găsească o poziţie convenabilă pentru a viza pasările; ca să le lase, nu voia cu nici un preţ spe-rînd că, în fine, vor cădea subt lovitura pustei. Dar cu cît se depărta.mai mult, cu atît reuşea mai puţin, pînă cînd turturelele, speriate cu desăvîrşire, zburară prea departe şi se făcură nevăzute. Matei nu ştia ce să mai zică, nici ce să mai gîndească; el ostenise umblînd pe brînci, sudoarea îi curgea după frunte şi fiindcă era biruit se aşează pe iarbă aşteptînd pe Ştefan. Acesta îl reuneşte şi se pune lîngă dînsul, zicîndu-i:

— Vezi, bată-le sănătatea de turturele!... osteniră pe gogeminte voinicu de vînător!

— Este şi de rîs, zice Matei ştergîndu-se pe frunte; de cînd mă silesc să le împuşc şi în zadar; sunt în punctul de a crede pe Buffon că aceste pasări au instinctul lor particular şi că cîteodată întrec inteligenţa oamenilor.

— O crez aceasta, şi îţi mărturisesc din esperienţă că dacă le intră cîte un vînător la mînă, îl necăjesc binişor.

— Este adevărat că pe mine mă necăjiră destul şi au avut toată dreptatea.

— Pentru că şi dumneata le-ai necăjit pe dînsele. Crez: însă că altă dată îţi vei răzbuna. Acum, să mergem, fratele meu; servitorii ne-au pierdut din vedere şi sunt sigur că nu ştiu în ce direcţie am apucat.

— Să plecăm, zice Matei sculîndu-se, dar crede-mă că nici nu mai ştiu pe unde suntem; acele turturele m-au preocupat aşa de mult, încît mi-am pierdut capul.

— Din norocire eu nu am pierdut pe al meu, reluă Ştefan; ştiu unde suntem.

— Aşadar, ne putem întoarce pe unde am venit?

— Am face o cale zadarnecă dacă ne-am întoarce pe paşii noştri; putem însă tăia drumul şi să ieşim îndată din crîng; uite, nui avem decît să apucăm la stînga pe poteca aceea ce se vede dinaintea noastră şi vom ieşi îndată la -drum.

— Numai de nu am umbla mult căci sunt cam ostenit, zice Matei, urmînd pe fratele său.

— Fii pe pace; drumul nu va fi lung.

Ei apucară pe acea potecă şi, după cîteva minute de umblet, auziră un zgomot mare la oarecare depărtare de dînşii. Fraţii Lungeni se opresc şi uitîndu-se pîn toate părţile, ca să vază de unde ieşea zgomotul, zăresc între nişte arbori o căsuţă ţărănească în forma unui coşar.

— Ce să fie acest zgomot? întreabă Matei pe Ştefan.

— Neapărat că sunt muncitori du pîn satele vecine carii au venit acolo ca să bea.

— Dar ei se bat: nu auzi ce vaiete,ce ţipete!... să ne întoarcem sau să ocolim drumul, fratele meu, nu e de mirare ca să fie hoţi şi să ne iasă înainte.

— în adevăr este ceva, zice Ştefan preocupat, dar nu trebuie să ne temem de nimic, suntem armaţi.

— Ce să fie o puşcă în contra a patru sau mai multe, căci hoţilor nu le lipsesc armele?

— în orice caz, Matei, am nenorocirea de a fi prea curios şi cu orice preţ voi să ştiu ce se petrece acolo.

— Pentru Dumnezeu, nu-ţi espune viaţa dintr-o simplă curiozitate, fratele meu, îi zice Matei reţiindu-l.

— Sunt sigur că nu-mi espui nicidecum viaţa, şi vel vedea Matei. Dumitale dacă-ţL este frică, aşteaptă aici pînă mă voi întoarce.

— Nu-mi este frică nici mie, zice Matei îndată, dar oricum, ce idee ca să intrăm în mijlocul acelor beţivi?

— Nu vom intra înăuntru, ci vom asculta. Dacă am descoperi vreo crăpătură pe unde să vedem fără ca să fim zăriţi, aş avea o mulţumire nespusă.

Matei nu mai zice nimic şi urmează pe fratele său. Ajungînd la spatele acei căsuţe ţărăneşti, care era de gard şi dezlipită pin toate părţile, Ştefan se opreşte deodată cu Matei.

— Aici vom fi de minune, zice Ştefan; vom auzi tot ce se petrece înăuntru şi plecîndu-ne puţin vom putea să şi privim pîn găurile gardului.

— Prea bine, zice Matei, care încerca puşca ca să se încredinţeze dacă era plină. Dar nu e de mirare să iasă cineva afară şi să ne descopere.

— Cit va ţine zgomotul, sunt sigur că nimeni nu va ieşi, iar îndată ce se va linişti, ne vom căuta de drum.

Matei văzînd că prin nici un mod nu putea potoli curiozitatea lui Ştefan,care se plecase şi începuse să se uite pîn gard, făcu şi el asemenea.

Iată ce se petrecea în acea căsuţă, care era o circiumă izolată şi unde, precum zisese Ştefan, o mulţime de muncitori veneau de la lucru ca să bea fiindcă aveau credit şi găseau vinul bun.

Cum se întîmplă mai totdauna, ţăranii sunt zgomotoşi în toate acţiile lor. La lucru, ca şi la petrecere, ei strig, se înjur, cîteodată se şi bat şi aceasta cînd vinul începe să le ameţească creierii. Se strînsese dar, la acea mică circiumă, vreo douăzeci oameni între carii se afla şi un preot de ţară, dar după îmbrăcămintea lui nu se deosebea dintre ceilalţi ţărani, căci portul era acelaş, atîta numai că el avea o barbă lungă şi ceilalţi ţărani râdeau pe a lor.

— Cine joacă brîul cu mine? striga un ţăran care ţinea în mînă o oală mare plină cu vin.

— Dar nu avem lăutari, mă Neacşule, observă un alt ţăran.

— Eu joc şi totdeodată şi cînt, zice preotul începînd a cînta şi a juca brîul cu Neacşu.

— Brava, moş popo, strigă Neacşu, dar vezi nu bombăni şi de cele bisericeşti că e păcat mare.

— Ce,acum dacă m-am făcut popă, nu trebuie să mai petrec şi eu?

— Apoi cam aşa vine vorba, tătucule, ice un ţăran care privea pe dănţuitori scărpinîndu-se.

Preotul nu voi a răspunde îndată, ci începu să joace cîntînd: sî, sî, sî, dîrai, dîrai; uite-mă, iac-aşa, ba amin-terea, dîrai, dîrai, dîrai; hop, o dată, ş-altă dată, dîrai dîrai. în urmă răspunse:

— Ia ascultă, mă Stoico, caută-ţi de scărpinatu tău şi nu te amesteca unde nu-ţi fierbe oala. Cînd aş şti că sunt oprit de a mai juca brîu şi de a bea din bîrdaca lui chir Stan vinişor care înţeapă la limbă şi care te răcoreşte pînă în măduva oaselor, mi-aş rade barba fără vorbă multă.

— Că zău bine ţi-ar şedea, mă tată, observă un ţăran.

— Taci din gură, blestematule, nu te lega de barba mea că te afurisesc în biserică.

— Hei, că Dumnezeu tot de blestemile tale o să-i hie aminte.

Preotul nu răspunse nimic; el urmează de a dănţui şi de a cînta, cu antiriul sumes şi cu căciula de oaie (în lipsă de potcapiu) aşezată la o parte:

— Aşa Neacşule, tot aşa, ba aşa, dă-i aşa — I î... ha i I!... ha! — Nu aşa, tot-aşa, uite-aşa — I!... ha! I!... ha! Acasă la preoteasă — I!... ha î I!... ha! — A venit ieri o mireasă — I!... ha! I!... ha! — Şi a vrut aci pe loc — I!... ha! I!... ha î — Ca să-i citesc de deochi. — I!... ha! I ha ha! — Aşa, Neacşule, tot aşa, ba aşa, dă-i aşa, uite-aşa, na aşa, tot aşa...

— Mă, dar năzdrăvan a mai fost moş popa, zice un ţăran. Ian ascultă, moş popo, unde dracu ai citit bazaconiile astea?

— Dar unde focu vrei să le citească, mă Ilie, decît în Psaltichie, observă un alt ţăran.

— Tăceţi din gură blestemaţilor, strigă popa care devenise roşu ca un rac din cauza danţului şi multului vin ce băuse. Ce tot troncăniţi de Psaltichie? Dar ce socotiţi că în Psaltichie nu sunt şi de astea?

— Ce spui, moş popo, măre aşa să fie?... că zău că nu-mi vine a te crede.

— Să-mi sară potcapiul din cap dacă nu e cum zie eu, reluă popa începînd a bea vin din oală.

Un tînăr ţăran care se afla la spatele lui îi ia potca-piui din cap sau mai bine căciula de oaie şi o trinteşte-jos cu mare zgomot. Preotul' se întoarce şi loveşte pe ţăran în cap cu oala ce ţinea în mină. Amîndoi încep a se-înjura şi a se bate astfel că toţi cîţi se aflau în circiumă abia putură să-i despartă. Ştefan şi Matei se ridicară de-unde se aflau îndată ce se convinse de cele ce se petreceau în circiumă şi se dispuse a pleca cînd începu bătaia între preot şi ţăran.

— Este foarte trist, fratele meu, de a vedea cineva pe un preot mînînd o vieţuire aşa de scandaloasă. Ce trebuie să facă ţăranii, în simplicitatea lor, avînd înaintea ochilor nişte asemenea urîte esemple!

— Ei nu sunt atît simpli pe cît crezi, Matei, ca să nui poată judeca binele din rău.

— Eu nu văz în împrejurarea aceasta ca ei să fie înţelepţi. înţeleg că pot să dispreţuiască pe om, iar nui să-şi ridice respectul ce trebuie să aibă către religie insultând şi lovind pe reprezentanţii ei.

— Cum vrei să fie religia respectată în locaşul lui Bacus? zice Ştefan rîzînd.

— Ai dreptate, fratele, meu. Nu mă gîndeam că toţii acei muncitori erau beţi cînd au început a bate pe preot..

— Negreşit, căci altfel cucernicul preot nu ar fi fost espus să priimească ghionturi de la umilitul ţăran care poate ştie mai multă carte decît dînsul. Cu toate acestea,. Matei, nu trebuie să ne formăm o urîtă opinie de preoţii noştri. Acela pe care-l văzurăm este un desfrînat. Metro— polia a fost încunoştiinţată de urîta lui conduită şi în cu-rînd va veni ordin ca să i se rază barba.

— De unde ştii aceasta, fratele meu?

— De la un proprietar de moşie, vecin al nostru, la-, care mă aflam într-o zi şi unde am văzut pe acel vicios..

— Atunci trebuie să fie încunoştiinţat de ceea ce-I aşteaptă.

— Fără îndoială, căci altfel nu şi-ar permite o asemenea conduită.

Matei nu mai zice nimic. El urmează pe Ştefan care apucase pe o potecă ce conducea la drum, şi după ce ieşiră din pădurice, se suiră în trăsura lor carea îi aştepta. Satul Cătunu nu era departe de acolo. După o jumătate oră de umblet începu să se zărească vîrfifl casei pro-prietariceşti şi la această vedere Matei nu se putu opri de a se ridica ca,să contîmple casa lor părintească, în carea se născuse şi copilărise.

— Nu ştiu cum să esprim mai bine mulţumirea ce resimt la vederea casei noastre de la Cătunu pe carea nu am uitat-o un minut, nici mi-a ieşit vreodată din memorie. Este dar adevărat că toate mulţumirile omului se nasc şi se sfîrşesc pe pămîntul naşterei sale şi că toate celelalte distracţii şi iluzii ce-şi face sunt trecătoare şi se şterg ca un vis.

— Toate sunt vanităţi, iubite Matei, toate sunt trecătoare, precum zici; timpul şterge totul şi nu lasă sărmanului muritor deeît o singură consolaţie: suvenirea şi amorul unei familii iubite. Şi care poate fi oglinda mai fidelă a unei adevărate fericiri deeît o casă în care ştii că au petrecut părinţii, moşii şi strămoşii!?... o grădină în carii s-au preumblat!... un pămînt care respiră numele lor!...

— Şi să vînză cineva nişte asemenea pămînturi pentru lux şi corumpţii!... Să nu ştie cel puţin unde sunt aşezate!...

— Vor şti mai bine streinii carii le cumpără, zice Ştefan pe gînduri.

După cîteva minute trăsura intră în curte şi se opreşte la scară. Servitorii, carii auzise de departe clopotele cailor şi carii ieşise să întîmpine pe stăpînii lor, le ajută să se coboare din trăsură. Fraţii Lungeni intru în casă şi cel dintîi lucru ce făcură fu de a se spăla şi de a schimba hainele, căci cele de drum erau pline de praf.

După ce vizitează toate apartamentele, Matei iese afară, se preumblă în grădină şi intră într-un pavilion frumos care era situat în centrul ei. Acolo se aflau portretele părinţilor lui şi la această suvenire tînărul om nu se putu opri de a reţine cîteva lacrimi ce-i curse din ochi şi carii erau espresia recunoştinţei pentru îngrijirea ce ei avusese de a le asigura viitorul şi independenţa.

Ştefan ordonase să le pregătească prînzul. Pe la două ore, ei se pun la masă şi Matei mănîncă cu un aşa mare apetit, încît mărturiseşte că în viaţă-i nu-şi aducea aminte ca să-l mai fi avut vreodată. Toţi ţăranii se strînsese în curte îndată ce aflase de sosirea stăpînilor lor. Ei esprimă lui Matei bucuria ce simt de a-l revedea şi îl felicit cum ş tiu mai bine pentru buna venire. Matei le mulţumeşte5 şi Ştefan le zice să se strîngă a doua zi la han unde să bea şi să petreacă fără nici o cheltuială.

— Ascultaţi, băieţi, adăogă a zice Ştefan. Nu uitaţi de a aduce mîine la han pe Floarea, fata lui Neagu, şi pe Stoica Grăsoiu; dar amîndoi să fie curat îmbrăcaţi şi îmbodobiţi cu toate panglicile cîte le au acasă.

— N-aveţi grije, coconaşule, zice un ţăran. Ii vom aduce ca să nu atingă pămîntul.

Ţăranii se retrag mulţumiţi şi fraţii Lungeni rămîn în pavilionul din grădină.

Luna apăruse şi serata era una din cele mai frumoase.. Ştefan nu era dispus să intre în casă, şi nemaiavînd nici un subiect interesant, zice fratelui său:

— A sosit timpul, Matei, să încep istoria ce mi-am propus a-ţi spune. In toate serile ca acum, te voi întreţine, cîte două şi trei ore, pînă o voi sfîrşi-o; sper că o vei găsi prea interesantă.

— Te ascult şi te voi asculta totdauna cu plăcere, fratele meu, zice Matei respirînd curatul aer al serei care diferea mult de al Bucureştilor.

— Acea istorie, Matei, îşi ia începutul sau mai bine5 naşterea dintr-o seară de bal mascat, cum se întîmplâ: mai totdauna ca el să fie izvorul a tot felul de intrigi. Voi începe dar cu balul mascat.

CAPITUL VII
BALUL MASCAT

Balul mascat este cea mai plăcută petrecere de iarnă: în Bucureşti pentru oamenii fără griji şi fără nici un fel de ocupaţie. Asemenea fiinţe sunt într-un număr atît de mare, încît au puterea de a atrage după dînsele şi oameni serioşi carii nu vor să fie cu desăvîrşire filosofi căci neapărat s-ar espune a petrece într-o monotonie completă.

Intr-o duminecă seara din luna lui ianuarie era bal mascat în sala numită Slătineanu sau Momolu, unde venise lume aleasă şi nealeasă, bună şi rea, nobilă şi nenobilă sau mai pe româneşte de toată mîna, în vedere că sala, deşi priimitoare numai de nobleţă, precum se citea pe afişe, nu respingea însă pe servitori, nici pe femeile publice, dacă cei dintîi erau bine îmbrăcaţi şi cele de al doilea costumate cu oarecare cuviinţă. Sala era bine iluminată; o mulţime de măşti se întorceau în tot sensul, pin apartamente; unile ţipau, altele rîdeau, neştiind cum să ameţească mai mult pe sărmanii bărbaţi, carii, în zăpăceala lor, luau pe unile drept altele.

Se zice că spiritul social se poate recunoaşte numai într-un bal mascat unde ambele sexe se întrec a da probe de înţelegere,de apropouri şi de bomouri; cu toate acestea se întîmplă mai totdauna ca bomourile să se prefacă în nerozii, căci cu cit cineva se sileşte a fi prea mult spiritual, cu atît reuşaşte mai puţin; dar într-un bal mascat se trec toate şi cu tot rezonul sd zice de unii că el este creat pentru intrigi amoroase, adecă şcoala unde învaţă cineva a curta pe dame şi a risca declaraţii de amor fără a i se face reproşuri.

Dar să intrăm puţin în intrigile de bal mascat şi să ne ocupăm de cele ce se petreceau în acea duminecă seara în sala Slătineanu.

Pe la unsprezece ore şi jumătate, sala era plină de dame mascate şi de bărbaţi civili şi militari. Nobleţea se deosebea prin nişte costume elegante, luxoase şi prin oarecari maniere mai convenabile vizavi de bărbaţi cînd se întîmplă să intrigheze pe unii. Celelalte dame mascate se cunoşteau după îmbrăcăminte şi după umblet căci nu se jenau, nici căutau a trece de ceea ce nu erau.

Totul era în mişcare, nu se mai auzea decît rîsete, ţipete şi fîşîiturile dominelor de mătase. Mai toţi bărbaţii se preumblau cu cîte o damă mascată la braţ pe carii unii le cunoşteau, iar alţii se sileau a le cunoaşte. Pe la douăsprezece ore, un bărbat câ de cincizeci ani, scurt, gros,cu o fizionomie foarte respingătoare şi cu părul vîlvoi intră în sală şi începe să observe cu cea mai mare băgare de seamă pe toate măştile ce treceau pe lingă dînsul. Acesta era domnu Gogman eu care am făcut cunoştinţă la soareaua Virginiei Nodreanchi. Domnu Gogman sosise atunci de la moşie şi, negăsind acasă pe tînăra dumisale consoartă, venise să o caute în balul mascat, sigur fiind că o va întîlni acolo, şi nu se înşelase căci doamna Gogman era una din mulţimea măştilor ce se aflau în clup.

Pe cînd domnu Gogman se afla la pîndă, făcînd observaţiile sale, domnişoara Aristiţa Bărzoaia, care era mascată şi care se preumbla cu un tînăr domn, se opreşte dinaintea lui şi începe să-l intrigeze prefăcîndu-şi vocea ca să nu o poată cunoaşte.

— Dar ce vînt te-a abătut astă-seară în clup domnule Gogman?... nu cumva ţi-ai pierdut nevasta şi ai venit să o găseşti aici?

— De unde ştii dumneata, mască, ce am venit să caut în clup? zice domnu Gogman cu nerăbdare.

— Vai de mine, cînd nu aş şti cine eşti, aş mai ră-mînea la îndoială î... Dar mi se pare că lipseai la moşie?

— Acum vezi bine că lipsesc de la moşie, răspunde domnu Gogman cu o voce seacă.

— Am priceput, am înţeles că eşti supărat, reluă dom-. nişoara Bărzoaia. Dacă aveai maniere mai frumoase cu mine, ţi-aş fi arătat numaideeît pe doamna Gogman căci am văzut-o în clup şi o cunosc. Dar fiindcă mi-ai dat nişte răspunsuri aşa de anoste, nici să te mai gîndeşti că vei afla ceva de la mine.

— Ce fel, eu, măsculiţă? zice domnu Gogman intrigat; zău, eşti supărată pe mine?... mă iartă... dar nu m-am gîndit niciodată să...

— Ha, ha, ha! ce mină are!... se cunoaşte că acum a venit de la ţară.

Şi domnişoara Bărzoaia se depărtează rîzînd la marea uimire a sărmanului Gogman care este aproape să-şi piarză capul.

In adevăr, doamna Gogman venise în clup şi voia să profite de absenţa bărbatului său pe care-l credea la moşie. Ea era la modă, prea curtată, şi niciodată nu-i lipseau amanţii pe carii schimba ca mînuşile.

Pe timpul cînd domnu Gogman o căuta în clup, dum-meiei era instalată pe o canapea într-o cameră retrasă, unde conversa şi rîdea cu un domn care de fmţin timp îi «cîştigase favoarele. Lingă această grupă amoroasă se afla domnii Turanov cu o damă mascată, carii asemenea nu se jenau nicidecum de a vorbi şi bune şi rele în auzul mulţimei.

— Măsculiţă, zicea domnu Turanov damei cu care se afla; de aii şti cît te iubesc, ai fi mai indulgentă cu mine şi m-ai lăsa cel puţin să sărut această mînuşiţă care este una din cele mai delicate din cîte am văzut.

— Ce linguşitor eşti, domnule Turanov, zice dama mascată ofiţerului, lăsîndu-l să-i sărute mina.

Domnu Turanov, pe care-l cunoaştem asemenea de la soareaua Nodreanchi, ştim că era în oarecari relaţii cu domnişoara Aristiţa Bărzoaia, dar fiindcă aceasta nu-l supărase încă şi crezînd că ea nu venise la clup,; îşi permisese fără temere puţină libertate cu măştile. Cu toate acestea, el se înşela foarte mult, căci domnişoara Bărzoaia, dacă punea gheara pe cîte un tînăr, pe care-l exploata regulat de parale, îl ţinea de aproape. Ea zăreşte pe domnu Turanov cînd sărută mîna damei mascate, dar îşi reţine mînia şi se hotărăşte să aştepte ca să-l surprinză mai bine şi să-i facă reproşuri. In această intenţie ea intră cu domnul cu care se preumbla in camera unde văzuse pe amantul său şi, după ce se aşază, începe să-l observe cu mare băgare de seamă.

Domnu Turanov era departe de a crede că amanta lui venise la bal, cu atît mai puţin că era observat şi la o mică distanţă de dînsul. El urmă de a curta pe mască:

— Ascultă, dragă măsculiţă; te rog spune-mi dacă am fericirea să te cunosc şi dacă am onoarea să mă cunoşti? Mi-ai face o mare mulţumire cînd ai fi destul de bună...

— Ha, ha, ha! ce întrebare îmi faci, domnule Turanov? zice masca rîzînd. Dacă nu ne-am cunoaşte, te-aş fi intrigat în seara aceasta?

— Este adevărat, şi bine faci de rîzi, răspunde domnu Turanov umilit; văz bine că am zis o nerozie; nu m-am esprimat bine... te-am rugat să-mi spui cine eşti, căci nu aş putea ghici niciodată.

— Ha, ha, ha! reîncepe a rîde şi mai tare dama mascată. Această întrebare este şi mai curioasă decît cealaltă!... Cum ai crezut, domnule Turanov, că vei afla cine sunt cînd vezi că am pus o mască şi că am venit să petrec la clup în intenţia ca să un fiu cunoscută?... Ha, ha, ha! în adevăr are cineva de ce rîde; îmi vine a crede că te-ai amorezat de mine î Dar bine, frate, nu te gîndeşti că poate să fiu o slută, o bătrînă sau o urîtă?...

— Toate le-aş crede, măsculiţă, dar că eşti urîtă sau bătrînă, niciodată! Femeile bătrîne şi urîte nu au obicei să pronunţe asemenea vorbe. Astfel dar, nu mai rămîi la îndoială că trebuie să fii o frumuseţe rară. Inima mea are instinctul de a cunoaşte pe femeile care-i plac.

— Frumoasă inimă trebuie să aibi atunci, zice masca flatată de acest compliment; din nenorocire eu nu am o asemenea inimă căci de multă vreme am aruncat-o pe fereastă.

— Cum, măsculiţă, ai aruncat inima pe fereastă!... şi pentru ce?

— Pentru că am găsit de cuviinţă să trăiesc fără inimă, răspunde dama mascată.

— Curios lucru! Eu care credeam că voi întîlni o inimă car ea să mă iubească!...

— Vezi bine că te-ai înşelat. Eu nu mai poci iubi; cu toate acestea, am capricii.

— în loc de inimă?

— Da, domnule Turanov, zice dama mascată strîn-gîndu-l de mină.

— A î înţeleg... dispeţuieşti pe bărbaţi şi amorul, dar nu cu desăvîrşire! Cel puţin, măsculiţă, vei fi destul de bună să-mi spui dacă eşti măritată?

— Am fost măritată; astăzi însă sunt văduvă şi nu crez că în viaţa-mi să mai pui la această loterie.

— Fiindcă eşti sigură că vei pierde. Bine faci; şi eu sunt de această idee.

— De cînd ai început a mă înţelege, îmi placi, prea mult, domnule Turanov, şi îţi mărturisesc că eşti omul cu care îmi propusesem a mă amuza în această seară de bal mascat.

— Mă simţ prea fericit că această alegere ai făcut-o în mine.

După această întreţinere, carea se făcea în auzul tuturor, domnu Turanov începe a vorbi încet cu dama mascată, căci negreşit găsiseră de cuviinţă a nu mai fi auziţi de mulţime. Domnişoara Bărzoaia nu-şi mai poate reţine furia; ea era în stare să sară din locul de unde se afla şi să insulte pe dama mascată, care intriga pe amantul său, dar se reţine căci în acest moment domnu Gogman, care nu cîştigase nimic din observaţiile sale, intră deodată în acea cameră.

Doamna Gogman face o săritură pe canapeaua unde şedea cînd zăreşte pe bărbatul său, dar acesta nu bagă de seamă şi îşi îndreptează paşii spre domnişoara Bărzoaia care îi făcea semn să înainteze.

— A! te recunosc, măsculiţă, zice el aşezîndu-se lingă domnişoara Bărzoaia. Dar te pierduşi deodată din ochii mei; în zadar te-am căutat pîn toată sala, mi-a fost cu neputinţă să te regăsesc.

— Iată că m-ai regăsit, domnule Gogman, şi îmi pare prea bine de aceasta.

— Negreşit că ţi-ai luat seama şi că vei avea bunătate să-mi arăţi pe nevasta mea?

— Da, da, am voit numai să te necăjesc, zice încet domnişoara Bărzoaia, îţi voi arăta pe doamna Gogman cu condiţia însă ca să nu faci scandal şi totdeodată să laşi să mai treacă puţin ca să nu înţeleagă că eu ţi-am spus.

— Voi face cu plăcere tot ce-mi vei zice, numai ara-tă-mi-o că. mor de nerăbdare.

— Ascultă, domnule Gogman: dacă ai vedea-o cu vreun bărbat cu care să vorbească încet şi să se strîngă de mînă, ce ai face?

— I-aş bate pe amîndoi, răspunde domnu Gogman înfuriindu-se; o! i-aş omorî fără îndoială.

— Chiar aici în ciup?

— Zău că nu aş mai fi stăpîn pe mine.

— Atunci nu ţi-o arăt căci eşti primejdios şi nu voi să se întîmple asemenea grozăvii din pricina mea.

— Măsculiţă, mă faci să ies din toate răbdările; îmi spui nişte lucruri carii mă fac să-mi fiarbă sîngele şi în urmă îţi baţi joc de mine?... Asta nu este frumos.

— Zi mai bine că mi-e milă de dumneata, domnule Gogman, căci bărbatul care se află cu nevasta dumitale ar fi în stare să te taie cu sabia.

— Ce fel să mă taie cu sabia?.

— Fiindcă este ostaş şi că dumneata ca civil nu ai avea cu ce să te aperi.

— Al este ostaş!... fie; crez că aş fi în stare să-i dau o ostăşie pe spinare ca să nu o poată duce.

Atunci s-a sfîrşit, zice domnişoara Bărzoaia în-torcînd capul. Nu poci să ţi-o arăt fiindcă mai întîi nu sunt sigură că este aceea ce mi s-a părut.

Domnu Gogman începuse a se uita pîn toate părţile fără ca să fi auzit ultimile cuvinte ale domnişoarei Băr-zoaie, care, deşi furioasă, nu voia însă să cauzeze vreo nenorocire amantului său. Ea reîncepe să observe pe domnu Turanov care rîdea şi vorbea încet cu masca rivala ei. Doamna Gogman nu voise să se scoale de la locul său ca să nu dea bănuială şi în siguranţa că nu va putea fi recunoscută de bărbatul său. Acesta, care începuse a visa numai ofiţeri de cînd se încredinţase de la domnişoara Bărzoaia că nevasta sa se afla cu unul, îşi aţintă privirile âsupra domnului Turanov şi asupra damei mascate cu carea se afla, şi după cîteva momente de observaţie se întoarce către domnişoara Bărzoaia şi-i zice:

— Mi se pare că nevasta mea este cu ofiţerul acela; crez că o cunosc şi după haine.

— Dacă o cunoşti după haine, de ce mă mai întrebi pe mine, domnule Gogman? Te rog, lasă-mă în pace, căci ai început să mă plictiseşti cu istoriile nevestei dumitale.

— Ia ascultă, dragă măsculiţă, mi se pare că nu am venit eu la dumneata să te supăr, ci dumneata mi-ai dat pricină vorbindu-mi de nevasta mea?

Domnişoara Bărzoaia nu mai răspunde nimic domnului Gogman, căci domnu Turanov ajunsese prea departe cu dama mascată căreia îi săruta mîna neîncetat fără ca ea să aibă- aerul a-i face cea mai mică observaţie. Domnu Gogman nu ştie ce să facă. Pe de o parte; el este încredinţat că consoarta sa trebuie să fie acea damă mascată, care era atât de complezantă cu domnu Tura-nov, iar pe de alta, nu putea crede că ea să-şi permită glume şi o conduită atît de imorală în faţa lui. Gelozia însă îl orbeşte cu desăvârşire, şi fiindcă cunoştea pe nevasta sa cît era de fină, fiind totdeodată ameţit şi de spusele domnişoarei Bărzoaie, nu mai ascultă decît furia sa şi înaintează spre grupa amoroasă. Doamna Gogman, care se afla lingă domnu Turanov, începe să tremure îndată ce vede pe bărbatul său apucînd această direcţie, şi temîndu-se că a fost cunoscută era în punctul de a se schia să fugă ca să evite scandalul ce se pregătea, dar ea se linişteşte cînd îl vede oprindu-se dinaintea damei mascate care era cu Turanov.

— Domnul meu, zice domnu Gogman, adresîndu-se către ofiţer; mă iartă dacă viu să-ţi fac o întrebare.

— Să-mi faci şi două, domnule, îi răspunde domnu Turanov, ridicînd capul cu mirare; aceasta nu mă va supăra.

— Ei bine, îţi voi face mai multe, reluă domnu Gogman. Dar mai întîi doresc să aflu dacă cunoşti pe dama mascată cu care te afli aici?

— Nu înţeleg, domnul meu, cu ce intenţie îmi faci această întrebare; dar nu-ţi voi răspunde pînă nu te vei esplica.

— Ce fel, nu ţi-a esplicat dumneaei? zice el arătînd pe dama mascată. Mă prinde mirarea cum după necinstea ce-mi faceţi mai aveţi curajul să...

Domnul Gogman era teribil; necazul îi tăiase respiraţia şi era aproape să ridice mîna să-i lovească, dar ofiţerul, care nu prea era cUragios, se scoală îndată ce vede că chestia se complică. Şi fiindcă el nu cunoştea pe dama mascată sau cel puţin nefiind sigur cine era, începe a crede că acesta era bărbatul sau amantul ei. Cum însă nu putea să' plece fără a se esplica eu domnu Gogman, se grăbeşte a-i zice:

— Oricine vei fi, domnule, şi oricine va fi această damă mascată, precum şi orice relaţii aţi avea împreună, pe mine nu mă privesc. Am venit la clup ea să pesliS trec şi mi se pare că oricare altul ca mine ar face asemenea cînd s-ar ivi ocazii ca acestea. Prin urmare, eu nu cunosc nicidecum pe această damă mascată, şi dacă ai să-mi ceri vreo satisfacţie, sunt gata a ţi-o da oricând vei voi. Acum eşti în drept săţi împărţi păru cu furca cu dumneiei în deplină libertate, însă nu aci, căci este loc public şi scandalul este poprit.

Domnu Gogman, care în fond judeca cu destulă maturitate, vede bine că ofiţerul avea toată dreptatea, ceea ce îl făcu să-i zică:

— Mă iartă, domnule; văz bine că am greşit, dar îmi vei da toată dreptatea aflînd că această damă nu are cel puţin voia ca să vie în clup, cu cît mai cu seamă să aibă o conduită atît de puţin cuviincioasă în faţa unor oameni pe carii nu-i cunoaşte.

Ofiţerul nu mai răspunde nimic şi pleacă repede ca să' nu fie espus privirilor mulţimei, care umpluse camera îndată ce începuse disputa. Domnişoara Bărzoaia îl ia îndată la braţ şi se depărtează cu dînsul începînd a-i face imputări asupra necredinţei sale. Doamna Gogman se strecurase pîn mulţime şi plecase acasă cu cea mai mare iuţeală ca să aibă timpul să se pregătească cum să înşele pe bărbatul său la înturnarea lui de la clup. Iar domnu Gogman, rămîind cu acea damă mascată, carea era uimită şi nu înţelesese mai nimic din cele ce se petrecuse, o apucă de. riiînă şi începe să o întrebe:

— Aici este locul dumitale, doamnă?

— Dar cine eşti dumneata, domnule? îl întreabă dama mascată cu vocea sa naturală. Negreşit că trebuie să fii un om scăpat din Institutul nebunilor ca să aibi insolenţa să faci atîta scandal în clup... Ce vrei cu mine? Lasă-mă de mînă că mă doare, bădăran şi mojic ce eşti.

— Cum?... Auz?... Ce fel?... murmură domnu Gogman rătăcit, căci auzind pe acea damă, se încredinţează din vocea ei că nu era odoara lui.

Toţi încep a rîde cu hohot şi sărmanul domnu Gogman, văzînd că fusese înşelat, luat în rîs şi compromis din cauza geloziei sale, iese fuga din clup ca un om pierdut în huietul mulţimei care se luase după dînsul ca după un obiect demn de toată curiozitatea...

Să lăsăm pe domnu Gogman, pe domnişoara Bărzoaiă şi pe mulţi alţii comparativi lor, căci asemenea intrigi ni sunt destul de cunoscute, şi. să intrăm îfL fondul istoriei căci este şi timpul:

S-a văzut că balul mascat este priimitor nu numai de lume vană, de lume corumptă şi nepăsătoare, dar şi de lume aleasă sau nobleţă, de oameni sistematici şi chiar liniştiţi şi morali, deosebirea Insă că aceşti din urmă îl frecuentă foarte rar şi poate mai mult din curiozitate. Această curiozitate, care turmentează neîncetat spiritul uman, aţîţă întrrio â dorinţa unei familii de cojocar a veni seara la telul, mascat ca să vază ce se petrec în-tr-un local atît de renumit.

Să facem mai intîi cunoştinţă cu această familie şi în urmă să intrăm eu dînsa în balul mascat.

Această familie se compunea de Sălcianu cojocarul, capul familiei, de Elisaveta, soţia sa, şi de o fată a lor ce-i zicea Maria, care era de o frumuseţă rară. Deşi meseriaşi, ei trăiau destul de bine din economiile ce făcuse bătrînul Sălcianu într-un interval de douăzeci ani. El realizase un capital de două mii galbeni, cumpărase casa în carea şedea mainainte eu chirie şi fiindcă era un om prea onest şi bun părinte se silise prin toate mijloacele de carii dispunea ea să dea o educaţie bună şi o învăţătură convenabilă unicei lor copile. Sălcianu era şi uman, căci de mai mulţi ani adăpostea în casa sa pe o tînără nepoată ce-i zicea Tincuţa şi care rămăsese orfană, fără ca pentru această binefacere să fi fost rugat de cineva.

Maria, fata Săkianului, ieşise de mai multe luni din pension şi tatăl săţi îi căuta un soţ bun cu care să fie fericită. Tincuţa era singura ei companie de lucru şi de petrecere. Intr-o duminecă, pe cînd ele conversau despre diferite lucruri, aflîndu-se cu dînsele şi bătrîna Săi-cianca, Tincuţa îricepe să vorbească:

— Mamă Elisavetd, zice ea, adresîndu-se către bătrîna Sălcianca. Ce să fie elupul acela unde se duce lumea în toate joile şi duminicile ca să petreacă?

— De, măieuliţă, ştiu şi eu ce o mai fi î... am îmbă- x

trînit şi nu am fost niciodată ca să văz ce este.

— Eu am auzit ce petrecere este elupul, zice tînăra Maria cu o voce dulce. Pe cînd mă aflam în pension

îmi spuneau fetele că mai toate damele vin mascate şi bărbaţii fără mască; că măştile supără pe cei de faţă; că. unii dănţuiesc după cîntecile celei mai bune muzici din Bucureşti şi că, în fine, toată lumea rîde, glumeşte şi este plină de veselie. -

— Trebuie să fie prea frumos! Ce zici, mamă Elisaveto? - - -

.— Ce să zic, Tincuţo mamă; decît că asemenea petreceri sunt potrivite şi plăcute pentru lumea cea mare care nu mai are ce face cu banii.

— Dar ce Domnul, observă Tincuţa, numai lumea cea mare trebuie să petreacă, numai lumea cea mare are bani!? Nu cumva ea este eu stema în frunte şi nu e făcută ca şi noi? Zău, mamă Elisaveto; aide să mergem astă-seară să vedem şi noi ce este: nu ştiu cum s-a întîmplat, dar s-a aprins în mine dorinţa ca să mă duc odată la clup şi pace, măcar de aş şti că cheltuiesc tot ce cîştig într-o săptămînă din cusătură.

— Ce copilăroasă eşti, Tincuţo! Ce să cauţi acolo, mamă?... ce-i să vezi?.

— Iaca, mi se pare c-oi să văz capre jucînd pe funie!... s-a sfîrşit, voi să merg la clup, şi pace!

— Dar o să se lege craii de tine,« Tincuţo, ş-apoi, tu care nu ştii o să-ţi pară rău în urmă că ai avut asemenea mulţumire care o să-ţi iasă pîn piele.

— Poftim vorbă!... dar; ce crezi că m-aş duce aşa ca să mă vază toţi?... ţi-ai găsit: oi să pui şi eu o mască ca toate celelalte şi oi să mă plimb ca ele. Cine o să mă cunoască dacă nu mă leg de nimeni?... In urmă, după ce ne-am sătura de preumblare, aş sta lâ un loc numai ca să privesc. Ce zici, Mario; aŞa e că o să facem pe Elisaveta să meargă cu ti oi?

— Scumpa mea verişoară, zice Maria; este adevărat că nu am avut niciodată mulţumirea sau dorinţa ca să merg la clup, cu toate acestea eu nu mă dau la o parte dacă voieşte muma mea.

— Auzi, mamă Elisaveto!... strigă cu bucurie Tin-cuţa îmbrăţişînd pe bătrîna Sălcianca. ţJite că şi Maria, cit este de înţeleaptă, vrea să meargă şi dînsa, dar ştii bine că nu spune, nici se hotărăşte aşa lesne.

— Vorbeşte, Mariuţo: vrei să mergem, mamă? Tu

ştii ce va să zică clupul şi dacă ne-ar fi iertat să-l vedem şi noi...

— Sunt şi eu curioasă ca să văz ce este, zice Maria; şi fiind mascate crez că nu vom fi supărate de nimeni şi vom petrece fără ca să ne cunoască cineva.

— Acum ce mai zici, mamă Elisaveto? reluă Tm-cuţa; mergem sau nu?

— Să mergem, Tincuţo, dar mai întîi socotesc că ne va trebui măşti, haine, mănuşi şi ne-ar costa prea mult cumpărîndu-le.

— Nu este trebuinţă să cumpărăm decît mănuşi, observă Maria; haine şi măşti vom lua cu chirie de la clup, pentru care vom plăti prea puţin lucru. Aceasta o ştiu tot de la fetele din pension.

— Atunci mă duc să cumpăr mănuşi pentru mama Elisaveta şi pentru mine. Maria are o pereche noi. Ce număr porţi, mamă Elisaveto?

— Nu ştiu carte, Tincuţo, dar vedeţi voi care ştiţi.

— Mama poartă numărul şase şi trei sferturi, zice Maria îndată.

— Ce mînă mică are mama Elisaveta!... eu port numărul şapte, dar nu mai aştept, ci mă duc în tîrg.

Tincuţa pleacă să cumpere mînuşi şi nu întîrzie de a se reîntoarce. Restul zilei îl întrebuinţează ca să se gătească şi seara pe la zece ore se pun într-o birjă şi vin la clup. Ele iau domine cu chirie, se îmbrac şi intru în sală unde găsesc lume multă. După ce se preumblu puţin, ele vin să se aşeze pe o canapea mulţumindu-se ca să privească şi să asculte muzica. Trecuse aproape o oră de cînd ele nu se mai sculase din locul ce ocupau şi voiau să plece, cînd domnu Mirinescu, fostul adiutant al doamnei Bruneaschi, şi care întă zbîrnîia în lume prin alte mijloace nu mai puţin onorabile, observînd pe acele trei măşti că nu intrighează pe nimeni şi că au venit să se anuieze, se hotărăşte a veni să le supere. In această intenţie, el se apropie de Maria şi începe a-i zice:

— Dar ce-mi staţi aci de două ceasuri paroponisite, şi nu rămîneaţi mai bine acasă să dormiţi pe sforăite?

Nimeni nu-i răspunde. El urmă:

— Ce, sunteţi mute cîtetrele, ori poate aţi venit cu rochiile sumese din mahalaua Dobrotesei ca să găsiţi muşterii?

Bătrîna Elisaveta şi Maria încep a tremura de indig-naţie, neştiind cum să facă ca să scape de acel tînăr imsportun. Tincuţa răspunde pentru toate:

— Ai face mai bine, domnule, să te plimbi şi să ne laşi în pace. Trebuie ca cineva să aibă o prea urîtă creştere ca să se agaţe de lume fără ca să-i dea pricină.

— Măre, ce spui? zice domnu Mirinescu, care ia în rîs acest răspuns ce trebuia să-l umilească. La hîrdău mi-ai învăţat să dai asemenea răspunsuri?

Şi zicînd acestea, el apucă de bărbie pe Tincuţa care-l. loveşte peste mină cu destulă putere pentru o femeie.

— Pleacă şi ne lasă, reluă Tincuţa; eşti nesuferit!... cazi pe lume ca iarna grea.

— Fă bine de nu te întinde, jupîneasă, c-apoi mă-nînci nişte caleavuri de le-i ţine minte multă vreme. Auzi obrăznicie, să mă lovească peste mină!?

Elisaveta, Maria şi Tincuţa nu îndrăznesc a mai profera un singură cuvînt; ele îşi plec capul şi se hotărăsc a suferi cu răbdare orice impertinenţe ale; acestui domn.

Domnu Mirinescu fusese observat de un tînăr domn ce se afla cu o mască lingă Măria. Acest tînăr era fratele cel mare al lui Grigore Dăngescu. îndată ce el vede pe domnu Mirinescu că maltratează pe cele trei măşti necunoscute, se scoală din locul unde şedea şi vine în faţa lui:

— Cu ce drept îţi permiţi, domnule, ca să insulţi pe nişte dame pe care nu le cunoşti?

Domnu Mirinescu rămîne uimit cînd vede pe Alexandru Dăngescu luîndu-le partida, dar cum el devenise insolent, îi răspunde îndată cO cel mai mare sînge rece:

— Dar dumneata, domnule, cu ce drept vii să-mi faci nişte observaţii pe carii poate nu am cea mai mică plăcere sa le priimesc.

— Cu dreptul de om cumsecade, viu să apăr pe aceste

dame în contra unui om ca dumneata care arăţi puţină cuviinţă în manierele dumitale.

— Manierele mele sunt mai bune decît ale dumitale, domnule, reluă Mirinescu cu insolenţă; te rog să te mărgineşti că-ţi găseşti beleaua cu mine.

— Mizerabile, ce. cutezi să zici, strigă Alexandru înfuriat; pleacă îndată de aici sau te pălmuiesc.

— Pe cine să pălmuieşti, mă rog?... dar ce crezi că eu nu am o mînă destul de ageră ca să-ţi sfărâme trei măsele în gură?

Alexandru este în culmea necazului şi fără a mai considera că se află într-un loc public ridică mina şi trage o palmă cu atîta putere şi aşa de bine aplicată pe obrazul domnului Mirinescu, că acesta, în zăpăceala sa, nu îndrăzneşte să i-o înapoieze. Lumea se adună din toate părţile împreună cu şeful poliţiei, care se afla în sală şi care, aflînd împrejurarea, goneşte pe Mirinescu din clup.

Elisaveta şi Tincuţa voiau să plece din clup numai-decît, dar Maria le reţine zicîndu-le:

— Ar fi o mare necuviinţă, mamă şi Tincuţo, ca să plecăm pînă nu vom mulţumi mai întîi acelui domn care s-a espus pentru noi.

— Ai dreptate, fata mea, zice Elisaveta; dar unde-l vom găsi în mulţime? Nu vezi în ce fierbere sunt toţi!

— Trebuie să vie, mamă, căci a lăsat singură pe dama mascată cu carea era, şi un om cumsecade ca dînsul nu se poate purta altfel.

— Mi se pare că acest domn trece mai totdauna pe uliţa noastră, observă Tincuţa. Ai băgat de seamă, mamă Elisaveto? Ştii cine este?

— Da, maică, eu îl cunosc prea bine, dar el nu crez să ne cunoască, li zice Alexandru şi este fiul lui cuconu Stamate Dăngescu, unde lucrează bărbatu-meu de mai mulţi ani. Este fiu de o familie foarte bună.

— Ce spui? zice Tincuţa. Se cunoaşte omul cumsecade de departe.

— Precum se cunoaşte şi licheaua tot de departe, adăogă Elisaveta.

Maria asculta fără să zică nimic. Ea aştepta pe Alexandru ca să-i mulţumească, cînd vede cu părere de rău că masca ce se afla lingă dînsa se scoală şi pleacă cu o altă mască, care vine să o ia. Elisaveta observă aceasta:

— Iată că masca care era cu acel domn a plecat, şi nu ar strica ca să plecăm şi noi.

— Nu se poate, mamă,- zice Maria; nu e frumos.

— Dar nu vezi că nu mai vine, Mariuţo?

— Atunci trebuie să-l căutăm şi să-i mulţumim negreşit.

— Faceţi bine de nu-l mai căutaţi, le zice Tincuţa; uite-l că vine spre noi.

In adevăr, Alexandru venea spre dînsele şi Maria simţi o mulţumire nespusă revăzîndu-l. El se apropie, se aşază lingă dînsele şi începe să le vorbească:

— Trebuie să fiţi prea nemulţumite, măscu-liţelor, de cele ce se întîmplară, şi negreşit că nu veţi fi întîlnit niciodată oameni atît de nemernici ca acel domn ce v-a supărat.

— Este adevărat, domnule Dăngescu, zice Maria; fără dumneavoastră poziţia noastră ar fi fost dificilă, şi nu ştim cum să vă mulţumim mai bine pentru ceea ce aţi avut bunătate a face pentru noi.

— Am făcut, măsculiţă, ceea ce era dator să facă oricare ar fi observat conduita acelui domn cu dumneavoastră. Dar să lăsăm aceasta, şi dă-mi voie să te întreb de unde ştii că mă numesc Dăngescu? Nu cumva am fericirea să vă cunosc?

— Această fericire crez că o avem numai noi, domnule Dăngescu. Dumneavoastră nu ne cunoaşteţi.

— Cel puţin îmi permiteţi onoarea ca să vă cunosc în viitor?

— Suntem de o familie ordinară, domnule Alexandre, si crez că aflînd-o veţi regreta curiozitatea ce aţi avut de a o cunoaşte.

— Oricine vei fi, măsculiţă, şi din orice familie, zice Alexandru Măriei, nu găsesc în dumneata nimic ordinar; din contra, dovedesc un limbagi frumos şi nişte maniere care-mi plac cu osebire.

— Sunteţi prea bun, domnule Alexandre; o persoană bine educată ca dumneata nu putea face altfel. Şi fiindcă doriţi să aflaţi cine suntem, această curiozitate vi se satisface: familiei noastre îi zice Sălcianu, tatăl meu este meseriaş şi crez că trebuie să-l cunoaşteţi căci de mai mulţi ani lucrează şi pentru casa dumneavoastră.

— O, da! cunosc prea bine pe amicul Salcianu; este omul cel mai onest şi îţi mărturisesc că-l iubesc prea muR.

— Merită dragostea tutulor, şi nici că mă aşteptam la contrariu, zice Maria cu mîndrie. Dar poziţia lui socială, precum şi a familiei, nu-i permite a avea amici în lumea cea mare, ci numai voitori de bine.

— Te înşeli, domnişoară, oamenii cumsecade au tot-dauna amici, iar nu voitori de bine, căci ei nu implor graţia nimărui. Meseriaşii, comercianţii îşi au deopotrivă stima în societate ca şi funcţionarii şi rentierii. Omul nu se naşte nobil, domnişoară, faptele îi nobilez sufletul şi o creştere bună îl ridică la gradul ce-i este rezervat în societatea bună. De aceea, mărturisesc că nu găsesc în dumneata descendentul unei familii de meseriaş, cum sunt privite meseriile la noi, ci o persoană demnă de toată stima. Sunt sigur, domnişoară, că tatăl dumneavoastră v-a dat într-un pension unde să fi do-bîndit un studiu care este neapărat trebuincios pentru orice om?

— Da, domnule Alexandre, şi îi sunt foarte recunoscătoare pentru aceasta. El este un bun părinte; a făcut totul pentru fericirea mea.

— Mai aveţi surori sau fraţi, domnişoară? întreabă Alexandru privind pe Tincuţa şi pe Elisaveta.

— Sunt unică la părinţi, domnule Dăngescu, şi persoanele cu carii am venit la clup este muma mea şi vara mea.

— îmi pare bine, zice Alexandru, complimentând pe Elisaveta şi pe Tincuţa, carii se scol să-i mulţumească.

— Trebuie să vi se pară foarte curios ca să ne vedeţi în clup... nu este aşa, domnule Dăngescu? zice Elisaveta acestuia.

— Pentru ce să mi se pară curios, doamna mea? Nu este liber cineva ca să se distreze cînd are plăcere?

— Aşa este, dar unei mume nu-i este iertat ca să vie la clup cu fete mari... şi-aceasta am simţit-o prea târziu.

— In adevăr, demoazelele nu trebuie să vie în clup, observă Alexandru, căci din nenorocire la noi clupul este o petrecere foarte imorală din cauza moralităţei care lipseşte oamenilor ce-l frecuentă.

— Dovadă de aceasta este împrejurarea de adineaori, zice Elisaveta; dar crede, domnule Dăngescu, că am fost conduse de curiozitate ca să ne facem o idee de ceea ce este petrecerea clupului, iar nicidecum de plăcere.

— Şi curiozitatea am avut-o eu, zice Tincuţa. Dar întâmplarea de astă-seară îmi va servi de exemplu ca să nu mai am pe viitor asemenea curiozităţi.

— Mi se pare, doamnele mele, că aveţi grabă să vă retrageţi din clup, zice Alexandru observîndu-le. Dacă nu mă înşel, mi se pare că eu vă reţiu.

— în adevăr, eram gata să plecăm, dar v-am aşteptat ca să vă mulţumim pentru îndatorarea ce ne-aţi făcut.

— Nu aveţi pentru ce, domnişoară Tincuţo, şi vă rog, dacă se poate, să nu mai fie vorbă de aceasta. Nu ştiu dacă priimiţi cu mulţumire ca să vă conduc eu pînă acasă: birjile se găsesc anevoie şi aşteptînd în capul scărei o să răciţi negreşit.

— Nu trebuie să vă deranjaţi pentru noi, domnule Alexandre; sunteţi aşa de bun că nu am şti niciodată cum să recunoaştem mai bine atîtea obligaţii.

— Nu jnă deranjez nicidecum, domnişoară Tincuţo, din contra, aceasta îmi va procura o plăcere nespusă şi totdeodată fericirea ca să vă cunosc mai bine.

— Atunci suntem la dispoziţia dumitale, domnule Dăngescu, zice Tincuţa fără să consulte pe nimeni. Nu este aşa, mamă Elisaveto, că trebuie să facem mulţumirea domnului Dăngescu?

— Negreşit, Tincuţo, zice Elisaveta, care se zăpăcise cu desăvîrşire de complezenţele tînărului Dăngescu.

— Vă mulţumesc, doamnele mele, pentru onoarea ce-mi faceţi, zice Alexandru sculîndu-se. Doamnă Săl-cianco, poftiţi braţul meu.

Elisaveta ia braţul lui Alexandru şi Maria şi Tincuţa îi urmează. Ele se duc la garderobă, las costumele de clup şi se îmbrac cu hainele lor. în timpul acesta, Alexandru se ocupase cu căutarea unei birje, şi după ce

găseşte una liberă, se pune într-însa cu Elisaveta, qu Maria şi cu Tincuţa şi le duce la locuinţa lor, care era o mică căsuţă frumoasă cu prăvălie în faţă. Ele se dau jos din trăsură şi deschid o portiţă care servea de intrare. Alexandru voia să plece, dar Elisaveta şi fetele îl rog să-şi dea osteneala a veni puţin în camera lor. Tînă-rul Dăngescu, care nu putea să refuze pe aceste femei, carii erau atît de delicate cu dînsul, le urmează şi intră într-o cameră prea curată şi bine mobilată. Elisaveta îl invită să se aşeze pe un fotoliu, ea se aşează vizavi şi Tincuţa alături; numai Maria lipsea în acest moment fiindcă era ocupată cu onorile obişnuite pentru oaspe-tul lor.

Ea se întoarce peste cîteva minute aducînd dulceaţă şi apă, şi Alexandru văzînd-o bine, căci pînă atunci nu avusese ocazia ca să deosibească dacă era frumoasă sau urîtă, se simte mişcat deodată ca printr-o electricitate.

— Pentru ce te superi, domnişoară Mario? îi zice el îndată ce o vede şi seulîndu-se să ia dulceaţă.

— Aceasta nu mă supără, domnule Alexandre, din contra, îmi face plăcere.

— Eşti prea bună, domnişoară... mă felicit că am cîş-tigat mult făcînd cunoştinţa unei familii atît de bună ca a dumneavoastră.

— Şi noi am cîştigat foarte mult că am avut cinstea să vă cunoaştem şi să vă vedem în casa noastră, zice Elisaveta îndată; şi credeţi că vom simţi o mulţumire nespusă cînd veţi avea bunătatea de a ne mai vizita în modesta noastră locuinţă.

— Voi veni adesea să vă văz dacă îmi daţi voie, zice Alexandru cu bucurie. îţi mulţumesc, domnişoară Mărie, pentru dulceaţă; îmi place foarte mult zmeura... crez că voi lua multă în casa dumneavoastră.

— Ori de cîte ori veţi avea plăcere, domnule Alexandre, îi zice Maria puind tava pe o masă şi aşezîndu-se lingă Tincuţa.

Alexandru nu se putea opri de a privi pe Maria şi aceasta pleca cu modestie capul de cîte ori întîlnea privirile acestui tînăr domn.

Maria era în adevăr prea frumoasă: ea avea o talie destul de fină pentru vîrsta sa de şasesprezece ani. Un păr des, castaniu era aşezat cu multă graţie pe un cap potrivit; o frunte curată şi albă lăsa să se vază nişte sprincene negre îmbinate, aşezate dasupra a doi ochi mari, albaştri, a căror căutătură era espresia fidelă a tot ce este mai tandru, mai dulce şi mai viu; nasul îi era potrivit; gura îi era mică şi rumenă şi lăsa să se desine un şir de dinţi albi şi proporţionaţi, carii cauzau admiraţia la cîţi o vedea zîmbind; figura ei era rotundă, albă şi prea curată; cu un cuvînt, natura împodobise pe această fată cu tot ce avea mai frumos şi mai sublim.

Alexandru era în vîrstă de douăzeci şi şapte ani, talia îi era de mijloc, părul negru lucios, coafat cu multă eleganţă, ochii căprui şi vii, sprincenile regulate şi bine pronunţate, şi o pieliţă aşa de albă şi curată că lăsa să se deosibească toate firele unei barbe negre, rotunde ce purta şi care îi şedea de minune.

Văzînd dinaintea sa pe o femeie aşa de frumoasă, cum nu întîlnise în viaţă-i, tînărul Dăngescu rămîne în estaz, aşa de puternică era impresia ce produsese asupră-i. Maria din parte-i nu-şi putea asemenea da socoteală de ce sufletul său era atît de mişcat ascultînd pe un om a cărui voce îi umplea inima.

Întâmplările de la clup şi frumoasa lui conduită cu dînsele îl făcu să ocupe cel mai minunat loc în inima Măriei.

Alexandru vede că este tîrziu şi că trebuie să plece, deşi ar fi dorit să rămîie în casa Sălcianului multă vreme. El îşi ia noapte bună de la Elisaveta şi de la ţinerile fete, şi promiţîndu-le că va veni să le vază adesea, se pune în trăsură şi pleacă. Ajungînd acasă, se dezbracă îndată şi se aşază în pat, dar el nu poate să doarmă toată noaptea. Imaginea Măriei era neîncetat înaintea lui şi se convinse în fine că era amorezat de dînsa cum nu fusese niciodată.

„Mi se pare că de mîine încolo voi avea mult de lucru, îşi zice Alexandru. Drumul meu va fi totdauna

pe uliţa Sălcianului: cel puţin de aş zări pe Maria de cîte ori voi trece!...“

După plecarea lui Alexandru, Elisaveta şi Tincuţa încep să-l laude; Maria asculta fără a zice nimic, şi dacă în acel moment nu vorbea de Alexandru, se gîndea însă mult la dînsul. Cum însă era tîrziu, îşi iau noapte bună una de la alta, Elisaveta se duce să se culce în camera unde se afla bărbatul ei, iar Maria şi Tincuţa, carii erau nedespărţite ziua şi noaptea şi carii ocupau o singură cameră, intrară asemenea să se culce. Cînd se puseră în pat, Maria declară că nu-i este somn.

— Ce fel, nu-ţi este somn, Mario? o întreabă Tincuţa; este destul de tîrziu, şi, dacă nu mă înşel, peste două ore se va face ziuă.

— Mi-a pierit somnul cu desăvîrşire, Tincuţo, şi mi se pare că aceasta provine din cauza unde nu sunt obicinuită să mă culc aşa tîrziu.

— Oare aceasta să fie cauza, verişoară? frică-mi este că trebuie să fie alta. Uite şi eu nu sunt obicinuită ca şi dumneata să mă culc tîrziu, cu toate acestea pic de somn.

— Dar ce să fie alt? întreabă îndată Maria. Socoteşti că împrejurarea de la clup?... crede-mă că am şi uitat-o.

— împrejurările se uit lesne, dar oamenii se ţin minte, şi drept să-ţi spui acel domn Alexandru Dăngescu e frumuşel, tînăr şi are nişte maniere cu femeile carii rămin neşterse din sufletul lor.

— Aşa este, Tincuţo? Cît e de nobil şi ce tînăr cumsecade! Nu crez să fie mulţi ca dînsul!

— Te plîng, Mariuţo. Mi se pare că ai început să-l iubeşti...

— Eu? zice cu grabă Maria. Crezi că iubesc pe domnu Alexandru?

— Da, da, îl iubeşti, verişoară, şi aceasta este o nenorocire pentru dumneata. Ce vei cîştiga dintr-un asemenea amor?

— O! nu crez că-l iubesc aşa de mult pe cît gîn-deşti; cu toate acestea, aş dori să-l văz adesea. Cînd ar

avea delicateţa să mai vie pe la noi, aş simţi o mulţumire nespusă!...

— Va veni, nu avea grijă, căci am băgat de seamă că te privea ca cum ar fi voit să te soarbă.

— Mă privea pe mine?

— Mult încă; mîine va trece pe aici, poate să nu intre în casă, dar îl vom vedea negreşit.

— Dumnezeul meu, Tincuţo, mă vei face să-l aştept toată ziua la fereastă!...

— îl vom aştepta amîndouă căci nu avem altceva de făcut; să nu crezi însă că şi eu îl voi privi ca dumneata Mario: ceea ce simţi pentru dînsul este amor, de vreme ce eu îl privesc ca pe un prieten care iubeşte şi care este iubit de verişoara mea.

— Eşti dar convinsă că-l iu... besc..., nu este aşa„ Tincuţo?

— Cînd mi-ai zice altfel, ţi-aş spune că minţi.

— Şi poate ai avea dreptate. Am început să mă gîn-desc numai la acel domn şi această gîndire îmi umple sufletul de mulţumire.

Tincuţa nu-i răspunde nimic; ea era aşa de ostenită încît nu mai putea ţine ochii deschişi. Maria urmă:

— Mîine vom sta amîndouă la fereastă cu lucru, şi,, vorbind de dînsul, îi vom pîndi trecerea. Dar ce, nu mai vorbeşti, Tincuţo?

— Auz? ce spui? întreabă Tincuţa cu o voce leneşă şi deschizînd ochii pe jumătate.

— Credeam că eşti încă deşteaptă?

— Ba mi-este somn de nu mai poci. Lasă, Mariuţo; mîine vom avea destul timp ca să vorbim de aceasta.

— Atunci, somn bun, Tincuţo.

— Şi dumitale asemenea, dragă verişoară, mulţumeşte Tincuţa gata să adoarmă.

După această convorbire se face linişte. Tincuţa adoarme după cîteva minute, iar Maria nu putu să în-chiză ochii toată noaptea; abia despre ziuă ea căzu subt influinţa somnului căruia nu poate rezista nici o fiinţă, umană ce se bucură de o bună sănătate.

CAPITUL VIII
FATA CROITORULUI

Trei luni trecură de la acea seară de bal mascat; nu se mai zărea nici o umbră a iernei: cîmpiile erau acoperite de verdeaţă şi de flori, arborii erau încărcaţi de frunzele lor, natura era radioasă, căci se găsea în sezonul de primăvară cînd totul este în mişcare, totul îşi redobîndeşte viaţa.

Ce de lucruri nu se petrecuse în cele trei luni trecute!... Aceasta o vom afla mai în urmă. Vom lua mai întîi o zi de la început, o miercure memorabilă, şi ne vom introduce într-o casă cu două etaje, situată în una din principalele strade ale Batiştei în care locuia familia Dăngeştilor. Această familie se compunea de trei membri: de Stamate Dăngescu, capul, de Elena, soţia lui, şi de Alexandru, unicul lor fiu. Stamate Dăngescu era în vîrstă de şasezeci ani împliniţi; corpul său era plin, talia sa de mijloc şi avea o înfăţişare care anunţa de la prima vedere asprimea şi răutatea; sprincenile lui tare pronunţate erau lăsate totdauna pe nişte ochi negri, din carii ieşa o căutătură cruntă şi posomorită, ceea ce da acestui om un aer cu desăvîrşire respingător. Gura, nasul îi erau potrivite, dar diformele încreţituri ce se desinau împrejurul lor, dovedeau un suflet negru şi neomenos, şi ce e drept natura nu se înşelase. Elena, soţia lui, atinsese de al patruzeci şi cincilea an: aceasta era o femeie uscăţivă şi prea slabă, şi îndată ce ar fi aruncat cineva asupră-i o privire observătoare, ar fi constatat pe fizionomia ei un şir de suferinţe pe care le năbuşea în sufletul său. Ea era smeadă; părul, sprincenile şi ochii negri, gura mică, nasul regulat, pieliţa prea albă, talia de mijloc, şi avea o înfăţişare aşa de atrăgătore şi blîndă îneît trebuia să o iubească oricine o vedea.

Nobilul caracter al acestei femei şi al lui Alexandru, fiul său, nu corăspundea nicidecum cu al brutalului Stamate, cu care Elena se măritase după găsirea cu cale a părinţilor ei.

De un an trecut, bătrînul Dăngescu luase în serviciul său pe un Neagu Bolboacă, care nu era altul decît fiul ţiganului din satul Ciochina, furul arendaşului după acea proprietate, răpitorul Virginiei, subt numele de Ne-greanu, şi omorî torul Nodrea-nului. Ne aducem aminte că pentru această din urmă crimă el fusese osîndit la ocnă pe viaţă, de unde urma să nu mai iasă, nici să spere vreodată îndurare.

Dar s-a văzut adesea că legile cîteodată nu se ţin în toată întregimea lor şi că criminelul scapă dacă este protejat de un om bogat şi cu influenţă.

Din întîmplare, Dăngescu fusese cel mai mare inemic al Nodreanului din împrejurări de interese şi de familie, căci era rudă cu dînsul. Cînd el află de omorîrea Nodreanului, dori să vază pe asasin şi să se silească prin toate mijloacele ca să-l scape de osîndă. Cum însă nu putea deocamdată, căci crima lui Bolboacă făcuse un zgomot mare în toată ţara şi mai cu osebire în Bucureşti, după trecere de un an făcu astfel că dobîndi iertarea lui şi-l numi vătaf de curte, post pe care Bolboacă îl priimi cu recunoştinţă.

In puţin timp, Bolboacă se ataşă aşa de mult de Dăngescu, încît făcu pe acesta să-l iubească şi să-l aibă de cel mai bun confident al său.

Să vedem însă prin ce mijloace Bolboacă ajunsese la o aşa mare favoare a unui om neapropiat ca Stamate Dăngescu.

Se ştie şi se vede în toate zilele că la mulţi bărbaţi şi femei le zbor minţile tocmai la bătrîneţe şi că sunt mai rău decît cei tineri, căci esagerează şi-şi pierd ruşinea cu desăvîrşire. în numărul acestora intra şi Stamate Dăngescu, care, deşi într-o vîrstă destul de înaintată, era prea berbant, şi intendantul său, vătaful său de curte, avea misia particulară de a face umbletele necesarii sau mai bine de a fi mijlocitorul intrigilor sale amoroase, pe care servicii le îndeplinea cu artă şi ponc-tualitate şi pentru care era bine răsplătit. Dar nu fu tot aşa cu împrejurarea următoare. Dăngescu, trecînd într-o zi pe strada de lingă Biserica cu sfinţi, zărise dinaintea unei prăvălii de croitor pe o tînără fată care-i plăcu cu osebire. îndată ce soseşte acasă, cheamă pe Rol-boacă şi comunicîndu-i această nuvelă, îi ordonă să nu întîrzie şi să facă ce va şti ca să io aducă negreşit. Bol-boacă pleacă din acel moment ca să îndeplinească această onorabilă misie. îi fu însă cu neputinţă ca să reu-şască, căci fetele de meseriaşi nu se înduplec lesner nici îşi vînd onoarea pe bani. El comunică refuzul fetei stăpînului său şi acesta, nemulţumit, îl goni din camera sa. Ce trebuia să facă, căci cu cît era anevoie de înduplecat fata croitorului, căreia îi zicea Frusina, cu atît Dăngescu stăruia să-şi satisfacă pasiunea cu orice preţ. Bolboacă văzu bine că trebuia să cază în dizgraţia lui în cazul cînd nu s-ar arăta demn de a binemerita recompensele ce i se făceau. Ca om viclean, rafinfat] în puşcării, se gîndi la un mijloc pe care-l crezu cel mai nemerit ca să ajungă la scop. El făcu cunoştinţă cu toate femeile bătrîne din vecinătatea croitorului, fiindcă babele sunt totdauna instrumentele cele mai sigure şi cele mai capabile pentru a săvîrşi orice crime cînd sunt bine plătite. Cum diavolul inspiră totdauna pe mizerabili în întreprinderile lor infame, Bolboacă dovedeşte pe o moaşă bătrînă, care ocupa o cameră într-o mică casă, ce era aşezată în faţa prăvăliei croitorului, şi la carea Frusina venea adesea, atît ca la o vecină cît şi ca la o amică a' familiei, căci ea era moaşa mumei sale.

Încunoştiinţîndu-se de aceasta, Bolboacă, fără a pierde timpul, se duce la moaşă, îi cere întîlnire la o oră înaintată a nopţei şi bătrâna i-o acordă cu mulţumire. El se întoarce acasă fără a vorbi Dăngescului despre aceasta, şi cînd sună unsprezece ore din noapte pleacă fără ca să fie văzut de cineva şi vine la moaşă, care îl aştepta şi pe care o găseşte singură.

Moaşa era o femeie gîrbovită; ea era în vârstă de şaptezeci ani, purta perucă, sprincenile îi erau albe, avea nişte ochi mici, înfundaţi în orbita lor, şi o fizionomie cu atîtea încreţituri şi atît de decompusă, că nu se putea cunoaşte dacă fusese albă sau neagră; nasul îi era lung şi gros, iar vîrful lui era vînăt şi cădea pe o gură veştedă înăuntru căreia nu se mai vedea nici o urmă de dinţi, a căror lipsă o făcea neîncetat să rumege ca animalele. îşi poate dar cineva lesne închipui ca ce lucru era moaşa Sultana de lîngă Biserica cu sfinţi.

— Iată-mă că am venit, -mamă moaşo, şi îmi pare bine că te găsesc, zice Bolboacă după ce intră în casă.

— Te aşteptam, domnişorule, răspunde moaşa, şi credeam, să te crează Dumnezeu, că nu socoteam să vii căci întîlnirea ce mi-ai cerut pentru astă-seară am cre-zut-o de glumă. Dar poftim, şedeţi!

— Cu plăcere, mamă moaşă, zice Bolboacă, aşezîn-du-se pe un scaun de lemn cu trei picere, ce se prezentă dinaintea lui şi oare era singurul în cameră, căci toată mobila se compunea de acel scaun cu trei picere, de o ladă odorogită, de o icoană veche de cîrtie neîncadrată, lipită cu cocă de zid, şi de un pat de scînduri acoperit de o saltea de paie. Toate acestea, Bolboacă le petrecu printr-o singură privire şi simţi o bucurie nespusă că o găseşte în aşa mare mizerie.

— Aş dori să aflu, domnişorule, ce vînt te-a adus pe la mine? întreabă moaşa pe Bolboacă, observîndu-l cu curiozitate. Nu cumva vreun drăguţ de hamor îţi usucă sufleţelul? Ia spune-mi, mînca-ţi-aş guriţa!

— O! bată-te sănătatea, mamă moaşă, cum ghicişi? aşa, mămucă, uite afurisita de dragoste este lucru mare.

— Iaca vorbă! dar cum păcatele să fie lucru mare? că doar n-o fi pietre nestemate, ş-apoi să vedem puţin; spune-mi pe cine iubeşti? o cunosc eu?

— Foarte bine încă... ghiceşte cine este?

— Ca s-o ghicesc din gînd, nu sunt năzdravănă, dar întîi să dau cu cărţile şi mai-mai că mă bizui să-ţi spui.

— Ce, ştii să dai cu cărţile? întreabă Bolboacă pre-făcînd mirarea.

— Eu să nu ştiu? Apoi, măiculiţă, se vede că nu eşti din Bucureşti dacă n-ai auzit de moaşa Sultana de lîngă Biserica cu sfinţi. Dar a rămas un om ca să nu vie să-i ghicesc norocul!?... uite, numai eu nu am noroc; mi-a murit trei îngeraşi de copii în doi ani, şi cînd mă gîndesc la dînşii, mi se rupe băierile inimei.

— Dumnezeu să-i ierte, mamă moaşă; dumneata să trăieşti; aşa a fost să fie de la Dumnezeu.

— Că bine zici, măiculiţă; dacă n-a fost zile, cine se poate pune împotriva voinţei lui Dumnezeu!

— Să lăsăm pe morţi în pace, zice Bglboacă cu nerăbdare. Ia să vedem de ceea ce vorbirăm.

— Acum, măiculiţă; dar nu ştiu unde păcatele am pus pustiile de cărţi.

— Caută-le mai curînd, căci este tîrziu şi nu poci aştepta mult.

— Numaidecît, zice moaşa căutînd cărţile pe subt saltea. Iată că le-am găsit, adăogă ea, arătînd o pereche de cărţi a căror durată părea a fi fost de un secol şi carii erau aşa de negre şi aşa de moleşite că se încovoiau ca nişte bucăţi de cîrpe.

— Alte cărţi mai bune nu ai? întreabă Bolboacă privind cu scîrbă pe cele ce se aflau în mîna moaşei.

— Ba am două perechi noi, răspunde moaşa cu importanţă. Acestea însă sunt mai norocoase fiindcă niciodată nu m-au înşelat.

— Acum fie carii vor fi, numai să vedem ce spun.

— Numaidecît, măiculiţă; ce fel de ochi ai? întreabă ea amestecînd cărţile. Eu sunt bătrînă şi noaptea încailea nu văz deloc.

— Ochii mei sunt negri, răspunde Bolboacă apro-piindu-se cu scăunaşul lîngă moaşă şi puind sfeşnicul în pat ca să lumineze mai bine.

Baba murmură cîteva cuvinte amestecînd cărţile şi după aceea le întinde dinaintea ei pe pat.

— Uite, măiculiţă zice ea privindu-le; dumneata te ridici cu un crai de ghindă care o să-ţi fie vrăjmaş de moarte şi care o să te caute cu un crai de roşu şi cu altul de tobă ca să-ţi facă un rău mare. O să dai, măi-culiţă, de o belea mare; uite necazul îţi cade în faţă. Dar cine este o damă de tobă care cade cu dumneata în casă şi nu te vede bine?

— Nu ştiu, răspunde Bolboacă turburat, gîndindu-se că aceea trebuie să fie Elena Dăngeasca.

— Să te fereşti de dama asta de tobă că nu-ţi voieşte binele. Ascultă-mă ce-ţi spui căci cărţile mele nu mă mint niciodată.

— M-oi feri, mamă moaşă, dar aceasta nu mă interesează; spune-mi de dragoste.

Dumneata nu iubeşti pe nimeni, zice moaşa observi nd cărţile; uite că nu cazi cu nici o femeie. Dar eşti îngrijat, eşti nemulţumit grozav. Ce supărare ai?

— Am multe supărări, cu toate acestea aş dori să aflu ce arăt cărţile?.

— Ţi-aş spune, mamă, dar îmi este că te mîhneşti, ş-apoi cine ştie, şi cărţile mint cîteodată.

— Vorbeşte, căci nu mă supăr nicidecum, zise Bol-boacă cu neastâmpăr.

— Uite, măiculiţă, parcă un crai de ghindă te-a rugat să faci ce-i şti ca să aibă pe o damă de verde şi dumneata nu că n-ai vrea, dar ţi se pare că n-îi să poţi.

— Ce spui? aşa zic cărţile?

— Tocmai aşa, reluă baba, şi dumneata, cum îţi mai spusei, nu iubeşti pe nici o femeie pentru că nu cazi cu nici una.

— Se poate să fie şi una ca aceasta, dar parcă-mi ziseşi că sunt rugat de un crai de ghindă ca să-l fac să aibă pe o damă de verde. Fii bună de-mi spune dacă, după cum arată cărţile, voi izbuti sau nu?

— Cum să nu-ţi spui, mînca-ţi-aş ochişorii. Uite iz-bînda îţi cade cu temei de la o damă de roşu.

— Asta voiam să ştiu, zice îndată Bolboacă. Acum lasă cărţile la o parte, mamă moaşă, şi să vorbim despre împrejurarea care m-a făcut să viu la dumneata.

— Să vorbim, măiculiţă, zise baba strîngînd cărţile şi aruncîndu-le într-un colţ al patului. Dacă socoteşti că eu poci să fiu de vreun ajutor, voi sluji cu plăcere pe un domnişor cumsecade ca dumneata.

— Şi dumneata eşti foarte cumsecade, precum am auzit, se grăbeşte a zice Bolboacă ca să corăspunză la cinstea ce i se făcea, fiindcă şi tâlharii au cîteodată obiceiul să se cinstească în întreţinerile şi chiar în comploturile lor; cu onoarea se servă toată lumea, pînă şi omo-rîtorii din fundul ocnei.

Bolboacă reluă:

— Ascultă, mamă, vrei să facem un negoţ fără ca să ne costisească o para măcar?... şi, întovărăşindu-ne amîndoi, să cîştigăm şasezeci galbeni în eîteva zile?

— Cum să nu voiesc, domnişorule!... auzi vorbă! Şasezeci galbeni de colea sunt?...

— Ei bine, treizeci vor fi ai dumitale şi treizeci ai mei, numai să fii în stare să-i cîştigi.

— Spune-mi ce trebuie să fac şi, dacăvoi putea, nu mă dau la o parte de tovărăşie, căci, Dumnezeu să mă ierte, sunt o femeie săracă şi numai el ştie cum şi ce fel.

— Nu voi să umblu pe drumuri încrucişate, ci voi alege pe cel drept. Uite, mamă moaşă, ce este vorba: o persoană mare şi bogată a trecut pe uliţa de aici şi a văzut o fată prea frumoasă care şedea la poartă; o iubeşte grozav şi fiindcă eu sunt vătaful de curte şi credinciosul lui, m-a însărcinat să fac ce voi şti, cum văzuşi şi din datul cărţilor, ca să i-o aduc într-o seară. Din cercetările mele, am auzit că eşti prietena ei şi a familiei, şi am venit să-ţi propui aceasta. Dacă socoteşti că vom izbuti, eu îţi şi dau arvună acum înainte, banii pe jumătate, iar cealaltă jumătate, dupe ce se va săvîrşi totul.

— Prea bine, domnişorule; dar mai întîi, să v-edem cine este fata aceea care a plăcut acelei persoane mari şi bogate?

— Este Frusina, fata croitorului, care sade peste drum de aici şi care vine mai totdauna la dumneata.

— Frusina! strigă moaşa cu mirare. în adevăr o cunosc prea bine, dar nu ştiu, domnişorule, dacă va priimi fata; eu una nu prea crez. Frusina este prea ciudată şi tată-său e lucru mare.

— Atunci, ce trebuie să facem? întreabă Bolboacă cu neastîmpăr. Nu ştii ceva fermece, mamă moaşo?

— Le ştiam odată, domnişorule, dar m-am lăsat de ele de cînd mi-a murit copiii.

— Uite, mai rup din partea mea de galbeni încă zece şi îţi vine patruzeci de gălbenuşi. Ce zici? Aşa este că nu se leapădă de la mînă o sumă aşa de bună?

— Bună de tot, răspunde moaşa, dar crede-mă, coco-naşul mamii, că, deşi doresc din suflet să-ţi împlinesc cererea, dar, ca dracu, astă-seară ca niciodată nu-mi plesneşte nimic în minte.

— Atunci să-ţi spui şi eu o părere a mea şi socotesc că va fi cea mai nemerită. Ascultă, mamă moaşo: cum eşti bună prietenă cu fata, mîine, miercuri,nu mai departe, să o chemi la dumneata şi să-i spui că te-a rugat o cocoană ca să găseşti pe cineva să-i coasă frumos şi să-i festoneze mai multe lucruri; sunt sigur că fata o să priimească şi seara să apuci cu dînsa pe uliţa din dos de lingă biserica Batiştei şi să intraţi pe portiţa din fundul grădinei, unde se văd doi salcîmi mari. In grădină să te uiţi spre casă şi vei vedea o odaie a cărei uşă va fi deschisă; să intraţi fără temere înăuntru, eu voi fi acolo şi vă voi întreba îndată ce poftiţi; dumneata să-mi răspunzi că ai adus pe cusătoreasă, şi la acest răspuns voi pleca îndată prefăcîndu-mă că mă duc să înştiinţez pe coconiţa. După plecarea mea, să rogi pe fată să-ţi dea voie a te lăsa să te duci la o femeie ce şade alături şi unde ai treabă, încredinţînd-o că peste un sfert de ceas te vei întoarce negreşit. Fata îţi va da voie şi la ieşire-ţi din odaie îţi voi plăti şi ceilalţi douăzeci galbeni, după a căror priimire să pleci şi să nu te întorci decît peste un ceas. Ai? Ce zici, mamă moaşo, despre această idee?

— Zic că este minunată şi că ai un cap cum nu am văzut multe. Mă iartă, dar te pricepi, zău, în lucruri de astea mai bine decît o femeie.

— Omul zdravăn se pricepe în toate, zice Bolboacă cu mîndrie. Dar să lăsăm vorbele de prisos; spune-mi, ne-am înţeles acum?

— Aşa gîndesc, domnişorule, că ne-am înţeles prea destul.

— îmi făgăduieşti că mîine seara vi negreşit cu fata? întreabă Bolboacă sunînd galbenii în buzunar.

— Iţi făgăduiesc pe cinstea şi pe capul meu, răspunde moaşa îndată ce aude fermecătorul sunet al aurului. Fii sigur de aceasta ca de luminile ochilor.

— Aşadar, priimeşti arvună.

Şi zicînd acestea, Bolboacă numără moaşei douăzeci galbeni ferecaţi frumoşi. La vederea aurului, moaşa crede că este un vis, şi cu o lăcomie băbească ea strînge banii într-o legătură şi-i vîră în sin. Bolboacă observă mişcările moaşei şi bucuria lui fu mare cînd se încredinţă din aceasta că dorinţa stăpînului său era ca şi împlinită. El nu voi să rămîie mai mult, căci ora era prea înaintată şi avea grabă a se duce să încunoştiinţeze pe Dăngescu.

— Noapte bună, mamă moaşă, zice el ieşind din casă. Nu uita că mîine te aştept înserat în odaia din grădină.

— Fii pe pace, domnişorule, îi zice mogşa închizînd uşa după dînsul.

Bolboaeă vine în grabă acasă, se dezbracă de manta, îşi lasă şapca şi se urcă repede în camera stăpînului său. El îi spune în puţine cuvinte tot ce se petrecuse între dînsul cu acea moaşă bătrînă şi Dăngescu, în bucuria lui, îi dăruieşte un ceasornic de aur prea frumos şi foarte scump. După ce se mai întreţinură cîtva timp despre aceasta, Bolboaeă iese din camera Dăngescului şi se coboară în a lui ca să se culce.

A doua zi, moaşa cheamă pe Frusina la dînsa. Tînăra fată vine îndată şi cînd amîndouă se găsesc singure în camera moaşei; aceasta începe să-i vorbească:

— Astă-noapte am fost prea bolnavă, Frusinico: am avut o durere de inimă grozavă; era să mor, draga ma-mii, dacă nu se întâmpla să am puţin rachiu de izmă în sticla aceea după fereastă.

— Pentru ce nu ai venit la noi, mamă moaşo, să ne dai de veste?

— Dar puteam să mă mişc din pat, măiculiţă?... cînd m-a apucat durerea, parcă îmi bătuse cineva un piron în inimă. Zău că nu credeam să mai apuc ziua albă.

— Vezi dumneata, biată mamă moşică, zice tînăra Frusina compătimind. Să fii aşa de bolnavă şi noi să nu ştim nimic!... Dar bine că a fost boala trecătoare; cum te simţi astăzi, mamă moaşo?

— Mulţumesc lui Dumnezeu, sunt mai binişor, zice moaşa cu o voce miuită. Ce face maică-ta, Frusinico?

— Este sănătoasă, mamă moaşo; am lăsat-o lucrînd.

— Dar dumneata ce mai lucrezi, măiculiţă?

— Astăzi nu am nimic de lucru, dar ca să fac ceva, mă voi apuca să împletesc ciorapi.

— Ce spui? Nu ai de lucru? Atunci bine am făcut de am făgăduit la o cocoană ca să-i festonezi nişte lucruri.

— Vorbeşte mai desluşit, mamă moaşo, căci nu te înţelg bine.

— Uite, măiculiţă: ieri după-prînz a venit o prietenă a mea să mă întrebe dacă ştiu pe cineva care să coasă bine şi să festoneze frumos pentru o cocoană mare. Şi eu m-am gîndit la dumneata, Frusinico, şi drept să-ţi spui, i-am zis că te voi duce astăzi la acea cocoană, Voieşti să mergem împreună la dînsa?

— Cu plăcere, mamă moaşă, zice Frusina îndată; dar mai întîi,trebuie să-mi cer vdie de la mama.

— Pentru ce să mai spui mumei dumitale?... poate să nu te lase şi să dau de ruşine..

— Mă lasă cu dumneata, nu avea grijă. Ş-apoi dacă meseria noastră este ca să lucrăm cu acu, mi se pare că avem şi de datorie să alergăm după lucru.

— Oricum, nu voi ca să ştie mama dumitale pînă nu ne vom întoarce de la acea cocoană, fiindcă voi să se pomenească deodată cu lucru mult ca să se bucure. In urmă va afla şi de unde este, căci crede-mă, măiculiţă, să te crează Dumnezeu, uite nici eu nu ştiu cum o cheamă pe acea cocoană.

— Ce fel, prietena dumitale nu ţi-a spus?

— Ba mi-a spus, măiculiţă, şi pînă mai adineaori îi aveam numele în gură, dar l-am uitat ca păcatele. Vezi, bătrîneţea asta ridică de la om şi ţinerea de minte. Dar ştiu unde sade, Frusinico, ştiu foarte bine încă şi nu este departe de aici: şade mai încolo, pe lîngă biserica Batiştei.

— Bine, mamă moaşo, n-oi spune nimic mamii dacă găseşti dumneata de cuviinţă. Merg cu plăcere la acea cocoană ca să iau de lucru. Avem şi nevoie căci suntem, cum ştii, o mulţime de copii.

— Mai încape vorbă, Frusinico; tocmai la asta mă gîndeam şi eu cînd am făgăduit prietenei mele că te duc acolo.

— Cînd mergem, mamă moaşo?

— După-prînz, frumuşica mamii: cam înserat.

— Pentru ce să nu mergem acum?

— Aşa mi-a zis prietena mea că cocoana aceea nu priimeşte înaintea prînzului pe nimeni, fiindcă-i vine lume multă, dar înserat se scoală după somn şi are vreme destulă ca să-ţi arate ce să faci şi cum să-i lucrezi.

— Dacă este aşa, ne vom duce înserat, numai să dea Dumnezeu să fii sănătoasă ca să poţi umbla.

— Să dea milostivul, guriţa mamii, că mult sunt bă-trînă şi prăpădită.

— Acum mă duc acasă, zice Frusina, sculîndu-se ca

Să plece. Trebuie să dau fraţilor mei celor mici să mă-nînce.

— Du-te mamă, şi fii gata de plecare cînd apune soarele.

— Voi veni negreşit, zice Frusina deschizînd uşa.

— Şi vezi de nu spune mumei dumitale nimic, adăogă baba ieşind după dînsa.

— Nu avea grijă; dacă ţi-am făgăduit odată că nu-i spui, fii sigură că voi păstra secretul.

Frusina se depărtează sărind de bucurie şi moaşa ră-mîiiid singură face cugetările următoare:

„îmi pare rău de această copilă, îşi zice ea, dar nu sunt a bogată ca să lepăd de la mină patruzeci de găl-benaşi. Dumnezeu mă ştie şi pe mine. Afară de aceasta nu am făgăduit vătafului acelui boier ca să amăgesc pe fată, ci numai să i-o due acolo. Dacă n-o vrea fata, ştiu bine că nu-i va da cu toporu în cap,căci nu are pentru ce. Eu o voi lăsa acolo şi cînd mă voi întoarce ca să o iau, mă voi preface că mă mir, voi plînge, îmi voi frînge mîinile, voi face astfel ca să nu mă învinovăţească pe mine.“

După aceste cugetări, moaşa ia o bucată de pîine şi puţină brînză ca să mănînce, şi în urmă se dete după diferite lucrări menajere aşteptînd ora cînd trebuia să se ducă cu fata.

O zi trece foarte curînd. Pentru Frusina însă trecuse prea anevoie, căci ea era prea nerăbdătoare. Toată ziua ea nu făcuse alt decît a se gîndi cum să se prezinte înaintea unei dame mari ca să nu o crează de neroadă, şi ce să ceară pentru lucru cînd o va întreba de preţ. Aceasta mai cu seamă o făcea să se roşască în temerea de a nu greşi, şi ca să scape de ridicol, găsi de cuviinţă să lase pe acea cocoană să-i dea ce va voi şi să-i arate că este mulţumită. Frusina împletea la ciorap cînd băgă de seamă că soarele apune. Inima ei începe să palpite şi o durere de cap o coprinse deodată. Sufletul ei era mîh-nit, dar nu ştia pentru ce.

„Dumnezeul meu, ce am astă-seară? Să fie oare vreo presimţire că mi se va întîmpla ceva?“

În urmă cugetă:

„Dar ce să mi se întîmple?... Mă duc să iau de lucru, aceasta este foarte lesne de înţeles; şi dacă mă doare capul, pricina trebuie să fie unde m-am gîndit prea mult la un loc şi fiindcă am aşteptat cu atîta nerăbdare.“

După aceste cugetări, ea se îmbracă curat şi, pretes-tînd către muma sa că se duce la o vecină, iese din casă şi găseşte pe moaşa la poartă unde o aştepta.

— Aide, Frusinico, să mergem, îi zice moaşa cînd o vede. Te aştept aci de o jumătate de ceas.

— lată-mă, mamă moaşo; sunt gata. Socotesc că am venit tocmai cînd ne-a fost vorba, căci abia dacă a apus soarele.

— Aşa este, măiculiţă, ai dreptate.

Şi după ce se schimbă aceste vorbe între dînsele plecară împreună fără a fi văzute de nimeni. Cum casa Dăngescului nu era departe de acolo, ele ajung prea cu-rînd la portiţa grădinei care era întredeschisă.

— Iată salcîmii, strigă moaşa cînd fură aproape de portiţă. Am ajuns.

— Unde am ajuns, mamă moaşo? întreabă Frusina surprinsă.

— La cocoana care-ţi va da de lucru.

— Dar nu văz nici o casă dinaintea noastră, observă Frusina cu mai multă surprindere.

— Noi intrăm pîn grădină, căci aşa mi-a spus prietena mea; întîi că este drumul mai de drept, şi al doilea că şi pe aici intră lume destulă.

Tînăra fată nu mai zice nimic; ea urmează pe moaşă în nesimţire fără ca să poată înţelege cel mai mic lucru din cîte se petreceau. Ele străbat grădina şi moaşa îşi îndreptează paşii spre camera a cărei uşă se prezantă dinaintea ei.

— Vom intra în odaia aceea, zice ea Frusinei, şi vom aştepta acolo pînă va de ştire cocoanei că ai venit. Ia ascultă, Frusinico, ai spus mumei dumitale despre aceasta?

— Nu i-am spus. Dar ce, nu am făcut bine? Nu mi-ai zis dumneata ca să nu-i spui?

— Bine ai făcut, fata mamii, puteai însă să-i şi spui căci nu făceai nici o greşală. Dar iată că am ajuns: să intrăm.

Moaşa bate la uşa camerei despre carea îi vorbise Bolboacă şi acesta, care le aştepta, iese îndată să le prii-mească. m

— Poftiţi, le zise el deschizînd uşa.

Moaşa intră în cameră cu Frusina, şi Bolboacă le invită să se aşeze pe scaunile ce le aduce.

— Poci avea norocirea ca să ştiu cine sunteţi? le întrebă el, prefăcîndu-se a nu cunoaşte pe moaşă.

— Eu sunt moaşa Sultana de lîngă Biserica cu sfinţi, şi dumneiei este Frusinica, neapoata mea.

— îmi pare bine, zice Bolboacă făcînd un compliment Frusinei,care se scoală îndată să-i mulţumească. Cu ce vă poci sluji, cocoană Sultano? adăogă el privind pe moaşă.

— Să vedeţi, domnule. Ieri înserat a venit la mine o prietenă şi m-a rugat să aduc cocoanei care locuieşte în casa aceasta pe o cusătoreasă meşteră, şi fiindcă Frusina, nepoata mea, coase şi festonează ca un înger, am adus-o pe dînsa.

— Prea bine ai făcut, zice Bolboacă privind pe Frusina. Mă voi duce îndată să înştiinţez pe coconiţa, şi ca să nu rămîneţi singure, voi trimite pe nevasta mea să vă ţie de vorbă. Dar trebuie să fiţi ostenite şi puţină apă rece v-ar răcori de minune.

Şi zidnd aceasta, vătaful de curte oferă Frusinei şi moaşei cîte o farfuriuţă cu dulceaţă şi cîte un pahar cu apă.

— Acum, doamnele mele, mă duc să văz ce face coconiţa, zice Bolboacă, deschizînd uşa care răspundea în o altă cameră în care intră după ce mai întîi face moaşei un semn pe furiş.

— Ce oameni cumsecade se găsesc în aceste case de boieri! zice Frusina după ce rămîne singură cu moaşa.

— Sunt crescuţi bine, măiculiţă, de aceea ştiu să mulţumească pe oamenii carii le intru în casă.

— Cine să fie omul acesta întreabă Frusina.

— Este vătaful de curte.

— De unde ştii, mamă moaşo, că este vătaful de curte? Mi se părea că nu vă cunoşteaţi cînd am intrat în casă?

La această întrebare, moaşa rămîne confuză, dar cum ea nu-şi pierdu cumpătul, răspunde îndată:

— Prietena mea mi-a spus că vătaful de curte sade în aceasta odaie, şi socotesc că el trebuie să fie. Vai de mine! dar nu ştiu ce am, strigă ea încovoindu-se ca cum ar fi fost coprinsă de durere: iar m-a apucat inima.

— Ce spui, mamă moşică?... ce nenorocire! să mergem acasă. Vom veni altă dată, zice Frusina sculîndu-se.

— Ba nu, măiculiţă; nu este frumos să plecăm deodată amîndouă fără ca sâ ne luăm cel puţin ziua bună. Ar crede că suntem nişte hoaţe. Mă duc să beau puţin rachiu de izmă de la vreo băcănie şi mă întorc numai-decît.

— Ce fel, eu să rămîi singură aici? întreabă tânăra fată cu frică.

— De ce nu, Frusinica mamii? eşti într-o casă cinstită şi nu ai a te teme de nimic. Trebuie să vie şi nevasta vătafului ca să staţi amîndouă de vorbă, şi mai întîi eu mă întorc acum. Aoleo, uf, Dumnezeule! ce tăieturi grozave am!...

Şi la aceste cuvinte, ea iese din cameră ţiindu-se de inimă şi lăsînd pe Frusina singură.

Când intră în grădină, moaşa începe să caute pe Bolboacă; acesta îi iese înainte şi o întreabă încet:

— Ai vorbit fetei? ai întrebat-o dacă?...

— Ce să-i vorbesc, măiculiţă?... Dacă i-aş fi spus ceva, nu ar fi venit moartă-tăiată.

— Atunci cum să facem? întreabă Bolboacă.

— Aceasta este treaba dumitale. Eu crez că mi-am îndeplinit făgăduiala.

— Bine, bine, zice Bolboacă puind în mina moaşei o hîrtie în care se afla douăzeci galbeni. Iată plata dumitale şi vezi să nu te întorci mai curînd decît peste un ceas.

— Nu avea grijă. Numai vedeţi să nu se întîmple ceva fetei, căci dacă vor afla părinţii ei, mă strîng de gît cu bună seamă.

— Fii pe pace, căci nimeni nu o atinge. Să ne vedem sănătoşi.

Moaşa iese pe portiţa grădinei, iar Bolboacă se duce la stăpînul său ca să-l înştiinţeze.

Frusina, rămîind singură şi găsindu-se într-o casă streină pentru întîia oară în viaţa ei, începe să se căiască că a intrat într-însa. Ea îşi preumblă ochii pîn toată camera, pe care o găseşte prea curată şi foarte bine mobilată. In van aşteptă pe pretinsa soţie a vătafului, căci aceasta nu mai venea, ceea ce îngrija cu osebire pe tînăra fată. Zece minute trec şi nimeni nu vine încă.

„Dumnezeul meu! îşi zice ea; ce să fie pricina de mă simţ aşa de leneşă astăzi!... îmi vine să mă întinz şi să mă culc. Capul îmi este greu şi parcă îmi umblă pîn creieri o mulţime de albine. Ce să fie vîjiitura asta!w

Ea nu putu cugeta mai mult că cade deodată în cea mai completă nesimţire. Sărmana copilă căzuse victima lui Dăngescu, care, nefiind sigur de reuşită, încredinţase lui Bolboacă o doză foarte mare de opium pe care să o dea Frusinei într-o linguriţă cu dulceaţă. Vătaful îndeplinise ordinul stăpînului său, şi iată prin ce mijloc voi să profite de frumuseţea nenorocitei fete a croitorului.

Bolboacă şi Dăngescu se aflau la pîndă şi priveau pe Frusina pîn crăpăturile uşei. îndată ce ei văzură că a căzut, intrară amîndoi în cameră.

Ei aprinseră o luminare şi voind să privească dej aproape pe Frusina, o găsiră palidă şi defigurată. Fruntea îi era strivită din căzătură şi pe gură începu să-i curgă sîngele în gîlgîituri. Dăngescu se sperie şi cere de la Bolboacă oţet sau odicolon. Bolboacă aduce o sticluţă cu odicolon şi amîndoi încep să-i facă fricţioane şi să o stropească cu apă rece. Dar toate silinţele lor fură în van, căci sîngele gîlgîia neîncetat din gura fetei, astfel că acea cameră devenise o gîrlă de sînge. Simptomele morţei se desinară pe fizionomia nenorocitei copile; ea deschide puţin ochii, se uită cu groază împrejurul ei şi deschizînd şi închizînd gura de două ori îşi dete sfîrşitul în braţele omorîtorilor ei.

— Nenorocita a murit, zice îndată Bolboacă cînd vede că ochii Frusinei rămîn deschişi şi fără nici o mişcare.

— Ce vorbeşti, Neagule, strigă Dăngescu dîndu-se la o parte îngrozit. Să chemăm un bărbier să-i ia sînge. Poate să nu fi murit încă.

— Acum e de prisos, zice-Bolboacă după ce pipăie cadaverul.

— Ce să facem, Dumnezeul meu!

— Să îngropăm pe moartă în grădină.

— Nu trebuie să o îngropi în grădina mea, căci poci fi descoperit. Mai bine să. o iei într-o trăsură după ce va înnopta bine şi să o arunci în vreo uliţă pe unde nu umblă lume.

— Aceasta este o idee prea minunată. Găsindu-se pe uliţă moartă, va crede oricare că a fost lovită sau apucată de vreo boală şi că a căzut în loc fără să mai mişte. Greutatea însă este că nu cunosc pe nici un birjar credincios despre care să fiu sigur că va ţine secretul.

— Cu aceasta mă «însărcinez eu, căci sunt sigur de devotamentul vizitiului meu, murmură Dăngescu pe gînduri. Mă duc să-i zic să puie caii cei mici la trăsura veche şi să tragă la portiţa grădinei. în vremea aceasta, tu Nea-gule, curăţă sîngele, adună-l cu ceva căci a închegat şi să faci în sfîrşit cum ştii ca să nu să mai cunoască urmele.

Dăngescu iese şi Bolboacă rămîne singur cu moarta.

„Ce întîmplare afurisită, zice Bolboacă privind ca-daverul Frusinei. Se vede că stăplnul meu nu a prea dat opium sau afion la multe, de vreme ce nu a ştiut să potrivească pe al acestei fete, dar ce va zice moaşa? mă tem foarte că oi să dau peste un bocluc mare. Cu toate acestea, o împăca-o cuconu, căci este mai mult de interesul lui...w

După aceste cugetări, Bolboacă începe a aduna tot sîngele închegat într-un vas pe care-l bagă în sobă. Sîngele nu mai gîlglia din gura fetei; el o ridică şi după ce o depune într-un colţ, aduce un covor şi o pîslă pe care le aşează peste scîndurile umplute de sînge ca să nu se cunoască.

Pe timpul însă cînd îşi căuta şapca şi mantaua ca să fie gata de plecare, moaşa intră în cameră.

— Ce?... ai... ve... nit, mamă moaşo? o întrebă Bolboacă întorcîndu-se uimit.

— Socotesc că a trecut un ceas de cînd am plecat. Dar unde este fata?

— Pata este cu domnu, răspunde Bolboacă, puindu-se în dreptul cadaverului ca să nu fie zărit de moaşă.

— Ce spui?... vezi dumneata, neruşinata!... şi eu care aş fi luat icoana în braţe şi mi-aş fi băgat sufletul în păcate că nu ar fi voit moartă-tăiată î... Cesunt fetele astea din ziua de astăzi!

— Ascultă, mamă moaşă, îi zice Bolboacă care nici nu băgase de seamă la cugetările babei. Ştie părinţii fetei că ai adus-o aici?

— Nici habar nu au, măiculiţă; dar ce, nebună eram să le vorbesc?

— Poate să le fi spus fata?

— Nu le-a spus o vorbă măcar. Pentru aceasta să nu aibi grijă.

— Dar cînd aţi plecat amîndouă de acasă, v-a văzut cineva din vecinătate sau vreun cunoscut?

— Nu ne-a văzut nimeni pentru că m-am ferit să nu ne vază.

— De ce te-ai ferit?

— Pentru că, de, măiculiţă, cine ştie ce s-ar fi putut întîmpla, şi am voit mai bine să mă păzesc.

— Prea bine ai făcut, mamă moaşă, zice Bolboacă mulţumit. Şi vei afla pentru ce.

In acest moment, Dăngescu intră în cameră şi moaşa se scoală îndată ce-l vede, plecînd capul cu respect.

— Eşti gata, Neagule? întreabă Dăngescu.

— Sunt gata de mult, coconaşule; vă aşteptam.

— Dumneiei este moaşa care a adus pe fată? mai întreabă el aruncîndu-şi ochii asupra babei.

— Da, coconaşule, eu sunt moaşa, răspunde aceasta plecîndu-se pentru a doua oară.

Rididnd capul, moaşa îşi aruncă ochii în dreptul sobei şi zăreşte pe Frusina în colţul unde era depusă. Cum era destulă lumină în cameră ea putu băga de seamă că rochia fetei era plină de sînge şi că palida ei fizionomie denunţa toate semnele unei moarte. Ea rămîne uimită şi în desperarea cea mai mare începe să strige smulgîndu-şi părul:

— Vai de mine!... sărăcuţa-mi de mine... Frusina este aceea din colţ?... Aţi omorît-o, prăpădi-m-aş după pă-mînt. Acum omorîţi-mă şi pe miine, adăogă ea, ducîn-du-se să pipăie cadaverul.

— Taci din gură, babo, strigă Dăngescu oprind pe moaşă în mijlocul camerei. Nu face gură că te trimiţ şi pe tine pe lumea cealaltă. Ce voieşti să mai vezi!... a murit din întâmplare această sărmană fată... nu i-a dat nimeni cu parul în cap.

— Ce fel a murit din bună zdravănă, fără ca să-i facă nimeni nimic? Dar este plină de sîng?.

— A luat în dulceaţă puţin afion ca să adoarmă. Nu era nimeni în casă cînd i-a venit ameţeală, şi cînd a căzut după scaun s-a lovit la tîmplă şi a murit.

— O, Maică luminată! Doamne!... Ce am.greşit eu să văz astfel de lucruri!... Ce vor zice părinţii fetei?...

— Ce să zică? observă Bolboacă. Mi-ai spus că ei habar nu au şi că nu v-a văzut nimeni cînd aţi venit aici?

— Ascultă, bătrîno, zice Dăngescu cu un ton aspru; ia aceşti cîţiva galbeni şi pleacă de-ţi caută de treabă. Să nu care cumva să crîcneşti ceva; că-ţi mănîncă oasele puşcăria şi ocna.

Moaşa nu îndrăzneşte să mai profere un singur cu-vînt; ea priimeşte banii de la Dăngescu, făgăduindu-i că nu va vorbi, şi iese de acolo hotărîtă a păstra cel mai mare secret.

După plecarea ei, Dăngescu se adresează către Bolboacă:

— Sunt sigur că baba nu va scoate nici o vorbă. Acum grăbeşte, Neagule; trăsura te aşteaptă la portiţa grădinei; ia pe moartă mai curînd, du-o unde ştii, şi azvîrl-o cînd vei socoti de cuviinţă.

— Lasă pe mine, cocoane, şi fiţi pe pace. Este adevărat că nu voiam să se întîmple una ca aceasta, dar ce s-a făcut s-a făcut, şi, de aş şti că m-ar prinde cineva şi m-ar băga în ocnă, intru cu plăcere pentru dumneata, fiindcă tot dumneata te-ai milostivit de m-ai scos din-tr-însa.

— îţi mulţumesc, Neagule, pentru devotamentul tău şi-ţi voi fi recunoscător. Mîine îţi dăruiesc două sute galbeni.

— Vă sărut mîinile, cocoane; aţi fost şi sunteţi tot-dauna bun pentru mine!

După aceste semne de dragoste schimbate între aceşti tîlhari, Dăngescu iese din acea cameră şi Bolboacă ia cadaverul pe spinare, îl duce în trăsură şi jpleacă să az-vîrle pe sărmana fată a croitorului.

CAPITUL IX
AMORUL ŞI CRIMA

După ce arătarăm împrejurările ivite în acea miercure în casa Dăngescului, să vedem ce se petrecu tot în această zi şi în casa Sălcianului.

De eînd începuse timpul frumos, Maria şi Tincuţa petreceau toată ziua în grădina ce aveau la spatele casei lor; acolo ele împleteau la ciorapi şi se întreţineau pînă cînd soarele devenea arzător. După ce prînzeau, reveneau în grădină cu lucrul şi se puneau pe o bancă aşezată lîngă un salcîm pletos, unde rămîneau până seara. Dar despre ce se întreţineau ele totdauna? Pentru ce Maria pleca ochii cîteodată? Şi pentru ce Tincuţa o lăsa adesea singură, ocolind grădina în mai multe rînduri şi uitîndu-se în toate părţile cu cea mai mare curiozitate fără însă ca ea să caute pe cineva?...

Ce de lucruri nu se petrecuse în grădina cojocarului de la acea seară de bal mascat!... Aceasta o vom afla mai la vale; vom lua mai întîi de la început acea zi, de miercuri şi vom face o mai bună cunoştinţă cu Sălcianu.

Acesta atinsese de al şasezecilea an; părul lui era alb şi abia dacă se zărea ici,şi colo cîteva fire negre; talia îi era potrivită, faţa albă cu puţine încreţituri şi avea o înfăţişare aşa de onestă cît şi venerabilă; pe fruntea lui se număra mulţimea anilor ce petrecuse într-o viaţă laborioasă şi liniştită; ochii lui albaştri se înfundau puţin. în orbita lor şi obosiţi de lucrul cojocăriei erau acoperiţi de sticlele ochelarilor ce purta de mai mulţi ani.

În acea miercure el se sculase prea de dimineaţă, cum avea obicei totdauna şi se pusese la lucru cu Stoian, calfa ce avea în prăvălie. Stoian era brun, dar faţa lui era destul de albă şi foarte atrăgătoare, talia îi era potrivită şi abia dacă împlinise douăzeci şi patru de ani. El iubea pe Sălcianu ca pe părintele. său, căci era orfan ca şi Tincuţa.

Sălcianu părea mîhnit în acea zi şi ca niciodată vorbea aspru cu toată lumea; el dojenise pe Stoian pentru lucruri de nimic şi acesta nu lipsi de a-i zice cînd îl văzu mai liniştit:

— Nu ştiu ce ai astăzi, chir Tudore; se vede că eşti nemulţumit de ceva: poci cunoaşte şi eu pricina care te mîhneşte?

— Este adevărat, Stoiane, că sunt supărat, dar nu poci să-ţi spui pentru ce.

— Cu toate acestea nu ai obicei să ascunzi nimic de mine?

— Aşa este, dar vezi, băiete, sunt împrejurări de acelea carii nu se spun.

— Nu stăruiesc să aflu căci din natură nu sunt curios; dar văzîndu-te mîhnit, chir Tudore, crede că mă simţ turburat deopotrivă cu dumneata. Ştii că te iubesc ca pe însuşi tatăl meu de cînd am rămas fără părinţi.

— Şi eu te iubesc, Stoiane, ca pe copilul meu, şi îţi mulţumesc că te interesezi de casa mea şi de mine.

Stoian nu mai zice nimic, căci el respecta mîhnirea Sălcianului. In acest moment, Elisaveta intră în prăvălie şi le dă bună dimineaţa. Stoian se scoală să-i mulţumească şi Sălcianu îl roagă să-l lase singur cu nevasta lui, avînd a vorbi împreună. Stoian iese afară din prăvălie şi Sălcianu se adresează către soţia sa:

— Ascultă, Elisaveto, îi zice el, este multă vreme de cînd mă fac că nu ştiu un lucpu care priveşte cinstea casei noastre...

— Ce vrei să spui, Tudore? Nu înţeleg.

— Se vede că eşti prea tare de cap dacă nu înţelegi. Şi negreşit că încuviinţezi cele ce se petrec în casa noastră de vreme ce nu mi-ai vorbit niciodată.

— Te încredinţez, Tudore, că nu ştiu să se petreacă în casa noastră ceva serios şi care să ne atragă băgarea de seamă.

— Venirea domnului Alexandru Dăngescu nu a atras încă băgarea dumitale de seamă? E de mirare, Elisa-veto, cum de nu mi-ai vorbit pînă acum d desele vizite ale acelui domn în casa noastră şi cum de nu mi-ai împărtăşit scopul care-l aduce?

— Nu cumva găseşti necuvinicios dacă domnu Alexandru ne face cinstea a veni să ne vază cîteodată?

— Ce relaţii poate avea un fiu de boier cu o familie de cojocar, şi prin ce întîmplare i-aţi făcut cunoştinţa?

— Dintr-o seară de clup, unde, din curiozitate, ne dusesem şi noi ca să vedem ce fel de petrecere publică este elupul.

— Nici aceasta nu mi-ai spus-o pînă astăzi şi mi se pare curios, Elisaveto, cum ai început să ascunzi de mine nişte lucruri pe care ar fi trebuit să le aflu. Este adevărat că nu v-am cerut niciodată socoteală de cele ce faceţi şi unde vă duceţi serile, căci de atîţia ani, de cînd trăim împreună, nu mi-ai dat niciodată prilej ca să-ţi fac cea mai mică observaţie. De cîtva timp însă, văz că te fereşti de mine, şi aceasta mă mîhneşte, căci neapărat prevăz că se petrece nişte lucruri pe care te temi a mi le împărtăşi.

— Dumnezeul meu, ce vrei să se petreacă altceva în casa noastră decît că domnu Alexandru găseşte plăcere a pierde din vreme în vreme cîteva minute cu noi.

— Ei bine, nevastă, deşi aţi ţinut de mine cel mai mare secret, eu însă a trebuit să aflu de la streini ceea ce trebuia să ştiu de la dumneata. Domnu Alexandru nu vine pentru mutra dumitale în casa noastră, nici ca să-ţi ţie de urît. A început lumea să vorbească şi ce este şi ce nu este. Maria este frumoasă, precum ştiu toţi, şi prin venirea lui s-a compromis onoarea atît ei, cît şi familiei. Este adevărat că vine pentru Maria sau pentru noi?

Elisaveta nu ştie ce să răspunză. Sălcianu urmă:

— Pentru ce taci, Elisaveto? Oare eu nu mai sunt bărbatul tău? nu mai merit încrederea ta? nu mai iau deopotrivă cu tine parte la fericirea şi la soarta copilei noastre?

— Ei bine, Tudore, vei afla tot. Dacă nu ţi-am vorbit pînă astăzi despre aceasta, am făcut-o în temerea

de a nu-ţi turbura liniştea şi de a nu te face să presupui lucruri carii nu sunt. Domnu Alexandru iubeşte în adevăr pe Maria şi ce ai zice cînd vei afla că a făgăduit să o ia de soţie?.

— Şi cui a făgăduit el aceasta?

— Chiar Măriei, copilei noastre.

— Frumoasă făgăduială, zău; zise Sălcianu clătinîn-du-şi capul; şi noi acum va trebui să ne odihnim liniştiţi pe această făgăduială boierească... Negreşit, ce mai este de zis, de bănuit sau de necrezut, pe cit timp domnu Alexandru a făgăduit Măriei să o ia de soţie... şi pînă una alta, cine ştie cum va fi cerut să i se recunoască această făgăduială!... Ce sunt femeile astea! cum se încred lesne şi cum nu văd prăpastia ce se deschide înaintea lor î Bagă de seamă, Elisaveto, avem destule esem-ple dinaintea ochilor că mumele strică pe copii şi nu se gîndesc nenorocitele că ele sunt greu răspunzătoare dinaintea lui Dumnezeu. Fii sigură că el o va amăgi fără îndoială chiar subt ochii tăi, şi te încredinţez că vei fi destul de oarbă ca să nu vezi... Odată amăgită, boierul îşi va îndrepta paşii aiurea şi fata cojocarului va rămî-nea poate cu fructul dezonoarei sale.

— O î nu vorbi astfel, Tudore, zise Elisaveta tremu-rînd. Dumnezeu să ne ferească de asemenea nenorociri închipuite.

— Închipuite astăzi, dar cine te încredinţează că mîine nu vor fi nişte triste adevăruri? Nu vedem pe toate zilele întîmplări de acestea? Este de datoria noastră acum ca să întîmpinăm răul prin noi înşine; şi pentru aceasta trebuie ca îndată ce va mai veni aici băiatul Dăngescu-lui, să-i dăm să înţeleagă că unui boier nu-i este permis să îrecuente casa unui meseriaş.

— Bagă de seamă, Tudore, că printr-aceasta prindem de vrăjmaş pe fiul unui boier, care poate să ne facă mult rău şi ştii că sunt ani nenumăraţi de cînd lucrezi în casa lor...

— Văz, Elisaveto, că în privinţa aceasta ai o judecată foarte scurtă, dar îţi dau dreptate căci în viaţa-ţi nu s-a intîmplat să încerci cea mai mică nemulţumire. Aceasta este pricina de nu poţi prevedea viitoarea nenorocire a copilei noastre.

/

— Ai toată dreptatea, Tudore, zice Elisaveta mîhnită. Trebuie însă să luăm lucrurile altfel: din nenorocire Maria iubeşte pe domnu Alexandru în gradul cel mai mare şi aflînd că voim să-l depărtăm din casa noastră, aceasta ar fi pentru dînsa lovitura cea mai grozavă. Să avem puţină răbdare ca să pregătesc pe Maria prin cuvinte înţelepte arătîndu-i că amorul său nu poate lua un sfîrşit bun; în urmă, ne vom consulta asupra măsu-relor ce va trebui să luăm. Pînă atunci voi avea îngrijirea de a priveghea asupra onoarei copilei noastre.

— Vezi aşa, Elisaveto; acum îmi place cum vorbeşti şi îţi mulţumesc pentru frumoasa idee ce ai avut. Te rog numai să o îndeplineşti, şi eu mă voi face că nu înţeleg cum am făcut pînă acum fără a mă amesteca întru nimic.

Şi zicînd acestea, Sălcianu reîncepe să lucreze, iar Elisaveta iese din prăvălie şi intră în camera sa destul de mîhnită de cele ce auzise de la soţul său.

Alexandru se întîlnea mai în toate zilele cu Maria fără a fi văzuţi de părinţii ei. Tincuţa era neîncetat cu scumpa sa verişoară, căci pentru dînsa Maria nu avea nici un secret.

în acea miercure, pe la şase ore după-amiază, ele se aflau ca după obicei aşezate pe banca de lîngă salcîmul pletos şi împleteau la ciorapi. Tincuţa se adresează către Maria:

— Doamne, cum împleteşti la ciorapi, verişoară?... Nu ştiu pentru ce de la o seamă de vreme undrelile nu mai pot apuca firul. Văz că degetile îţi umblu mai iute decît ale mele, dar eu am isprăvit zece rînduri şi dumneata abia eşti pe la jumătatea unuia.

— Eu sunt prea leneşă acum, răspunde Maria arun-cînd ciorapul. Nu lucrez mai nimic: gîndirea mea este pironită zi şi noapte Ta un singur lucru care mă mîh-neşte şi tot într-o vreme care-mi umple sufletul de bucurie.

— Nu ştiu cum se întîmplă, verişoară, că din una, din alta, convorbirea noastră cade neîncetat asupra domnului Alexandru.

— Şi asupra cui voieşti să cază, Tincuţo?... Dacă am febleţa de a-l iubi mai pre sus de totul în lume ce trebuie să fac?...

— Este plăcut lucru de a iubi cineva astfel, dar cu cît este de plăcut, cu atît trebuie să fie şi de amar; aceasta este cel puţin părerea mea.

— Amar zici?... se poate; dar în ce găseşti amărăciunea, Tincuţo?

— O găsesc în nepotrivirea amorului cînd împrejurări de familie şi de cuviinţe împiedecă împlinirea legă-mîntului de toată viaţa.

— Te înţeleg, Tincuţo, zice Maria oftînd. Pentru ce de la o seamă de vreme îmi vorbeşti pe alăturea şi nu-mi spui d-a-dreptul ceea ce te gîndeşti în privinţa amorului meu pentru Alexandru?

— Cum nu-ţi spui, Mario? Iţi închipuieşti acum că sunt ipocrită cu dumneata?

— Nu zic aceasta, dar pentru ce-mi arăţi că împrejurări de familie şi de cuviinţe aduc piedici amorului meu, şi numi spui că eu nu poci aspira a deveni vreodată soţia lui Alexandru, căci el este de o familie nobilă şi bogată, de vreme ce eu nu sunt decît o biată fată de meseriaş cu o naştere întunecoasă? Ce crezi că aceasta mă supără?

— Negreşit că te supără, verişorică; am auzit chiar de la dumneata că omul este înţelept şi că judecă bine cînd nu este amorezat, dar că îndată ce amorul vine, minţile se duc pe jumătate; şi să ferească Dumnezeu pe cel ce s-ar gîndi să-l contrarieze căci îl prinde de vrăjmaş. 'Nu sunt chiar cuvintele dumitale, Mario?

— In adevăr, ţi-am spus aceasta, dar m-am înşelat. Ei bine, Tincuţo, este prea adevărat ceea ce zici, omul însă este făcut să nu crează chiar cînd pipăie obstacolele carii se ivesc dinaintea lui. Prevăz că amorul meu nu mă va conduce la nici un sfîrşit bun, cunosc depărtarea ce există între mine şi el, nu mă îndoiesc că părinţii lui aflînd ar fi furioşi de aceasta. Dar sărmana fiinţă umană găseşte plăcere chiar în suferinţe, găseşte totdauna o mică consolaţie, cînd inima-i este zdrobită, în acel cuvînt numit speranţa, carea singură aruncă balsam pe rănile nenorociţilor. Ce vrei, iubesc pe Alexandru, nu sunt în stare

să-i arăt cea mai mică bănuială, nu mă simţ cu putere a-i face nici o propunere în temere de a nu presupune lucruri care nu sunt. înţelegi, Tincuţo, nu voi sc să crează că eu îl iubesc ca să mă fălesc cu numele lui, cu poziţia lui. Totul aştept de la dînsul şi el mi-a promis multe fără să-l întreb. Cu toate acestea, din cele ce mi-ai spus mă găsesc în trista poziţie de a avea o esplicaţie cu dînsul.

— Dumnezeul meu! cît îl iubeşti, sărmana mea ve-rişoară, şi crede că, dacă doresc ceva în lume, este numai ca să te văz fericită. Ş-apoi nu s-a văzut destui oameni bogaţi şi nobili că se însor cu fete sărace, precum şi destule femei nobile fiind ţiitoarele unor oameni de rînd!... Ce este de mirare ca domnu Alexandru Dăn-gescu să ia pe o fată onestă şi bine crescută, deşi dintr-o familie de meseriaşi?... La dracu î meseriaşii nu sunt şi ei oameni cumsecade!?... Şi mai cumsecade încă decît mulţi alţii spoiţi de nobleţă numai pe din afară?

— Cît eşti de bună, Tincuţo!... îi zice Maria îmbră-ţişîndo şi sărutînd-o în mai multe rinduri. Oare tu nu eşti cea mai minunată consolaţie ce mi-a trimis Dumnezeu pentru uşurarea suferinţelor mele!?... Florile, cît sunt de frumoase, nu s-ar veşteji ele dacă Dumnezeu nu le-ar trimite în toate dimineţile cîte o scînteie de viaţă?... cîteva picături [de] rouă? Vezi bine, Tincuţo, că şi dumneata contribuieşti mult în vieţuirea mea.

— îmi pare bine de aceasta, verişoară, şi mă voi sili cît voi trăi a te face să mă iubeşti.

în acest moment, Alexandru Dăngescu se iveşte la o portiţă izolată a grădinei. Maria se roşaşte şi, cu toate că-l zăreşte, se preface însă a nu-l vedea şi începe a împleti la ciorapi fără ca undrelele să apuce vreun fir. Tineuţa, care-l zăreşte asemenea, priveşte pe Maria şi îi zice încet:

— Verişoară, domnu Alexandru vine.

Alexandru înaintează. Maria şi Tineuţa se scol ca să-l salute.

— Bună vremea, Mario şi Tincuţo; ce mulţumit sunt că vă găsesc aici!... Mă aşteptaţi, nu este aşa?

— Prea bine vezi, domnule Alexandre, zice Tineuţa dispuindu-se a se depărta.

— Dar unde voieşti să pleci, Tincuţo? Nu mai stai cu noi?

— Cum să stau, domnule Alexandre?.. Nu trebuie să observ ca să nu vă zărească cineva?

— Ai dreptate; îţi mulţumesc, de' atîta osteneală ce ţi-ai dat pentru noi, zise Alexandru strîngînd-o de mină.

— Toate le fac cu mulţumirea mea, domnule Alexandre; iubesc atît pe verişoara mea şi pe dumneata, că mulţumirile dumneavoastră sunt şi ale mele.

Şi zicînd acestea, Tincuţa se depărtează de dînşii în-cepînd a culege flori ca să facă un buchet pentru Alexandru, fără însă ca această ocupaţie să o oprească de a face observările obişnuite.

— Bună Tincuţa! zice Alexandru privind-o. Iată o amică şi o rudă care te iubeşte mult, scumpă Mario.

— Şi eu o iubesc destul, zice Maria puţin distrată.

— Dar ce ai astăzi, Mario? Nu te găsesc ca în celelalte zile; te văz tristă.

— Eu?... tristă?... Te înşeli, Alexandre; mă gîndeam la dumneata, ceea ce fac neîncetat de cînd te-am cunoscut.

— Nu este adevărat, Mario; citesc în sufletul tău ca în curata lumină a frumoşilor tăi ochi; nici o umbră nu poate trece în spiritul tău ca să nu fie aşa de vizibilă pentru mine ca şi furtuna care întunecă atmosfera. îndată ce te-am văzut, am băgat de seamă că ai ceva care te mîhneşte; vorbeşte, Mario, nu trebuie să ascunzi nimic de Alexandrul tău.

— Nu-mi face asemenea întrebări, Alexandru. Sărmanei fete de meseriaş nu-i este permis totdauna ca să-şi deschiză toată inima unui om care este mai presus de dînsa.

— De cînd ai luat obicei, Mario, să te numeşti fată de meseriaş? Am avut ocazie să-ţi spui în mai multe rîn-duri că pentru mine nu eşti nici o fată de meseriaş, nici o damă mare. Te consider ca partea sufletului meu cea mai puternică, care contribuie cu succes la fericirea vieţei mele. Cînd sunt lîngă dumneata, Mario, toată fiinţa mea se electrizează de aceste priviri încântătoare, şi cînd sunt departe, şi chiar în visele mele, mă gîndesc a te revedea pentru a-ţi spune cît mă simţ de fericit de a te iubi...

— Destul, Alexandre; de acum înainte repaosul vie-ţei mele este pierdut, căci tu m-ai făcut să întrevăz în-tr-această lume o fericire pe care nu speram a o găsi de-cît în cealaltă. Dar această fericire s-ar pilitea realiza vreodată!?... Nu crez şi nici că este cu putinţă!

— Pentru ce această bănuială, Mario? Pentru ce crezi că promisiile mele sau mai bine dorinţele mele ar fi cu neputinţă de realizat?... Şi cine ar putea rumpe legătura a două inimi carii se iubesc? care lege a naturei s-ar putea opune la aceasta?

— Ştiu, Alexandre, că eşti dispus şi că doreşti poate a încorona amorul nostru, dar tu ai un părinte puternic, rnîndru şi ambiţios. Ce ar zice el cînd ar auzi că unicul său fiu şi moştenitor frecuentează o casă de meseriaş, că-i iubeşte fata şi că voieşte a o lua de soţie?...

Alexandru tace, Maria urmă:

— Vezi bine că am dreptate, Alexandre; de cîte ori se întîmplă să pronunţ numele tatălui tău, de atîtea ori păstrezi cea mai profundă tăcere; de cîte ori îţi aduc aminte că el e mândru şi ambiţios, spiritul tău se confundă, nu poţi răspunde, căci eşti sincer, Alexandre, şi tu nu poţi fi ipocrit cu aceea căreia îi zici că o iubeşti, nici a o face să crează ceea ce nu este.

— Ei bine, Mario, ai dreptate: tatăl meu, precum zici, este rnîndru şi ambiţios, ba încă şi aspru. Este adevărat că el s-ar revolta şi m-ar ameninţa chiar aflînd ceea- ce deocamdată nu trebuie sâ ştie. Timpul însă schimbă totdauna faza la toate lucrurile, el înmoaie şi pe fiara cea mai sălbatecă, o domesticeşte, face dintr-insa ce voieşte. Dumnezeu, care priveşte cu mulţumire florile cele frumoase după pămîntul zidit de dînsul şi care încura-giază bunul, cum pedepseşte răul, nu va contribui el în divina sa bunătate pentru unirea a două inimi tandre?!... Nu va sfărîma el piedicile carii opresc realizarea acestor dorinţe sacre?!...

— Frumoase iluzii!... încântătoare speranţe î... dar am presimţirea că va fi contrariul. O voce ascunsă îmi dictează a-ţi zice: Alexandre, tu eşti nobil, tu eşti frumos; dacă te-ai gîndit un moment sau ai avut capriciul să iubeşti pe o sărmană fată, care pnn nenorocirea ei cauzează pe a ta, treci pe lingă dînsa cum te-ai oprit, reia-ţi drumul ce este deschis înaintea ta şi vei găsi la capătul lui adevărata fericire ee-ţi este rezervată.

— Destul, Mario; dacă ai şti cu cîte lovituri grozave izbeşti sufletul meu prin limbajul ce-mi ţii, nu ai încerca să-l repeţi şi altă dată. Ascultă, Mario, precum mi-ai promis de atîtea ori că vei fi a mea sau a mormîntului, asemenea îţi promit şi eu cu jurămîntul unui om de onoare şi de simţ. Sunt bărbat, şi dacă în acest moment nu sunt independent, voi fi mîine, voi fi poimîine, voi căuta să fiu şi...

— Şi vei fi, domnule Alexandre, strigă Tincuţa apro-piindu-se de dînşii şi prezentîndu-i un buchet.

— îţi mulţumesc, bună Tincuţo, îi zice el luînd buchetul; de aceea şi eu am început să te iubesc ca pe o soră. Dar văz că a înnoptat de tot şi că trebuie să plec.

Atît Maria cît şi Tincuţa nu răspund nimic la aceasta. Alexandru ştia bine că ele trebuie să intre în casă, de aceea îşi luă noapte bună de la dînsele şi, în momentul cînd se dispunea să plece, se aude un zgomot mare la uliţă.

— Ce însemnează acest zgomot? întreabă Tincuţa.

— Neapărat că oameni beţi trec pe uliţă, răspunde Alexandru aseultînd.

— Oricum, s-a întîmplat ceva grav, observă Maria. Auz vocea tatălui meu. Dumnezeul meu, ce să fie!

Sălcianu striga în adevăr aşa de tare că se auzea din grădină. Maria şi Tincuţa alerg spre casă, iar Alexandru vine în faţa ulucelor, le sare, iese în uliţă şi apucă spre mulţime, unde găseşte pe Maria, pe Tincuţa, pe Stoian şi pe Elisaveta.

— Dar ce s-a întîmplat, mamă Elisaveto?... întreabă Alexandru îndată ce o vede.

— Ce să fie, domnule Alexandre? răspunde Elisaveta care ţinea o sticlă cu oţet în mînă. O nenorocire din cele mai mari s-a întîmplat chiar în uşa prăvăliei noastre.

— Ce nenorocire?

— O fată moartă sau leşinată s-a azvîrlit dintr-o birjă ce trecea pe această uliţă.

— Ce fată, unde este?

— Nu o cunosc, dar bărbatul meu se sileşte împreună cu alţii să-i dea ajutorul trebuincios.

Alexandru nu voieşte să asculte mai mult; el îşi face loc în mulţime şi străbate în locul unde se afla fata moartă.

— Un doctor, chemaţi un doctor, oameni buni, striga Săleianu. Nu vedeţi că toate ajutoarele noastre sunt nefolositoare?... Stoiane, du-te în grabă de cheamă pe doctorul neamţ care şade în cealaltă uliţă, dar grăbeşte. Sărmană Frusina! săraci părinţi. Dumnezeule, ce nenorocire şi ce durere pentru familia ei pe care o cunosc.

După aceste cuvinte, el transportă cadaverul în prăvălia sa ajutat de alţii şi Stoian se duce cu cea mai mare iuţeală ca să aducă pe doctor.

Doctorul prînzise foarte tîrziu şi cînd un servitor vine să-i spuie că un necunoscut voieşte să intre ca să-i vorbească, el îşi bea cafeaua.

— Spuni che non sinto a casa, zice îndată doctorul supărat. La tracu, non se pote ca se oticnit on minut î

Pe cînd servitorul se dispunea să iasă, Stoian nerăbdător şi grabnic intră în camera doctorului.

— Ţe fre, tomnoli?

— Mă iertaţi, domnule doctor, zice Stoian înclinîn-du-se. Dacă am venit să vă supăr şi dacă am avut îndrăzneala să intru în camera dumneavoastră, fără ca să fi aşteptat să-mi daţi voie, pricina este că de cîteva minute s-a aruncat dintr-o birjă, de nu ştiu cine, o sărmană copilă care reclamă ajutoarele ştiinţei dumneavoastră.

— Pine, tomnoli; eu fii peste on şas.

— Va fi prea tîrziu, căci fata pare că nu dă cel mai mic semn de viaţă.

— Atunşi tache a morit, te şe mai fii la mine? Ţe eo Tomnese sint ca să-i tau fiaţa?

— Nu eşti Dumnezeu, domnule doctor, dar poate să fie leşinată, poate să fie încă timp ca să scape. Fii bun, domnule doctor, dumneata care ai ştiinţă să uşurezi pe nenorociţii carii suferă, să vă daţi puţină osteneală a veni cu mine, şi dacă încă este mijloc de scăpare, veţi reda fericirea unei sărmane familii.

Am spus la tomita che fiu; lasa-me ca se peu cafe.

— Nu te las să bei nici o cafea, ai înţeles, om neo-menos ce eşti? strigă Stoian înfuriat. Trebuie să mergi numaMecît sau îţi fac una de mă pomeneşti.

Medicul, care nu se aştepta la nişte asemenea cuvinte şi care în acest moment adusese ceaşca la gură, varsă toată cafeaua pe dînsul şi în uimirea sa strigă:

— Şe intresneşti ca se si$, ticălos?

— Ticălos eşti tu, şoacăţe, îi zice Stoian aprinzîndu-se din ce în ce mai mult. Ai venit cu traista la spinare, cu maţele chiorăind de foame, şi acum, fiindcă te-ai îmbogăţit, îmi faci pe boieru mare în Ţara Românească în care te hrăneşti de atîţia ani omorînd la oameni?... Bagă-ţi în ochi doctoriile cu ştiinţa ta cu tot; nu te mai chem să vii cu mine. Dar odată-odată oi să-ţi arăt eu.

Stoian iese la aceste din urmă cuvinte lăsînd în cea mai mare încremenire de cele ce se petrecuse pe domnul medic, care, după ce se linişti puţin, îşi zise:

„Romuni ticăloşi, fe infeţ eo cum se trataţi pe un toc-tor. O se fe tau doctorii ca se fe ie tracu.u

Stoian se întoarse acasă destul de nemulţumit. Lumea se răspîndise. Sălcianu transportase cadaverul în prăvălie, unde, împreună cu alţi amici cunoscuţi, se silise a face pe fată să-şi redobîndească viaţa, dar totul fusese în van, căci nenorocita Frusina, precum ştim, espirase de mult şi răceala morţei o şi înţepenise.

— Ticălosul de doctor nu a voit să mă însoţească, zice Stoian după ce intră în prăvălie. Nelegiuitul, în loc să se grăbească a veni să dea ajutorul trebuincios, după multele rugăciuni ce i-am făcut, mi-a răspuns cu nepăsare că să-l las să-şi bea cafeaua.

— Nu mai este trebuinţă, zice Sălcianu. Această nenorocită copilă era moartă cînd s-a azvîrlit din trăsură. Dar ce idee a venit omorîtorului să o arunce dinaintea prăvăliei mele!

— Se vede că în acel minut nu trecea nimeni pe uliţă, observă un amic al Sălcianului. Ai băgat de seamă, frate Tudore, ce fel era trăsura sau cel puţin ai cunoscut pe vizitiu?

— Nu am avut timp să observ aceasta, răspunde Sălcianu pe gînduri; cu toate acestea crez că am cunoscut pe nelegiuit; din întîmplare mă aflam la fereastă şi i-am zărit faţa la lumina lampei de peste drum cînd se plecase să arunce pe moartă.

— Aşadar, ştii cine este?... întreabă Stoian cu surprindere. Cum îl cheamă? unde şade?

— L-am văzut în mai multe rînduri într-o casă unde lucrez de mulţi ani şi pare că Dumnezeuîmi insuflase că acel om nu era cumsecade.

— Îmi pare bine de aceasta, zice Stoian cu satisfacţie: cel puţin acest sînge nevinovat nu va rămînea nerăzbunat. O să-l închiză, o să-l osîndească la ocnă.

— Şi la ce vor folosi toate acestea? observă Elisaveta care era acolo. Orice s-ar face acum va fi de prisos. Această sărmană copilă nu mai poate reînvia, nici părinţilor ei nu li se va uşura mîhnirea.

— Este prea adevărat, zice Sălcianu: dar nu ştiu ce am; inima îmi este închisă!... mă tem că această întîm-plare îmi va pricinui multe nemulţumiri; nu ştiu cum, dar am presimţirea că voi da de un necaz mare.

— Ce idee, chir Tudore!... Dumneata care eşti omul cel mai bun şi cel mai onest din lume!

In acest moment uşa prăvăliei se deschide cu mare zgomot: comisarul coloarei de galben, procurorul, un medic, epistaţi de gendarmi intru înăuntru. Văzînd cadave-rul Frusinei toţi îl înconjoară şi încep să-l observe. Sălcianu, Elisaveta, Stoian şi ceilalţi amici şi vecini se dau la o parte ca să lase loc oamenilor guvernului. Medicul pipăie cadaverul în toate părţile şi, după observaţia ce face, declară că acea femeie a fost asasinată printr-o lovitură la tîmplă.

— Grozavă moarte! zise comisarul.

-— Dacă este lovită, omorul s-a comis cu precugetare, observă procurorul. După aceasta, întorcîndu-se către cei din casă face întrebările următoare:

— Cine este stăpînul acestei prăvălii de cojocărie?

— Eu, domnule, răspunde îndată Sălcianu.

— A cui este această fată?

— A unei familii de croitor care şade lingă Biserica cu sfinţi.

— Ce caută moarta în casa dumitale?

— Poate nu aţi auzit, domnule, cum s-a întîmplat această nenorocire, zise Sălcianu înaintînd. In acest caz este de datoria mea ca să vă spui. Iată cum: astăzi pe la aprinsul luminărilor, pe cînd mă aflam la fereasta prăvăliei mele, o trăsură venea cu cea mai mare iuţeală din partea dreaptă a uliţei şi, trednd pe aici, m-am pomenit deodată că un om ce se afla înăuntru aruncă pe această fată tocmai în pragul uşei mele. Ies afară şi, văzînd pe sărmana copilă fără cunoştinţă, am chemat pe vecini şi membrii familiei mele, am încercat eu toţii să o scăpăm, dar toate ajutoarele noastre au fost nefolositoare, căci negreşit erau foarte tîrzii.

— Pentru ce nu ai lăsat pe moartă în locul unde a fost aruncată? reluă procurorul. Nu ştii că nimeni nu este liber sau în drept a pune mîna pe un cadaver pînă mai întîi nu vin însărcinaţii guvernului ca să constate omorul şi să facă autopsie?

— Negreşit, prea bine zice domnu procuror, observă comisarul.

— Mă iertaţi, domnule procuror, zise Sălcianu; sunt un om simplu şi cu puţine cunoştinţe de forme; am crezut că fac un bine dînd ajutor la o nenorocită şi aducînd-o în casă ca să nu fie espusă privirilor mulţimei.

— Dumneata ai făcut o infracţie de lege aducînd pe moartă în casă. Şi dacă nu dovedeşti ceea ce spui, adecă că a mai văzut şi altcineva cînd s-a azvîrlit cadaverul din trăsură, eşti arestat chiar din minutul acesta.

— Tîlharul a ăzvîrlit-o cînd nimeni nu trecea pe pod, zise Sălcianu îngrijat. Dacă era lume pe uliţă, fără îndoială că ar fi trecut în altă parte.

— Cum poţi şti dumneata sau presupune cu atîta încredinţare ceea ce s-a gîndit alţii să facă?

— Aceasta este lesne de înţeles. Nu cumva mă bănu-ieşti pe mine, domnule? întreabă Sălcianu cu mîndrie.

— Şi pentru ce nu, domnule, pe cîtă vreme din răspunsurile dumitale te găsesc vinovat?

— Bărbatul meu vinovat, strigă Elisaveta înecată în lacrămi. Nu ştiţi ce vorbiţi, domnilor.

— Taci, Elisaveto; nu e treaba ta ca să te amesteci în aceasta. Ieşi afară de aici; ieşi, îţi zic!

Elisaveta iese condusă de Stoian, care se întoarce după cîteva minute.

— Mă găseşti vinovat?... Se vede că Dumnezeu nu poate fi în cer ca să lase să se osîndească un om care a făcut bine în loc de rău.

— Atunci, dovedeşte-mi pe omorîtor, reluă procurorul. Il cunoşti

— Bănuiesc că da şi ştiu şi unde şade.

— Cum l-ai văzut?

— L-am zărit la lumina lampei de peste drum cînd s-a plecat să azvîrle pe moartă.

— Unde şade?

— Nu ştiu, dar l-am văzut adesea în casa coconului Stamate Dăngescu.

— Să mergem îndată să mi-l arăţi.

— Să lăsăm aceasta pe mîine, interumpse comisarul. Dacă omorîtorul este cunoscut, este tot ce trebuie să aflăm. Şi afară de aceasta trebuie să mergem în maidanul Icoanei unde s-a găsit un om înjunghiat.

— Ai dreptate, încuviinţă procurorul. în adevăr, urmează să ne ducem şi acolo. Aşadar, să te afli mîine la casa Dăngescului, adăogă el întorcîndu-se spre Sălcianu. Pînă atunci te las liber.

— Mă voi supune poruncilor dumneavoastră, zise Sălcianu plecîndu-se.

Din ordinul procurorului, doi gendarmi ridic cada-verul, îl pun într-o birjă şi apucă spre casa acelei nenorocite familii de croitor.

Procurorul, comisarul şi ceilalţi ies din prăvălie.

După plecarea lor, Sălcianu, care rămăsese cu capul plecat şi împovărat de întristare, se adresează către Stoian:

— Ţi-am spus (că aveam presimţire că voi da de un necaz mare. Inima mea nu se înşală niciodată.

— Credinţă în Dumnezeu, chir Tudore. Dacă aceşti oameni sunt atît de aspri, judecătorul şi stăpânul lumei te va protege.

— Aşa este, Stoiane, dar îmi este frică... oare tu nu ai auzit că oamenii cei buni sunt nenorociţi pe acest pă-mînt şi că pentru dînşii suntj făcute suferinţele!?... Nu vedem în toate zilele pe nevinovaţi că îndură urmările nelegiuirilor altora!?

Iată cum se termină acea-miercure memorabilă.

CAPITUL X
A DOUA ZI

Era zece ore de dimineaţă. Dăngescu se afla lungit pe o sofa şi cu capul apăsat pe amîndouă mîinile. Ochii lui erau roşii şi, dacă l-ar fi privit cineva, s-ar fi convins îndată că el nu dormise toată noaptea; mintea îi era turburată, fizionomia aprinsă şi buzele uscate: toate acestea probau simptomele unui om bolnav, şi cu toate acestea, el nu avea nici o durere, afară numai de o mustrare de cuget eare-l muncea neîncetat. Oteva lovituri la uşă îl făcu să se dezmeticească puţin şi să rădice capul.

— Intră, strigă el în nesimţire.

Elena, soţia lui, deschide uşa, intră în cameră şi se aşază pe un fotoliu vizavi de dînsul.

— Bună dimineaţa, domnule, îi zise ea privindu-l. Dar ce ai? te văz trist şi cu ochii roşii?

— Te înşeli, doamnă, răspunse el fără şă o privească. Sunt ca totdauna şi nu ştiu cum dumneata mă găseşti in proastă stare?

— Pentru că nu s-a întîmplat odată măcar să intru în camera dumitale şi să mă priimeşti cu mulţumire, zise Elena mîhnită. Cu toate acestea, observaţia mea nu a fost greşită, şi fiecare ar putea mărturisi aceasta privindu-te.

— Se poate, şi nu e de mirare ca să mă doară ochii, zise Dăngescu cu neastîmpăr.

— Pentru ce nu mi-ai spus aceasta mai în grabă? Cu un lucru de nimic aş fi putut întîmpina răul. Dar eu de mult timp nu mai am mîngîierea de a fi privită; ţaa o soţie iubită. Trăim într-o casă fără ca să ne ştim de ştire unul altuia; mîncăm la o masă şi o vorbă nu se schimbă între noi. Din nenorocire o asemenea vieţuire văz că în loc de a se precurma] prinde rădăcini din ce în ce mai mult. Dacă aceasta este plăcerea dumitale, spune-mi, te rog, ca să ştiu; nimic nu te opreşte de a fi sincer.

— Iar ai început, doamnă, cu observaţiile dumitale? Mult voi fi silit să ascult nişte reproşuri pe care nu le priimesc? Ţi-am spus de atîtea ori că eu nu trăiesc cu capul dumitale, nici voi a mă tîrî de nas de nevastă. Te invit dar, odată pentru totdauna, a te mărgini în datoriile dumitale de femeie, şi pe mine să faci bine să mă laşi în pace, mai cu seamă cînd vezi că nu unt în dispoziţii bune.

— Am înţeles, domnule. Văz că acestea sunt mulţumirile ce trebuie să mai aştept pînă la sfîrşitul vieţei mele. De cînd a intrat pe uşa casei noastre acel mizerabil de Bolboacă, armonia dintre noi a zburat pe fereastă.

— Doamnă, nu-ţi permit a critica pe servitorul meu favorit. Nu ştiu ce ură te face ca să-l strecori şi să-l critici în toate întrevorbirile noastre. Se vede că găseşti o plăcere nespusă ca să te atingi de slăbiciunele mele. Aceasta vrea să zică, doamnă, cum o nevastă trebuie să-şi menajeze bărbatul? Nu înţelegi că o asemenea conduită a dumitale mă face să te urăsc?

— Eşti greşit, domnule; îmi place să te menajez şl ştii că am făcut-o totdauna. Nu poci suferi însă ca acel servitor să fie superiorul meu, căci şi eu sunt stăpînă ca dumneata. Nu sufer a mă vedea deconsiderată în ochii lui precum voieşti să fiu, căci de cîte ori se întîmplă ca să mă aflu în casă, trebuie să mă goneşti ca să rămîi singur cu dînsul. Ce atîtea mistere cu acel om? Pentru ce te fereşti aşa mult de mine?

— Doamnă, îmi am cuvintele mele pentru aceasta. O femeie nu trebuie să intre în toate amănuntele bărbatului; sunt cazuri de interese şi numai cu Neagu mă poci consulta, căci el este un om inteligent.

— Nu sunt interesele carii te ocup, domnule. Ştiu că nu ai obicei să te consulţi cu nimeni despre dînsele, şi acel Neagu nu e capabil să dirige trebile dumitale.

— Nu cumva bănuieşti atunci că sunt un criminal şi că fac comploturi cu servitorul meu? Îmi pare rău, doamnă, că nu-ţi măsori vorbele şi voi fi silit să te mărginesc în cercul bunei-cuviinţe.

— Ce voieşti a înţelege, domnule, prin cercul bunei-cuviinţe? întreabă Elena cu lacrămile în ochi. De cînd atîta barbarie? Poate vrei să mă insulţi, să mă baţi?

— Ei, lasă-mă odată, doamnă, cu istoriile dumitale; iar ai venit pe capul meu să-mi turburi creierii?

— Te las, domnule, dacă aceasta îţi face plăcere, zise ea plîngînd şi sculîndu-se ca să plece. Nu voiese să te deranjez.

— Prea bine faci, doamnă -; îţi mulţumesc şi nu ar strica cînd ne-am vedea mai rar şi nicidecum.

— O! Dumnezeul meu, aceasta este prea mult; nu mai poci răbda!...

Şi Elena pune batista la ochi şi iese din cameră hotărâtă a se duce la vreo rudă.

Dăngescu nu numai că rămîne nepăsător la mîhnirea ce cauză soţiei sale, ba încă simte o mulţumire secretă că printr-o asemenea conduită va scăpa de imputările ce i se făceau neîncetat de dînsa.

După ieşirea Elenei din cameră, el recăzu în aceeaşi preocupaţie care-l muncise toată noaptea. Cadaverul Frusinei se prezenta neîncetat imaginaţiei sale; el se silea a respinge această vizie, dar nu reuşa prin nici un chip, căci cu cît avea nevoie să depărteze din mintea lui mustrările cugetului, cu atît ele îl năpădeau cu grămada. Intrarea lui Bolboacă îl scoate din această amorţire.

— Ce este, Neagule? îl întreabă el. Te văz turburat. Ce ţi s-a întimpiat?

— Ce să mi se întîmple, cocoane, alt decît că oi să caz într-o istorie mare. Am avut dobitocia să ies astăzi prea de dimineaţă ca să trag cu urechea şi să aflu ce se vorbeşte despre moartea Frusinei şi am păţit-o cît de bună.

— Esplică-te, reluă Dăngescu cu neastîmpăr.

— Uite, cocoane, cum s-a întîmplat: m-am dus pe uliţa unde am aruncat pe moartă, căci, ca un om cu frica în sîn, trebuia să ştiu ce sfîrşit va lua împrejurarea de aseară. Pe cînd mă tot frecam de colo pînă colo, mă pomenesc cu Sălcianu cojocarul că vine drept în faţa mea, mă opreşte şi începe să mă facă omorîtor, tîlhar şi o mulţime de asemenea cinstiri, care de care mai frumoase.

— Ce vorbeşti, Neagule? întreabă Dăngescu tresărind şi ridicîndu-se deodată. Spune, suntem descoperiţi?

— Cam aşa un lucru, cocoane. Ticălosul de Sălcianu ştie tot.

— Ce fel ştie tot? Ce are a face Sălcianu in împrejurarea cu Frusina? Şi de unde a putut el afla că tu ai luat parte la omor? Nu cumva ticăloasa aceea de moaşă va fi scos vorba?

— Moaşa nu a vorbit nimic, căci am,fost pe la dînsa şi am găsit-o prinsă de friguri de multă frică. Sunt încredinţat că ea nu va sufla căci este în interesul ei ca să ţie secretul. Vezi, hoţul de cojocar, cocoane, a aflat mai bine decît puteam crede, căci din nenorocire el m-a recunoscut cînd am aruncat pe moartă. Acum Dumnezeu sau mai bine dracu ştie în ce gaură de şarpe aş putea să scap de osînda care mă aşteaptă.

— Ce fel, Sălcianu te-a văzut cînd ai aruncat pe moartă? întreabă Dăngescu care începe să facă nişte ochi mari şi să se apropie de Bolboacă. Cum se poate, Neagule, să faci o asemenea nemernicie ca să arunci pe moartă cînd erai observat de cineva?

— Dar ce aşa de prost mă crezi pe mine, cocoane? Cine păcatele ar fi socotit că afurisitul de Sălcianu se afla la fereasta prăvăliei lui cînd uşa era închisă, obloanele puse pe jumătate şi nu se zărea înăuntru nici o scînteie de lumină? Se vede că dracu îi zisese la ureche să se uite ca liliecii pe uliţă, pe cînd era destul de întu-nerec, şi să mă zărească la lumina lampei de peste drum cînd m-am plecat cu Frusina.

— Să chemăm pe Sălcianu şi să-l cumpărăm ca să tacă.

— Nu ar fi fost rea ideea aceasta, zise Bolboacă pe gînduri; acum însă este foarte tîrziu, căci el m-a încondeiat la procuror şi la comisar cînd i-au călcat prăvălia astă-noapte. Astăzi sunt hotărîţi a veni cu toţii aici ca să mă caute şi neapărat să mă înhaţe.

— Comisarul şi procurorul să vie în casa mea!... Asta nu se poate! strigă Dăngescu cu furie. Ce ruşine pentru familia mea î... Dar nu voi îngădui niciodată să-mi calce casa stăpînirea. Nu voi îngădui, înţelegi tu, Neagule? adăogă el aruncînd asupra lui Bolboacă nişte căutături carii făcu pe acesta să tremure.

— Negreşit că nu trebuie să îngăduiţi aceasta, zise Bolboacă plecînd capul cu umilinţă; dar mi-e teamă că ei vor veni cel mult peste un ceas. Stăpânirea nu prea caută omului de ce îi este cojoaca, ci intră cu obrăznicie în case de boieri ca şi în case de cerşători. Uite, cocoane, eu crez că ar fi mai bine să ne înţelegem cu comisarul şi cu procurorul, să le ungem puţin buzunarele cu miere şi să facem lucrurile cumsecade. Altfel dăm de gît cu bună seamă. Omorul a făcut un zgomot aşa de mare, încît este cu neputinţă ca să-l cocoloşim. Şi fiindcă Sălcianu este descoperitorul, să aruncăm năpastea asupra lui ca să sec înveţe minte a nu mai voi răul altora.

— Eşti un om prea de spirit, zise Dăngescu care asculta pe Bolboacă cu mare băgare de seamă. Ai dreptate; scăparea noastră este numai prin bani: trebuie să cumpărăm pe procuror şi pe comisar. Dar pe Sălcianu curn vom putea să-l învinovăţim de omorîtorul Frusinei?

— Nimic mai lesne, cocoane. Dumneata ai o mulţime de oameni credincioşi şi cumsecade: alege dintr-înşii doi sau trei, carii vă iubesc mai mult, şi să-i puneţi să dea mărturie mincinoasă în felul acesta: „că trecînd înserat pe uliţa Sălcianului, au văzut pe acesta ieşind din prăvălie cu o femeie moartă, şi după ce a aruncat-o pe uliţă, a început să strige ajutor44. Sălcianu nu va găsi dovezi în contra mea şi astfel va cădea subt osîndă în locul nostru.

— Este bună născocirea, dar eu socotesc că ar fi mai omenos să lăsăm în pace pe Sălcianu, căci el, sărmanul om, e nevinovat şi nu trebuie să ne mai încărcăm sufletul de păcate şi cu dînsul.

— Să-l lăsăm în pace pe el care ne voieşte răul?... Dar nu vă gîndiţi că el a împrăştiat împrejurarea omorului de ştie astăzi toată lumea şi că scăpîndu-l pe dînsul vom cădea noi în vină?

— Ai toată dreptatea, zise Dăngescu după un moment de tăcere. Ei bine, Neagule, fiindcă scăparea noastră atîrnă de mărturiile mincinoase, du-te de cheamă pe Costache Năndăreanu şi pe Ilie Mercescu, dar nu întârzia şi întoarce-te curînd cu dînşii.

Bolboacă plecă capul spre semn de supunere şi pe cînd se dispunea ca să plece, se aude un zgomot uşor şi iute de paşi la uşa camerei Dăngescului. Acesta, care bagă de seamă, zise îndată:

— Mi se pare că ne-a ascultat cineva?

Bolboacă deschide uşa şi începe să privească în sală.

-— Nu văz pe nimeni, cocoane. Fără îrMoială că nu aţi auzit bine.

— Curios lucru!... zise Dăngescu posomorit. De la întîmplarea de aseară pare că mi s-a schimbat şi auzire, şi vederea, şi mintea. Aide, Neagule, pleacă curînd şi întoarce-te cu martorii pînă nu vine procurorul şi comisarul.

Bolboacă iese, iar Dăngescu, rămîind singur, începe a se preumbla cu paşi mari ocolind camera în tot sensul.

„Blestem! îşi zise el oprindu-se deodată. Prevăz că din această crimă vor izvorî o mie de nenorociri. Dacă încă nu sunt descoperit cu desăvîrşire, adevărul însă se întrevede de departe, se apropie, mă goneşte, îmi prevesteşte supliciu, tortură!... sufletul meu suferă!“

Şi Dăngescu cade rătăcit pe un fotoliu.

„Dar de ce îmi este frică!?... îşi zise el cînd fu mai liniştit. Cît sunt de nerod! cît sunt de zăpăcit!... Sunt boier, sunt bogat, prea bogat încă; am bani mai mulţi decît îmi trebuie... am influenţă... am prieteni pe toţi funcţionarii... Ce zic prieteni!... am supuşi, am curtezani. Drace!... cu atîtea cualităţi, de ce am a mă teme?... Şi afară de aceasta, cine ar putea presupune că eu sunt omorîtorul Frusinei?... Neagu îmi este devotat şi el va priimi cu plăcere orice acuzări fără să mă denunţe. Iubesc pe Neagu ca pe copilul meu, ca pe mine însumi. După ce voi fi scăpat de primejdie, voi mai arăta acestui bun servitor recunoştinţa mea.44

Dăngescu trecea de la o cugetare la alta fără a şti unde să se oprească. Cînd vedea înaintea ochilor săi ruşinea familiei, suplicii, torture, cînd rezona mai bine şi judeca lumea astfel precum era, cînd se înturna la servitorul său. Şi neapărat că cugetările sale ar fi luat multe direcţii dacă în acest moment nu s-ar fi auzit cîteva lovituri la uşa camerei sale.

— Cine este? întreabă el cînd auzi bătînd la uşă.

— Eu, cocoane Stamaţe, răspunde o voce necunoscută.

— Cine eşti dumneata?

— Epistatul mahalalei.

— Intră, zise Dăngescu tremurînd.

Epistatul deschide uşa ţiind şapca în mină şi, după ce intră în cameră, salută cu oarecare respect pe stă-pinul casei.

— Ce vrei? îl întreabă acesta.

— Să vedeţi, cocoane: aseară s-a găsit o fată moartă care s-a azvîrlit pe uliţă dinaintea casei unui cojocar ce-i zice Sălcianu, şi...

— Ce-mi pasă mie de morţii carii se găsesc pe uliţă? zise Dăngescu cu un ton sec.

— Este adevărat, cocoane Stamate, că asemenea împrejurări nu vă privesc pe dumneavoastră, dar s-a dovedit omorî torul de Sălcianu cojocarul, care a mărturisit domnului procuror şi domnului comisar că este vătaful dumneavoastră de curte.

— Nu este adevărat, nu este adevărat; m-ai înţeles?... Aseară vătaful meu de curte nu a ieşit nicăiri; pentru dînsul încredinţez eu că nu este vinovat.

— Poate să fie şi cum arătaţi, cocoane Stamate, dar stăpînirea este datoare să-şi facă cercetările.

— Ce vrei să zici cu poate, obraznicule? strigă Dăngescu necăjit. Dacă o dată încredinţez eu că vătaful meu de curte este nevinovat, trebuie să te convingi şi să mă crezi orbeşte, iar nu să-mi spui că poate să fie.

— Mă iertaţi, cocoane Stamate; eu am dat tot cre-zămîntul spuselor dumneavoastră şi aceasta nu am zis-o cu scop de bănuială. Vă rog încă o dată să mă iertaţi dacă v-am supărat.

— Nu am trebuinţă să-ţi ascult iertăciunile tale, ne-prahtisitule. Spune-mi curînd ce ai venit să faci în casa mea?

— Am venit din porunca domnului procuror şi a domnului comisar ca să pecetluiesc odaia în carea şade vătaful dumneavoastră de curte şi să-l păzesc să nu fugă pînă vor veni să-i ia tacrir.

— Ce zici?... Să pecetluieşti o odaie din casa mea?... Trebuie să fi fost nebun ca să te gîndeşti că vei putea face aceasta. Ieşi, ieşi curînd, strigă el bătînd din picior cu furie.

— Trebuie să pecetluiesc odaia, cocoane Stamate; aşa

am poruncă şi nu poci ieşi din casa dumneavoastră pînă nu-mi voi îndeplini datoria.

— Ce îndrăzneşti să mai zici, ticălosule? strigă Dăn-gescu aşa de necăjit încît în furia sa trage epistatului două palme. Auzi, să-mi calce casa şi să-mi pecetluiască odăile cînd îi zic o dată că nu se poate. Cine este stăpîn aici, eu, ori tu?... Te învăţ eu minte... de aş şti că pierz o mie de galbeni, dar îndată ce voi întîlni pe comisar să ştii că nu mai eşti în slujbă.

Palmele ameţise cu osebire pe epistat şi ultimele cuvinte ale Dăngescului îl zăpăcise şi mai mult, căci neapărat ţinea mult la postul ce ocupa. Epistatul dar tăcu fără să pomenească nimic de palme şi nemaigîndindu-se deeît a îmblînzi pe Dăngescu, se adresă către acesta fn termenii cei mai umili:

— Sunt cel mai nenorocit om după pămint, îi zise el cu jumătate vocea. Nu credeam, cocoane Stamate, ca tocmai dumneavoastră să mă batjocoriţi astfel şi să doriţi a mă vedea pe drumuri cu o mulţime de copii după gît. Eu ce sunt greşit dacă priimesc astfel de porunci de la şefii mei? Să o bată Dumnezeu de funcţie care mă pune în poziţii critice cu toată lumea. Iată ce nemulţumiri întîmpin dacă voi să fiu un funcţionar conştiincios! Jude-eaţi-mă şi mă osîndiţi, cocoane Stamate, dacă mă credeţi vinovat în împrejurarea de faţă: sunteţi o persoană aşa de înţeleaptă încît crez că o să-mi daţi dreptate şi o să mă iertaţi dacă v-am supărat aşa de mult. De ştiam că o să vă necăjiţi, îmi pierdeam mai bine postul şi nici că priimeam să viu cu o astfel de misie în casa dumneavoastră.

Epistatul zisese destule ca să domolească furia Dăn-gescului şi acesta mulţumit nu numai că-l iartă, ba încă îi dăruieşte un galben ce scoate dintr-un sertar de masă.

— Ia acest galben, îi zise el, şi deschide-ţi ochii altă dată în ce casă intri şi cum trebuie să te porţi. Aide, pleacă de aici sau mai bine rămîi ca să vii să-mi dai de veste cînd vor sosi procurorul şi comisarul.

Epistatul priimeşte galbenul, îl bagă în buzunar şi se pleacă cu respect dinaintea Dăngescului, promiţîndu-i a-i satisface cererea. După aceasta, el iese din cameră şi, în loc să îndeplinească însărcinarea ce avea de la şefii săi, începe să spioneze venirea lor ca să dea de ştire culpabilului.

Pînă a nu lua sfîrşit scena ce se petrecuse între Dăn-gescu şi epistatul mahalalei, Bolboacă umblase aşa de iute că în cîteva momente sosise la Mercescu şi la Năn-dăreanu, ale căror locuinţe se aflaii din întîmplare în apropiere una de alta. El le spune că Dăngescu îi cheamă la dînsul numaidecît şi aceşti doi domni, carii aveau nişte fizionomii prea neînsemnătoare şi să fi fost în vîrsta cel dintîi, de patruzeci ani, iar cel de ah doilea, de cincizeci ani, se grăbiră a veni împreună cu Bolboacă ca să depuie la picioarele Dăngescului respectul ce aveau pentru acesta.

Epistatul abia apucase să se puie la pîndă, cînd vede pe Bolboacă cu doi necunoscuţi că intru în curte. El voi să vestească pe Dăngescu despre venirea acestor persoane, dar gîndindu-se că aceasta nu-l privea pe dînsul, se mulţumi numai ca să-i privească şi să aştepte sosirea procurorului şi a comisarului. Bolboacă, cînd zăreşte pe epistat în balcon, frica îl coprinde deodată; el nu mai rămîne la îndoială că agenţii guvernului venise în lipsa lui şi că-l aşteptau în acel moment ca să-i ia tacriru. La această gîndire el se opreşte puţin şi nu ştie dacă trebuie să înainteze sau să se facă nevăzut. Cum însă el nu mai putea să se depărteze, căci printr-aceasta s-ar fi espus la grele bănuieli, se hotărăşte a se lăsa în voia soariei şi pe sprijinul stăpînului său care îi promisese totul. Astfel dar, el urmează pe martori fără ca aceştia să fi băgat de seamă mina ce făcuse călăuza lor la vederea epistatului.

Bolboacă urcă scara cu Mercescu şi cu Năndăreanu şi, ajungînd la uşa camerei stăpînului său, o deschide şi intră cu dînşii. Dăngescu îi aştepta cu nerăbdare.

— Bine aţi venit, domnilor, zise Dăngescu îndată ce văzu pe vătaful său de curte şi pe cei doi domni. Vă aşteptam şi îmi pare bine că aţi sosit mai curînd decît credeam. Poate v-a spus Neagu ce împrejurare m-a făcut să vă chem.

— Nu ne-a spus nimic, cocoane Stamate; cu toate acestea ne simţim prea fericiţi de a vă servi, zise domnu

Mercescu, care era mai deştept şi mai vorbitor decît domnu Năndăreanu.

— Nu mă îndoiam de delicateţa dumneavoastră, domnilor, zise Dăngescu mulţumindu-le printr-un compliment. Dar nu-mi răspunserăţi dacă Neagu va comunicat împrejurarea pentru care v-am chemat?

— Nu le-am vorbit nimic domnilor despre împrejurarea de astă-noapte, zise Bolboacă îndată. Acum însă cînd suntem cu toţii la un loc, putem vorbi în linişte.

— Ei bine, domnilor, dacă Neagu nu v-a vorbit nimic, veţi afla numaideeît. Dar mă rog poftiţi de şedeţi. Neagule, trage două scaune pentru domnii.

— Vă sărutăm mîinile, cocoane Stamate, putem şedea şi în picere, ziseră îndată Mercescu şi Năndăreanu, prea flataţi de onoarea ce li se făcea şi la care nu s-ar fi aşteptat niciodată din partea Dăngescului. Acesta însă stărui aşa de mult a le face onoarea de a ocupa două scaune încît ei fură siliţi a ceda invitaţiei.

— Acum, domnilor, să vă comunic împrejurarea în chestie şi totdeodată să vă arăt cum mă puteţi servi ca nişte buni prieteni ce vă socotesc. Iată despre ce este vorba: ieri înserat, pe la aprinsul luminărilor, s-a găsit o fată moartă dinaintea casei unui cojocar, căruia îi zice Săl-cianu. Unii presupun, după încredinţările date de cojocar, că acea moartă s-a aruncat de un strein care trecuse pe acolo într-o trăsură, dar eu mă întorc şi zic că ce trebuinţă avea streinul să arunce pe o moartă pe uliţă ca să se compromită, precum s-a şi întîmplat, pe cît timp putea să o azvîrle într-un puţ sau să o îngroape undeva, fără ca să poată fi descoperit. Aceasta este cel puţin ideea mea: dumneavoastră ce părere vă daţi?

— Tot aceeaşi ca şi a dumneavoastră, răspunseră îndată Mercescu şi Năndăreanu, făcînd nişte ochi mari şi ascultînd cu mare respect pe Dăngescu care. urmă:

— Eu, domnilor, în împrejurarea aceasta am dovedit adevărul în toată lumina lui şi sunt atît de sigur de dîn-sul că m-aş prinde pe onoarea şi pe toată averea mea, Iată cum: după descoperirea omorului, procurorul şi comisarul coloarei de galben, încunoştiinţat de asasinat, au venit după datorie să facă Cercetările trebuincioase la faţa locului şi au călcat casa cojocarului. Acesta, văzîn-du-se strimtorat din toate părţile şi neavînd dovezi prin carii să constate că moarta fusese azvîrlită dintr-o trăsură, a voit să acuze pe un om necunoscut ca să scape de pedeapsa ce-l ameninţa. Ei bine, domnilor, cum aţi putea să vă miraţi mai mult' aflînd că acel cojocar infam a avut mişelia să inculpe pe vătaful meu de curte care a stat cu mine toată seara de am făcut cu dînsul nişte socoteli ale uneia din moşiile mele?

— Cum este cu putinţă? strigară Mercescu şi Năn-dăreanu cu mirare.

— Aşa, ticălosul; nu destul că a săvîrşit omorul, căci din cele ce auzirăţi, nu rămîne îndoială că el a fost asasinul, ba încă a avut vicleşugul ca să arunce năpastea pe spinarea unui sînge nevinovat. Vedeţi dar că acel o.m nu merită îndurare şi că, din contra, trebuie să contribuim cu toţii să-l denunţăm ca să nu i se treacă subt tăcere o asemenea crimă neauzită.

— Negreşit, cocoane Stamate, încuviinţă Mercescu. Acel om nu merită îndurare şi mai cu seamă din spusele dumneavoastră nu mai rămîne îndoială că el a omorît pe acea sărmană fată.

— Îmi pare bine, domnule Mercescu, că eşti om de înţeles, zise Dăngescu care voia să sfîrşască odată cu dîn-şii. Acum iată ce trebuie să facem: mi-aţi dat amîndoi o mulţime de dovezi că mă iubiţi şi că meritaţi toată încrederea mea; aceasta m-a făcut să mă gîndesc la dumneavoastră ca să regulăm cît s-ar putea mai bine această împrejurare Şi fiindcă am diferite mijloace ca să vă mulţumesc, vă las precăderea alegerei.

— Vom fi totdauna fericiţi de a vă servi. Ordonaţi-ne şi vom fi gata să facem totul, zise domnu Năndăreanu, care era mai materialist decît domnu Mercescu.

— Uite ce cer de la dumneavoastră, domnilor! Este învederat că vătaful meu de curte nu va cădea în vină după simpla arătare a Sălcianului, dar fiindcă este servitorul meu cel mai bun şi cel mai devotat, voiesc să-l scap de orice necinste i s-ar putea aduce. Pentru aceasta am trebuinţă de două mărturii şi le cer de la dumneavoastră prin scris şi în termenii ce vă voi dicta.

— Vom da cu plăcere orice mărturie veţi voi, zice domnu Năndăreanu sculîndu-se.

— Atunci fii bun, domnule Năndărene, şi dumneata,

domnule Mercescu, de vă trageţi scaunele lingă masă ca să scriţi mărturiile.

Mercescu şi Năndăreanu vin lingă masă, iau cîte o coală de cîrtie şi cîte un condei, şi cînd fură dispuşi ca să scrie, Dăngescu începe să le dicteze următoarea dovadă destul de rar ca să aibă amîndoi timpul să o scrie fără ca să scape un cuvînt din vedere:

„Eu, subsemnatul, încredinţez că ieri, miercuri, 17 mai, înserat, pe la aprinsul luminărilor, trecînd pe uliţa Ba-tiştei, însoţit fiind de dornnu...44

— Dumneata, domnule Mercescu, scrie Năndăreanu, iar dumneata, domnule Năndărene, pune Mercescu.

— Am pus, ziseră amîndoi. Dăngescu urmă să dicteze: „am văzut că se aruncă o femeie de nu ştiu cine pe o fe-reastă de la prăvălia lui Sălcianu cojocarul, şi neavînd timpul să întrebăm şi să ne informăm din ce a provenit azvîrlirea acelei femei, fiind chemaţi de oarecarii interese grabnice, ne-am urmat drumul fără ca să mai ştim cele ce s-au petrecut în urmă. Drept aceea dau această dovadă în cunoştinţă de adevăr subt a mea iscălitură spre ştiinţă şi luminarea guvernului la întîmplare de a nu se cunoaşte cum decurge împrejurarea.14

— Acum, zise Dăngescu, iscăliţi şi puneţi anul, luna, ziua de astăzi, şi jos, Bucureşti. Dar cine dracu este la uşă? întreabă el întorcîndu-se.

Bolboacă se duce repede spre uşă, o deschide, se uită în sală şi nevăzînd pe nimeni se întoarce pe paşii săi.

— Nu este nimeni, cocoane. Se vede că iar vi s-a părut.

— Ce fel mi s-a părut? La dracu, doar nu sunt nebun. Aceasta mi se întîmplă pentru a doua oară. Cine va fi îndrăznind să mă spioneze în casa mea?

— Neapărat că va fi trecut vreo pisică, observă dornnu Năndăreanu, sculîndu-se după scaun şi prezentînd dovada Dăngescului.

— Poate să fie şi pisică, zise acesta luînd dovada din mîna Năndăreanului. Dar ce plăcere şi pe nevasta mea să ţie pisici în casă? Nici un dobitoc nu mi-o fi mai urît în lume decît pisicile.

— Nu strică uiniic, cocoane Stamate, zise domnui Năndăreanu. Eu socotesc că pisicile sunt prea trebuincioase într-o casă, căci o curăţă de şoareci.

— Poftiţi şi dovada mea;, cocoane Stamate, zise dom-nu Mercescu prezentînd-o la rîndul săii.

— Vă foarte mulţumesc, domnilor; vă voi recunoaşte cînd împrejurarea omorului va lúa sfîrşit. Acum iată ce mai rămîne de făcut: luaţi-vă dovezile înapoi şi întoar-ceţi-vă cu dînsele peste o oră ca să la daţi procurorului şi comisarului ce sunt a veni aici. Să vă faceţi că nu mă cunoaşteţi nici pe mine, nici pe vătaful meu de curte... Veţi arăta numai că v-aţi informat din zvon că aceşti doi dregători se aflu la mine şi că aţi venit să le daţi aceste două dovezi spre luminarea împrejurărei.

— Şi să nu uitaţi, domnilor, observă Bolboacă, că la întîmplare de a vă face ceva întrebări comisarul şi procurorul, să le spuneţi că femeia aceea era îmbrăcată cu rochie albă şi că la azvîrlirea ei pe fereastă nu se mai afla nimeni pe uliţă. Aceasta vă rog să o ţineţi minte şi să o declaraţi la timp şi cînd va cere trebuinţa.

— In adevăr, are dreptate Neagu. Aceste desluşiri urma să le aveţi în vedere, zise Dăngescu mulţumit de prevederile confidentului său.

— Nu uitaţi asemenea, adăogă a zice Bolboacă, ca să vizitaţi acea uliţă şi să cunoaşteţi bine poziţia locului. Şi ca să fiţi de acord, născociţi că veneaţi din cutare loc pentru cutare trebuinţă şi că eraţi grăbiţi de cutare interese pentru care să şi puteţi dovedi orieînd vi s-ar cere. înţelegeţi, domnilor, că într-o pricină criminală, ca să se dea o hotărîre cumsecade, trebuie să se lămurească toate împrejurările. Numai prin chipul acesta putem fi siguri de izbîndă.

— In adevăr vătaful dumneavoastră de curte este un om prea deştept, observă domnu Mercescu. Ar crede cineva că a fost născut pe un scaun de judecător, aşa de bine cunoaşte formele.

— Şi tipicul, observă domnu Năndăreanu. Eu însă crez că domnu vătaf de curte trebuie să fi căzut în vreo nenorocire, căci prea cunoaşte chichiţele pe de rost.

La aceste cuvinte ale Năndăreanului, Bolboacă îşi muşcă buzele fără a şti ce să răspunză. Dăngescu luă cuvîn-tul în locul lui:

— N-a dat de nici o nenorocire, Năndăfene, dar mărturisesc că Neagu este prea deştept şi, fiindcă am văzut că este un om dezgheţat, i-am încredinţat în mai multe rînduri pricini de judecată şi mi le-a cîştigat pe toate. Dar trebuie să vă duceţi, adăogă el; comisarul şi procurorul pot să vie peste cîteva minute şi nti voi să vă găsească aici. întoarceţi-vă, dar cum v-am zis, peste o oră. Va fi tocmai bine.

Mereescu şi Năndăreanu se dispuneau ca să plece cînd epistatul intră în casă:

— Domnu procuror şi domnu comisar au intrat în curte, zise el, şi după aceasta iese îndată.

— Neagule,zise Dăngescu cu grabă, pleacă îndată cu dumnealor şi scoate-i pîn grădină ca să nu fie văzuţi de dregători. Şi dumneavoastră, domnilor, întoarceţi-vă peste o jumătate oră, iar nu peste o oră.

Martorii ies împreună cu Bolboacă fără a fi zăriţi de nimeni, şi după cîteva minute se aude în sală tropăiturile de cizme ale agenţilor guvernului, carii erau însoţiţi de Sălcianu şi carii nu întîrziară de a intra în camerja Dăngescului. Acesta, care se prefăcea a fi ocupat de oa-reearii cîrtii ce răscolea pe masă, se întoarse îndată cînd văzu pe procuror şi pe comisar în camera lui. Sălcianu aştepta în sală.

— Vă sărut mîinile, cocoane Stamate, zise procurorul şi comisarul salutîncl pe Dăngescu.

— Sluga dumneavoastră, domnilor, le răspunse Dăngescu cu mîndrie şi căutînd a-şi da un aer important. Poftiţi, şedeţi, adăogă el prezentîndu-le scaunele pe carii şezuse martorii.

— Vă sărutăm mîinile, mulţumi procurorul şi comisarul, stînd amîndoi în picere şi făcînd fasoane.

— Vă rog, şedeţi, insistă Dăngescu.

Dregătorii se aşezară după această a doua invitaţie şi procurorul începu să vorbească:

— Ne iertaţi, cocoane Stamate, dacă am luat curajul a veni să vă importunăm tocmai în minutul cînd poate eraţi prea ocupat. Cu toate acestea sper că veţi fi destul de bun să ne scuzaţi, cînd veţi afla că ne aduce o împrejurare foarte gravă şi că noi acuzatori publici am venit să facem cercetările ce ne impune legea.

— Prea bine aţi făcut, domnilor. Pentru aceea vă plăteşte guvernul, ca să vă împliniţi datoria şi să-i meritaţi încrederea. Poci şti însă care este împrejurarea aceea ce vă aduce în casa mea?

— Nici că încape îndoială, reluă procurorul. Aceasta mă şi găteam să vă spui. Dar mai-nainte de toate vă rog să-mi daţi voie a vă întreba dacă aveţi cunoştinţă unde se afla vătaful dumneavoastră de curte ieri înserat?

— Nu ştiu ce voieşti să înţelegi, domnule, prin această întrebare; cu toate acestea, doresc să vă satisfac încre-dinţindu-vă că vătaful meu de curte a fost toată seara în camera mea, unde am făcut împreună oarecare socoteli ale uneia din moşiile mele.

— Acum unde se află? întreabă procurorul.

— Trebuie să fie în camera lui, zise Dăngescu cu nerăbdare. Vei fi însă destul de bun, domnule, a-mi spune ce are a face vătaful meu de curte în întreţinerea ce avem?

— Să vedeţi, cocoane Stamate, reluă procurorul. Vătaful dumneavoastră de curte este acuzat că ar fi omorît pe o femeie şi că ieri înserat ar fi aruncat-o din trăsură pe o uliţă din mahalaua Batistei dinaintea prăvăliei unui cojocar, care cojocar zice că l-a recunoscut, aflîndu-se din întîmplare la fereasta prăvăliei lui. Acum rămîne, cocoane Stamate, să ne ajutaţi în cercetările noastre ca să descoperim pe vinovat şi printr-aceasta veţi face un bine, ce este în interesul general. Sunt sigur că oricît de mult aţi iubi pe vătaful dumneavoastră de curte, nu veţi putea îngădui să scape un asasin, care, mîine, poimîine, poate să vă facă vreun rău şi dumneavoastră chiar.

— Cuvintele dumitale, domnule procuror, sunt pline de înţelepciune, căci sunt ieşite din gura unui funcţionar care ştie foarte bine să-şi îndeplinească misia. Cu toate acestea văz cu plăcere că vătaful meu de curte nu poate fi acuzat de acest omor, ce ziceţi că s-a întîmplat ieri înserat, căci el a fost cu mine şi îl iau în sufletul meu.

— Vă credem, vă credem fără să faceţi jurământ, rog numai să ordonaţi a-l chema pînă aci ca să-l punem faţă în faţă cu cojocarul şi după întrebări ce voi face la amîndoi să poci da un curs acestei împrejurări.

— Aceasta este foarte lesne. Doresc încă să văz pe cojocar şi pe vătaful meu faţă în faţă. He, cineva; strigă Dăngeseu bătînd din palme.

Un servitor intră în cameră. Dăngeseu îi zice:

— Cheamă pe Neagu să vie aici numaidecît.

— Şi pe cojocarul care este în sală, zise procurorul servitorului.

Acesta iese să îndeplineacă ordinile, şi după cîteva minute Sălcianu intră în cameră şi după dînsul Bolboacă.

— Ce fel, dumneata ai fost, Sălciene? Cum e cu putinţă să fii amestecat în pricina omorului? îl întreabă Dăngeseu prefăcînd surprinderea.

— Eu!... să mă ferească Dumnezeu, îi răspunse bă-trînul Sălcianu cu mîndrie.

— Şi cu toate acestea, din cîte am auzit, înţeleg că eşti prea amestecat, reluă Dăngeseu privindu-l cu dispreţ.

— Şi eu aş fi crezut tot ca dumneavoastră dacă aş fi avut un vătaf de curte.

Şi la aceste cuvinte Sălcianu priveşte pe Dăngeseu cu mai mult dispreţ.

Dăngeseu nu răspunse nimic în temerea de a nu ajunge mai departe şi a fi descoperit.

Se ştie că greşala este însemnată pe fizionomia omului şi un ochi pătrunzător poate recunoaşte pe culpabil dintr-o uşoară căutătură. Procurorul, care era destul de inteligent şi cunoscător în fizionomii, pricepu îndată din vorbirea Sălcianului şi din tăcerea Dăngescului că acest om bogat trebuie să fi luat parte la omorul femeie!, dar greutatea era ca să descopere adevărul şi din nenorocire adevărul era foarte întunecos. Cu toate acestea, el îşi propusese a începe cercetările ce trebuia să facă şi a se convinge mai bine de decurgerea împrejurărei.

— Domnule vătaf de curte şi domnule Sălciene, apropiaţi-vă puţin, le zise procurorul.

Sălcianu se apropie eu destul curaj şi Bolboacă face asemenea, însă cu oarecare sfială, deşi voia să prefacă un mare sînge rece.

— Domnule comisar, fiţi bun de scriţi interogatoriile ce voi lua acestor doi domni; iar coconu Stamate este rugat, dacă binevoieşte, a ne lăsa să-i ocupăm masa pentru cîteva minute.

— Cu plăcere, domnule procuror, zise Dăngescu ameţit de această scenă. Luaţi cîrtie, condeie şi cele trebuincioase după masa mea, pe care se află de toate.

— Vă sărut mîinile, mulţumi procurorul, pe cînd comisarul se apropie de masă, se aşază pe un scaun şi se dispune a scrie interogatoriile.

— Apropie-te mai bine, domnule Sălciene, zise procurorul luînd un aer serios.

— Iată-mă, domnule procuror, răspunse Sălcianu apro-piindu-se cu sufletul împovărat.

— Cum te cheamă?

— Tudor Sălcianu.

— Scrie, domnule comisar.

— Am scris, domnule procuror, răspunse comisarul. Te rog urmează şi nu te înterumpe.

Procurorul reluă, adnesîndu-se către Sălcianu:

— De cîţi ani eşti?

— De şasezeci ani împliniţi.

— Unde ai fost ieri, miercuri, la şaptesprezece mai?

— Toată ziua am stat acasă, răspunse Sălcianu. De dimineaţă şi pînă seara m-am îndeletnicit cu meşteşugul meu.

— Poţi dovedi că nu ai ieşit nicăiri? reluă procurorul.

— Aceasta nu o poci dovedi, căci nimeni nu crez să fi băgat de seamă dacă am ieşit sau nu. Fiecare va zice că nu ştie, că n-a văzut, precum se obicinuieşte la noi, oamenii de rînd, şi precum trebuie să aveţi cunoştinţă de aceasta, domnule procuror, dumneavoastră mai cu seamă, care aţi văzut şi aţi auzit multe.

— Ascultă, domnule Sălciene: că ai fost acasă toată ziua trebuie să dovedeşti ca să scapi de bănuiala ce te ameninţă. Gîndeşte-te şi răspunde.

— M-am gîndit şi am răspuns. Socotesc însă că aş putea fi crezut de mincinos, iar nu de bănuit, precum ziserăţi,domnule procuror, numai atunci cînd s-ar găsi cineva care să mărturisească că m-a văzut pe vreo uliţă sau în casă la cineva.

— Ce cunoşti din împrejurarea acelei fete moarte pe carea am găsit-o ieri seara în prăvălia dumitale?

— V-am arătat împrejurarea la venirea dumneavoastră în casa mea, dar fiindcă trebuie să o mai arăt şi acum în tacrirul ce-mi luaţi, ca la un om criminal, iată ce ştiu, ce am văzut şi ce am făcut, pentru care iau martor pe Dumnezeul care ne priveşte şi care judecă pe toţi. Precum v-am spus, domnule procuror, se făcuse noapte, închisesem uşa şi obloanele pe jumătate ale prăvăliei mele şi, odihnindu-mă de munca de peste zi, mă uitam în uliţă pe un ochi de fereastă, ceea ce fac totdauna pînă se găteşte cina. In timpul acesta, auz huruitura unei trăsuri care venea din partea stingă, văz că se opreşte deodată şi un om care ţinea în braţe pe o femeie se pleacă pe jumătate din trăsură şi o aruncă tocmai în faţa prăvăliei mele. îndată după aceasta, trăsura îşi reia cursul cu aceeaşi repeziciune, precum sosise, şi eu, în zăpăceala cea mai mare, ies cu nevasta şi cu calfa să vedem ce este. Recunoscurăm pe fata nenorocitului croitor de lingă Biserica cu sfinţi împreună cu doi vecini, carii sosiră la chemarea ce le-am făcut, şi crezînd că fata este leşinată, am trimis să cheme pe un doctor neamţ, care sade îrv apropiere de casa mea şi care nu a voit să vie fiindcă-şi bea cafeaua. Noi însă i-am dat toate ajutoarele putin-cioase; am adus un bărbier, care a înţepat-o cu lanţeta în mai multe rînduri, dar a fost cu neputinţă să-i curgă o picătură de sînge măcar. Ne-am încredinţat, în sfîrşit, că fata era moartă, şi fiindcă strînsese o mulţime de lume, am dus pe fată în prăvălie silindu-ne să-i mai dăm vreun ajutor. în urmă, aţi venit dumneavoastră şi cu domnul comisar şi aţi dat poruncile ce aţi socotit de cuviinţă. Acesta este curatul adevăr pe care-l mărturisesc în frica lui Dumnezeu.

— Cînd te-am ameninţat aseară că trebuie să dovedeşti pe acel om care a azvîrlit pe moartă din trăsură, cum ai putut cunoaşte că era vătaful de curte al coconului Stamate Dăng°scu?

— Aceasta aş dori?ă aflu şi eu, observă Dăngescu. Sunt prea curios să pric p-cum s-a putut cunoaşte un om noaptea?

— V-am spus, domnule procuror, şi v-aţi putut convinge prin dumneavoastră însuvă că peste drum de prăvălia mea este o lampă a stăpînirei care m-a făcut să deosibesc chipul vătafului de curte cînd s-a plecat pe jumătate din trăsură ca să âzvîrle pe fata moartă.

— Nemernicul... zise Dăngescu, care uită pentru un minut rolul ce trebuia să joace în această împrejurare.

Atît procurorul, cît şi comisarul rămaseră uimiţi de acdst cuvînt al Dăngescului şi începură să-l privească cu mirare.

Boiboacă nu mai făcu nici o mişcare, cînd aude că iese din gura stăpînului său o dobitocie atît de neiertat pentru un om fin ca dînsul, şi se crezu pierdut cînd văzu pe Sălcianu că-l priveşte cu un aer ironic.

Dăngescu îşi cunoscu greşala îndată ce băgă de seamă tăcerea care succedase cuvîntul său de nemernic. Orice reparaţie ar fi fost tîrzie, cu toate acestea el prefăcu surprinderea şi se adresă către procuror.

— Sunteţi în mirare că am zis nemernicu... nu este aşa, domnule procuror?... Dar îmi vei da dreptate dacă am necinstit prin acest cuvînt pe Sălcianu, căci nu poci înţelege cum cineva poate avea curagiul să acuze oameni nevinovaţi şi să născocească pentru scăparea lui astfel de mişelii neauzite. Crede-mă că nici pînă acum nu mi-a putut trece uimirea de a auzi că vătaful meu de curte a azvîrlit pe moartă din trăsură cînd el a fost cu mine de după-prînz şi pînă la o oră prea înaintată a nopţei.

— Vă foarte mulţumesc pentru întorsătura ce aţi făcut, cocoane Stamate, zise Sălcianu schimbînd privirile sale ironice către Dăngescu. Credeam cu toate acestea că făcuserăţi nemernic pe vătaful dumneavoastră de curte, căci zicînd acest cuvînt aveaţi aerul a arăta nemernicia lui că a ieşit prea mult din trăsură şi că printr-aceasta a putut fi recunoscut la lumina lampei.

— Ce îndrăzneşti să zici, mojicule! strigă Dăngescu necăjit. Cum îngăduiţi, domnule, adăogă el întorcîndu-se către procuror, ca acest criminel să tălmăcească vorbele mele astfel precum nu sunt?...

— Ai ieşit din chestie, domnule Sălciene, zise procurorul, apăsînd din sprinceană şi reţiindu-şi rîsul, căci Săl-cianu espusese o gîndire pe care o împărtăşea atît procurorul, cît şi comisarul.

— Mă iertaţi, domnule procuror, zise Sălcianu, ple-cînd capul. Am crezut că dacă cineva mă necinsteşte, nu trebuie să tac, căci m-aş recunoaşte de vinovat.

— Mai ai ceva să ştergi sau să adaogi, întreabă procurorul pe Sălcianu, privind pe comisar, ceea ce-i da să înţeleagă ca să urmeze cu scrierea interogatoriului.

— Nu am să şterg nimic din cîte am arătat, răspunse Sălcianu. Atîta numai vă rog să adăogaţi că doresc să se caute în odaia vătafului de curte, de către dumneavoastră, ca să vă încredinţaţi dacă există într-însa vreo dovadă sau vreo urmă a omorului săvîrşit.

— Nu voi îngădui niciodată să-mi scofelească casa oamenii stăpînirei, strigă Dăngescu, sculîndu-se eu furi,e. Auzi, obraznicu, ce mai îndrăzneşte să ceară! Ieşi, ieşi curînd, adăogă el privind pe Sălcianu, ca cum ar fi vpit să-l spintece.

Sălcianu era gata să iasă din cameră, dar procurori se sculă îndată:

— Nu trebuie să vă supăraţi, cocoane Stamate, zise el Dăngescului. Un om bănuit şi intrat în formă este liber să mărturisească orice va voi. Rămîne în urmă ca guvernul să constate adevărul şi să aplice culpabilului osînda meritată. Rămîi, domnule, adăogă el adresîndu-Se către Sălcianu.

— Aşa este, domnule procuror, zise Dăngescu liniş-tindu-se puţin, dar îţi mărturiresc că nu m-am putut retine de a mă revolta cînd am auzit pe acest nesocotit că cugetă să compromită onoarea casei mele.

— Aveţi toată dreptatea, şi, în locul dumneavoastră, nu aş fi făcut altfel, dar însărcinatul guvernului trebuie să aibă răbdare, să-şi îndeplinească formalităţile prescrise de lege, şi legea nu reţine pe un om căzut în crimă de a vorbi şi de a arăta tot ce voieşte. Vedeţi dar, că eu ca procuror sunt dator să vizitez camera vătafului dumneavoastră de curte după legala cerere a domnului Sălcianu, şi fiindcă sunt sigur că cercetarea mea va fi zadarnecă, după cum sunt încredinţat din spusele dumneavoastră, aceasta va fi o bază mai mult pentru dovedirea vinovatului.

— Sunt prea mîhnit, domnule procuror, de a vă declara în sinceritate că asemenea cercetare nu se poate face casei mele, căci nu voi să vază lumea atîţia slujbaşi ai guvernului că mi-o calcă ca pe a unui om bănuit.

— Nu m-aţi înţeles, cocoáne Stamate, zise procurorul cu o delicateţă silită. Domnul comisar va pleca îndată ce va scrie şi interogatoriul vătafului dumneavoastră de curte şi împreună cu dumnealui vor pleca şi cei doi epis-taţi ce ne-au însoţit. Voi rămînea singur şi socotesc că prezenţa mea jiu vă.poate compromite, căci slujbaşi ca mine vă vizitează adesea şi se găsesc foarte fericiţi cînd vin a vă spune respectele lor.

Dăngescu nu mai găseşte un cuvînt ca să răspunză finului funcţiunar. El era foarte supărat de nevenirea martorilor, dar, fiindcă auzise că va rămînea singur cu procurorul şi că cercetarea,ce va face nu va fi zgomotoasă, se reaşeză la locul său;şi se hotărăşte a nu mai deschide gura pînă la plecarea tutor individelor ce se aflau în camera lui.

După ce se făcu linişte, procurorul reîncepu să vorbească:

— Fii bun, domnule comisar, de ia o altă coală de cîrtie ca să facem interogatoriul domnului vătaf de curte. Apropie-te, domnule vătaf de curte, zise el, întorcîndu-se spre acesta. Răspunde conştiincios la întrebările ce-ţi voi face în numele legei.

Neagu se apropie.

— Cum te cheamă? îl întreabă procurorul.

— Neagu Bolboaeă, răspunse acesta cu jumătate Vocea.

— Neagu Bolboaeă!... zise procurorul surprins. Acest nume îmi este cunoscut. De unde eşti de origină?

— Am uitat,domnule procuror, răspunde Neagu, care îşi pierduse capul cînd văzu că numele lui este cunoscut de agentul guvernului.

— Ce fel ai uitat?... nu te înţeleg?

— Voi să zic, domnule procuror, că am deschis ochii în Bucureşti fără ca să fi cunoscut pe părinţii mei. Se vede că ei m-au azvîrlit pe drumuri de mic copil şi că m-au lăsat în voia întîmplărei.

Procurorul nu păru satisfăcut pe acest răspuns. El reluă:

— De cîţi ani eşti?

— De patruzeci şi cinci.

— Nu te arată chipul, observă procurorul cu mirare; să fii cel mult de treizeci ani.

— Inşală de multe ori chipul omului, răspunse Neagu plecînd capul. Şi eu, domnule procuror, am trăit' fără grijă, căci m-am mulţumit pe mult-puţin ce am avut.

— Ce cunoşti din împrejurarea omorului acelei fete ce s-a găsit la Sălcianu?

— Nimic alt decît că astăzi de dimineaţă trecînd pe uliţă, m-am pomenit cu acest cojocar că mă opreşte, mă necinsteşte şi mă face omoritor. Am rămas încremenit, auzind aceasta şi întrebînd pe unii, alţii, am aflat de acest omor ca şi dumneavoastră ca şi toată lumea. Eu nu am ieşit nicăiri din casă, adecă de ieri de la prînz şi pînă noaptea tîrziu.

— Cum poţi dovedi cele ce-mi spui?

— Iau de mărturie pe coeonu Stamate Dăngescu, stă-pînul meu, în serviciul căruia am fost în tot timpul acesta.

— Ce ai a mai răspunde?

— Nimic alt decît cele ce arătai pînă aci.

— Ai mai fost în vreo pricină criminală? urmă a întreba procurorul privindu-l într-un mod semnificativ.

La această întrebare neaşteptată Bolboacă rămîne ca lovit de trăsnet şi în uimirea sa începu să-şi preumble privirile pîn toate părţile ca şi cum ar fi căutat un răspuns.

— Vorbeşte, domnule Bolboacă, reluă procurorul. Ai mai fost în pricini criminale?

— Am... n-am...

— Mă scuzaţi, domnule procuror, interumpse Dăngescu cînd văzu că vătaful său de curte era atît de zăpăcit. Această întrebare nu ai adresat-o şi domnului Sălcianu?

— Eu nu am avut în viaţă-mi nici chiar pricină civilă, cu cît mai cu seamă criminală, zise Sălcianu cu mîndrie. Mulţumesc lui Dumnezeu că am îmbătrînit nepătat şi cu fruntea senină.

— A fost numai o scăpare din vedere, cocoane Sta-mate, răspunse procurorul. Voi repara greşala îndată. Dar poate ştiţi că legea ordonă a se face o asemenea întrebare într-un interogatoriu.

— Ştiu aceasta, zise Dăngescu. De aceea mă miram şi eu...

— Vrei să răspunzi odată, domnule Bolboacă, la întrebarea ce-ţi făcui?

— Nu ştiu să fi avut vreo pricină criminală, răspunse în ffne Bolboacă, care avusese timpul să-şi re vie în sine.

— Te-ai gîndit bine la răspunsul ce dai?

— Aşa socotesc, domnule procuror.

Interogatoriile erau luate. Bolboacă şi Sălcianu le sus-crie şi după săvîrşirea acestei formalităţi, procurorul face o cîrtie pe care o dă comisarului zicîndu-i:

— Vei cere garanţie atît de la Sălcianu, cit şi de la vătaful de curte al coconului Stamate. Această formalitate trebuie îndeplinită pînă la înfăţişare la tribunal.

— Eu garantez pentru vătaful meu de curte, zise îndată Dăngescu, mergînd spre masă şi formulînd o garanţie pe carea o dă comisarului.

— Şi eu sunt gata a da garanţia cerută, zise Sălcianu. Dar mai întîi vă rog să-mi daţi voie a mă duce să mi-o procur de la un prieten şi împreună cu dînsul voi veni a o depune la comisie.

— Din minutul acesta nu poţi pleca singur, observă comisarul agitînd cîrtia procurorului.

— Atunci porunciţi unui epistat să mă însoţească; crez că voi fi în bună siguranţă, zise sărmanul Sălcianu pe gînduri şi cu un aer posomorit.

— Aşa, se poate, încuviinţă comisarul.

— Domnule comisar şi dumneavoastră, domnilor, puteţi pleca cu toţii, strigă procurorul după ce a terminat toată lucrarea. Este şi timpul ca să redăm liniştea coconului Stamate.

Toţi plec. După cîteva minute, Dăngescu şi procurorul rămîn singuri.

— Cum ţi se pare pricina aceasta? întreabă Dăngescu aşezîndu-se lingă procuror.

— Cum să mi se pară, răspunse acesta, decît că pe Neagu Bolboacă îl cunosc prea bine. Eram substitut cînd s-a osîndit la temniţa Snagovului pentru călcarea ce voise să facă unui hangiu şi în urmă la ocnă pentru omorul Nodreanului. S-a prins nenorocitul singur ară tind o vîrstă pe care nu o are şi carea se constată în interogatoriile vechi; asemenea îl dă de gît şi arătarea că nu a fost în nici o pricină criminală.

— Ce spui, domnule procuror? zise Dăngescu prefă-cînd surprinderea.

— Credeţi că acesta este curatul adevăr, şi dacă nu l-am daţi pe faţă cînd îi luam interogatoriul, aceasta am făcut-o pentru consideraţia şi stima ce vă port.

— Vă mulţumesc pentru această delicateţă, care mă flatează şi pentru care vă voi rămînea prea recunoscător. Dar fii bun, domnule procuror, şi încuviinţează că Neagu, deşi a comis greşale în trecut, nu poate fi implicat în împrejurarea omorului. Vă încredinţez pe onoare că el nu este vinovat.

— Sunt convins de aceasta, zise procurorul, şi precum v-am mai spus nu mai rămîi la nici o îndoială. Acum însă că suntem singuri, daţi-mi voie a mă duce să caut în camera lui Neagu ca să îndeplinesc legala cerere a Sălcianului; credeţi că forma nu iartă să fac altfel, şi afară de aceasta nu se poate compromite onoarea casei dumneavoastră, căci cercetarea o vom face împreună şi va rămînea între noi.

Dăngescu stătu cîteva minute înainte de a răspunde, dar gîndindu-se că Bolboacă avusese grija să spele noaptea scîndurile şi să le acopere cu un covor, socoti de cuviinţă a lăsa pe procuror să-şi facă cercetarea ca să înlătureze printr-aceasta orice bănuieli ar putea să aibă.

— Dacă această este dorinţa dumitale, zise el procurorului, şi fiindcă forma nu te iartă să faci altfel, mie îmi place să respectez legea şi consimţ a merge împreună să vizităm camera vătafului meu de curte.

Procurorul se scoală împreună cu Dăngescu, care îl introduce în una din cele două camere ale lui Neagu Bolboacă, nu însă în aceea unde se săvîrşie omorul. Amîn-doi privesc cu de-amănuntul şi nu văd nimic care să provoace bănuială. Erau gata să plece, cînd dregătorul, arun-cîndu-şi privirile pe uşa care răspundea în cealaltă ca-meră, zăreşte pe clanţă şi deasupra ei nişte urme de degete pline de sînge; el se apropie, priveşte clanţa de aproape la marea mirare a Dăngescului, care observă asemenea, şi eînd bagă de seamă că observaţia sa era dreaptă, deschide uşa, intră în camera unde se săvîrşise omorul,şi începe să o observe. Aci el dovedi mai multe urme de sînge. Pe ziduri zări picături de sînge; ridică covorul, văzu pe scînduri urmele petelor de sînge carii nu se putuse şterge, deşi Bolboacă le frecase şi le spălase toată noaptea. Procurorul se încredinţă din această cercetare că omorul se săvîrşişe chiar în acea cameră şi că omorîtorul trebuia să fie Neagu Bolboacă prin înţelegere şi în complicitate cu Dăngescu.

— Ce să însemneze, cocoane Stamate, acele degete după uşă pline de sînge, picăturile de sînge după ziduri, petele de sînge după scînduri şi covorul aşternut ca să le ascunză?

Dăngescu nu ştiu ce să răspunză; el rămase pe gîn-duri şi nu putu deschide gura decît după cîteva minute:

— Nu ştiu ce să-ţi spui, domnule procuror. înţelegi că eu nu poci cunoaşte ce se petrece aici, presupui însă că poate să fi tăiat Neagu vreo găină, cum mi se pare că are obicei să mănînce noaptea şi să o frigă singur la gura sobei. Aceasta este o slăbiciune a lui care i-a rămas din tinereţe.

Procurorul nu păru satisfăcut pe un asemenea răspuns, care nu avea nici un sens. El se uită la gura sobei şi o văzu aşa de curată că nu descoperi cel mai mic semn care să dovedească că a putut servi vreodată de cuhnie onorabilului vătaf de curte. Nevoind să afle mai mult, se dispuse să iasă din acea cameră, dar cînd deschise uşa, se întîlni piept în piept cu Bolboacă. Procurorul simţi o mulţumire secretă cînd îl zări pe paşii lui şi fără a-i lăsa timpul să se dezmeticească, începu să-i vorbească:

— Bine ai venit, domnule Neagu. Te rog răspunde-mi fără gîndire multă cum s-a întîrnplat să găsesc în camera dumitale picături şi pete de sînge pe scînduri, pe uşă şi pe ziduri?

— Nu ştiu, domnule procuror ca să fie sîn...ge în camera mea, răspunse Neagu bolborosind. Dacă din întîm-

plare aţi văzut sîn... ge,neapărat că Sălcianu va fi venit pe furiş şi îmi va fi făcut acest rău. Sunt încă sigur de aceasta pentru că în acest scop a cerut ca să căutaţi în camera mea.

— Te-aş crede, zise procurorul cu ironie, dar petele de sînge ce am văzut pe scînduri sunt spălate şi frecate şi nu poci presupune ca Sălcianu să fi avut curajul să vie la dumneata aşa în pripă, precum şi timpul de a spăla scîndurile. Nu vezi că arătările dumitale sunt absurde?

Atît Bolboacă, cît şi stăpînul său se încredinţară cu desăvîrşire că sunt înfundaţi de finul dregător şi compromişi în formă cu dovezi palpabile. Bolboacă nu mai îndrăzni a deschide gura; el privi cu un aer trist pe Dăn-gescu şi acesta, neştiind cum să-l mai apere, se hotărî a alerga la mijlocul ce-şi propusese:

— Să ne suim în camera mea, zise el procurorului. Acolo ne vom înţelege şi vom regula împrejurarea ca să fim mulţumiţi cu toţii.

Şi zicînd acestea, Dăngescu luă braţul procurorului, suiră scara împreună şi intrară în cameră unde găsiră pe Mercescu şi pe Năndăreanu aşteptîndu-i. Bolboacă îi urmase de departe şi se pusese la uşă în sentinelă gata a intra în cameră la cea dintîi chemare a stăpînului său.

— Ce poftiţi, domnilor? întreabă Dăngescu pe Mercescu şi pe Năndăreanu îndată ce-i vede.

— Am dori să găsim pe domnu procuror, zise Mercescu cu respect. Am aflat că este aici şi am venit să-i depunem nişte dovezi în pricina omorului unei femei.

— Eu sînt acela pe care-l căutaţi, domnilor, zise procurorul.

Mercescu scoate două cîrtii din buzunar şi le încredinţează procurorului. Acesta le citeşte şi cînd termină, le răspunde:

— Lăsaţi aceste dovezi la mine şi să veniţi a constata că sunt ale dumneavoastră cînd va fi înfăţişarea la tribunal.

— Prea bine, domnule procuror, zise Mercescu şi Năndăreanu într-o singură voce.

După aceasta, ei îşi iau ziua bună de la procuror şi ies din cameră.

— Ce dovezi sunt acestea, domnule procuror? întreabă Dăngescu cînd rămaseră singuri.

— Nu mă îndoiesc că trebuie să aveţi cunoştinţă de dînsele, răspunse procurorul zîmbind.

— Nu înţeleg nicidecum, ce vrei să zici?

— Aceste dovezi sunt făcute astfel încît după lege-s-ar cuveni să se pedepsească domnii martori mincinoşi.

Dăngescu pătrunse înţelesul acestor din urmă cuvinte ale procurorului şi găsi de cuviinţă a nu mai prelungi convorbirea asupra dovezilor, ci a păşi repede la scopul ce-şi propusese. în această intenţie, el zice procurorului:

— Ascultă, domnul meu; te rog pe onoare, spune-mi în sinceritate ce ai constatat din cercetarea ce ai făcut în casa mea şi ce părere îţi dai despre omorul săvîrşit?

— Aş fi gata a vă răspunde, zise finul procuror zîmbind; mi-e teamă însă că vă veţi supăra.

— Să nu crezi aceasta, strigă Dăngescu cu iuţeală. Pe viaţa şi pe averea mea te încredinţez că nu mă supăr.

— De vreme ce este aşa, mă hotărăsc a vă comunica părerea mea. Iată, cocoane Stamate, ce crez din împrejurările de faţă: bietu Sălcianu este nevinovat ca mielul lui Dumnezeu, dar aşa de nevinovat încît l-aş lua în sufletul meu. Neagu Bolboacă este omorîtorul şi nu rămîi un minut la îndoială, căci, precum v-am mai spus, el ai mai săvîrşit şi alte crime. Ne întoarcem la formă şi vă arăt că în interogatoriu este vinovat de sus pînă jos: a arătat o vîrstă pe care nu o are; a minţit că nu a mai fost în pricini criminale, a zis am... n-am... cu un cuvînt a cugetat să înşele guvernul; apoi petele, degetele şi picăturile de sînge din camera lui nu sunt oare destule dovezi ca să fie, nu bănuit, ci dovedit în toată regula de: omorî tor?

Dăngescu asculta cu ochii în pămînt. Procurorul reluă:

— Nu mă îndoiesc că, ca orice boier care are cîte un servitor iubit, să fi dobîndit şi dumneavoastră slăbiciune de acest ticălos, care, mîine-poimîine, ajungîndi într-o poziţie mai bună decît a dumneavoastră, ferească-l dracu, nici nu v-ar băga în seamă. Aşadar, credeţi ce văi spui că el este omorîtorul.

— Poate să fie ceea ce zici, dar nu voi să se osîn-dească vătaful meu de curte; de la dumneata cer ca vinovat sau nevinovat să-l scapi. Iţi dau o suM de galbeni.

— Nu-mi bag sufletul in păcate pentru o sută de galbeni. Este adevărat că sunt sărac, prea sărac încă şi cu o mulţime de copii, dar pentru o sută de galbeni scă-pînd pe Bolboacă, voi fi scos şi voi rămînea pe drumuri.

— Ce voieşti atunci? zise Dăngescu. Mii de galbeni nu-ţi poci da căci şi eu am destule cheltuieli. Aide, ia trei sute de galbeni şi nu mai zice pis.

— Ascultă cocoane Stamate. Nici una, nici alta. Eşti bogat destul; dă-mi cinci sute de galbeni şi să nu mai iie vorbă. Voi face o lucrare să-ţi placă, astfel incit să-mi mai dai şi un prezent.

— Ţi-i dau, cu condiţie însă ca să acuzi pe Sălcianu.

— Cum să-l acuz, cocoane Stamate, pe cită vreme el nu este vinovat? Ş-apoi nu am temeiuri pe carii să sprijin acuzarea lui.

— Ai nişte temeiuri minunate, zice Dăngescu care se ocupa în acest moment a deschide o casă de fier.

— Spuneţi-mi-le şi voi fi gata a vă servi.

— Acele dovezi ale domnilor ce veniră adineaori, nu sunt ele o armă puternică pentru acuzarea Sălcianului?

— Aveţi dreptate. Uitasem dovezile. Ei bine, Sălcianu va fi osîndit prin actul meu de acuzaţie.

— Vezi, aşa te voi; nu umbla pe drumuri încrucişate, zise Dăngescu închizînd casa de fier şi ţiind o pungă în mînă. Iată cinci sute de gălbenaşi, ferecaţi, drepţi la cumpănă şi negăuriţi. Eşti destul de bine plătit. Acum, încredinţează-mă că vei face o lucrare aşa precum ţi-am zis.

— Vă jur pe onoarea mea, zise procurorul luînd punga cu o bucurie ce nu şe poate descrie.

— Să lăsăm dracului onoarea la o parte, observă Dăngescu. Aceasta nu poate fi o încredinţare pentru noi. îmi trebuie un înscris din parte-ţi.

— Ce fel de înscris poftiţi,cocoane Stamate?

— Foarte simplu şi în cîteva cuvinte, adecă: „Eu subsemnatul mă oblig printr-aceasta către d-lui coco nu Stamate Dăngescu, ca la întîmplare de a nu se osîndi prin actul meu de acuzaţie Sălcianu cojocarul, şi de a se osîndi Neagu Bolboacă îri pricina omorului fetei croitorului din Uliţa cu sfinţi, să fiu dator a-i înapoia galbeni cinci sute ce am luat de la dumnealui pentru a face o asemenea lucrare“. Să-l iscăleşti şi să-i pui data de astăzi.

— Pentru ce să vă dau acest înscris, cocoane Stamate? Ce, nu mai aveţi încredere în mine?

— Am prea multă încă, dar oricum o batalama la mină nu strică pentru asigurarea mea; înţelegi că voi să fiu liniştit şi să dorm fără vise. îndată ce vei înainta tribunalului actul de acuzaţie, aşa precum îl cer, vei veni să-ţi dau înscrisul ca să-l rupi. înţelegi că nu mă poci servi cu dînsul împrotiva dumitale decît numai în cazul cînd nu te vei ţine de cuvînt.

— Prea bine, cocoane Stamate; aveţi dreptate.

Şi zicînd acestea, procurorul se duce la masă, ia cîr-tie şi condei şi redigează înscrisul conform cererei ce i se făcuse. După ce-l termină, îl subscrie, îi pune data şi-l prezentează Dăngescului. Acesta îl citeşte, şi, după ce se convinge că este astfel precum dorea, îl strînge şi îl bagă în buzunar.

— Îţi mulţumesc, domnule procuror; am făcut lucrurile cît se poate de bine. Rămîne acum să vedem rezultatul şi să-ţi arăţi meşteşugul.

— Aceasta mă priveşte pe mine, zise procurorul lu-îndu-şi pălăria şi bastonul. Vă sărut mîna şi vă foarte mulţumesc.

— La revedere, domnule procuror. Şi Dăngescu iese să petreacă pe procuror.

Acum să căutăm dacă toate aceste maşinaţii petrecute între Dăngescu şi procuror, între martorii mincinoşi şi între ceilalţi interesaţi la împrejurare, rămăsese secrete. Aceasta nu o putem crede, căci într-o casă mare ca a Dăngescului, în care se afla un cîrd de oameni ce umblau în toate părţile ca furnicele, trebuia neapărat să fi avut vreunul curiozitatea de a cunoaşte împrejurarea care provocase venirea atîtor dregători publici.

Ne aducem aminte că Dăngescu, în întreţinerile ce avusese, i se păruse în două rînduri că asculta cineva la uşă şi că acel cineva nu fusese descoperit, deşi Bolboacă deschisese uşa ca să se încredinţeze. Cu toate acestea, observaţiile Dăngescului nu fusese păreri, căci în adevăr un om ascultase la uşă şi acest om nu era altul decît fiul său Alexandru, care ocupa o cameră alături cu a tatălui său. Alexandru auzise tot complotul ce se urzise în contra Sălcianului şi avea nevoie a-şi rechema dreapta judecată ca să hotărască linia de conduită ce trebuia să urmeze într-o împrejurare atît de delicată ce esista între tatăl său şi părintele amantei sale. Cu cît el se gîndea mai mult, cu atît minţile i se rătăceau. Susţiind pe tatăl său, trebuia să nenorocească pe Sălcianu; protegînd pe acesta, trebuia să dezonoreze familia şi pe cel ce i-a dat viaţa.

„Dumnezeul meu, ce trebuie să fac? îşi zicea el. Nu poci lăsa pe bătrînul Sălcianu să sufere o osîndă nedreaptă, nici pe ticălosul meu de tată să-l denunţ de omorîtor. Tatăl meu omorîtor!... ce ruşine!... cel puţin de nu ar afla muma mea...u

Alexandru trecea de la o cugetare la alta, cînd Bolboacă intră în cameră la dînsul.

— Ce cauţi aici, mizerabile? îl întreabă Alexandru cu o căutătură spăimîntătoare.

— M-a trimis coconu ca să vă spui să poftiţi la dumnealui, răspunse Bolboacă umilit şi plecîndu-şi capul.

— Ticălosul! şi să zică cineva că acest om umilit care-şi dă aerul unui sfînt a comis ătîtea mişelii, zise Alexandru, privindu-l şi aprinzîndu-se din ce în ce mai mult. Dar este peste putinţă să mă stăpînesc şi...

Bolboacă voieşte să fugă, dar Alexandru se repede spre dînsul cu iuţeală şi în furia cea mai mare începe să-l lovească cu capul de toate zidurile şi să-l învîrtească de păr în tot lungul camerei. Bolboacă începe să ţipe, şi, la zgomotul ce face, Dăngescu, care aude, vine cu cea mai mare grabă în camera lui Alexandru. Acesta lasă pe vătaf îndată ce zăreşte pe tatăl său, care se apropie de dînsul privindu-l cu „o răutate nedemnă de un părinte:

— Pentru ce ai bătut pe Neagu, domnule? întreabă el pe Alexandru.

— Pentru că Neagu este un mizerabil şi nu merită a fi în serviciul dumitale.

— Ai fost un nesocotit, domnule, ca să faci atît: scandal. Acum te iert, căci pentru întîia oară în viaţa-ţî faci o necuviinţă, dar te înştiinţez că, repetînd-o şi îndrăznind a mai atinge pe Neagu sau a face ceva care să mă supere, nu te voi socoti de fiul meu.

— Nu merit, tatăl meu, atîtea imputări, fiindcă am bătut pe un nelegiuit. Dacă am făcut aceasta, îmi am cuvintele mele.

— Nu eşti în drept să aibi cuvinte în casa mea unde singur sunt stăpîn. Scoală-te, Neagule, şi ieşi de aici,

Neagu se scoală, se scutură şi, ieşind din camera lui Alexandru, îşi zise:

„Aceasta este a doua bătaie ce mănînc, dar cea dinţii din pădurea Ţigăneşti a fost mult mai rea. Ei bine, cocoane Alexandre, dacă ai aflat ceva despre mine, voi afla şi eu altele despre dumneata. Mi se pare că am şi mirosit ceva, dar acum nu e timpul... Uf! bine că scăpai!... cînd aş putea ieşi cu faţă curată şi de la afurisitul de tribunal!“

După ieşirea Dăngescului, Alexandru, care respecta pe tatăl său şi se temea mult de dînsul, hotărî a nu lua nici o parte la împrejurarea omorului, lăsînd providenţei dreptul de a se pronunţa.

CAPITUL XI
SENTENŢA TRIBUNALULUI

Împrejurarea omorului, ca orice crimă, făcuse un zgomot mare în toată capitala Bucureştilor. A doua zi, toată lumea era încunoştiinţată că dinaintea prăvăliei Sălcianului cojocarul se găsise o femeie moartă. Bogaţii credeau că a omorît-o hoţii ca să-i ia o salbă de galbeni de la gît. Femeile presupuneau că fusese omorîtă de fata Sălcianului căci îşi rivalizau amîndouă un acelaşi amant. Pătimaşii stăruiau a lăţi vorba că a fost otrăvită de un doctor pentru că nu voise să-l iubească. Bătrînii aveau convingerea că i-a venit apoclexie pretinzînd că Frusina era prea grasă, şi, ca să dea o mai mare tărie presupunerilor, inventase că părinţii şi rudele fetei o văzuse toată ziua aprinsă şi cu sîngele în cap. Babele constatau că murise de deochi fiindcă fata era prea frumoasă. Toate aceste vorbe circulau în lume, nu se ştia însă adevăratul izvor al omorului, căci adevărul, deşi confuz, nu se împrăştiase încă sau cel puţin fusese deocamdată bine ascuns.

Procurorul, fidel promisiei ce dase Dăngescului, făcuse un act de acuzaţie prin care dezvinovăţea cu desă-vîrşire pe Neagu Bolboacă şi prin care incrimina pe nenorocitul Sălcianu. Ca să dea lucrărei un curs mai repede, el înaintase tribunalului chiar în acea zi actul de acuzaţie.

Sălcianu îndeplinise formalitatea ce i se impusese de procuror. El găsise pe un meseriaş, amic al său, şi se dusese cu dînsul la comisie unde depusese garanţia cerută.

Înturnîndu-se acasă, Sălcianu, zdrobit de mîhnire şi de zmăcinările ce avusese în ziua aceea, se aruncă pe un pat unde rămîne nemişcat un cuart de oră şi într-o profundă gîndire. Elisaveta şi Stoian intru în casă. Maria se afla în grădină cu Tincuţa.

— Ce vrei, Elisaveto? întreabă Sălcianu pe soţia lui cînd ea se apropie de dînsul.

— Am venit să te întreb, Tudore, ce ai făcut astăzi cu istoria omorului. Ai fost la coconu Stamate Dăngescu? Ai întîlnit pe domnu procuror? Spune-mi ce ţi s-a în-tîmplat? Te văz trist şi pe gînduri.

— Ce şă mi se întîmple, alt decît ceea ce prevedeam de aseară. Am fost la acel neruşinat şi nelegiuit de boier. Am întîlnit pe procuror, care mi-a luat tacrir şi mie şi vătafului de curte; m-au pus în urmă de am dat şi chezăşie ca cum aş fi fost un om pierdut şi după drumuri, şi acum aştept să mi se hptărască soarta la înfăţişarea ce se va face la tribunalul crimenaL

— La tribunalul crimenal!... strigă Elisaveta frîngîn-du-şi mîinile. Dumneata, Tudore, să te judeci acolo unde se judecă pungaşii şi omorîtorii?... Săracan de mine, ce o mai fi şi nenorocirea această pe capul nostru!...

— Îmi vine să crez ca dumneata, chir Tudore, că nu mai este Dumnezeu în cer, observă Stoian care pînă aci asculta în tăcere. Dar ce oamenii.să nu mai dea ajutor nenorociţilor în temerea de a intra în crimenal şi în formă?... Ciudată dreptate mai avem şi noi!

— Ce zicea procurorul după ce ţi-a luat tacrirul? întreabă Elisaveta cu neastîmpăr.

— Mai ştiu şi eu ce vrea să zică?... Sunt încredinţat numai că vătaful de curte va ieşi dasupra ca untul de-lemn căci stăpînul său îi punea parte la toate şi se silea să mă apese de cîte ori voiam să arăt adevărul. Procurorul a rămas singur cu Dăngescu şi ce vor fi vorbit împreună numai Dumnezeu ştie.

— Şi să avem credinţă în Dumnezeu şi răbdare pînă în sfîrşit, zise Elisaveta voind să încurajeze pe soţul ei.

— Voi avea destulă, Elisaveto; nu am ce face. Dar vezi de nu vorbi Măriei despre aceasta.

— Ea nu ştie nimic şi nici că va afla ceva de la mine.

— Nici de la mine, zise Stoian.

A doua zi se trimise de tribunal cităţii la toţi cîţi erau implicaţi în împrejurarea omorului. Bolboacă, îndată ce priimi pe a lui, veni să spuie stăpînului său:

— Mîine este înfăţişarea la tribunal, cocoane. Am priimit citaţia.

— Şi pentru ce te-ai turburat aşa de mult? îl întreabă Dăngescu.

— Cum să nu mă turbur? O înfăţişare la tribunalul crimenal nu este jucărie. Ş-apoi nu ştiu cum s-a întîm-plat că după ce urcam treptele acelui tribunal, mă întorceam totdauna între puşti pînă la Curtea arsă unde nu ştiu cui dracu i-ar place ca să stea.

— N-avea grijă, Neagule. Te vei întoarce de la tribunal viu, nevătămat; procurorul mi-a făgăduit că te va scăpa şi că va învinovăţi pe Sălcianu.

— Nu mă îndoiesc că procurorul mă va dezvinovăţi cît va şti mai bine, dar mi-este frică de judecători, şi dacă vor fi tot aceia carii m-au judecat acum în urmă.

sunt sigur că mă osîndesc fără vorbă multă, căci toţi de acolo mă cunosc ca pe un cal breaz.

— De ce dracu ai făcut atîtea dobitocii de eşti deo-chiat pin tribunal?

— Am făcut şi eu ca toţi oamenii greşiţi, răspunse Bolboacă plecînd capul.

— Ale tale au fost prea late, observă Dăngescu.

— Nu ştiu dacă au fost late sau înguste, dar sunt încredinţat, cocoane, că, dacă nu omoram pe Nodreanu în duel, nu puteam fi în serviciul dumitale, nici aş fi avut parte de un stăpîn atît de bun ca dumneata.

— Taci la dracu că nu l-ai omorît în duel, căci un om nu se bate în duel cînd se îmbracă cu o haină călugărească.

Bolboacă nu mai zice nimic. După cîteva minute de tăcere, Dăngescu reluă:

— Ei, acum te-ai convins că nu vei păţi nimic?

— M-am convins, cocoane, dar nu tocmai bine. Uite, nu-mi va sta inima la loc pînă nu veţi lua înţelegere cu doi judecători pe care-i cunoaşteţi mai bine ca să vă încredinţeze că mă vor apăra. Altfel, cum vor şti ei că sunt protegiat de dumneata ca să mă dezvinovăţească ca procurorul?

— Dacă actul de acuzaţie al procurorului te dezvinovăţeşte, fii sigur că tribunalul va face asemenea, pentru că procurorul are influenţă mare şi nu am luzit niciodată ca să-i nesocotească judecătorii lucrările ce a făcut pînă acum.

— Ba i le nesocoteşte şi prea nesocoteşte încă, cocoane. Dovadă că la cea din urmă înfăţişare a mea în pricina ce am avut acum în urmă, tribunalul stricase două hotărîri ale procurorului şi dase altele cu totul deosebite. Zău, ascultă-mă, cocoane, aceasta nu e glumă, mai cu seamă că tacrirul meu este plin cu minciuni de sus şi pînă jos, şi judecătorii, carii mă cunosc, îndată ce mă vor vedea, îmi trîntesc o osîndă în spinare de-mi sună cojoaca.

— Ai dreptate, zise Dăngescu după o mică gîndire. Va trebui să mai dau şi judecătorilor de cheltuială, şi m-am stins pînă acum împărţind în dreapta şi în stînga.

— Acum unde s-a dus mia, meargă şi suta, numai să fim siguri de izbîndă. Aşa sunt pricinile crimenale: ca să scape cineva dintr-însele, trebuie să plătească eu sutele şi cu miile. Uite din pricina aceasta, posturile de judecători la crimenal nu le-âr schimba nici pe ale miniştrilor. Orice pricină, cit de mică, atîmă numai la galbeni, şi judecătorii s-au învăţat rău... ei pu se încurc cu nimic, ci se ţin grei, Doamne (fereşte. Aşa crez, dar poate să mă înşel.

— Vrea să zică, trebuie să mai număr încă două sute galbeni la doi judecători? zise Dăngescu nemulţumit.

— Socotesc că va fi destul pentru două iscălituri.

— socotesc şi eu. Ştii că pricina aceasta mă ţine aproape la o mie galbeni?

— Dumneata să fii sănătos, cocoane, căci miile de galbeni le faci foarte lesne. Dar ar fi bine să vă duceţi mai din vreme pe la judecători; crez că acum îi veţi găsi tocmai bine.

— Da, trebuie să mă duc, căci înfăţişarea este mîine. Aide, pleacă, Neagule, şi spune vizitiului să puie caii; cînd vor fi gata, şi va trage trăsura la scară, să vii să-mi dai de ştire.

Bolboacă iese din cameră spre a esecuta ordlnile stă-plînului său, iar acesta deschide casa de fier din care scoate două sute de galbeni, îi aşază în două suluri de cîrtie şi după ce închide casa începe să se îmbrace ca să fie gata de plecare.

Vătaful de curte nu întîrzie de a veni să-l vestească că trăsura îl aştepta la scară. Dăngescu îşi pune pălăria, coboară scara şi, cînd fu în trăsură, ordonă vizitiului să-l ducă la domnu Lobadă, judecătorul tribunalului crimenal.

Domnu Lobadă ocupa două camere la Otelul de Europa; el era de patruzeci ani, blond, uscăţiv şi avea un aer posomorit pe care-l adoptase de cînd fusese numit judecător, socotind că printr-aceasta va impune lumei şi va corăspunde misiei ce i se încredinţase.

Era douăsprezece ore şi acest domn judecător încă nu-şi săvîrşise toaleta. în momentul cînd se ocupa a-şi lega cravata, Dăngescu intră în camera lui. Domnu Lobadă se întoarce îndată ce aude uşa camerei sale deschi-zîndu-se, şi, văzînd la sine pe un personagiu de consideraţie, se grăbeşte a se acoperi de un halat de ziuă.

— Mă iertaţi, vă rog să mă iertaţi, cocoane Stamate, dacă mă găseşti în halul acesta. Poftiţi? vă rog. Şi el trage un fotoliu lingă Dăngescu.

— Vă mulţumesc, domnule Lobadă, zise Dăngescu aşezîndu-se pe fotoliu. Fiecare este liber să stea în casă cum îi place, şi mai cu seamă că căldura a început cam de timpuriu.

— Este prea adevărat aceasta, dar nu e căldura care m-a făcut să mă scol aşa de tîrziu. Astă-noapte, pe la douăsprezece ore,,m-am pomenit cu nişte amici că vin cu două franceze la mine şi mă invit să mergem la Herăstrău ca să petrecem. M-am sculat îndată din aşternut, m-am dus cu dînşii, am petrecut eît se poate de bine şi m-am întors acasă aproape de ziuă. Socotesc că nu am dormit mult căci sunt numai douăsprezece ore.

— Ce e drept, nu ai dormit mult, zise Dăngescu zîmbind. Şi dumneavoastră tinerilor vă dau toată dreptatea pentru că nici eu în tinereţe nu eram mai bun.

— Mi se pare că şi acum vă mai aduceţi aminte de fericirile trecute. Nu este aşa, cocoane Stamate? întreabă domnu Lobadă voind să glumească.

— Cîteodată îmi mărturisesc păcatul că nu mă dau la o parte, dar aceasta mi se întîmplă prea rar căci acum sunt mai mult bătrîn decît tînăr, şi bătrlnii nu surit ca tinerii ca să profite cu nimic; eu trebuie să cheltuiesc sute de galbeni cînd voi să apuc cîte o porumbiţă mai deosebită.

— Dacă dumneata te plîngi, care ai atîtea mii de galbeni venit, dar eu ce trebuie să zic că nu mai am nimic? Şi cu toată tinereţea, dar cheltuim şi noi cu sutele. Mă crezi, cocoane Stamate, că în luna aceasta am tocat aproape la opt sute galbeni?

— Destul de rău, observă Dăngescu. Şi este de mirare de unde mai scoţi atîţia bani! Ce e drept, ai avut avere destul de bună, dar de multă vreme nu ţi-a mai rămas nimic.

— Ba mi-a rămas datorii, zise domnu Lobadă rîzînd.. Cu toate acestea, mă.încropesc şi eu de azi pînă mîine,, cum poci. Ştii că este o vorbă că Dumnezeu nu lasă pe om nici cînd rămine în sapă de lemn. De unde cu gîndul nu mă gîndesc, mă pomenesc, din vreme în vreme, cu cîte un creştinaş lăsîndu-mi un fişic pe masă ca să-i fac vreo trebuşoară.

— Cum bunioară ca mine, zise Dăngescu scoţînd sulul cu suta de galbeni din buzunar. Uite, ţi-am adus şi eu un fîşic ca să-mi faci o treabă de nimic.

— Poate vrei să rîzi de mine, cocoane Stamate? zise domnu Lobadă privind cu lăcomie sulul cu galbeni.

— Nu glumesc nicidecum. Iată împrejurarea: mîine este o pricină la tribunalul dumitale în care este implicat şi vătaful meu de curte. Şi fiindcă am convingerea că nu este vinovat, de aceea am venit să te rog că să-l ocroteşti.

— Mai încape vorbă, cocoane Stamate?... Vai de mine!... pentru dumneata?... îmi pare încă bine că cu ocazia aceasta vă voi da dovezi de stima ce am pentru persoana dumneavoastră. Dar, te rog, spune-mi în ce pricină este implicat vătaful dumitale de curte?

— In pricina omorului unei femei ce s-a găsit dinaintea prăvăliei unui cojocar, Sălcianu. Acest cojocar pretinde că a omorît-o vătaful meu de curte şi că l-a văzut azvîrlind pe moartă dintr-o trăsură. Crede-mă pe onoare, domnule Lobadă, că acestea sunt nişte calomnii din partea acelui Sălcianu ca să scape de osîndă. Adevărul este că în noaptea cînd s-a săvîrşit crima, vătaful meu de curte se afla în camera mea unde am regulat împreună socotelile unei moşii.

Şi zicînd acestea, Dăngescu pune sulul cu galbeni pe masă.

— Nu încape îndoială că trebuie să fie aşa, încuviinţă domnu Lobadă privind cu un ochi banii şi cu altul pe Dăngescu. Pricina omorului acelei femei îmi este cunoscută, cîrtiile sunt pe masa pretoriului şi în actul de acuzaţie al procurorului am văzut că se dezvinovăţeşte vătaful dumitale de curte. Vrea să zică nimic mai lesne decît să consfinţim actul de acuzaţie al procurorului.

— Precum vezi, zise Dăngescu sculîndu-se. Aceasta o aştept de la amabilitatea dumitale şi nu mă îndoiesc că vei urma pe calea legală.

— Negreşit că pe calea legală, zise domnu Lobadă, luînd un aer serios. Respect legei înainte de toate.

— Mai încape vorbă; înţelegi că nu voiesc să te compromit, iubite domnule Lobadă. Am venit numai să-ţi dau cîteva lămuriri în pricina în chestie ca să cunoşti adevărul şi să faci vătafului meu de curte dreptate după legi. Acea sută de galbeni ce cu plăcere îţi prezentai este numai ca să te mai duci o dată să petreci cu francezele în socoteala mea şi să te gîndeşti la mine cînd vei, fi în fericiri cu dînsele. Ştiu ce va să zică tinereţea! Am trecut şi eu pe aici.

— Şi ai profitat de tinereţe; am auzit eu cît eraţi de berbant; dar vă sărut mîna pentru prezentul ce mi-aţi făcut. Crede că astăzi eram la os.

— Adio, domnule Lobadă, sau mai bine la revedere. Mîine, după ce vei ieşi de la tribunal, te rog să vii să prînzim împreună. Te voi aştepta.

— Cu plăcere, cocoane Stamate; mă voi sili să ies mai devreme.

Dăngescu pleacă şi, suindu-se în trăsură, dă ordin vizitiului să-l ducă la cellalt judecător, căruia îi zicea domnu Găman şi care locuia pe lingă Piaţa Amzei. Domnu Găman, care era prea brun şi încă tînăr, avea nemulţumirea de a suferi dispreţul public căci se vorbea în lume că el-omorîse pe un frate al său printr-un servitor turcit pentru cauze de amor şi de interes. Cu toate acestea, el scăpase de pîra ce i se adusese, căci nu fusese întemeiată pe dovezi legale.

Dăngescu găseşte singur pe domnu Găman şi în puţine cuvinte înduplecă şi pe acesta ca şi domnu Lobadă. Cîştigînd majoritatea tribunalului în favorul vătafului său de curte, Dăngescu se întoarce acasă mulţumit şi liniştit. Bolboacă află de aceasta şi, de astă dată fiind sigur de.succes, se culcă îndată după ce prînzeşte, jdoarme fără vise şi nu se deşteaptă decît a doua zi, căci el fusese ostenit şi grija îl oprise de a închide ochii patruzeci şi opt ore.

Sălcianu nu dormise toată noaptea gîndindu-se la procesul său de a doua zi. In revărsatul zorilor, somnul 11 apucă puţin, dar se deşteptă îndată tresărind căci sentenţa i se prezentase în vis. El nu găseşte de cuviinţă a mai pune capul pe pernă ca să nu i se mai prezinte nişte vizii care-i sfîşiau inima, ci se scoală în linişte ca să nu fie observat de nevasta sa. care asemenea nu închisese ochii până la o oră înaintată a nopţei, se îmbracă, iese din cameră şi intră în prăvălie unde găseşte pe Stoian dormind.

Stoian, care dormea uşor, se deşteaptă îndată ce aude pe Sălcianu că intră în prăvălie.

— Bună dimineaţa, chir Tudore, zise el şculîndu-se şi frecîndu-şi ochii. Cum ai dormit în noaptea aceasta?

— Destul de rău, răspunse Sălcianu; poci zice încă că n-am închis ochii nicidecum.

— Pentru ce să nu te odihneşti, chir Tudore? Nu ştii că supărarea îţi prăpădeşte sănătatea?

— Cum vrei tu să mă odihnesc, Stoiene, când astăzi este să se hotărască o pricină din care numai Dumnezeu ştie dacă scap sau nu?

— Nu te îngrija aşa rtiult, chir Tudore; nu ai de ce să te temi căci eşti nevinovat şi curat ca lumina soarelui. Dacă îmi dai voie, te voi însoţi şi eu la judecată şi crez că deşi în viaţa-mi nu am fost avocat, dar la în-tîmplare de a voi judecătorii să te învinovăţească, le voi vorbi astfel încît să se sature de nedreptate cît vor trăi.

— Să nu te espui la o asemenea primejdie, dragă Stoiene. Gîndeşte-te că pe lîngă o nenorocire, se va în-tîmpla două. Şi dacă vei ieşi din buna-cuviinţă în faţa judecătorilor, fii sigur că vei fi şi tu arestat deodată cu mine.

— Şi ce-mi pasă dacă mă vor aresta? Ştiu bine că nu am omorît pe nimeni, nu am furat banii nimărui, nici am făcut vreun rău care să mă bage în vreo vină.

— Aşa este, băiete, dar, întîmplîndu-se să ne aresteze pe amîndoi, cine va alerga pentru mine şi cine va consola pe familia mea? Femeile nu vor putea nici să umble, nici să vorbească. Ele se vor tîngui zi şi noapte, şi Dumnezeu ştie cît mi s-ar zdrobi sufletul de toate acestea. Vezi bine, Stoiane, că nu trebuie să vorbeşti judecătorilor decît mărginindu-te în ceea ce priveşte împrejurarea.

— Ai toată dreptatea, chir Tudore. Mă voi sili să fiu liniştit şi dea Domnul să ia judecata drumul dreptăţei.

— Şi eu am rugat şi rog destul pe Dumnezeu ca să iasă la lumină dreptatea, nu pentru mine, ci pentru nevasta şi pentru copiliţa mea.ca să le asigur şi mai bine un viitor fericit. Şi zicînd aceste cuvinte, două picături de lacrămi curseră din ochii bunului cojocar.

Stoian nu băgă de seamă căci el era cu capul plecat şi se gîndea profund. Sălcianu reîncepe să vorbească:

— Imbracă-te mai curînd, Stoiene, ca să plecăm de acasă pînă nu se scoală Elisaveta. Ar fi în stare să mă reţie şi ar avea poate dreptate. Am avut despre ziuă nişte vise care mi-au vestit nenorocirea de astăzi.

— Visele înşel totdauna şi dacă în somn ai văzut lucruri neplăcute, pricina este că nu te-ai gîndit decît la osînde şi la nenorociri.

Sălcianu nu mai zice nimic; el se preumblă cu paşi mari în lungul prăvăliei, iar Stoian începe să se îmbrace. După cîteva minute, amîndoi ies din prăvălie, străbat două uliţe şi intru într-un cazin unde luară dulceaţă şi cafea. După aceasta, ei se aşezară pe o bancă ca să aştepte sosirea orei fixate cînd urma a se duce la tribunal spre înfăţişare.

Bolboacă visase cu totul altceva sau mai bine nu visase nimic căci se pomeni deştept de la opt ore în acea zi:

„Uite, frate, ce mult am dormit!... cugetă el. Uitasem înfăţişarea, dar ce-mi pasă!... tot griji de acestea să am eu.u

Şi Bolboacă se scoală, se îmbracă cu cele mai bune haine ce avea şi iese din casă. El se opreşte la cazin ca să-şi ia cafeaua şi văzînd pe Sălcianu trece pe lîngă dînsul cu dispreţ ca cum ar fi avut aerul să-i zică că este sigur de succes. Sălcianu, ca om înţelept, se face că nu bagă de seamă, dar el nu putu reţine un suspin ce-i ieşi fără voie cînd observă veselia şi nepăsarea vătafului de curte.

Să lăsăm pe împricinaţi la cazin aşteptînd ora înfăţi-şărei şi să intrăm în localul tribunalului crimenal din Bucureşti unde vom asista -la tot ce se petrecu acolo în această zi. Aparenţa localului acestui tribunal nu putea anunţa mai bine titlul ce purta pentru a inspira tot dezgustul putincios spectatorilor şi,în parte celor ce îl frecuentau. O clădire cu un etaj, situat alături cu încă-perile Ministerului Justiţiei şi izolată de celelalte încăperi din curtea judecătorească, era locaşul unde se judecau toate pricinile criminale şi eorecţionale din cea mai mare parte a Ţârei Româneşti. O scară cu patru trepte, ce se cletenau subt picioare şi pîntre carii se vedea tot golul de desubtul lor servea de intrare generală într-un coridor a cărui dimensie era de doi stînjeni cuadraţi. Din partea stingă a coridorului se vedea o sală îngustă şi lungă aşa de veche, cît fşi ruinată, iar în partea dreaptă se prezenta două uşi laterale din carii una avea intrare în pretoriu, iar cea din stînga ei în cancelaria tribunalului.

Era zece ore trecute şi nici un judecător nu sosise încă. Sălcianu, Stoian, Bolboacă, Năndăreanu, Mercescu şi alţi împricinaţi se preumblau pîn sală şi pîn cancelarie, aşteptând chemarea lor la înfăţişare. Sunetul fiarelor ce purtau arestanţii aduşi de la temniţă spre înfăţişare înfioră cu osebire pe sărmanul Sălcianu, care tremură la gîndirea că o întîmplare fatală l-ar putea reduce şi pe dînsul la aceeaşi soartă.

In fine, judecătorii se adunară pe la o oră după-amiază. Toţi împricinaţii intrară în cancelarie ca să fie prezenţi cînd vor fi chemaţi. După un cuart de oră, un aprod apare la,uşa pretoriului şi strigă:

— Sălcianu cojocarul şi ceilalţi în pricina omorului fetei croitorului.

Sălcianu, Stoian şi toţi cîţi luau parte la acest proces urmară pe aprod şi intrară în pretoriul tribunalului.

— Aşezaţi-vă, domnilor, toţi în rînd, strigă prezidentul, care deschidea gura numai la intrarea împricinaţilor.

— Cine este Sălcianu? strigă domnul Lobadă fumînd dintr-o ţigară.

— Eu, domnule, răspunse Sălcianu înaintînd puţin.

— Cine este Neagu Bolboacă? adaogă a întreba domnu Lobadă.

— Eu sunt, cocoane, răspunse vătaful de curte care se ascunsese după un dulap.

— Apropie-te, Neagule, îi zice domnu Lobadă cu blîndeţe, şi dumneata, domnule Sălcianu, apropie-te asemenea. Ceilalţi pot să stea unde sunt; vor ¿înainta cînd vor fi întrebaţi.

Neagu şi Sălcianu se apropiu de masa pretoriului, pe cînd domnu Lobadă şi grefierul căutau nişte cîrtii în dosierul ce se formase în pricina omorului.

În acest moment, un avocat intră în pretoriu şi începe să vorbească domnului Lobadă, şoptindu-i la ureche. Domnu Lobadă arăta prin gesticulaţii că nu-i poate satisface cererea, dar avocatul, care se vede că era cam greu de ureche, o rupse tare:

— Vă rog, domnilor judecători, să înfăţişaţi întîi procesul femeiei cu doi bărbaţi, în considerare că astăzi am cinci înfăţişări pe la diferite curţi. Acest proces este o bagatelă şi vă încredinţez că nu va dura decît un cuart de oră.

— Iţi spusei, domnule avocat, că a intrat o altă pricină, zise domnu Lobadă rîzînd.

— Te rog, domnule Lobadă, nu mă mai şicana; îmi pare rău şi mă mînii.

— Aide, să facem hatîru domnului Trăncănescu, zise prezidentul. Să-i înfăţişăm pricina. Domnule grefier, dă pe a Sălcianului la o parte şi caută pe a femeiei cu doi bărbaţi. Acum, domnule Trăncănescu, cheamă-ţi împricinaţii.

Grefierul dete dosierul Sălcianului la o parte şi puse dinaintea sa pe cel cerut de prezident. Iar-domnu Trăncănescu, care se făcuse nevăzut, se întoarse îndată cu o femeie tînără şi frumoasă şi cu doi bărbaţi carii aveau nişte fizionomii ordinare şi cam aceeaşi vîrstă, ce însă nu trecea de patruzeci ani.

Îndată ce se iviră aceste persoane, Sălcianu şi ceilalţi se retrase în colţul pretoriului ca să facă loc respectivilor.

— Citeşte cîrtiile, domnule grefier, ordonă prezidentul.

— îndată, domnule prezident, răspunse grefierul des-chizînd un mic dosier şi începînd să citească:

„Subsemnatul, neguţător de grîne şi cu locuinţa în Bucureşti, mergînd la Brăila cu mai multe sute chile grîu spre vînzare, am întîlnit, chiar în noaptea sosire! mele în acel oraş, pe un neguţător care mi-a cumpărat grîul şi care mi-a numărat pentru dînsul trei mii cinci sute galbeni austriaceşti. Noaptea tîrziu, fiind adormit, mi s-a furat toţi banii; am băgat de seamă acest furtişag tocmai a doua zi de dimineaţă cînd m-am deşteptat şi după ce pornise mai multe corăbii pe Dunăre. După cercetările ce am făcut, s-a presupus de fur un corăbier grec care jefuise pe mai mulţi neguţători, şi fiindcă plecase, m-am pus într-o corabie ca să-l prinz în locul unde se va opri şi să-mi iau banii. Dar nu am putpt dovedi pe fur nicăiri şi mă oprisem în Viena, unde, căzînd greu bolnav, am rămas acolo în spital un an şi jumătate. Eu eram însurat, şi după însănătoşire, întorcîndu-mă acasă în Bucureşti, am găsit pe nevasta mea măritată cu un altul şi cu un copil după gît. De aceea, viu a ruga cu lacrămi fierbinţi pe cinstitul tribunal ca să pedepsească după lege pe Ilie Repezeanu, cel ce mi-a necinstit nevasta prin însurătoare şi prin facerea unui copil, şi să facă cuvenita punere la cale ca să-mi se predea nevasta subt luare de chitanţă, conform legilor în fiinţă. Prea plecat, Nae Brînduş.“

După citirea acestei petiţii, prezidentul se adresă către domnu Lobadă, care în acest moment se ocupa cu redacţia unui bilet de amor.

— Domnule judecător, îi zise el; te rog fii bun ca să faci în locul meu întrebările legiuite şi cuvenite în pricina de faţă.

— Nu am timp, domnule prezident, răspunse domnu Lobadă. In acest moment sunt foarte ocupat cu o cîrtie de interes comun.

— Atunci, fii bun dumneata, domnule supleant, reluă prezidentul.

Supleantul, care era prezent şi care pe timpul cînd se citise petiţia desemna în caricatură pe petiţionar şi pe domnu Trăncăneseu, avocatul, nu auzi, în distracţia sa, rugăciunea ce-i făcuse prezidentul şi, crezînd că-i vorbeşte despre desemnul ce făcea, îi zice:

— Aşa este că seamănă?

— Ce să semene, domnule supleant? întreabă prezidentul cu mirare. Te-am rugat să faci întrebări în locul meu în pricina de faţă.

Cînd supleantul băgă de seamă că prezidentul se adresa către dînsul cu totul pentru altceva, iar nu pentru desemnul său răspunse îndată:

— Domnule prezident, eu nu sunt competent a mă amesteca sau a face întrebări astăzi în vreo pricină, căci sunteţi în complet.

Prezidentul voi să se adreseze şi către domnu Gă-man, celălalt judecător, dar văzîndu-l ocupat şi pe acesta, se hotărî a face singur întrebările şi îşi zise: „Aide, în mila Domnului, unde o ieşi, să iasă.“

— Hei, domnule Rrînduş, zici că nevasta dumitale s-a măritat cu un alt bărbat, nu este aşa?

— Aşa, precum ziceţi, cinstite domnule prezident, răspunse bietul Brînduş. A avut neomenia să ia pe un altul cînd ştia că este măritată, şi ce este mai rău că a făcut şi un copil în lipsa mea de un an şi jumătate. Şi în cinci ani, cît am trăit împreună, nu a făcut nici unul cu mine.

— Pentru că nu eşti bun de prăsilă, domnule Brînduş, observă prezidentul.

— N-oi fi, cocoane prezidente; nu mă împrotivesc înaintea voinţei lui Dumnezeu şi a măriilor-voastre, reluă Brînduş plecînd capul cu umilinţă.

— De ce nu eşti bun de prăsilă, domnule Brînduş?... Hum... hum..., dar mai întrebaţi şi dumneavoastră, domnilor judecători, înterumpse prezidentul. Eu am vorbit destul şi nu mai poci înainta căci mă stînjenesc de a rezula o mulţime de cîrtii carii m-au năpădit, şi afară de aceasta mă stringe o cizmă de mă usucă.

Domnu Găman, judecătorul care săvîrşise scrierea de care era ocupat, adecă preschimbarea unui înscris de datorie, veni în ajutorul sărmanului prezident şi îi zise:

— Despre ce tratează pricina, domnule prezident?

— Despre ce voieşti să trateze, răspunse acesta, decît că domnul Brînduş a reclamat tribunalului că, în lipsa sa în Viena, s-a măritat nevasta dumisale cu un altul şi acum mi-o cere înapoi.

— Cunosc pricina aceasta, zise domnu Găman. Cine este reclamantul? întreabă, el întorcîndu-se.

— Eu, domnule judecător, răspunse umilit Brînduş.

— Dar nevasta dumitate?

— Eu sunt, domnule, răspunse.doamna Brînduşoaia, privind cu amor pe judecător care rămase uimit văzînd că este aşa de frumoasă.

— Ad-un scaun încoaci, mă aprod, să şază dumneiei. Nu voi să o văz în picioare.

Judecătorul prin această complezenţă, care nu era prevăzută nici în codul civil, nici în cel penal, voia să prinză în laţ pe doamna Brînduşoaia, care fu destul de fină să-l înţeleagă, căci dumneiei se cam pricepea în asemenea lucruri.

— Împricinaţii nu pot şedea jos înaintea judecăţeir observă prezidentul. în condică nu este nici un articol special pentru aceasta.

— Se face excepţie cînd oamenii sunt pătimaşi, răspunse judecătorul; şi doamna Brînduşoaia pătimeşte de nevricale.

— Atunci este altceva, zise prezidentul. Nu ştiam aceasta.

— Vezi de rezoluţii, domnule prezident, şi mă lasă să judec cum înţeleg legea, sau fă dumneata întrebările şi pe mine mă lasă în pace.

— Nu te supăra, domnule judecător, se grăbeşte a zice prezidentul. Dacă am zis aceasta, crezusem că uitaseşi acest articol de lege. Dar ce scrii aşa interesant, domnule Lobadă? adăogă el adresîndu-se către acesta: nu vezi că ai uitat ţigara pe... mobila aceasta şi a început să arză lemnul?

— Dacă vezi că arde, de ce nu o azvîrli, domnule prezident, dumneata care vezi toate şi nu vezi nimic?... zise domnul Lobadă supărat căci fusese întrerumpt tocmai în minutul cînd arăta amantei sale focul care-l consuma.

Prezidentul ia ţigara şi o azvîrlă şi, fiindcă el era supărat de nemulţumitoarele răspunsuri ce priimise din toate părţile, luă condeiul şi începu să puie priimirea la mai multe cîrtii ce se aflau dinaintea sa murmurînd:

— Nu ştiu ce aveţi astăzi de-mi daţi nişte răspunsuri peste cîmp!...

— Tăcere, domnilor, strigă domnu Gănaan judecătorul. Doamnă Brînduşoaio, spune-mi, te rog, cum s-a în-tîmplat să te măriţi cu domnu Ilie Repezeanu pe cît timp erai măritată cu un altul?

— Domnule judecător, eu nu sunt vinovată, răspunse doamna Brînduşoaia. Aşteptam pe întîiul meu bărbat după două săptămîni de la plecare-i la Brăila, cum ne şi fusese vorba. Şi, văzînd că nu vine nicijpeste patru, am scris acolo la o rudă a mea să-mi arate pricina care îl opreşte de a se întoarce în Bucureşti. Acea rudă mi-a răspuns că a murit înecat. Aflînd că bărbatul meu este mort, am luat pe un altul. Acesta este tot curatul adevăr.

Judecătorul luă notiţă de acest răspuns şi făcu observaţia următoare privind pe Brînduş:

— Această pricină era de natură a se judeca de con-sistorie; cum dar v-aţi adresat tribunalului pe cit timp el nu este competent?

— Nu ştiu ce voiţi să mă întrebaţi, domnule judecător, zise simplul Brînduş. Vorbiţi cam pe sfranţozie, şi răposatul tată-meu nu m-a ţinut la şcoală mai multă vreme ca să mă procopsească şi pe mine cu limba asta nouă.

— Te întreb, reluă judecătorul, de ce nu te-ai plîns la consistorie, căci acolo se judecă pricinile de căsătorie ca a dumitale.

— Acum înţeleg ce voiţi să ziceţi, răspunse îndată Brînduş. Numai rămîne îndoială că vă înţeleg.

— Răspunde-mi odată, reluă judecătorul supărat.

— Iac-acu, şi vă rog nu vă supăraţi, domnule judecător. Să vedeţi cum curge împrejurarea: eu îndată ce am venit în Bucureşti şi mi-am găsit muierea măritată cu acest drăngălău...

— Domnule, mărgineşte-ţi cuvintele, interumpse domnu Repezeanu. Drăngălău eşti tu, m-ai înţeles?

— Ba tu eşti, strigă Brînduş. Spune, domnule judecător, cine este drăngălău, eu ori Repezeanu ăsta care mi-a răpit nevasta şi care a avut îndrăzneală ca să facă şi un copil cu dînsa?

Toţi asistenţii încep a rîde şi judecătorul asemenea.

— Domnilor, strigă judecătorul, cînd reuşi a-şi linişti rîsul; aflaţi că într-un tribunal nimeni nu are voie a rîde, nici a se insulta, căci altfel voi fi silit să arestez pe turburători conform legilor. M.-ai înţelesy domnule Brînduş, şi dumneata, domnule Repezene?

— Am înţeles, domnule judecător, răspunseră într-o voce Brînduş şi Repezeanu.

— Atunci, urmează-ţi răspunsul, domnule Brînduş, şi să faci bine să vorbeşti ceea ce se cade, fără ca să mai necinsteşti pe domnul Repezeanu.

— Prea bine, domnule judecător, dar mă iertaţi şi îmi daţi dreptate, căci omul cînd este necăjit nu ştie ce face.

— N-ai voie să te necăjeşti în tribunal, domnule Brînduş, şi răspunde-mi odată la ceea ce te-am întrebat căci nu am vreme multă de pierdut cu dumneata.

— Acum, domnule judecător; şi cum vă spuneam, îndată ce am văzut pe nevasta mea măritată cu un... altul, m-am dus la consistorie, la,preasfinţia-sa şi prea-cuviosul părinte arhimandrit, i-am arătat plîngerea mea şi i-am cerut povaţă ce trebuie să fac. Preasfinţia şi prea-cuvioşia-sa părintele arhimandrit mi-a răspuns că pentru o pricină ca a mea trebuie să se gîndească şi să viu să aflu rezontatul a doua zi la preasfinţia şi preacuvioşia-sa părintele arhimandrit. Am fost a doua zi de dimineaţă la preasf...

— Ei, şi ce ai făcut acolo? interumpse judecătorul obosit de a auzit repetîndu-se în atîtea rînduri cuvioasele titluri ale arhimandritului.

— Preasfinţia şi preacuvioşia-sa părintele arhimandrit dormea, reluă Brînduş. Am întîlnit însă pe un diacon al prea...

— Ce ţi-a spus diaconul? interumpse iar judecătorul, şi fă bine, domnule Brînduş, de a scurta pe preasfinţia, preacuvioşia şi prea..., zi arhimandrit curat şi nu tot lungi vorba!

— Am socotit, domnule judecător, că unui om cu darul lui Dumnezeu i se cuvine cinstea cuvenită.

— I s-o fi cuvenind pe eărtie şi cînd îi vorbeşte cineva faţă în faţă. Dar m-ai plihtisit, domnule Brînduş, şi dacă nu scurtezi vorba, voi fi.şilit să nu te mai ascult. Spune-mi ce ţi-a zis diaconul?

— M-a întrebat dacă am cinci sute galbeni, răspunse Brînduş seurtînd vorba.

— Şi pentru ce ţi-a făcut această întrebare?

— Ca să-i dau preacuv... arhimandrit ca să împăciu-iască lucrurile pe placul meu, adică să-mi dea nevasta înapoi şi pe copilul făcut din preacurvie să-l trimiţă la cutie, unde să depuie cele cinci sute galbeni pentru creşterea lui... dar vă rog aceasta să nu o treceţi pe cîrtie.

— Dumneata ce ai făcut după aceasta?

— Ce să fac, domnule judecător, alt decît că cinci sute de galbeni erau pentru mine cinci bilioane, pentru că sărăcisem de nu mai aveam lescaie. Am spus diaconului nu numai că nu am cinci sute galbeni, dar nu am nădejde să scoţ nici cinci parale din pricina jefuirei ce mi s-a întâmplat la Brăila.

— în sfîrşit, cum a rămas pricina?

— A rămas în felul ăsta: m-a învăţat cîţiva prieteni să mă duc la un avocat ca să-l întreb ce trebuie să fac, şi ducându-mă la domnu Ghizdaveţ, m-a povăţuit să pornesc jalbă la domnu procuror de la cremenar fiindcă, îmi zicea domnu Ghizdaveţ, o faptă ca a domnului Re-pezeanu şi ca a nevestei mele este o crimă din cele mai fia... flogo... flîgîrante... şi că trebuie nu numai să-mi se dea nevasta înapoi, ba încă să se pedepsească vinovatul cu toată asprimitatea legilor.

— Prea bine, domnule Brînduş; acum rămîne, după formă, să arăţi biletul de cununie.

— Iată-l, domnule judecător, zise Brînduş scoţînd dintr-un buzunar al hainei biletul său de cununie. L-am păstrat ca pe nişte moaşte.

— Lasă-l aci, reluă judecătorul puind biletul pe masă, şi să faci bine să te dai la o parte şi să nu mai vorbeşti.

— înţeleg, domnule judecător, zise Brînduş dîndu-se la o parte. Nu voi mai vorbi nimic dacă porunciţi dumneavoastră.

— Domnule Repezene, reluă judecătorul, spune-mi dumneata ce ai să arăţi în împrejurarea aceasta?

— Ce să arăt, domnule judecător, decît aceea ce afla-răţi, adecă am găsit pe dumneiei văduvă, am luat-o de soţie, trăiesc de un an şi jumătate cu dînsa şi mi-a dăruit Dumnezeu şi un copil. Iată şi biletul meu de cununie care este iscălit de părintele Ciocănel de la Cuibu-cu-barzâ.

Brînduş avea cea mai mare anevoinţă ca să se reţie. Domnu Trăncănescu avocatul, care pînă aci ascultase tot şi stase la o parte, găsind că a venic timpul să-şi dezvolte spiritul de avocat, înaintă cu sînge rece dinaintea judecătorului şi începu să vorbească în modul următor:

— Domnilor judecători, zise domnu Trăncănescu avocatul. Mai întîi, am onoare a vă comunica că clienta mea este doamna Repezeanca sau fosta doamnă Brînduşoaia, precum dovedeşte procura ce am depus onorabilului tribunal de la intrarea în cercetare a acestui proces. Prin urmare, aţi ascultat pe toţi împricinaţii şi din cele ce au arătat, vedem, presupunem şi înţelegem că... clienta mea, deşi măritată cu domnu Brînduş, orezîndu-l însă mort, s-a măritat cu domnu Repezeanu... De aceea, clienta mea a avut toată dreptatea să facă această căci... domnu Brînduş nu a trimis nevestei sale nici un răspuns şi... negreşit... că... trebuia să urmeze astfel pe cîtă vreme domnu Brînduş n-a avut cel puţin... îngrijirea... să o înştiinţeze... printr-o scrisoare, adecă... să-i arată că... este mort sau... ea... trăieşte. De aceea... de vreme ce... în vedere că clienta mea a făcut un copil cu domnu Repezeanu şi că... în cinci ani nu a făcut nici unul cu domnu Brînduş... în considerarea că... şi avînd în vedere cele stipulate prin articolul cutare din Pravila lui Caragea sau din Condica penală, domnu Brînduş trebuie să fie răbdător şi clienta mea să rămîie măritată cu domnu Repezeanu.

— Ce articol prescrie aceasta, domnule procurator? întreabă judecătorul.

— Nu-mi aduc aminte bine, răspunse domnu Trăncănescu, dar căutîndu-l, crez, domnule judecător, eă-l veţi.găsi numaidecît.

— Prea bine, zise judecătorul; îl vom căuta la chib-;zuire. Ce mai aveţi să arătaţi tribunalului? adăogă el privind pe rînd pe toţi implicaţii în acest proces.

— Eu am să mai arăt ceva, strigă sărmanul Brînduş înaintînd şi ştergindu-şi năduşelile ce-i curgeau în şiroaie după frunte. Ascultă, domnule judecător, voi să văz şi eu articula de lege care mă osîndeşte, şi află că domnu avocat al nevestei mele îi face la avocatlîcuri de multă vreme, căci l-am prins odată în casa mea şi alte dăţi dînd tîrcoale pe lîngă fereşte. Te rog, domnule judecător, nu ascultaţi trăncăniturile domnului Trăncănescu, căci vă încredinţez că este un şiret de frunte; fură oul de subt coţofană.

— Domnule judecător, strigă Trăncănescu, înfuriat de cuvintele lui Brînduş; acest mizerabil a avut îndrăzneală să mă insulte chiar în pretoriul tribunalului şi, conform articolului cutare din Condica penală, cer să se pedepsească.

— Ce tot îndrugi, domnule avocat? zise Brînduş care era deopotrivă înfuriat. Ia spune-mi, mă rog, este vreo articulă în Condica penalie care să-ţi dea voie dumitale să strici casele oamenilor?

— Tăcere, domnilor, strigă judecătorul, şi treceţi toţi dincolo căci vom avea chibzuire. Domnule Trăncănescu, adăogă el întorcîndu-se către acesta şi vorbindu-i încet: articolul ce ceri să aplic pentru insulta dumitale nu se mai poate acum căci ţi-ai făcut satisfacţia singur zicînd lui Brînduş mizerabil.

— Aşa este, domnule judecător, dar puteai trece cu vederea cuvîntul de mizerabil şi să pedepseşti pe acel ticălos.

— Respect legei înainte de toate, domnule Trăncănescu. Treceţi dincolo, domnilor, căci avem chibzuire.

Localul pretoriului rămîne deşert într-un minut, şi judecătorii încep a-şi face ţigări şi a trata pricina lui Brînduş. Supleantul plecase.

— Aţi auzit, domnilor, împrejurările ce înconjur pricina lui Brînduş? întrebă domnu Găman judecătorul pe ceialţi membrii.

— Am auzit, răspunseră într-o voce prezidentul şi domnu Lobadă.

— Ce părere vă daţi? reluă judecătorul.

— Părerea mea; zise prezidentul, este ca Brînduşoaia să aleagă din doi pe care va voi.

— Şi a mea ar fi tot aceasta, zise domnu Lobadă, dar ea are un copil şi ar trebui să o lăsăm Repezeanu-lui.

— Eu sunt de opinie, observă domnu Găman, ca să tragă amîndoi bărbaţii la sorţ şi cine va cîştiga să ia pe femeie. Şi va trebui să urmăm astfel căci nu avem articol de lege special pe care să-l aplicăm în această pricină.

— Eu stăruiesc ca să o lăsăm Repezeanului, reluă domnu Lobadă. Copilul este un legămînt sacru.

— Nu este cu putinţă, frate Lobadă, observă domnu Găman. Tragerea la sorţ este procedarea cea mai ne-merită. Brînduş îşi are şi el dreptăţile lui, căci este însurat cu dînsa de cinci ani şi nu văz vreo pricină binecu-vîntată, ca să-l despărţim de nevastă pentru cuvîntul că ea s-a măritat cu un altul şi că a făcut un copil. Mai-nainte de toate nu am constatat formal şi cu dovezi palpabile că ea a fost informată legalmente despre moartea întîiului său bărbat.

— De ce nu ai cerut aceste dovezi? întrebă prezidentul.

— Am uitat, nene Işlieescule, răspunse judecătorul.

— Asemenea lucruri nu se uit, frăţioare, nu se scap din vedere, reluă prezidentul.

— De ce nu ai intrebat-o dumneata, domnule prezident? zise judecătorul supărat. Mă lăsaţi singur şi după ce nu deschizi gura, apoi îmi faci şi la observaţii. Se vede că acum nu te mai strînge cizma...

— Ai... de... iar te superi. Dacă este aşa, faceţi ce vreţi căci eu nu mă mai amestec.

— Aşa, dragă Gămane, zise domnu Lobadă colegului său. Eu stăruiesc în opinia mea ca să o dăm Repezeanului.

— îmi vine să crez, frate Lobadă, că iubitu Repe-zeanu te-a potrivit cu vreun rost.

— Poftim vorbă! La ce te gîndeşti acum. Socoteşti că sunt chilipirgiu ca tine?

Discuţia era să se întinză dacă nu i se punea capăt de Trăncănescu avocatul, care deschide uşa şi cere voie să intre.

— Poftim, nene Trăncănescule, îi zise Lobadă jude-cătorul. Am isprăvit chibzuirea. Spune ce ai să ne comunici? m

— Am să vă comunic ceva important, răspunse Trăn-cănescu înaintînd cu un aer misterios.

Şi zicînd acestea el şopteşte domnului Lobadă cîteva cuvinte la ureche şi iese îndată.

Domnu Trăncănescu avocatul se vede că găsise articolul a se aplica în procesul lui Brînduş, căci după ieşirea lui din pretoriu şi după o mică chibzuire ce mai avură membrii tribunalului, domnu Găman ordonă grefierului:

— începi de scrie jurnalul, grefierule, şi cînd vei veni la deci să pui părerea domnului Lobadă, adecă aceea că femeia va rămînea Repezeanului în considerarea că ea îl voieşte pe dînsul, că are un copil cu dînsul şi că ultimul maritagiu s-a făcut întemeiat pe ştiinţa ce se priimise despre moartea lui Brînduş, care, dacă trăia, urma să înştiinţeze pe nevasta sa, ceea ce nu a făcut sau cel puţin nu a arătat tribunalului. Iar dacă vreo parte va rămînea nemulţumită, va fi liberă să apeleze la curte în terminul prescris de lege.

— Şi vezi de termină mai curînd, adăogă domnu Lobadă. Astăzi sunt invitat la o masă şi nu vom avea timpul decît să judecăm pricina cojocarului.

Nimeni nu răspunde domnului Lobadă. Se face o tăcere absolută cîteva minute după a căror trecere grefierul, terminînd scrierea jurnalului, pune condeiul între urechi, şi zice

— Jurnalul este gata, domnilor judecători; poftiţi de-l iscăliţi.

Prezidentul ia jurnalul şi pune cîteva minute ca să-l subsorie; după aceea, se subscrie de domnu Lobadă şi apoi de domnu Găman.

Cînd totul fu gata, se chemară împricinaţii şi li se citi jurnalul care era încheiat conform celor ordonate grefierului de către domnu Găman. După citirea jurnalului, domnu Trăncănescu îl subscrie în locul clientei sale şi Repezeanu îl subscrie asemenea cu cea mai mare bucurie. Numai sărmanul Brînduş, pe care îl trecuse nă-duşelile în tot timpul lecturei, se abţinu, strigînd:

— Domnilor judecători, eu nu sunt mulţumit pe dreptatea dumneavoastră, care-mi pare a strîmbătate.

— Nu putem mulţumi pe toţi, domnule Brînduş, îi zise domnu Lobadă. Dar trebuie să iscăleşti că ai auzit şi poţi apela.

— Nu iscălesc de aş şti că mă bate la spete.

— Cum vei voi; eşti liber să apelezi şi să nu iscăleşti.

— Să vie chemaţii în pricina omorului femeiei, şi dumneavoastră, domnilor, plecaţi de aici, strigă domnu Găman.

Aprodul face vînt la toţi împricinaţii şi aceştia ies din pretoriu împreună cu Brînduş, care este hotărît a-şi căuta dreptatea la altă instanţă.

După cîteva minute, Şălcianu, Stoian, martorii mincinoşi şi Bolboacă se aflau dinaintea tribunalului. Numai familia Frusinei lipsea de la înfăţişare, căci muma ei căzuse greu bolnavă.

— Domnule Sălciene, apropie-te şi răspunde la întrebările ce-ţi voi face, strigă domnu Lobadă luînd un aer serios.

— Cu plăcere, domnule judecător, răspunse Şălcianu, apropiindu-se cu respect de masa pretoriului.

— Tribunalul cunoaşte tacrirul ce ţi-a luat procurorul, reluă domnu Lobadă. Arătărilor dumitale însă din tacrir li s-ar putea da crezămînt numai atunci cînd nu s-ar fi ivit alte împrejurări, şi iată care împrejurări: află că sunt depuse în tribunal două dovezi a două persoane de consideraţie, prin carii arăt că în seara omorului fetei croitorului treceau pe uliţa dumitale cînd te-au văzut azvîrlind din prăvălie pe acea fată, care era îmbrăcată cu haine albe precum S-a şi constatat de guvern. Ce ai a răspunde în contra acestor dovezi spre apărarea dumitale?

La această auzire, Şălcianu simţi în tot corpul un fior rece care-i amorţi tot sîngele. El rămase cîteva minute rătăcit şi în nesimţire, fără a putea profera un singur cuvînt.

— Răspunde, domnule Sălciene, la întrebarea ce-ţi făcui, reluă domnul Lobadă, sau din tăcerea dumitale îmi vei da bănuiala că eşti culpabil?

— Domnule judector, răspunse în fine Sălcianu, sunt zăpăcit de cele ce auzii şi, dacă mi s-a stins glasul de a putea răspunde numaidecît, pricina est că nu m-am putut gîndi sau visa- vreodată ca doi oameni de consideraţie, precum ziceţi, să aibă neomenia a-şi băga sufletul în păcate sprijinind un neadevăr ca să nenorocească pe un om cu familie, care este cel mai nevinovat în pricina omorului'. Credeţi-mă, cinstiţi judecători, că nu sunt nicidecum vinovat, căci ce aveam a împărţi eu sau familia mea cu acea nenorocită copilă, ca să fim atît de cruzi de a o omorî?... Gîndiţi-vă bine, domnilor judecători, dumneavoastră carii esecutaţi legea şi carii dispuneţi de soartele oamenilor. Gîndiţi-vă că ar fi cea mai mare nelegiuire după faţa pământului de a arunca o pată asupra unui om care nu a înşelat în viaţa-i, nici n-a asuprit pe nimeni. Acele dovezi de carii vorbiţi îşi trag izvorul din culcuşul infamiei; ele sunt un ce cugetat, ţesut negreşit pentru îndeplinirea acelor formalităţi ce se cer de lege şi pe care eu nu le-am îndeplinit, neştiind că s-ar fi ivit o asemenea mişelie în contra mea.

— Toate sunt bune, domnule Sălciene, observă domnu Lobadă; te esprimi ca un avocat şi ca un înger. Dar ori-cît aş fi de dispus; a crede spusele dumitale, ele nu pot avea din nenorocire validitatea cerută pe cît timp nu combaţi aceste dovezi prezentînd altele care să te sus-ţie pe dumneata şi care să dovedească pe adevăratul culpabil. Dacă poţi înfăţişa nişte asemenea dovezi acum, în pretoriul tribunalului, arată-4e şi vom judeca.

— Nu am alte dovezi, domnule judecător, decît pe Dumnezeu şi pe toţi cîţi am chemat a veni în ajutorul sărmanei copile, cînd s-a azvîrlit din trăsură de către Neagu Bolboacă.

— Argumentele dumitale sunt slabe, domnule Sălciene, şi nu pot fi considerate de, lege. încă o dată, poţi combate în formă dovezile ce s-au dat în contra dumitale înfăţişînd altele, sau nu?

— Nu am dovezi, domnule judecător, răspunse Săl-cianu, dar de vreme ce s-au găsit doi oameni carii să mă învinovăţească fără mustrare de cuget, să vie să ia după masa acea sfîntă cruce, să jure cu crucea în mînă că cele ce au arătat sunt adevărate, să o sărute, şi nu vai avea nimic a mai zice.

Mercescu şi Năndăreanu, ce erau faţă, începură a tremura la această cerere a Sălcianului, dar domnul Lobadă le veni în ajutor zicînd Sălcianului:

— Cererea dumitale, domnule Sălciene, nu se poate satisface pentru că legea nu impune jurămlnt la doi martori cînd nu sunt alţii carii să-i combată.

— Eu sunt un martor al domnului Sălcianu, strigă Stoian care îşi pierduse toată răbdarea. Şi mie nu-mi este frică de a lua crucea în mînă şi de a jura ca să se do-

vedească adevărul. Acest adevăr este că domnul Sălcianu a alergat împreună cu noi ca să ajutăm pe acea nenorocită copilă, cînd a fost aruncată din trăsură. Nu crez dar, domnule judecător, ca o faptă de umanitate să devie o crimă în faţa judecăţei. Sunt încă convins că onorabilul tribunal cunoaşte adevărul şi că stă în iscusinţa domnilor judecători ca să descopere acest afurisit adevăr, care nu-şi găseşte loc nicăiri în sărmana noastră ţară!

Prezidentul ridică capul cînd auzi pe Stoian vorbind şi în mirarea sa se adresă către domnu Găman, însă încet şi într-o limbă streină, ca să nu fie nici înţeles, nici auzit:

— Pios ine afti i puşlama? întrebă el.

— Den ton gnorizo, răspunse domnu Găman, întor-cîndu-se.

Domnu Lobadă rămase încurcat de mărturia lui Stoian la carea nu se aştepta, dar ca om fin avu recurs la o stratagemă.

— Cine eşti dumneata, domnule? întrebă el pe Stoian. Ce relaţii ai cu domnu Sălcianu?’

— Eu, domnule judecător, sunt de multă vreme calfă la prăvălia de cojocărie a domnului Sălcianu.

— Atunci nu mă mir dacă vii să dai o asemenea mărturie, observă domnu Lobadă rînjind. Află însă, domnule, că lecea nu priimeşte mărturii de la rude şi de la servitori, şi afară de aceasta o singură mărturie nu este valabilă.

— Ar fi foarte valabilă, domnule judecător, zise Sălcianu, dacă eu,nu aş fi fost ceea ce sunt, adecă un biet meseriaş trăit la întunerec. Nu sînt nici bogat, nici nobil, şi prin urmare eu nu-mi poci afla dreptatea ni-căiri. Am avut nerozia să mă gîndesc un jnimut că voi găsi în lege şi în înţelepciunea dumneavoastră uşurarea suferinţelor a căror victimă am căzut pe nedrept, dar văz că m-am înşelat şi că nu am nimic a mai spera. Din minutul acesta nu voi mai deschide gura.

— Şi prea bine vei face, observă prezidentul.

— Nu eşti în drept să te plîngi, domnule Sălciene, zise domnu Lobadă. Noi aici nu judecăm vorbe, ci constatăm fapte conform îndatoririlor ce ne impune legea. De aceea, fiindcă tribunalul este destul de luminat în pricina de faţă, treceţi toţi dincolo ca să chibzuim şi să Încheiem jurnalul.

Aprodul, după datorie, deschide uşa şi invită pe toţi împricinaţii să treacă în cealaltă cameră. Cînd toţi ieşiră din pretoriu, aprodul rămase înăuntru aşteptând or-dinile judecătorilor.

— Ascultă, aprod, zise domnu Lobadă. Vei trece dincolo şi nu vei scăpa din vedere,pe Sălcianu; să iei seama să nu fugă căci eşti răspunzător. Nu uita să zici pomojnicului ca să vie încoaci. Aide, du-te.

Aprodul iese şi după cîteva minute pomojnicul intră.

— Să faci o cîrtie la îngrijitoria temniţei, îi zise domnu Lobadă, prin care se trimite Tudor Sălcianu ca dovedit de omorîtor al fetei croitorului de la Biserica cu sfinţi, şi cînd se vor chema împricinaţii spre a li se citi alegerea, o vei aduce domnului prezident ca să o subscrie. M-ai înţeles?

— Am înţeles, domnule judecător, răspunse pomojnicul ieşind din pretoriu.

Cînd judecătorii rămase singuri, domnu Lobadă se adresă către colegii săi în termenii următori:

— Aţi auzit, domnilor, curgerea pricinei. Aţi văzut că Sălcianu nu a putut procura dovezi ca să combată pe cele două carii îl acuză de omorîtor; părerea mea este că omorul săvîrşit de cojocar se prevede în articolul 232 din Codul penal, căci în actul medicului se constată că fata a fost lovită la tîmplă şi prin urmare Sălcianu să se osîndească la munca silnică a ocnei, iar Neagu Bol-boacă să fie apărat de orice încriminare. A dumneavoastră care este, domnilor?

— Trebuia ca mai-nainte să-mi dau eu opinia, observă prezidentul, dar fiindcă între noi nu încape supărare, încuviinţez părerea dumitale, domnule Lobadă, căci aceasta o aveam şi eu pe buze înainte de a începe să o spui.

— Şi a mea este tot aceasta, zise domnu Găman ocupat de o scriere partieolară. O aprobă întru toate.

— Atunci începe jurnalul, domnule grefier, în modul cum auzişi, ordonă domnu Lobadă cu un aer serios.

Grefierul începe să redacteze jurnalul şi, în timpul acesta, judecătorii începură a face ţigări şi a conversa despre diferite noutăţi din Bucureşti.

După trei cuarturi de oră jurnalul era terminat, grefierul îl citeşte şi judecătorii găsindu-l bine redactat îl subscriu pe rînd. După săvîrşirea acestei formalităţi, domnu Lobadă îşi ia ziua bună de la colegii săi şi pleacă cerîndu-şi scuze că nu mai poate şedea fiindcă este invitat la masa unei persoane de consideraţie.

Domnu Lobadă se pune într-o birjă şi se duce la Dăngescu să-i comunice nuvela şi prea bine face căci Stoian se pregătise a-i vorbi într-un mod ca să-l ţie minte multă vreme.

Împricinaţii sunt chemaţi şi li se citeşte alegerea. Sălcianu îi cunoştea coprinderea încă de la ieşire-i din pretoriu şi cu inima zdrobită o ascultă ca un om sfînt care se lăsase în voia lui Dumnezeu şi a soartei.

După citirea jurnalului, domnu Găman invită pe Bol-boacă, pe Mercescu şi pe Năndăreanu ca să-l subscrie şi aceştia se grăbesc a satisface cererea judecătorilor cu cea mai vie mulţumire. Sălcianu este asemenea invitat la rîndul său ca să subscrie alegerea, dar nenorocitul cojocar, în loc de a îndeplini această formalitate, se adresă către judecători astfel că turbarea ce se desemna pe toată fizionomia sa îngrozi pe toţi asistenţii.

— Domnilor judecători, le zise Sălcianu: m-aţi osîn-dit, nu este aşa?... ca să mă osîndiţi la munca ocnei, a trebuit negreşit să fiţi siguri că eu sunt omorîtorul fetei croitorului? Aceasta a fost cel puţin ideea dumneavoastră. Aş dori însă să aflu dacă v-aţi consultat conştiinţa cînd aţi pus condeiul de a omorî pe un om fără să aveţi încredinţarea că el este adevăratul culpabil... Aş dori asemenea să aflu dacă cuprinderea aoestei sentenţe nu a fost condusă de vreun interes personal... Aş dori, în sfîrşit, să ştiu cum se face dreptatea în tribunalul dumneavoastră... şi am aflat destul în privinţa acestui tribunal care a...

— Afară, afară! strig judecătorii.

Aprodul pune mina pe Sălcianu; acesta zise:

— Dea Domnul ca nenorocirea ce-mi pricinuiţi mie şi familiei mele să cază însutit asupra caselor şi copiilor vos...

Sălcianu nu putu zice mai mult, căci aprodul îi puse mîna la gură.

— Nesocotitule, ce îndrăzneşti să faci? strigă Stoian repezindu-se spre aprod şi dîndu-i o lovitură aşa de tare că-l face să se dea la o parte îngrozit.

— Afară, afară, duceţi-l mai curînd la temniţă, strigă domnu Găman, care era obicinuit cu blestemele oamenilor ce acuza pe nedrept.

Doi soldaţi vin în ajutor ca să dea fără pe turburători. Pretoriul se deşartă îndată. Pumnul lui Stoian fu trecut cu vederea, iar nenorocitul Sălcianu fu condus la temniţă.

CAPITUL XII
MlHNIRE DE FAMILIE

Stoian urmase pe Sălcianu de departe trist şi cu capul plecat. El intrase în camera îngrijitoriei temniţei unde văzu cu mîhnire puind lanţuri de picioare nenorocitului său stăpîn. Sălcianu era aproape să-şi piarză raţiunea văzîndu-se deodată maltratat ca pe criminalii cei mai de rînd.

Ultimile cuvinte ce putur pronunţa nenorocitul cojocar,cînd fu aproape de a se trimite în această stare deplorabilă în mijlocul culpabililor, fură adresate lui Stoian care îl privea cu lacrămile în ochi:

— Ascultă, dragă Stoiane, îi zise el; acum vezi că presimţirea şi visele mele nu m-au înşelat. Nevinovat, iată-mă redus a suferi consecinţele unui omor săvîrşit de un altul. La vîrsta mea nu mă bizui a mă lupta cu suferinţele carii sunt cu atît mai grele pentru mine, cu cît le îndur pe nedrept. Dar totul s-a sfîrşit; trebuie să mă supui soartei şi voinţei lui Dumnezeu. Tu, dragul meu băiat, să-mi ţii locul, să mîngîi pe Elisaveta şi pe Maria, cărora le vei spune cum am căzut victimă, fă-cîndu-le însă să spere că voi scăpa în curînd, şi să-mi cîrmuieşti interesele casei pe care le cunoşti foarte bine, căci nu am ţinut secret de tine cea mai mică particularitate.

— Prea bine, chir Tudore, zise Stoian zdrobit de durere. Voi îndeplini totul astfel precum doreşti. Dar pînă vei scăpa din această nenorocire, luptă-te cu curaj, bunul meu stăpîn, dacă nu pentru dumneata, cel puţin pentru familia dumitale care are nevoie de un bun sprijin. Aibi speranţă în bunul Dumnezeu care-ţi încearcă credinţa şi în curînd vor înceta aceste suferinţe nedrepte.

— Iţi mulţumesc, bunul meu Stoian. Acum rămîi sănătos căci eu trebuie să mă duc să-mi găsesc noua locuinţă în mijlocul tîlharilor, unde, în loc de familie, de libertate, de lucrul meu liniştit, să auz neîncetat sunetul lacătelor şi al sentinelelor.

Şi, la aceste cuvinte, Sălcianu începe a plînge ca un copil privind pe Stoian căruia îi curgeau lacrămile cu abundenţă.

Scena aceasta smulsese compătimirea îngrijitorului, care promise Sălcianului că-l va scoate din temniţă ori de cîte ori va voi, precum asemenea că poate să-l vază ori cine va veni să întrebe de dînsul.

Sălcianu mulţumeşte îngrijitorului pentru bunăvoinţă ce-i arăta şi, după ce-şi ia încă o dată ziua bună de la Stoian, intră în temniţă. El fu condus în despărţirea omorîtorilor unde se aşeză pe un colţ de rogojină, ascul-tînd cu durere cum îl luau în rîs hoţii şi cum aceştia îl povăţuiau la rele.

Stoian iese cu sufletul împovărat din camera îngriji toriei şi îşi îndreptează paşii la casa Dăngescului, unde ajungînd, întreabă dacă domnu Alexandru este acasă. Asupra răspunsului afirmativ ce priimeşte din întîmp-plare tocmai de la servitorul lui Alexandru, el fu introdus în camera acestuia.

Alexandru îndată ce vede pe Stoian, pe care-l cunoştea şi iubea, se scoală cu bucurie şi îl roagă se se aşeze lîngă dînsul. Stoian împins de respect refuză onoarea ce i se făcea, dar Alexandru stăruieşte atît încît el a trebuit să-i facă dorinţa.

— Pentru ce eşti aşa trist, bunul meu Stoian? îl întrebă Alexandru. Ce împrejurare îmi procură plăcerea ca să te văz la mine?

— Vă aduc o ştire foarte tristă, domnule Alexandre, răspunse Stoian cu jumătate voce şi avînd privirile aţintate pe parchet.

— O ştire tristă, zici? întrebă Alexandru îngrijat. Nu cumva Maria este bolnavă sau i s-a întîmplat ceva?

— Nimic din toate acestea, domnule Alexandre. Este o împrejurare mult mai gravă şi care a adus cu sine o nenorocire din cele mai mari. Vă aduceţi aminte de acea seară cînd s-a azvîrlit o fată moartă dinaintea prăvăliei?

— Da, îmi aduc aminte, răspunse Alexandru pe gîn-duri, căci el începuse a înţelege despre ce era să se vorbească.

— Ei bine, domnule Alexandre, acea fată a fost omo-rîtă şi azvîrlită din trăsură de către vătaful de curte al tatălui dumneavoastră, căci stăpînul meu din întîmplare se afla la fereastă şi l-a zărit la lumina lampei. Seara a fost înştiinţată stăpînirea, în urma cărei înştiinţări ne-a călcat prăvălia procurorul tribunalului crimenal şi comisarul de galben, carii au făcut oarecare mici cercetări în privinţa aceasta.

— Acestea le ştiu şi eu, interumpse Alexandru, care era în nerăbdare de a afla rezultatul.

— O asemenea împrejurare, urmă a zice Stoian, a făcut, dopinule Alexandre, precum vă puteţi închipui, un zgomot foarte mare, şi ca să nu mai lungesc vorba, tacrirurile s-au luat de procuror stăpînului meu şi vătafului de curte chiar în casa dumneavoastră. Din cele ce ştiu este că coconu Stamate a sprijinit foarte mult pe vătaful de curte şi poci zice că a avut dreptate, fiindcă oricine are de datoria ca să-ţi sprijiriească pe oamenii săi iubiţi. Cel puţin însă ar fi fost bine ca să scape şi unul şi altul, dar s-a întîmplat cu totul altfel.

— Ce s-a întîmplat?... întrebă Alexandru cu iuţeală.

— Astăzi a fost înfăţişarea la tribunalul crimenal şi stăpînul meu a fost învinovăţit de omorîtor şi s-a osîn-dit la munca silnică a ocnei. în minutul cînd vă vorbesc el se află în temniţă în mijlocul tîlharilor şi cu lanţurile de picioare.

— Ce-mi spui, Stoiane? strigă Alexandru sculîndu-se deodată cu sîngele în cap. Sălcianu la temniţă î

— Aşa, domnule Alexandre, suferă nevinovat, şi Dumnezeu numai ştie dacă se va putea lupta cu această nenorocire. Mie unuia nu-mi vine a crede că va mai trăi după o asemenea ruşine.

— Sărmanul Sălcianu!... Voi face totul ca să-l scap, şi-l voi scăpa negreşit. Mama Elisaveta şi Maria ştiu ele ce sfîrşit a luat judecata?

— Nu ştiu nimic, domnule Alexandre; acum mă duc să le comunic această nenorocire şi să le mingii prin speranţe.

— Du-te, Stoiane, şi spune-le că voi veni şi eu peste cîteva minute. Dă-le speranţe bune. Am fi mers împreună, dar trebuie să am mai întîi o înţelegere cu cineva.

Stoian plecă şi Alexandru rămîind singur se îmbracă cît putu mai iute. Cînd fu gata, el ieşi din camera sa şi intră în a tatălui său fără să se anunţe.

Dăngescu fuma dintr-un ciubuc cînd Alexandru intră în casă. El nu văzuse pe fiul său de cînd acesta bătuse pe Bolboacă.

Alexandru se aşază pe un fotoliu vizavi de tatăl său, fără să-i ceară voie ca altădată.

— Ai să-mi spui ceva, Alexandre? îl întrebă Dăn-gescu.

— Am încă prea multe, tată; astfel nu aş fi venit să te deranjez.

— Negreşit că ai fost pe la muma ta care şi-a năpustit casa de cîteva zile şi te-a însărcinat cu vreun comision?

— Este adevărat că muma mea nu este mulţumită de dumneata, căci altfel ar fi şezut aici, iar nu pe la rude; dar ea nu m-a însărcinat cu nici un comision, din contra, mi-a mărturisit că petrece de minune cu rudele.

— Îmi pare bine, îmi pare bine!... zise Dăngescu apăsînd din sprinceană. Şi aş dori, dacă se poate, să stea cu rudele cît s-ar putea mai mult.

— Să lăsăm pe biata mamă la o parte, şi dă-mi voie să reviu asupra împrejurărei care m-a adus aici.

— Vorbeşte; ce ai să-mi spui?

— Nu voi merge pe drumuri ocolite, ci voi începe spuindu-ţi că cunosc toată împrejurarea omorului acelei fete de croitor, zise Alexandru sculîndu-se după fotoliu.

— Hei, şi dacă o cunoşti, ce-mi pasă î... zise Dăngescu lăsînd ciubucul. îmi pare rău că te amesteci în ceea ce nu te priveşte şi aceasta mă va face să te urăsc.

— Cum vei voi, tată. Mai întîi doresc să am o espli-caţie cu dumneata. Fără ca să intru în amănuntele omorului pe care le cunosc ca şi dumneata, te rog să-mi spui pentru ce ai nenorocit pe Sălcianu cojocarul fă-cîndu-l să se osîndească de tribunalul crimenal la munca silnică a ocnei?

— Eu?... am făcut să se osîndească Sălcianu?... te înşeli, domnule, sau mai bine aiurezi.

— Nu aiurez, tată; sunt încă convins de cele ce zic şi dumneata nu eşti mai puţin convins de aceasta. Cine a pus pe Mercescu şi pe Năndăreanu, carii sunt oamenii dumitale, ca să dea nişte dovezi false în contra Sălcia-nului?

— Acum aflu aceasta de la tine, zise Dăngescu cu sînge rece.

— Şi eu am aflat de la auzul şi de la privirile mele proprii căci i-am văzut în această cameră unde se afla şi Neagu şi am auzit tot ce ai vorbit cu dinşi şi cum i-ai rugat sau mai bine le-ai dictat dovezile.

— Frumos î... de minune, domnule... vrea să zică am de inemic pe însuşi fiul meu, care îndrăzneşte să mă şi spioneze!... Aceasta nu ştiam..., ai făcut prea bine să-mi mărturiseşti în sinceritate.

— Tată, nu lua vorbele mele pe dos. Eu nu m-am gîndit niciodată să te spionez, cu atît mai puţin să-ţi doresc răul. Iau de martor pe însuşi Dumnezeu că pentru dragostea dumitale şi a mumei mele am suferit destule. Dacă cunosc secretul omorului, acest secret va muri în mine şi nimeni pe pămînt nu mi l-ar putea smulge. Este vorba că ţi-ai încărcat sufletul cu un nenorocit care este înconjurat de o familie şi care suferă o osîndă nedreaptă. Totul ce cer de la dumneata este o faptă umană, redarea libertăţei unui om care a pierdut-o din asprimea dumitale. Ce ar cîştiga cineva cînd, din întîmplare, să-vîrşind o greşală, are recurs a o repara prin altele în loc de a o şterge prin o faptă umană?

— Frumos, zău; din ce în ce mai mult... Ce va presupune cineva văzînd pe un fiu că face morală tatălui său!...

Şi zicînd acestea, Dăngescu începe a se preumbla în lungul camerei.

— Nu am pretenţia nici curajul să_fac morală tatălui meu, zise Alexandru. Am venit să te rog, tată, să implor graţia Sălcianului. în mîna dumitale stă ca să scapi pe acest nenorocit din osînda în care geme. Precum ai avut puterea ca să-l osîndeşti, asemenea o ai ca să-l scapi.

— încă o dată îţi spui, Alexandre, că eu nu am voit să se osîndească Sălcianu şi, de aş dori acum ca să-l scap, nu este cu putinţă căci pricina a luat o turnură foarte ciudată.

— îl voi scăpa; eu atunci, zise Alexandru. Şi eu nu voi să tac şi să fiu liniştit pe cît timp am fost faţă sau mai bine mă aflam pe uliţă cînd s-a azvirlit moarta din trăsură. Aşa, tată, eram acolo şi voi mărturisi Curţeî apelative crimenale că Sălcianu nu este omorîtorul. Crez că dovada mea va fi mai valabilă decît a Mercesculuî şi a Năndăreanului.

— De vei face aceasta, atunci te blestem şi nu te mai consider de fiul meu. Mă mir încă cum am putut răbda să te ascult pînă acum, adăugă Dăngescu ştergînd sudorile ce curgeau după fruntea sa.

— Văz cu mîhnire, tată, că în loc de a avea o bună înţelegere cu dumneata şi de a căuta împreună mijloacele nemerite pentru repararea acestui rău, începi să te revoltezi şi să mă ameninţi. Ca să tai scurt şi să sfîrşim odată, mă simţ silit de trista necesitate de a-ţi comunica ultimile mele intenţii. Află, tată, că cu preţul vie-ţei, viitorului şi onoarei mele voi să scap pe Sălcianu, în riscul de a intra în dizgraţia părinţilor, rudelor şi lumei întregi. Am promis acelui cojocar că-l voi scăpa din osîndă şi îmi voi împlini promisia nestrămutat. Sunt convins din vedere şi din auzire că el este nevinovat şî scăpîndu-l îmi voi uşura sufletul. Acum rămîne la dumneata ca să te pronunţi şi să-mi arăţi asemenea ultimile intenţii ce ai în privinţa acestui om.

Alexandru tace şi tatăl său se gîndeşte profund asupra partidei ce va trebui să ia. Dăngescu văzu bine din vorbirea fiului său că acesta trebuie să aibă un legămînt mare de familia Sălcianului şi că pentru a susţine pe cojocar într-un grad atît de mare, urma neapărat să esiste vreun secret mare între dînşii. De aceea, propu-indu-şi a descoperi acest secret şi temîndu-se ca prin refuz şi printr-o conduită aspră să nu-şi atragă însuşi nemulţumiri, răspunse lui Alexandru cu cea mai mare blîndeţe:

— Văz bine, fiul meu, că caracterul tău este aşa de nobil cît şi solid. Nu am decît a lăuda frumoasele tale simţăminte pe carii am voit să le pui un moment în încercare. Ei bine, voi scăpa pe Sălcianu ducîndu-mă să rog în favorul lui pe membrii Curţii apelative şi sunt sigur că-i voi dobîndi iertarea; aceasta îţi promit pe onoarea mea. Socotesc că acum trebuie să fii îndestulat.

— Aşa de îndestulat, cît şi fericit. îţi mulţumesc, părintele meu.

Şi Alexandru sărută mîna tatălui său care i-o întinse cu destulă bunăvoinţă, în aparenţă, iar în interior era cu totul altfel, căci acest om înrăutăţit începuse a simţi ură şi pizmă chiar în contra fiului său.

Alexandru, care nu putuse citi în inima tatălui său, ieşi mulţumit, şi fără a pierde timpul, plecă îndată ca să ducă fericirea nenorocitei familii a cojocarului.

Pînă a nu introduce pe Alexandru în casa Sălcianu-lui, este de trebuinţă să cunoaştem, mai întîi efectul ce a produs în familia lui trista nuvelă a închisoarei adusă de Stoian..

Acesta ieşise din camera lui Alexandru cu oarecari-speranţe ce i se dase la timp. Sosind acasă, Stoian intră în prăvălie ca să-şi poată linişti un moment emoţiile sufleteşti de care fusese coprins în acea zi furtunoasă şi neagră cum nu se întîmplase să aibă în toată viaţa lui. Dar Stoian nu apucă să intre în prăvălie, că Eli-saveta, Maria şi Tincuţa, carii cunoşteau în fine toată împrejurarea şi carii pîndeau cu nerăbdare sosirea lor, intrară deodată în prăvălie. Stoian rămase uimit, şi, la vederea acestor fiinţe iubite, nu se putu opri de a-şi reţine lacrămile ce începură a-i curge cu abundenţă.

— Ce sunt lacrămile acestea, Stoiane? Unde este "Tudor, bărbatul meu?... Ce i s-a întîmplat? răspunde curînd, strigă Elisaveta.

— Mai întîi de toate, mamă Elisaveto, zise Stoian rştergîndu-şi lacrămile, avem cu toţii trebuinţă de curaj..Judecata a osîndit pe stăpînul meu, dar peste cîteva zile!se va întoarce spre binele lui şi spre fericirea noastră.

— Desluşaşte-mă bine, Stoiane, reluă Elisaveta. Nu-mi ascunde nimic căci printr-aceasta îmi vei pricinui poate an rău mai mare. Zici că Tudor s-o osîndit de judecată?... Unde este el acum?

— Este arestat, mamă Elisaveto, căci în asemenea pricini se arestez şi vinovaţi şi nevinovaţi. Chir Tudor Insă este liniştit şi răbdător şi m-a însărcinat a vă spune să nu vă întristaţi, căci nu va fi pentru multă vreme.

Spre răspuns, Elisaveta începu a plînge şi a se tîn-gui, iar Maria şi Tincuţa, cărora le curgeau lacrămile deopotrivă, se silesc să console pe muma ei şi pe protec-triţa lor.

Stoian prevedea această scenă şi fără a mai încerca să console pe Elisaveta, o lasă să plîngă în voie ea, prin lacrămile ce vărsa, să i se poată uşura durerea de care era coprinsă.

— Sărmanul meu bărbat!... Ce nenorocire şi ce ruşine, Dumnezeul meu!... strigă Elisaveta.

— Nu te mîhni aşa mult, mamă Elisaveto, zise Tin-cuţa, pe cînd Maria o îmbrăţişase de gît. De ce nu voieşti să asculţi pe Stoian pînă în sfîrşit?... Nu ai auzit că nenea Tudor o să scape peste cîteva zile?

— Aşa, buna mea mumă, zise Maria sărutînd pe muma sa; cîte valuri nu trec în viaţă-ne peste capul nostru!... Aceasta este în adevăr o nenorocire mare pentru noiy dar ea va fi trecătoare precum trec toate lucrurile pe acest pămînt de suferinţe. Aibi curaj, mamă şi speranţă în Dumnezeu. Tatăl meu se va întoarce iarăşi în braţele noastre.

— Poate să fie cum zici, Mariuţo, zise Elisaveta li-niştindu-se puţin, dar a Şti că Tudor suferă o osîndă nedreaptă, aceasta este grozav! Cel puţin nu costă pe cineva lacrămi cînd se simte vinovat.

— O! Doamne, mamă Elisaveto, strigă Stoian. Dar ce crezi că numai vinovaţii sufer?... Te înşeli, mamă; eu cunosc o mulţime de lume care este osîndită pe nedrept,, de vreme ce vinovaţii se plimb în bună linişte şi în deplină libertate pe toate uliţile Bucureştilor. Nu mai departe, chiar astăzi, înainte de a se înfăţişa pricina lui chir Tudor,se judecase o altă pricină prin care un bărbat, care trecuse de mort sau mai bine de înecat în Dunăre, cerea prin judecată a-i se da nevasta pe care i-o luase un altul pe timpul cînd cel legitim fusese bolnav în streinătate, unde lipsise un an şi jumătate. Ei bine, ştii ce a făcut tribunalul?... A lăsat nevasta bărbatului celui de al doilea, şi cel dintîi, care avea toate dreptăţile, a rămas răbdător. Ce mai zici de aceasta, mamă Elisaveto, şi de altele multe care de care mai grele şi mai mîhnicioase?

— Ce să zic, dragă Stoiane?... răspunse Elisaveta,. decît că suntem născuţi pentru nenorociri. Dar spune-mi, Stoiane, pe cîtă vreme s-a osîndit bărbatul meu, precum asemenea unde l-a dus; dacă nu i s-a întîmplat cevaT dacă l-a băgat la un loc cu hoţii, în sfîrşit tot ce ştii, bunul meu Stoian; spune-mi fără să-mi ascunzi nimic.

— Să-ţi spui, mamă Elişaveto; chir Tudor nu a înfăţişat dovezile ce se cereau de tribunal, adecă că au

văzut şi alţii că fata croitorului a fost azvîrlită de cineva dinaintea prăvăliei şi că noi am sărit numai ca să o ajutăm; şi în lipsa unor asemenea dovezi, s-a osîndit chir Tudor ca să stea la arest pînă cînd se va înfăţişa la Curtea apelativă crimena-lă. Tribunalul însă nu a hotărât termenul arestărei căci el nu este drept decât să facă o biată alegere şchioapă-oarbă.

Stoian găsire de cuviinţă a nu arăta adevărul. Minciuna prinde bine cîteodată.

— Unde este arestat? întreabă Elisaveta cu nerăbdare.

— La Curtea arsă, unde l-am însoţit şi eu, pentru că acolo este arestul, mamă Elisaveto. îngrijitorul însă l-a băgat într-o cameră curată şi foarte bună, i-a dat saltea şi toate cele trebuincioase ca să nu aibă lipsă de nimic. în sfîrşit, ce s-a făcut s-a făcut; acum este vorba cum o să scape şi pentru aceasta am speranţe bune.

— Ce speranţe?... Spune-mi-le şi mie, zise Elisaveta cu nerăbdare.

— După ce m-am despărţit de chir Tudor, m-am dus la domnu Alexandru Dăngescu ca să-l rog să-i mijlocească scăparea, ceea ce am şi făcut pînă a nu mă întoarce acasă.

— Şi ai găsit pe domnu Alexandru? întrebă Maria cu iuţeală.

— Da, l-am găsit, domnişoară Mario, şi ce este drept, m-a priimit foarte bine, ba încă m-a şi invitat cu stăruinţă să şez alături cu dumnealui.

— Ce om cumsecade!... zice Tincuţa privind pe Maria.

— Şi ce ţi-a zis domnu Alexandru?... reluă Maria fără ca să bage de seamă lauda ce Tincuţa făcea amantului său.

— Ce să-mi zică, alt decît că este un înger de om. I-am comunicat toată împrejurarea, adecă cum chir Tudor s-a osîndit pe nedrept, şi la această auzire s-a mîhnit prea mult şi m-a încredinţat cum a ştiut mai bine că va face totul ca să-l scape şi eă-l va scăpa negreşit. Era să vie cu mine, dar mi-a zis că mai întîi are o mică înţelegere cu cineva şi că peste cîteva minute va fi aici.

Vezi bine, mamă Elisaveto,că nu trebuie să te mîhneşti pe cît nu se cade. Domnu Alexandru are un suflet bun, influenţă mare şi învăţătură, şi pe cîtă preme ne făgăduieşte scăparea sprijinului nostru, trebuie să ne înere-dem pe făgăduiala lui şi să aşteptăm rezultatul cu răbdare şi cu credinţă în Dumnezeu.

— Să-i ajute bunul Dumnezeu ca să-l scape, zise Elisaveta, care începuse a se consola puţin după cele zise de Stoian. Dar aş dori a mă duce să-l văz şi să-i spui ceea ce a făgăduit domnu Alexandru.

— Aceasta nu se poate, mamă Elisaveto, observă Stoian. Nimeni nu are voie a se duce să vază pe oamenii arestaţi: aşa sunt poruncile stăpîfrirei. Trebuie să aibi puţină răbdare. Nici chiar eu nu-l poci vedea. Cu toate acestea, îi putem trimite de ale mîncărei, tutun, prime-neli şi ceea ce vom mai socoti de cuviinţă.

în acest moment, se auzi un zgomot de paşi la uşa intrărei. Maria tresări şi Tincuţa se duse să deschiză. Alexandru Dăngescu, fidel promisiei ce dase lui Stoian, intră în prăvălie.

— Bună vremea, doamnele mele, zise Alexandru sco-ţindu-şi pălăria.

— Cu plecăciune, mulţumiră femeile sculîndu-se.

— Poftiţi în camera noastră, domnule Alexandre, zise Maria îndată: aici în prăvălie ne aflăm din întîm-plare.

— Cu plăcere, domnişoară Mărie.

Şi Alexandru iese din prăvălie şi trece în camera curată ce ne este cunoscută, unde îl urmează toate femeile, afară de Stoian care rămîne în prăvălie.

— Iată că intru pentru a cineea oară în această cameră, zise Alexandru aşezîndu-se pe o canapea. Şi de cîte ori am intrat într-însa, am simţit totdeauna o vie plăcere.

— Ai numărat foarte bine, domnule Alexandre, zise Tincuţa. Este adevărat că tocmai de cinci ori ai venit la noi. Ai o ţinere de minte minunată, dar şi eu nu am mai puţină.

— Şi de cîte ori domnu Alexandru s-a aşezat pe această canapea, observă Maria, a trebuit ca la intrare-i să facă totdeauna cîte o introducţie frumoasă!

— Şi dumneata, domnişoară Mario, ai o ţinere de minte minunată, zise Alexandru zîmbind. Nu este aşa, domnişoară Tincuţo?

— Aşa este, domnule Alexandru, răspunse Tincuţa zîmbind. Mi se pare încă că ne-a întrecut pe amîndoi.

— Pentru mine, toată casa este tristă acum, domnule Alexandre, zise Elisaveta din colţul unde se aşezase. Bărbatul meu nu mai este într-însa şi suferă pe nedrept o închisoare care se cuvine numai oamenilor căzuţi în fapte rele.

— Am aflat de la Stoian, mamă Elisaveto, şi mi-a părut foarte rău că nu aveam cunoştinţă de aceasta mai dinainte, căci altfel nu ar fi căzut bărbatul dumitale în această nenorocire. Aţi făcut foarte rău de nu m-aţi înştiinţat cel puţin cu cîteva ore înaintea înfăţişărei.

— Dar cine se putea gîndi, domnule Alexandre, că bărbatul meu va fi arestat deodată?... Negreşit că dacă ne-am îi temut sau am fi bănuit că judecata era să ia un sfîrşit atît de rău, am fi alergat la sprijinul dumitale şi sunt sigură că l-ai fi scăpat.

— Nici că rămînea îndoială, zise Alexandru cu grabă. Acum însă totul este de prisos pînă la înfăţişarea ce se va face peste cincisprezece zile la Curtea apelativă cri-menală. Vă dau încredinţare pe onoarea mea că după Înfăţişare la curte, domnu Sălcianu se va întoarce în mijlocul familiei sale, şi aceasta va fi o fericire din cele mai mari, căci soarele pare totdeauna mai plăcut după o furtună lungă. Lăsaţi această împrejurare asupră-mi şi dacă se poate să nu vă mai gîndiţi, nici să vă mai faceţi inimă rea.

— Este partida cea mai bună de luat în asemenea cazuri,observă Maria privind pe mama sa.

— Asemenea voi şi urma, zise Elisaveta. Numai să-mi dăruiască Dumnezeu curaj. Acum mă duc să-i pregătesc trebuincioasele şi să i le trimiţ prin Stoian la închisoare.

— Prea bine vei face, mamă Elisaveto, zise Alexandru. După-prînz mă voi duce şi eu să-l văz şi să-l asigur asupra liberărei sale peste cincisprezece zile.

— Sunteţi prea bun, domnule Alexandre, şi vă mulţumesc din suflet, zise Elisaveta sculîndu-se. Aceasta va

fi pentru bărbatul meu o mîngîiere neaşteptată. Nu.ştim însă dacă veţi putea intra, la dînsul, fiindcă Stoian m-a încredinţat că îngrijitorul închisoarei nu ¿asă pe nimeni să vază pe arestaţi.

— Pe mine mă va lăsa, mamă Elisaveto.

— Nu mă îndoiesc, domnule Alexandre; dumneavoastră aveţi influenţă şi putere. Mă iertaţi dacă iau îndrăzneala a vă ruga ca să mijlociţi să ne lase şi pe noi-să vedem pe Sălcianu.

— Aş face cu plăcere aceasta, dar dă-mi voie să te refuz, mamă Elisaveto, şi iată pentru ce: întîi, că du— cîndu-te să-l vezi, o asemenea vizită într-un loc atît de neplăcut va smulge lacrămile dumitale şi ale domnului Sălcianu, fără ca să cîştigaţi şi unul şi altul decît o durere şi o mîhnire reciprocă. Şi al doilea, că nu găsesc de cuviinţă ca să impui unui foncţionar să-şi calce datoriile făcîndu-l să se compromită ca să mă îndatoreze-pe mine şi să rămiie pe drumuri din greşala unui om mai înţelept decît dînsul. Ascultă, mamă Elisaveto, dacă soţul dumitale s-ar fi dus într-un judeţ cu trebuinţă pentru cincisprezece zile, ce ai face alt decît să-i aştepţi întoarcerea în linişte?... Ei, bine, închipuieşte-ţi că s-a dus într-un oraş depărtat ca să cumpere marfă şi nu te mai gîndi decît la menajul casei.

— Aşa voi face,domnule Alexandre, zise Elisaveta gata să iasă. Vă rog numai să-l recomandaţi îngrijitorului închisoarei ca să nu-l batjocorească şi să-i fie milă de dînsul.

— Fii pe pace, mamă Elisaveto; voi urma astfel precum doreşti.

— Dumnezeu să-ţi dea bine după sufletul dumitale căci eşti un înger pentru familia noastră, zise Elisaveta ieşind din cameră.

Alexandru rămîne cu Mar ia şi cu Tincuţa, carii schimbă conversaţia şi încep a se întreţine despre diferite lucruri glumeţe fără însă a amesteca amorul lor în toate acestea, căci nu era timpul. Tincuţa voia să lase pe Alexandru şi pe Maria singuri, dar Alexandru o reţine ob-servîndu-i că prezenţa ei le,va face plăcere. Pentru cei doi amanţi era destulă fericirea că se aflau împreună,.

Să lăsăm pe Alexandru cu ţinerile fete în a căror convorbire nu vom găsi nimic interesant şi să revenim la Dăngescu care era destul de agitat din întreţinerea ce avusese cu fiul său în împrejurarea Sălcianului.

Îndată după ieşirea lui’ Alexandru din camera sa, Dăngescu începu a se preumbla cu iuţeală şi a lua cînd ciubucul, cînd condeiul fără a şti ce să facă cu dînsele. Declaraţia lui Alexandru că cunoştea secretul omorului în toate amănuntele lui îl nemulţumise aşa de mult, pe cît fusese neastîmpărat mai-nainte.

,,Alexandru ştie că eu sînt omorîtorul acelei fete de croitor, cugeta el. Ce ruşine pentru mine de a mă vedea silit să mă umilesc, eu tată, înaintea fiului meu, în loc de a-l îmbrînci pe uşă ca pe un insolent î... Dar ce interes poate el lua la soarta cojocarului şi ce legămînt mare va fi avînd cu familia acelui meseriaş!... Aceasta nu este nicidecum natural şi trebuie să mă luminez. Bolboacă este omul ce-mi trebuie, şi pe legea mea nu am timp de pierdut/4

Şi Dăngescu sună clopoţelul.

Un servitor intră..

— Cheamă pe Neagu să vie numaidecît, ordonă el servitorului.

Acesta iese şi, după cîteva minute, Bolboacă se prezintă în camera stăpînului său.

— Am o nedumerire, Neagule, şi voi să mă luminez, zise Dăngescu îndată ce văzu pe vătaful de curte.

— Dacă am cunoştinţă de dînsa sunt gata a vă da desluşirile ce aţi dori să aflaţi.

— Cunoşti tu de aproape familia Sălcianului?

— Nu o cunosc, cocoane, decît cu ocazia omorului; voi să zic că am aflat numai că cojocarul este însurat şi că are o fată, dar încă nu le-am văzut faţa.

— Zici că are o fată?... Tînără este? frumoasă?

— Nu vă poci da o informaţie esactă căci nu am văzut-o: cu toate acestea, dacă aveţi dorinţă să aflaţi, voi căuta să mă informez şi voi veni să vă comunic ceea ce voi fi descoperit.

— Aceasta este şi dorinţa mea, dar încă nu este totul. Mai întîi am să-ţi fac o întrebare: ia spune-mi, ştii tu ce relaţii are fiul meu Alexandru cu Sălcianu sau cu familia lui?

— Nu ştiu, cocoane, dar la rîndul meii daţi-mi voie să vă esprim mirarea mea pentru întrebarea ce-mi faceţi.

— Iţi voi spune totul, căci aceasta şi este intenţia mea. Află că mai adineaori Alexandru a venit la mine şi m-a rugat sau mai bine m-a constrîns să umblu pentru scăparea Sălcianului de la temniţă.

— Domnu Alexandru v-a constrîns să scăpaţi pe Sălcianu? întrebă Bolboacă uimit. Acum înţeleg că întrebările ce mi-aţi făcut sunt sprijinite pe bănuieli drepte, şi mărturisesc că în adevăr trebuie să esiste oarecare legături între domnu Alexandru cu familia Sălcianului. Aceasta urmează să o descoperim, căci altfel, iartă-mi temerea, putem fi compromişi.

— Şi temerea ta este cu atît mai dreaptă cu cît Alexandru mi-a declarat cu sînge rece şi fără sfială că cunoaşte toate amănuntele omorului.

— Ce spui, cocoane? zici că cunoaşte amănuntele?... Este o vorbă că omului de ce-i este frică nu scapă, lată-mă eu în poziţia aceasta. Atît îmi lipsea ca să ştie şi domnu Alexandru!

— Vezi dar că este de cea mai mare trebuinţă ca să te informezi îndată în ce relaţii stă fiul meu cu familia cojocarului. îţi recomand însă multă fineţă şi mai cu seamă mister în cercetarea ce vei face. Cînd vom afla ceea ce trebuie să ştim, vom căuta mijloacele ce vom socoti de cuviinţă ca să întîmpinăm răul.

— Prea bine, cocoane. Din minutul acesta plec să-mi îndeplinesc noua misie cu carea mă însărcinaţi.

— Şi grăbeşte căci am făgăduit lui Alexandru că voi scăpa pe Sălcianu cînd va fi înfăţişarea la Curtea apelativă.

— Ce fel, i-aţi făgăduit scăparea Sălcianului? Mă iartă, cocoane, dar vă mărturisesc că aţi făcut prea rău.

— Nu aveam ce face, căci mişelul îşi pierduse tot respectul şi mi-a zis curat că, dacă nu-l scap, atunci va da dovadă în favorul cojocarului şi va face tot ce-i va sta prin putinţă ca să-l scape el în riscul de a pierde totul în lume.

— A pronunţat nişte vorbe foarte tari, zise Bolboacă pierit şi cu jumătate vocea. Cu toate acestea, nu ar fi niciodată în stare să facă rău părintelui său.

— Nu crez nici eu să. se gîndească a-mi face rău,, dar mai ştii!?... copiii din ziua de astăzi sunt nişte ticăloşi şi nişte mizerabili.

Bolboacă nu îndrăzneşte a încuviinţa opiniile ce Dăn-gescu avea pentru fiul său cu atât mai puţin a adăoga pe ale sale. Mai-nainte de toate, respectul ce el avea pentru Dăngescu şi mai mult încă pentru Alexandru îi impunea tăcerea cea mai absolută, cînd conversaţia cădea asupra împrejurărilor de familie. El se mulţumi de astă-dată a fixa parchetul şi a privi pe furiş pe stăpînul său care se preumbla agitat în tot lungul camerei.

— Aide, pleacă, Neagule, zise în fine Dăngescu; şi vezi de te informează cum trebuie despre cele ce vorbirăm.

— Acum nu este timpul, cocoane, observă Neagu după o mică gîndire. Este încă ziuă şi nu-mi poci face cercetările cum trebuie. Întîmplîndu-se iar ca domnu Alexandru să fie în casa cojocarului şi simţind că mă învîrtesc pe acolo, va pricepe, se va feri şi ce este mai sigur poate să mă aleg şi cu o bătaie bună. In noaptea aceasta voi sta neîncetat la pîndă, şi pe cît mă vor ajuta capul şi întîmplarea, mă voi sili să pătrunz şi să intru cum trebuie în toate secretele.

— Ai dreptate... da, ai toată dreptatea. Aşadar, să te duci noaptea şi prea tîrziu încă, căci Alexandru numai la o oră înaintată a nopţei poate să fie acolo, dacă va fi avînd vreo legătură cu fata Sălcianului.

După această întreţinere, care se sfîrşi aciy Dăngescu 'îşi aprinse ciubucul, iar Bolboacă se coborî în camera sa unde începu a se gîndi profund asupra modului celui mai nemerit prin care să reuşască a face descoperirea proiectată.

Pendula suna patru ore cînd domnu Lofoadă care, după ce vizitase pe o franceză, veni, după promisia dată, să prînzească cu Dăngescu şi să-i comunice rezultatul judecăţei.

Finele volumului I

VOLUMUL II

[...]

CAPITUL I

VIZITAŢIA NOPTURNA

Dăngescu şi domnu Lobadă judecătorul aştept pe Alexandru pînă la cinci ore dup-amiază ca să prînzeas-că împreună, dar aşteptarea lor a fost vană, căci Alexandru rămăsesedîngă amanta sa pînă la cinci ore şi jumătate. Pe la şase ore, el pleacă de la Maria promiţin-du-i că se va întoarce înserat ca să-i aducă nuvele despre tatăl ei. Maria, Elisaveta şi Tincuţa îi mulţumesc pentru această binefacere şi Alexandru se duce la temniţă, unde ajungînd fu introdus în camera îngrijitorului.

Acest foncţionar, care cunoştea pe Alexandru şi pe familia lui, se scoală îndată ce-l vede şi şade în picioare pînă cînd Alexandru îl roagă cu stăruinţă ca să ocupe un scaun.

— Domnule îngrijitor, doresc să văz pe Sălcianu, zise tînărul Dăngescu.

— Care Sălcianu, cocoane Alexandre? întreabă îngrijitorul.

— Sălcianu cojocarul, care s-a trimis de tribunal chiar astăzi; acela în sfîrşit în pricina omorului unei femei.

— A! îmi aduc aminte. Mă iertaţi, cocoane Alexandre, dar aici se aduce pe toată ziua o mulţime de individe şi nu poci să-i ţiu minte pe toţi.

— Ei bine, dacă ţi-ai adus aminte, trimite să-l cheme încoaci.

îngrijitorul dispare şi se întoarce peste cîteva minute cu Sălcianu, care înainta încet, trist, cu capul plecat şi cu lanţurile de picere. Alexandru simţi că inima-i se strînge la vederea deplorabilei stări în care se afla tatăl amantei sale. El se scoală şi înaintează spre Sălcianu.

— Sunt zdrobit de durere, domnule Sălciene, îi zise Alexandru. A te vedea suferind o osîndă pe care nu ai meritat-o, o sufăr şi eu deopotrivă cu dumneata. Am venit să te văz şi să-ţi vorbesc; te rog aşază-te lingă mine.

— Iţi mulţumesc, domnule Dăngescu; nu voi să şez. căci aceste lanţuri mă ţin în sus, cu toate că ar fi trebuit să se lege de gîtul unui om mult mai mare decît mine.

Alexandru pătrunse tot înţelesul acestor cuvinte, carii se aplicau d-a-dreptul tatălui său, dar el nu se supără, din contra, îi vorbi cu aceeaşi blîndeţe.

— Ai toată dreptatea, domnule Sălciene, şi te plîng din suflet. Cu toate acestea vei scăpa peste cincisprezece zile; eu; mă însărcinez cu aceasta, şi fii sigur că în cu-rînd după scăparea dumitale vei avea o fericire la carea nu te aştepţi.

—> Nu se vorbeşte de fericiri viitoare unui om nenorocit, domnule Alexandre, mai cu seamă mie care port lanţurile de picioare şi care trăiesc în mijlocul omorîto-rilor. Această ruşine mă va băga în pămînt şi prea cu-rînd încă. Este lucrul cel mai dureros pentru un om cinstit de a se vedea pătat de lanţurile temniţei.

Sălcianu revinea neîncetat la lanţuri şi Alexandru hotărî să-l scape de dînsele. In această intenţie el se adresă îngrijitorului care era faţă:

— Domnule îngrijitor, îi zise el; cine te-a autorizat să pui lanţuri de picioare domnului Sălcianu?

— Să vă desluşesc, cocoane Alexandre, răspunse îngrijitorul cu respect. Suntem impuşi de lege ca să punem fiare la toţi cîţi se trimit aici în pricini de omor. Pe lîngă aceasta, avem ordine esprese de la autorităţile judiciare ca să puie fiare la toţi carii se înaintez la temniţă; numai cei ce se trimit la casa de popreală sunt scutiţi de această povară. Şi în cîrtia cu care se înaintează domnu Sălcianu se află scris cuvîntul „temniţă“.

— Te crez că ţi-ai îndeplinit datoriile de foncţionar; cu toate acestea, trebuie să ocrotim pe domnu Sălcianu de ov asemenea greutate, şi fiindcă nu ştiu ce trebuie să fac în privinţa aceasta îţi cer povaţa dumitale.

— Este foarte lesne, cocoane Alexandre; nu aveţi decît să vorbiţi domnului vornic al temniţei şi ceea ce va ordona va fi îndeplinit şi neeontrolat de nimeni; noi suntem supuşii dumnealui. Pe dumneavoastră nu va putea să vă refuze căci îi sunteţi rudă şi prieten, şi afară de aceasta a făcut concesii şi altora.

— Iţi mulţumesc, domnule îngrijitor, zise Alexandru cu mulţumire; te rog dar să scoţi îndată aceste lanţuri şi voi veni peste cîteva minute cu vornicu ca să-ţi dea autorizaţia. Socotesc că ai încredere în mine şi că vei avea bunătatea să-mi faci această plăcere.

— Mai încape îndoială, cocoane Alexandre!...

Şi zicînd acestea, îngrijitorul iese din cameră şi se întoarce însuşi cu un ciocan şi cu o cheie prin ajutorul cărora sfărâmă fiarele cu care era legat Sălcianu. După aceasta, îngrijitorul ia fiarele, iese şi lasă pe Alexandru şi pe Sălcianu singuri.

— Vă rămîi foarte recunoscător pentru această binefacere, domnule Dăngescu, zise Sălcianu cînd îşi văzu picioarele libere. Dar semnele fiarelor vor rămînea în veci săpate pe vinele carii le-au simţit apăsarea.

— Nu trebuie să te mai gîndeşti la aceasta, domnule Sălciene, zise Alexandru cu blîndeţe. Qţi nu au purtat fiare de picioare şi nu le mai simt apăsarea, ba încă sunt mari şi tari. Consolă-te dar şi lasă-te în sprijinul meu.

— Iţi mulţumesc pentru această consolaţie dar dă-mi voie a te întreba.un lucru mai-nainte de a declara da-că-ţi priimesc bunătăţile.

— De ce nu, domnule Sălciene; esplică-te şi-ţi voi răspunde.

— Mai-nainte de toate, reluă Sălcianu, află că dacă am priimit cu răbdare şi în tăcere să mi se desfacă lanţurile de la picioare prin influenţa şi prin puterea du-mitale. este că ai fost constrîns de o datorie pe care ţi-o impunea conştiinţa, şi prin urmare ai făcut totul, ba încă mai mult decît credeam; suntem dar chit. Ca să mă scapi de osîndă, peste cincisprezece zile, precum îmi făgăduişi, vrea să zică a-ţi rămînea obligat, şi pentru această obligaţie vei dori să aibi un preţ; ei bine, un asemenea preţ eu nu vi-l pod acorda şi prefer a rămînea subt jugul osîndei.

Alexandru nu se aştepta la asemenea cuvinte dn partea Sălcianului. Departe de a-l ofensa, îl puse din contra în respect şi îl făcu să-şi plece capul.

— Te înţeleg, domnule Sălciene, îi zise Alexandru: ai un suflet mare şi nobil, de aceea te admir şi te res-pectez. Nu voi să fiu ipocrit; voi fi sincer ca şi dumneata: ţi-am promis că te scap. căci datoria şi conştiinţa, precum ziseşi, îmi impun toate acestea, iar nu numai sfărîmarea fiarelor, care este un ce necomplet. Preţul ce zici că-ţi voi cere pentru obligaţia ce-ţi fac, aceasta este numai o închipuire a dumitale şi ca să mă declar mai lămurit, îţi mărturisesc că temerea dumitale nu este întemeiată căci dacă iubesc pe Maria, nu am pentru dînsa decît intenţiile cele mai onorabile.

— Domnule Alexandre, amorul şi onoarea sunt doi inemici neîmpăcaţi, şi oricît te-ai sili să mă convingi de contrariu, voi fi în neputinţă de a crede, mai cu seamă că între familia dumitale şi a mea este o depărtare ca de la cer la pămînt.

— Voi lua-o de soţie, îţi jur pe onoare! Orice piedici le voi sfărâma, nimic nu-mi va sta împrotivă.

— Nu este cu putinţă!... Nu este cu putinţă, domnule Alexandre!... Aceasta nu o poci crede de ar veni să-mi spuie chiar arhanghelul Mihail.

— îţi mai jur încă o dată pe onoare.

— Este mare onoarea dumitale, dar amorul calcă onoarea în picioare, şi prin urmare nu-ţi priimesc obligaţia.

— Nu mai zic nimic, domnule Sălciene, murmură Alexandru mîhnit. Ei bine, eu nu te voi sprijini în procesul ce ai, dar legea va lumina dreptatea şi sper că o vei avea, nu de la mine, ci de la lege.

Sălcianu pleacă capul şi îşi şterge două lacrămi ce-i pică din ochi. El văzu bine că a greşit bănuind onoarea tînărului Dăngescu şi strîngîndu-l de mînă îi zise:

— îţi mulţumesc, domnule Alexandre, şi mă iartă că te-am ofensat. Am fost un biet nesocotit!

— Nu ai de ce să-mi ceri iertăciune, domnule Sălciene; dacă eram în locul dumitale. nu aş fi urmat altfel.

— O ultimă vorbă, domnule Alexandre; iese, nu ca tată al unei fete, ei ea un prie voieşte binele: să nu mai iubeşti pe Maria. Îţi va aduce pieirea; tatăl dumitale ar fi îrf stare lucruri mari cînd va fi încunoştiinţat că voieşti să te însori cu o fată de cojocar şi mai cu seamă cu a Săl-cianului, pe care nu-l poate suferi. Sileşte-te dar să uiţi pe Maria căci aceasta depinde de voinţa dumitale şi trecerea timpului te va face să-ţi recunoşti greşala, adecă aceea că ai avut orbirea de a te opri un minut lîngă fata unui meseriaş. Tinereţea, domnule Alexandre, conduce pe un om la multe nebunii, şi numai prin înaintarea vîrstei se deşteaptă cineva dintr-un vis de iluzii ce se şterge aşa de iute ca şi cercul după o apă stătătoare, format dintr-o piatră azvîrlită, care rămîne la fund şi care nu se mai întoarce niciodată pe locul pe unde a intrat. _

— Domnule Sălciene, poveţile şi esemplele ce-mi dai sunt nu se.poate mai bune şi mai raţionabile, dar ele nu pot produce nici un efect asupră-mi, căci acestea poate mi le-am pus şi eu înainte. Hotărîrea mea este luată; tatăl meu nu va mai putea fi nici o piedică în dorinţele mele. Sunt vîrstnic, am o profesie liberă şi bănoasă prin care îmi poci procura esistenţa cu abon-denţă, am şi venitul meu de trei sute galbeni şi crez că cu această stare! sunt independent şi ieşit de subt epi-tropia părintească. îmi lipseşte Maria cu care aş fi cel mai fericit om din lume. Pentru ce să nu o iau? Pentru ce, din pricina convenţelor de familie şi de societate, să mă lipsesc de partea cea mai mare şi cea mai scumpă a sufletului.meu?... Aceasta este întrebarea ce-mi fac neîncetat şi răspunsul inimei mele este acela de a trăi cu Maria. Astfel dar, orice ar zice cineva nu ies din ceea ce mi-am propus.

— Văz cu mîhnire, domnule Alexandre, că sunteţi nestrămutat în hotărîrea ce aţi luat, care, pentru fata mea şi pentru mine, ar fi o fericire din cele mai neaşteptate. Sunt un om prea simplu pe lîngă dumneata ca să am pretenţia să vă fac a-mi asculta poveţile. în simplicitatea mea însă socotesc că sunt foarte drepte; cu toate acestea, poate să mă înşel, dar vom trăi şi vom vedea.

— Da, domnule Sălciene, vom trăi şi vom vedea că un om hotărît face totul cum îi place, mai cu seamă cînd este independent.

— Să dea Dumnezeu, murmură Sălcianu, plecînd capul ca cum nu ar fi fost sigur de ceea ce zicea.

După această întreţinere, Alexandru vede că nu mai avea nimic de vorbit cu Sălcianu, şi fiindcă ora era înaintată, apucă pe bătrînul cojocar de mînă şi, strîngînd-o cu putere, îi zise:

— La revedere, domnule Sălciene. Iţi recomand cu-ragiu şi răbdare multă.

— Cu plecăciune, domnule Alexandre; vă urez toate fericirile din lume.

— Şi dumitale asemenea.

Alexandru iese şi lasă pe Sălcianu trist şi descuragiat. în sală,el întîlneşte pe îngrijitor şi se adresează către dînsul:

— Domnule îngrijitor, îţi recomand cu osebire pe Sălcianu, să-i dai o hrană bună, o locuinţă cuviincioasă, şi în sfîrşit să faci cum vei şti mai bine ca să-l mulţumeşti. îţi voi recunoaşte o asemenea îndatorire cu prisos şi mă voi sili cînd se va ivi ocazia să te înaintez în foncţie.

— Vă sărut mîna, cocoane Alexandre, zise îngrijitorul plecîndu-se pînă la pămînt. Dorinţa dumitale va fi îndeplinită şi dacă v-aş ruga ceva nu este ca să mă înaintaţi în foncţie, ci să mă ţineţi în aceea în care mă aflu.

— Ce leafă ai?

— O sută cincizeci lei pe lună.

— Ei bine, dacă ai avea o alta de patru sau de cinci «sute lei, nu ai fi mulţumit?

— Să vedeţi, cocoane Alexandre; eu mă mulţumesc pe puţin fiindcă nu sunt ambiţios, şi afară de iceasta m-am obicinuit cu lucrarea de îngrijitor; în altă foncţie poate nu aş fi destul de capabil.

— Prea bine, dacă eşti mulţumit, nu am ce zice. Eu unul îţi promit protecţie ori de cîte ori vei veni să mi-o ceri. C5t însă pentru Sălcianu, îţi voi recunoaşte deosebit şi din minutul acesta mă duc la vornic să-i vorbesc ca să-ti dea dezlegare pentru scoaterea fiarelor.

Îngrijitorul se înclină şi Alexandru, ieşind din casa îngrijitorului temniţei, îşi îndreptează paşii la vornicul temniţei, care era una din rudele de aproape ale Dăn-gescului.

In momentul cînd trăsura de birjă a lui Alexandru se opreşte la scară, vornicul temniţei se sculase de la masă şi lungit pe o sofa turcească fuma dintr-un ciubuc lung de iasomie. Vornicul temniţei, căruia îi zicea domnu Gusescu, era în vîrstă de patruzeci şi cinci ani; el purta un cap gogoneţ acoperit pe lîngă urechi şi pe după ceafă de cîteva şuviţe de păr ce-i mai rămăsese, căci pleşuvise de multă vreme. Nişte ochi mici căprui înfundaţi în orbita lor, din carii cel din dreapta avea la coadă o rană cicatrizată, anunţau viclenia pe care o moştenise de la familie; un nas lung şi subţire tăia în linie dreaptă buza superioară ceea ce contribuia foarte mult a da acestui domn un aer,de berbec; gura îi era cam strîmbă, poate unde îndrugase prea multe verzi şi uscate în viaţa lui, faţa îi era uscăţivă şi corpul înalt şi subţire.

Domnu Gusescu fusese un om prea avut şi se trăgea dintr-o familie bună, dar îşi tocase mai toată starea în vreo trei ani cu loretele din Paris, cu supeurile şi cu jocurile la noroc.

Cînd nu-i mai rămăsese nici o speranţă şi în punctul de a rămînea pe drumuri, se însură cu o fată care avea zestre bună şi după însurătoare obţinu şi postul de vornic al temniţei, pe care-l ocupa de mai mulţi ani. Domnu Gusescu, de cînd se pusese în capul puşcăriaşilor, lumea bîrfitoare îl acuza că îi mergea foarte neted ca şef, şi că din cheltuielile temniţei îşi formase un venit ca de la o moşie. Cu toate acestea, cine poate da crezămînt spuselor lumei!

Cînd Alexandru deschise uşa camerei domnului Gusescu, acesta esprimă multă mulţumire văzîndu-l.

— Bine ai venit, vere Alexandre, zise vornicul fără să se deranjeze. Vino de te lungeşte lîngă mine şi să tăiem la lafuri. Ce păcat că nu sosişi cu o jumătate de oră mai-nainte căci am fi prînzit împreună. Sunt singur, mă vere. Pe nevastă am azvîrlit-o la moşie de ieri seara. Işalâ! başalâ!... chef, acum"; am rămas flăcău ca tine.

Alexandru se aşeză lîngă dînsul şi-i răspunse:

— Ascultă, vericule, îţi mărturisesc că-ţi pizmuiesc fericirea fiindcă eu nu o am, şi mi se pare că, în loc să rîdem şi să glumim, oi să te anuiezi.

— Iaca-na... De unde mi-ai. ieşit şi tu anuios?... Ce dracu de le pui toate la inimă?... Dacă tatăl tău este certat cu mă-ta, nu cumva o să-mi stai busumflat pînă se vor împăca?... Ce, mă, tu nu vezi că mai toţi bărbaţii se cert cu nevestele lor?... Aceasta a devenit o generalitate, o modă din care nu trebuie să ieşim, căci altfel, ne-ar crede lumea de nişte proşti.

— Dar ce, vere, puţină supărare este aceasta pentru un om simţitor?

— Poftim vorbă!... Parcă ceilalţi oameni sunt boi şi numai tu te-ai găsit mai breaz decît toţi. Ce dracu, Alexandre, cui semeni tu aşa de liniştit!?... Atîţia ani cît ai şezut în Paris nu ţi-au pus pus sîngele în mişcare?... Mai conformează-te şi tu cu lumea.

— Ai tot dreptul,' vere, ca să-mi zici şi mai multe decît acestea. Văz bine că nu ar trebui să fim aşa de liniştit, dar ce vrei să fac; aşa-mi este naturelul.

— Minţi că nu este aşa. Cînd erai mic, ieşai la uliţă şi începeai să azvîrli cu pietre în oameni; nu puteai sta un minut la un loc. Aceasta va să zică naturel?... încă odată îţi spui că minţi, vericule, şi tu trebuie să fii amorezat.

— Nu sunt nici amorezat; şi mai întîi cînd ar fi una ca aceasta, ar mai şti şi alţii.

— Negreşit... Iată o bună dovadă... parcă tu faci lucrurile să te vază lumea. Nu mi-ai spus că pe lîngă altele multe eşti şi misterios?

— Să lăsăm glumele la o parte, vericule; am venit să te rog ceva.

— Roagă-mă, Alexandre, şi de-mi va sta prin putinţă voi face tot.

— Tocmai pentru că-ţi stă prin putinţă pentru aceea mă şi adresez dumitale; uite ce este: doresc să dai ordin îngrijitorului temniţei ca să trateze bine pe Sălcianu cojocarul, ce s-a arestat de tribunal şi să-i scoaţă fiarele de la picioare.

— Cine este Sălcianu? întreabă vornicul.

— Un biet nenorocit care s-a osîndit pe nedrept de Tribunalul erimenal şi pe care-l voi scăga cînd se va înfăţişa procesul lui la Curtea Apelativă.

— Şi de cînd ai început tu să compătimeşti de nenorociţi?... Spune-mi drept, ţi-a dat parale multe?... Atunci împrumută-mă şi pe mine căci astăzi sunt la os. Ieri am cumpărat unei lorete franceze o brăţară de două sute galbeni şi vreo şase mătăsuri. Mi-am deşertat toată punga şi nu mi-a mai rămas în casă decît vreo zece galbeni.

— Nu am luat nici o lescaie de la acel Sălcianu, ve ricule, căci este un om pe care îl cunosc şi căruia1 ii voiesc binele. Afară de aceasta este şi sărac şi abia da-că-şi încropeşte esistenţa de astăzi pînă mîine.

— Dacă este aşa, nu mai am ce zice. îţi voi face plăcerea căci am făcut la alţii streini, dar încă ţie!...

Şi zicînd acestea, vornicul se scoală după sofa, vine ia o masă şi scrie un bilet îngrijitorului temniţei prin care îi ordonă să scoaţă fiarele de la picioarele Sălcia-nului şi să-l trateze bine. După acestea, el sună clopoţelul şi un servitor intră în cameră.

— Să dai acest bilet unui dorobanţ ca să-l ducă la îngrijitorul temniţei, ordonă domnu Gusescu, depunînd biletul în mîna servitorului.

— Am înţeles, cocoane, răspunse servitorul luînd biletul şi ieşind din cameră.

— îţi mulţumesc, vere, zise Alexandru vornicului, îţi rămîi foarte recunoscător pentru această îndatorire.

— Pentru puţin, Alexandre. Nu e lucru mare ceea ce făcui; m-a costat numai scularea după sofa şi scrierea a trei rînduri.

— Acum te las, vere.

— Ce feb aşa curînd!... De ştiam că te pierz, mai amînam trimiterea biletului. Ce nerod fusei!

— în toate cazurile nu puteam rămînea mai mult căci nu am prînzit pînă acum şi mi-e foame.

— Atunci nu mă poci disputa cu stomacul tău. Du-te de mănîncă şi întoarce-te ca, să ne preumblăm pe şosea împreună.

— Nu voi putea veni, căci în seara aceasta am treabă; dar mîine, dacă eşti acasă, voi veni să prînzim şi să fiu al dumitale pentru toată ziua.

— Fie şi mîine. Iţi voi arăta pe amanta mea, Alexandre; să vezi ce haz are!... este frumoasă ca o cadră şi are un spirit de drac.

— Prea te costă bani mulţi!.

— Apoi cu astfel de femei nu te poţi încurca cu nimic.

— La revedere; mîine viu negreşit.

— Adio, vericule; vezi să nu te încurci undeva căci te voi aştepta.

— Fii sigur că mă voi ţine de făgăduială.

Alexandru iese şi se pune în trăsură. El ordonă birjarului a-l duce la otelul lui Brener. Trăsura porneşte şi după cîteva minute se opreşte dinaintea uşei acestui otel, care se deschidea în faţa uliţei. Alexandru plăteşte birjarului şi intră în birt ca să mănînce mai mult de trebuinţă căci apetit nu avea nicidecum.

El se aşează la o masă retrasă, care nu era ocupată de nimeni şi consultînd carta bucatelor ordonă chelnerului să-i aducă un bulion.

Fiindcă însă pe la birturile nemţeşti se servează ceva foarte anevoie şi chelnerii trebuie să pună cîte zece minute de interval ca să aducă un fel de bucate, Alexandru, care ştia aceasta, intră în sala biliardului ca să privească pînă să-i aducă bulionul ordonat. în sala biliardului se aflau o mulţime de greci, nemţi şi români puţini. Unii citeau jurnale nemţeşti, căci numai de acestea se aflau acolo, mulţi jucau table, domino, cărţi şi doi inşi biliard; între aceşti din urmă era Neagu Bolboacă, care se vede că încă nu uitase petrecerile trecute. Vătaful de curte se dase plăcerei biliardului cu o veselie nespusă; el bătuse pe adversarul său în mai multe rînduri cînd, arun-cîndu-şi privirile spre uşa antrelei, vede pe Alexandru. Prezenţa lui Alexandru în cafenea îl spăimîntă, pi-cioarele-i se-nmoaie şi tacul era să-i cază din mînă dacă tînărul Dăngescu, obosit de o asemenea privelişte, nu ar fi plecat în acest moment să-şi ia bulionul.

„Ce să caute domnu Alexandru aici în cafenea? cugeta el. Un fecior de boier într-o cafenea!... asta nu este lucru curat.44 m

— Dar nu joci? îl întrebă companionul său de joc care aştepta de cîteva minute.

— Ai?... Auz?... Ce este?... zise Bolboacă zăpăcit.

— Uite, frate, că nu mai. ştie ce face. Ce dracu de te-ai ameţit astfel?

— Ia ascultă, zise Bolboacă. Fă bine de taci şi nu tot îndruga la nimicuri. Spune-mi cunoşti pe tînărul acela ce veni la uşă să ne privească? L-ai văzut în sala de mîncare?

— L-am văzut în mai multe rlnduri mîncînd aici, şi noaptea, pe la douăsprezece ceasuri, vine mai totdauna, dar nu-l cunosc cine este.

— Ştii bine că pe acesta l-ai văzut mîncînd aici? Nu te înşeli?

— Tocmai aceasta, că doar nu am avut orbul găinilor.

— Oricum, cîteodată se înşeală cineva şi ia pel unul drept altul.

— Te-i fi înşelînd tu, iar nu eu. Acum lasă la păcatele pe acel necunoscut şi începi de joacă, căci ne trec ceasurile degeaba.

— Iată că joc.

Şi zicînd aceasta, Bolboacă reîncepe a juca biliard neînţelegînd cum un fiu de boier venea să mănînce la birt, de vreme ce acasă avea tot ce-i trebuia.

„Imi pare bine că am mai făcut şi această descoperire, cugetă Bolboacă. Cine ştie la ce mi-o prinde bine odată!“

Alexandru mîncă sau mai bine ciuguleşte din bucatele ce i se aduce. După ce termină prînzul, soarbe de cîteva ori din cafeaua ce i se prezintase,, aprinde o ţigară de havana, plăteşte chelnerului, iese din birt şi, fiindcă începuse a însera, se duce la Maria pe care o găseşte singură împletind la ciorapi.

— Bună seara, Mariuţo, îi zise el cu bucurie.

— Bine ai venit, mulţumi tînăra fată, sculîndu-se şi lăsînd ciorapul. Te aşteptam, Alexandre; muma mea şi toţi din casă s-au culcat căci erau osteniţi, şi ieri noaptea nu s-au repauzat decît o oră sau două.

— Şi dumneata nu eşti ostenită, Mario? Cum de nu te-ai culcat împreună cu ceilalţi?... o întrebă el aşezîn-du-şe lîngă dînsa şi sărutînd-o pe frunte.

— Mă gîndeam la dumneata, Alexandre, şi cînd te aştept nu mă apucă somnul, nici simţ osteneala.

— Buna mea Mărie!... Şi Alexandru apucă amîndouă mîinile amantei sale şi le strînge cu amor.

— Ai fost la tatăl meu, Alexandre? întrebă tînăra fată.

— Am fost, Mariuţo, şi vă aduc nuvele bune.

— Vorbeşte, Alexandre; am nerăbdare să aflu ce face sărmanul meu părinte.

— Să-ţi spui, Mario; el este mîhnit ca orice om onest ce suferă o arestare nedreaptă, dar l-am asigurat că va fi liber peste cincisprezece zile, şi dacă nu voia să-mi arate că este satisfăcut, cel puţin citeam în ochii lui mulţumirea. Asemenea am fost şi la vornicul temniţei, care-mi este văr, l-am rugat în favorul părintelui dumi-tale, şi a dat ordin îngrijitorului ca să-l trateze bine, să-i dea o locuinţă convenabilă, hrană bună, şi să facă în fine tot ce-i va sta prin putinţă ca să-l mulţumească. Vezi bine că numai libertatea îi lipseşte, pe care o va avea peste cîteva zile.

— îţi mulţumesc pentru bunătăţile ce ai făcut tatălui meu. Muma mea, Tincuţa şi Stoian se vor simţi deopotrivă fericiţi cînd. le voi comunica aceasta. Dar spune-mi, Alexandre, dacă în întreţinerea ce ai avut cu bunul meu părinte ţi-a dat să înţelegi că cunoaşte amorul nostru?

— îl cunoaşte foarte bine, Maria mea, şi poci zice că despre dînsul ne-a fost mai toată întreţinerea; i-am comunicat în sinceritate intenţiile mele şi bătrînul părea mulţumit ascultîndu-mă; cu toate acestea el se îndoia, ca oricare tată, ce nu poate crede, pînă nu vede. în fine, la plecare-mi, m-a strîns de mînă şi mi-a mulţumit.

— îmi pare bine, Alexandre, că amorul nostru nu mai este un mister nici pentru tatăl meu; aceasta îmi uşurează sufletul pentru dumneata şi pentru mine, căci acum nu voi fi silită a mai palpita la gîndirea că voi fi espusă curînd sau mai tîrziu a fi dojenită de cel căruia îi sunt datoare viaţa.

— Această temere nu-şi va mai avea locul, Maria mea, căci în curînd amorul nostru nu va mai fi un mister pentru lumea întreagă. Să treacă aceste cincisprezece zile şi alte atîtea şi-l vom curona pentru totdauna.

— Numai de nu ar fi un vis fericirea la care mă faci să aspir, Alexandrul meu. Inima mea însă nu ştiu pentru ce este închisă, tristă; sufletul meu se strînge de cîte ori mă gîndesc la un viitor plin de flori. Mi-e frică să nu fie o prevestire. Dar ce văz, Dumnezeul meu î strigă Maria care avea ochii aţintaţi pe fereastă.

— Ce este, Maria mea?... Ce te face să tremuri?...

— Scumpul meu amic, zise Maria strîngînd pe amantul său de mînă; văzui o fantomă neagră în formă de om care trecu ca o umbră pe perdeaua acelei fereşte. Cine să fie în grădină?... Dumnezeul meu, mi-e frică!

Alexandru se scoală cu iuţeală de lîngă amanta sa şi se repede spre uşă strigînd:

— Mă duc să văz cine îndrăzneşte să ne turbure fericirea; va plăti scump mizerabilul!

— Nu te espune, Alexandre, strigă Maria ieşind după amantul său. Poate să fie vreun hoţ şi să te omoare.

Alexandru se afla în grădină cu Maria şi amîndoi încep să privească cu curiozitate în toate părţile ca să se încredinţeze dacă în adevăr pătrunsese cineva în acel loc izolat, dar ei nu zăresc pe nimeni deşi ocolesc grădina în tot sensul.

— Nu văz nimic, Maria mea; poate a fost o închipuire.

— O! nu era o închipuire; am deosebit foarte bine acea umbră.

— în toate cazurile, şi dacă a fost cineva, a fugit negreşit. Dar mirarea mea este mare căci nu poci înţelege cînd avu timpul să se facă nevăzut aşa de curînd.

— Se vede că a fugit în minutul cînd l-am zărit.

— Dar pe unde?

— Neapărat că pe portiţa grădinei pe unde intrai dumneata, Alexandre.

— Dar ce portiţa nu este închisă cu lacăt?

— Nu are lacăt, ci o verigă.

— Atunci rămîi aici, Marii); mă duc să văz dacă veriga este pusă.

Alexandru îşi îndreptează paşii spre portiţă şi Maria se ia după dînsul la oarecare distanţă. Cînd era să se apropie, un om care era ascuns în buruieni sare deodată peste portiţă şi se face nevăzut ca o nălucă. Alexandru şi Maria rămîn uimiţi la această vedere. In întunerecul nopţei ei nu putuse deosebi dacă săritorul fusese un om sau un animal. Maria începe Să vorbească după cîteva minute:

— Acum vezi, Alexandre, că nu m-am înşelat. Presupui două lucruri: sau că am fost spionaţi, sau că vreun tîlhar a voit să ne calce casa.

— Se poate şi una şi alta, Mario; mă voi încredinţa însă dacă am fost spionaţi; mîine voi şti negreşit.

— Dumnezeul meu, ce scumpă este fericirea şi cît de spinos este misterul!

— Oricum, fericirea devine mai interesantă cînd ea este ocolită de curse. Rămîne ca să nu dăm într-însele şi să le sfărîmăm cînd le vom vedea înaintea noastră.

Alexandru şi amanta sa intru în casă unde găsesc pe Tincuţa frecîndu-şi ochii şi căutînd pe Maria. Aceasta îi comunică întîmplarea nopturnă şi cîte trei încep a se întreţine pînă la o oră înaintată a nopţei. Cînd Alexandru vede că a început să se lumineze de ziuă şi,că nimeni nu mai poate turbura liniştea Măriei, el îşi ia adio de la ţinerile fete şi pleacă promiţîndu-le că va veni seara să o petreacă cu dînsele. După aceasta, Alexandru iese pe portiţa pe unde intrase şi apucă spre locuinţa sa. Alungind acasă el se dezbracă, se pune în aşternut şi se culcă, dar nu poate adormi căci gîndirea îi era pironită neîncetat la acel om misterios ce sărise pe portiţa din grădina Sălcianului. Numai pe ia şapte ore de dimineaţă abia putu să închiză ochii.

Să lăsăm pe Alexandru a gusta un minut de repaos şi să căutăm pe acel om misterios care cauzase atîta spaimă Măriei şi care sărise peste portiţă cu iuţeala unui iepure. Nu este îndoială că oricare trebuie să-l cunoască în persoana sau mai bine în individualitatea vestitului vătaf de curte al lui Stamate Dăngescu. Domnu Neagu Bolboacă, fidel îndatorirei ce i se pusese şi ce-şi impusese el însuşi, reuşise prin ajutorul iscusinţelor sale ca să găsească o gaură pe unde să poată pătrunde în grădina Sălcianului ca să spioneze venirea lui Alexandru. Ajutat de întunerecul nopţei şi de liniştea ce predomina acea uliţă deşartă, Bolboacă avusese timpijl ca să facă inspecţia casei ocolind-o pîn toate părţile: cînd el băgase de seamă că portiţa izolată din fundul grădinei avea o înălţime de un stînjen, sărise pe deasupra, intrase în grădină, şi ca o şopîrlă se tîrîse pîn burieni pînă ajunse la fereasta camerei care era iluminată. Acolo, el se ridicase puţin şi putuse zări pîntre perdele, care nu erau destul de bine împreunate, tot ce se petrecea în cameră fără a fi observat de nimeni. El se pusese la pîndă numai de vreo cîteva minute cînd la marea mirare a sa văzuse pe Alexandru intrînd în casă şi aşezîndu-se lîngă Maria.

„Drace!... îşi zisese el; avea dreptate stăpînul meu să presupuie că domnu Alexandru trebuia să aibă un legămînt cu fata Sălcianului, căci degeaba nu voieşte să-l scape de la osîndă.“

După aceste cugetări ce făcuse, Bolboacă nu pierduse din vedere nici una din mişcările lui Alexandru şi ale Măriei, şi el văzuse cum o sărutase pe frunte, cum o strînsese de mînă şi, în fine, cum îi promisese că după liberarea Sălcianului o va lua de soţie. El nu voise să ştie mai mult căci în cîteva minute aflase tot, şi găsind de cuviinţă a se întoarce acasă, în temerea de a nu fi descoperit, plecase de la pîndă şi îşi îndreptase paşii spre portiţa izolată. In acel minut, Maria zărise umbra lui fugind pe perdea ca o fantomă şi ieşise afară cu Alexandru. Bolboacă, auzind zgomotul ce se făcuse le ieşirea lor, se ascunsese în burieni, şi numai cînd se convinsese că fusese zărit şi că-lt căutau, atunci el sărise peste portiţă şi venise în fuga mare acasă, unde se închisese în camera sa.

Erau unsprezece ore cînd Bolboacă, liniştit de tur-burările ce întîmpinase în pîndă lui, se hotărăşte a intra la Dăngescu spre a-i comunica descoperirile ce făcuse în vizitaţia sa nopturnă.

în această intenţie, el iese din camera sa fără ca să facă zgomot, închide uşa cît putu de încet, şi începu

Să suie seara pe vîrful degetelor ca să nu deştepe pe nici un om din casă. Ajungînd la camera stăpînului său, începe să bată uşor la uşă:

— Cine este? strigă Dăngescu dinăuntru.

— Eu, cocoane, răspunse. Bolboacă.

— Intră, Neagule, dacă eşti tu.'

Vătaful de curte intră în cameră şi Dăngescu îi zice:

— Dar bine, nu ai de gîndsă te duci unde ţi-am zis?

— Am fost, cocoane; de acolo mă întorc.

— Ai fost?... ce ai descoperit?

— Am descoperit tot ce trebuia să aflăm.

— Bravo, Neagule; eşti un om nepreţuit.

— Nu am făcut alt decît să-mi îndeplinesc datoria, cocoane. Astă-seară pe la nouă ceasuri am început a da la tîrcoaie pîmprejurul casei cojocarului şi nu am putu găsi o gaură măcar pe unde să mă poci strecura: vă-zînd că în zadar m-aş sili ca să caut a intra înăuntru, m-am hotărît să sar pe o portiţă ce se afla în fundul grădinei, ceea ce am şi făcut şi nu am decît să mulţumesc acestei idei ce mi-a venit în minte, căci altfel nu puteam descoperi lucrurile pe care le-am aflat. Am zărit din grădină o odaie în care era lumină; am înaintat pînă la ferea-stă, m-am uitat pîntre perdele, căci nu erau bine împreunate, şi am văzut pe fata Sălcianului singură şi împletind la ciorapi, dar drept să vă spui, cocoane, acea fată este de o frumuseţe rară şi care numai se visează. După cîteva minute, văz pe domnu Alexandru că intră.la dînsa, o sărută pe mină cu oarecare respect, îi spune că a fost la temniţă la Sălcianu, că i-a făgăduit să-l scape peste cincisprezece zile, că a vorbit cu vornicul temniţei care a scris îngrijitorului să-l mulţumească, şi în sfîrşit, că după scăparea tatălui ei o va, lua negreşit de soţie, căci fără dînsa nu poate trăi. Nu am voit să aflu mai mult şi am plecat ca să nu fiu descoperit: abia ajunsesem la portiţă că domnu Alexandru şi cu fata cojocarului ies afară şi încep să caute în grădină; i-am auzit încă vorbind că văzuse o umbră de om pe perdea, şi în-ţelegînd că pe mine mă caută, mi-am făcut cruce şi nici una, nici alta, am sărit peste portiţă şi am venit într-un suflet pînă aici acasă de frică că să nu mă prinză.

Dăngescu ascultase cu cea mai mare luare-aminte spusele vătafului său de curte şi se vedea pe fizionomia lui o roşaţă grozavă, ceea ce anunţa că tot sîngle i se urcase în cap şi că era în culmea necazului. El zise după cîteva minute:

— Ticălosul!... nemernicul!... Şi zici, Neagule, că i-a făgăduit să o ia de soţie?... Nu te-ai înşelat?

— Nu m-am înşelat, cocoane; am auzit foarte desluşit cînd îi făgăduia că după alte cincisprezece zile de la scăparea Sălcianului va curona amorul lor.

— Drace!... este cu putinţă!... mişelul, îl crez în stare să facă o asemenea ruşine familiei mele. Acela este de cei cu romanţele în buzunar, de cei cu crucea în sîn şi de cei ce fac paradă de onoare şi de popularitate. Auzi, popularitate, fiul meu unic care trebuie să-mi moştenească numele, averea, şi căruia mă gîndeam să-i dau o fată dintr-o familie strălucită!... Mizerabilul, el nu-mi seamănă în nimic, îmi vine să crez încă că nu este făcut de mine, ci de vreun ţigan. Numai Grigore era fiul meu, acela mă iubea, acela nu ţinea la femei, rîdea de dînsele, le înşela şi le da cu piciorul. Ce nenorocire că l-am pierdut!... De nu era acel ticălos de ofiţer care să ţie la onoarea sorei sale şi să-l omoare în duel, poate l-aş fi avut şi astăzi. Tu nu ai cunoscut, Neagule, pe fiul meu Grigore?... Să-l fi văzut ce maniere nobile, ce ifose mari şi ce cheltuitor sau mai bine galantom era cu toată lumea. Vezi, acela ar fi ajuns om mare!

— L-am cunoscut şi eu, cocoane, şi în adevăr era astfel precum îl descrieţi. Dar să-i uşureze Dumnezeu ţărîna, şi dacă binevoiţi ar fi bine să revenim la domnu Alexandru şi să spuneţi ce hotărîţi în privinţa amorului dumnealui cu fata cojocarului. Lucrul îmi pare foarte serios!

— Cine-ţi zice că% nu este serios!... Această împrejurare mă pune într-o poziţie foarte critică. Trebuie cu orice preţ să-l desfac de acea fată de meseriaş şi pentru aceasta am nevoie de gîndire; ia vezi nu ai putea tu să-mi dai vreo povaţă?

— Eu, cocoane, şi de aş voi să vorbesc şi să-mi dau opinia, dar poate să nu vă placă şi să vă supăraţi.

— Nu mă supăr, vorbeşte: dacă ideea ta nu va fi bună, vom căuta împreună o alta pînă cînd vom izbuti să găsim pe cea mai nemerită.

— Ei bine, cocoane,îată care.este ideea mea; după ce m-am întors de la pîndă, m-am gîndit aproape un ceas în odaia mea şi am socotit de cuviinţă că ar fi bine ca mîine să chemaţi pe fată aici,să-i vorbiţi ceea ce veţi găsi cu cale, adecă să-şi ia speranţa că ea ar putea lua vreodată pe fiul unui boier, care dispune de viitorul lui şi care nu-l va lăsa, cu nici un preţ, să facă un asemenea pas. Să-i ziceţi ca să-l mărginească de la dînsa, căci altfel Sălcianu va intra în ocnă şi că în mina dumitale stă ca să nu iasă niciodată dintr-însa. Dacă făgăduieşte că va mărgini pe domnu Alexandru şi că-l va face să nu o mai iubească, atunci tatăl ei va fi liber, şi pe lingă libertatea lui, o veţi şi înzestra şi mărita cu un om cumsecade. Crez dar, cocoane, că orice aţi voi să faceţi afară de ceea ce vă spusei,nu veţi izbuti şi lucrul se va complica şi mai mult.

— Este bună povaţa ta, zise Dăngescu după o mică gîndire. Dar este anevoie de a o îndeplini, căci fata nu va veni la mine.

— Să încercăm, cocoane, şi ca să nu amînăm mîine să-i trimiteţi răspuns.

— Dacă nu vine?

— Atunci urmează neapărat să vă duceţi dumneavoastră la dînsa spre înţelegere.

— Ai dreptate. Ei bine, Neagule, mîine să pîndeşti plecarea lui Alexandru la curtea judecătorească şi să te duci la fată să-i spui că doresc să o văz.

— Eu nu mă poci duce în persoană, căci sunt prea deochiat şi cunoscut în casa Sălcianului. A face însumi un asemenea comision ar fi nu numai ca să stric totul, ba încă a mă compromite în faţa domnului Alexandru şi a fi bătut măr cum mi s-a mai întîmplat şi altă dată.

— Atunci să trimitem pe un altul.

— Aşa se poate. Mă însărcinez eu să caut pe omul ce ne trebuie, dar va trebui să adresezi dumneata două rînduri fetei, căci altfel nu va veni.

— Ce să-i scriu? întrebă Dăngescu.

— Că doriţi să o vedeţi ca să-i vorbiţi şi că pentru aceasta o aşteptaţi la ora cutare.

— Dar ea ştie să citească?

— Aşa crez; mi se pare că a fost şi ki pension.

— Ei bine, atunci voi face acel bilet.

Şi Dăngescu se duce la masă şi scrie un bilet Măriei Sălciencei în modul propus de Bolboacă. După ce-l termină, îl strînge şi îl încredinţează vătafului său de curte:

— Iată biletul! Acum, Neagule, te las să faci ceea ce te va pqvăţui dibăcia ta î

— Crez că voi face tot ce-mi va sta prin putinţă ca să vă slujesc.

Bolboacă iese de la Dăngescu şi se duce în camera sa unde începu a se gîndi profund, ceea ce făcu şi stă-pînul său pînă să se culce.

Ştim că Alexandru venise despre ziuă şi că prea tîrziu îl apucase somnul care nu dură decît pînă la unsprezece ore. Alexandru dormea puţin şi nu-i prea plăcea să stea acasă. El era neîncetat în mişcare, ziua şi noaptea, mai cu seamă că şi profesia lui de avocat contribuia mult la aceasta. A fi avocat şi amorezat va să zică a-şi pierde cineva capul şi a fi într-o mişcare perpetuă. Alexandru în adevăr nu mai ştia ce face; de aceea, îndată ce se deşteptă la unsprezece ore, se îmbrăcă numaidecît şi ieşi să-şi ia dulceaţa şi cafeaua unde va putea. Bolboacă, care îl pîndea de departe, se ia după d-însul îndată ce-l zăreşte ieşind, şi se opreşte la oarecare distanţă cînd îl văzu că intră în grădina Otelului de Europa sau Brener.

„Se vede că acesta este otelul favorit al domnului Alexandru, cugetă Bolboacă. Dar ce idee pe dînsul ca să-l aleagă jîn atîta depărtare?“

După aceste cugetări, Bolboacă se pune în sentinelă umblînd împrejurul intrărei grădinei şi după o aşteptare de trei cuarturi de oră văzu pe Alexandru de departe că iese eu ţigara în gură apucînd pe din dos, pe

Uliţa franceză. Vătaful de curte se ia după dînsul şi-l urmăreşte ca o vulpe pînă cînd Alexandru intră pe poarta curţei judecătoreşti.

„Acum este timpul să încep operaţia, îşi zise Bol-boacă înturnîndu-se: sunt sigur că el va sta pe la judecătorii cel puţin două sau trei ore. Aide, Neagule, înainte cu Dumnezeu sau mai bine cu dracu; care din doi vor voi să mă ajute44.

Şi zicîndu-şi acestea, Bolboacă apucă pe diferite uliţe ce le crezu mai scurte pentru a ajunge mai în grabă la casa Sălcianului. Pe cînd umbla, îşi aduce aminte că în biletul Dăngescului către Maria nu era scris ora venirei ei şi că trebuia să o însemneze el. Şi fiindcă nu avea de nimeni a se teme, el scoate biletul şi un condei de plumb din buzunar şi însemnează pe bilet douăsprezece ore şi jumătate. După aceasta, el strînge biletul şi reîncepe a umbla cu aceeaşi iuţeală. Cînd fu mai aproape de casa Sălcianului şi o zări de departe, Bolboacă se opri îndată şi aşteptă pe un muncitor ce era în urma iui şi care trebuia să treacă pe lingă dînsul. Muncitorul nu întîrziă de a se apropia de Bolboacă, care îl opreşte şi îi zice:

— Ia ascultă, creştine; vrei să cîştigi un icosar?

— Cum să nu voi, domnişorule? zise muncitorul scoţîndu-şi căciula.

— Uite, nu ai decît să pierzi cîteva minute; este vorba ca să duci acest bilet la casa aceea unde este salcîmul ăla plecat. Ia te uită, îl vezi bine?

— Da, văz salcîmu şi văz şi casa, răspunse muncitorul arătînd cu degetul.

— Ei bine, cînd vei intra înăuntru să întrebi de domnişoara Maria Sălcianca, şi răspunzîdu-ţi-se că este acasă, să dai acest bilet în mîna ei şi să-i spui că i-l trimite coconu Stamate Dăngescu. Să stai acolo pînă îl va citi şi să-i ceri răspuns. Nu uita să-i spui, întîm-plîndu-se să te întrebe, că eşti slugă în curtea coconului Stamate. Ai înţeles?

— Am înţeles, domnule.

— Poftim acum doi sfanţi, şi du-te. Cînd te vei întoarce la locul acesta, unde te aştept cu răpunsul ce-ţi va da, îmi vei înapoia aceşti doi sfanţi şi-ţi voi da ico-sarul întreg.

— Am înţeles, domnule, zise muncitorul ducîndu-se

iute să-şi îndeplinească comisionul.

Bolboacă priveşte pe muncitor de departe şi nu-l pierde din vedere decît numai după ce intră pe portiţa ce era alături de prăvălia de cojocărie. Zece minute trecu şi muncitorul încă nu se întoarce la marea mirare a vătafului de curte care, în nerăbdarea sa, începe să înainteze şi să observe cu mai multă băgare de seamă. In fine, după trecerea altor zece minute, muncitorul reapare pe pragul portiţei şi vine repede spre Bolboacă. Acesta îl întreabă pînă a nu ajunge bine lîngă dînsul:

— Hei, ce ai făcut?

— Am făcut treabă bună, domnule; am găsit pe fată şi i-am dat biletul; după ce l-a citit, a început să vorbească încet cu două femei, una bătrînă şi alta tî-nără, ce se aflau acolo, şi după vorbă a făcut scrisoarea asta şi mi-a zis să o dau lui coconu Stamate Dăngescu. Poftim scrisoarea şi doi sfanţi.

— îţi mulţumesc, creştine; acum poftim şi dumitale icosarul.

— Să trăieşti, coconaşule. Dumnezeu să-ţi dea tot ce doreşti după sufletul dumitale.

Şi zicînd acestea, muncitorul se depărtează.

Bolboacă rămîne cu scrisoarea în mînă, zicîndu-şi:

„Ce a dracului este vorba românească!... Şi cînd mulţumeşte cineva pare că înjură. I-am dăruit ticălosului aceluia un icosar ca să ceară de la Dumnezeu să-mi dea după sufletul meu care este plin de păcate. Dar ce-mi pasă.“

Bolboacă priveşte biletul ce avea în mînă şi vede că este lipit cu un bulin. El avu curiozitatea să citească răspunsul tinerei fete şi fiindcă bulinul era încă ud, îl dezlipeşte binişor fără ca să strice cîrtia, desface biletul şi citeşte rîndurile următoare:

„Vă sărut mîna, cocoane Stamate. Nu ştiu ce împrejurare vă face ca să mă chemaţi la dumneavoastră. Ca să vă îndeplinesc însă dorinţa, sunt gata a veni la ora ce-mi fixaţi prin scrisoare, şi voi fi însoţită de muma mea.

A dumneavoastră supusă, Maria Sălcianca“

,,Ha, ha, va veni în sfîrşit, îşi zise Bolboacă cu mulţumire. Dar zgripţoriţa de mumă-sa ce dracu caută cu dînsa!... Cu toate acestea, o voi băga în altă cameră pe timpul cînd fata sa va fi cu stăpînul meu.“

Bolboacă strînge biletul, lipeşte bulinul la loc şi porneşte spre casă cu cea mai mare iuţeală. Ajungînd peste cîteva minute, el intră drept în camera Dănges-eului.

Acesta era singur ca după obicei şi aştepta pe confidentul său. Cînd îl văzu intrînd pe uşă, îl întrebă îndată:

— Ce răspuns îmi aduci, Neagule?

— Socotesc că trebuie să fie bun, cocoane, zise Bolboacă prezentînd biletul Măriei.

Dăngescu desface biletul cu nerăbdare, îl citeşte şi zice:

— Îmi scrie că vine cu muma sa la douăsprezece ore şi jumătate. Acum sunt douăsprezece şi cincisprezece minute. Peste un sfert va fi aici. Bravo, Neagule! Dar cu mumă-sa ce să facem, căci nu-i voi putea vorbi de faţă cu dînsa?

— Vom zice cuiva să o invite în altă cameră şi să-i spuie că voiţi să vorbiţi singur cu fata.

— Dar dacă nu va voi?

— Cum să nu vrea?... Cineva se pierde într-o casă de boier şi nu prea poate face la marafeturi.

— Ai dreptate, să zici feciorului să aştepte în sală venirea acestor femei; pe cea bătrînă să o bage în salon ca să caşte în voie, uitîndu-se la tablouri, iar pe Maria să o introducă la mine. Şi curînd, Neagule, căci pot să sosească.

— Numaidecît, cocoane, zise Bolboacă ieşind.

Vătaful de curte cheamă pe un servitor şi-i comunică ordinile stăpînului său. Servitorul se pune îndată la postul său şi începe să aştepte în linişte venirea femeilor Sălcience. Acestea sosiră peste douăzeci minute. Ele intru în sală, unde găsesc pe servitor.

Elisaveta şi Maria erau foarte curat îmbrăcate. Ma-ria avea pe cap o pălărie de mătase verde închis care-i şedea cît se poate de bine, iar fizionomia ei era acoperită de un voal negru ca să nu fie observată de nimeni; o rochie de mătase subţire, de o coloare închisă, era aşa de bine tăiată, încît îi desina talia subţire în modul cel mai elegant; adăogînd şi o pelerină de mătase neagră ce avea lăsată pe spate şi susţinută mai mult pe mîini, vom completa toată toaleta tinerei fete. Elisaveta îşi acoperise capul de un bonet foarte simplu; ea era îmbrăcată cu o rochie de bareş, coloare închisă, şi pe da-supra o boccea neagră cu flori de mătase verde pe la colţuri. în fine, toaleta acestor dame era oarecum modestă în comparaţie cu a altor asemenea lor, care posedau un venit mult mai mic.

Cînd damele Sălcience intru în sală, încep a se uita pîn toate părţile, şi zărind pe servitor înaintez spre dînsul:

— Aici este coconu Stamate Dăngescu? îl întrebă Elisaveta.

— Da, este aici, răspunse servitorul.

— Te rog, domnule, spune-i că a venit Sălcianca cu fata sa după chemarea ce le-a făcut.

— Ştiu, doamna mea, zise servitorul. Coconu doreşte să vorbească numai domnişoarei, fetei dumitale; se vede că are să-i spuie vreun secret. Dumneata, doamnă, dacă nu te superi, fii bună de pofteşte în salon ca să stai acolo unde domnişoara, fata dumitale, va veni să te întâlnească după ce va isprăvi vorba ce are cu coconu.

Elisaveta priveşte pe Maria cu mirare şi o întreabă:

— Ce zici despre aceasta, fata mea?

— Zic, mamă, ca să faci dorinţa domnului Dăngescu-şi să te duci să mă aştepţi în salon.

— Prea bine, Mariuţo, dacă găseşti tu de cuviinţă...

Servitorul deschide uşa salonului şi invită pe Elisa-veta înăuntru. Sălcianca nu aşteaptă o a doua invitaţie şi intră fără sfială. După aceasta, servitorul închide uşa salonului şi se întoarce lingă. Maria:

— Poftiţi şi dumneavoastră, domnişoară, îi zise el deschizînd uşa de la camera Dăngescului.

Maria intră şi Dăngescu, care era întors, se preface a nu băga de seamă, dar el o priveşte în oglindă şi rămîne uimit văzînd că este atît de frumoasă. Maria îşi ridicase voalul îndată ce intrase pe uşă.

— A î cine este? întreabă Dăngescu întorcîndu-se deodată.

— Maria, fata Sălcianului, pe care aţi chemat-o dumneavoastră, răspunse tînăra fată cu modestie.

— Dumneata eşti fata Sălcianului?... doream să-ţi vorbesc.

— Şi eu sunt gata a vă asculta, cocoane Samate.

Dăngescu se aşază pe un fotoliu, fără ca să invite

pe Maria să se aşeze şi dînsa. Tînăra fată este atinsă de această lipsă de convenenţă, ceea ce o face să plece capul cu întristare.

— Ascultă, fetico, reluă Dăngescu. Cum te cheamă?

— Maria, domnule, răspunse tînăra fată fără a-l mai coconi, supărată fiind de cuvîntul „fetico“, care se adresa numai la servitoare, precum se obicinuia atunci.

Dăngescu, ofensîndu-se la rîndul său de cuvîntul „domnule“, observă tinerei fete:

— Poate nu ştii, fetico, că boierilor nu le zice cineva „domnule“, ci este mai cinstit să le zică „cocoane“: te rog să înveţi această cuviinţă.

— înţeleg aceasta, răspunse Maria, dar ar fi bine ca şi boierii să nu nesocotească pe cei inferiori ca pe nişte animale, pe cît timp şi inferiorii îşi au onoarea lor în lume; şi unei fete de meseriaş, care trăieşte cu averea sa proprie şi care se bucură de oarecare independenţă socială, nu i se zice „fetico“ ca unei servitoare, nici se ţine în picioare pe cît timp nu vine să implore ajutorul nimărui. Văz cu destulă mîhnire că nu poci avea mulţumirea de a mă repauza puţin de drumul ce am făcut, şi de aceea vă rog să-mi spuneţi mai curînd pentru ce m-aţi chemat ca vederea mea să nu vă supere mult timp.

Dăngescu rămase uimit de limbagiul ce îi ţinuse Maria şi la care nu s-ar fi aşteptat niciodată. Cu toate acestea, el îi zise:

— Dacă ţi-am zis „f etico44, socotesc -«că nu am făcut nici un rău, şi ca să-mi îndreptez greşala, îţi voi zice cocoană.

— Nu pretinz să fiu cocoană: mă numesc Maria, precum v-am spus, şi zicîndu-mi pe nume fără domnie şi fără coconie, voi fi destul de mulţumită.

— Bine, bine, îţi voi zice cum îţi va plăcea, reluă Dăngescu care încuviinţă că în adevăr făcuse o neghiobie. Poftim, Mario, şezi unde-ţi va plăcea, şi mă iartă dacă nu te-am invitat numaidecît, căci mă gîndeam la altceva.

Maria nu voi să,şază şi Dăngescu, care pînă atunci voise a-i impune boieria şi a o ţine în respect, se văzu silit a se scula şi a o face însuşi a se aşeza pe un scaun.

— Trebuie să te repauzezi, îi zise el, căci altfel mă supăr.

— Vă sărut mina, mulţumi Maria aşezîndu-se. Vă rog să mă iertaţi de supărarea ce v-am făcut. Văz bine că am fost prea importună.

— Este greşala mea, Mario. Şi îmi pare bine că eşti o fată inteligentă căci altfel nu m-aş fi putut înţelege cum doresc.

— Aştept să-mi vorbiţi, cocoane Stamate.

— Ascultă, Mario, cunoşti pe fiul meu Alexandru?

La această întrebare, Maria deveni roşie şi nu ştiu

ce să răspunză. în uimirea sa, ea murmură cu jumătate vocea:

— Da, îl cunosc, cocoane Stamate.

— Şi prin ce întîmplare cunoşti pe fiul meu?

— De la o seară de bal mascat, unde mă dusesem de curiozitate cu muma mea şi cu vara mea ca să vedem ce este acea petrecere.

— Nu intru în cercetarea a-ţi imputa că fetele nu trebuie a se duce într-un asemenea loc; dorinţa mea este numai ca să aflu despre modul cum ai făcut cunoştinţa fiului meu şi fiindcă aceasta îmi importă, te rog să-mi răspunzi.

— Aveţi toată dreptatea ca să găsiţi necuviincios ducerea noastră într-un loc ce trebuia din contra să evităm. Socotesc însă că şi fete de boieri mari s-au dus să-l vază din curiozitate sau poate şi de plăcere, căci masca acoperă tot şi depărtează orice comentarii. Noi însă care ne dusesem pentru întîia şi ultima oară, mascate, ne-am aşezat într-un loc unde am stat toată seara mulţumindu-ne numai ca să privim lumea şi să ascultăm muzica.,Pe timpul acesta, un domn, pe care nu-l cunoşteam, vine de ne supără, ba încă ne adresează nişte vorbe care erau insulte. Domnu, fiul dumneavoastră, care se afla acolo, auzise tot, şi găsind că conduita acelui necunoscut era necuviincioasă, ne-a luat partida, a gonit pe insolent şi ne-a invitat a ne duce acasă. Noi nu am voit să priimim ca să nu-l deranjăm, dar a stăruit atît că a trebuit să consimţim, mai cu seamă că-i erarp recunoscătoare pentru binele ce ne făcuse. Iată, cocoane Stamate, de cînd datează cunoştinţa ce am făcut cu domnu Alexandru, fiul dumneavoastră.

— In adevăr, nu este de mirare ca să fie astfel precum îmi mărturiseşti, căci s-au văzut atîtea cunoştinţe de ocazie î... Cu toate acestea, dacă nu mă înşel, mi se pare că Alexandru a mai venit în casa dumneavoastră şi prea adesea încă: poci şti dar pentru ce găseşte atîta plăcere ca să o frecuenteze?

— Nu vă înţeleg bine, cocoane Stamate, răspunse tînăra fată începînd a tremura. Şi dacă v-aş putea da oarecare informaţii, mă văz în neputinţă de a vi le comunica.

— Atunci va trebui să apucăm pe drumul cel scurt şi a-ţi declara că cunosc în detaliu totul ce se petrece în casa dumneavoastră. Alexandru te iubeşte, Mario; ştiu aceasta de la un izvor sigur. Ţi-a făgăduit nu mai departe decît aseară că te va lua de soţie şi aceasta peste cîteva.zile. Crez că nu poţi tăgădui.

Maria pleacă capul cu ruşine.

Dăngescu urmă:

— Am crezut de datoria mea să te chem şi să-ţi arăt intenţiile mele de părinte al lui Alexandru. Ascultă, Mario: o asemenea căsătorie nepotrivită înţelegi bine că nu se poate face nici într-un chip. Nu am decît un singur copil care trebuie să-mi moştenească numele şi averea, şi acesta este Alexandru. Oricît de fată bunâ şi de înţeleaptă ai fi, nu poţi lua pe Alexandru căci din nenorocirea dumitale eşti dintr-o familie... nu ca a mea, şi săvîrşindu-se un asemenea maritagiu, nimeni nu mi-ar mai călca în casă, mie care trăiesc cu toată lumea mare. Pentru liniştea dumitale şi a mea trebuie să te hotărăşti a depărta pe Alexandru, din casa dumitale; te invit şi te rog, Mario, pentru binele dumitale. Socotesc că este raţionabil să facem lucrurile înţelepţeşte ş fără zgomot, căci în mina dumitale rămîne acum ca să. fugi de un amor c nu poate esista. Îmi promiţi că viei depărta pe Alexandru din casa dumitale dîndu-i să înţeleagă că nu-l mai iubeşti?

Pentru tot răspunsul, Maria începe a plînge şi ia-crămile ei nu mişcară nicidecum pe împietritul Dăngescu care reluă:

— Nu trebuie să plîngi, Mario, şi mai puţin încă pe un om care nu va fi niciodată pentru dumneata, afară numai dacă eu voi fi mort. Spune-mi, îmi promiţi că-l vei depărta de la dumneata făcîndu-l să crează că nu-l mai iubeşti?

Maria îşi şterge lacrămile şi răspunde:

— îmi cereţi un lucru pe care mă simţ în neputinţă de a-l esecuta. Sunt o biată creatură slabă, care4 am devenit jocul unei soarte nenorocite. Nu voi fi în stare niciodată ca să spui domnului Alexandru o minciună. Dar sunteţi părintele dumnealui, puteţi esersâ4 toată puterea asupră-i şi nu aveţi decît să-l mărginiţi de a mai veni la mine; din parte-mi, nu voi căuta să-F reîntorc, cum nu am căutat să-l amăgesc. Aceasta este tot ce vă poci promite.

— Îmi pare rău, Mario, că nu mă poci înţelege cu dumneata sau mai bine că nu voieşti să mă înţelegi.. Ştiu că am toată puterea asupra lui Alexandru, dar un tată, oricît s-ar sili, nu ar putea reuşi niciodată ca sa oprească pe fiul său de a merge la o femeie pe care o-iubeşte. Ca să mă port aspru cu dînsul, aceasta iar nu o poci face căci noi boierii nu suntem ca oamenii ordi-nari să ne batem şi să ne insultăm. Ca să-i arăt asemenea că îi cunosc amorul ce are pentru dumneata, ca tată, trebuie să fiu mîndru şi să nu-i dau să priceapă că ştiu nişte asemenea lucruri. Vezi bine că a trebuit să mă înţeleg cu dumneata’ şi crede, Mario, că de vei face ceea ce te rog, spre recunoştinţă, te voi înzestra şi mărita cu vreunul din neguţătorii ce-ţi va plăcea.

— Vă mulţumesc, cocoane Stamate, pentru interesul ce luaţi la viitorul meu. Eu nu mă voi mărita niciodată; ştiu bine că nu sunt pentru domnu Alexandru şi nici că am pretenţia ca să mă ia de soţie, dorinţa mea însă este ca să mă călugăresc. Crez că aceasta va fi partida cea mai bună de luat şi domnu Alexandru se va retrage negreşit.

— Toate intenţiile dumitale, Mario, sunt foarte bune şi le aprob din tot sufletul, dar cu destulă părere de rău îţi mărturisesc că ele nu pot contribui în nimic pentru a sfărîma amorul ce vă leagă. Singurul remediu este a-l depărta dumneata însăţi, arătîndu-i, precum ţi-am zis, că nu-l mai iubeşti. în zadar aş căuta alte mijloace, ele nu ar folosi la nimic; acesta este cel mai nemerit şi prin urmare aştept răspunsul dumitale ho-tărîtor. Trebuie să te pronunţi, Mario, şi este de datoria dumitale ca să-mi redai liniştea pe care mi-ai răpit-o, ascultînd declaraţiile şi promisiile fiului meu.

— Eu nu v-am răpit liniştea, cocoane Stamate, zise Maria suspinînd. Dumnezeu este martor că eu nu m-am gîndit niciodată, nici nu mi-a trecut prin minte ca să aspir la mîna domnului Alexandru. Sunt gata a mă sa-crifia pe mine, viaţa mea, totul în lume, mă simţ însă fără curaj ca să spui o minciună sau mai bine să pronunţ nişte cuvinte carii mi-ar săgeta inima. Este lesne, cocoane Stamate, de a zice la cineva: să faci cutare lucru!... dar puindu-vă în locul meu, aţi putea face aceasta? sunt sigură că nu... Vă mărturisesc dar că nu vă poci îndeplini cererea.

Şi zicînd aceste din urmă cuvinte, Maria se scoală după scaun şi pleacă capul dînd să înţeleagă printr-aceasta că va fi nestrămutată în hotărîrea sa.

Dăngescu începe să se preumble cu paşi iuţi în lungul camerei ţiind mîinile în buzunarul halatului şi cu

ochii aţintaţi pe parchet. După cîteva minute de gîn-dire, el se opreşte deodată şi aţintează pe Maria:

— Am socotit, Mario, zise el, că vei f o fată înţeleaptă şi de înţeles, dar văz că m-am înşelat. Am crezut că vom regula lucrurile ca să fim mulţumiţi cu toţii, şi iar m-am înşelat. Ei bine, dacă este aşa, vei încerca multe nemulţumiri, căci îţi jur pe viaţa şi pe onoarea mea că nu voi lăsa cu nici un preţ pe fiul meu să facă un maritagiu atît de înjositor pentru familia mea. Văz încă că foarte rău am făcut de am avut în gândire să scap pe tatăl dumitale de la temniţă şi să promit aceasta lui Alexandru. Atunci, dar plată pentru plată: Săl-cianu va sta în temniţă mult şi bine şi dacă suferă această osîndă este din pricina fetei sale, care nu voieşte să îndeplinească cererea voitorului său de bine. Aşa, Mario, dacă nu consimţi să faci ceea ce ţi-am propus, să ştii că, pe viul Dumnezeu, tatăl dumitale nu va scăpa de fiarele temniţei, care-i sunt legate de picioare.

— Ce auz, Dumnezeul meu!... strigă Maria împovărată. Sărmanul meu tată este cu fiarele de picioare?

— Aşa, cu fiarele de picioare, şi în mina dumitale stă ca să-l scapi de ruşine şi de suferinţe.

— Dumnezeul meu, este cu putinţă! strigă sărmana copilă cu lacrămile în ochi. Vei fi gestul de bun ca să-l scapi, nu este aşa, cocoane Stamate, dumneata care trebuie să albi o inimă atît de frumoasă, cît şi nobilă ca a domnului Alexandru?

— Da, am nenorocirea să posed o asemenea inimă, zise Dăngescu afectînd umanitatea. Cu toate acestea, cu cît este de bună, cu atît este şi de împietrită pentru oamenii carii mă contrariez. Sunt gata să umblu şi să fac totul ca să scap pe Sălcianu de la închisoare; îţi jur pe onoarea mea. Acum alegeţi din două, una; sau depărtezi pe Alexandru în modul propus, sau tatăl dumitale va rămînea cu lanţurile de picioare?

Maria este rătăcită; ea nu ştie ce să mai răspunză căci se afla între tată şi amant şi răspunsul era anevoie de dat. In zăpăceala cea mai mare, puterile o părăsesc şi ea cade leşinată pe un fotoliu. Dăngescu o face să respire odicolon şi numai după cîteva minute reu-şaşte a o face să-şi revie în sine. Cînd el văzu tînăra fată se dezmeticise din leşin, reîncepu să-i vorbească cu blîndeţe:

— Pentru ce ai leşinat, Mario? Pentru ce să-ţi faci inimă rea pe cît timp înţelepciunea trebuie să predomine febleţele fizice?... Înţeleg că iubeşti pe Alexandru, nu mai rămîi la îndoială; dar poate iubi cineva fără a cere ceea ce nu se poate; te-ai putea bucura de dînsul fără a-l lăsa să săvîrşească o faptă pe care nu i-o poci permite cu nici un chip. Ţi s-ar ierta orice greşală şi de Dumnezeu şi de oameni, căci lumea este supusă la mii de febleţe, şi asemenea lucruri se văd pe toată ziua.

— Vă înţeleg, cocoane Stamate, zise Maria, sculîn-du-se şi reîncepînd a plînge. Ceea ce gîndiţi nu va fi niciodată, şi cu toate că nu sunt decît o biată1 fată de meseriaş, dar şi meseriaşii ţin la onoarea lor şi mai mult încă decît mulţi alţii mai mari decît dînşii.

— Se poate, zise Dăngescu strîmbînd din nas. Dar timpul trece şi văz că încă nu te-ai hotărît să-mi dai un răspuns mulţmuitor. Ţi-am spus să alegi din două una: sau tatăl dumitale scăpat şi Alexandru depărtat, sau nu te vei alege nici cu una, nici cu alta.

— Un asemenea răspuns nu sunt în stare să vi-I dau acum: vă cer un termen de douăzeci şi patru de ore ca să-mi consult sufletul, după a cărui trecere veţi avea răspunsul meu.

— Iţi acord acest termen, Mario, dar pînă a nu ne despărţi doresc să-ţi arăt că datoriile dumitale sunt mai mari către părinte decît către amant. Gîndeşte-te bine că scăparea Sălcianului stă în mîinile fetei sale, care balansează asupra acestui punct. Tot deodată, te rog să-mi promiţi că nu vei comunica la nimeni cele ce s-au petrecut între noi şi mai cu sşamă nici o vorbă lui Alexandru.

— Vă promit tăcerea cea mai absolută, zise Maria cu lacrămile în ochi şi ieşind din cameră.

— La revedere, murmură Dăngescu închizînd uşa după dînsa.

Maria se duce să reunească pe muma sa pe care o găseşte în salon aşteptînd-o cu nerăbdare şi, fără a-i

spune nimic din cele ce se petrecuse între dînsa cu gescu, o ia la braţ şi se întorc acasă fără să schim cuvînt cît ţinu drumul.

Elisaveta nu îndrăznise să facă Măriei fhtrebăn căci observase că ea se supără şi sărmana mumă iubea pe fata sa atît de mult că nu voia să o contrarieze cu nimic.

CAPITUL II

O ÎNŢELEGERE NEÎNŢELEASĂ

Maria, ajungînd acasă prea ameţită de cele ce se petrecuse, roagă pe toţi să o lase singură, intră în camera ei, se pune în pat şi începe a plînge:

„Sărmană maşină umană!... îşi zise ea cu mintea rătăcită. Durerea ia totdauna locul ce se conservă numai bucuriei. Bucuria!... dar ce este ea alt decît avangarda unei nenorociri, prevestitoarea lacrămilor!?... Dumnezeul meu, ce greşală am făcut ca să fiu pedepsită cu atîta asprime î?... Tu ordoni să renunţ la amantul meu ca să scap pe părintele meu?... Ei bine, voi ese-cuta ordinile tale şi-mi voi împlini datoria de o bună fiică. Voi suferi un abandon nedrept, mă voi lăsa în voia soartei, dar aş dori mai bine să mor şi pentru aceasta nu văz trebuinţa pentru ce m-am născut. O, iar-tă-mă, Dumnezeul meu,dacă îndrăznesc a crede că providenţa ta este cîteodată sora întîmplărei şi a fatalităţei. Este grozav de a profera nişte asemenea rătăciri, dar din nenorocire ele nu sunt cîteodată decît tristul ade-var.”

Şi Maria, înţeleaptă fată, căzuse în ateism. Ochii ei erau turburi, tot sîngele i se urcase în cap şi o durere din cele mai nesuferibile o apucă îndată. Ea nu voi să anunţe pe muma sa ca să-i dea vreun ajutor, ci îşi acoperi fruntea cu amîndouă mîinile, în care poziţie rămase nemişcată o jumătate oră.

Alexandru, care îşi săvîrşise afacerile şi care voise să vază pe amanta sa, intră în cameră şi rămîne în mirare văzînd-o aşa de aprinsă.

— Dar ce ai, Mario? o întrebă el. Eşti bolnavă?

— Da, Alexandre, sunt bolnavă, răspunse Maria scu-lîndu-se ca să-l priimească.

— Şezi, Mariuţo; nu te deranja, îi zise Alexandru reţinînd-o şi aşezindu-se lînga dinsa. Sunt prea trist că te găsesc în poziţia aceasta. Dar ce te doare?

— Capul mă doare grozav, Alexandre.

— Şi de cînd?

— De astăzi de dimineaţă.

— De ce te-ai lăsat astfel şi nu te-ai udat cu oţet sau cu odicolon?

— Nu mă durea aşa tare ca acum.

Alexandru se scoală îndată după pat, destupă o sticlă cu odicolon ce se afia pe masă, o toarnă pe jumătate în batista sa şi o aplică pe fruntea Măriei.

— Iţi mulţumesc, Alexandre; aceasta o puteam face şi eu fără ca să-ţi dai dumneata osteneala.

— Nu este nimic, Mario; aş fi fiinţa cea mai păcătoasă cînd aş osteni pentru că ţi-am pus pe frunte o batistă cu odicolon. Dar, spune-mi, din ce ţi-a venit durerea de cap? Nu mă îndoiesc că trebuie să fi avut vreo supărare mare. O poci afla şi eu, Maria mea?

— Mă gîndeam la suferinţele tatălui meu, Alexandre, şi la mîhnirea ce încearcă muma mea pentru dîn-suL Aceasta crez că mi-a provocat durerea de cap.

— Văz că supărarea a reînceput să vă coprinză şi rău faceţi de nu aveţi răbdare şi curaj. Iţi credeam o inimă mai mare, Mario?

— Şi nu te-ai înşelat, Alexandre, că ea este prea mare încă. Dar oricît de mare ar putea fi, suferinţele au umplut-o cu desăvîrşire, astfel că au început să debordeze. Sărmanul meu cap nu ştie unde se află, sîn-gele, care-mi este într-o mişcare continuă, nu se mai poate linişti; dar ce zic?... el se va linişti numai cînd voi fi în mormînt!... în viaţă nu va fi cu putinţă căci viaţa mea în viitor va fi un lanţ de dureri.

— Ce însemnează acest limbagiu, Maria mea? De cînd o asemenea schimbare neaşteptată?

— Alexandre, sunt sinceră şi trebuie să vorbim şi să ne înţelegem odată pentru totdauna. Iţi cunosc inima şi ştiu cît mă iubeşti; amorul însă ce ai pentru mine, departe de a fi o fericire, este din contra nenorocirea cea mai mare. Ca să mă iei de soţie — aceasta este cu neputinţă.

Alexandru voi să-i vorbească, Maria îl interumpse şi urmă:

— Ştiu ce voieşti să zici, Alexandre: aceleaşi cuvinte încredinţătoare de mai-nainte. Ei bine, ele ar fi în van căci, oricît de frumoase şi de solide sunt, nu pot produce nici un efect sau mai bine nici un; bun rezultat. Te rog pentru fericirea dumitale viitoare şi pentru onorile care te aştept, să uiţi pe sărmana fată de meseriaş a cărei naştere este prea obscură pe lingă a omului pe care iubeşte. Depărtează-te de dînsa şi nu vei greşi. Aceasta este partida cea mai bună de luat. Soarta mea este asigurată, este hotărîtă: mă duc la o monas-tire îndată după scăparea tatălui meu; acolo mă voi călugări şi voi ruga pe Dumnezeu pentru fericirea burniţai pe pămînt şi în cer.

Alexandru rămase uimit cît ţinuse declaraţia Măriei. El îşi şterge sudoarea ce-i curgea după frunte şi abia putu vorbi după cîteva minute:

— Nu te mai înţeleg, Mario. Iartă-mă dacă îmi vine a crede că durerea de cap te face să vorbeşti altfel decît gîndeşti. Ce voieşti a zice prin călugărie, prin fericirea mea viitoare?... Oare tot asemenea îmi vorbeai ieri? Pentru ce atîta prefacere de simţiminte?... Nu cumva tatăl meu a fost încunoştiinţat despre amorul nostru şi ţi-a trimis vreun răspuns nemulţumitor?

’— Tatăl dumitale nu mi-a trimis nici un răspuns şi nici nu crez ca să ştie ceva despre noi.

— Atunci nu mă mai iubeşti, Mario, căci nu poci înţelege care altă împrejurare te-ar sili să te esprimi astfel.

— Aşa este, nu te mai iubesc, răspunse Maria în-cepînd a plînge.

— Nu te crez, Mario, strigă Alexandru ştergîndu-i lacrămile. Tu minţi, aceasta este cu neputinţă.

— De ce să nu fie cu putinţă!... zise Maria înce-pînd a plînge şi mai tare.

Alexandru nu ştie ce mai face. El se scoală după pat şi rămîne în picioare ca un om amorţit.

— Dumnezeul meu!... ce să- fie scena aceasta î... îmi vine să crez că visez sau că mi-am pierdut minţile. Dar aceasta nu este natural, Mario; mîhnirea şi limba-giul dumitale îşi iau izvorul din altă parte. Nu ştiu cum, dar sunt convins că tâtăl meu trebuie să fie amestecat în toate acestea. Mă voi sili să mă informez.

— Te încredinţez, Alexandre, că tatăl dumitale nu mi-a zis nimic, căci altfel ţi-aş fi spus.

— Cu toate acestea preschimbarea ce găsesc în dumneata, Mario, trebuie să pro vie dintr-o împrejurare foarte gravă, şi sunt prea mîhnit că nu mi-o comunici. Se vede că ai pierdut toată încrederea ce aveai în mine?

Maria nu zice nimic. Alexandru reluă:

— Văz bine că prezenţa mea nu-ţi mai face nici o plăcere. Te las, Mario, în liniştea pe care se vede că o doreşti. Voi veni încă o dată la dumneata, şi, dacă în-tîmpin o aceeaşi priimire din parte-ţi, voi căuta a nu te mai deranja în viitor.

— Nu mă acuza, Alexandre. Se vede că nu cunoşti puterea cuvintelor cu care-mi zdrobeşti sufletul. Gîn-deşte-te la fericirea dumitale şi lasă-mi mie nenorocirea fără a căuta să iei şi dumneata parte la dînsa. Uită-mă, evită orice întîlnire ai putea avea cu mine şi după puţin timp vei cunoaşte eroarea în care ai căzut. Din parte-mi, mă voi sili să te uit şi să te evit dacă voi putea. Nu voi întîrzia de a mă duce la călugărie.

După aceste cuvinte, Maria reîncepe a plînge, iar Alexandru, care se zăpăcise cu desăvîrşire, îşi ia pălăria şi iese din cameră fără a pronunţa un singur cuvînt. Maria îşi acoperă fizionomia cu batista şi, cînd nu mai auzi paşii amantului său, dete lacrămilor sale un curs liber şi se lăsă predomina[tă] de toată nenorocirea căreia căzuse victimă.

Ieşind în uliţă, Alexandru, în turburarea sa, se loveşte piept în piept cu un om care trecea pe acolo. El nu-i zice nimic, căci îşi recunoscu greşala şi fiindcă nu avea unde să se ducă, găsi de cuviinţă a se întoarce acasă, unde, închizîndu-se in camera sa, să poată cugeta în linişte la misterul ce înconjura preschimbarea Măriei.

Locuinţa Dăngescului, precum ştim, nu era departe de a Sălcianului. După ce străbătu trei strade scurte, Alexandru sosi acasă şi, intrînd în sală, întîlni pe tatăl său care îl priimi zîmbind:

— Ce minune te face să vii pe acasă? îl întrebă tatăl său. M-am luat de gînduri; nu te mai văz nici ziua, nici noaptea, Alexandre. Ce, Domnu, de te-ai făcut aşa de vagabond?

— Nu m-am făcut nici un vagabond, tată. Dar treburile, profesia mea mă silesc să stau toată ziua în oraş.

— Nu voiesc să-ţi iau nici o socoteală; eşti liber ca să faci tot ce vei voi. Astăzi sper că vei prinzi cu mine?

— Nu mi-e foame, tată; am dejunat adineaori.

— Atunci vom amîna prînzul fiindcă nici mie nu mi-e foame. Dar ce stăm în sală şi nu intrăm? Vino pînă la mine căci am să-ţi vorbesc ceva prea interesant.

— Voi veni îndată; mă duc mai întîi să-mi las pălăria şi să schimb hainele.

— Bine, bine, dar numai schimbă-le mai curînd şi nu uita că te aştept.

Şi Dăngescu apucă spre camera sa, iar Alexandru, intrînd în a lui, îşi zise:

,,Ce să aibă tatăl meu de interesant să-mi comunice şi prin care dracii întîmplare îl găsesc astăzi aşa ele vesel şi aşa de biînd cu mine?... Nu ştiu ce să crez, dar în fine voi vedea ce este.“

După aceste cugetări, Alexandru se dezbracă de haine şi se acoperă cu altele comode de casă. Cum el nu găsea nici o plăcere în societatea tatălui său, îşi aprinse o ţigară şi se lungi pe pat reîncepînd a cugeta profund la scena ce se petrecuse între dînsul şi amanta sa.

Gîndirile îl năpădise pe nesimţite şi trecuse o oră aproape fără ca să-şi mai aducă aminte de promisia ce dase tatălui său. Acesta, în nerăbdare, nemaiputînd să?l aştepte se hotărî a veni însuşi la Alexandru, ceea ce şi făcu; dar înainte de a intra la fiul său, socotind că el poate să nu fie în stare convenabilă ca să-l prii-mească, dete cîteva lovituri la uşă.

— Cine este? strigă Alexandru.

— Eu sunt, Alexandre, răspunse Dăngescu din afară. Poci intra?

— Poftim, tată.

Dăngescu deschide uşa şi intră în cameră zicînd:

— Dacă tu nu ai plăcere să vii la mine, atunci trebuie să mă deranjez eu.

— Mă iartă, tată, dacă te-am făcut să aştepţi. Am avut puţină treabă... citeam nişte cîrtii interesante relative la un proces mare pe care-l voi pleda mîine.

— Curios lucru!... nu văz nici o cîrtie pe lingă tine?...

— Acum le închisei în biuroul meu.

— Şi al cui este acel proces mare pe care-l vei pleda mîine?

Alexandru nu găsi un nume aşa în pripă şi în distracţia sa răspunse:

— Pricina Sălcianului, la curte.

— Se vede că aiurezi, Alexandre, zise Dăngescu apă-sînd din sprinceană, ceea ce avea obicei a face de cîte ori auzea lucruri care nu-i aduceau plăcere.

— Auz?... ce zici, tată?

— Zic că aiurezi, fătul meu; îmi spui că mîine vei pleda o pricină mare care este la curte şi în urmă îmi zici că acea pricină este a Sălcianului, care s-a hotărît de tribunal numai de trei zile. Ce însemnează aceste distracţii?

— Eu am zis ceva de pricina Sălcianului?... Te înşeli, tată.

— Aferim... atîta rămîne acum ca să mă faci să crez că eu m-am zăpăcit... Ia spune-mi ce ai de nu te mai poci recunoaşte?... îmi vine a crede că ţi-ai pierdut capul!...

— Nu e de mirare să fi zis vreo nerozie, căci astăzi sunt cam supărat şi m-a apucat o durere de cap straşnică. De aceea, te rog să mă scuzi, tată. Şi dumneata poate vei fi fost de multe ori în viaţă în poziţia mea...

— Da, da, am trecut şi eu pe aci, zise Dăngescu zîm-bind căci el înţelese din supărarea lui că Maria se pronunţase şi că-l concediase ca să scape p tatăl său de la închisoare.

— Poftim, şezi, tată, ca să şez şi eu.

— Nu aştept invitaţia ta, zise Dăngescu puindu-se pe o canapea. Ce păcat de tine, Alexandre, că te învîr-tesc afurisitele de femei şi te fac să-ţi pierzi echilibrul!

— Eu mi-am pierdut echilibrul din pricina femeilor?!... Să nu crezi aceasta, tată; mai întîi, că pînă astăzi nu s-a găsit nici o femeie care să-mi întoarcă capul.

— Dacă este aşa, îmi pare bine că te găsesc solid cu acest sex care ne face să comitem la dobitocii şi te admir, Alexandre, căci eu, îţi mărturisesc, eram prea slab în tinereţile mele. Poci zice încă că din această pricină m-am însurat cu muma ta. Şi dacă astăzi trăim rău nu este vina mea, ci milioanele de capricii ce mi le aruncă în nas pe tot minutul. Cu toate acestea, nu este timpul pierdut şi te-aş povăţui ca să faci şi tu ca mine, căci în fine eşti om şi prin urmare supus la diferite slăbiciuni. Te sfătuiesc să le întîmpini.

— Ce vrei să înţelegi prin întîmpinarea slăbiciunilor, tată?

— Înţeleg că astăzi sunt într-o vîrstă destul de-na-intată şi că nu am alt moştenitor al numelui şi al ave-rei mei# decît numai pe tine. Aş dori să te văz încă în viaţă-mi pe drumul de a înmulţi numele de Dăngescu p/in mai multe crea ture ce se cer de la; tinereţea ta; şi crede că aceasta este şi va fi singura mulţumire ce hrănesc, în sufletul meu.

— Acum înţeleg ce voieşti să-mi zici, tată... Dorinţa dumitale este ca să mă însor?... ei bine, se va întîmpla şi una ca aceasta, dar mai tîrziu; am destul timp să aştept... Sunt încă prea tînăr.

— Ce fel eşti prea tînăr?... Un om care apropie al treizecilea an mai poate fi tînăr!?... Nu cumva aştepţi să te însori bătrîn? Tocmai vîrsta ta este cea mai frumoasă pentru însurătoare şi mu ar strica să iei o fată pe care am ochit-o şi care este avută şi de o familie prea nobilă. Cu chipul acesta nu te vei ruina în dreapta şi în stînga cu femeile pierdute, precum mi se pare că faci, şi vei fi mult mai mulţumit cu nevasta ce-ţi propusei căci ea este aşa de tînără şi frumoasă cît şi binecrescută. Spune-mi ce zici?

— Ce să zic, tată, decît că în adevăr propunerea ce-mi faci este minunată, dar plăcere nu am deocamdată pentru însurătoare. Mai tîrziu, vom vedea.

— Nu trebuie să întârziem, căci fata, care are o mulţime de adoratori, nu crez să aştepte. O asemenea partidă pe care o doresc şi o ambiţionez nu se pra găseşte lesne. Ştii ce frumoasă este!... nu-ţi poţi închipui.

— Am văzut-o şi mie nu-mi place.

— Pe cine ai văzut şi nu-ţi place?

— Pe fata ce-mi propui de nevastă.

— O cunoşti?

— Ba bine că (nu.

— Curios lucru ca să o cunoşti fără să-ţi fi spus cine este! Negreşit că ai confundat-o cu vreo alta! Spune-mi, a-minune, care este familia fetei?

— Nu vrei să zici de fata Topleanului?

— Poftim, ce ţi-am spus eu că ai confundat-o! Cine-ţi vorbeşte de schiloada Topleanului? Este cu totul alta şi se numeşte Olga, fata Bănobeanului. Ai văzut-o vreodată?

— Da, am văzut-o, dar ea nu poate fi pentru mine, căci este curtată de un general strein care voieşte să o ia de soţie.

— Acestea sunt numai vorbe, Alexandre. Este adevărat că generalul despre care vorbeşti frecuentează casa Bănobeanului, dar el nu are nici o vedere de însurătoare şi afară de aceasta este şi bătrîn coclit.

— Eu am auzit în lume că este amorezat cu dtînsa.

— Minciuni şi calomnii. Ce afurisită este lumea noastră!... dacă vine cineva într-o casă trebuie să fie şi amorezat, ca cum nu ar mai trebui acum să ne intre cineva în casă şi să avem prieteni.de frica lumei.

— Poate să fie şi calomnii, tată, dar îţi mărturisesc că acea fată nu-mi place. Am mai auzit că are o mulţime de defecte fizice: se zice că poartă un ochi de sticlă.

— Nu este adevărat, şi spre încredinţare doresc să te convingi de contrariu prin tine însuţi.

— Am auzit iarăşi că este prea cochetă

— Şi care femeie frumoasă nu este cochetă?... Cochetăria este o cualitate, iar nu un defect.

— Mie nu-mi plac femeile cochete căci din natură sunt jaluz.

— Aide-de, acum vrei să ceri de la o fată nobilă şi trăită în saloanele cele mai strălucite ca să nu fie cochetă. Aceasta este o pretenţie absurdă. Femeile modeste nu se găsesc în nobleţă, ci numai în plebă.

— Se poate, tată, dar ştii că este o vorbă că omul se îngraşă de ce-i place, şi eu îţi mărturisesc că nu poci suferi ca nevasta mea să fie cochetă.

— Asta este boală cu leac, Alexandre. După ce te vei însura, îţi vei forma nevasta după placul tău. Un bărbat dezgheţat face tot ce voieşte din soţia lui.

— Se vede că nu ai văzut-o bine, tată; are gura prea mare, ochii ca de pisică, umblă ca nimenea după pămînt, cu un cuvint acea fată, orice ai zice, mie nu-mi place şi prin urmare nu-mi convine ca să o iau de soţie,

— Zi mai bine că nu voieşti să te însori, Alexandre, şi că, nevoind a face un asemenea pas, îi să găseşti o mie de defecte acolo unde nu se aflu. Sunt încredinţat încă că de ţi-aş propune o zeiţă picată din cer îi să-mi zici că are gura întoarsă la ceafă.

— îmi pare rău că te refuz deocamdată, dar mă voi sili să-ţi îndeplinesc plăcerea cînd îmi vei găsi o altă partidă mai convenabilă.

— Ce zici de soră Olgăi, de Eliza? Socotesc că acesteia nu-i poţi găsi nici un defect?

— Seamănă întru toate una alteia. Eu nu văz cea mai mică deosebire între dînsele.

— Vezi, domnule, totul în negru, zise Dăngescu schimbând tonul. Eşti făcut ca să mă contrariezi în toate dorinţele mele şi să aibi o conduită cu mine ca cum ai avea cu un inemic. Acum înţeleg pentru ce dumneata fugi de însurătoare. Nu mai rămîi la îndoială că vreo mojică trebuie să-ţi fi pus cîrligul de nas şi să-i fi pro-

mis marea şi sarea. Ce ruşine, pentru dumneata, domnule! Din norocire însă sunt aici şi nu voi suferi niciodată vreo faptă înjositoare din partea fiului meu care îmi poartă numele.

Alexandru rămîne confuz de cuvintele tatălui său; el crezu pentru un minut că Dăngescu dobîndise vreo ştiinţă despre amorul lui pentru Maria şi, ca să-i înlă-tureze orice bănuială, se grăbi a-i răspunde:

— Ai avea toate dreptăţile să-mi zici,şi să faci orice vei voi, cînd aceasta ar fi cauza neînsurătoarei mele. Crede însă, tată, că simţ un dizgust mare pentru marita-giu; acest dizgust se poate şterge cu timpul căci mai-nainte de toate suntem oameni şi prin urmare espuşi varietăţei. Aşadar, astăzi zic că nu mă însor, mîine poate voi zice contrariul dacă îmi vei propune o fată care să-mi placă.

— Nu-ţi va plăcea nici una, căci dumneata ai început să nu mai frecuentezi societăţile bune. Te înfun-dezi, Dumnezeu ştie unde, şi află, domnule, că fetele nobile şi frumoase nu se găsesc în înfundături.

— Acestea sunt numai nişte închipuiri, ţaţă, şi bag de seamă că pentru mine ai numai de cele rele.

— Şi cu toate acestea, pentru a mă convinge, nu aş avea decît să-mi dau puţină osteneală ca sâ-ţi dovedesc culcuşurile. Ce ai zice într-un asemenea caz?

— Ca om, nu e de mirare să am culcuşuri în mai multe părţi, dar nicăiri nu vei dovedi unul stabil.

— Noi nu vorbim de cele zburătoare, ci de cele stabile.

— Atunci sunt gata a mă supune orbeşte dorinţelor dumitale.

— Aceasta ar fi şi mulţumirea mea. Dă-mi parola de onoare că te vei ţine de cuvînt?

Alexandru ezită de a-şi da parola de onoare, dar fiindcă el avea interes de tatăl său ca să scape pe Săl-cianu şi totdeodată să evite orice cercetări ar avea de gînd să facă şi să-i descopere amorul, socoti de cuviinţă a se sili să amăgească pe Dăngescu, care era o vulpe vicleană şi care îl amăgise pe dînsul mai dinainte. în această intenţie, el îi răspunse:

— Ge trebuinţă este ea să aibi parola mea de onoare?

Nu este o parolă destul de mare cînd un fiu îşi ia un angajament In faţa tatălui său? m

— Aşa este, totuna face. Ei bine, Alexandre, mîine vom merge împreună la Bănobeanu ca să constatăm din vedere proprie dacă fetele lui au atîtea defecte cîte le atribui. Negăsindu-le nici unul, te sfătuiesc să alegi pe aceea ce-ţi va plăcea. Trebuie să îndeplineşti o dorinţă a tatălui tău.

— Nu merg nici la Bănobeanu, nici mă însor cu vreo fată a lui. Acesta este ultimul meu cuvînt.

— Dacă acesta este ultimul dumitale cuvînt, domnule, adecă acela de a nu-mi face nimic pe voie, îţi mulţumesc fiu nerecunoscător; vei şti însă că nu voi suferi niciodată a mi se înjosi numele.

Aceste cuvinte ale Dăngescului fură pronunţate cu un ton aspru şi ameninţător şi Alexandru văzu bine că nu ştiuse să păzească o politică fină, ci se lăsase tîrît de aplecările inimei sale.

Dăngescu se scoală şi iese din cameră destul de necăjit şi fără a arunca o singură privire asupra lui Alexandru, care, rămîind singur, îşi propuse a se duce noaptea tîrziu la Maria spre a se înţelege cu dînsa ca să ţie cel mai mare mister în întîlnirile lor.

Ieşind în sală, Dăngescu întîlneşte pe Bolboacă şi îi face semn să-l urmeze.

— Fusei la Alexandru, Neagule, zise el după ce intră în cameră. Am ieşit prea supărat de la dînsul.

— Am, observat aceasta, cocoane; vă văz prea aprins.

— Nu voieşte să se însoare cu fata Bănobeanului, cea mai frumoasă şi cea mai nobilă din cîte sunt în Bucureşti.

— Mă temeam că va refuza, şi dumneata, cocoane, socotesc că nu aşteptai un răspuns mai favorabil.

— Acest copil îmi va scurta zilele. Nimic nu voieşte să facă din cîte zic. Pare că este un blestem.

— Fata cojocarului este pricina tuturor nemulţumirilor dumitale.

— Mi se pare că acea, fată nu strică nimic; din contra, am băgat de seamă că ea s-a purtat nu se poate

mai bine şi că, în contra aşteptărilor mele, i-a dat pas-port.

— Dacă dumneata crezi aceasta, mă iartă, cocoane, că eu nu poci face asemenea.

— Cît pentru aceasta nu mai rămîi la îndoială. Alexandru era trist şi pe gînduri încă de cînd intrase în curte; şi zăpăcit în punctul că eu îi vorbeam una şi el îmi răspundea alta. Ce alta pricină să fie decît aceea că nu a fost bine priimit de fata cojocarului?

— Din cele ce-mi spuneţi, îmi vine şi mie să crez ca dumneata, şi ar fi bine să-l lăsaţi ca să-i treacă supărarea. în urmă, aveţi timpul să-i faceţi propunerea pentru însurătoare.

— îl voi lăsa. Doresc însă a şti dacă el mai frecuen-tează casa cojocarului şi fiindcă tu eşti singurul om care te poţi vîrî şi afla în amănunte cele ce se petrec între dînsul şi Maria, să-i priveghezi, Neagule, noaptea mai cu seamă, cînd el trebuie să se ducă la dînsa. Şi în urma cercetărilor ce vei face, ne vom consulta asupra măsurilor ce va trebui să luăm ca să sfărîmăm un legă-mînt ce prevăz că-mi va dezonora familia.

— Vorbiţi ca un cancelarist, cocoane; văz din cuvintele dumitale că ai toată dreptatea ca să te temi. Din parte-mi, mă voi sili acum ca şi altădată, ca şi totda-una, să corespunz dorinţelor dumitale. Să nu vă îndoiţi un minut că servitorul dumitale nu se va sacrifia trup şi suflet ca să îndeplinească tot ce veţi porunci. Sunt gata a mă arunca în foc şi în apă, de veţi găsi de cuviinţă.

— Numai apa să fie mică şi focul stins, observă Dăn-gescu zîmbind.

— Vă îndoiţi de mine, cocoane? zise vătaful de curte plecînd ochii şi fădnd o mină trisjă ca cum ar fi fost adînc ofensat de cuvintele stăpînului său.

— Nu mă îndoiesc, Neagule, de tine. Dacă-ţi zisei aceasta a fost numai ca să glumesc. Ascultă, tu n-ai priimit leafa pe mai multe luni; ai trebuinţă de bani?

— Da, am trebuinţă, cocoane, căci i-am cam isprăvit. Nu mi-am priimit leafa de la începutul anului şi pe lîngă aceasta am mai făcut şi cheltuieli pentru dumnea-

voastră care se ridic la optzeci şi şapte galbeni. Voiţi să vă arăt socoteala?

— Nu este trebuinţă să-mi arăţi socoteala. Am deplină încredere în tine. Vrea să zică optzeci şi şapte galbeni şi cu cincizeci, leafa ta pe cinci luni, fac o sută douăzeci şi şapte.

— Ba o sută treizeci şi şapte, cocoane, dacă nu mă înşel.

— Aşa, ai dreptate, zise Dăngescu calculînd şi sco-ţînd bani dintr-o mobilă. Vino, «Neagule, de-ţi priimeşte dreptul.

Neagu înaintează şi, priimind în galbeni austriaceşti ferecaţi suma ce văzurăm că-i datorează Dăngescu, puse banii la buzunar şi se dete la o parte.

Onorabilul vătaf de curte devenise prea econom şi prea strîngător de monedă. Evenimentele trecute îl în-ţelepţise şi îl rafinase ca pe toţi calicii ce ştiu a roade cînd le cade cîte un os în mină. De aceea şi el ştiu să profite cînd i se prezentă o ocazie atît de minunată. Să nu rămînem dar în mirare aflînd că domnu Neagu Bol-boacă avea un capital de cinci mii galbeni ce realizase de cînd intrase în serviciul Dăngescului, pe care-l es-ploata, în cualitatea sa de vătaf de curte, din toate cheltuielile. Apoi prezente în bani şi în bijuterii, precum şi alte diferite hoţii ce mai făcea şi care se iveau pe tot minutul înfăţişau acestui mizerabil un capital mare la care şi tindea. Domnu Bolboacă cugeta ca îndată bogat şi ajuns la cifra de zece mii galbeni să se retragă din serviciul Dăngescului subt un pretext ce va găsi mai ne-merit, să-şi cumpere o proprietate, să se însoare cu o fată de familie nobilă şi cu zestre şi să ajungă în fine a trăi în societatea aleasă. Şi cîţi asemenea lui nu vedem astăzi în saloanele noastre bine văzuţi şi bine priimiţi, ba încă prea adesea lăsînd în urma lor pe oamenii cei mai cumsecade!

După ce numără banii şi închise sertarul de unde-i luase, Dăngescu zise vătafului său de curte:

— In seara aceasta să păzeşti pe Alexandru, şi dacă va merge la Maria să vii să-mi dai de ştire.

— Prea bine, cocoane; mă voi conforma ordinului ce-mi dai şi sper că vei fi mulţumit de mine precum ai fost totdauna.

— Ieşind de aci, vei zice să aducă la masă dană sunt bucatele gata şi să cheme şi pe Alexandru.

— Am înţeles, cocoane, zise Bolboacă plecîndu-se şi ieşind din camera stăpînului său. ca să-i esecute ordinul.

Masa era gata şi bucatele asemenea. Alexandru nu voi să mănince. Dăngescu prinzi singur ca după obicei, dar el nu luă mai nimic din bucate căci îi pierise apetitul din cauza multor supărări ce avusese peste zi. Numai Bolboacă făcu onoare prînzului ca un om ce nu avea altă grijă decît aceea de a-şi face starea. El mîncă bine din toate bucatele, le udă cu o oca de vin vechi, şi aprinzînd ciubucul se lungi în pat gîndindu-se la espe-diţia de noapte.

Mai multe planuri îi trecu prin minte, dar nu găsi nici unul bun ca să privegheze fără a fi văzut. Alexandru trebuia să se ferească şi de umbra de om, cugeta el, mai cu seamă din întreţinerea ce avusese în acea zi cu tatăl său; apoi descoperirea ce făcuse Maria în grădină cînd era cu dînsul; toate acestea nestîmpă-rau pe Bolboacă şi îl făceau să crează că privegherea lui nu va avea succes. în fine, el se hotărî a pîndi de departe şi a avea răbdare să stea nemişcat pînă cînd va vedea pe fiul stăpînului său intrînd la fata cojocarului.

Se făcuse noapte şi Bolboacă se consulta încă dacă trebuia să se ducă îmbrăcat precum se afla sau deghizat căci era o lună ca ziua şi ar fi putut fi lesne observat. Din întîmplare, el avea un costum ţărănesc pe care-l păstra pentru împrejurări. întrebuinţarea lui nu putea fi mai nemerită decît cu această ocazie, de aceea, fără a se gîndi mai mult, el scoase dintr-un sertar o zeghe, o pereche cioareci, un brîu, o pereche de iminei şi o pălărie de pîslă. După ce le scutură bine, se îmbrăcă cu dînsele, se privi în oglindă şi ieşi astfel deghizat ca să-şi îndeplinească şi această misie după a cărei esecutare urma să mai ciupească cîţiva gălbenaşi de la stăpînul său. Ieşind pe portiţa grădinei, ca să nu fie zărit de oamenii casei, îşi îndreptă paşii spre casa Săl-cianului şi umblînd pe stradă începu a fluiera şi a dnta întocmai ca un om de rînd, ca prin modul acesta să nu deştepte bănuielile, ci să corăspunză ca scrupulozi-tate costumului ce purta.

Era aproape de casa Sălcianului şi Bo!î)oacă nu încetase încă de a fluiera şi de a privi luna cu nasul în sus, cînd un om îmbrăcat ca şi dînsul îl opreşte şi îi zice:

— Ce, tu eşti, mă Alexe?

Bolboacă, care băgă bine de seamă că întrebarea ce făcea acel om era adresată lui, se făcu că nu-l aude şi îşi urmă drumul. Necunoscutul reluă:

— Dar ce, mă, n-ai gură să răspunzi oamenilor cînd îţi vorbesc, ori te gîndeşti la ocaua lui chir Vasile din colţ?

— Nu sunt eu Alexe, mă fîrtate, răspunse în fine Bolboacă cînd necunoscutul se apropie bine de dînsul.

— Hei, şi dacă nu eşti Alexe, îi fi altul; ce a ieşit de acolo? Tot de ai noştri eşti. Nu cumva suntem co-conaşi ca să ne trebuiască o lună întreagă pină să ne cunoaştem? Bre, neiculiţă, a început să se boierească şi calicii! Dar cine dracu să fii, mă vere?

— Iaca sunt şi eu un om ca toţi oarpenii, şi ce mai vrei?

— Hi, că miroşi de departe a nu fi ca noi toţi, sau poate că ai fost odată, dar acum îi fi dat de vreun noroc că prea umbli cu nasul spre lună.

Bolboacă rămase confuz şi în mirare de soliditatea cu care ţăranul sau mai bine vătăşelul îl măsurase din-tr-un instinct cu totul natural. Dar ca om fin şi care ştia cu cine are a face, căci trecuse şi el pe aici, îi răspunse îndată:

— Dar ce, mă, dacă mă uit la lună şi nu voi să ascult trăncăniturile tale, crezi că m-am boierit ori că m-am procopsit?... Iaca-na, cît eşti de prost; dar nu te gînâeşti tu că dacă mă uit la lună trebuie să fiu hamo-rezat?

— Şi adică în lună îţi vezi tu ibovnica? Apoi trebuie să fii un mare găgăuţă sau un nebun de frunte.

— Nu, dragă vere, nu sunt nici găgăuţă nici nebun, ci m-a înşelat afurisita de ibovnică.

— Ha, ha î şi tu îi descînţi în lună ca s-o întorci!... Tot bine am zis eu că-ţi lipsesc doage.

— Te înşeli, geaba; sunt prea om cuminte, dar ştii povestea ăluia că omul supărat nu ştie ce face.

— Poate că numai tu nu ştii ce să faci cînd eşti supărat; eu unul şi o mulţime de tovarăşi de ai mei ştim ce să facem cînd ne apucă necazul de nas.

— Spune-mi şi mie, că zău nu ştiu!

Şi zicînd acestea, Neagu începu să sune cîţiva sfanţi.

— Mă... că al dracului ai mai fost, vericule. Vezi dumneata, mă întreabă pe mine ce face omul la necaz şi el sună sfănţişori pîn buzunare. Brava, ai rîs de mine cumsecade. Geaba că sunt vătăşel şi paznic pe toată Ba-tiştea, fiindcă tu m-ai întrecut. Apoi dacă ai rîs de mine, trebuie să mă împaci căci altfel se face lucru dracului.

— Hain?... ce zici?... întrebă Neagu cu iuţeală.

— Zic că dacă nu m-îi cinsti cu două ciocane de rachiu şi cu o acadea, ne încercăm puterile care din amîndoi este mai vîrtos.

— Vrei să te cinstesc de frică?

— Cine-ţi vorbeşte de frică, ci de bunăvoie.

— Te cinstesc, dar să ne învoim!

— Vorbeşte şi vei vedea că eu sunt băiat bun şi că ne învoim lesne. Cînd este vorba de cinste nu sunt anevoie de înduplecat.

— Ia spune-mi cum te cheamă?

— Dar ce nevoie ai să-mi afli numele? ş-apoi ia stăi să te văz bine... N-îi fi şi dumneata vreun om de ai poliţiei, care ai venit îmbrăcat tiptil să mă cercetezi, cum şi s-a întîmplat mai deunăzi?

Bolboacă îşi arătă mutra vătăşelului şi îi zise:

— Mă cunoşti?

Vătăşelul se uită bine la dînsul şi, după cîteva minute de observaţie, răspunse:

— Chipul dumitale mai-mai că l-am văzut de iulte ori, fiindcă-mi este prea cunoscut, dar nu-mi aduc aminte unde... ba, stăi... uite, frate... unde şezi?

— Sunt rîndaş într-o curte boierească.

— Din Bucureşti eşti?

— Ba sunt de la ţară. Am venit aici numai de două săptămîni.

— Atunci nu eşti cine credeam... m-am înşelat.

— Ai început să mă plictiseşti cu întrebările zise Bolboacă cu nerăbdare. Ai de gînd să vojbim ce trebuie ş-apoi să mergem la circiumă să bem niţel rachiu?

— Ba bine că nu; dumneata te-ai întins la vorbă peste cîmp, iar nu eu.

— Te-am întrebat să-mi spui mai întîi cum te cheamă?

— Ce, nu ştii cine este Stănuţă vătăşelul şi baş-paz-nic de noapte de la un capăt şi pînă la celălalt al Ba-tiştei?

— Acum ştiu, dar pînă aci habar nu aveam. Ia ascultă, Stănuţă, zise el băţînd pe umărul vătăşelului: vrei să cîştigi un sfanţ afară de cinste?

— Ba bine că n-oi vrea. Cui nu-i place să câştige sfanţi? Dar degeaba, sunt sigur că nu mi-l dai. Spu-ne-mi ce ceri pe dînsul?

— Am nevoie să pîndesc pe cineva în noaptea aceasta ca să mă încredinţez dacă el are obicei să vie la ibovnica mea.

— Hei, ş-apoi?

— Apoi voi să te scutesc în seara aceasta de paza de noapte şi să priveghez eu în locul dumitale.

— Priimesc bucuros, că tot sunt ostenit, numai vezi să nu faci istorii cu ibovnicul ibovnicei dumitale.

— Nu avea grijă de aceasta. Socotesc că n-oi fi aşa de prost ca să mă dau singur în ghearele puşcăriei.

— Aşa crez şi eu... Ei, ne-am învoit?... dă-mi sfanţul.

— Poftim. Şi Bolboacă scoase un sfanţ pe care-l puse în mina vătăşelului.

— Acum la circiumă, strigă acesta.

— Să mergem şi la circiumă, zise Bolboacă urmînd pe camaradul său de ocazie.

Era nouă ore şi prăvăliile nu se închisese. Qrciuma în care intrase vătăşelul şi Bolboacă era situată într-un colţ care avea vedere spre casa Sălcianului şi în depărtare de dînsă ca la douăzeci stînjeni. Bolboacă intră după vătăşel şi se uită cu curiozitate la mai mulţi oameni ce se aflau în circiumă. Cum el se convinsese că toţi îi erau necunoscuţi, se linişti şi se aşeză pe o bancă.

— He, băieţi, strigă vătăşelul: v-am adus un prieten bun pe care-l făcui în uliţă.

— Cine este? cum îl cheamă?... strigară mai mulţi,

— Este o slugă, boierească, răspunse vătăşelul ară-tînd pe Bolboacă, dar cum îl cheamă nu l-am întrebat. Ia spune, mă vere, cum te cheamă?

— Stoica Grăsoiu, răspunse îndată vătaful de curte. Sunt tocmai din judeţul Ialomiţa, din satul Ţăndărei.

— Uite, frate, îşi eu sunt din judeţul hăla, şi de Ţăndărei nu am auzit vorbind, observă un ţigan care în acel minut băuse o oca de vin.

— Se poate, zise Bolboacă fără să se turbure. Dar se vede că nu cunoşti bine judeţul?

— Nu e de mirare, nene Grăsoiu, ori mai bine, nene Stoico... Sunt atîtea sate în Ialomiţa că nu le mai dai de căpătîi.

— He, jupîn Vasile, ia fă-te a ne da o litră la două, dar să fie anason bun că mie nu-mi prea place fitece rachiu.

— Iar îi să te îmbeţi, mă Stănuţă, zise cîrciumarul turnînd rachiu în două pahare. Apoi paznic de noapte eşti tu, ori ce dracu eşti? De cînd a înserat, ai băut pînă acum aproape o oca de rachiu.

— Aşa beau oamenii cu prieteni şi le este bine, măre jupîn Vasile. Eu unul sunt înţesat de prieteni, dar ştii tot de cei chiaburi. Ş-apoi cine poate tăgădui că Stănuţă vătăşelul şi baş-paznic de noapte al Batiştei nu este îndelicat ca toată lumea?

— O să-ţi dea îndelicateţea pîn piele, zise cîrciuma-rul puind două pahare cu rachiu dinaintea vătăşelului şi a lui Bolboacă. Bagă de seamă, mă Stănuţă, că n-o să-ţi fie a-bună dacă tot urmezi a te îndopa cu anason d-ăsta tarele; o să se aprinză în tine, mă, şi o să te trezeşti, într-o zi albă, mort în coşarca aceea de noapte.

— Nu avea grijă, chir Vasile, că burta mea nu se prea sperie de fitece lucru. In sănătatea dumitale, vere Grăsoiu, şi în a dumneavoastră dragii mei sugători de ţîţă de Dealu cel mare.

Şi după ce închină astfel, vătăşelul puse paharul la gură şi nu-l depărtă decît cînd văzu că numai rămăsese nici o picătură înăuntru.

In acest moment, un om înalt şi gros ca de cincizeci ani, acoperit de o cămaşa de pînză de casă şi încins cu o curea lată de piele, intră în circiumă. -Şl. îşi scoase o căciulă de oaie ce purta şi înaintă spre cîrciumar:

— Bine te-am găsit, chir Vasile; ce mai faci?

— Uite, frate, Negoiţă!... Bine ai venit, Negoiţă. Ce, ţi-ai împlinit termenul?

— Ba bine că nu l-oi fi împlinit!... zise Negoiţă cu un aer de triumf. Apoi eu nu sunt prost ca să stau închis ca păsările şi vara. Iarna, de, ca orice om căruia îi lipseşte multe...

— Vino să te sărut, Negoiţă, zise Stănuţă sărind din locul unde şedea.Ţop în braţele prietenului tău. Ha, ha, ştiam eu că oi să te văz; tot cam în luna asta ai obicei să ieşi de la umbră.

— Apoi în luna asta este soarele dulce, măre Stănuţă, zise Negoiţă apropiindu-se de vătăşel şi începînd a se săruta ca două cunoştinţe vechi ce băuse mult timp împreună.

— Dar ce, pe noi te faci că nu ne vezi, Negoiţă? întrebă ţiganul din Ialomiţa. Parcă vii cine.ştie de la ce loc cinstit de nu ne bagi în seamă? Mai hăis încoaci şi pe la noi că de, într-un rînd, am fost tovarăşi şi am trăit cinci luni în puşcărie.

— Mă iartă, mă Sandule, că nu te vedeam, zise Negoiţă lăsînd pe vătăşel. Apoi de, nu am decît doi ochi şi nu puteam să vă văz pe toţi. Dar vino să te sărut.

Ţiganul se apropie de Negoiţă şi începu a-l săruta în mai multe rînduri.

— Ho, ho, strigă puşcăriaşul. Mai slăbeşte-mă din dragoste că mi-ai astupat răsuflătoarea. He, chir Vasile, ia dă-te jos în pivniţă şi scoate o vedrişoară de vin negru vîrtos.

— Să trăiască Negoiţă!... să nu-i mai putrezească osu, strigă Stănuţă bătînd din palme şi începînd a juca. Iată un om nepreţuit, face toamna cîte o bazaconie, iernează în puşcărie, cîştigă la bani, şi-i bea cu prietenii vara.

— Apoi voi sunteţi nişte proşti, mă, strigă Negoiţă cu un aer vesel. Uite, cînd aţi cunoaşte ce este bun, aţi face ca mine; ştii mă ce este iarna în puşcărie?... Uite, este raiu pe pămînt; îţi dă stăpânirea ţoale bune, încălţăminte, lemne, luminare, mîncare şi tot ce-ţi trebuie. Apoi ce viaţă!... a întrecut şi fteatru şi lăutari şi tot. Eu unul să vă spui drept, cînd n-aş ierna în puşcărie, aş muri fără îndoială... să plătiţi mă.ca să fiţi acolo.

— Dacă este aşa, în puşcărie mă duc de iarnă, zise ţiganul din Ialomiţa.

— Aşa să faci, Sandule; am vorbit încă eu o mulţime de prieteni ca să fim cu toţii. Vezi numai să nu te încurci în vreo dandana mare ca să te osîndească pe mai mulţi ani şi să te trimiţă la ocnă, căci la ocnă nu prea este petrecere ci te dăulă cioeănitura sărei.

— Atunci ce să fac, vere Negoiţă, ca să ies din iarnă?

— Ce este mai lesne, mă Sandule; uite ce să faci: cum s-or culege viile, şi după ce te-i sătura de cîrnaţi şi de must de la Filaret, să furi vreo găină ori vreun curcan din curtea vreunuia; dar să faci astfel ca să te vază stăpînul şi să reclame. Ori dacă vrei, altceva: în-şală pe vreo femeie cu vreun sfanţ sau trage vreo palmă la un vătăşel...

— He, mă Negoiţă, strigă Stănuţă ofensat: mai încet cu palmele... vătăşeii, hum... Eu unul aş face lucruri mari.

— Nu te furlandisi, beţivule, căci le-ai mai mîncat tu de multe ori. Nu ştii că şi eu ţi-am dat vreo două în toamna trecută şi te-am împăcat cu un pahar de rachiu?

— Dar ce nu am dat jalbă pentru palmele ce mi-ai tras?

— Ai dat, pentru că te-am rugat eu ca să intru în puşcărie, căci altfel habar n-ai fi avut. Şi dacă începi să fii ursuz, apoi să ştii că nu te cinstesc astă-seară.

— He, he, doar n-îi fi al dracului; tu ştii bine că te iubesc, dar de, mă, sunt vătăşel şi nu voi să se înveţe şi alţii ca să-mi tragă la palme. Aide să ne împăcăm.

Şi vătăşelul vine de sărută pe Negoiţă.

— Stai să ne împăcăm cu vin şi slăbiţi-mă din sărutări. Uite că vine şi chir Vasile. Aide, chir Vasile, mai mişcă-te puţin; prea umbli ca o mireasă.

— Acu, acu; nu vă pripiţi.

Cîrciumarul aduce, ajutat de un servitor, un hîrdă-iaş plin cu vin. Stănuţă de bucurie îl sar până a nu4 depune jos, iar Bolboacă, care pînă aci ascultase în tăcere şi îşi aruncase privirile în mai multe rînduri spre casa Sălcianului, văzînd beţia ce urma să se facă, se apropie de vătăşel şi începe să-i şoptească:

— Ascultă, Stănuţă; eu mă duc să pîndesc unde am vorbit.

— Du-te sănătos, Stoico, dacă nu vrei să rămîi ca să bem împreună.

Şi zicînd acestea, vătăşelul îi întoarce spatele şi reuneşte pe camarazii săi de beţia

Bolboacă plăteşte cîrciumarului, iese din circiumă pe nesimţite şi ocolind strada în tot sensul, fără a pierde din vedere casa Sălcianului, începu să strige toată noaptea „cine este acolo“, dar pînda sa rămase fără nici un rezultat căci Alexandru, obosit de atîtea zmăcinări sufleteşti, se culcase devreme şi dormise de un somn profund, astfel că nu se deşteptase decît a doua zi de di-> mineaţă.

CAPITUL III

ION BORHINA

După ce am văzut cele ce s-au petrecut între Dăn-geseu şi fiul său, între acesta şi amanta sa, să ne întoarcem încă odată în mizerabilul locaş unde se afla Sălcianu şi să vedem ce se întâmplă tot în această zi cu acel sărman bătrîn.

Ştim că Alexandru rugase pe îngrijitorul temniţei şi pe vornicul în favorul nenorocitului cojocar, şi că reuşise oarecum a-i îmbunătăţi soarta prin sfărâmarea lanţurilor ce-i se pusese de picioare, prin scoaterea lui din despărţirea omorîtorilor şi printr-un tratament mai convenabil ca să nu rămîie cu,totul victimă unei osînde atît de ilegale.

Sălcianu, de cînd intrase in temniţă, nu mai văzuse nici pe Elisaveta, nici pe Maria, ci numai pe Stoian, care venea la dînsul de două ori pe zi. Sărmanul om slăbise în aceste puţine zile ca cum ar fi zăcut de o boală primejdioasă şi îşi pierduse curajul în punctul că abia deschidea gura ca să răspunză câteva cuvinte întretăiate şi pierdute dacă îi făcea cineva vreo întrebare. Şi ce suferinţe sunt mai grele şi mai omorîtoare decît acelea pe care le suferim pe nedrept?... Cum să nu se topească un om cînd îi este onoarea atacată pe care a conservat-o intactă în toată viaţa lui.

Sălcianu dar era neconsolat deşi în promisiile lui Alexandru prevedea că va scăpa de osîndă peste puţin timp. El se gindea neîncetat la ruşinea sa viitoare şi că nu va mai avea curajul a ieşi Jn lume fără ca să nu roşască.

„Lumea este făcută ca să critice, cugeta el; în zadar m-aş sili să o dezminţ, ea nu va crede nimic, căci credinţa ei este totdauna pornită spre rău. Dacă o dată guvernul a pus gheara pe un om, rănile se vindec, dar urmele lor rămîn neşterse pentru totdauna.44

In acea zi, îngrijitorul priimise ordin de la şeful său ca să reguleze arestanţii pe la despărţirile respective şi temniţa să fie în bună stare căci domnitorul ţărei hotărîse a veni să o viziteze.

Îngrijitorul, îndată ce priimise acest ordin, avusese grija de a prescrie mai multe liste de arestanţii ce se aflau în temniţă şi a-i trimite pe toţi la despărţirile carii indicău în parte gradul crimelor săvîrşite. De astă dată, Sălcianu nu putu fi ocrotit; îngrijitorul ordonă să-i se puie provizoriu lanţurile de picioare şi să-l trimiţă în despărţirea omorîtorilor, ceea ce se şi esecută îndată.

Nenorocitul cojocar cînd se văzu pentru a doua oară în această stare deplorabilă, tot sîngele-i se ridică în cap, din care cauză căzu victimă unui atac de apoplexie. Medicul din întâmplare se afla în temniţă, şi prin luare de sânge precum şi prin ajutorul altor remedii,,îi scăpă viaţa. Sălcianu, dezmeticindu-se, simţi că mîna şi piciorul din partea dreaptă îi erau paralizate. Fără însă ca această infirmitate să-i fi făcut vreo impresie tristă, el se aşeză ajutat de alţii în colţul cel mai retras din sala omoritorilor şi rămase în această poziţie toată ziua. Domnitorul amînase vizitaţia ce voia să facă pentru a doua zi prea de dimineaţă şi îngrijitorul nu găsi de cuviinţă a scoate pe Sălcianu pentru aşa puţin timp fiindcă nu ştia minutul sosirei domnitorului. Pe la şapte ore seara,, se închise temniţa şi camerile vinovaţilor cu lacăte şi îndată sentinelele se răspîndiră pîn toate curţile despărţirilor. Sălcianu rămase pentru acea noapte în mijlocul omoritorilor şi prin urmare espus a asculta mulţimea mizeriilor despre care ei se întreţineau în toate nopţile.

Pe la o oră înaintată a nopţii, tîlharii începură mai întâi a se întreba despre pricinile în care căzuse cei de curînd intraţi în temniţă. Aceştia se arătară în număr de trei şi îndată un bandit, care fusese de mai multe ori implicat în pricini de omor, se scoală de unde şedea şi strigă cu o voce tunătoare:

— Tăcere, oameni ai iadului; aşezaţi-vă toţi în regulă ca să începem seanţa.

Acest bandit căruia îi zicea Ion Borhină, transilvănean de naţie, era în vîrstă de cincizeci şi cinci ani, statura lui se putea compara cu a unui uriaş, părul îi era negru ţepos şi creţ, astfel că capul lui părea a fi în grosimea unei tobe; adăogînd la acest cap o frunte îngustă, nişte sprincene tare pronunţate şi apăsate pe nişte ochi mici negri şi sîngeratici, a căror căutătură părea că provoacă totdauna disputa, mai adăogînd un nas lung, cu osul ieşit afară şi nişte mustăţi lăsate pe o gură aşa de mare cît şi buzată, vom completa fizionomia acelui bandit care era profesorul şi dictatorul tutor omoritorilor din acea despărţire.

După ce se impuse tăcere şi după ce se aşeză fiecare la locul ce i se destinase, banditul Ion Borhină reluă:

— Pînă a nu începe a vă învăţa ce trebuie să răspundeţi cînd veţi avea înfăţişare la judecătorie ca să înfundaţi pe judecători şi să scăpaţi de osîndă, căci eu, precum v-am mai spus, cunosc Legea crimenală sau Condica penală din scoarţă pînă în scoarţă, ascultaţi istoria celei din urmă călcări ce anr făcut şi cum s-a întâmplat să fiu descoperit şi osîndit.

Toţi îşi luară diferite poziţii ce credeau mai comode, şi cînd fură dispuşi ca să asculte pe Ion Borhină, acesta începu a nara istoria tîlhăriei ce făcuse;

„După ce am săvîrşit cele patru omoruri din Transilvania, zise el; după ce am scăpat de cel din urmă, care fusese cel mai încornorat, fugind în ţara aceasta; şi după ce şi aici am scăpat din altele două, tot prin fugă, m-am înfundat la Slatina, unde credeam cu bună seamă că n-oi să fiu descoperit. Am stat acolo aproape un an fără ca să fac nimic, cînd văzui într-o ziulică că nu-mi mai ră-mîne chioară lescaie în buzunar. Ştiţi bine, fraţilor, că omul nu poate trăi fără parale şi dacă Dumnezeu nu se milostiveşte să-ţi dea, atunci trebuie să te rogi de dracu ca să-ţi ajute să le găseşti. Tocmai aceasta am făcut şi eu; era un neguţător în Slatina, care avea obicei să cumpere la scule şi la pietre scumpe, astfel că strînsese o mulţime de la cea mai mare parte din locuitorii de acolo. Să vă spui drept, îi cam pusesem gînid rău de multă vreme, dar cît am avut parale nu socotisem de cuviinţă să-l jefuiesc. îndată ce văzui că nu-mi mai rămăsese în buzunar deeît vreo cîţiva sfănţişori, începui a mirosi casa acelui neguţător sau mai bine a-i ridica planul inginereşte. Casa era cu fiare la fereşte şi împrejmuită cu uluci înalte, dar vechi şi putrede; uşile îmi păreau cam şubrede şi în casă jiu se afla deeît neguţătorul, nevasta lui, un rîndaş şi o femeie care era şi bucătăreasă şi slujnică. Vedeţi dar, că aveam a face cu doi bărbaţi şi două muieri. Cu toate acestea, singur nu mă puteam duce, căci dacă mă bizuiam să-i culc pe toţi la pămînt, oricum putea să se deştepte vecinii şi în urmă poliţia să puie gheara pe mine. Am avut obicei de cînd eram mic să-mi fac treburile cu meşteşug mare. îmi trebuia dar în întreprinderea aceasta ca să am un om cu mine care să pîndească şi să-mi dea de veste dacă s-ar întîmpla să fiu descoperit. Pusesem ochii pe un băieţan-dru, care avea începuturi bune de hoţie şi care viind într-o zi la mine, îmi furase într-o clipeală de ochi o basma din buzunar şi o tabachere de tutun după masă, astfel că nu am putut prinde de veste deeît tîrziu de tot. Eu nu numai că nu m-am supărat de aceasta, ba încă am prins attta dragoste pentru acel băiat că l-am sărutat îndată ce l-am văzut şi l-am împrietenit cu mine aşa de mult încît bietu băieţel nici nu se mai dezlipea de nenea Borhinuţă, aşa îmi zicea el. In zuia cînd aveam de gînd să fac călcarea, chemai pe băiat şi îl întrebai dacă voieşte să o facem împreună. Dracu de pici priimi bucuros, ba încă simţi o plăcere cum nu avusese în via-ţa-i pentru această trebuşoară. Apoi ştiţi, fraţilor, că Dumnezeu cînd face pe om îi scrie pe frunte: ca ăla să fie cîrciumar, ălălalt cizmar, altul pungaş, şi de ce se măreşte, de aceea îl trage aţa la ce-i este scris. Asemenea şi băiatul meu căruia îi zicea Vlăduţă.

— Dar spune odată, cum ai făcut călcarea? interumpse un omorîtor. Te-ai apucat să îndrugi la şerte-mărgărite.

— Ho, ho, spurcatule, strigă Borhină cu o voce îngrozitoare. Avem destul timp ca să venim la călcare. Vezi măi al dracului hoţ ce este afurisi tu de tutunarî... îi place să asculte numai la jafuri şi la omoruri!... Dar eăutînd bine, are dreptate diavolu de tutunar, şi vă mărturisesc că şi eu sunt ca dînsul.

— Haide, haide, urmează,repetă tutunaru.

— Iac-aeu, zise Borhină. Şi cum vă spuneam, dragii mei tovarăşi: vorbesc cu Vlăduţă şi noaptea tîrziu, cînd dormeau lemnele şi pietrele, apuc spre casa chiaburului. Cînd ajung aproape, las pe băiat la poartă ca să. dea la tîrcoale de colo pînă colo împrejurul casei şi să-mi dea de ştire cînd va mirosi vreun ghiorîan de ai stăpînirei, cu toate că nu prea-mi era teamă nici de ăştia căci îi îndulcisem şi pe dînşii de multe ori, ba încă, ce este drept, li sunt foarte recunoscător fiindcă printr-înşii am scăpat în două rînduri. Am fost norocos şi aceasta se întâmplă cam rar. Aşadar, după ce las pe băiat, îmi fac cruce, zic Doamne ajută! şi sar peste uluci ca o pisică. Mai întîi, trag cu urechea şi mă uit într-o odăiţă lipită de cuhnie unde era lumină de candelă şi perdelele ridicate, şi văz pe rîndaş dormind pe sforăite cu slujnica în braţe. Mă încredinţai dintr-aceasta că neguţătorul era singur în casă cu nevasta lui şi prin urmare izbînda o aveam sigură. Mă apropii pe vîrful degetelor de uşa sălei, apăs clanţa şi văz că nu merge; afurisita de uşă era închisă. Aveam obicei: să port la mine o mulţime de chei pe care le furasem de la un lăcătuş. încercai mai multe fără ca să fac zgomot pînă brodii pe una care se lovi. Deschiz uşa, intru în sală şi nu ştiam pe unde să apuc căci era întunerec beznă. După ce pipăi pe ziduri, dedei peste o uşă, pusei mina pe clanţă şi o deschisei, înăuntru nu era pui dă om şi băgai de seamă aceasta cînd intrai în odaie căci perdelele erau de tulpan şi se vedea ca afară. Mă uitai în toate părţile în odaie şi văzui un scrin cu o mulţime de ceşti, de pahare, chisele cu dulceaţă, linguriţe şi feluri de drăcii. Scosei cheile din buzunar şi începui a încerca mai multe pînă nemerii pe una de deschisei un sertar; acolo nu găsii mai nimic decît nişte trenţe de rufe şi două boccele. Luai o boccea şi băgai într-însa linguriţile şi vreo patru cutii; după aceasta, deschisei un alt sertar şi găsii o mulţime de cărţii şi o besacta mare; pusei şi besacteaua în boccea, fără să caut a vedea ce este într-însa. Mai deschisei şi al treilea sertar şi al patrulea şi găsii două pungi înţesate cu bani; le regulai şi pe acelea în boccea. Umplusem bocceaua cu tot ce era mai bun şi cînd băgai de seamă că nu mai aveam nimic de punguit, o legai în colţuri şi ieşii în sală. Afurisitul de neguţător se deşteptase şi socotesc că auzise ceva căci îl găsii în sală. Fără vorbă multă, las bocceaua jos, pui mîna pe dînsul, şi nelăsîn-du-i vreme ca să strige, îl strîng de gît ca pe un pui de găină şi îl culc jos fără să zică pis. După ce-l las, încep a-l pipăi şi găsesc un pistol cu două ţevi lîngă dînsul şi cu cocoşurile ridicate, mă grăbii a lăsa cocoşurile binişor ca să nu se descarce umpluturile şi băgai pistolul în boccea.

— Ei bine, cum s-a întâmplat să nu-l descarce cînd te-a văzut? întrebă tutunarul.

— Ce prost eşti, tutunarule, observă Borhină. Apoi asta este în mintea omului: neguţătorul, mă, era bogat, şi bogaţii sunt cei mai fricoşi. Negreşit că şi dînsul, cînd m-a văzut cît muntele, s-a zăpăcit astfel încît şi-a pierdut cumpătul şi i s-a muiat toate vinele. Eu iar, care nu i-am lăsat vreme să se dezmeticească, m-am repezit ca fulgerul şi l-am sugrumat, ceea ce mi se pare că nu era lucru mare de făcut. Aşadar, după ce mă încredinţai că sufletul neguţătorului pornise spre lumea cealaltă şi că nevasta lui rămăsese singură, deschiz încă o uşă ce se mai vedea în sală şi intru în odaia lor de culcare. Acolo muierea neguţătorului dormea înt-un pat frumos şi zgomotul ce făcui la intrarea mea o deşteptă numai decît şi o făcu să se ridice în sus.

— Cine eşti, strigă ea frecîndu-şi ochii.

— Om bun, răspunsei îndată.

— Cum te cheamă? mai întrebă ea zăpăcită de somn.

— Cum să mă cheme decît cum m-o fi botezat na-şă-mea, drăguţa neichii, îi zisei apropiindu-mă de dînsa şi luînd-o de bărbie, căci în adevăr era curăţică negu-ţătoreasa.

— Fugi d-aci,,nu te cunosc; unde este bărbatul meu? adăogă ea, întorcîndu-se şi uitîndu-se pîn toate părţile.

— Dar ce ai cu bărbatul dumitale? Nu eşti tot cu dînsul în veci de vecie?... Iacă, îl văzui adineaori ieşind pe poartă şi eu venii să-ţi spui că te iubesc de mi se rupe băierile inimei. Şi zieîndu-i acestea, o apucai de mijloc şi o sărutai pe frunte ca pe o cănăriţă.

—.Nu te apropia, nelegiuitule; depărtează-te, fugi de aici căci voi fi silită să strig ajutor.

— Ba să nu strigi, găinuşa neichii, c-apoi ne cer-tăm şi nu e bine. Uite, vezi pistolul ăsta cu două ţevi!... Află că o umplutură se descarcă în mine şi alta în mătă-luţă. Mai bine să fim de treabă.

Neguţătoreasa, cum văzu pistolul, începu să tremure şi ascunzîndu-şi chipul în mîini, nu mai zise nici bleau. Eu, care nu aveam vreme de pierdut, mă repezii ca un balaur,culesei din odaie tot ce găsii mai bun şi ieşii de acolo cu bocceaua ca un om de treabă, apoi pe uşa sălei şi în urmă pe poarta cea mare unde găsii pe Vlăduţă aşteptîndu-mă.

Viu cu dînsul acasă, opresc ctîeva parale de cheltuială şi îngrop toţi banii şi toate lucrurile ce luasem de la neguţător, hotărît a nu le dezgropa decît după ce va trece vreme multă şi după ce se va uita totul; în urmă, să plec la Bucureşti ca să prefac lucrurile în bani şi de aci să o tulesc la sănătoasa unde mă va lumina Sarsailă. Cum am venit acasă, m-am spălat bine pe ochi de negreala de care mă spoisem şi m-am ras ca să nu mă mai cunoască nici dracu a doua zi. Apoi că nici mai rămase îndoială ca să mă mai dovedească cineva. îndată ce se făcu ziuă, tot oraşul află de călcarea acelui neguţător şi oamenii poliţiei sfîrîiau. pin toate părţile. Pe de o parte, rîndaşul şi slujnica fură arestaţi, socotind că şi dînşii au fost învoiţi cu jefuitorul şi că au luat parte ca gazdă de hoţi; iar pe de altă parte, se strînse la poliţie o mulţime de oameni bănuiţi, între carii mă prenumărară şi pe mine afurisiţii. Neguţătoreasa era la poliţie şi se aducea dinaintea ei toţi bănuiţii cîte unul-unul ca să vază dacă cunoştea pe cineva dintre dînşii. Cînd îmi veni rîndul şi mie, mă dusei înaintea neguţătoresei care începu să mă privească cu o curiozitate nespusă. Se vede că mă cam mirosise îndrăcită căci, pe loc ce mă văzu, se întoarse către poliţai şi îi zise:

— Domnule poliţai, tîJharul care a omorît pe bărba-tă-meu şi care ne-a jefuit era aşa de nalt ca şi acest om, dar fizionomia lui era mai neagră şi purta barbă.

— Ce spui, doamna mea?... zise poliţaiul începînd a mă privi şi dînsul. Acesta să fie?... şi crez în adevăr, căci barba nu e de mirare ca să o fi ras astăzi şi fizionomia să şi-o fi negrit cînd a făcut călcarea.

Văzui bine că dacă nu eram cu desăvîrşire descoperit, cel puţin eram pe jumătate. Cu toate acestea ca vulpe bătrînă, ce eram, şi ferindu-mă totdauna de asemenea împrejurări, avusesem grijă să vorbesc supţire cu neguţătoreasa şi să-mi schimb glasul şi poci zice că aceasta fu singura mea scăpare. Iată ce le răspunsei cu glasul meu curat:

— Cocoană priveşte-mă bine şi vezi să nu te înşeli şi să bagi în foc un om nevinovat care în viaţă-i n-a omorît nici măcar un pui de găină. Eu încă astă-noapte, vai de sufletul meu, mă durea inima de socoteam că m-a prins holera, căci această boală afurisită a început să cam secere la lume. Abia mi-am văzut de păcatele mele şi uite, cît mă vedeţi de voinic, dacă nu aveam puţin rachiu în casă ca să beau să-mi anine durerea, era să dau până astăzi ortul popii. Aşa, cocoană, adu-ţi aminte bine şi în-credinţîndu-te va fi încă de datoria dumitale ca să arăţi pe hoţ stăpânirei ca să-şi priimească pedeapsa.

După ce vorbii astfel, neguţătoreasa mă ipai privi încă şi zise poliţaiului:

— Nu este de mirare ca să mă fi înşşjat, şi nu crez să fie acesta, căci glasul tîlharului era mai pioale, iar nu gros ca al lui.

— Atunci pleacă, îmi zise poliţaiul, şi să vie un altul, porunci el unui epistat.

Astfel, fraţilor, ieşii afară şi scăpai scurt şi nevătămat. Vlăduţă mă aştepta acasă şi, îndată ce mă văzu în-torcîndu-mă, bietul băiat începu să sară de bucurie.

Am mai şezut în Slatina după aceasta încă vreo douăzeci zile şi fiindcă nu mai aveam ce face acolo, hotărîi să plec în Bucureşti: cerui pe Vlăduţă de la părinţi ca să mă însoţească şi să-l pui să înveţe carte, şi după ce mi-l încredinţă fără osteneală multă, căci nu prea îl iubeau, unde le făcuse multe bazaconii, într-o ziulică prea de dimineaţă cumpărai o mîrţoagă de cal şi după ce înşirai banii şi sculele într-un chimir şi pe fundul desagilor, ieşii din oraş cu bilet de drum în regulă iscălit de însuşi poliţaiul şi apucarăm pe drumul Bucureştilor. Umblarăm mai toată ziua, şi seara poposirăm într-o pădure unde mai întîi îmbucarăm ceva şi în urmă ne culcarăm. în sfîrşit a doua zi, tîrziu, intrarăm în Bucureşti unde, ajungînd, deterăm drumul calului în voia întîm-plărei şi ne aşezarăm! la un han. Cînd mă văzui aşezat, cel dintîi lucru ce făcui fu de a mă duce pe la mai mulţi zarafi de prefăcui argintul ce aveam în aur. îmi mai rămăsese afurisitele de scule şi voiam să le prefac şi pe dînsele în bani. Mă duc la un giuvaergiu cu o brăţară de aur şi eu pietre de briliante şi-l rugai să o cumpere, şi ce este drept luai un preţ bun pe dînsa. Mai lăsai să treacă cîteva zile şi mă dusei la un alt giuvaergiu cu o pereche de cercei tot de aur şi cu briliante, şi cu două inele. Acolo găsii pe un om care, îndată ce Ie văzu şi se încredinţă că sunt de vînzare, îmi dete un preţ mai bun decît giuvaergiul şi mă rugă să-l aştept în prăvălie pînă se va duce acasă ca să aducă parale. Eu primii propunerea ce-mi făcu şi muşteriul plecă. După o jumătate de ceas mă pomenesc cu dînsul şi cu doi dorobanţi de ai poliţiei că mă înhaţă. Eu chip strigai, mă smucii, zisei dorobanţilor să mă lase în pace, dar degeaba căci ei păreau a fi surzi, şi a trebuit cu voie, fără voie să-i urmez la poliţie unde mă arestară. Acolo fusei înfăţişat la aga, lingă care se afla şi afurisitul de muşteriu şi mă întrebă de unde am sculele. Eu răspunsei că le-am găsit pe pod şi muşteriul arătă că le-am furat de la vară-sa din Slatina şi că am omorît pe bărbatul ei. Vă puteţi închipui, dragii mei, cît de mare fu mirarea mea cînd văzui că aveam a face cu vărul neguţătoresei. Cu toate acestea, cum am inima mare şi nu mă prea pălesc de orice fel de întîmplare, mai îndrugai eu agii verzi şi uscate, dar nu-mi se trecu palavrele. Fusei dat în judecată, neguţătoreasa fu chemată de la Slatina, veni la înfăţişare, îşi recunoscu sculele şi eu stăruii într-o tagă. Diavolu de Vlăduţă îndată ce a văzut că nu viu două zile de-a rîndul şi, auzind negreşit că sunt la umbră, a fugit cu tot ce aveam şi nu-i mai ştiu de căpătîi nici pînă astăzi. Apoi nenorocirile se ţinură lanţ, căci îndată ce venii aici în temniţă, mă căutară pînă la piele şi banii ce găsiră asupră-mi mi-i înhăţară şi se împărţiră între... nu mai ştiu cine, şi aveau toată dreptatea căci aşa aş fi făcut şi eu în locul lor şi asemenea chHipiruri nu le prea cad în mînă totdauna. Gînd mă văzui închis ca într-o colivie şi cu hoţia dată pe faţă, începui a căuta mijloacele de scăpare. După ce mă gîndii cîtăva vreme, găsii un plan minunat şi, unindu-mă cu toţi osîndiţii din această despărţire, începurăm a săpa noaptea subt pat ca să facem o gaură care să răspunză pe subt temelie la uliţă şi să ieşim unul cîte unul. După ce lucrarăm cîteva nopţi de-a-rîndul, isprăvirăm gaura, dar nu puteam ieşi lesne căci erau o mulţime de santinele care se preumblau de colo pînă colo, în tot lungul zidului. în sfîrşit, dete Dumnezeu de începu într-o noapte să plouă cu băşici şi fiind sigur că santinelele trebuia să se adăpostească în gherete, ieşii eu întîi, după ce-mi înfăşurai lanţurile cu nişte cîrpe ca să nu zdrăngănească, şi după mine unul cîte unul. Dar afurisitele de santinele prinseră de veste şi se luară în goana noastră împreună cu toţi dorobanţii temniţei. Ei ajunseră şi înhăţară pe mai mulţi, eu însă avui noroc de scăpai ca printr-o minune şi, înfundîndu-mă pe maidanul Icoanei, făcui ce putui ca să sfărâm lanţurile de la picioare şi după multă osteneală izbutind le aruncai într-o groapă. Mă sculasem în sus şi mă hotă-rîsem să plec, cînd, uitîndu-mă împrejur, văz doi dorobanţi înaintea mea că mă privesc galeş şi cu mîinile în şolduri. Eu credeam că scăpasem şi cînd colo oamenii' stăpînirei mă ţineau în gheare. Ce să fac? Ca să mă lupt cu dînşii, nu era ¡cu putinţă, căci nu aveam nici o armă şi ei ghiorlânii aveau puşti cu spăngi. Văzui bine că trebuia să mă supui sau altfel era să mă cotonogească şi pe drum şi în temniţă. Iar, ca să fug, nu făceam nici o procopseală, căci ei nu aveau decît să tragă cocoşul de la puşcă şi să mă culce cu un glonţ. Vedeţi dar, fraţilor, că trebui să mă supui căci după altele toate apoi nu aveam cel puţin un sfanţ ea să-i cinstesc.

— Ce mai faci, vere Borhină? mă întrebă unul din dorobanţi.

— Ce să mai fac, vere dorobanţule, îi răspunsei, decît că sunteţi nişte mehengi mari şi că m-aţi prins cu ocaua mică. Drept să vă spui cînd ar şti stăpînirea eît vă plăteşte pielea, v-ar plăti mai mult decît îngrijitorul care nu este bun de nimic şi care nu ştiu unde dracu vîră zaraflîcu care-l face din hrana arestanţilor şi din tot ce ei aduc la temniţă.

— Iţi foarte mulţumesc de laudă, îmi zise dorobanţul, dar ia spune-mi, mă întrebă el, ce ai aruncat colo în groapă?

— Auz?... vrei să zici de afurisitele acelea de lanţuri?... răspunsei îndată: apoi oe să mai fac cu ele căci acum sunt sfărîmate; mi-ţi pune altele noi cînd vom fi la temniţă.

— Atunci ia-le în mînă şi urmează-ne, mai zise el cu un ton poruncitor şi aspru.

Nu mai vorbii nimic şi pe cînd mă plecasem ca să iau lanţurile, mă pomenii cu unul înaintea piea cu puşca în mînă şi cu celălalt la spatele meu cu spanga întinsă. Le înţelesei pe loc planul şi începui să umblu soldăţeşte după cel de al doileâ. Astfel, dragii mei, venii cu cinste pînă la temniţă, unde ajungînd mă băgară în cazarma dorobanţilor ca să stau acolo pînă la ziuă, căci temniţa era închisă de mult. Îngrijitorul află de prinderea mea dar nu mă chemă în acea noapte căci era tîrziu şi îmi păstra sîmbetile pentru a doua zi de dimineaţă. Eu mă culcai în rînd cu dorobanţii, mă făcui că adormii şi începui a sufla greu şi a mă uita cu coada ochiului la dorobanţul de jurnă. Pe cînd nu se mai auzea decît sforăiturile dorobanţilor şi ale mele, văzui că intră efreiteru, se apropiă de dorobanţul de jurnă şi îi şopti la ureche „nasture“. Cînd auzii lozinca, trecu prin mine ca un fior rece de bucurie şi începui să sforăi şi mai tare. După trecere de un ceas, mă pomenii cu dorobanţul de jurnă că începe să picoteze şi în puţine minute adormi aşa de greu încît sforăia mai tare decît toţi. Atunci, eu nu pierz vremea, mă scol binişor, mă dezbrac de hainele mele şi mă îmbrac cu ale unui dorobanţ; după aceea, ies îndată din cazarmă şi ajungînd la poartă fusei oprit de santinelă care strigă cît putu: „Cine e?“ Eu răspunsei: „Nasture“ şi mă lasă să trec. Scăpasem de santinelă şi tocmai o croisem la sănătoasa; dar am fost un om ne-norocos, căci se vede că dorobanţul de jurnă se deşteptase cînd auzise pe santinelă strigînd şi văzînd că nu mai sunt acolo, sculă pe mai mulţi tovarăşi, se luară în goana mea şi mă prinseră tocmai cînd îmi era lumea mai dragă. Mă aduseră înapoi şi mi se sfîşie sufletul cînd mă văzui iar în cazarmă. De astă dată mă legară cot la cot şi de mîini şi de picioare şi puseră o santinelă să mă păzească numai pe mine singur. Ce să mai fac alt decît să mă hotărăsc la tot!... ştiam bine că nu mă aşteptau dulceţuri şi prăjituri! A doua zi, priimii o sută de nuiele pe spinare şi vreo cincisprezece palme de la îngrijitor. Nu a voit ariciu să mă ajute şi pace. îmi puseră lanţuri de picioare, mîinile în butuc şi douăzeci şi patru de ceasuri la gherlă; le răbdai pe toate şi bogdaproste că am fost sănătos. Pentru prinderea mea şi a celorlalţi tovarăşi ai mei a luat îngrijitorul o sută galbeni gratificaţie în loc să o ia dorobanţii carii ne-au prins, şi drept să vă spui, îmi era necaz lucru mare cînd am1 văzut că soldatul ieşise viteaz la război şi că căpitanul luase răsplata; dar aşa este lumea, mă, şi cînd s-ar schimba, mie unuia mi-ar părea rău!

Iată băieţi, istoria călcărei ce am făcut neguţătorului de la Slatina şi cu toată dibăcia mea am fost dovedit şi osîndit la ocnă pe viaţă de două instănţii judecătoreşti. Acum rămâne să lumineze Dumnezeu pe judecătorii de la înalta Curte ca să-mi uşureze osînda!

Cînd Borhină termină istoria călcărei ce făcuse, toţi îşi exprimară mirarea şi se făcu zgomot prin scularea după la locurile lor.

— Acum să deschidem seanţa, strigă tutunarul. Este tîrziu şi avem trei pricini de hotărît. Tăcere, domnilor hoţi; aşezaţi-vă în linişte.

— Avem patru pricini de hotărît, iar nu trei, strigă un alt bandit. Nu ştiţi că a venit între noi şi cojocarul Sălcianu?

— Că bine zici, observă Ion Borhină, prezidentul hoţilor. Ia hăis încoaci, vere cojocarule; ce mi te-ai vîrît în colţ de pare că eşti o mireasă? Ce aşa devreme ţi s-a făcut somn, ori poate nu-ţi plac poveştile noastre unde se vede că eşti un omorîtor cinstit?

Sălcianu era lungit în colţul unde se aşezase, şi Borhină, nepriimind nici un răspuns la întrebările ce-i făcuse, urmă a zice:

— Ia vezi, tutunarule, ce face cojocarul de nu cabu-lipseşte să ne asculte şi să vorbească cu noi; ia vîră-i un ac în cojoacă de-l deşteaptă şi fă-l să înţeleagă cele de cuviinţă.

Tutunarul se apropie de Sălcianu, îl mişcă, îl zguduie, îi strigă la ureche, dar toate le face în van.

— Veniţi încoaci, mă băieţi, strigă el. Cojocarul a adormit ca iepurii cu ochii deschişi şi cu gura căscată, şi dacă nu mă înşel i-a răcit şi vîrful nasului.

Toţi omorîtorii se grăbesc a înconjura pe Sălcianu şi, după ce-l pipăie, Borhină se pronunţă:

— A murit bietul cojocar; se vede că sărmanul om nu era greşit. Daţi-vă la o parte, băieţi; lăsaţi-l să se odihnească în braţele lui Hristos şi puneţi-i o luminare ia cap ca să-l vază mai bine.

Un alt omorîtor, căruia îi rămăsese şi lui o scînteie de umanitate, pune o luminare de seu la capul Sălcia-nului, îi închide ochii, îl leagă pe subt barbă ca să-i în-

chiză şi gura, şi reuneşte pe ceilalţi omorîtori ca să asiste la seanţele celor trei împricinaţi de curînd.

Nenorocitul Sălcianu îndată ce se văzuse închis cu omorîtorii la un loc, îi venise un al doilea atac, dar de astă dată cu îndoită furie. El rămăsese nemişcat astfel că moartea îi învăluise toată fiinţa. Nici un ajutor nu i se dete de nelegiuiţi carii se ocupau a sq învăţa unii pe alţii ce mijloace să întrebuinţeze şi ce minciuni sâ spuie judecătorilor ca să scape de osîndă.

A doua zi de dimineaţă se deschise temniţa de către tistul dorobanţilor şi acesta rămase uimit cînd văzu pe Sălcianu îngheţat şi ţeapăn. Nu mai rămînea îndoială că el murise şi îngrijitorul, fiind anunţat, ordonă să scoată cadaverul afară şi să-i se facă cele cuvenite pentru înmor-mîntare. Stoian nu întîrzie de a veni în acea dimineaţă cu provizii de ale mîncărei precum făcea totdauna. Dar care fu durerea sărmanului băiat cînd găsi pe stăpînul său întins pe masă! El începu a plînge, a se tîngui şt a întreba pe îngrijitor din ce întîmplare i s-a cauzat moartea. I se spuse toată împrejurarea pe care Stoian o ascultă cu lacrămile în ochi.

— Acum, trebuie să-l transportăm acasă la dînsul, zise el; socotesc că moartea desface pe om de toate gre-şalele precum şi de închisoare.

— Aşa este, domnule Stoiane, îi zise îngrijitorul, ll poţi ridica, dar mai-nainte trebuie să am autorizaţia vornicului, fără care nu-l puteţi mişca de aici. Ce să facem legei şi formelor?... bune, rele, trebuie să le păzesc, căci de aceea sunt aici.

Stoian nu mai zise nimic decît întrebă de locuinţa vornicului. îndată ce i se arătă, el ieşi, se puse într-o birjă, plecă la vornic şi ajungînd comunică unui servitor împrejurarea şi-l rugă să grăbească a dobîndi o înscrisă voie de la stăpînul său. Servitorul, care era uman, compătimind de nenorocirea ce se întîmplase familiei cojocarului, intră în camera stăpînului său, căruia ară-tînd cererea lui Stoian, dobîndi îndată autorizaţia către îngrijitor. Servitorul o aduse lui Stoian, acesta îi mulţumi pentru binefacere, luă autorizaţia, şe puse în trăsură şi se întoarse în goana calului la localul temniţei.

Îngrijitorul îndată ce văzu autorizaţia vornicului declară lui Stoian că cadaverul Sălcianului este în dispoziţia lui ca să-l transporte oriunde va voi.

Sărmanul Stoian văzu bine că o asemenea nenorocire nu o putea ţine ascunsă de Elisaveta, de Maria şi de Tincuţa şi că trebuia să ducă cadaverul acasă ca să i se pregătească cele trebuincioase pentru o înmormîntare cuviincioasă. Ajutat de doi dorobanţi, el transportă cadaverul în trăsură, se aşeză lîngă dînsul ca să-l ţie, porni şi după cîteva minute trăsura se opri dinaintea casei lor.

Elisaveta, Maria şi Tincuţa ies îndată ce aud zgomotul trăsurei şi sărmanele femei încep să ţipe şi să-işi smulgă părul cînd văzură pe capul familiei lor întins şi ţeapăn.

— Nu vă speriaţi, mamă Elisaveto, zise Stoian, chir Tudor nu este mort, ci i-a venit adineaori un atac de apoplexie. Am cerut voie să-l aduc acasă ca să-l căutăm, şi am dobîndit-o foarte lesne căci acum este liber, s-a dezvinovăţit.

Stoian zisese acestea ca să nu izbească deodată pe femei prin cuvîntul de moarte. El dă jos pe Sălcianu cu mare anevoinţă dar cu destul curaj şi putere, şi după ce îl depune pe pat, toţi din casă încep să-i frece corpul cu flanele ca printr-aceasta să se dea curs sîngelui. Stoian pe de altă parte se duce să cheme un bărbier şi un preot. Aceştia Vin îndată. Bărbierul dă cu lanţeta în mai multe rînduri şi sînge nu fu cu putinţă ca să iasă.

Cu toate acestea, Săloianu nu murise încă şi dacă rămăsese ca un cadaver, atacul fusese atît de teribil încît îi paralizase tot corpul. De multe fricţioane ce priimise, el deschise ochii şi începu a-şi preumbla privirile împrejurul a tot ce-l înconjura. Cîteva lacrămi începură a-i curge la vederea Elisavetei şi a Măriei mult iubite, şi zărind pe preot lîngă dînsele începu să-l privească cui aviditate, ca cum i-ar fi cerut ceva. Preotul îl înţelese şi-l întrebă:

— Voieşti să te spovedeşti şi să te grijeşti, chir Tudore?

Sălcianu, care nu putea să mişte nici o parte a corpului său, închise oohii pe jumătate, ceea ce arăta printr-aceasta un semn de aprobaţie.

Preotul ieşi din cameră, alergă acasă la dînsul care era prea în apropiere, şi luîndu-şi cărţile şi obiectele necesare, se întoarse îndată. Sălcianu nu espirase încă. El fu confesat şi comuniat ca un bun creştin şi ca printr-o minune îşi dete sufletul îiidată după îndeplinirea acestor formalităţi divine în braţele familiei sale mult iubite.

Elisaveta, Maria, Stoian şi. Tincuţa plîng moartea scumpului lor părinte şi toţi împreună îngrijesc de cele trebuincioase pentru înmormântare. Stoian face toate umbletele, toate tîrguielile, şi cînd totul fu gata, cada-verul Sălcianului fu transportat la Biserica Icoanei şi îngropat în lacrămile iubitei sale familii.

Nici Dăngescu, nici Alexandru, nici Bolboacă nu ştiau încă nimic despre moartea Sălcianului.

Familia acestuia era toată în doliu.

CAPITUL IV

SUPRINDEREA, DISPUTA, NELEGIUIREA

Dăngescu aşteptă a doua zi răspunsul hotărîtor al Măriei,dar aşteptarea sa fu în van căci în această zi se efectua înmormîntarea Sălcianului. El crezu mai întîi că tînăra fată se găsea în neputinţă de a renunţa la amantul său şi că prefera să vază pe tatăl său închis şi nenorocit decît să piarză pe Alexandru. Cu toate acestea el nUHşi pierdu speranţa şi aşteptă pînă seara. Văzînd însă că nici seara ea nu vine, cheamă pe Bolboacă şi-l trimite să vază dacă Alexandru, care lipsea în acel moment, se afla la dînsa, şi în acest caz să vie să-l vestească. Bolboacă pleacă să-i esecute ordinul şi, ajungînd la casa Sălcianului, văzu pe toată familia lui în doliu aşezată pe prispa ce avea faţadă în grădină. închipuindu-şi pentru un minut că Sălcianu poate să fi murit în temniţă, dar neînţelegînd cum o asemenea împrejurare survenise într-un timp aşa de scurt şi fără ca el să fi aflat, se adresă către ura vecin ce se afla la fereastă:

— Domnule, zise el vecinului. Eşti destul de bun ca să-mi spui pentru ce este în doliu familia Sălcianului?

— Cum să nu fie în doliu? răspunse vecinul. Astăzi s-a îngropat nenorocitul cojocar căruia i-a căzut apo-plexie în temniţă.

— Este.cu neputinţă!... murmură Bolboacă.

— Aşa, sărmanul om a murit victimă unei osînde ce suferea pe nedrept şi care a fost cauzată de un vătaf de curte al Dăngescului.

— Să nu crezi aceasta, zise Bolboacă. Ştii că moarte fără bănuială nu se poate. N-a mai avut zile şi de aceea a murit. Dar mă grăbesc; cu plecăciune, domnule; mă iertaţi că v-am deranjat.

Şi Bolboacă se întoarse pe paşii săi la marea surprindere a vecinului.

Ajungînd acasă el spune Dăngescului ceea ce aflase.

— Iată încă o victimă, zise Dăngescu pe gînduri. Acest om a murit tot din pricina noastră.

— A murit fiindcă n-a mai avut zile, cocoane. Nimeni nu i-a dat cu parul în cap.

— Aşa este; în sfîrşit, Dumnezeu să-l ierte. Doream însă ca să nu-l fi iertat înainte de a fi priimit răspunsul Măriei. Acum totul s-a stricat. Nenorocirea morţei cojocarului va mişca pe Alexandru în punctul că se va ataşa şi mai mult de fata lui. Afurisită întâmplare!... de cîtva timp îmi merg treburile foarte rău. Nu mai rămîi la îndoială că Maria va comunica lui Alexandru tot ce s-a petrecut între mine,cu dînsa.

— Cît pentru aceasta, să fii sigur, cocoane. Mai întâi că ea nu v-a dat nici un răspuns, şi al doilea că acum nimic nu o mai poate reţine de a da pe faţă secretul.

— Ce ruşine pentru mine ca să afle Alexandru că tatăl său a jucat un rol atît de înjositor! Cu toate acestea va trebui să sfărâm legămîntul lor cu orice preţ; mă înţelegi tu, Neagule?

— Vă înţeleg şi prea înţeleg, cocoane. Negreşit că trebuie sfărîmat, şi în mîna dumneavoastră stă, căci, în sfîrşit, sunteţi boier cu putere şi în cele din urmă, tată.

— Şi cu toate acestea, nu-mi vine nimic în minte. Nu ştiu ce dracu am că de la o seamă de vreme am început să mă prostesc. Ia vezi tu, Neagule, nu ţi-o veni ţie vreo idee?... am ajuns să am trebuinţă mare de poveţile tale.

— Vi se pare, cocoane, dar o zici aceasta unde am avut fericirea să mă cinsteşti cu încrederea dumitale. Spui şi eu ce mă pricep, rămîne însă ca dumneata să vezi dacă mă pricep bine sau mă pricep rău.

— Lasă vorbele de prisos la o parte, Neagule, şi spune-mi ce trebuie să fac în împrejurarea de faţă?

— Părerea mea o am în cap încă de cînd s-a deschis vorba.

— Comunică-mi-o să vedem dacă este bună şi dacă o poci încuviinţa.

— Pare că-mi spuneai, cocoane, că ai avut o înţelegere cu cîomnu Alexandru pentru însurătoare şi că v-ar fi refuzat?

— Aşa este; ţi-am spus.

— Şi că la întrebarea ce i-aţi adresat că ce veţi face întîmplîndu-se să dovediţi vreun amor înjositor care-! opreşte de a se însura, v-a făgăduit că în acest caz se va supune orbeşte la orice-i veţi zice?

— Mi-a făgăduit aceasta.

— Atunci este boală cu leac, precum bine vezi, cocoane. Domnu Alexandru trebuie să se ducă în toate serile ca să vază pe fata cojocarului. Nu aveţi decît să-l surprindeţi, ceea ce este foarte lesne, şi să-i impuneţi însurătoarea proiectată.

— La aceasta m-am gîndit şi eu, Neagule. Dar cine te încredinţează că el nu va lua drept pretext ca să mă refuze, că Maria este o femeie întreţinută sau mai bine una din cele publice ce frecuentează fără ca să aibă nici o afecţie pentru dînsa?

— Aveţi dreptate; dar dumneata trebuie să fii mai fin; cînd îi vei surprinde, să nu laşi lucrurile încurcate ci să faci a se descurca în faţa amîndurora. Sunt sigur că domnu Alexandru nu va zice că Maria este o femeie publică sau o întreţinută, ci va declara că ea este onestă, îndată ce veţi priimi un asemenea răspuns, este totul ce se cere.

— în adevăr, este bună povaţa ta, Neagule, şi o adopt cu toată încrederea. Acum însă nu o poci pune în lucrare căci nu este timpul. Să lăsăm să treacă vreo cîteva zile pînă va începe să se uite moartea Sălcianului şi tu, atunci, să pîndeşti cînd Alexandru se v duce noaptea la Maria şi să vii să-mi dai de ştire ca să-i surprinz.

— Voi face privegherea la timp şi sunt sigur că-i veţi surprinde. Despre aceasta am mai vorbit şi în urma întreţinerei ce aţi avut cu fiul dumneavoastră, şi prin urmare planul nu este tocmai nou.

— Se poate, îmi aduc aminte; dacă uitasem, am avut toată dreptatea căci sunt neîncetat frămîntat de atîtea supărări!

După această întreţinere care se sfîrşi aci, Neagu iese din camera stăpînului său şi intră în a sa spre a se putea gîndi în linişte la ceea ce va trebui să facă ca să-şi îndeplinească misia fără a se compromite. -

Să revenim acum şi la Alexandru şi să vedem ce se întîmplă şi cu dînsul.

Ştim că el fusese oarecum concediat de amanta sa la ultima întîlnire ce avusese cu dînsa; ştim asemenea că pe lîngă această nemulţumire se adăogase şi aceea ce rezultase din întreţinerea ce avusese cu tatăl său în urma întîlnirei. Toate acestea mîhnise pe Alexandru aşa de mult încît sărmanul tînăr căzuse într-o melancolie grozavă. El nu ieşise din casă patruzeci şi opt ore, neştiind unde să se ducă şi ce să facă. Şi în acest timp îşi consultase gîndirile fără ca ele să-i fi arătat un drum care să-l conducă la fericire. El nu ştia nimic de moartea Sălcianului, cu atît mai puţin de îngroparea lui. Sufletul său însă era împovărat mai mult decît totdauna şi inima îi era închisă ca niciodată. Diferite gîndiri sinistre îi întunecau mintea. El avea presimţirea că trebuia să se fi întîmplat vreo nenorocire. Măria era singurul obiect care se prezenta neîncetat gîndirei sale şi el începu a crede că amanta sa trebuia să sufere ca şi dînsul. Nemai-putînd sta închis şi avînd trebuinţă de aer, se îmbrăcă îndată ce prinzi şi, ieşind apucă pe strada favorită. Ajun-gînd în faţa camerei amantei sale, bătu la uşă,dar o găsi închisă şi pe nimeni înăuntru. Neputînd înţelege prin ce întîmplare se pustiase locuinţa cojocarului, se adresă la nişte vecini de la carii află că Elisaveta, Maria, Stoian şi

Tincuţa plecase după cortegiul funebru al Sălcianului eare se îngropa la Biserica Icoanei. Această veste neaşteptată produse un efect teribul asupra lui Alexandru. Un fior arzător trecu cu repeziciune în tot corpul său şi fu cuprins de o ameţeală aşa de mare că neapărat ar fi căzut pe pietre dacă nu se rezima de un zid de care se apropiă cu iuţeală.

Cînd fu mai liniştit, îşi rechemă toate simţirile şi, aducîndu-şi aminte de trista veste ce priimise, lacrămile începură a-i curge şiroaie ceea ce contribui mult la uşurarea lui.

„Sărmanul Sălcianu a murit în temniţă, cugetă el, şi aceasta din cauza tatălui meu şi a mizerabilului de Bol-boacă. Nenorocita Elisaveta şi scumpa mea Marja trebuie să fie neconsolate. Dumnezeul meu, pentru ce atîta asprime cu o familie care nu respiră decît onoarea şi blîndeţea!tt

Alexandru voi să plece ca să reunească cortegiul şi să console pe familia nenorocitului cojocar, dar se gîndi că prezenţa lui nu numai că nu şi-ar fi avut locul, ba încă ar fi fost privită poate cu nemulţumire. Găsi dar de cuviinţă a căuta să se distreze, să depărteze mulţimea supărările ce-l năpădise şi totdeodată să nu calce în casa familiei Sălcianului decît după zece sau cincisprezece zile. în această intenţie el se duce pe la amici, se preumblă cu dînşii pîn locuri publice, încearcă să se distreze, dar negăsindu-şi mulţumirea în nimic, vine la muma sa pe care nu o văzuse de trei zile. El rămîne cu dînsa pînă noaptea prea tîrziu conversînd cu dînsa despre diferite nemulţumiri ce resimţea deopotrivă din partea brutalului Dăngescu. Cînd pendula suna o oră după miezul nopţei, Alexandru îşi luă noapte bună de la Elena care îl sărută în mai multe rînduri rugîndu-l să vie mai adesea pe la dînsa. După ce promise mumei sale că o va vizita de cîte ori va avea timp liber, tînărul Dăngescu pleacă de la dînsa şi ieşind din curte apucă spre uliţa Sălcianului. El se opreşte cînd se apropie de casa favorită şi începe a o privi pîn toate părţile. Camera amantei sale, deşi tîrziu, era încă luminată şi cu perdelele ridicate. El zări pe Maria aşezată între muma sa şi Tincuţa toate triste şi în doliu. în cameră se aflau încă două ve-cine care neapărat rămăsese cu dînsele ca să le console. Inima lui Alexandru se strînse la vederea hainelor negre de care era acoperită amanta sa şi care corespundea cu întristarea ce se desina pe toată fizionomia ei. El rămase nemişcat şi în aceeaşi poziţie o oră întreagă fără să-şi schimbe privirile de deasupra Măriei. In fine luminările se stinse şi el se dispuse a reintra să se culce.

Mai multe zile trec fără ca Alexandru să vie pe la Maria; cu toate acestea, el o zărea totdauna noaptea şi aceasta îl satisfăcea oarecum căci o ştia sănătoasă, că curînd sau mai tîrziu o va revedea şi că se va despăgubi de lunga lipsire.

După trecerea celor zece zile, carii pentru Alexandru fusese un secol, se hotărî în fine a se duce la dînsa. El uitase promisia ce dase tatălui său la întreţinerea ce avusese cu dînsul şi, fără să se gîndească că poate să fie privegheat, vine la Maria seara pe la nouă ore după a unsprezecilea zi de la moartea Sălcianului. Maria era singură în camera sa, căci Elisaveta şi Tincuţa se dusese pîn vecinătate. îndată ce tînăra fată văzu pe Alexandru intrînd în cameră, se sculă palpitînd de bucurie.

— Bună seara, Mario, îi zise Alexandru puindu-şi pălăria pe masă.

— Bine ai venit, Alexandre, mulţumi tînăra fată privindu-l cu aviditate.

— Vezi că sunt importun, Mario; m-ai gonit şi eu, cu toate acestea, tot nu am putut să mai rabd şi iată că reviu.

— Nu te-am gonit, Alexandre. Plînge-mă şi nu mă acuza. Dumnezeu ştie cît m-a costat acea din urmă întreţinere ce am avut şi cît am fost de nenorocită cu moartea sărmanului meu tată.

— Şi eu am fost prea mîhnit, Maria mea, de această întîmplare neaşteptată. Dar consolă-te, Mario; curînd sau mai tîrziu trebuia să moară căci era om bătrân şi cam infirm şi afară de aceasta este în legea naturei ca părinţii să moară înaintea copiilor. Dar ai fost sănătoasă, Mario? Nu ţi s-a întîmplat nimic nemulţumitor?

— Am fost bine şi m-am luptat cu curaj, Alexandre; aveam trebuinţă de curaj ca să susţiu pe muma mea care este neconsolată.

— Unde este mama Elisaveta şi Tincuţa?

— S-au dus pin vecinătate ca să mai uite supărările. Eu nu le-am însoţit căci nu găsesc distracţie nicăiri. Am preferat să rămîi singură şi să mă gîndesc în linişte.

— Şi la ce te gîndeai, Mario?

— La dumneata, Alexandre. Doream să te văz; îmi era frică că m-ai uitat.

— Eu să te uit?... Era cu putinţă, Dumnezeul meu!

— De ce să nu fi fost cu putinţă, Alexandre, de vreme ce te rugasem ca să eviţi orice întîlnire cu mine?

— Astăzi mai ai aceeaşi dorinţă?

— Lucrurile au luat o altă turnură. Moartea tatălui meu a sfărîmat o hotărîre care trebuia să-mi cauzeze moartea.

— Mi se. pare că încep a înţelege şi văz că bănuielile mele au fost drepte. Aşa este că tatăl meu a aflat despre noi?

— Nu ştiu bine, Alexandre, zise Maria cu oarecare temere. Dar crez că poate să aibă cunoştinţă de amorul nostru.

— Ce te face să crezi aceasta, Mariuţo?

— Nimic alt decît o presimţire. A!

Maria nu putu vorbi mai mult căci în acel moment uşa se deschise cu repeziciune şi Dăngescu apăru pe prag.

Alexandru şi amanta sa rămîn încremeniţi; ei se scol îndată şi Dăngescu înaintează spre dînşii.

— Ce faci aici, domnule? întreabă Dăngescu privind pe Alexandru cu asprime.

— Eu... am venit să... găsesc... pe cineva.

Şi Alexandru se încurcă astfel încît nu ştiu ce să răspunză.

Maria pusese o mînă pe masă neputîndu-se susţine în picioare şi astfel rezemată ascultă cu capul plecat şi cu privirile aţintate pe parchet.

— Pe cine ai venit să găseşti, domnule? Şi spune-mi unde mă aflu aici?

— Trebuie să ştii, fără îndoială, de vreme ce ai venit. Cu toate acestea află, tată, că te găseşti la o familie onorabilă şi demnă de tot respectul.

— Demnă de respect, pentru dumneata, domnule, iar nu şi pentru mine, şi crez că este o mare înjosire pentru

un membru din familia mea ca să calce într-o casă în care se adăposteşte viciul şi corumpţia.

— Tată, nu arunca insulte în faţa unor oameni slabi carii nu le merit şi carii nu le-au provocat niciodată. Socotesc mai bine că nişte asemenea insulte ar trebui să se aplice nouă sau mai bine mie care m-am introdus într-un loc unde am fost izgonit şi unde cu toate acestea vezi că am revenit.

— Destulă ruşine pentru dumneata, domnule, care-mi porţi numele şi care te vei bucura de toată averea agonisită cu sudoarea frunţei mele.

— Averea o poţi împărţi la streini, dacă vei voi; eu nu am trebuinţă de dînsa.

— Dar numele meu, domnule?

— Numele dumitale îl poţi conserva astfel precum îl ai, şi eu îl voi nobila sau înjosi după conduita mea. Vezi bine că acest titlu se înobilează de om şi prin el însuşi, iar nu se moşteneşte.

— Şi dumneata îl ilustrezi, domnule, sau îl înjoseşti, cînd societatea dumitale, lumea dumitale, este într-o casă de cojocar?

— Aceasta este mulţumirea mea, şi nu ştiu cu ce drept ai venit să mă opreşti de a mă duce unde-mi place. Crez că nu poţi avea pretenţia de a-mi zice: „colo să te duci, dincolo să nu te duci; cutare lucru să faci, cutare lucru să nu faci.“ Asemenea poveţe şi ordine se întrebuinţează cu copiii şi eu, mi se pare, am trecut de vîrsta copilăriei.

— Nu te opresc, domnule, de a face tot ce voieşti, ci te previu că nu voi suferi niciodată ca să înnegreşti numele familiei.

— Şi în ce vezi că-l înnegresc?

— Voind să faci un pas ruşinos care nu-mi convine şi care nu s-ar efectua chiar cu pericolul vieţei mele.

— Ce pas găseşti că fac prin venirea mea aici? Îmi place să frecuentez această casă mai mult decît oricare alta şi iată totul.

— Aşa, cocoane Stamate, zise Maria ridicînd capul la ultimele cuvinte ale amantului său: domnu Alexandru găseşte distracţie în casa noastră şi vine să petreacă ca orice fiu de boier în casa unei familii de rînd.

— Atunci nu mai am nimic a zice, strigă Dăngescu satisfăcut. Dacă fiul meu a găsit o amantă aşa- de gentilă, îi fac complimentul meu şi-l aplaud pentru izbîndă.

— Te înşeli, tată, strigă. Alexandru care cunoscu îndată greşala ce făcuse. Domnişoara Maria nu este amanta mea, ci amata sau mai bine fidanţata mea. Dacă dînsa caută să-şi compromită onoarea ca să mă susţie pe mine şi să satisfacă orgoliul dumitale, eu nu fac asemenea. Maria este un înger de onoare şi de blîndeţă; ea nu poate fi amanta nimărui, ci îţi repet că este fidanţata mea, precum i-am jurat înaintea lui Dumnezeu.

— Ce îndrăzneşti a zice, mişelule?... strigă Dăngescu cu o furie nespusă. Ai pierdut tot respectul ce-mi datorezi, toată buna cuviinţă!... Ieşi afară din această casă sau pe viul Dumnezeu, te voi trata după conduita ta.

La aceste ameninţări ale Dăngescului, Maria scoate un ţipăt şi cade leşinată.

— Domnule, aceasta este prea mult, zise Alexandru cu o căutătură care esprima turbarea. Află că astăzi sunt independent şi liber pe acţiile mele. Dacă conduita mea îţi displace şi găseşti că nu sunt demn de a fi fiul dumitale, nu ai decît să mă dezmoşteneşti şi să-mi ridici titlurile ce mi-ai dat. Nu eşti însă în drept a veni să, insulţi pe această nenorocită copilă căreia i-ai răpit un tată iubit printr-o osîndire ce urma să se aplice adevăratului culpabil. Te previu dar la rîndul meu că nu-ţi mai sunt fiu şi prin urmare că orice insulte nu le mai poci îndura de la nimeni.

— Mizerabile! mă ameninţi?... te voi aduce la rezon.

Şi zicînd acestea, Dăngescu iese urlînd ca un tigru,

iar Alexandru rămîind singur se grăbeşte a da ajutor Măriei ca să o dezmeticească din leşinul în care căzuse.

Tînăra fată îşi venise în sine cînd Elisaveta şi Tin-cuţa,care se înturnau din vecinătate, intru în casă.

Alexandru şi Maria nu le comunică nimic din oribila scenă ce se petrecuse, ci începură a se întreţine de subiecte fără nici un şir aproape o oră şi jumătate. Pendula suna unsprezere ore cînd se auzi huruitura unei trăsuri ce se opreşte; la portiţă. Toţi se scol să vază ce este, dar pînă a nu apuca să iasă, casa fusese înconjurată de gendarmi şi Alexandru ridicat la marea surprindere şi la nedescriptibila dezolaţie a Măriei.

Alexandru este esilat.

Elena Dăngeasca nu ştia nimic din toate acestea. Absenţa din casa bărbatului ei îi scutise mîhnirea de a fi prezentă la atîtea evenimente ce se petrecuse într-un mic interval, şi care, la delicata ei constituiţie, i-ar fi scurtat viaţa pe jumătate. Mirarea sa fu mare cînd după trecere de patru zile văzu că Alexandru nu venise să o viziteze. Presupunînd că poate să fie bolnav, trimise să se informeze de dînsul şi află că fiul său lipsea de mai multe zile fără altă desluşire şi fără să ştie nimeni unde plecase. Sărmana mamă care-şi iubea copilul cu tandreţă devenise tristă şi gînditoare şi simţea în sufletul său o durere ce o consuma pe nesimţite, neştiind la ce să atribuie indiferenta conduită a fiului său.

Intr-o seară pe la zece ore, o femeie vine să-i anunţe că Anton, servitorul lui Alexandru, doreşte să-i vorbească despre stăpînul său.

— Să intre îndată, strigă Elena, sculîndu-se din locul unde se afla ca să se aşeze pe un fotoliu.

Anton, servitorul lui Alexandru, care era brun şi cam de vîrsta stăpînului său, nu întîrziă de a intra în camera Elenei. Aceasta simţi o mare uşurare văzîndu-l şi îl întrebă îndată:

— Ce ai să-mi spui, Antoane? Unde este Alexandru?

— Tocmai de coconaşu venisem să vă vorbesc, co-coniţă. Ieri am ieşit din casa dumneavoastră, şi fiindcă am iubit pe stăpînul meu şi că poate nu ştiţi încă nimic din cîte s-au întîmplat în lipsa dumitale, am venit să-mi îndeplinesc cea din urmă datorie de o slugă credincioasă.

— Vorbeşte Antoane; am nerăbdare să aflu tot ce s-a întîmplat în lipsa mea.

— Să vedeţi, coconiţă: de o lună de cînd am intrat la coconaşu, nu am avut fericirea să mă bucur de încrederea dumnealui, căci mă întrebuinţa prea puţin şi nu mă trimitea cu slujbă mat nicăiri. Poate se temea de mine, unde eram în curtea coconului mare, sau de alt-ceva, nu poci să ştiu; cu toate acestea, fiindcă-l iubeam, m-am silit să văz de ce era totdauna trist şi pe unde se ducea. Din cîte am înţeles, dumnealui iubeşte pe o fată de cojocar care este frumoasă ca un înger şi se vede că coconu mare a aflat de aceasta căci mai cealaltă ieri l-a prins acolo, l-a certat şi după ce a ieşit, s-a dus la stăpînire să ceară să-l pedepsească. Stăpînirea, după cererea coconului mare, a trimis o cărucioară de poştă cu trei dorobanţi la casa cojocarului de unde a ridicat pe coconu Alexandru ca să-l ducă, Dumnezeu ştie unde.

— Ce-mi spui, Antoane? strigă Elena ridicîndu-se deodată şi începînd a plînge. Alexandrul meu luat de dorobanţi şi dus în cărucior de poştă?... De unde ai aflat tu aceasta?

— Am aflat, coconiţă, de la domnişoara Tincuţa, vara fetei cojocarului.

— Şi ce-ţi mai spunea acea fată? întrebă Elena ri-dicîndu-se după fotoliu şi începînd să se preumble cu paşi iuţi căci tot sîngele ei ardea ca într-un foc.

— Domnişoara Tincuţa nu mi-a spus nimic căci vara sa era cam bolnavă şi nu voia să o lase un minut singură, dar mătuşa ei zicea că vătaful dumneavoastră de curte omorîse în odaie la dînsul pe fata unui croitor şi că coconu mare trecuse pe bărbatul său de vinovat şi că-l închisese în temniţă, unde a şi murit acum două săptămîni.

— Dumnezeul meu, este cu putinţă!... Atîtea nelegiuiri!... Dar le voi afla pe toate şi voi şti unde a trimis pe Alexandrul meu, pe bunul meu copil! Antoane, te rog să mai vii pe aici, te voi răsplăti, băiete, pentru îndatorirea ce mi-ai făcut.

— Iţi sărut mîna, coconiţă; am fost destul de răsplătit, căci coconaşu îmi plătise simbria pe trei luni înainte şi am venit să v-o înapoiez.

— Păstreză pentru tine totul, nu eşti dator nimic. Dar nu uita să mai vii pe la mine căci poate să am trebuinţă de tine.

— Voi veni, coconiţă; numai te rog să nu afle coconu mare că v-am spus eu ceva; poate la necazul dumnealui să mă bage şi pe mine în puşcărie şi să-mi putrezească oasele pe acolo.

— Fii pe pace, Antoane, nu avea grijă. Bine de voi putea să-ţi fac, iar nu rău!

Anton iese şi Elena se îmbracă cu iuţeală, se suie într-0 trăsură de birjă, ce ordonase să i se Îiducă, şi porneşte spre casa bărbatului său. Acesta era singur şi ca întotdeauna se întreţinea cu Bolboacă, cînd se pomeni cu Elena că intră neanunţată Jn camera sa.

Dăngescu o priveşte cu destulă mirare şi Bolboacă iese îndată.

— Ce minune, doamnă, te aduce pe la mine?... Credeam că mă uitaseşi?

— Aceasta şi fac, domnule, şi crez că peste puţin voi reuşi să te şterg cu desăvîrşire din locul ce ocupai odinioară.

— Prea bine faci, doamnă; sunt încă încîntat de conduita dumitale, căci cu aceasta m-am ocupat şi eu, şi dacă nu mă înşel am reuşit înaintea dumitale.

— O ştiu aceasta, domnule, dar nu am venit să vorbesc cu dumneata de simţiminte, ci să te întreb unde ai trimis pe Alexandru în cărucior de poştă şi escortat de gendarmi?

— Aceasta nu te importă pe dumneata, doamnă, răspunse Dăngescu cu indiferenţă. Mi se pare să sunt liber, în cualitatea mea de tată, să fac tot ce voi voi cu fiul meu fără ca să dau socoteală la nimeni.

— Dar acest fiu este şi al meu; el este singura fericire ce mi-a rămas în lume; l-am crescut în pîntecile mele, l-am scăldat în lacrămile mele!... sunt mumă, domnule, şi eşti dator să răspunzi unei mume ce ai făcut cu fiul său?

— Nu voi să mă ameţeşti mult, căci cu dumneata, prevăz că nu o poci scoate la căpătîi. Iată ce este: Alexandru se amorezase de o fată de cojocar şi voia ca în zilele acestea să o ia de soţie.

— Calomnii!

— Ai îngăduială, mă rog. Iţi arăt curatul adevăr pe care l-am aflat prin mine însumi şi din gura lui chiar. Cînd am auzit că voieşte să facă un asemenea pas care era să dezonoreze familia, am voit să-l întîmpin prin mijloace indirecte, dar neputînd reuşi i-am surprins cînd erau împreună. Domnul, fiul meu, însă, în loc să se umilească, mi-a declarat în faţă cu cea mai mare nepăsare că acea fată de cojocar îi era fidenţată şi ce e mai de însemnat este că insolentul îşi pierduse respectul în punctul că a avut nesocotinţa să. mă şi ameninţe. Ce ai fi făcut, doamnă, în locul meu?... L-ai fi sărutat şi îmbrăţişat, sau l-ai fi pedepsit după cum merita?

— Domnule, cunosc destul pe Alexandru şi blîndul lui caracter şi mai bine încă pe al dumitale; şi nu poţi tăgădui că eşti un brutal pe cît timp m-ai făcut să-mi năpustesc casa la o vîrstă înaintată şi să jenez pe rudele mele. Nu este dar de mirare ca prin reaua dumitale conduită să fi scos pe Alexandru din toate răbdările. Mai întîi, dumneata nu erai în drept să te amesteci în intrigile amoroase ale fiului meu, cu atît mai puţin să intri într-un loc necunoscut şi să insulţi oamenii în casele lor.

— Eleno, măsoară-ţi cuvintele. Ştii că morala şi observaţiile dumitale nu le priimesc. Caracterul meu, oricum ar fi, este bun pentru că este al meu, şi ca să-l schimb pentru gustul dumitale, nu aş face-o niciodată. Te invit dar să mă laşi în pace. Văz cu clizgust că iar ai venit să-mi turburi creierii şi ca să rotunjim scurt, află că domnu, fiul dumitale, este esilat la o monastire de unde nu va ieşi decît numai cînd îşi va reveni în dreapta judecată. Acum, oricît te-ai sili să mă descînţi, te vestesc că va fi de prisos.

— Nu am cea mai mică mulţumire ca să conversez cu dumneata. Am venit cu intenţia să redai libertatea lui Alexandru, căci i-ai compromis viitorul.

— Să se înveţe minte mişelul de a mai ameninţa pe părintele său. Nu-i dau nici o libertate, şi îţi jur pe Dumnezeu că hotărîrea mea este nestrămutată.

— Ai devenit un tiran, domnule; ai apucat nişte drumuri mîrşave; îţi nenoroceşti copilul, unicul ce ai, omori oameni nevinovaţi pîn temniţe, susţii şi scapi omorîtori. Stamate, nu te gîndeşti că Atotputernicul nu doarme?... Nu socoteşti că sîngele acestor nenorociţi va cere odată răzbunare?...

La aceste imputări, Dăngescu se ridică din locul unde şedea, şi, în furia cea mai mare, se apropie de soţia sa:

— Ce îndrăzneşti să zici, femeie ticăloasă? strigă el cu o voce tunătoare. Ieri, fiul, astăzi, muma vin şi mă insult în faţă. O să vă ia dracu! Mă lepăd şi de unul şi de altul. Să ne despărţim.

— Mîine, dacă voieşti. Doresc încă să scap de un criminal care mi-a scurtat viaţa şi care mi-aduce dezonoare de a fi soţul meu.

— Eleno, taci, căci m-ai scos din răbdări şi te fac să...

Elena se scoală, începe a plînge şi îi zice cu sîngele în cap:

— Blestemat să fii om mizerabil, nelegiuit, omorîtor de oameni!

— Asta este prea mult, strigă Dăngescu cu turbare. Ieşi, nebuno, ieşi curînd.

Şi el apucă de mină pe nenorocita sa soţie şi o îm-brînceşte spre uşă. Elena cade leşinată şi după cîteva minute începe să verse sînge. Dăngescu, speriat, bate clopoţelul cu repeziciune la al cărui sunet mai mulţi servitori intru în cameră.

— Aduceţi curînd un doctor şi din rudele noastre care şed mai în apropiere, strigă el cu o rătăcire vizibilă. Mişcaţi iute şi să vie slujnicile să îngrijească de nevasta mea.

Servitorii ies să-i esecute ordinile şi Dăngescu, împreună cu două servitoare ce intrară în cameră, ridică pe Elena de jos, o transportă în pat şi încep să-i dea ajutorul ce se pricepură.

După un cuart de oră doi medici intru în cameră şi încep să privească pe Elena care devenise palidă ca o moartă şi care era încă leşinată.

— Din ce i-a provenit această vărsare de sînge? întrebă unul din medici. A mai fost bolnavă?

— Nu a mai fost, domnule doctor, răspunse Dăngescu. Dar a fost coprinsă de o mîhnire grozavă şi, după ce a leşinat, a început deodată să verse sînge.

— Curios lucru! observă medicul. Este prea bolnavă; cu toate acestea poate să scape şi, fiindcă suntem în vară, nu ar strica să o trimiţi la muntele Pente-leu pentru două luni ca să, respire un aer curat şi să facă cură de zer.

— Voi face tot ce prescrieţi, domnule doctor. Numai vă rog să depuneţi toate silinţele ca să o scăpaţi şi veţi fi mulţumiţi de mine.

— Fiţi sigur că vom. face tot ce ne va lumina arta ca să o aducem în stare bună.

Medicii reîncep a observa pe bolnavă şi, după esa-minarea ce-i fac, prescriu o ordonanţă şi modul tratamentului.

Un servitor este trimis la farmacie pentru cumpărarea medicamentelor şi pînă la aducerea lor, unul dintre medici scoase o sticluţă din buzunar, o destupă şi o apropie de nasul Elenei. Tarele miros al spirtului ce se afla în sticluţă făcu pe bolnavă să strănute şi să se dezmeticească, dar Elena era aşa de slabă încît abia putu să deschiză ochii pe jumătate şi să-i preumble împrejurul ei.

Medicii plec cînd văd că prezenţa lor nu mai era necesară şi rudele începură să vie una după alta astfel că într-o jumătate de oră camera era plină.

Cînd Elena fu în stare să vorbească, comunică rudelor mîhnirea ce resimţea prin esilarea lui Alexandru fără însă să se plîngă de maltratările şi de brutalitatea soţului său. Rudele fac imputări Dăngescului şi acesta se justifică cum poate, nelipsind de a arăta că fiul său îl ameninţase şi că-şi pierduse respectul pentru că nu-l lăsase să ia de soţie pe o fată de cojocar. Trebuinţa însă ceru ca să promiţă la toţi că va reda libertatea lui Alexandru, şi, ca să liniştească pe Elena, se angajă a pleca însuşi să-l aducă de la monastirea unde-l esilase.

Elena rămase mulţumită pe această promisie a soţului său. Vărsarea ei de sînge încetase prin ajutorul medicamentelor ce luă.

Zece zile trecură pînă să fie în stare a se ridica din pat şi după ce se simţi mai bine începu să-şi facă pregătirile necesarii pentru ducerea sa la muntele Penteleu.

Dăngescu, care era destul de fin, menajă pe Elena şi se purtă cu dînsa aşa de bine încît blînda femeie rămase mulţumită şi nu-i mai făcu nici o imputare. înainte de a porni, ea reînnoi rugăciunea de a libera pe Alexandru, şi Dăngescu o încredinţă că îndată după plecarea ei se va duce să-l aducă şi că vor veni împreună ia munte ca să o vază şi să rămîie acolo două săptămîni.

Cînd lucrurile fură astfel aranjate, Elena îşi luă adio de la rude, de la soţul său şi de la toate cunoştinţele, şi plecă într-o dimineaţă pe la revărsatul zorilor însoţită de un servitor şi de două femei.

Dăngescu rămase dar singur şi prin urmare liber a se gîndi la ceea ce trebuia să facă în nişte împrejurări atît de delicate. Cum însă el se obicinuise a consulta pe vătaful său de curte, care găsea totdeauna planuri bune, nu lipsi de a-l chema şi de astă dată.

Bolboaeă, care de la intrarea Elenei în casă se făcuse invizibil, respiră mai liber după plecarea ei şi veni la stăpînul său îndată ce fu chemat de dînsul.

— Dar ce draeu te-ai făcut, Neagule? îl întrebă Dăngescu. Este un secol de cînd nu te-am văzut.

— Am fost tot acasă, cocoane, şi dacă nu m-aţi văzut, pricina este că nu m-aţi chemat.

— Am scăpat de Elena; s-a dus la Penteleu.

— Ştiu aceasta.

— Şi i-am făgăduit să aduc însumi pe Alexandru.

— Sunteţi stăpîn, cocoane, să faceţi tot ce veţi voi.

— Aşa este, dar nu ştiu dacă am făcut bine sau rău.

— Dacă socotiţi că aţi făcut bine, apoi bine aţi făcut, cocoane.

— N-am făcut bine, Neagule, dar eram silit să urmez astfel. Cu toate acestea trebuie să ne gîndim bine în împrejurările de faţă. Elena a vărsat sînge din pricina mea şi nu,s-a plîns la nimeni. Vezi bine că trebuie să-mi îndeplinesc făgăduiala şi să iert pe Alexandru. Dorinţa mea însă ar fi ca la întoarcerea lui să nu mai aibă legământ cu fata cojocarului.

— Voieşti să o trimitem pe lumea cealaltă, cocoane?

— Hain!... ce zici? întrebă Dăngescu care nu auzise bine. Pare că găsişi cu cale să o...

— Nu am găsit nimic cu cale, cocoane, dar am voit să vă arăt că alt mijloc nu poate fi pentru sfărîmarea acestui Îegămînt.

— Nu este de mirare să aibi dreptate, dar aş dori să nu mai săvîrşim omor, căci s-a făcut două pînă acum. Ia vezi, nu găseşti tU vreun alt plan?

— Ba găsesc, cocoane, numai să căutăm.

— Aide, scofeleşte în memoria ta infernală căci eu drept să-ţi spui nu mă taie capul cît te taie pe tine.

— Voieşti să glumeşti, cocoane, sau poate să rîzi de mine? '

— Nu am plăcere nici de rîs, nici de glume, Nea-gule. Din contra, ţiu mult ca să se pedepsească acea fată de cojocar după cum merită, căci din pricina ei am avut atîtea supărări.

— Negreşit că trebuie muştruluită, şi părerea mea este ca să-şi piarză onoarea la care se preface către domnu Alexandru că ţine aşa de mult. Odată pierdută, singură va căuta să fugă şi să-şi piarză urma.

— Bravo, Neagule, strigă Dăngescu cu un aer satisfăcut. Ai fi bun de prezident într-un cabinet. Planurile tale sunt unice. Mă unesc dar cu părerea ta. Dar cum vom face ca să reuşim fără a ne compromite?

— Aici este ceva cam greu, cocoane. Sunt sigur că nu vom găsi o femeie ca moaşa şi o fată simplă ca Fru-sina. Maria trebuie să fie fină şi să se teamă de dumneata. Iar ca să o minţă cineva şi să o scoaţă din casă, crez că nu se va înşela lesne. Ar fi bine să o chemi iarăşi dumneata prin cîteva rînduri scrise cu multă blîndeţe făgăduindu-i ce pe apă nu curge. Venind la dumneata, să o tratezi bine, să-i arăţi că pentru dragostea fiului dumitale consimţi ca să o ia de soţie şi altele asemenea. După aceasta, îi vom da dulceaţă cu puţin opium şi odată ameţită...

— înţeleg, înţeleg..., zise Dăngescu. Şi această idee nu este tocmai rea, dar îmi pare cam anevoie de ese-cutat, şi prevăz că va fi cu neputinţă ca să nu mă compromit.

— Altă idee nu-mi mai vine în minte, cocoane, căci aceasta este cea mai bună şi -cea mai sigură de izbîndă. Cu toate acestea, gîndiţi-vă bine şi faceţi cum marea înţelepciune a dumneavoastră vă va povăţui.

— Este prea adevărat, zise Dăngescu distrat fără ca să fi auzit ultimile cuvinte ale confidentului său. Odată ameţită, nu va şti nimic, se va deştepta la acelaşi loc, va crede că i-a venit leşin, şi în sfîrşit întîmple-se orice, trebuie să-mi răzbun cu orice preţ şi să stric acest legămînt care mă preocupă zi şi noapte.

Şi fără a mai aştepta sau a se mai gîndi, Dăngescu ia cîrtie şi scrie Măriei într-un mod astfel ca scrierea să nu semene cu a sa proprie cînd biletul ar cădea în vreo mină streină.

Iată ce scrise nelegiuitul sărmanei copile:

,,Măriuţo. Am fost prea nedrept şi prea barbar către dumneata şi către fiul meu. Astăzi mi-am recunoscut greşala, şi fiindcă, mai-nainte de toate sunt tată şi-mi iubesc copilul, ştiind că şi dumneata eşti aşa de înţeleaptă cit şi frumoasă, mă văz silit să fac ceea ce nu voiam în zilele trecute. Dacă ai plăcere să vii ca să ne întreţinem despre multe pînă la întoarcerea fiului meu, eşti liberă, fiica mea. Te voi priimi totdeauna cu mulţumire.44

După ce termină, Dăngescu strînse biletul şi dîndu-l lui Bolboacă, îi zise:

— Iată biletul către Maria; ia-l, Neagule, şi încre-dinţează-l unui servitor să i-l ducă.

— Prea bine, cocoane, răspunse Bolboacă luînd biletul.

— Nu uita să zici ca să ceară răspuns, pentru că voi să ştiu dacă vine sau nu.

— Negreşit că va cere răspuns, căci răspunsul este totul.

Bolboacă iese de la stăpînul său şi însărcinează pe un rîndaş să ducă biletul Măriei. Rîndaşul, după ce se încunoştiinţă bine despre locuinţa ei, plecă îndată şi ajungînd întrebă cine era domnişoara Maria Sălcianu.

— Eu sunt, zise tînăra fată înaintînd spre servitor. Ce voieşti?

— V-am adus, coconiţă, un răvăşel din partea coconului Stamate.

— Adu-l încoaci, zise ea cu iuţeală.

Servitorul dă biletul Măriei şi aceasta începe să-l citească şi să-l recitească. Fizionomia ei se înveseli văzînd frumoasa cuprindere a biletului, şi fără a aştepta să dea vreun răspuns, ea rugă pe servitor să o aştepte ca să meargă împreună.

Tînăra fată care era sinceră şi care nu se putea gîndi la infamia ce se proiectase în contra ei, se îmbracă îndată şi veni însoţită de servitor la tatăl amantului său. Dăngescu o zări pe fereastă şi ieşi îndată să o întîm-pine. Maria, suind scara, se împiedică şi căzu, dar fără să cugete că această cădere era de o urîtă augură, se sculă numaidecît, urcă cele din urmă trepte şi găsi pe Dăngescu în sală.

— Bine ai venit, scumpa mea copilă, zise el vă-zînd-o. Crede că nu te aşteptam şi nici socoteam să vii aşa curînd.

— Mi-aţi scris nişte lucruri atît de frumoase încît m-am grăbit să viu.

— Bine ai făcut, Mario, dar să intrăm în camera mea ca să mai vorbim cîte ceva.

Şi Dăngescu intră în cameră şi Maria după dînsul. El o invită să se aşeze pe un fotoliu şi el se aşeză pe un altul. Cînd amîndoi fură instalaţi, Dăngescu îi zise:

— Trebuie să fii prea mîhnită pe mine,,Mario. Din pricina mea ai avut atîtea nemuţumiri încît nu mă îndoiesc că m-ai privit ca pe un zbir sau ca pe [un] gîde.

— Nu v-am privit nicidecum, precum socotiţi. Este adevărat că am suferit multe, dar o manieră frumoasă şterge tot răul trecut; toate supărările devin fericiri. Şi dumneata, cocoane Stamate, ai ştiut să depărtezi durerea din sufletul meu şi să o înlocuieşti cu o speranţă la care nu mă aşteptam.

— Şi această speranţă va fi o realitate, Mario. Mi-am recunoscut greşala îndată şi după cugetările ce am făcut, m-am hotărî t să o reparez. Mă gîndeam: fiul meu este destul de bogat, destul de nobil; şi-a ales o fată de meseriaş: ce va pierde luînd-o de soţie pe cît timp o iubeşte, o adoră şi dînsa, în loc de nobleţă, de bogăţie, posedă o inimă frumoasă care-i nobilează sufletul şi care va face fericirea soţului său? Dacă a fost o fată de meseriaş, a fost bine crescută şi se poate prezenta într-o societate aleasă fără să roşască şi fără să fie ridicolă. Aşa, Mario, m-am gîndit la toate acestea, şi am hotărît să curonez amorul vostru. Crez că vei fi mulţumită şi că mă vei scuza de brutalităţile mele trecute?

Pentru tot răspunsul, Maria cade în genunchi, ia mîna Dăngescului şi după ce o sărută în mai multe rînduri, îi zise:

— Să fii binecuvîntat, dumneata, care redai viaţa unei creature ce se credea pierdută. Această viaţă va servi numai ca să arate recunoştinţa făcătorului său de bine pînă la ultimul suspin.

— Scoală-te, Mario, zise Dăngescu ridicînd-o şi în-torcîndu-şi privirile. Nu merit poate atîtea mulţumiri, şi...

Uşa se deschide şi Bolboacă se prezentă cu o tavă pe care erau aşezate două farfurii cu dulceaţă şi două pahare cu apă. El vine la Dăngescu şi acesta simţi un fior rece că-i trece în tot corpul. Mustrarea de cuget îl coprinde pentru un moment, dar Bolboacă îl priveşte şi-i arată farfurioara destinată pentru Maria. Aceasta se aşezase la locul său şi aştepta în tăcere şi cu ochii plecaţi.

Dăngescu, care nu avea timp de gîndire, ia farfurioara ce-i arăta Bolboacă şi o prezentează tinerei fete:

— Vino de ia dulceaţă, Mario. Poate ai trebuinţă să te răcoreşti.

Maria se scoală şi vine lîngă Dăngescu. Tînăra fată ia dulceaţă, bea apă şi se întoarce la locul său aşteptînd să rămîie singură cu tatăl amantului său.

Vătaful de curte nu lipsi de a se întoarce pe paşii săi şi de a reintra în camera de unde ieşise. îndată după plecarea lui, Maria începu să simţă o turburare şi o ameţeală carii fură vizibile Dăngescului. în dulceaţă se pusese o prea mică doză de opium şi prin urmare primejdia nu era mare precum se întîmplase cu sărmana Fru-sina.

Maria, care băgă de seamă că va fi coprinsă de un leşin, nu lipsi de a zice Dăngescului cu jumătate vocea:

— Este greu de îndurat fericirea ca şi supărarea. Emoţia mi-a slăbit simţul şi iată că pentru a doua... oară...

Ea nu putu zice mai mult că căzu amorţită pe fotoliul ce ocupa. Dăngescu se repede la dînsa şi vede că doarme de un somn profund. După cîteva minute Bolboacă reapare în cameră.

— Ia-o, îi zise Dăngescu tremurînd, şi nu întîrzia căci nu este timp de pierdut.

Bolboacă nu-l face repeta ordinul; el ia pe Maria pe braţe şi o transportă în altă cameră, unde mizerabilul comite cea mai detestabilă crimă fără cea mai mică mustrare de cuget. După cîteva minute, el o readuce în camera stăpînului său şi o depune.pe acelaşi fotoliu pe care căzuse leşinată.

— Socotesc, cocoane, că de acum înainte toate îngrijirile şi toate supărările dumitale au luat sfîrşit. Socotesc iarăşi că domnu Alexandru va renunţa de a lua de soţie sau de a mai iubi pe o femeie pierdută.

— Atunci să ne curăţăm de dînsa mai curîncl. Fă-o să respire cloroform ca să se dezmeticească şi să plece.

Bolboacă scoate o sticluţă din buzunar şi o pune la nasul Măriei. Aceasta începe să strănute în mai multe rînduri şi se deşteaptă de tăria acestui lichid. Bolboacă iese din cameră îndată ce vede că Maria se dezmeticeşte şi Dăngescu rămîne singur cu dînsa.

— Pentru ce ai leşinat, Mario? o întrebă el cînd o văzu că deschide ochii.

— Unde sunt?... ce mi s-a întîmplat?... întrebă nenorocita fată ameţită şi cu privirile rătăcite.

— Ce, ai uitat că eşti la mine, Mario? zise Dăngescu apropiindu-se de dînsa.

Maria priveşte pe Dăngescu cu băgare de seamă şi, după ce-şi rechemă toată memoria, răspunse cu o voce stinsă:

— A! îmi aduc aminte; mi-a venit leşin de bucurie. Mă iartă, cocoane Stamate, dacă pentru a doua oară mi s-a întîmplat aceasta în casa dumitale.

— Nu este nimic, Mario; asemenea lucruri se în-tîmplă la toată lumea şi prin urmare sunt scuzabile. Şi eu, că sunt bărbat, am fost învins adesea de aceste slăbiciuni omeneşti.

— Dar nu ştiu ce am!... capul îmi este greu, pieptul mi se bate, oasele pare că-mi sunt sfărîmate.

— Nu este nimic, Mario; îţi vor trece toate acestea îndată ce vei ieşi la aer. Du-te, fata mea, şi dacă nu-ţi va fi bine, să te aşezi în pat şi să te repauzezi.

Maria se scoală cu multă ane voinţă şi susţinută de Dăngescu fu condusă de dînsul pînă în curte unde se despărţiră.

Sărmana fată se pune într-o trăsură de birjă ce trecea din întîmplare tocmai clnd ieşise pe poartă, şi după ce se aşeză într-însa, informă pe birjar despre: locuinţa ei unde ajunse peste cîteva minute.

CAPITUL V

ESILIUL

Era cinci ore de dimineaţă. Soarele apăruse de cîteva minute şi razele lui se răsfrângeau pe turnurile unei biserici ocolită de mai multe zidiri ruinate şi antice Natura era toată liniştită şi semăna că înconjură un loc retras şi lipsit de o populaţie numeroasă. Sunetul lamentabil a două clopote fu singurul zgomot ce se auzi în acel loc izolat. Acest sunet anunţa rugăciunea de dimineaţă a cîtorva fiinţe care îşi consacrase viaţa pentru a servi pe Dumnezeu departe de toate tentaţiile la care este supusă omenimea. Înţelegem că ne aflăm în-tr-o monastire şi într-una din cele mai frumoase ale României. Această monastire era situată pe o muchie de munte, ocolită,de toate părţile de alţi munţi înalţi. La mijlocul acelei muchii de munte se prezenta o cascadă din care izbucnea o apă aşa de rece cît şi limpede şi care cădea cu repeziciune într-o gîrlă ce şerpuia pe poalele munţilor în tot lungul lor. Şi cine nu cunoaşte admirabila poziţei a monastirei X?... Cine s-a dus să o viziteze fără ca să nu se fi întors încîntat de acele locuri poetice pe care natura le împodobise cu tot ce avea mai sublim!

O fereastă din chiliile aşezate pe muchia de munte era deschisă. Acolo se vedea un om care sta pe gînduri privind munţii în toată întinderea lor. Acel om era Alexandru pe care tatăl său îl trimisese în acel loc ales de esil. Depărtarea de Bucureşti era foarte mare; adăo-gîndu-se la aceasta şi o pază strictă, fuga era imposibilă. Alexandru se afla la monastire de mai multe zile; trei gendarmi îl supravegheau şi îl urmau de aproape ori pe unde se ducea. Ordinile guvernului erau aspre căci Dăngescu se temuse de furia fiului său. Alexandru ajungînd la monastire, nu simţise cea mai mică mulţumire la vederea a tot ce-l înconjura, ci, din contra, natura îi păru posomorită şi munţii îi privi ca pe groaznicele ziduri ale unei temniţe. Tînărul Dăngescu era dezolat; el pierduse pe Maria şi nu ştia ce putea să devie; i se pătase onoarea, reputaţia; era un om pierdut în societate. Ce să facă?... In mai multe rînduri, voi să fugă dar aceasta era cu neputinţă căci gendarmii nu-l pierdeau un minut din vedere. Ca să se strecoare şi să dispară pîn pădurile munţilor îi era teamă să nu fie sfîşiat de urşi sau de lupi fără cel mai mic ajutor, căci nu avea nici arme, şi mai întîi nu ştia pe unde să apuce. Se hotărîse dar a avea răbdare şi a aştepta în tăcere evenimentele. Dar, într-un loc atît de trist, avea trebuinţă de o companie, de un amic cu care să se între-ţie, care să-l console. Trecuse mai multe zile şi nimeni nu venise încă să-l vază. In acea dimineaţă însă după săvîrşirea serviciului divin, un tînăr călugăr intră la dînsul. Alexandru nu-l văzuse încă între ceilalţi.

Acest călugăr, care avea o statură de mijloc şi o talie potrivită, era diaconul monastirei şi se numea Igna-tie. El era prea tînăr şi să fi fost cel mult de douăzeci şi şapte de ani; el avea un păr lung, castaniu, răsucit la spate şi acoperit de un potcapiu de plisă neagră, bine tăiat. Ochii îi erau verzi, plini de vioiciune şi de sinceritate; gura şi nasul potrivite, faţa albă şi prea curată, iar barba şi mustăţile puţin pronunţate. Adăogînd la toate acestea o îmbrăcăminte curată şi un aer vesel, în care nu se întrevedea nici o ipocrizie, ne vom convinge că Alexandru simţi o mulţumire nespusă văzîndu-l că intră în camera ce ocupa.

— Bună dimineaţa, domnul meu, zise călugărul Ig-natie cu un aer de compătimire.

— Cu plecăciune, tată, îi mulţumi Alexandru sculîn-du-se şi prezentîndu-i un scaun.

Diaconul se aşeză îndată zicînd:

— Nu vă deranjez, domnule Dăngescu, cu venirea mea la dumneavoastră?

— Cîtuşi de puţin, părintele meu, răspunse Alexandru cu grabă. Din contra, simţ o mulţumire nespusă că ai avut bunătate a veni să-mi ţii compani#. De cînd sunt aici, nu am văzut pe nimeni la mine. Mă iartă dacă-mi vine a crede că călugării pe aici nu par a fi oameni, ci nişte sălbatici ce fug de lume.

— Ai toată dreptatea, domnule Dăngescu. Dar ce să pretinză cineva de la nişte oameni carii nu cunosc lumea şi societatea, cu atît mai puţin convenienţele ce trebuie să aibă către un strein? Eu am lipsit în oraş mai multe zile şi nu este decît o oră de cînd m-am întors la monastire. Am aflat că sunteţi aici şi m-am grăbit a veni să vă ofer amiciţia mea pe timpul cît veţi avea nemulţumirea de a sta în aceste locuri.

— Şi o priimesc cu plăcere, bunul meu părinte, zise Alexandru strîngînd mîna diaconului. Sunt încă încîntat că am găsit în euvioşia-ta o persoană jună şi cu un aer care-mi convine foarte mult. Sunt sigur că mă vei iubi după ce mă vei cunoaşte mai bine.

— Te stimez şi te iubesc încă de acum, domnule Dăngescu, deşi conştiinţa noastră datează din ziua aceasta. Sunt lipsit de amici şi fericirea mea cea mai mare este cînd găsesc vreunul. Aici se găsesc foarte rar amici, şi din nenorocire nu am putut forma pe nici unul din semenii mei, căci aici toţi călugării sunt streini, pînă şi egumenul.

— Şi poate, părintele meu, că nu eşti nici mulţumit de cariera ce ai îmbrăţişat?

— Nu ştiu ce să răspunz la aceasta, domnule Dăngescu, decît că dacă astăzi mă aflu acoperit de această rasă, este că m-am pomenit cu dînsa din frageta-mi copilărie. Nu am părinţi, nu am rude, nu am amici; nu am nimic în lume. Născut de nu ştiu cine, am fost az-vîrlit pe drumuri, luat şi adăpostit de întîmplare. Am deschis ochii, ca să zic aşa, în această monastire la vîrsta de zece ani. Carte nu ştiam, dar am învăţat neîncetat, şi din lectura diferitelor scrieri ce din norocire am găsit pe aici, am început a cugeta şi a mă lumina de ceea ce este lumea. Atunci am început să simţ şi lipsa familiei mele şi am blestemat pe acei oameni carii mi-au dat viaţa şi carii nu au ştiut să mi-o conserve. Victima vreunei crime, iată-mă redus a-i suferi şi consecinţele. Sunt puţini oameni, domnule Dăngescu, carii să sufere ca mine!

— Nu zice aceasta, părintele meu. Te înşeli şi prea mult încă. Sunt alţii mult niai nenorociţi decît cuvioşia-ta. Eu te crez fericit pe lingă mine. Cuvioşia-ta ai nemulţumirea de a fi fără părinţi, fără rude şi fără amici,.dar eu, care am de toate, mă văz depărtat de dînşii şi esilat de tatăl meu la această monastire. Ce vei zice, părinte, aflînd că sunt dintr-o familie mare, avută, voiajat pin ţări streine, cu poziţia cea mai strălucită în societate, cu specialitatea cea mai bănoasă şi obicinuit a-mi îndeplini toate plăcerile pînă la cele mai mici caprini uri!... şi din mijlocul atîtor bunuri să mă văz deodată smuls, înconjurat de trei gendarmi şi adus pînă aci în cărucior de poştă; spune-mi, părintele meu, poate fi o nenorocire mai mare decît aceasta?

— In adevăr, suferinţele dumitale sunt destul de grele, zise diaconul plecînd capul. Dacă binevoieşti a-mi ierta indiscreţia, poci cunoaşte, domnule Dăngescu, ce lucru a ocazionat esiliul dumitale?

— De ce nu, părintele meu? Nu am comis vreo crimă ca să o ţiu secretă şi să roşesc mărturisind-o: singura mea greşală, dacă aceasta poate fi o greşală, este că am iubit şi iubesc pe o fată de meseriaş care este un Înger de virtute şi de frumuseţe. I-am promis să o iau de soţie, căci în adevăr nu aş putea niciodată să trăiesc fără dînsa; tatăl meu s-a informat de aceasta, m-a surprins în casă cu fata, m-a dojenit şi m-a insultat şi pe mine şi pe dînsa. La aceasta m-am revoltat, i-am răspuns fără moderaţie, şi tatăl meu, mîndru şi aspru, fără să asculte decît furia sa, a alergat la sprijinul guvernului, a cerut în secret esiliul meu, şi pe cînd mă aflam încă cu amanta mea, m-am pomenit fără veste eu gendarmii că mă ridic, mă pun în căruciorul de poştă prin forţă şi mă aduc aci unde mă aflu de două săptă-mîni trecute. Ce s-a întîmplat în urmă nu ştiu nimic. Aştept, părintele meu, fără speranţă, şi aş dori să am răbdare căci îmi trebuie multă.

— Din cele ce-mi spui, domnule Dăngescu, încuviinţez că trebuie să suferi foarte mult. Cu toate acestea să nu vă mîhniţi mai mult decît trebuie. Crede-mă că nu va trece încă o săptămînă, că o să vi se redea libertatea. Dumneata ai rude, ai părinţi, şi cu toată supărarea ce le-ai cauzat, o asemenea supărare nu poate fi durabilă. Ai făcut prea rău să răspunzi tatălui dumi-tale; trebuia să fii moderat, iar nu să-l întăriţi tocmai cînd furia sa era în culme.

— In adevăr, aceasta este singura mea greşală, dar să-mi dai dreptate, părintele meu, căci omul nu este stăpîn pe sine în asemenea momente.

— Ca copil, urma să te supui părintelui dumitale: aceasta este o lege a naturei, domnule Dăngescu. Vezi bine ce urmări triste a avut un moment de iuţeală! Dacă aceasta este toată greşala dumitale, atunci fii sigur că tatăl dumitale se căieşte de ceea ce a făcut. Furtuna a trecut cu desăvîrşire,şi aşteaptă liberarea dumitale din moment în moment, căci nu va întîrzia să sosească.

— Iţi mulţumesc, părintele meu, pentru speranţele ce-mi dai. Ele contribuiesc mult la uşurarea supărărilor mele. Te rog să fim totdauna împreună, să trăim ca fraţii şi, dacă ai plăcere, să te lepezi de călugărie şi să mă însoţeşti în Bucureşti. Mă însărcinez cu viitorul cu-vioşiei-tale.

— Eşti prea bun, domnule Dăngescu, şi vă sunt foarte recunoscător pentru binele ce voiţi să-mi faceţi. Dar sunt silit să vă refuz căci o voce misterioasă mă opreşte de a face un asemenea pas. Este adevărat că parte din călugării din această mănăstire sunt predominaţi de febleţi şi că nu corespund pe cît s-ar cuveni sântei misii la care sunt chemaţi, dar tocmai pentru aceasta şi pentru susţinerea religiei trebuie să se găsească între dînşii oameni cumsecade ca să nu-i lase în abisul în care sunt căzuţi. Vieţuirea mea pe acest pămînt o neconsider şi nu pizmuiesc nicidecum pe a oamenilor fericiţi, nici o rîvnesc, căci neobicinuit cu fericiri, nu s-a deşteptat încă în mine vreo dorinţă pe care să nu o poci birui. Mă las dar în voia soartei şi nu fac alt decît a ruga pe,Dumnezeu ca să ierte gre-şalele părinţilor mei şi să-i fie milă de sufletul meu.

— Te admir, părinte, şi respect frumoasele simţi-minte ale cuvioşiei-tale. Nu mai am curajul a vă propune o vieţuire la care poci lua plăcere numai eu şi alţii ca mine. Eşti prea fericit că nimic din vanităţile lumei nu te tentează şi că nu ai apücat să guşti din veninul lor, căci altfel ca om, supus febleţelor, ai fi căzut fără îndoială.

— Şi mai rău decât mulţi alţii poate. Este prea adevărat, domnule Dăngescu. Sunt dar hotărî t a-mi termina zilele cu onoare şi cu demnitate într-o monastire, însă nu aci, fiindcă nu-mi place, ci într-o monastire română unde am şi pus la cale să mă strămut. Aştept numai încuviinţarea episcopului ce sper că va sosi în curînd.

— Şi prea bine vei face, părintele meu.

— Am şi nevoie, domnule Dăngescu, căci în aceste locuri nici viaţa nu-mi este în siguranţă. Acum două luni s-a omorît un nenorocit ecliziarh care trecea într-o noapte pîn pădurea aceea, ce se vede dinaintea noastră, pe eînd se ducea la schituleţul situat pe acel vârf de munte.

— Ce spui, părintele meu! zise Alexandru uimit.

— Aşa, domnule Dăngescu; acest omor s-a comis, în adevăr; nu ştiu cine sunt asasinii, dar vorbe şi bănuieli sunt destule.

— Te rog, părintele meu, fii aşa de bun de mă întreţine despre aceasta.

— Cu plăcere, domnule Dăngescu. Iată cum decurge împrejurarea omorului. Sunt mai mulţi ani de cînd un călugăr, Partenie ecliziarhul, era rînduit îngrijitor al schitului din faţă de către egumenul acestei monastiri. Acest Partenie era foarte bătrân şi, din economiile ce făcuse, strînsese mai multe sute galbeni pe carii îi îngropase într-un loc oarecare dimprejurul schitului. Paracliserul monastirei împreună cu portarul, carii aveau cunoştinţă de aceasta, se asociará ca să jefuiască pe acel Partenie, şi căutară a dovedi unde ascunsese banii. Dar toate silinţele lor rămase nefructuoase căci după mai multe luni de pîndă nu putură să descopere nimic. Ne-maivoind să aştepte şi lacomi de a poseda acei bani, hotărîră să-l pîndească noaptea în pădure cînd va trece de la monastire la schit, precum făcea adesea bătrînul, şi, prinzîndu-l noaptea singur şi fără ajutor, să-l ameninţe şi să-l tortureze pînă le va mărturii unde sunt îngropaţi banii. Planul era destul de infernal şi prin urmare destul de sigur ca să se esecute cu siguranţă mîrşavul lor proiect. Dar este cunoscut că oamenii trăiţi în monastire sunt fricoşi şi că le place să prinză şarpele cu mina altuia. (Ei ochise pe un ţigan servitor al mo-nastirei, care avea aplecări spre rele şi cugetară că acesta era omul ce le trebuia şi care ar fi în stare să se espuie la tot. In această intenţie, ei se adresară către servitorul ţigan, îi comunică proiectul şi dobîndiră îndată consim-ţămîntul lui, care le promise a fi gata şi în picioare ori-cînd va fi chemat. Portarul şi paracliserul rămase mulţumiţi pe acest răspuns şi nu aşteptau deeît timpul favorabil ca să esecute mîrşevia proiectată. Ocazia nu le lipsi mizerabililor: bătrînul Partenie rămăsese odată în monastire pînă la o oră înaintată a nopţei, şi ei, împreună cu ţiganul, voind să profite de această ocazie, mai cu seamă că era tîrziu şi întuneric de nu se vedea la doi paşi, ieşiră pe furiş din monastire, apucară pîn nişte locuri unde erau siguri că nu vor.întîlni pe nimeni, şi, ajungînd în păduricea de pe muchia muntelui, se puseră la pîndă lingă drumul care conducea la schit. Bătrînul Partenie nu întîrzie de a veni; zgomotul paşilor săi auzi de departe prin călcarea frunzelor uscate căzute după arbori, şi tîlharii, fără a pierde timpul, îl ocoliră din toate părţile şi-l puseră la mijloc. Paracliserul îl întrebă cu o voce schimbată unde a îngropat banii. Bătrînul călugăr, care nu se aştepta la aceasta, rămase uimit, începu să tremure şi răspunse cu o voce tremu-rîndă:

— Nu am bani îngropaţi, oameni buni. Şi de unde voiţi să am eu bogăţie, cînd Dumnezeu mă ştie cum trăiesc de astăzi pînă mîine?

— Spune, hoţule, că nu scapi, strigă paracliserul apucînd pe bătrînul Partenie de gît şi lovindu-l în cap cu pumnul.

— Nu am bani, săracul de mine; nu mă chinuiţi degeaba, căci sunt om bătrîn şi vă trăsneşte sfîntul Ni-

codin. Nu mă faceţi să vă blestem căci se alege praful de voi.

— Ba se alege de tine, iezuitule, strigă paracliserul luîndu-l de păr şi dîndu-i mai multe lovituri cu atita putere, încît nenorocitul Partenie căzu ameţit.

— Vai! săracul de mine, strigă el zvîrcolindu-se. Nu mă chinuiţi că nu v-am stricat nimic şi ar fi păcat de Dumnezeu ca să omorîţi pe un om bun şi nevinovat

— Aş... că de astea nu se trec la noi, strigă portarul strîngîndu-l de mină cu putere. Şi dacă nu spui de voie, te fac eu să vorbeşti de nevoie.

Şi zicînd acestea, tîlharul îl lasă de mină, scoate un cuţit din buzunar şi începe să-l înţepe în mai multe locuri ale corpului. Partenie voi să scoaţă ţipetele cele mai grozave de durere şi să strige ajutor, dar paracliserul îi puse mîna la gură, îi astupă vocea şi îi zise:

— Ai de gînd să ne spui unde ai îngropat banii sau te ciocîrtim numaidecît şi te lăsăm aici de te mă n în că cîinii şi lupii?

Bătrînul se îngrozi de aceste ameninţări, dar se vede că-i era milă de bani, căci el mai avu un ultim recurs la tagă:

— Ce să fac eu cil banii?... zise el. Sunt un biet bătrîn neputincios, de-abia mă tîrăsc pe picioare şi-mi aştept ceasul“ din zi în zi. Dacă sunteţi creştini, nu vă glhdiţi că, după caznele ce m-aţi făcut să sufăr, v-aş fi mărturisit numaidecît? Ce aţi înţeles şi ce veţi cîştiga omorîndu-mă, decît să vă încărcaţi cu un păcat de moarte care nu vi se va ierta niciodată de Dumnezeul care vă vede?

— Ei, văz eu că nu înţelegi de vorbă bună şi singur vei fi de vină dacă-ţi scoţ un ochi.

Şi paracliserul aduce cuţitul la ochiul drept şi se dispune a face operaţia, cînd Partenie, băgînd de seamă că era să rămîie fără ochi şi că era în primejdie de a pierde şi pe celălalt, strigă îndată:

— Opreşte-te, nu mă nenorociţi; sunt gata să vă mărturisesc totul.

— Dacă este aşa, nu-ţi mai facem nimic, zise paracliserul retrăgând cuţitul.

— Este adevărat că am strîns în viaţa mea cîteva părăluţe, murmură bătrînul Partenie cu o voce stinsă, dar le păstram ca să le las schitului după ţjioartea mea şi să mi se caute şi sufletul cu.dînsele. Văz însă că nu;am avut parte să-mi îndeplinesc scopul şi că trebuie să pierz într-un ceas tot ce am agonisit în şasezeci ani. Ei bine am... dar...

— Spune, că te omorîm..., strigă paracliserul. Unde ai îngropat banii?... asta cerem de la tine şi te lăsăm în pace, sau de nu spui, nu mai avem răbdare să te aşteptăm, ci te omorîm ca pe un cîine.

— Vă spui, vă spui, se grăbi a zice bătrînul Partenie îngrozit. Numai lăsaţi-mi şi mie pe jumătate ca să rămîie schitului şi pentru sufletul meu.

— Iţi lăsăm pe jumătate, numai mărturiseşte îndată.

— li am îngropaţi în scorbora bradului celui gros de lingă groapa de la spatele schitului, zise bătrînul. Duceţi-mă acolo să vă arăt.

— Ba vei rămînea aici, strigă paracliserul. Nu mi-ai spus că eşti priceput, tată Partenie? Vrei să te vezi lingă schit, să strigi ajutor şi noi în loc să luăm banii să o croim de-a fuga?

— Ba nu m-am gîndit la aceasta cîtuşi de puţin, ci v.-am spus curatul adevăr.

— Vom vedea îndată dacă ai mărturisit adevărul, zise portarul. Cunosc bradul şi scorbora lui, mă duc să mă încredinţez. Aşteptaţi-mă aici.

La această propunere, care fu încuviinţată de ceilalţi tîlhari, portarul pleacă şi se întoarce peste o jumătate oră cu o pungă de piele plină cu galbeni. Bătrînul Partenie scoase o oftare cînd văzu că bănişorii săi, strînşi para cu para, deveniră într-un moment prada acelor nelegiuiţi.

— în acea pungă sunt opt sute galbeni, zise el; mi-aţi făgăduit că nu mi-i luaţi pe toţi. Daţi-mi-i dar pe jumătate.

— Da, da, îţi vom da, tată bărbosule. Găteşte numai o dăsagă mare ca să-i priimeşti, zise servitorul ţigan cu ironie.

Paracliserul se apropie de portar şi, după ce schimbă cîteva cuvinte cu dînsul, veni spre ţigan şi îi şopti ceva la ureche; după aceea se apropie de bătrînul călugăr:

— Ei, tată Partenie.; acum să ne aşezăm ca fraţii, să numărăm, toţi banii şi să ţi-i dăm pe jumătate.

— Cum veţi voi, zise Partenie tremurînd de frică.

— /Aide, mă, vin’ încoaci cu punga căci nu avem vreme de pierdut.

Portarul se apropie, desface punga şi începe să numere banii. Cînd toţi fură cu privirile aţintate pe galbeni, ţiganul se apropie pe nesimţite de Partenie şi-l loveşte eu toporul cu aata cruzime încît despică în două capul sărmanului bătrîn care rămîne în loc fără mişcare şi fără ca să poată scoate o singură tînguire.

După aceasta, tîlharii îşi împart banii frăţeşte, şi se întorc la monastire fără ca să fi fost văzuţi, nici auziţi de nimeni.

A doua zi, cadaverul bătrînului Partenie fu văzut de nişte ţărani carii se duceau la schit. Egumenul şi autorităţile administrative fură încunoştiinţate. Se făcu anchetă la faţa locului dar nu se putură dovedi omorî-torii, sau mai bine, deşi se bănuiră, se făcu lucrurile tăcute, căci o asemenea crimă ar fi compromis multă lume.

— S-au petrecut nişte lucruri oribile pe aici, părintele meu, zise Alexandru cînd diaconul termină istoria omorului. Dar prin ce întîmplare cunoşti împrejurarea omorului aşa precum s-a petrecut?

— Să vă spui, domnule Dăngescu. Ştiţi că păcatul se descoperă curînd sau mai tîrziu: ţiganul servitor a murit de un an trecut şi în ultimile lui momente a mărturisit totul confesorului său, care, se zice, că s-ar fi destăinuit către preoteasa sa, aceasta către un om, amantul ei, şi aşa mai încolo.

Şi zicînd acestea, diaconul se scoală ca.să iasă.

— Dar ce, pleci aşa curînd de la mine, părintele meu?

— Da, domnule Dăngescu, căci am să vorbesc ceva cu egumenul.

— Atunci nu te reţiu; te rog numai să mă iubeşti şi să mă vizitezi adesea.

— Cu toate mulţumirea mea. La revedere, domnule Dăngescu.

— La revedere, părintele meu.

Diaconul iese şi Alexandru se pune iarăfî la fereastă ca să privească munţii şi să se gîndească la Maria şi la nenorocirile lor.

CAPITUL VI

O VIZITĂ

Să lăsăm monastirea în care intrarăm ca să vedem ce făcea Alexandru şi să ne înturnăm în Bucureşti ca să asistăm la cele ce se petrecu în urma esiliului.

Dăngescu nu fixase încă ziua plecărei sale. Crima ce săvîrşise prin pierderea Măriei îl preocupa în punctul că singura sa gîndire era pironită numai la dînsa şi la cele ce s-ar întîmpla în urmă. Bolboacă îl încuraja neîncetat, dar nu avea destule argumente ca să-i răspîn-dească frica ca într-o zi Alexandru, descoperind infamia lor ar fi capabil să comită lucruri mari. Hotărîrea dar era anevoie de luat şi a trebuit ca o întîmplare estraor-dinară să dea împrejurărilor trecute un curs neaşteptat.

Intr-o dimineaţă, pe la unsprezece ore, un servitor intră în camera Dăngescului şi-i anunţă că o caretă intrase în curte. Dăngescu se ui tăi pe fereastă şi, după ce văzu cine era în caretă, strigă îndată către servitor:

— Du-te în grabă de priimeşte pe acel boier la capul scărei şi invită-l în salon.

Servitorul iese şi Dăngescu se îmbracă cu o haină neagră ca să priimească cu toată cuviinţa pe cel ce se vede că-i făcea onoare mare ca să-i viziteze.

„Ce caută la mine logofătul Dreptăţei? cugetă el. Negreşit că a aflat ceva despre trecutul meu, sau poate a venit ca să-l împrumut cu bani. în sfîrşit, voi vedea... Atîta prevăz numai că ne jumulit nu scap.44

Personagiul care venise la Dăngescu se numea domnu Gomiceanu şi ocupa, precum văzurăm, foncţia (le mini-

stru al Justiţiei. El era în vîrstă de şasezeci ani aproape,, cu stare, cu influenţă şi de familie mare. Statura sa era de mijloc şi lipsa de înălţime i se suplinea printr-o grosime puţin comună. Părul îi era cărunt, fizionomia ne-însemnătoare şi prin urmare nu avea nimic pe dînsa ca să se distingă dintr-a unui om ordinar.

Acest personagiu fu introdus în salon de servitorul însărcinat cu priimirea lui, şi cînd intră pe uşă, nu lipsi de a-l întreba:

— Dar ce, stăpînul tău nu este gata?

— Nu se îmbrăcase încă; dar poftiţi, coconaşule căci va veni îndată.

— Ba sunt gata, strigă Dăngescu care auzise ultimile cuvinte şi care în acest moment ieşea din camera sa. Cu toată plecăciunea, cocoane Dumitrache, adăogă el fă-cîndu-i un compliment plin de respect.

— Cu plecăciune, cocoane Stamate, îi mulţumi ministrul Justiţiei.

Amîndoi intru în salon, se aşed pe cîte un fotoliu şir după cîteva minute de tăcere, Gorniceanu zise:

— Este o zi minunată cea de astăzi şi îmi pare rău că sunt reţinut de foncţie, căci altfel aş fi petrecut-o afară. Cum de nu te-ai dus pe la vreo moşie a dumitaler cocoane Stamate?

— Am fost reţinut în Bucureşti de o mulţime de treburi, cocoane Dumitrache. Aceasta este pricina care m-a făcut să-mi neglijez interesele şi să fiu lipsit de mulţumirea de a respira un aer curat.

— Tot interesele şi iar interesele ne opresc totdauna de a face ceea ce ne place. Eu unul le-am negligiat cu totul de cînd sunt în foncţie, care foncţie a devenit o povară mare pentru mine. Şi crede-mă, cocoane Stamate, că, dacă ar fi pentru mine, mi-aş da demisia din minutul acesta, dar voi să fac plăcerea măriei-sale lui vodă, care doreşte cu orice preţ să dau un curs bun ramurei judecătoreşti.

— Şi prea bine face măria-sa vodă de nu vă lasă să vă daţi demisia. Sunteţi o persoană nepreţuită în minis-teriul Justiţiei, şi vă mărturisesc că, de nu ai fi dumneata, s-ar alege praful de partea judecătorească şi de dreptăţile oamenilor. Eu unul nu am decît a vă lăuda,

căci, de cînd sunteţi ministru,am cîştigat mai toate procesele ce le aveam pe la tribunale şi pe la curţi.

— Ii ţiu pe toţi în frîu, strigă Gorniceanu mîndru de laudele ce i se făcea. Am hotărît să stîrpesc abuzurile cu desăvîrşire şi să fac schimbări radicale în toate curţile şi în toate tribunalele din ţară.

— Dacă nu mă înşel, aţi mai făcut vreo- şasezeci în zilele trecute?

— Este prea adevărat, dar încă nu am sfîrşit. Am de gînd să curăţ şi să mătur cu sutele. Ce zici de aceasta? Aşa este că sunt activ şi energic?

— Mai încape îndoială. Sunteţi numai de un an la ministeriu şi aţi făcut minuni; aţi lucrat cît altul nu ar fi putut nici în zece ani.

— Ş-apoi unde pui că m-am curăţit de toată datoria care se urca la vreo şasezeci mii galbeni şi mi-am dezrobit toate moşioarele? Ia spune-mi, ce zici?

— Ce să zic alt, cocoane Dumitrache, decît că vă admir capacitatea. Este cunoscut că omul mare este tot mare şi că orice ar zice cineva ar fi de prisos.

— Şi unde mai pui iarăşi, că am mai cumpărat moşia Pîrlita pe nimic, care are aproape la o mie de clăcaşi?

— Nu mă îndoiesc de aceasta. Dumneavoastră, cocoane Dumitrache, sunteţi singura persoană de capacitate în ţara noastră; păcat numai că nu mai sunt şi alţii ca dumneata. Avem lipsă mare de capacităţi.

— Aşa, cocoane Stamate; ai ghicit tocmai, bată-te sănătatea. Mă crezi, frăţioare, că am obosit de tot?... Toată politica ţărei a rămas pe spinarea mea şi uite din pricina aceasta voiesc să-mi dau demisia căci sunt singur şi nu mă poci lupta cu atîtea greutăţi.

— Aveţi dreptate, aveţi toată dreptatea. Dar bine, dumneavoastră vă ocupaţi şi cu politica ţărei? ce face atunci postelnicu?

— Poftim vorbă! postelnicu, frate, este numai o mobilă, nu face nimic; ba face ceva: dă mese, joacă cărţi, toacă la parale şi întreţine toate streienele care vin în Bucureşti. într-o zi, m-am dus la palat şi m-arn certat furcă cu domnitorul; i-am zis curat: Nu mai poci să mă lupt, măria-ta, am obosit de tot; nu mai ştiu unde-mi este capul. Ştii ce mi-a răspuns măria-sa? Habar nu ai?

— In adevăr, nu ştiu nimic, cocoane Dumitrache afară numai dacă veţi avea plăcere să-mi spuneţi.

— Cum de nu ştii şi dumneata? Mă prinde mirarea, căci am spus la o mulţime de lume. Unde trăieşti, cocoane Stamate?

— Unde să trăiesc alt declt în Bucureşti, cocoane Dumitrache; dar uite, nu ştiu nimic.

— Ei bine, dacă nu ştii, să-ţi spun eu: mi-a zis mă-ria-sa cu cea mai mare delicateţă: Să nu faci una da aceasta, arhon logofete, căci dacă-ţi dai demisia, se va încurca toată politica ţărei şi voi fi silit sş mă lepăd şi eu de domnie. Fără dumneata,nu sunt bun de nimic.

— Ce spuneţi, cocoane Dumitrache! Aşa v-a vorbit măria-sa?

— Tocmai aşa, cocoane Stamate; nu am scos, nici nu am adăogat cel puţin o iotă. Uite iubesc pe domnitorul ţărei şi nu voi să-i stric hatîrul pentru lumea toată. Am hotărît să lucrez şi să fiu ministru pînă voi muri ca să nu fie silită măria-sa să se lepede de domnie.

— Şi prea bine veţi face, foarte bine, cocoane Dumitrache. Se cunoaşte că sunteţi un adevărat român şi veţi face fericirea ţărei.

— Negreşit că sunt român, deşi tată-meu se zice că ar fi fost grec şi că ar fi adăogat un „ceanuu la numele său; eu însă nu crez, şi pentru aceasta iubesc pe români.

— Cum bunăoară unii zic şi de mine că sunt de viţă sîrb şi că mă numeam odată Dangovici.

— Aşa e lumea făcută ca să critice. Dar ia spune-mi, cocoane Stamate, unde este Alexandru de nu-l mai văz pe nicăiri?

— Alexandru?... fiul meu?... întrebă Dăngescu confuz şi cu jumătate vocea.

— Da, Alexandru, fiul dumitale; aş dori să-l văz.

— Nu este în Bucureşti; fiul meu a ieşit afară să se preumble.

— A avut dreptate, căci timpul este prea frumos. Cocoana Elenca tot afară este?

— Nevasta mea s-a dus la munte să facă băi şi să ia aer curat.

— Ce, nu este sănătoasă?

— Nu prea este sănătoasă, cocoane Dumitrache. De cîtva timp cam suferă de splină şi de ficat.

— Şi pe mine mi se pare că mă cam ¿lipără splina, unde poate lucrez prea mult!,Şi drept să-ţi spui, aş avea mare trebuinţă ca să fac ceva băi, dar ministeriul nu mă lasă să fac nimic. Cel puţin, de aveam un director bun care să poată să-mi ţie locul î... Apropo, cocoane Stamate, m-am gîndit la Alexandru; ştiu că are studii bune şi aş dori să-l fac director.

— Pe fiul meu director!?... zise Dăngescu surprins şi seulîndu-se deodată ca să se încline cu respect.

— Ce, te prinde mirarea?

— Negreşit, cocoane Dumitrache. Nu pentru că fiul meu nu ar fi în stare să ocupe postul de director, dar fiindcă este prea tînăr şi nu a fost în nici o foncţie pînă acum.

— Să nu te prinză mirarea nicidecum după ce vei afla intenţiile mele şi crez că, comunicîndu-le, le vei priimi cu o plăcere nespusă.

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, cocoane Dumitrache. îmi aduceţi în casă o mulţime de nuvele plăcute.

— Să scurtăm vorba, căci am o mulţime de treburi şi mă grăbesc a mă duce la vodă care trebuie să fie prea neastîmpărat de nevenirea mea. îl fac să mă aştepte prea mult mititelu. Iată despre ce am venit să-ţi vorbesc: ştii, cocoane Stamate, că am un singur copil, numai pe Aristiţâ mea, care este aşa de frumoasă cît şi tînără. Ieri după-prînz, m-am pomenit cu dînsa că intră în camera mea, unde mă trîntisem puţin ca să mă odihnesc, şi mă roagă să-i dau pe Alexandru dumitale de bărbat. Cre-de-mă. că am rămas încremenit la această propunere şi am început să rîz crezînd că era o glumă. Dar Aristiţâ a început să plîngă şi să-mi mărturisească că-l iubeşte şi că nu poate trăi fără dînsul. Cînd băgai de seamă că vorbeşte serios, începui şi eu să mă gîndesc serios şi îi zisei că răspunsul i-l voi da astăzi. Aceasta m-a adus la dumneata ca să-ţi fac propunerea de voieşti să ne în-cuscrim.

— Auzi dacă voiesc!... priimesc încă cu bucurie cocoane Dumitrache. Printr-aceasta îmi faceţi o onoare la care nu mă aşteptam.

— Aşa socotesc că partida nu este de lepădat. Deocamdată îi dau Aristiţii mele de zestre moşia Pîrlita pe care am cumpărat-o de curînd şi Gorniceştii care-mi dau arendă două mii galbeni, afară de o casă cu două etaje pe Podul Mogoşoaiei, o vie în Dealul cel Mare, bez garderobă, scule şi altele.

— Sunt prea destule, cocoane Dumitrache, şi mai mult încă decît trebuie; aceasta este o zestre din cele mai briliante.

— Negreşit că este briliantă, dar, ce e drept, îmi dă mina să înzestrez bine pe unica mea copilă, care va fi şi unica moştenitoare a averei mele întregi, căci numai pe dînsa o am.

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, cocoane Dumitrache. Sunteţi un înger pentru mine şi pentru fiul meu, care se va flata foarte mult cînd va afla că l-aţi ales de ginere.

— Vezi numai să afle cît mai curînd, căci Aristiţa mea este iute şi nu-i place să aştepte.

— îl voi încunoştiinţa îndată, şi mîine, nu mai departe, mă voi duce însumi să-l găsesc.

— Aşa să faci, cocoane Stamate. Spune-i să grăbească să se întoarcă în Bucureşti şi să înceapă să viziteze şi să-şi curteze mireasa, căci peste o lună cel mult vom regula totul şi-i vom cununa.

— Cît pentru aceasta să nu mai rămîneţi la îndoială; este vorba pentru fericirea fiului meu şi el îmi este unic ca şi Aristiţa dumitale.

— Atunci la revedere, căci, precum ţi-am spus, mă grăbesc, zise Gorniceanu sculîndu-se şi dispunîndu-se ca să plece.

— Cu toată plecăciunea, răspunse Dăngescu înclinîn-du-se şi conducînd pe Gorniceanu pînă în capul seărei.

Ministrul pleacă şi Dăngescu în culmea bucuriei se întoarce suind scara cu o uşurinţă care nu era de vîrsta lui. în sală întîlneşte pe Bolboacă şi îi zice îndată ce-l vede:

— Vino după mine, N-eagule. Am să-ţi vorbesc de o bucurie mare.

Şi Dăngescu intră în camera sa. Bolboacă intră după dînsul.

— Ce bucurie aveţi, cocoane? întrebă vătaful de curte. Sunt în nerăbdare ca să aflu.

— Ştii tu cine era boierul acela care plecă acum de

la mine?

— Nu-l cunosc, cocoane, fiindcă nu l-am văzut bine în faţă.

— Este Gorniceanu, logofătul Dreptăţei, care este bogat, nobil şi care are o singură fată frumoasă ca un îngeraş. Ei bine, Neagule, a venit să-mi ceară pe Alexandru ca să-l facă ginere şi director la logofeţia lui. Fetei îi dă o zestre însemnată cum n-a mai dat nimeni în ţara noastră. Dumnezeu să fie lăudat; iată şi pentru mine o bucurie mare care n-a intrat de multă vreme în casa mea.

— în adevăr, este o mare fericire şi o partidă minunată, şi s-ar realiza negreşit dacă aţi dobîndi şi consim-ţămîntul domnului Alexandru.

— Sunt sigur că-l voi dobîndi. Ce, te mai îndoieşti, Neagule?

— Mă cam îndoiesc, cocoane, căci, după cele ce s-au întîmplat, îmi este frică că nu va priimi.

— Iar ai început cu prevestirile tale păcătoase. Ce dracu, Neagule, de te-ai făcut aşa de ursuz?

— Nu sunt ursuz, cocoane, şi dă-mi voie să-ţi spui că te înşeli prea mult.

— Atunci esplică-te ca să mă conving.

— Esplicaţia este scurtă: mă tem prea mult că fata cojocarului va fi înţeles că noi am pierdut-o şi că se va destăinui către domnu Alexandru îndată ce se va întoarce.

— Poftim vorbă!... în veci trebuie să te temi de cîte ceva, Neagule. Sunt sigur că Maria nu are cea mai mică bănuială că i se trage pierderea de la mine. I-am dat nişte făgăduieli aşa de plăcute şi am priimit-o aşa de bine încît nu se poate opri un minut la gîndirea că eu să-i fi făcut acest rău.

— Nu zice aceasta, cocoane: ea trebuie să fi băgat de seamă îndată ce se va fi întors acasă, ştiind că nu mai fusese nicăiri decît la dumneavoastră. Şi afară de aceasta nu este o probă destul de învederată nevenirea ei de două săptămîni pe la dumneavoastră, pe cît timp v-a făgăduit că va mai veni să vă vază. Gîndiţi-vă bine, cocoane; ştiţi cît o iubeşte domnu Alexandru? de ce a fost' capabil pentru amorul ei, şi de ce ar mai putea fi în viitor aflîrid că ea a fost pierdută prin... înţelegerea ce am avut împreună?

— Crez că a uitat-o şi că nu se va mai gîndi la dînsa, cînd va afla că se va numi director la Departamentul Dreptăţei şi că va deveni soţul unei fete frumoase şi avute.

— Domnu Alexandru nu prea ţine la atîtea bunuri. Socotesc încă că le dispreţuieşte; dumneata o ştii aceasta aşa de bine ca şi mine. Bănuiesc foarte că în esiliul său dacă se mîhneşte mai mult că şi-a pierdut libertatea, este că nu mai poate vedea pe fata cojocarului.

— Mi se pare că ai început să aibi dreptate, Neagule, şi dacă nu am cugetat cu maturitate, pricina este că bucuria mă ameţise. Acea fată de cojocar este geniul meu cel rău care-mi stă stavilă la toţi paşii meu. In adevăr, Alexandru ar fi în stare să mă refuze şi să dau de ruşine în faţa unui om mare şi puternic. Trebuie să ne curăţăm de dînsa.

— Vezi aşa, cocoane: nu ai putea să-ţi redobîndeşti liniştea şi fericirea decit numai cînd ne vom curăţa de fata cojocarului. Odată fără dînsa, toate ne merg bine.

— Ai mai văzut-o de la întîmplarea opiumului?

— Nu am mai văzut-o.

— Ce dracu! nu ai trecut niciodată pe acolo?

— Şi dacă am trecut, dar nu am zărit-o nici în prăvălia de cojocărie, nici în grădină.

— Nu cumva o fi plecat după Alexandru?

— Aceasta nu crez, căci nu ştie unde se află.

— Atunci trebuie să fie acasă la dînsa; să te duci să te informezi, Neagule.

— Chiar astăzi, cocoane. Şi ce porunciţi să mai fac?

— Ce să faci alt decît să o trimiţi pe lumea cealaltă.

— Trebuie să vă fiu prea devotat ca să mă însărcinez cu săvîrşirea acestui omor. Dar vă iubesc atît că sunt gata a mă espune să fac totul.

— Te voi susţine, Neagule, şi nu vei putea să cazi decît cind voi cădea şi eu. Dacă mă scapi jde dînsa, fără vîlvă şi fără zgomot, îţi voi număra îndată o mie de galbeni.

— Ştiu că sunteţi totdauna bun pentru mine, dar aceasta nu o voi face numai pentru interesul meu, ci pentru fericirea dumitale.

— Iţi mulţumesc, Neagule. Seăpîndu-mă de Maria cu o mie de galbeni, voi cîştiga o sută de mii şi voi avea în sfîrşit satisfacţia de a vedea pe Alexandru la locul ce doresc.

— Şi-l veţi vedea, cocoane; am presimţirea că lucrurile ne vor merge bine. Mi-am şi făcut planul.

— Aş!... ce spui!... Comunică-mi-l, Neagule, sunt curios să aflu.

— Să vedeţi, cocoane: m-am gîndit că pentru a mai pune mîna pe Maria, va fi prea anevoie şi chiar peste putinţă: ca să mă introduc în casa ei în cualitate de bărbat, şi să o sugrum, voi face zgomot şi voi fi tîrît la cinstita puşcărie; am găsit dar de cuviinţă să-mi raz barba şi mustăţile, să mă deghizez în femeie şi să-mi pun toate silinţele ca să nu fiu cunoscut. Voi intra în casa lor subt pretextul că m-a apucat colica pe drum, şi ei mă vor priimi negreşit ca să mă adăpostească pînă îmi va trece răul. Odată în casă cu dînşii, mă voi preface neîncetat că durerile nu mă las şi, în sfîrşit, voi avea timpul ca să arunc într-un pahar cu apă sau în altceva un prăfuleţ ce voi lua de la un spiţer, prieten al meu, şi după ce va bea, colica îmi va trece şi pe ici îmi va fi drumul.

— înţeleg, înţeleg, zise Dăngescu apăsînd din sprinceană. Te pricepi foarte bine la drăcii. Eşti un om plin de iscusinţă.

— Trebuie să o caut ca să te slujesc, cocoane.

— Şi cînd îţi vei esecuta proiectul?

— Chiar în seara aceasta, căci mi se pare că nu este timp de pierdut.

— Atunci du-te de-ţi fă pregătirile.

— La aceasta mă şi gîndeam, zise mizerabilul jeşind din cameră pentru a se duce să se rază şi să se deghizeze.

CAPITUL VII

PROPUNEREA

Este timpul de a reveni la Maria şi de a vedea, în fine, ce se întîmplă cu această nenorocită fată.

După plecarea ei din casa Dăngescului, se întoarse acasă ameţită şi cu oasele sfărîmate de tăria opiumului. Maria, intrînd în camera ei, se aşeză pe pat şi rămase în nemişcare cîteva minute. Elisaveta şi Tincuţa erau lingă dînsa şi presupunînd negreşit că ea Întâmpinase noi nemulţumiri în întreţinerea ce avusese cu Dăngescu, începu să o stropească cu odicolon şi să o frece pe tîmple şi pe mîini fără a-i face vreo întrebare.

Maria era palidă, defigurată, şi cînd Elisaveta băgă bine de seamă,temîndu-se să nu fie avangarda unei boale primejdioase, şi să piarză pe unica sa copilă cum pierduse şi pe soţul ei, începu să se tînguie:

— Vai de mine! ce ţi s-a întîmplat, Mariuţa mea?

La zgomotul ce făcu muma sa, Maria, care se dezmeticise puţin, îşi ridică capul după pernă şi răspunse:

— Ce să mi se întîmple, draga mea mumă, decît o bucurie din cele mai mari şi la care nu mă aşteptam. Vă rog numai să mă lăsaţi puţin singură ca să mă liniştesc, şi peste o oră să veniţi la mine ca să vă spui totul. Vâ încredinţez că bucuria m-a redus în starea aceasta, şi ştiţi că bucuria este aşa de anevoie de îndurat ca şi întristarea.

Elisaveta şi Tincuţa ies din cameră şi Maria, rămîind singură, ia o batistă ce avea lîngă dînsa şi începe să o agite dinaintea sa ca să se răcorească. Opiul ce luase fusese într-o mică doză şi prin urmare răul nu putea să aibă efecte grele. Maria se dezmeticeşte bine după cîteva minute şi, cînd ea fu cu desăvârşire liniştită şi în stare de a cugeta, îşi rechemă toată memoria şi începu să se gîndească la leşinul de care fusese eoprinsă în casa Dăngescului:

„Curios leşin! cugetă tînăra copilă. Mi se pare că am rămas mai mult moartă decît leşinată, căci nu am simţit nimic. Şi cu toate acestea leşinasem încă o dată

In casa tatălui lui Alexandru, dar în toată amorţirea mea simţeam încă şi auzeam puţin. Ce fel de dulceaţă iau aceşti boieri de nu seamănă cu aceea ce facem noi!... Nu avea nicij un gust, ba încă mi s-a părut sălcie, căci îndată ce am luat-o am fost coprinsă de somn; aşa, de somn, îmi aduc bine aminte; mai întîi am început să casc şi în urmă nu ştiu ce mi s-a întîmplat. Ce ruşine. Dumnezeul meu, dacă voi fi căzut dinaintea părintelui amantului meu,care a fost atît de bun cu mine şi care mi-a promis tot ce doresc în lume! Cînd toate acestea ar fi adevărate!... mi-este frică să sper la atîta fericire. O! de-ar veni Alexandru mai curînd!u

Şi zicînd acestea, sărmana copilă începu să suspine.

„Dar nu ştiu ce am, adăogă ea rezemîndu-şi capul de mînă şi aţintind parchetul. în loc să mă bucur, simţ din contra o nemulţumire mare în sufletul meu. Să fie o prevestire, Dumnezeul meu! Nu cumva Alexandru este bolnav sau i s-a întîmplat vreo nenorocire? Dar ce văz! strigă ea privind cu băgare de seamă hainele de care era acoperită. Rochia mea este ruptă, şi... o! Dumnezeul meu! nu cumva?... aşa, aşa; nu mai rămîne îndoială... sunt o creatură pierdută, pierdută pentru eternitate! “

Şi sărmana copilă îşi acoperi fizionomia cu mîinile şi lacrămile începură a-i curge cu îmbilşugare.

Ea îşi cunoscuse nenorocirea.

Elisaveta intră în cameră şi Maria văzînd-o se sculă repede după pat şi se aruncă în braţele mumei sale în-cepînd a plînge cu hohot şi dînd un curs repede lacră-milor ce o înecau.

— Dar ce ai, scumpa mea copilă? Aceasta este bucuria ce aveai să-mi comunici?... Dar eu nu m-am înşelat; ştiam bine că omul nu se îmbolnăveşte de bucurie. Lacrămile sunt partea noastră pe acest pămînt.

— Maica mea, buna mea maică!... sunt fata cea mai nenorocită, dar aşa de nenorocită că în viaţă-mi nu-mi va mai fi permis de a mai trăi în lume... Astăzi a venit timpul ca să rog pe Dumnezeu să-mi deschiză mormîn-tul, singurul loc unde poate să găsesc vreo fericire.

— Linişteşte-te, fata mea,, şi vorbeşte. Gîndeşte-te că omul trebuie să lupte cu toate nenorocirile şi să le în-vingă pe cît îi stă prin putinţă. Spune-mi, ce ai? ce ţi s-a întîmplat?

— Iţi voi spune, maică, numai dumitale, căci eşti muma mea care mă iubeşti şi care singură eşti în stare să mă povăţuieşti şi să mă consoli..

— Aşază-te dar, fata mea, şi vorbeşte.

Maria se puse pe pat şi Elisaveta lîngă dînsa ţiind-o de mînă şi mîngîind-o pe frunte.

— Buna mea mumă, zise în fine Maria întărindu-se şi ştergîndu-şi lacrămile ştii că mă întorc de la domnu Dăngescu, tatăl lui Alexandru.

— Ştiu, fetiţa mea, că ai fost acolo după chemarea ce ţi-a făcut.

— Aşa, buna mea mumă; m-am dus la domnu Dăngescu şi am fost priimită cît se poate de bine. M-a invitat să şez lîngă dînsul, mi-a vorbit cu blîndeţe şi cu cea mai mare delicateţă; m-a lăduat că sunt înţeleaptă şi frumoasă, şi în sfîrşit mi-a făgăduit că va face fericirea mea şi a lui Alexandru, unindu-ne pentru totdauna! I-am mulţumit cît am ştiut mai bine şi îţi poţi închipui, buna mea mumă, cît eram de fericită. în timpul acesta, un servitor intră în casă şi aduce dulceaţă. Tatăl lui Alexandru îmi prezentează însuşi o farfuriuţă şi un pahar cu apă; iau dulceaţa, beau apa, şi după cîteva minute mă simţ cu mintea turburată şi că mă apucă un somn atît de grozav, încît nu putui rezista cu toate silinţele ce mi-am dat. Am rămas ca o moartă şi neapărat că a trecut multă vreme pînă să mă deştept. Ei bine, sărmana mea mumă, adăogă Maria cu lacrămile în ochi: atît chemarea mea la domnu Dăngescu cît şi frumoasa manieră ce a avut cu mine au fost numai o viclenie din parte-i ca să mă ameţească, să mă piarză şi să nu mai poci aspira vreodată de a fi soţia lui Alexandru.

— Este cu putinţă, Dumnezeul meu! strigă Elisaveta frîngîndu-şi mîinile. Poate să te fi înşelat, Maria mea! Nu poci crede ca un om ce are un suflet să' fie capabil de asemenea nelegiuire!

— Să crezi, sărmană mumă; să nu mai rămîi la îndoială. Şi de astăzi înainte să nu mă mai priveşti ca pe Maria de ieri, ci ca pe o femeie pierdută... pierdută în faţa lui Alexandru, pierdută pentru eternitate!

La aceste cuvinte, nenorocita Maria reîncepu a plînge acoperindu-şi fizionomia cu amîndouă mîinile.

— O! aceasta este grozav! o crimă neauzită! Să reclamăm, copila mea; dacă nenorocirea este fără reparaţie, să nu lăsăm cel puţin pe acel nelegiuit fără ca să-şi ia pedeapsa meritată.

— Să reclamăm, zici? dar la ce te gîndeşti, maică? Nu e destul ruşinea pe care o cunoaştem numai noi, dar să devie şi publică!... Şi ce vom cîştiga reclamînd?... Ce influenţă am putea avea noi în faţa unui om atît de bogat şi atît de puternic?... Şi cu ce scop să facem aceasta?... Nu, buna mea mumă; să suferim nenorocirea în toată oroarea ei, căci acesta este destinul nostru.

— Eşti prea bună, Maria mea, dar eu nu mai poci fi ca tine.Tu eşti a treia victimă a acelui nelegiuit; cea dinţii a fost sărmana Frusina, cea de a doua, soţul meu şi părintele tău, şi cea de a treia eşti tu, nenorocită copilă. Nu mai sunt în stare să stau liniştită.. Ei bine, nu vom reclama, căci în adevăr nu vom folosi nimic, dar voi spune totul domnului Alexandru îndată ce se va întoarce de unde l-a azvîrlit ticălosul său de tată, şi să ştii că nu-i voi ascunde nimic; jur pe Dumnezeul la care mă închin.

— Nu, maică, să nu facem nimic din toate acestea. Spuind lui Alexandru, îi vei face cel mai mare rău, căci îndată ce va auzi că fidenţata sa a fost pierdută de însuşi tatăl său, în furia sa s-ar duce la dînsul, l-ar insulta, l-ar ameninţa, s-ar întîmpla în fine nişte scene grozave şi tot dînsul va cădea victimă. Nu, maică, să nu avem recurs la răzbunare, nici să ne mai gîndim la vreo fericire din lumea aceasta. Să părăsim Bucureştii luînd puţinii bani ce ne-a lăsat bunul meu părinte şi să ne închidem intr-o monastire. Acolo, în retragere, ne vom devota Atotputernicului şi vom aştepta în tăcere trecerea nenorocitei şi povăroasei noastre vieţe după acest pămînt.

— Să ne retragem în monastire?... în adevăr, pentru mine nu ar fi nimic, dar pentru tine, Mariuţa mea, pentru tinereţea ta... Nu este un păcat mare ca o floare din cele mai frumoase ce a zidit Dumnezeu să se vestejească în-tr-un loc izolat şi întunecos?

— Aceasta este voinţa lui Dumnezeu, maică; trebuie să mergem şi să ne supunem lui. Eşti liberă să rămîi, maică; nenorocirea mea nu trebuie să o suferi şi dumneata. Mă voi duce singură.

— Să pleci fără mine,'fără muma ta!... Dar nu te-ai gîndit Mario?! Tu nu ştii că nu poci trăi fără tine şi că tu eşti singura mea consolaţie?... Ei bine, vom merge împreună la monastire şi acolo voi fi fericită văzîndu-te şi strîngîndu-te în braţele mele.

La aceste cuvinte, Elisaveta ia pe Maria în braţele sale şi o sărută în mai multe rînduri. Amîndouă îşi confundă lacrămile şi rămîn îmbrăţişate mai multă vreme. Maria reîncepu să vorbească:

— Plecarea noastră este indispensabilă, maică, căci ea este singura scăpare a ruşinei mele. Astăzi şi mîine ne vom pregăti de drum, iar poimîine vom pleca negreşit.

— Consimţ la toate, fetiţa mea; eşti liberă şi stăpînă ca să faci tot ce vei voi.

— Iţi mulţumesc, maică. Dumnezeu va ţine cont de bunătăţile ce-mi faci. Şi fiindcă eu am fost nenorocită, voiesc, înainte de a părăsi Bucureştii, să fac fericirea a două creature ce se iubesc cu tandreţe.

— Da, Mariuţa mea: să lăsăm fericiţi în urma noastră şi să facem tot binele ce ne stă prin putinţă.

Uşa camerei se deschide. Tincuţa intră şi Stoian după dînsa. Maria se scoală şi se duce să îmbrăţişeze pe scumpa sa verişoară şi aceasta, care o iubea deopotrivă, o îmbrăţişă asemenea şi o sărută în mai multe rînduri.

— Eşti mai bine, dragă Mario? o întrebă Tincuţa.

— Da, Tincuţo, sunt mai liniştită şi aţi făcut prea bine de aţi venit să mă vedeţi. Aveam să vă vorbesc.

— Şi despre ce să ne vorbeşti, Mariuţo? Negreşit ca să ne comunici acea bucurie despre care îmi vorbeai adineaori!

— Aşa, Tincuţo, voiam să vă comunic o bucurie a dumneavoastră care este şi a mea.

— A noastră... adică şi a dumitale? zise Tincuţa ne-înţelegînd pe cine avea de tovarăş.

— Ascultă, Tincuţo. Mama şi cu mine vom pleca negreşit peste două zile, şi dumneata vei rămîne cu Stoian. Şi fiindcă lipsirea noastră va fi lungă şi că poate să nu ne mai întoarcem niciodată, am hotărît să te mărit şi să-ţi dau de bărbat pe omul pe care-l iubeşti.

— Ce voieşti să zici, Mario? nu te înţeleg. Dacă pleci, voi pleca şi eu căci numai pe dumneata şi pe mama Eli-

s ave ta vă iubesc.

— Tu nu ne poţi însoţi, Tincuţo, acolo unde ne ducem; trebuie să rămîi şi, dacă în adevăr mă iubeşti, caută să-mi îndeplineşti dorinţele. Eu nu mai am trebuinţă de zestre, nici de prăvălie. Casa noastră va fi a dumitale de zeste, marfa din prăvălie a lui Stoian ca să-şi poată urma comerţul, şi fiindcă mîine este duminecă să vă cununaţi negreşit.

Stoian, care pînă aci nu pronuinţase un singur cuvînt. se apropie de Maria, îi sărută mîna şi-i zice:

— Domnişoară Mărie, sacrificiul ce voieşti să faci în favorul meu şi în al domnişoarei Tincuţei, cu toată stima şi recunoştinţa ce am pentru dumneata, mă văz silit să-ţi declar că nu-l priimesc. Dorinţa mea este ca să fim împreună şi să mă bucur în toată viaţa mea de plăcerea de a vă vedea.

— Aceasta ar fi şi dorinţa mea, Stoiane, dar nu se poate, zise Maria. Trebuie să plecăm negreşit căci este de cea mai mare trebuinţă. Dacă ai cunoaşte misterul ce ne impune plecarea, ne-ai da toată dreptatea şi nu ai încerca să-l afli nici să mă mîhneşti refuzîndu-mă. Prii-meşte dar, bunul meu Stoian, ca să mă bucur în locul retragerei mele ştiindu-vă fericiţi. Vă rog şi vă conjur în memoria tatălui meu ca să îndepliniţi această ultimă dorinţă a mea şi să vă gîndiţi adesea la scumpa voastră Mărie, care, deşi departe de voi, nu va înceta niciodată de a vă iubi.

Pentru tot răspunsul, Stoian pleacă capul şi Tincuţa începe să plîngă. Maria se apropie de dînsa şi o strînge în braţele sale. Elisaveta nu mai putea să-şi reţie la-crămile.

— Scumpă Tincuţă! Tu plîngi, dar linişteşte-te şi consimte la dorinţele mele dacă voieşti să nu fiu îndoit nenorocită. Îmi este destulă durerea care mă consumă. Nu încerca dar să o măreşti tocmai dumneata.

— Dacă este vorba ca să-ţi fac mulţumirea, priimese„ Mariuţo; numai fii veselă ca să mă bucur, zise Tincuţa ştergîndu-şi lacrămile.

— Vezi, aşa te voi; acum sunt în adevăr fericită.

Aţi ţinut secret de mine un lucru pe care trebuia să mi-L comunicaţi. Dar eu am înţeles,ştiam că vă iubiţi şi mîine să vă cununaţi.

Tincuţa pleacă capul şi zice cu jumătate vocea:

— Aşa curînd, Mariuţo? Pentru ce atîta grabă? Nu poţi amina plecarea mai tîrziu?

— Nu poci, Tincuţo. Aş fi amînat-o pentru totdauna dacă nişte împrejurări grave pe care trebuie să le-nă buşesc în sufletul meu şi să intru cu dînsele în mormânt nu m-ar fi silit să părăsesc îndată Bucureştii. Dar acum să nu ne mai ocupăm de mine, ci de dumneavoastră Tincuţo, de fericirea şi de viitorul dumitale şi al lui Stoian,singura mulţumire ce mi-a mai rămas de îndeplinit.

— Sunt mai mult nenorocită decît fericită, zise Tincuţa cu lacrămile în ochi. A mă despărţi de dumneata pentru totdauna, aceasta va fi pentru mine o lovitură din cele mai grozave! Dar dumneata, buna mea mamă Eli-saveto, nu zici nimic?

— Ce să zic, Tincuţo, decît a încuviinţa cu plăcere tot ce doreşte copila mea. Din parte-mi voi contribui la fericirea voastră ducîndu-mă la sora mea şi la cumnatul meu ca să-i rog să vie mîine să vă cunune.

— Dar nu suntem pregătiţi, mamă Elisaveto, zise Stoian; domnişoara Tincuţa nu are rochie de nuntă, mie îmi lipsesc altele, apoi tîrguielile trebuincioase; toate acestea nu se pot săvîrşi într-o singură zi.

— Cum poţi vorbi astfel, Stoiane? Pentru a fi cineva fericit, crezi că trebuie zgomot mult şi cheltuieli vane? Am o rochie albă nouă şi flori frumoase din carii să fac o cunună Tincuţei şi mi se pare că este tot ce trebuie pentru o mireasă. Dumneata asemenea, nu ai decît să te duci îndată în tîrg să-ţi cumperi haine gata de ginere şi după cîteva ore totul va fi sfîrşit. Aide, pleacă Stoiane, pleacă îndată şi nu întîrzia. Pe timpul lipsirei dumitale mă voi ocupa de trebuincioasele Tincuţei.

Stoian vede bine că nu mai avea nimic a răspunde. Binefacerile Măriei şi frumoasele ei sentimente îl amuţise cu osebire. El pleacă dar să-şi cumperg' haine de ginere şi Maria, rămîind singură cu Tincuţa şi Elisaveta, se întări astfel şi prefăcu atîta bucurie încît încuragia pe muma sa în punctul ca să nu o mai poată recunoaşte.

Toate pregătirile cununiei se săvîrşesc în acea zi. Sora Elisavetei şi cumnatul ei fură încunoştiinţaţi. Ei priimiră cu mulţumire a fi nuni mari şi a doua zi, după săvîrşirea sîntei liturgii, cununia se făcu în biserica Batistei, cu cea mai mare linişte. După înturnarea de la biserică, la casa de zestre a Tincuţei, în care se aflau mai mulţi invitaţi, Maria dănţui, păru veselă şi fericită, glumi cu toate amicele sale, astfel că făcuse pe toţi să nu o mai poată aprofunda. Stoian şi Tincuţa nici ei nu mai înţelegeau nimic şi, în bucuria lor de a se vedea uniţi printr-o întîmplare neprevăzută, se lăsară predominaţi de toată fericirea ce resimţeau.

în fine, cununia şi petrecerea luară sfîrşit ca toate în lume şi ziua fixată pentru plecare sosi îndată. Elisaveta şi Maria erau pregătite de drum. Trăsura de birjă le aştepta la scară. Ele puse înăuntru bagajele de care aveau trebuinţă, îşi luară ziua bună de la Stoian şi de la Tincuţa şi plecară să se călugărească.

Cînd Bolboacă veni deghizat ca să omoare pe Maria, după înţelegerea ce avusese cu stăpînul său, era prea tîr-ziu, căci ea plecase de mai multe zile fără ca nimeni şă ştie unde apucase. Vătaful de curte rămase dezolat căci pierdea o mie de galbeni şi pentru că, după priimirea bacilor, era hotărît a se retrage din casa Dăngescului. El căută să se informeze de la vecini, dar nu află nimic şi, fiindcă orice umblete ar fi fost nefolositoare, se întoarse acasă şi arătă stăpînului său că proiectul lor căzuse. Dăn-gescu nu păru încîntat de această veste, şi închipuin-du-şi că fata cojocarului fugise din Bucureşti ca să-şi as-cunză dezonoarea, nu găsi de cuviinţă a se mai ocupa de dînsa, ci plecă chiar în acea zi la monastirea unde se afla Alexandru, ducînd cu sine şi ordinul de liberarea lui pe care-l luase în ziua trecută. Timpul era frumos si nopţile senine. El umblă neîncetat zi şi noapte şi a doua zi, după plecarea sa, ajunse la monastire, pe la două oare după-amiazăzi. Alexandru, care se preumbla în curte, îl priimi cu răceală şi nu păru mulţumit de a revedea pe tatăl său. Acesta, înţelegîndu-l, îi zise îndată:

— Nu trebuie să fii supărat pe mine, Alexandre, ci pe nesocotinţa ta,care te-a făcut să-ţi pierzi respectul ce erai dator părintelui tău.

— Pentru orice în lume, nu se cuvenea să-mi strici reputaţia azvîrlindu-mă în locul cel mai retras al ţârei şi ocolindu-mă de gendarmi ca pe criminalii de temniţă.

— Este adevărat, fiul meu, că m-anţ purtat cam aspru şi aceasta m-u şi făcut a veni însumi să-ţi redau libertatea. Cît despre esiliul tău, nimeni în Bucureşti nu ştie afară de vornicul, care-mi este prieten, şi care mi-a promis că nu va spune nici fratelui său.

— Sunt sigur că ştie toată lumea. Dumitale numai ţi se pare că s-a ţinut secret fiindcă nu te-a întrebat nimeni. Este cunoscut că omul interesat află în urma tuturor sau nu află niciodată. Dar să nu mai vorbim de aceasta, ci să lăsăm ca să ne judece Dumnezeu. Iţi mulţumesc că te-ai gîndit la mine şi că ai venit să-mi redai libertatea. Ce face muma mea? Este bine, este sănătoasă?

— Nu prea este sănătoasă, Alexandre; cam suferă de splină şi de ficat.

— Ai văzut-o? Ai întrebat-o?

— M-am împăcat cu dînsa şi suntem foarte bine. în zilele trecute a plecat la munte ca să respire un aer curat şi să facă ceva băi după prescrierea medicilor.

— Ce, a fost bolnavă rău?

— Rău nu, dar, cum îţi spusei, suferea de splină şl de ficat.

— Mă voi duce să o văz îndată după sosirea mea în Bucureşti. Dar la ce munte s-a dus? în ce judeţ?

— La Penteleu, în judeţul Buzăului.

— La Penteleu! zise Alexandru surprins. Dar acolo am auzit că se trimit numai ofticoşii ca să facă cură de zer.

— Este prea adevărat, dar se duc şi altfel de pătimaşi. Şi ca să te convingi, poţi întreba şi pe alţii.

— Se poate; nu e de mirare. Am grabă însă a mă duce să o văz. Cînd plecăm?

— Chiar acum; am ordonat să nu dehame.

— Nu eşti ostenit? Nu voieşti să mănînci ceva?

— Am mîncat pe drum şi mă voi repauza în Bucureşti. Găteşte-te, Alexandre, ca să nu înnoptăm pîn aceste locuri.

— Eu sunt gata; bagaje nu am, nici chiar primenele, căci, mulţumită dumitale, m-ai esilat fără să îngrijeşti a-mi trimite trebuincioasele.

— Aceasta să-ţi serve de învăţătură, ca să ştii în viitor cum să respectezi pe tatăl tău, care te are numai pe tine şi care te iubeşte cu tandreţă.

Alexandru nu mai zice nimic, căci avea grabă a se întoarce în Bucureşti, ca să revază pe scumpa sa Maria. El se pregăteşte de drum în cîteva minute şi, cînd amîn-doi fură gata de plecare, se puseră în trăsură şi porniră spre Bucureşti. Pe drum, ei se întreţinură despre mai multe lucruri neînsemnătoare ce se petrecuse în Bucureşti în lipsa lui Alexandru, care părea mulţumit că scăpase de esil. Cînd Dăngescu văzu că fiul său uitase nemulţumirile trecute şi că era cu desăvîrşire liniştit, crezu de cuviinţă a deschide vorba despre însurătoarea ce proiectase. In această intenţie el începu a-i zice:

— Alexandre, te rog să-mi spui în sinceritate dacă te mai gîndeşti la acea fată de cojocar care mi-a cauzat şi mie şi dumitale atîtea supărări?

— Ce întrebare este aceasta tată? Şi cu ce scop mi-o faci, căci nu te înţeleg.

— Cu scopul ca să ştiu dacă ai de gînd a reînnoi acel legămînt înjositor, care mă blesează şi care, la ambiţia mea, mi-ar cauza fără îndoială un atac de apoplexie.

— Linişteşte-te tată, căci nu voi mai încerca a mă duce pe la acea sărmană fată, care nu strica nimic şi care s-a silit totdauna a mă face să fug de dînsa pentru fericirea mea.

— Acestea erau nişte mijloace fine prin carii căuta să te apropie şi mai mult de dînsa, dar să fii bărbat, să învingi totul şi să-ţi ilustrezi numele cum l-am ilustrat şi eu.

— Mă voi sili, tată, să corăspunz dorinţelor dumitale.

Cînd Dăngescu auzi aceste cuvinte ieşite din gura fiului său, îl îmbrăţişă în mai multe rînduri şi îi zise:

— Vezi acum te recunosc de fiul meu şi te iubesc, Alexandre, mai presus de totul în lume. Aşadar, poci să-ţi comunic fericirea care te aşteaptă în Bucureşti?

— Ce vrei să zici, tată? întrebă Alexandru surprins şi nu prea vesel.

— Zic, fiul meu, că te aşteaptă o poziţie frumoasă. Vei fi numai director la Ministeriul Justiţiei şi vei fi soţul fetei ministrului Gorniceanu, care a venit la mine în persoană să te ceară şi să-mi spuie că unica lui copilă i-a declarat că te iubeşte. Afară de aceasta, să lăsăm că fata este cea mai frumoasă şi cea mai bine educată din Bucureşti, dar are şi o zestre cum nu s-a mai dat la nimeni altul pînă în tine.

Alexandru rămase încremenit la această nuvelă neaşteptată şi, neştiind ce să răspunză, îşi plecă capul cu întristare. Dăngescu, care observă îndată mina ce făcuse Alexandru, se prefăcu a nu înţelege şi urmă:

— O asemenea partidă nu era de lepădat şi, în culmea bucuriei, m-am grăbit a arăta Gorniceanului că sunt foarte flatat de onoarea ce-mi făcea printr-o asemenea propunere. Am consimţit dar cu mulţumire şi i-am promis totul.

— Dar bine, tată, pentru a promite totul, urma să fiu consultat şi eu? O chestie de maritagiu este o legătură pentru viaţă, şi mi se pare că eu nu sunt fată ca să mă promiţi oricui m-ar cere. Ca bărbat, îmi place să crez că mă bucur de oarecare independenţă.

— Nu-mi vorbi astfel, Alexandre. Mă faci să crez că acea fată de cojocar este încă obiectul preocupaţiilor tale?

— Nu, tată, dar ce atîta grabă ca să mă însori, cînd am destul timp să aştept. Crezi că ocaziile îmi vor lipsi? Nu sunt destul de bogat şi de nobil pentru aceasta?

— Dar poate eu să nu am viaţă ca să mă bucur de tine şi să te văz astfel precum doresc. Ca unicul meu copil eşti dator să-mi faci mulţumirea şi crez că această mulţumire este şi a dumitale.

— Vom mai vorbi despre aceasta, tată. Prea mă iei repede. Avem destul timp să ne întreţinem despre ma-ritagiul meu. Nu-ţi poci răspunde deocamdată altceva de-cît că am grabă să mă duc la Penteleu ca să văz pe sărmana mea mumă, care trebuie să mă aştepte cu nerăbdare. Peste cîteva zile mă voi întoarceri vom regula lucrurile cît s-ar putea mai bine.

Dăngescu nu mai zice nimic, dar el se gîndi că-şi va da multă osteneală ca să-l înduplece.

Pe drum, nu se mai vorbi nimic despre maritagiu. Ei umblară şi noaptea neîntreruptă şi a doua zi pe la douăsprezece ore erau în Bucureşti.

Dăngescu îndată ce sosi în capitală se duse la Gorni-ceanu să-l viziteze şi totodată să-i ceară scuze că dacă Alexandru nu venise încă să-i prezenteze omagiile, cauza nu era alta decît că nu-l găsise la moşie unde pretextase că se afla, şi că de mai multe zile el plecase la Penteleu ca să vază pe muma sa. Gorniceanu păru satisfăcut pe acest răspuns şi dete destul crezămînt spuselor Dăn-gescului, care se întoarse acasă să se consulte cu Bol-boacă despre ceea ce trebuia să facă în această împrejurare delicată.

Alexandru, din parte-i, îndată ce se revăzu în Bucureşti, îşi schimbă toaleta şi se orientă pe stradele capitalei. Aceasta o făcu în intenţia ca să-şi piarză urma. El avea grabă să revază pe scumpa sa Maria şi, ca să nu fie descoperit de vreun confident al tatălui său, nu găsi de cuviinţă a veni la dînsa pe strada din faţa prăvăliei, ci intră pe portiţa din fundul grădinei, locul pe unde el îşi avusese odată întîlnirile amoroase. Portiţa era deschisă; el intră fără zgomot şi tăcerea ce predomina grădina îl făcu să scoaţă un suspin ca cum ar fi avut un presimţimînt de urîtă augură. El înaintă spre casă, bătu la uşa camerei Măriei, şi Tincuţa ieşi să vază cine este.

Tînără femeie scoase un ţipăt la vederea lui şi strigă îndată:

— Domnu Alexandru!... Dumnezeul meu, ce plăcere de a te revedea, domnule Alexandre!

— Şi eu împarţ deopotrivă această mulţumire a du-mitale, Tincuţo. Dar Maria unde este?

La această întrebare, Tincuţa plecă capul cu întristare şi răspunse:

— A plecat din Bucureşti, domnule Alexandre.

— Ce zici? A plecat Maria mea? Şi unde s-a dus?

— Nu ne-a spus, domnule Alexandre. în zilele trecute m-am pomenit eu dînsa şi cu mama Elisaveta că-şi încarcă bagajele, îşi iau adio de la mine şi de la Stoian, se pun în trăsură şi pleacă amîndouă Dumnezeu ştie unde.

— Nu este cu putinţă, Tincuţo. îmi ascunzi un mister pe care trebuie să-l aflu. Negreşit că s-au petrecut în lipsa mea nişte lucruri pe care te temi a mi le comunica.

— Să nu crezi aceasta, domnule Alexandre. Ştii că sunt sinceră; singur mi-ai spus-o. Iată cum decurge împrejurarea şi te rog să mă crezi căci este tot curatul adevăr.

— Vorbeşte, Tincuţo; am grabă şi frică să te ascult.

— Sunt mai multe zile, de cînd sărmana mea verişoară, întorcîndu-s-e de nu ştiu unde, m-a chemat pe mine şi pe Stoian în casă şi ne-a declarat că trebuie să părăsească Bucureştii pentru totdauna. Mai întîi, am crezut că ne vorbea astfel, unde era coprinsă de mîhnirea celor petrecute între dumneata cu tatăl dumitale. Am rugat-o să se liniştească şi să aibă curagiu, dar sărmana mea verişoară ne-a mărturisit că orice i-am zice ar fi de prisos şi că- trebuie cu orice preţ să părăsească Bucureştii... Am întrebat-o unde se duce şi mi-a răspuns că nu poate să-mi spuie şi că secretul care o face să plece îl va şti numai dînsa şi mormîntul. Nu am stăruit să aflu mai mult căci aceasta ar fi mîhnit pe Maria. Cu două zile înainte de plecare, m-a măritat după Stoian, zicînd că aceasta era ultima ei dorinţă şi mi-a dat de zestre această casă cu toată marfa din prăvălie. Nu eram dispusă să mă mărit, domnule Alexandre, tocmai cînd sărmana mea verişoară suferea atît de mult, şi cu toate că am stăruit într-un refuz, dar a trebuit cu voie, fără voie să-i împlinesc dorinţa. Aceasta este tot ce ştiu, şi te rog să nu mai rămîi un minut la îndoială.

Alexandru ascultase pe Tincuţa într-o desăvîrşită uimire. Mintea lui se rătăcise şi nu ştia ce să răspunză spuselor ei. în fine, el reîncepu să vorbească după o lungă tăcere:

— Nu cumva tatăl meu i-a trimis vreun răspuns nemulţumitor şi a fugit împreună cu mama Elisaveta ca? să scape de persecuţiile lui?

— Nu ştiu nimic din toate acestea, donule Alexandre. Afară numai de cele ce vă arătai. Ştii că eu nu ascunz nimic.

— Te crez, Tincuţo, şi îţi mulţumesc. Sunt sigur că Maria s-a dus la vreo monastire şi voi pleca să o găsesc.

— De astă părere sunt şi eu, domnule Alexandre.

— Voi vizita dar toate monastirile şi toată ţara pînă o voi găsi, şi odată găsită, suferinţele ei şi ale mele vor înceta pentru totdauna. La revedere, Tincuţo.

— Să te întorci sănătos, domnule Alexandre. Vă urez: toate fericirile din lume.

— Şi dumitale asemenea, bună Tincuţă.

Alexandru se întoarce acasă şi, fără a pierde timpul

se găteşte de drum, închiriază o trăsură de birjă şi; pleacă mai întîi la Penteleu ca să vază pe muma sa.

CAPITUL VIII

O RUDĂ

Ştim că Elena Dăngeasca din maltratarea nelegiuitului său soţ căzuse bolnavă cu vărsare de sînge. Această din urmă suferinţă, care întrecuse pe toate celelalte, fusese de ajuns ca să-i ruineze cu desăvîrşire sănătatea, mai cu seamă că sărmana femeie avea din natură o constituţie prea debilă. Ajungînd la munte, ea închinase o casă ţărănească şi conform ordonanţei medicilor, începuse cura de zer chiar de a doua zi. Dar ce remediu poate aduce ftiziei cura de zer decît o mică prelungire de viaţă, care,, curînd sau mai tîrziu, trebuie să se stingă cu ştirea bolnavului? Ce uşurare poate ea aduce suferinţelor unul nenorocit decît nemulţumirea de a le încerca mai mult timp şi de a aştepta o moarte sigură, care stă neîncetat dinaintea sa? Elena ştia toate acestea şi dacă priimise a-şi căuta sănătatea, nu că sărmana femeie dorea să-şi conserve viaţa, care-i era nesuferită, ci ca să se bucure de mulţumirea de a revedea pe fiul său, singura afec-ţie ce-i mai rămăsese pe pămînt. Este adevărat că medicii nu-i mărturisise de care boală era coprinsă, dar Elena avea deplină cunoştinţă de dînsa; vărsarea de sînge îi dovedise totul.

La venirea ei la munte avusese îngrijirea de a ocupa o locuinţă aproape de o stînă, unde să poată avea zer cu abundenţă, fără a fi silită să trimiţă pe servitori în depărtare. Sărmana Elena era aşa de bună încît nu voia să cauzeze cea mai mică nemulţumire unor servitori carii o servise totdauna cu cel mai mare devotament.

Era o plăcere şi o milă de a vedea cineva pe sărmana Elena, suferind în linişte, fără să blesteme pe autorul durerilor ei şi fără cel puţin să se plîngă către cineva în contra lui. Viaţa ei la munte semăna cu a unei penitente. Se scula de dimineaţă, ieşea din casă însoţită de o servitoare, se preumbla puţin pe verdeaţă, susţinută de dînsa, şi cînd ajungea la stînă bea porţia cuvenită de zer proaspăt şi lua cu sine un urcior plin ca să-i serve pînă a doua zi. După întoarcerea ei de la stînă, venea regulat să se aşeze la umbra unui tufan stufos, aşezat pe o muchie de munte la poziţia cea mai minunată, de unde putea să privească frumuseţile naturei în tot plăcutul lor. La umbra tuf anului, ea sta mai mult de. două ore, unde, cu servitoarea sa, pe care o făcea să şază lingă dînsa, se întreţinea despre Alexandru, despre sănătatea ei, despre lamentaţiile oilor şi ale mieilor, ce se vedeau înşiruiţi pe toată suprafaţa munţilor şi despre diferite alte lucruri prin carii se silea să gonească untul. De acolo, ea se întorcea acasă ca să-şi ia dejunul, ce se compunea de un ou proaspăt şi de o bucată de pui fript, şi după dejun se aşeza la o fereastă şi citea neîntrerupt pînă la timpul prînzului. După ce prînzea, se repauza puţin, fără însă să doarmă, şi pînă la ivirea nopţei se preumbla cu servitoarea sa sau se aşeza pe un scaun dinaintea căsuţei ce ocupa, pînă la aprinsul luminărilor. La opt ore şi jumătate, Elena era culcată, dar ea nu putea să adoarmă decît foarte tîrziu, căci noaptea diferite gîndiri o apucau pe nesimţite du-

cînd-o de la o cugetare la alta şi făcînd-o prea adesea să tresară cînd nenorocirile veneau să-i tulbure liniştea. Ea căuta să le respingă, să gonească din mintea sa nişte vizii, carii o opreau de a se repauza, dar nu putea reuşi altfel decît deşteptînd pe servitoarea sa care se culca în aceeaşi cameră şi cu care se întreţinea pînă cînd somnul o apuca pe nesimţite.

Și ceasta era vieţuirea sărmanei Elene de la sosirea ei la munte. Ea se gîndea la Alexandru şi nu ştia încă dacă tatăl său, după promisia ce-i dase, îl liberase din esiliu. Sărmana mumă aştepta pe copilul său iubit în tot minutul, şi această aşteptare fusese de o lungă durată,, căci trecuse mai multe zile fără ca ea să fi priimit cel puţin o epistolă din Bucureşti. Elena începuse să piarză răbdarea şi era hotărîtă să trimiţă un om plătit în Bucureşti ca să-i aducă nuvele, cînd într-o după-prînz, pe cînd se afla aşezată pe un scaun dinaintea casei, auzi la o mică distanţă cuvintele următoare:

— Pe aici, coconaşule; uite casa în care şade coconiţa.

— îmi pare bine, îmi pare bine. Iată că am ajuns în sfîrşit. Era şi timpul, căci am ostenit cu osebire.

La aceasta din urmă voce care era a lui Alexandru, Elena, în culmea bucuriei, sare deodată după scaunul ce ocupa şi porneşte să întîmpine pe scumpul său copil.

Muma şi fiul nu întîrziară de a se reuni şi ei se îmbrăţişară cu tandreţă. Sărmana Elena începu să-i curgă lacrămile de bucurie şi acoperi pe Alexandru de o mie de sărutări.

— Scumpul meu copil! zise ea. Te revăz în sfîrşit. Iţi mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru o asemenea fericire ce-mi procuri într-un loc atît de singuratec!

Alexandru sărută şi dînsul pe muma sa în mai multe rînduri şi o întrebă:

— Am auzit că eşti bolnavă, scumpa mea mumă; cum te afli acum? Eşti mai bine?

— O, da, Alexandre; sunt mult mai bine de cînd am început cura ordonată de medici, dar sufeream mult de absenţa ta.

— Şi eu te doream, scumpa mea mumă. Vezi bine că am avut grabă a veni să-te văz îndată ce am sosit în Bucureşti.

— Iţi mulţumesc, Alexandre. îmi place sâ crez că muma ta a fost primul obiect la care te-ai gîndit. Acum vino de vezi locuinţa mea cîmpeană unde mă adăpostesc şi unde petrec de mai multe zile.

Alexandru ia braţul mumei sale şi astfel susţinută de dînsul înaintez spre căsuţa ţărănească.

— Dar tu trebuie să fii ostenit, Alexandre. Despre osteneală te auzeam vorbind cînd ţi-am recunoscut vocea şi cînd am alergat să te întîmpin.

— Este adevărat că am cam ostenit urcînd muntele, dar crez că aceasta provine mai mult din neobicinuinţă, iar nu din osteneală.

— Atunci mă voi lăsa mai uşoară. Cu ce ai venit, Alexandre? Unde ţi-ai lăsat trăsura?

— Am venit cu birja şi am lăsat-o la poalele muntelui, căci caii erau osteniţi şi nu puteau să urce. Acolo am găsit pe un cioban care m-a adus pînă aici. Uite, frate, că uitasem pe cioban.

— Mă băiete, strigă el întorcîndu-se şi adresîndu-se către cioban; ia vin-încoaci să te mulţumesc pentru binefacere.

Ciobanul, care se afla la o mică distanţă, înaintează îndată la chemarea ce i se face şi, priimind doi sfanţi oe-i prezentă.Alexandru, îi mulţumi şi se întoarse pe paşii săi.

Elena şi Alexandru ajung acasă şi servitorii văzîn-du-l îi esprimă mulţumirea ce resimţeau. Alexandru vizitează cu muma sa locuinţa acesteia; după aceea, esa-mină poziţia locului şi o găseşte foarte încîntătoare.

Elena ordonă să-i aducă să npănînoe şi Alexandru, care avea destul apetit, precum se întîmplă la toţi voiajorii, mîncă din tot ce-i se servi la masă. Muma sa îl privea cu plăcere şi nu se putea îndestula de marea mulţumire ce simţea de a-l vedea la dînsa în acel loc singuratec. De aceea sărmana femeie căuta să citească în ochii fiului său tot ce-i putea procura plăcere ca să i-o îndeplinească. Alexandru observă aceasta şi nu se putu opri de a înăbuşi un suspin la gîndirea că cu o asemenea mumă şi cu o soţie ca Maria era tot ce sufletul lui ar fi dorit pe pămînt. Elena din parte-i avea, în acel moment, o altă cugetare semănătoare cu a lui Alexandru, căci şi dînsa se gîrdea că dacă ar fi fost aşa de fericită cu soţul său, pe cit era de mulţumită de a avea un copil ca Alexandru, oare ea ar mai fi avut să îndure atîtea dureri şi să fie silită a-şi căuta o sărutate zdrobită, de un om pe care-l luase ca să o facă fericită!?

Pînă a nu sosi la munte, Alexandru îşi propusese a nu vorbi nimic mumei sale despre amorul lui pentru Maria în temerea de a nu împărtăşi şi dînsa ideile tatălui său, dar el se înşela foarte mult, căci buna Elena, departe de a cugeta să-l contrarieze în mulţumirile lui, îşi propusese a-l întreţine despre aceasta şi spre acest sfîrşit voia să aleagă timpul oportun.

Alexandru, după ce prinzi, se întreţinu cu muma sa despre diferite lucruri pînă seara cînd declară că este ostenit şi că voieşte să se culce. Elena îi făcu singură toate pregătirile pentru culcare; ea îi procură o saltea moale şl un aşternut curat care să tanteze somnul. Alexandru se culcă într-o cameră cu muma sa căci nu era alta mai curată şi Elena făcu asemenea, dar amîndoi adormiră tîrziu căci Alexandru avea gîndirea pironită la Maria, iar Elena avea nevoie să-şi liniştească emoţia cauzată de mulţumirea de a revedea pe fiul său. Numai ia o oră prea înaintată a nopţei, cînd spiritul lor obosit cu desăvîrşire, cedînd naturei somnului, putură să guste puţin repaos.

A doua zi, pe la revărsatul zorilor, Elena, care adormise înaintea fiului său, se deşteaptă înaintea lui; ea se scoală din pat, se îmbracă fără să facă zgomot, deschide uşa şi iese afară ca să se spele. Alexandru se deşteaptă şi dînsul şi, nevăzînd pe muma sa în cameră, se îmbracă cît putu mai iute. El îşi terminase toaleta cînd Elena reintră în cameră:

— Bună dimineaţa, Alexandre, îi zise ea zîmbimL Uite, frate, te-ai şi îmbrăcat? Mi se pare că eu ţi-am întrerupt repaosul prin zgomotul ce voi fi făcut la deşteptarea mea?

— Nu ai făcut nici un zgomot, buna mea mumă m-am deşteptat căci am dormit prea mult.

— Vrei să te preumbli puţin, Alexandre? Timpul este frumos şi aerul de munte este o adevărată sănătate.

— De ee nu? Aceasta este şi mulţumirea mea,

— Atunci mă vei însoţi la stînă unde am obicei a mă duce în toate dimineţile ca să beau zer.

— Te voi însoţi cu plăcere, mamă. Dar spune-mi, te rog, ce trebuinţă ai ca să bei zer.?

Elena voi să ascunză adevărata boală de care era co-prinsă ca să nu mîhnească pe fiul său, ceea ce o făcu a-i răspunde:

— Zerul este bun pentru toţi pătimaşii, Alexandre; căci el întăreşte puterile tuturor oamenilor şubrezi şi ştii că eu am o constituţie destul de slabă. Totul însă ce-mi prieşte şi care mi-a întărit puterile, crez că este curatul aer al muntelui, căci în adevăr simţ că mi-a adus un mare folos de la venirea mea la munte.

— Cine te-a povăţuit ca să vii la munţii aceştia?

— Prietenii şi medicii.

— Ai fost bolnavă?

— Puţin, şi aceasta din multele supărări pe care le cunoşti aşa de bine ca şi mine.

Alexandru nu păru satisfăcut pe acest răspuns. El înţelese bine că muma sa îi ascundea adevărata ei boală, şi, dorind să se încredinţeze bine, avu recurs la întrebarea ce-i făcu:

— Mi se pare, buna mea mumă, că înaintea plecă-rei dumitale la munte te-ai împăcat cu tatăl meu şi dă-mi voie să-ţi arăt că nu poci înţelege cum s-a întâmplat aceasta pe cît timp trebuia să fii şi mai întărîtată cînd ai aflat despre esiliul meu?

— Da, sunt împăcată cu dînsul, pentru tine, fiul meu; căci altfel nu ai fi scăpat nici pînă astăzi din esiliu.

— In acest caz trebuie să fi avut o armă prea puternică ca să îndupleci pe tatăl meu, care este o fiinţă tare ca o stâncă.

— Aşa, o armă... zise Elena suspinînd.., dar care s-a întors asupră-mi şi m-a lovit în locu-i.

— Ce zici, sărmana mea mumă?... suferi spuindu-mi aceste lucruri; te conjur, arată-mi adevărul în toată sinceritatea.

— Nu mă mai întreba, Alexandre, căci bă găsesc In neputinţă de a te întreţine despre o împrejurare care

A rămîne ca Dumnezeu odată să judece şi să pedepsească pe autorul durerilor mele şi al dezonoarei ce însuşi a făcut fiului său prin trimiterea lui în esiliu. Să lăsăm dar în voia cerului să-şi dea sentenţa şi fioi să ne silim a fi veseli şi a ne bucura în linişte de fericirea ce simţim revăzîndu-ne.

Alexandru nu găsi de cuviinţă a mai prelungi vorbirea despre un subiect care mîhnea atît de mult pe muma sa. El însoţi pe Elena la stînă, unde sărmana femeie Ibău porţia obicinuită de zer. De la stînă, ei veniră la tu-fanul stufos şi dejurară împreună. De astă dată, servitoarea ce însoţea pe Elena se depărtă îndată după ce ei dejunară, întorcîndu-se acasă cu serviciul mesei şi cu urciorul cu zer.

Cînd rămase singuri, Elena, care căuta să afle în detaliu împrejurările ce înconjura amorul fiului său pentru fata Sălcianului, găsi că timpul sosise ca să-i vorbească despre aceasta.

— Este mult timp, Alexandre, zise ea, de cînd am dorinţa de a cunoaşte o împrejurare pe care ai ţinut-o secretă de mine pînă astăzi. Ştii că te iubesc şi că-ţi voi binele. Te rog dar să nu-mi ascunzi nimic.

— Vorbeşte, maică; tocmai pe dumneata nu aş fi în stare să te înşel şi să ocolesc adevărul.

— Ei bine, Alexandre, îţi voi vorbi şi te voi povăţui. Spune-mi mai întîi dacă mai iubeşti pe fata Sălcianului precum mi s-a spus?

— Iţi voi răspunde, maică, în toată sinceritatea. Nu ştiu dacă întîmplarea fericită, care m-a făcut să iubesc pe fata Sălcianului, îţi aduce plăcere sau dezgust; în tot cazul sunt dator să-ţi mărturisesc că o iubesc ca luminile ochilor şi mai mult poate, căci fără dînsa m-aş simţi în neputinţă de a trăi. Nu-ţi poţi închipui, maică, eît este de frumoasă şi de înţeleaptă! Tot ce se poate numi cualitate şi simţ, Dumnezeu a întrunit în sufletul acelei tinere fete. Ca să se încredinţeze cineva despre toate acestea, va trebui să o vază, să o asculte, şi va vedea că florile cele frumoase nu cresc numai în grădinile nobililor şi avuţilor, ci unde naturei îi place să le planteze. Ei bine, maică, fata Sălcianului este floarea cea

mai frumoasă şi cea mai dulce din cîte pot esista pe glob; cînd am văzut-o, m-am oprit fără voie-mi, am. admirat-o, am iubit-o, şi astăzi o idolatrez.

Elena ascultase pe x\lexandru cu cea mai mare băgare de seamă. Ea nu se ptitu opri.de a lăcrăma la descrierea făcută asupra fetei Sălcianului, şi fiindcă era departe de a dezaproba un amor atît de inocent, cit şi. rar în lumea în care trăim, se grăbi a-i răspunde:

— Iţi dau toată dreptatea, copilul meu, ca să idola-fcrezi pe o fată care posedă atîtea cualităţi. Aprob întrur toate amorul tău pentru dînsa şi vă binecuvântez pe amîndoi de acum. Din parţe-mi eşti liber să o iei dacă nu poţi altfel şi sunt sigură că vei fi fericit cu dînsa.

— Iţi mulţumesc, maică, zise Alexandru sărutînd în: mai multe rînduri mîna Elenei. Te recunosc de buna meas mumă, căci ai o inimă nobilă şi frumoasă. Dar tatăl meu!... tatăl meu, ce are el cu mine de mă face să fiu atît de nenorocit?!

Şi Alexandru nu-şi putu reţie la aceste din urmă cuvinte cîteva lacrămi, carii părură deodată în ochii săi,,

— Dar ce ai, copilul meu? întrebă Elena îmbrăţişîii-du-l şi sărutîndu-l pe frunte.

— El nu este tatăl meu şi nici că-l voi mai recunoaşte în viaţă-mi; a căutat să-mi păteze onoarea, şi mi-a pătat-o; a voit să sfărâme înaintea mea orice fericiri, şi le-a sfărîmat. In fine, la întoarcerea mea în Bucureşti din esiliul unde fusesem aruncat de dînsul, am alergat să văz şi să întâlnesc pe Maria, şi nu am găsit-o.

— Nu ai aflat unde este?

— Nu, maică; ba încă nu am nici o ştiinţă, dar voi umbla, o voi căuta pîn locurile unde nu poate străbate persecutările tatălui meu, şi sper în Atotputernicul că-mi va ajuta în căutările mele.

— Şi o vei găsi, Alexandre. Cel puţin i-ai luat urma?

— Tot ce ştiu de sigur este că împreuaiă cu muma sa au plecat din Bucureşti, după ce mai întîi au dat de zestre casa şi marfa ce aveau unei tinere copile, rudă a lor, pe care-a a măritat-o după un băiat minunat, pe care-l iubea.

— Sărmanele femei! zise Elena cu compătimire. Iată un act din cele mai nobile şi de care nu sunt capabili avuţii şi nobilii noştri. Şi au făcut toate acestea, Alexandre?

— Da, maică, şi. au plecat fără ca să spuie cel puţin acelei rude protegiate unde se duc şi pentru care cauză.

— Nu e de mirare ca tatăl tău să le fi ameninţat şi să le fi gonit din Bucureşti ca să nu-ţi mai găseşti amanta la întoarcere.

— Este prea cu putinţă, ba încă sunt încredinţat din propunerea ce mi-a făcut ca să iau pe fata Gorniceanului.

— Pe fata Gorniceanulu?... Nu te înşeli, Alexandre? strigă Elena cu mirare.

— Da, maică; tocmai pe dînsa, şi cu toate că este nobilă şi avută, poate şi virtuoasă, dar mie nu-mi place şi fiindcă nu-mi place, nu o poci lua de soţie.

— Nu este de plăcut, Alexandre; mai întîi că acea fată, departe de a fi virtuoasă, se zice că-şi are onoarea compromisă. Dar spune-mi ce ai răspuns tatălui tău? Datu-i-ai vreo promisie?.

— Din norocire nu i-am promis nimic, maică, adecă nici că priimesc, nici că nu priimesc. I-am arătat numai că mai întîi am grabă a veni să te văz şi să mă consult cu dumneata, şi că după întoarcerea mea îi voi da răspunsul definitiv.

— Prea bine ai făcut şi nici că puteai urma mai în-ţelepţeşte. Dar el ce ţi-a zis cînd i-ai dat un asemenea răspuns?

— Nu a zis nimic, dar nu părea mulţumit; cu toate acestea a avut cu mine ca niciodată o cofnduită foarte frumoasă şi destul de blîndă pentru caracterul lui.

Alexandru nu putu vorbi mai mult căci în acest moment auzi un zgomot de paşi. El se întoarse ca să vază ce este şi îşi îndreptă privirile spre locul de unde ieşea. Elena, care auzise ca şi Alexandru, făcu asemenea.

Ei zăriră la o mică distanţă două femei ce veneau spre dînşii, dintre carii una se recunoscu după îmbrăcăminte că era servitoarea lor, iar cealaltă care era acoperită de haine negre nu se putu deosebi cine să fie. La vederea acelei necunoscute, Alexandru simţi o mişcare grabnică, căci el crezu un minut că poate să fie Maria, dar această mişcare pieri deodată cînd fizionomia necunoscutei fu mai vizibilă.

— Cine să fie acea necunoscută îmbrăcată în haine negre? întrebă Alexandru pe muma sa.

— Nu d cunosc, răspunse Elena, dar crez că trebuie să fie vreo pătimaşă care -a venit să se caute la munte,

— Aceasta crez şi eu căci sărmana femeie abia umbla şi atitudinea corpului său dovedeşte destul că nu se bucură de o bună sănătate.

— Dar ce văz! strigă Elena cînd voiaj oarea se apropie la cîţiva paşi de dînşii. Este o rudă a noastră... este Virginia Nodreanca.

— Aşa, eu sunt, iubită verişoară, răspunse Virginia,, căci ea era. Am simţit o bucurie nespusă cînd am aflat că eşti aici. Vom fi împreună dacă aceasta nu te supără.

— Mai încape îndoială, zise Elena care nu se gîndt a lăsa să se strecoare nici o umbră de nemulţumire pentru trecutul Nodreanchii. Vin’ să te sărut, Virginio. Compania dumitale îmi va procura o plăcere nespusă.

— Şi mie nu mai puţină, verişoară, zise Virginia lăsîndu-se îmbrăţişată. Dar dumneata, Alexandre, ce mai faci?

— Iţi mulţumesc, mătuşică, răspunse Alexandru să-rutîndu-i mina.

— Şezi, verişoară, zise Elena. Trebuie să fii ostenită; te văz palidă.... suferi?

— Prea mult, zise Virginia năbuşind o oftare şi ocu-pînd un loc între Alexandru şi Elena. Sunt prea bolnavă şi prea slabă. Am venit să mă caut la munte ca să respir un aer mai curat şi să încerc cura de zer.

— Şi crez că-ţi vor folosi prea mult, căci de la venirea mea aici am simţit o prefacere mare în sănătatea mea.

— Dar ce ai, verişoară?

— Nu prea sunt bine... pătimesc de mici lucruri, murmură Elena, făcînd un semn pe furiş Virginiei. Afară de aceasta, ştii că vara nu poate trăi cineva în Bucureşti din pricina prafului şi a căldurei.

— Este prea adevărat, zise Virginia căutînd a schimba conversaţia. Dar am uitat cu desăvîrşire Bucureştii. Este mult timp de cînd i-am părăsit şi abia dacă-mi mai aduc aminte de dînşii. De cînd m-am călugărit sau mai bine de cînd am părăsit lumea ca să mă îngrop de vie într-o monastire, nu m-am mai gîndit decît la sufletul meu, ca prin rugăciuni să-l limpezesc de toate greşalele trecute. Acele greşale pe carii le cunoşti, verişoară, şi de carii roşesc totdauna, mă urmăresc neîncetat pîtiă chiar şi în locul retragerei mele. Ele m-au redus în această poziţie deplorabilă. Pieptul meu, nemaisimţindu-se în stare ca să se lupte în contra palpitaţiilor, în contra insomniilor şi în contra mustrărilor de cuget, carii mă turment în tot momentul, a căzut subt aceste întreite lovituri şi-mi anunţă că suferinţele mele vor înceta în curînd. îmi ră-mîne dar puţine zile de trăit şi mulţumesc lui Dumnezeu că printr-aceasta mă scapă de o viaţă a cărei durată este pentru mine un supliciu.

Pe timpul cînd călugăriţa se tînguia astfel de mîhni-rile ce încerca, Elena simţea că suspinele îi năbuşeso respiraţia. Cîteva lacrămi, ce apărură în ochii ei şi carii fură vizibile sărmanei Virginii, dovediră acesteia că Elena era mişcată de povestirea ei. Alexandru compătimea deopotrivă cu muma sa de soarta acelei sărmane femei, şi, ca să o console, veni în ajutoru-i.

— Nu trebuie să te mîhneşti atît de mult, mătuşică, ii zise el. Socoteşti că numai dumneata singură suferi şi că eşti nenorocită? Te-ai înşela prea mult; mă dau de csemplu pe mine şi te întreb: crezi că sunt fericit sau nu?

— Totul mă face să presupui că trebuie să fii fericit, Alexandre, se grăbi a răspunde Virginia. Nimic nu-ţi lipseşte: juneţă, bogăţiă, nobleţă, afară numai.de nu vei fi sănătos.

— Iată că te înşeli, mătuşică. Este adevărat că nimic din cîte arătaşi nu-mi lipseşte, dar să nu crezi să numai aceste bunătăţi poate face pe un om fericit. Sunt alte împrejurări, carii îmi sapă sufletul şi carii mă fac mult mai nenorocit decît dumneata.

— Se poate, Alexandre; nimic nu este cu neputinţă în lume. Dar la vîrsta dumitale, ce alte supărări ai putea avea decît aceea a vreunui amor nenorocit.

Alexandru nu găsi un cuvînt a răspunde Virginiei şi aceasta înţelese îndată din tăcerea lui că ceea ce zisese era adevărat. Elena, care pînă aci nu proferase un singur cuvînt despre aceasta, se adresă către călugăriţă:

— Trebuie să ne consolăm deopotrivă, dragă Virginio, căci nimeni dintre noi nu este mai fericit unul deeît altul. Toţi trandafirii au ghimpi şi ai celor frumoşi sunt cei mai mari şi cei mai înţepători.

— Aşa este, verişoară, dar dă-mi voie să-ţi spui că dacă dumneavoastră vă consolaţi mai lesne deeît mine,, cauza este că suferiţi fără drept sau cu speranţa de a vi; se îmbunătăţi soarta. Cu mine este cu totul altfel, căci sufer fără speranţă şi sunt turmentată de mustrările de cuget ale unei nenorociri pe carea mi-am cauzat-o însumL

— Eu nu te găsesc vinovată, Virginio. Este adevărat că ai comis o greşală, dar spune-mi carii alţii nu comit mult mai grele? Dumneata ai fost înşelată sau mai mult: destinul ţi-a fost nenorocit. Omenirea este amăgită de tot felul de febleţe şi de tentaţii, şi o femeie este supusă la toate acestea mai cu seamă cînd în menagiul său nu a fost poate destul de fericită.

— Iţi mulţumesc, verişoară, de atîta bunătate şi indulgenţă. Ele caracterizează numai inimile nobile şi frumoase ca a dumitale. Sper că voi uita cea mai mare parte din supărările mele trecute aflîndu-mă lîngă dumneata. Voi închiria şi eu o casă în apropiere de a dumitale şi ne vom vedea în toate zilele.

— Aceasta este şi dorinţa mea, dragă Virginio. Alexandru a venit numai să mă vază şi nu crez că va ră-mînea mult timp lîngă mine.

— După împrejurări, buna mea mumă. Voi sta să mâ încredinţez dacă în adevăr eşti mai sănătoasă, precum mi-ai arătat, în urmă voi pleca, dar mă voi reîntoarce o dată şi de două ori poate; aceasta va atîrna iarăşi de împrejurări. Te poci însă asigura că vei pleca de aici însoţită de mine.

— Nu cer atîtea sacrificii de la tine, bunul meu copil, zise Elena îmbrăţişîndu-l. Vei veni dacă vei fi liber şi dacă nimic nu te va împiedeca. Eu sunt mulţumită că te-am văzut şi că eşti sănătos.

La aceste demonstrări de amor matern şi filial, Vir-ginia nu se putu opri de a lăcrăma zicînd:

— Văz că eşti fericită, verişoară, căci ai un copil care te iubeşte şi care te face să uiţi orice supărări ai putea avea. Rîvnesc la această fericire, căci dacă Dumne-ze.U' mi-ar fi dăruit un copil care să mă console şi care să mă iubească, cum Alexandru te iubeşte pe dumneata; atunci nu aş mai fi avut curajul să zic că si#it nenorocită; zidurile monastirei, pe carii le-am ales de refugiu, nu mi s-ar fi părut triste şi întunecoase; sunetul clopotelor nu mi-ar fi prevestit moartea şi supliciul la care cuget; un copil ar fi întrunit toate gîndirile mele, toate dorinţele şi toate speranţele în amorul ce aş fi avut pentru dînsul; îşi chiar de aş fi fost espusă a nu-l vedea decît foarte rar, totuşi întristarea nu mi-ar fi cîştigat toată fiinţa, nici ar fi putut vreodată să mă reducă în această stare deplorabilă.

— Ai dreptate, Virginio, zise Elena compătimind. Un copil pentru o mumă este legătura inimei cea mai sublimă,o adevărată şi simţibilă fericire; şi aceasta nimeni ¡nu o poate cunoaşte sau înţelege ca mine. Dacă dumitale, Virginio, nu ţi-a dăruit Dumnezeu un copil, este în adevăr o lipsă mare în esistenţa dumitale. Cu toate acestea omul este făcut să se ataşeze, să înlocuiască această lipsă,alegînd de obiectul afecţiei sale pe un copil străin adoptat, pe o amică, şi este de mirare cum dumneata nu ai făcut aceasta.

— Am căutat, buna mea verişoară, dar nu am avut parte să găsesc vreo fiinţă pe care să o poci iubi, în care să contez şi cu care să poci uita urîtul.

— Ei bine, nici o călugăriţă nu a putut să-ţi cîştige Inima, să-ţi merite dragostea?

— Nici una, căci mai toate sunt fără simţ şi nepăsă-toare. Ele trăiesc ca animalele, ca să mănînce şi ca să doarmă, şi se cred cele mai nenorocite cînd clopotele vin sâ turbure trîndăvia care joacă rolul cel mai mare în mo-nastire. Iată de ce fiinţe sunt înconjurată şi judecă, verişoară, dacă aş fi putut face o bună alegere. Cu toate acestea,acum in urmă, găsisem pe aceea ce-mi trebuia, dar nu ştiu dacă mă voi mai întoarce la monastire. Cu ci te va zile înainte de a porni de acolo, am văzut două femei care aveau aerul prea nenorocit. Una dintr-însele, cea mai tînără, avea o fizionomie aşa de frumoasă, aşa de blîndă şi de îngerească, incit nu m-am putut opri de a o admira. Am întrebat-o, am conjurat-o să-mi spuie cauza

care le-a făcut a veni în monastire şi pentru’ tot răspunsul mi-au zis că vor să se călugărească şi că secretul care le-au silit să facă acest pas îl va înghiţi mormîntul deodată cu dînsele.

Alexandru ascultase aceste din urmă cuvinte ale călugăriţei cu o băgare de seamă nedescriptibilă, căci înţelese îndată că acea tînără femeie frumoasă ca un înger şi care avea aerul atît de nenorocit nu putea să fie alta decît Maria. Pe de o parte, el nu se mai simţi de bucurie că întîmplarea venise să descopere locul refugiului amantei sale, iar pe de alta, inima i se strînse la cugetarea că ele plecase să se călugărească din cauza unei împrejurări înconjurată de mister. De aceea, îndată ce Virginia sfîrşi de a vorbi, se grăbi a-i face întrebările de care avu trebuinţă spre a se lumina cu desăvîrşire.

— Scumpă mătuşică, îi zise el. Din cele ce-mi spu-seşi, nu-ţi poci esprima cît compătimesc la soarta dumitale şi cît aş dori să se schimbe spre bine. Vei fi însă destul de bună ca să-mi faci descrierea fizionomiilor acelor două femei carii au vanit să se călugărească la monastire, precum şi cine sunt?

— De ce nu, Alexandre? zise îndată Virginia. Iată ce ştiu în privinţa lor: în ziua cînd mă găteam de plecare, aflu de la călugăriţele din monastire că sosise două femei să se călugărească şi că simţeau destulă nemulţumire despre aceasta, căci măreau numărul personalului şi că printr-aceasta se împovărau cheltuielile monastirei. Fără a voi să ascult tînguirile acelor călugăriţe, cu carii eram obicinuită, avui curiozitate să le yăz, crezînd că poate să fie vreuna din cunoştinţele mele. Fusei condusă la dînsele şi le găsii triste şi împovărate. Una dintr-în-sele era bătrînă, dar bine făcută şi încă frumoasă. Ea purta o haină neagră şi de această coloare îi era şi rochia. Cealaltă era aşa de tînără încît să fi avut cel mult şaptesprezece ani. Fizionomia acelei copile este una din cele ce se pot compara fără gresală cu a unui înger de amor şi de virtute. Nişte ochi mari, albaştri şi melancolici erau înconjuraţi de nişte sprincene atît de bine împreunate încît nici pensula celui mai bun pictor nu ar fi fost capabilă să reproducă cu credinţă originalul. Un păr galben, lung şi moale, ca mătasea, cădea în negligenţă pe nişte umeri albi ca laptele. Mai adăogînd la toate acestea o peliţă albă, curată, o gură rumenă, potrivită şi o talie din cele mai elegante, voi sfîrşi o mică parte din descrierea frumuseţei acelei tinere copile, a cărâi îjnfăţişare cauzase admiraţia tutulor.

— Dar care era numele acelor femei? întrebă Alexandru sculîndu-se şi scoţînd batista ca să şteargă sudorile ce-i curgeau pe frunte.

— Se vede că Je cunoşti, Alexandre, căci iei un interes mare ascultîndu-mă?

— Grăbeşte, verişoară, căci m-ai face să sufer prea mult.

— O! Dumnezeul meu î de vreme ce este aşa, mă voi grăbi, Alexandre. Dacă nu mă înşel, mi se pare că bă-trîna era muma acelei copile, căci îi zicea Marioara mamii, copiliţa mea. Iar pe bătrîna nu ştiu cum o cheamă.

— Destul, strigă Alexamdru care devenise roşu ca focul. Numai rămîne îndoială că ele sunt. îţi mulţumesc, verişoară. Dumnezeu te-a trimis aici pentru fericirea mea. Mi-ai făcut o îndatorire pe care nu ştiu dacă ţi-aş putea-o recunoaşte în viaţă-mi pe cît merită.

— Dar ce găseşti îndatoritor în spusele mele? întrebă Virginia cu mirare. Ce interes poţi lua la descrierea ce făcui asupra acelor două femei?

— Iau interesul cel mai mare, mătuşică, căci acea tînără fată este obiectul care mă făcuse pînă la venirea dumitale cel mai nenorocit. Dar acum voi fi fericit, mătuşică. Ştiu unde se află, mulţumită lui Dumnezeu şi fericitei întîmplări care te-a adus aici.

Virginia nu mai zise nimic căci ea înţelese mai mult decît voia să ştie. Ea privi pe Elena, care îi făcu un semn pe furiş. Iar Alexandru, în culmea nerăbdărei şi zăpăcit de nuvela ce aflase, începu a se preumbla de colo pînă colo fără a şti ce face.

Elena îl privea neîncetat şi suspină la gîndirea că Alexandru va trebui să plece şi că va fi lipsită de copilul său pe care ar fi voit să-l reţie lingă dînsa cel puţin o săptămînă. Cu toate acestea, ea se sili a eontraface bucuria şi să arate tot într-o vreme că şi dînsa împărtăşeşte aceeaşi fericire ca şi dînsul.

Virginia dorea să facă întrebări Elenei asupra acestei împrejurări, dar ea nu găsi timp, căci Alexandru veni deodată în mijlocul lor:

— Uitasem să te întreb, mătuşică, despre ceea ce era mai interesant. Nu mi-ai spus de la care monastire ai venit sau la care ai lăsat pe acele femei?

— Monastirea Dintr-un lemn este locul refugiului meu.

— Departe este de aici acea monastire? întrebă Alexandru cu grabă.

— Cam departe, răspunse Virginia. Este peste Olt, şi cu birja crez că de aici pînă acolo poate să umbli vreo două zile neîntrerupt.

— Eu crez că-mi vor fi destule douăzeci şi patru ore, zise Alexandru reîncepînd a se preumbla, voind prin-tr-aceasta a-şi linişti emoţiile sufletului.

— Aşadar vei pleca, Alexandre? îl întrebă Elena surîzînd.

— Vezi bine că trebuie, buna mea mumă, răspunse el apropiinduHse. Mîine pînă-n ziuă, voi fi pe drum.

CAPITUL IX

DOI AMANŢI

Monastirea Dintr-un lemn este una din monastirile cele mai vechi ale României. Această monastire, care este situată pe o muchie de deal în partea despre nord -vest a Rîmnicului-Vîlcei, sub numirea Dintr-un lemn, datează de la al patrusprezecelea secol, de cînd adecă s-a făcut descoperirea următoare.

Se asigură că într-o noapte de vană, mai mulţi ciobani se aflau cu oile în partea locului, care nu era alt decît o pădure, culcîndu-se lîngă un stejar gros şi nalt, în lipsă de orice fel de colibă sub carea să se adăpostească, unul dintre dînşii văzuse în vis, pe la o oră foarte înaintată a nopţei, o icoană a sîntei Mărie, care se afla mîntrul acelui stejar. Această vedere îl făcu să se deştepte. El se sculă îndată, privi stejarul la lumina lunei şi însemnă cu vîrful cuţitului partea locului unde i se prezentase icoana. După aceasta strigă pe toţi tovarăşii săi, carii dormeau profund şi carii, la un asemenea apel, se deşteptară spăimîntaţi în temerea,că li sa întîmplât vreo nenorocire. Fiecare se grăbi a face întrebări ciobanului şi acesta le comunică în detaliu visul ce făcuse. Mirarea fu generală şi respectul către religie îi coprinse pe nesimţite. Ei se consultară dacă trebuie să facă operaţia noaptea sau să o amîne la ivirea aurorei, iar ciobanul care avusese fericitul vis propusese a o începe îndată căci luna era luminoasă şi stejarul destul de vizibil. După ce el arătă la toţi locul unde văzuse icoana, fiecare începu a tăia şi a scobi stejarul cu cuţite şi cu tesle cu cea mai mare băgare de seamă. Cînd ei înaintase cu lucrarea scobi turei la o palmă înîntrul stejarului, aurora începu a se ivi şi ciobanul care visase fu cel dintîi care zări un colţ al icoanei. Visul fusese o realitate, căci după ce se tăie copaciul şi după ce icoana întreagă rămase vizibilă, ciobanul căzu în genunchi şi încredinţă pe tovarăşii săi că era astfel precum i se arătase în vis.

Religioşii ciobani formară după aceasta, numai din crăcile şi din lemnul stejarului, o mică biserică în mijlocul căreia se afla icoana.

După o trecere de mai mulţi ani, cînd acea biserică de lemn începuse să putrezească şi să nu mai fie în stare să reziste puterei vînturilor şi umezelei, proprietarul 7 acelux loc clădi o altă biserică de zid şi transportă acolo icoana minunată unde esistă şi pînă astăzi şi unde de la 1700 încoaci se fondă ca monastire de maici şi se înzes-tră de principele C. Brîncoveanu.

După ce aruncarăm o privire asupra originei acestei monastiri, să ne introducem şi într-însa ca să găsim pe Maria şi pe Elisaveta unde se aflau de mai multe zile.

Această monastire, care, precum văzurăm, este situată în mijlocul unei păduri ce esistă şi pînă astăzi, nu înfăţişază voiajorului la prima vedere decît nişte ziduri lungi şi nalte, mai mult ruinate, în mijlocul cărora este poarta principală a intrărei, făcută în zid în formă de boltă. Dasupra acelei porţi boltită se ridică un turn sau clopotniţă, ceea ce se vede mai la toate monastirile din ţară, carii nu au luat încă o prefacere după o arhitectură mai modernă.

Intrînd cineva pe acea poartă, se va găsi într-o curte spaţioasă şi va vedea o încăpere lîngă poartă destinată pentru iconomul monastirei şi pentru voiajori, şi altele diferite, precum grajduri, şoproane şi coşare pentru animale. In fundul acestei curţi se prezintă spectatorului o altă poartă de mărimea şi în forma acesteialte care are intrare în monastire în mijlocul căreia este situată biserica, ocolită din toate părţile de chiliile călugăriţelor, carii cad în ruină. Numai biserica este solidă, mare şi frumoasă, căci s-a reparat în mai multe rînduri.

In urma acestei scurte descrieri este de crezut că lectorul a putut dobîndi o mică idee despre istoricul şi despre poziţia monastirei Dintr-un lemn, în care nu se găseşte nimic de admirat, căci pe lingă clădirile ei ordinare, se află încă şi izolată în mijlocul pădurei, unde pare a fi mai totdauna tristă.

Elisaveta şi Maria găsise de cuviinţă a se înfunda Sn acea monastire depărtată de Bucureşti ca să se ascunză cit s-ar putea mai mult de Alexandru pentru care Maria şi suvenirea ei nu mai trebuia să esiste.

Găsindu-se în monastire, unde îşi propusese să petreacă restul zilelor sale, sărmana copilă simţi că inima-i se strînge şi că tot urîtul vine să-i umple sufletul. Pentru nenorocita Maria, zidurile monastirei semănau cu ale unei temniţe eterne, şi mai mult încă, căci acele ziduri pentru dînsa erau acelea ale mormîntului. Elisaveta suferea mai puţin, căci buna bătrînă nu regreta lumea pe care o părăsise; pentru dînsa, lume, fericire şi conso-laţie era numai scumpa sa copilă, pe care nu o pierdea un minut din vedere.

Călugăriţele din monastire le făcuse mai întîi o prii-mire foarte rea pentru că Maria era frumoasă şi pentru că prevedeau o jenă în cheltuielile monastirei. Dar cînd Elisaveta le încredinţă că ele venise să trăiască cu' al lor fără ca să împovăreze monastirea, şi cînd buna Maria făcu mici prezente în objecte şi în bani, la cea mai mare parte dintre călugăriţe, acestea începură a schimba urîtele maniere ce-şi propusese a avea cu dînsele.

în primele zile, Elisaveta însoţită de o călugăriţă bătrînă se siliră a face pe Maria să uite mîhnirea de care era coprinsă, şi în această intenţie o preumblară pîn toate locurile învecinate, îi arătară tof ce era mai demn de văzut, şi în fine, pri/n consolaţii, prin esemple şi prin povestiri de suferinţile sfinţilor martiri căutară să-i întărească inima şi să o hotărască a îmbrăţişa cu mulţumire o viaţă consacrată sufletului şi divinităţei.

Maria se consola cîteodată, dar aceasta se întîmpla numai cînd era în companie cu muma sa şi cu acea călugăriţă, care părea a fi cea mai cumsecade din toate tovarăşile ei. Iar cînd rămînea singură, suvenirile trecutului se prezentau dinaintea ei şi o făceau să suspine neîncetat. '

într-o după-prînz, pe cînd muma sa se afla în biserică, ca să asculte serviciul divin, şi ei nu voia să o însoţească, urîtul şi multele gînduri o turmentară atît de mult, încît cu tot curagiul de care se întări spre a le depărta din memoria sa, îi fu cu neputinţă. Ea avu trebuinţă de aer, ceea ce o făcu să iasă din chilia ce ocupa. Cînd se văzu în curtea monastirei, apucă spre poartă, intră în curtea economiei, şi neştiind ce face, nici unde se duce, ieşi la drum şi se aşeză în nesimţire pe o laviţă de seînduri de brad ce se afla la poarta principală a in-trărei. Acolo, ea respiră mai liber şi cînd băgă de seamă că este singură şi ineespusă privirilor, dete curs lacră-milor ce o înecau şi carii erau singura uşurare a suferinţelor ei. După ce vărsă atîtea lacrămi cîte poate scoate amorul dintr-o inimă jună şi inocentă, se linişti un moment şi îşi îndreptă privirile spre pădure în faţa căreia se găsea. Ea ascultă ciripiturile şi vesele cîntece ale pasărilor ce zburau pe arbori, şi rîvnind la fericirea lor, nu se putu opri de a îneca în sînul său cîte va suspine şi de a ruga pe Dumnezeu ca să-i deschiză un mormînt şi să o scape de o viaţă torturoasă, care-i zdrobea sufletul.

Trecuse aproape un cuart de oră de cînd Maria se afla în această poziţie şi era dispusă să se scoale ca să reintre în monastire, tcînd aude deodată sunetul clopotelor a opt cai de poştă ce se zăreau în depărtare şi carii luase direcţia spre monastire. Cuviinţa cerea ca să se depărteze de acolo, dar un presimţimînt o ţintui pe la-viţa unde se găsea. O trăsură se apropie, se opreşte la o mică distanţă, şi Alexandru, căci el era, care o zărise şi o recunoscuse, sare din trăsură, vine ca fulgerul şi nu se opreşte decît în braţele amantei sale.

Îşi poate cineva închipui fericirea ce resimţeau în acest moment Alexandru şi Maria după o lipsire atît de lungă. Un cuart de oră ei rămaseră îmbrăţişaţi fără ca să poată profera un singur cuvînt. Emoţia le astupase vocea şi aveau nevoie să-şi reţie palpitaţiile inirnei.

Alexandru nu se putea sătura de a privi pe scumpa sa Maria şi aceasta nu putea crede la o asemenea fericire neaşteptată. A vedea pe Alexandru în acel loc înfundat, oare nu era un vis pemtru sărmana copilă!?

— În sfîrşit, te-am găsit, Maria mea, zise Alexandru după cîteva minute. Dar unde te găsesc, Dumnezeul meu î

— Nu-mi face întrebări, Alexandre, căci nu aş fi niciodată în stare a-ţi răspunde. Lasă-mă să mă bucur de fericirea de a te revedea.

— Scumpă Mărie! zise Alexandru îmbrăţişînd-o pe frunte. Aşa este că nu mă aşteptai, sau cel puţin că nu credeai că aş putea pătrunde în acest loc misterios?

— Mărturisesc că nu poci înţelege de unde ai aflat -că sunt aici. Plecarea mea din Bucureşti a fost aşa de secretă că nici Tincuţa nu ştie încotro mi-am îndreptat paşii.

— Şi cu toate acestea, o fericită întîmplare m-a făcut să-ţi iau urma. Te-am căutat pe acasă, am întrebat pe Tincuţa şi în adevăr de la dînsa nu am putut afla nimic. Dumnezeu însă mi-a venit în ajutor, căci ducîndu-mă la Penteleu să văz pe muma mea, unde se află pentru căutarea sănătăţei, am întîlnit pe o călugăriţă din această monastire, rudă a noastră, care venise şi dînsa să-şi caute sănătatea. între alte întreţineri ce am avut cu dînsa, mi-a vorbit de dumneata şi de mama Elisaveta, şi că, sosiserăţi în monastire cînd ea era gata de plecare. Din descrierea ce mi-a făcut, nu am mai rămas la îndoială că eşti dumneata, Mario, şi am zburat să te văz, să te îmbrăţişez şi să ne unim pentru eternitate. Vezi bine, scumpă Mario, că Dumnezeu ne iubeşte pentru că şi noi îl adorăm, şi că dorinţa lui este ca să întrunească două suflete carii nu pot respira unul fără altul.

— Sunt fericită ascultîndu-te, Alexandrul meu, zise Maria înecînd un suspin. Sunt consolată că te-am văzut; dar pentru mine nu mai esistă fericire, nu-mi mai este permis a-ţi spune că te iubesc, căci Maria nu e demnă de a mai fi consoarta lui Alexandru, ba încă nu mai poate pronunţa nici chiar numele lui. Sărmana mea inimă este zdrobită, sfîşiată, de acum înainte totul pentru dumneata, Alexandre; pentru mine izolaţia, monastirea şi mormintul. Nu suntem liberi a ne uni pe acest pămînt. Dacă în adevăr esistă o altă lume, unde respiră egalitatea şi dreptatea, cînd sufletele noastre se vor introduce vreodată, numai acolo ele vor fi nedespărţite pentru eternitate.

— Ce zici, Mario? strigă Alexandru făeînd un pas înapoi. îmi ţii un limbagiu care mă face să tremur. Cuvintele dumitale îmi rătăcesc mintea. Explică-te, căci altfel aş înnebuni.

— Te rog să nu ceri esplicaţii, zise Maria cu lacră-mile în ochi. în inima mea zace un secret pe care-l va înghiţi mormintul deodată cu mine. Alexandre, te conjur, nu căuta să-l afli, căci aceasta este cu neputinţă. Stăruinţa dumitale ar fi atîtea lovituri eîte nu le poate îndura o fiinţă umană. Fugi de mine, căci nu mai sunt demnă de dumneata; viaţa mea va fi scurtă, şi odată în mormînt, vei uita pe sărmana fată care ţi-a cauzat prin amorul ei atîtea nenorociri î

La aceste din urmă cuvinte, suspinele înec cu desă-vîrşire pe nefericita Maria şi Jacrămile încep a-i curge în şiroaie. în această stare ea se aruncă la gîtul lui Alexandru. îşi pleacă capul pe pieptul lui, şi cu Vocea în-terumptă de suspine, zise în desperarea cea piai mare:

— Dumnezeul meu! De ce nu poci espira! Ce altă fericire mai mare ar fi pentru mine decît aceea ca să mor în braţele aceluia pentru care mi-a plăcut să trăiesc!

Alexandru îşi pierduse capul şi, văzînd pe Maria în atîta desperare, suspinele îl înec deopotrivă şi lacrămile lui se confumdară cu ale ei. Nemaiputîndu-şi susţine echilibrul, el se aşază pe laviţă „ ducând în braţe pe Maria pe care o lipeşte de pieptul său.

Călugăriţele ieşise de la biserică şi Elisaveta negăsind pe Maria în camera unde o lăsase, se informase de dinsa şi aflase că apucase pe poarta economiei. Ea alergă în căutarea ei şi, ajungînd la poartea principală a jntră-rei, se opri deodată cînd auzi şi recunoscu vocea lui Alexandru. Buna bătrînă nu voise să turbure fericirea ce Alexandru şi Maria resimţeau prin întrevederea lor şi găsise de cuviinţă a-i asculta fără să se arate decît cînd prezenţa ei ar fi trebuincioasă.

Astfel dar, ea auzise totul ce se petrecuse între Alexandru şi Maria şi cînd se făcu tăcere, înaintă spre dînşii. Aceştia, îndată ce o văzură, se sculară după laviţă, şi tînărul Dăngescu alergă să-i sărute mîna.

— Bine te-am găsit, buna mea mamă Elisaveto, îi zise el. Mă bucuram cînd am aflat unde sunteţi, dar mă simt cel mai nenorocit după ce v-am găsit. Maria este tristă şi ascunde de mine ceea ce ar trebui să-mi spuie.

— Poate are dreptate, domnule Alexandre. Aflînd ceea ce voieşti să ştii, sunt sigură că ai fi aşa de nenorocit ca şi dînsa.

— Dar acest secret trebuie să fie teribil, strigă Alexandru rătăcit. Dumnezeul meu, crez că încep a-l înţelege... mi-e frică... nu ştiu ce am... sufer... ajutor!

Şi Alexandru cade în nesimţire.

— Alexandre, ce faci? strigă Maria speriată. Mamă... Alexandru moare... a murit... şi eu...

Maria nu putu sfîrşi că căzu la rîndul său lîngă Alexandru.

Elisaveta începu să-şi frîngă mîinile şi să strige ajutor. Ea era singură, căci servitorii lui Alexandru intrase de mult timp cu trăsura în curtea economiei. La o asemenea îndoită nenorocire, sărmana bătrînă, la vîrsta ei, trebuia să cază subt lovitura unui atac de apoplexie, dar Dumnezeu o întări de curagiu ca să dea ajutorul putin-cios acelor doi amanţi nenorociţi. Printr-o fericită în-tîmplare, o ţărancă trecea pe acolo cu două doniţi cu apă atîrnate de o cobiliţă ca să le ducă la locuinţa ei ce,se afla în pădure. Elisaveta, care o zăreşte, o cheamă la dînsa, şi ţăranca, văzînd nenorocirea ce se întîmplase, se grăbi a alerga la chemarea ce i se face.

Elisaveta şi ţăranca începură a stropi cu apă rece pe Alexandru şi pe Maria şi a-i freca pe mîini şi pe frunte cu toată graba şi puterea ce se cer în asemenea împrejurări. Tinerii amanţi nu întîrziară de a deschide ochii şi de a se scula cînd leşinul de care fusese coprinşi fu înlăturat prin ajutorul acelor două brave femei.

Maria fu cea dintîi care se ridică de jos, ceea ce făcu ca Alexandru să nu ştie că a leşinat deodată cu dînsul. Cel dintîi lucru ce făcu tînăra fată fu a privi pe amantul său:

— Eşti bine, Alexandre? îl întrebă ea cu grabă. Cum te simţi?

— Ceva mai uşurat, răspunse Alexandru sculîndu-se ajutat de Elisaveta. Dar nu m-a văzut nimeni cînd am căzut în nesimţire? tadăogă el uitîndu-se pîmprejur.

— Nimeni, domnule Alexandre, răspunse Elisaveta. Afară numai de această bună femeie care trecea pe aici şi care a binevoit a veni în ajutorul nostru.

— îţi mulţumesc, draga mea, zise Alexandru întor-cîndu-se spre ţărancă. Te rog să nu spui la nimeni despre ceea ce ai văzut. Osteneala drumului îmi făcuse rău şi din nenorocire sunt cam slab. Te rog, priimeşte aceasta.

Şi Alexandru scoate diin buzunar un galben pe care-l înaintează ţărancei. Dar aceasta nu-l priimeşte şi se depărtează zieînd:

— Păstrează banii, domnule, căci nu mi se cuvine atîta plată pentru că m-am oprit cîteva minute ca să-ţi dau un mic ajutor.

— Sărmană femeie! zise Alexandru după ce se de-părtă ţăranca. Ce să crează cineva de neinteresarea acestor oameni săraci, oneşti şi îndatoritori!

— Că sunt prea puţini în lume, observă Maria. Inimile oamenilor simpli nu sunt corumpte ca ale celor din capitală.

— Este adevărat aceasta, zise Elisaveta. Şi iar bine că se mai găsesc în lume asemenea fiinţe. Dar să intrăm în monastire, domnule Alexandre; eşti ostenit de drum, eşti slab; poate ai trebuinţă să mănînci ceva, să bei puţină apă rece.

— Crez că aerul îmi va face bine, mamă Elisaveto. Şi după ceea ce mi se întâmplă, am trebuinţă să mă

răcoresc, căci capul îmi este greu si arde ca un volcan. Cu toate acestea, vom intra în monastire dacă aceasta este plăcerea dumneavoastră.

— Vom intra cînd vei.găsi dumneata de cuviinţă Alexandre, şi cînd te vei simţi liniştit şi răcorit, se grăbi a zice Maria. Timpul este frumos şi această laviţă este destul de lungă ca să putem şedea cîte trei pe dînsa.

— Iţi mulţumesc, Mario. Să şedem pe această laviţă unde te găsii la venirea mea şi care nu se va şterge niciodată din memoria mea. Dar ce ai? Dumnezeul meu! te văz palidă, buzele-ţi sunt albe. Eşti bolnavă Mario?

— Nu sunt bolnavă, i\lexandre, nu am nimic; întâmplarea leşinului dumitale m-a speriat, dar acum mă simţ bine.

Cîte trei vin să se aşeze pe laviţa de lîngă, poartă trişti şi cu capul plecat. Alexandru ia mina Măriei în ale sale şi o priveşte cu tandreţe:

— Pentru ce să fim atât de mîhniţi, scumpă Mario? îi zise el. Pentru ce un secret fatal să fie piedica feri-cirei noastre? Ei bine, Mario, oricare ar fi acel secret teribil, oricare ar fi acea nenorocire ce crezi că te opreşte de a fi consoarta mea, eu le neconsider, că ci le atribui fatalităţei; le condamn, de vor fi fost ţesute de infamie; îmi este destulă convieţia că Maria mea a căzut victimă fără ca să fie culpabilă.

— Aşa, domnule Alexandre, zise Elisaveta suspinînd. Sărmana mea copilă a fost victima unei infamii grozave de necrezut. I s-a răpit onoarea în modul cel mai criminal...

— Mamă, ce voieşti să zici? strigă Maria interum-pînd-o şi ascunzîndu-şi capul în amîndouă mîinile. Dumnezeul meu, nu mai sunt în stare să sufer ruşinea după dezonoare î

Şi Maria începu a plînge.

— Şi eu nu mai sunt în stare să tac şi să fiu liniştită, strigă Elisaveta aprinsă şi sculîndu-se deodată după bancă. Este destul timp de cînd rabd loviturile atâtor nenorociri. Unii fac rele şi alţii le trag pe nedrept. Am jurat că nu voi mai tăcea: am pierdut onoarea numelui bărbatului meu pe care-l purtam amîndouă, nu am zis

nimic; l-am pierdut şi pe dînsul, şi iarăşi am tăcut. Acum ţi se răpeşte onoarea din care pricină te consumi, te chinuieşti şi poate să şi mori, şi vrei să mai păstrez tăcerea?... Nu, copila mea, aceasta îmi este cu neputinţă; nu mai poci năbuşi în sufletul meu şi această din urmă lovitură căci sunt înecată şi însuşi Dumnezeu nu crez ca să fie liniştit.

La această auzire, Alexandru era în momentul de a cădea pentru a doua oară, dar el se reazimă de zid şi se întăreşte cît poate ca să console pe Maria, care se găsea în starea cea mai periculoasă şi care avea cea mai imperioasă trebuinţă de încuragiare.

— Mario, scumpă Mărie, îi zise el zdrobit de durere şi cu o voce slabă. Această nenorocire mă priveşte mai mult pe mine. Dar consolă-te şi priveşte-o ca una din grelele lovituri ale soartei noastre. Pentru mine eşti tot acea Mărie, tot acea floare care-mi nutreşte sufletul. Te rog, iartă-mă căci acum, ca şi totdauna, am fost cauza atîtor nenorociri.

— O nu, Alexandre; dumneata nu strici nimic, zise sărmana copilă îjnecînd un suspin. Din contra, eu am a-mi imputa că ai avut nenorocirea să mă iubeşti.

— Dar cum s-a întîmplat Dumnezeul meu? spuneţi, care este autorul acestei ultragiu?

— Nu trebuie să-l afli, domnule Alexandre, îi răspunse Elisaveta. Să-l lăsăm în plata cerului ca să-şi ia osînda meritată după ce va intra în fundul infernului.

— Da, infernul, tortura, vor fi partea acelui nelegiuit, dar el nu trebuie ca pînă atunci să rămîie liniştit, îi voi întoarce la rîndul meu loviturile ce ne-a dat. Trebuie să le simţă mizerabilul, strigă Alexandru cu un aer teribil şi sculîndu-se deodată după bancă, ll cunosc, mamă Elisaveto, şi îl crez capabil de orice crimă. Eu am fost fiul acelui criminal, dar de astăzi înainte voi fi ine-micul lui, demonul care-l va tortura, supliciul în viaţă şi după moarte.

Sîngele lui Alexandru era aşa de revoltat încît îi ieşise în albul ochilor. La această vedere, Elisaveta se sperie şi se grăbeşte a-i zice:

— Te înşeli, domnule Alexandre, căci adevăratul culpabil nu este tatăl dumitale.

— Nu căuta să-l mai acoperi, mamă Elisaveto, căci acum înţeleg totul. A profitat de absenţa mea în esiliu, şi în timpul acesta a machinat proiectul de a nenoroci pe Maria ca să nu o mai poci lua de soţie la întoarcerea mea. Vătaful de curte trebuie să fi fost complicele, în-demnătorul şi. esecutorul infamiei. O! dacă-l voi întîlni vreodată, îi voi face capul doage, îl voi zdrobi, îl voi spinteca.

Elisaveta şi Maria nu găsesc un cuvînt a răspunde lui Alexandru, căci văzură bine că fără a-i da multe esplicaţii, el înţelesese totul. Sărmana copilă plîngea neîncetat şi, în urma descoperirei, nu mai avea curagiu să privească în faţă pe Alexandru, ceea ce o făcu să-şi ţie încă fizionomia acoperită.

Alexandru, care se convinse şi mai mult din tăcerea lor că bănuielile lui erau adevărate, simţind că mî-nia ce-l domina va avea rezultate triste, făcu o a doua încercare ca să se liniştească, dar nu putu, deşi de linişte Maria avea trebuinţă deopotrivă cu dînsul. El se întoarce dar lîngă amanta sa şi se reaşază pe laviţă lîngă dînsa.

— Văz că răul este făcut în toată oroarea lui şi fără reparaţie, zise el aprinzîndu-se. Răzbunarea mea va fi teribilă, precum îţi poţi închipui, Mario, căci răpindu-ţi onoarea, a răpit pe a mea. Eşti inocentă, eşti victimă; caută dar să fii răzbunată de acela pentru el cărui amor ai fost răsplătită printr-un şir de suferinţe şi de dureri. Această nenorocire, însă, precum te mai încredinţai, nu mă opreşte de a-mi lega soarta de a dumitale; din contra, mai mult decît totdauna trebuie să ne susţinem. Cununia.noastră se va săvîrşi peste puţin timp; zic puţin, pentru că mai întîi îmi trebuie cîteva zile ca să calc pe cadaverul celui ce mi-a dezonorat fidenţata.

Maria tresare şi strigă:

— Peste al cărui cadaver, voieşti să calci, Alexandre?

— Peste al aceluia care a aruncat o pată în onoarea şi în fericirea mea.

— Ce te gîndeşti să faci? O! Dumnezeul meu! Iată că un nou drum de nenorociri se deschide înaintea mea!

Nu vei comite un omor, Alexandre, căci tot răul se va întoarce asupra dumitale şi asupra mea.

— Poate crezi că voi să mă fac patricid?... Nu, Mari o; intenţia mea nu este de a comite o asemenea crimă, căci nu aş avea niciodată curagiul să omor pe acela care din nenorocire mi-a dat viaţa. Vorbesc de vătaful de curte; spune-mi, nu a fost el esecutorul infamiei?... ori...

— Linişteşte-te, domnule Alexandre, interumpse Elisa-veta. Ai trebuinţă să te conservi. Văz că pe negîndite am ajuns prea departe şi că trebuie să afli împrejurarea astfel precum a fost. Dar mai-nainte de toate, încredin-ţează-mă că nu vei comite omor, nici că te vei espune la o răzbunare care se va întoarce asupra dumitale şi asupra copilei mele.

— Să nu te temi de aceasta, mamă Elisaveto. Voi face lucrurile astfel ca să nu se mai puie în joc soarta mea şi a Măriei. Dar am nerăbdare să te ascult. Te rog nu mă face să sufer atît î

— Iată cum s-a întîmplat, domnule Alexandre, zise Elisaveta. Răul s-a săvîrşit prin chemarea Măriei la tatăl dumitale. Sărmana mea copilă s-a supus, şi ducîn-du-se acolo, unde a fost foarte bine priimită, pe cînd domnu Dăngescu îi da nişte speranţe la carii nu visa, un servitor, care avea o fizionomie neagră şi posomorită, intră în casă aducînd o tavă cu două farfurii cu dulceaţă şi cu două pahare cu apă. După invitaţia ce-i face, Maria ia dulceaţă din farfurioara ce i se prezentează şi după cîteva minute cade în nesimţire, dar într-o nesimţire aşa de grozavă încît după deşteptarea ei nu şi-a putut cunoaşte nenorocirea decît foarte tîrziu, cînd adecă a ajuns acasă. Intr-o asemenea poziţie deplorabilă, sărmana mea copilă nemaiavînd ce face întir-o lume în care nu mai putea trăi, s-a retras împreună cu mine la această monastire unde suntem hotărîte a ne sfîrşi viaţa. Acum, domnule Alexandre, după ce ai aflat tot, te conjur să nu faci nici un pas care nu ţi-ar folosi la nimic şi care va fi spre pieirea dumitale şi a Măriei. Dă-mi voie să-ţi arăt tot într-o vreme că aceasta este dorinţa mea de mamă a Măriei şi pe care îndeplinind-o, aş

priimi orice propunere mi-aţi face cu toată mulţumirea mea şi cu binecuvîntările cereşti.

Elisaveta termină aci, şi Maria, nemaisimţindu-se în stare ca să asculte nişte lucruri carii se atribuiau la nenorocirea ei, se scoală după laviţă şi se dispune a intra în monastire. Alexandru se repede spre dînsa.

— Ce voieşti să faci, Maria mea? îi zise el reţinîn-d-o. Unde te duci?

— Mă duc în monastire, Alexandre, zise Maria sus-pinînd. După cele ce ai auzit, nu mă mai simţ în stare a sta cu dumneata. Rămîi cu muma mea; ne vom revedea mai pe urmă.

— Aceasta nu se poate, Maria mea. Din acest moment nu te mai părăsesc. Pentru amorul nostru dar te conjur să inu te mai gîndeşti la nenorocirea trecută, nici să roşeşti de dînsa. Oricare ar fi esecutorul nele giuirei, îşi va lua pedeapsa meritată cînd va fi timpul, şi, ca să fac mulţumirea mamii Elisavetei, voi urma astfel ca să nu ne compromitem liniştea şi fericirea. Dacă încă nu este destul, spune-mi, Maria mea, ce voieşti să mai fac, şi pentru amorul nostru sunt gata să te ascult şi să te satisfac întru toate. De acum înainte să fii veselă, să fii mulţumită, iubeşte pe Alexandrul tău ca tot-dauna, şi el va fi totul pentru aceea ce s-a sacrificat pentru dînsul.

După aceste cuvinte, Maria se simţi mai uşurată şi întorcînd tandrele sale priviri către acela a cărui voce răsuna cu atîta putere în sufletul său, lacrămile de recunoştinţă începură săLi umple ochii.

— îţi mulţumesc, Alexandrul meu, îi zise ea. Acu voieşti să te sacrifici pentru o femeie care nu mai este demnă de a fi consoarta dumitale. Dar eu nu voi abuza de atîtea sacrificii. Nu-ţi pretinz numele, Alexandre, nici inima chiar, căci precum ţi-am spus, nu piai sunt demnă de dînsele. Suvenirea dumitale şi mulţumirea de a te revedea din vreme în vreme vor fi singura conso-laţie, carii vor vindeca ranele sufletului meu.

— Acestea sunt intenţiile tale, scumpă copilă? zise Alexandru pătruns pînă în adîncul sufletului de atîta mărime de suflet. Ei bine, Mario, aceste sentimente sublime le voi ridica la mărimea lor, şi amorul nostru va

fi curonat şi binecuvântat de toată lumea. Vom pleca de -aici împreună şi, odată în Bucureşti, mă voi ocupa de pregătirile unirei noastre pe pămînt şi în cer. Orice ai mai objecta de acum înainte, va fi de prisos, Maria mea, căci hotărârea mea este nestrămutată şi o voi împlini In contra voinţei dumitale chiar.

La aceste din urmă cuvinte, pe care Alexandru le pronunţă cu un ton solemn, fără a mai lăsa Măriei timpul de a răspunde, el apucă braţul Elisavetei şi în urmă pe al scumpei sale fidenţate şi cîte trei intru în curtea monasticei.

Elisaveta, sărmana mumă, se simţea fericită şi mulţumea lui Dumnezeu că lucrurile luase o turnură la care nu aspira niciodată. Maria, sublima fată, avea nevoie să reţie emoţiile care-i înecau sufletul de fericire. Iar Alexandru, deşi împărţi aceeaşi fericire ca şi Maria, ca şi Elisaveta, sufletul său însă era zdrobit de cele ce auzise, căci răzbunarea îl preocupa şi avea nevoie să o -ascunză de amanta sa şi de Elisaveta, ca să nu lase cea mai mică umbră de bănuială.

Când ei intrară în monastice, toate privirile se îndreptară spre dînşii şi fiecare călugăriţă avu curiozitatea să caute a cunoaşte pe acela care era însoţit de noile lor tovarăşe.

Arhondăreasa se grăbi a veni înaintea lui Alexandru ca să-l priimească şi să-i ofere ospitalitate, dar Alexan-daru îi mulţumi şi, arătîndu-i pe Elisaveta şi pe Maria, îi esprimă dorinţa că voia să rămîie în locuinţa acestor două dame, carii erau din familia sa şi cu carii va pleca a doua zi.

Alexandru fu dar introdus într-o cameră modestă dar prea curată şi Elisaveta cu Maria se ocupară a-i aduce dulceaţă, cafea şi a pregăti cele trebuincioase pentru masă.

Era o plăcere de a vedea pe Maria cu cîtă grabă şi cu cîtă prevenenţă se silea să mulţumească pe amantul său şi acesta, care o ruga neîncetat să nu-şi dea multă osteneală pentru dînsul, nu se putea sătura de a, o admira, de a lua cu plăcere orice-i prezenta şi de a suspina profund, cînd ea ieşea pe afară, la gîndirea infamiei tatălui său şi a vătafului de curte.

Cînd umbrele nopţei învăluise orizontul, masa era gata. Alexandru, Maria şi Elisaveta se pu(n să prînzească sau mai bine să cineze. Bucatele erau modeste, dar gustoase şi prea curate. Ei mîneară puţin căci nici unul nu avea apetit, afară de Alexandru care luă din toate şi care [se] prefăcu a mînca mult şi cu plăcere ca să îndatoreze pe Maria şi să-i dovedească printr-aceasta că nu se mai gîndea la nemulţumirile trecute.

După ce se ridică masa, ei încep a se întreţine de diferite lucruri pînă la o oră foarte înaintată a nopţei fără a strecura în convorbirea lor nici pe Dăngescu, nici pe vătaful de curte, nici vreun cuvînt de răzbunare viitoare.

Alexandru, văzînd că trebuia să se retragă în camera ce i se pregătise ca să le lase să se repauzeze, îşi luă noapte bună de la dînsele şi le invită să se gătească pentru plecare.

Elisaveta şi Maria nemaigăsind de cuviinţă a reveni asupra refuzului şi nemaivoind printr-aceasta a mîhni pe Alexandru, care le arătase că hotărîrea lui era nestrămutată, priimiră cu mulţumire a face totul şi în urma ieşirei lui începură a se pregăti pentru drum.

Nici Alexandru, nici Maria nu putură închide ochiul toată noaptea, gîndindu-se unul la altul, astfel că-i surprinse lumina zilei fără ca să fi gustat un moment de repaos.

În revărsatul zorilor, toţi erau în picioare. Elisaveta şi Maria îşi luară ziua bună de la călugăriţe şi la cinci ore de dimineaţă trăsura cu care venise Alexandru era pe drumul Bucureştilor.

CAPITUL X

REÎNTURNAREA

— Ce zici tu, Neagule, despre istoria Mariei? întrebă Dăngescu pe vătaful său de curte într-o dimineaţă cînd acesta se afla în camera lui.

— Ce să zic, cocoane, decît că am nerăbdare să-i văz odată sfîrşitul la un fel.

— Unde dracu să se fi înfundat acea fată de cojocar şi ce va fi cugetând să facă în urma celor ce i s-a întîmplat?

— Aceasta m-ar interesa şi pe mine să ştiu, dar din nenorocire nu mi-a dăruit Dumnezeu înţelepciunea lui Solomon ca să ghicesc în gîndurile oamenilor, sau cel puţin mirosul cîinelui prin care i-aş fi putut lua urma.

— Nu este vorba de urma ei, căci tu nu i-ai fi pu-tut-o lua niciodată. Mă gîndesc la Alexandru, care trebuie să o găsească, şi odată găsită, ce-i va spune ea?

— Sau mai bine, ce va face domnu Alexandru dacă va afla, adaogă vătaful de curte. Aici este rădăcina neastâmpărului meu care mă face să nu mai poci închide ochiul ziua şi noaptea,şi vă mărturisesc, cocoane, că-mi este frică de nu mă ţin picioarele.

— De ce să-ţi fie frică, nerodule? Şi chiar cînd Alexandru ar afla ceva de la Maria, de unde va şti el că tu ai fost esecutorul nenorocirei ei pe cît timp acea fată nici nu te cunoaşte, nici nu este bine încredinţată de ceea ce i s-a întîmplat şi în ce loc.

— Mă iartă, cocoane, şi te rog să-mi dai voie a-ţi spune că acestea sunt parigorii de om bolnav, cum zice proverbul. Curînd sau mai târziu se dovedesc drăciile, oricît de ascunse s-ar ţine, şi cu toate că eu sunt acela care am adoptat ideea de a nenoroci pe acea fată ca să scăpăm pe domnu Alexandru de dînsa, dar acum îmi pare rău şi mi-e frică că toate acestea se vor sparge odată în capul meu.

— Nu te neastîmpăra de aceasta, Neagule. Te voi susţine eu oricum s-ar învîrti împrejurările; de atâta lucru crez că voi avea puterea să te apăr precum am făcut şi altă dată.

— Aşa este, cocoane, şi speranţa mea este în Dumnezeu şi în dumneata, zise Bolboacă prefăcînd încrederea. Cu toate acestea, este o vorbă că „paza bună întâmpină primejdia reau, şi eu m-am gîndit că ar fi bine să mă fac teacă de pămînt îndată oe se va întoarce domnu Alexandru în Bucureşti şi pînă va voi Dumnezeu să se însoare cu fata lui coconu Gorniceanu.

— Vezi, acesta este neastîmpărul meu cel mâi mare.

Gînclirea mea este neîncetat pironită la această însurătoare, de la care atîrnă toată gloria şi toată fericirea familiei mele. Am grabă de a revedea pe Alexandru, care trebuia să se fi întors până acum. Ce va fi făcînd el de atîtea zile la Penteleu? ',

— Şi eu îmi fac această întrebare, cocoane, şi-mi zic: peste ce mulţumire va fi dat domnu Alexandru la munte de a rămas acolo atîtea zile? Să nu să fi dus la vreun alt Penteleu, cocoane?

— Nu voi să crez altceva, Neagule, decît că muma sa l-a oprit lingă dînsa, interumpse Dăngescu, căutînd să se liniştească. Elena este o femeie curioasă; ea esa-gerează totdauna afecţia ce are pentru fiul său şi dacă Alexandru a luat o prefacere în manierele sale către părinţi, aceasta trebuie să o imput nevestei mele. Este cunoscut că multa dragoste strică totdauna pe copii.

— Vorbiţi ca un înger, cocoane. Nu mai departe mă dau de esemplu pes mine şi încredinţez că dacă părinţii mei mă iubeau mai puţin, fără îndoială că nu aş fi săvârşit atîtea greşale în trecut. Ca să mă înţelepţesc şi ca să mă întorc la dreapta judecată, a trebuit să sufer multe şi să-mi sparg capul de toate zidurile.

— Ai fost şi tu iubit de părinţi? întrebă Dăngescu cu mirare. Curios lucru! Dacă nu mă înşel, mi se pare a fi auzit din gura ta că ai fost aruncat în lume sau mai bine lepădat de părinţi fără ca să ştii cine au fost, nici să-i fi apucat vreodată.

— Este prea adevărat că v-am spus aceasta, zise Bol-boacă muşcîndu-şi buzele. Şi astăzi nu zic altfel. Dar voi să arăt că în copilăria mea se vede că am fost rîz-gîiat şi iubit şi de aceea am făcut la nerozii.

— Am început a nu te prea înţelege, Neagule, şi îţi mărturisesc că trebuie să fie un mister infernal în naşterea ta, căci ce alt te-ar face să-mi ascunzi origina?

— Să nu credeţi aceasta, cocoane, căci, şi dacă aş ştii ceva, tocmai dumitale să nu-ţi spui? A fost numai o neînţel...

Şi Bolboacă nu apucă să sfîrşească că rămîne stîlpit, cu ochi aţintaţi pe fereastă.

— Dar ce ai? îl întrebă Dăngescu, privindur-l cm mirare.

— Domnu Alexandru a intrat în curte, zise Bolboacă cu jumătate vocea. Dumnealui este, îl recunosc!

La aceste cuvinte, el îşi întoarce privirile de la fe reastă şi, fără să piarză timpul, iese fuga din cameră.

— Ce spui? murmură Dăngescu venind la fereastă şi uitîndu-se. în adevăr, el este, dar care să fie pricina de vine pe jos!

Pe cînd Dăngescu făcea aceste reflecţii, Alexandru era în mijlocul curţei, şi dacă Bolboacă îl zărise, aceasta fusese o fericire pentru dînsul, căci la vederea acestui mizerabil, Alexandru, în furia sa, nu ar fi putut fără îndoială să se stăpînească, precum îşi propusese.

Alexandru nu voise să-şi mai aducă bagajele în casa părintească pentru că nu conta să mai intre niciodată în-tr-însa. El sosise în ziua trecută şi, în interesul de a nu mai compromite liniştea Măriei, trăsese împreună cu dînsa şi cu Elisaveta la Otelul de Europa, unde avea cunoştinţe şi unde fusese totdauna mulţumit. Această ho-tărîre a lor era luată după drum ca să rămîie la acest otel pînă cînd Alexandru va face pregătirile trebuincioase pentru maritagiu. Maria şi Elisaveta se supuneau cu mulţumire la toate dorinţele lui Alexandru. Ele îl rugase numai să înştiinţeze pe Tincuţa despre sosirea lor ca să vie să le vază. Această dorinţă 'Alexandru le-o îndeplinise prin trimiterea unui servitor al otelului la casa Tincuţei, care, auzind că scumpa sa verişoară şi că buna sa mătuşică erau în Bucureşti, nu ştiuse cum să se îmbrace mai în grabă ca să vie să le îmbrăţişeze.

A doua zi de dimineaţă, după sosirea lor, ¿Alexandru fusese la Ministeriul Justiţiei, unde îndeplinise oarecarii formalităţi ce credea necesarii pentru liniştea sa viitoare. Rezultatul îl dobîndise foarte lesne, căci se înţelesese cu directorul, care din întîmplare era un om cumsecade.

Cînd el nu avea pentru moment altceva mai interesant de făcut decît de a ridica, din camera ce ocupa la tatăl său, vreo opt sute galbeni, ce cîştigase din procese pledate de dînsul, şi alte -mici objecte şi cîrtii de carii avea trebuinţă, veni pe jos, ca să nu facă zgomot,

şi, fiindcă avea cheia asupră-i, intră de-a dreptul în camera sa fără ca să dea de ştire la nimeni.

Dăngescu nu putea înţelege această manieră a fiului său de a se întoarce. dintr-un voiaj. El voi să iasă în sală ca să-l întîmpine, dar fu reţinut de cugetarea că poate Alexandru va fi găsit pe Maria şi că aceasta în desperarea ei va fi mărturisit totul. El rămase dar în camera sa şi lăsă lui Alexandru alegerea de a veni să-l vază cînd va fi dispus pentru aceasta.

Vătaful de curte, îndată ce ieşise de la stăpînul său, coborîse în cîteva sărituri scăriţa de din dos, şi în zăpăceala sa neştiind ce face, intră în grădină, se uită rătăcit în tot lungul ei, şi văzînd o tocitoare în care se conserva apă pentru udatul florilor, sări într-însa în nesimţire şi intră în apă cu jumătate corpul.

,,Din norocire apa este caldă şi timpul frumos, îşi zise el, cînd simţi că umiditatea pătrunsese pînă la piele. Voi zice că am făcut o baie rece ca să mă răcoresc, şi iată totul. Cel puţin mă voi alege cu atîta şi voi scăpa de o bătaie sigură căci afurisitul de ciocoi trebuie să fi aflat totul“.

Acestea fură reflecţiile ce făcu vătaful de curte cînd se găsea în tocitoare, de unde era hotărît să nu iasă de-cît după ce se va încredinţa că furtuna a trecut.

Alexandru găseşte banii, objectele şi cîrtiile la locul unde le pusese. El ia banii, îi împarte în mai multe suluri şi îi pune în toate buzunarele ce avea ca să nu ie simţă greutatea. După aceea, împachetează cîrtiile şi micile objecte şi bijuterii şi le pune în două buzunare ale hainei, ce purta pe deasupra celorlalte. După ce termină totul, iese în sală, şi rămîne cîteva momente a se consulta dacă trebuia să vază atunci pe tatăl său şi să-i anunţe că-i părăseşte casa pentru totdauna, sau să amîne această întrevedere pentru altă dată. El nu luase încă nici o partidă, cînd Dăngescu, care îşi pierduse răbdarea şi care era turmentat de curiozitatea de a întîlni pe fiul său, ieşi în sală ca să trimiţă pe un servitor să-l cheme. Dar care fu mirarea sa şi a lui Alexandru cînd se întîlniră faţă în faţă! Alexandru era pe gînduri şi, la vederea tatălui său, ridică capul şi necazul începu să apară în ochii lui. Dăngescu, din parte-i, care nu se

aştepta să-l găsească în sală, rămase uimit cînd îl văzu într-o asemenea poziţie. Cu toate acestea, el nu-şi pierdu cumpătul şi înaintă spre Alexandru:

— Mă prinde mare mirare, Alexandre, de a te vedea întorcîndu-te dintr-un voiaj, pe jos şi fără bagaje, întocmai ca un om care şi-a pierdut minţile. Intraşi în casă fără să anunţi pe nimeni. Te găsesc în sală şi nu-mi zici cel puţin bună ziua. Ce sunt manierele acestea şi unde ţi-ai priimit creşterea ca să te porţi atît de urît cu tatăl tău?

— Titlul de tată al meu nu-l mai ai, domnule, de acum înainte, zise Alexandru cu dispreţ. Ai comis nişte fapte carii îţi ridic pentru totdauna dreptul de a mai avea un fiu şi o familie. Nu mai eşti părintele meu, domnule. M-am lepădat formal şi de numele dumitale şi de bunurile dumitale părinteşti. Nu mai am nici o afecţie pentru dumneata, şi aceasta am venit să-ţi spui ca să nu-ţi mai dai osteneala să afli.

Alexandru era palid şi pronunţase aceste cuvinte cu o voce seacă şi interumptă de necazul ce se desina pe toată fizionomia lui. Ochii lui se roşise şi esprimau turbarea. Dăngescu era spăimîntat şi la rîndul său necazul îl apucă deodată.

— Văz că eşti nebun şi că nebunia te-a făcut insolent, strigă el cu asprime. Ai merita palme, lovituri, dar te dispreţuiesc ca pe un ticălos.

— Dispreţul dumitale îmi face onoare, domnule, zise Alexandru cu un zîmbet satanic. A fi despreţuit de crimă, va să zică a fi stimat de virtute şi de onoare.

— Ce îndrăzneşti să zici, mizerabile! strigă Dăngescu ridicînd mîna ca să lovească pe Alexandru.

— Ho, ho... nu te aprinde, domnule; zise Alexandru parînd lovitura cu bastonul. Un om ca dumneata nu este în drept a avea momente de aprindere. Nu mă îndoiesc că erai de un mare sînge rece cînd Maria, fidenţata mea, căzuse victima dumitale. Şi ce a putut mişca o inimă atît de împietrită şi nesăţioasă de nelegiuiri ca a dumitale?... Ai omorît pe Frusina, ca să-ţi satisfaci o dorinţă ce-ţi aducea dezonoare. Ai acuzat pe Sălcianu în locul dumitale, ceea ce a cauzat moartea sărmanului bătrîn, şi în loc să fii mustrat de conştiinţă, să pleci să te po-

căieşti şi sa rogi pe Dumnezeu ca să te ierte, vii pentru a treia oară şi dezonorezi pe fidenţata fiului dumitale? Şi îndrăzneşti a-ţi mai permite momente de aprindere şi un aer impunător de părinte?... Pînă aci, domnule! Respectul ce-ţi eram dator s-a şters de mult; titlul de fiul dumitale se şterge pentru eternitate. Astăzi nu mai -sunt pentru dumneata decît. un particolar şi unul din acei particolari carii nu te pot suferi. Ne vom mai în-“tîlni poate vreodată, dar nu într-o casă sau în vreun loc public, ci în pretoriul unui tribunal, unde vei fi chemat a da cont de toate nelegiuirile dumitale.

Dăngescu era teribil, ochii lui erau muiaţi în sînge. Cuvintele lui Alexandru îl înfuriase în gradul cel mai mare şi, nemaiascultînd decît turbarea sa, se repede spre fiul său şi pentru a doua oară încearcă să-l lovească, dar nu reuşaşte nici de astă dată căci Alexandru îl opreşte, zicîndu-i:

— Nu căuta să mă loveşti, căci pe Dumnezeul meu care ne vede nu aş putea să rămîi liniştit. Adio, pentru totdauna şi gîndeşte-te că de astăzi nu mai ai un fiu, căci m-am lepădat formal de numele dumitale şi ţi-am 'ridicat tot pe această cale orice fel de drept de asprime ai mai încerca să esersi asupră-mi.

— Vom vedea, vom vedea, mizerabile! strigă Dăngescu tremurînd de necaz. La luptă dar, şi de astă dată mu vei mai scăpa din monastire, unde-ţi vor putrezi oasele. Te voi aduce iarăşi la dreaptă judecată.

Alexandru nu-i mai răspunde şi se depărtează, iar Dăngescu, voind să intre în camera sa, în zăpăceala în care se afla, nu nemereşte uşa, ci îşi loveşte capul de zid. Această lovitură contribui şi mai mult ca să-l turbeze cu desăvîrşire, ceea ce îl făcu să forţeze uşa camerei sale printr-o izbitură de picior şi astfel îşi făcu intrarea.

Ar fi cu neputinţă ca să descrie cineva starea în carea se găsea Dăngescu în urma disputei ce avusese cu Alexandru. El hîrîia ca un tigru, spărgea tot ce se prezenta -dinaintea sa şi, în fierberea sîngelui, sfărîmă mai multe scaune izbindu-le de oglinzi şi de tablouri, astfel că în -cîteva minute toată mobila din acea cameră era redusă în bucăţi şi în ţăndări.

Dacă în aceste momente Bolboacă s-ar fi găsit dinaintea lui Dăngescu, fără îndoială că creierii săi ar fii luat loc lîngă ţăndările de mobile resfirate pe parchet. Dar pentru fericirea lui, se afla în tocitoare unde de multă-umezeală începuse să tremure şi să [se] încredinţeze că apa nu era aşa de caldă pe cît o găsise mai-nainte.

Dăngescu se linişteşte prea tîrziu, dar liniştea îi veni cu o durere de cap grozavă, precum se întîmplă totda-una după o iritaţie nervoasă. Inima lui nu mai palpita decît în mici intervale; el simţi într-însa un gol uscat şi setea ce avu îl făcu să bea două pahare mari cu apă. Numai cu modul acesta reuşi oarecum să se răcorească puţin:

„Alexandru m-a ameninţat! zice el posomorit şi pe gînduri. Fiul meu cugetă ruşinea mea pentru un amor nesocotit şi înjositor. Am nevoie să dau erezămînt ziselor lui. Un fiu nesupus, uin fiu ingrat, un fiu care ameninţă pe părintele său, care vrea să-l lovească, să-l denunţe guvernului, să se bucure de nenorocirea celui care i-a dat viaţa, celui care l-a crescut şi l-a nutrit!... Aceasta este grozav! El merită moartea, merită ocna, merită a fi spînzurat î... Capul îmi este greu, nu poci să mă liniştesc: nu mă simţ în stare a cugeta... Unde să fie Neagu?“

— He, cineva! strigă el sunînd clopoţelul.

Un servitor itntră în cameră.

— Cheamă îndată pe Neagu, îi ordonă el. Spune-i că sunt singur şi că a plecat cine ştie bine.

Servitorul se înclină şi iese. El coboară scăriţa de din dos, bate la uşa camerei lui Bolboacă, îl cheamă, şi nu priimeşte nici un răspuns. După aceea, se duce să-l caute în toată casa şi negăsindu-l nicăiri, intră în grădină, singurul loc unde nu fusese. In grădină se uită în toate părţile şi nu văzu pe nimeni. Era dispus să se întoarcă lîngă stăpînul său ca să-l încunoştiinţeze despre aceasta, dar ca să se convingă de adevăr, pînă a nu pleca, începu să strige:

— Domnule Neagu, în grădină eşti?!

La această chemare, vătaful de curte tresări deodată şi, cunoscînd vocea servitorului, ridică capul din tocitoare şi răspunse încet:

— Aici sunt, Antoane, ce mă vrei?

— Auz! Ce zici?... Dar unde eşti? reluă servitorul preumblîndu-şi privirile cu mirare.

— Aici sunt, în tocitoare, zise Bolboacă scoţînd capul mai mult şi făcîndu-i semn să tacă.şi să se apropie.

La această încanoştiinţare, servitorul zăreşte capul vătafului de curte şi se apropie de dînsul, făcîndu-şi cruce.

— Dar ce cauţi în tocitoare, domnule Neagu?

— Nu vorbi tare, Antoane, zise Bolboacă cu frică. Am o durere de cap grozavă, şi temîndu-mă să nu-mi cază vreo dambla, m-am aruncat în tocitoarea asta cu apă ca. să mă răcoresc.

— 'Dar bine, nu puteai să zici la cineva ca să-ţi toarne în cap cîteva doniţi cu apă de puţ sau să te duci la gîrlă să te scalzi?

— Ar fi fost prea tîrziu. Vezi bine că am avut aşa mare grabă, încît m-am aruncat îmbrăcat. Dar să lăsăm aceasta. Spune-mi ce mă vrei?

— M-a trimis coconu să te chem şi să-ţi spui că este singur şi că a plecat cine ştii bine.

— Aşa ţi-a zis? Iţi aduci bine aminte, Antoane? Nu te înşeli?

— Cîtuşi de puţin, zise Anton. Acestea sunt curatele cuvinte ale coconului.

— Dacă este aşa, fă bine, dragă Antoaine, de-mi ajută să ies din tocitoare.

— Cu plăcere, domnule Neagu, zise servitorul su-meţindu-şi mînicile şi pregătindu-se a da ajutorul ce i se cerea.

Bolboacă apucă mina lui Anton cu mîna dreaptă şi cu cea stingă se propteşte de marginea tocitoarei. în această stare, el se ridică, dar cu mare anevoinţă, căci apa intrase pe dedesubtul hainelor şi a trebuit mai întîi să stea puţin să se scurgă şi în urmă să sară afară.

— Doamne, în ce stare te găsesc, domnule Neagu! observă servitorul scuturîndu-se de apa de care fusese stropit la ieşirea lui Bolboacă. Ar crede cineva că te-ai vîrît în tocitoare ca să te ascunzi de tătari şi de zavragii?

— Crează cine ce o vrea murmură vătaful de curte tremurînd. Pleacă de spune coconului că viu îndată; eu mă duc să-mi schimb hainele. Dar vezi, Antoane dragă, să nu-i spui unde m-ai găsit.

— Nu avea grijă, domnule Neagu, căci aceasta nu este treaba mea.

Servitorul se depărtează şi Bolboacă iintră repede în camera sa. Umiditatea îi intrase în pori, răceala îl co-prinsese şi vineţeala, ce se vedea pe fizionomia lui, anunţa că va cădea bolnav. Fără dar a pierde timpul, el se dezbracă cu iuţeală, se şterge cu o pîslă groasă ca să-şi în-ferbînte sîngele, şi după aceea îmbracă rufe şi haine curate.

Trecuse aproape o jumătate oră in această afacere, cînd gîndindu-se că stăpînul său trebuia să-l aştepte cu nerăbdare, avînd totdeodată şi marele interes de a afla ce se întîmplase cu Alexandru, iese din camera sa, închide uşa după dînsul, suie scăriţa şi, ajungînd la camera stă-pînului său, bate uşor la uşă, ceea ce avea obicei să facă totdauna.

— Intră, strigă Dăngescu dinăuntru cu o voce care făcu pe Bolboacă să sară înapoi.

„Ce să aibă stăpînul meu î cugetă el puind mîna pe clanţă. Hm... hm... se vede că furtuna a fost cam zgomotoasă.“

— Dar vin1 odată, strigă Dăngescu şi mai tare cînd recunoscu lovitura vătafului său de curte.

— Iată-mă, cocoane, zise Bolboacă deschizînd uşa şi intrînd în cameră.

— Ce dracu faci de ai întîrziat aşa de mult? Este un secol de cînd am trimis să te cheme.

— Am stat ascuns, precum bine ştii, cocoane, şi intr-un loc de unde ieşind, a trebuit să întîrziez puţin pînă să-mi schimb hainele.

— Aveam grabă să te îintîlnesc ca să-ţi spui lucruri mari.

— Şi eu am nerăbdare să le aflu, cocoane.

— Am văzut pe Alexandru, pe acel fiu ticălos. El ştie tot ce s-a întîmplat cu Maria şi a venit să-mi declare că s-a lepădat de numele meu şi de titlul de fiu.

— Ce ruşine pentru un om ca dumnealui ca să facă atît zgomot pentru o fată de cojocar!

— Aşa, mizerabilul, ba încă m-a insultat, a ameninţat să mă lovească; mi-a zis că ne vom revedea în pretoriul unui tribunal, unde îmi va cere cont de toate cele.... O! dar îl voi învăţa eu minte; îi voi arăta ce drepturi are un părinte asupra unui fiu.

— Aceasta este grozav,. murmură vătaful de curte, plecînd capul şi simţind un fior rece' că-i trece pîn toate încheieturile corpului. Să vă ameninţe pe dumneavoastră!... Să vă insulte în faţă î... Să cugete a vă pîrî guvernului şi a vă face rău!... acesta este un lucru neauzit, nepomenit!

— Dar îl voi pedepsi, îl voi nenoroci, şi de astă dată îl voi înfunda într-o monastire de unde nu va ieşi decît poate după ce-i vor putrezi oasele.

— Aceasta crez, cocoane, că-l va îndîrji şi mai mult, şi nu e de mirare ca chiar din esiliu să facă arătare guvernului. Apoi cuconiţa se va duce să-l vază, va afla totul, se va revolta... vei avea doi inemici în loc de unul, şi, în sfîrşit, cine te încredinţează pe dumneata că, cei mai putea să-l esilezi, cînd s-a lepădat de numele d urni tale şi de titlul de fiu?... Daţi-mi voie a vă spune, cocoane, că domnu Alexandru cunoaşte legile şi formele mai bine decît oricare. Întîi l-aţi putut esila căci a fost ridicat fără veste, dar acum nu rămîi la îndoială că şi-a făcut toate pregătirile şi toate formele ca să nu mai aveţi nici o putere asupră-i. Căci în adevăr, ce alt l-ar fi silit să se lepede de titlul de fiu şi de numele părintelui său?

— Ai dreptate, zise Dăngescu pe gînduri. Şi la aceasta m-aş.fi gîndit şi eu, dar în starea în care mă găsesc, mă simţ în neputinţă de a raţiona cum trebuie. Acel ticălos m-a revoltat atît de mult încît puţin a trebuit ca adineaori să-mi fi pierdut viaţa.

— Vi s-a întîmplat ceva supărător? întrebă vătaful de curte cu iuţeală, prefăcind hiteresul ce lua la viaţa stăpînului său.

— Am avut o ameţeală grozavă, lucru ce nu mi s-a întîmplat în viaţă. Şi neapărat că aş fi căzut subt lovitura unei apoplexii dacă nu mă răcoream cu două pahare cu apă. Acest fiu, precum am prevăzut, îmi va scurta viaţa şi fără îndoială că mă va face să nu mai scoţ capul în lume. Fiecare va şti, şi crez că a şi început să afle, pricina pentru care el s-a lepădat de numele meu. Criti-cile trebuie să circule diin gură în gură; omorul Frusinei, ¿acuzarea şi moartea Sălcianului, boala nevestei mele, dezonoarea Măriei; toate acestea se vor cunoaşte în curmei de toată lumea, de la însuşi fiul meu î... Tremur mumai gîndindu-mă. Vezi tu, Neagule, cînd s-ar afla, aş fi

'în stare să mă sinucid.

— Să te sinucizi!... dar nu te gîndeşti, cocoane. Dumneata să te lepezi de o viaţă atît de preţioasă pentru o lume întreagă!... să cugeţi o asemenea grozăvie, pe cît timp eşti în drept a face totul fără a păcătui cîtuşi de puţin înaintea lui Dumnezeu.

— Nu te înţeleg, Neagule; vorbeşte mai desluşit.

— Voi să zic, cocoane că eşti prea bun, prea indulgent, şi rău faci. Eu îmi mărturisesc păcatul că nu poci fi ca dumneata. Înţeleg să iert fiului meii o greşală de copilărie, o nerozie şi chiar o nebunie. Dar să mă insulte, să ameninţe să mă lovească şi să cugete a mă denunţa guvernului ca să mă nenorocească. Oi... o!... pînă aci î Lucrurile s-ar schimba cu totul. Chiar legea bisericească nu îngăduie astfel de necuviinţe. Ea zice că dacă un fiu ridică mîna asupra părintelui său, să i se taie acea mînă. Se înţelege dar că dacă insultă, gura trebuie să i se în-chiză pentru totdauna. Asemenea şi cînd gîndirea îi este pornită a face rău părintelui său, acea gîndire trebuie iarăşi să înceteze de a mai funcţiona.

— Ce zici tu, Neagule? murmură Dăngescu cu o căutătură posomorită. Găseşti de cuviinţă să... nu mai esiste Alexandru?

— Eu nu am zis nimic, cocoane, ci legea bisericească prescrie asemenea pedepse pentru copiii rău cugetători ai părinţilor lor.

— Legea bisericească!... se poate. Este adevărat că eu nu o prea cunosc, dar crez că aşa trebuie să fie. Ei bine, dacă Dumnezeu o voieşte, facă-se voinţa lui şi moară dar acel fiu nelegiuit care cugetă dezonoarea şi nenorocirea celui ce i-a dat viaţa!

Bolboacă plecă capul şi nu proferă un singur cuvînt. Dăngescu se uită la dînsul ca să-l consulte, dar neîntîl-nindu-i privirile, urmă a zice după o mică tăcere:

— Ce părere îţi dai tu, Neagule, despre această hotar îre?

— Eu, cocoane, ce părere voieşti să-mi dau în privinţa domnului Alexandru decît că este un fiu rău. Cit însă în ceea ce priveşte hotărîrea dumneavoastră de a-l om... pentru relele dumnealui purtări, mie nu-mi este permis nici a o aproba, nici a o dezaproba. Nu sunt decît un servitor gata a îndeplini orice poruncă mi-aţi da.

Vătaful de curte, după ce propusese stăpînului său drumul sau mai bine mijlocul prin care ar putea să scape de persecuţiile lui Alexandru şi de răzbunarea ce neapărat se prepara şi în contra lui, ca unul ce era dovedit de complice, se dete la o parte ca să nu i se impute niciodată săvîrşirea unei crime ce singur o provocase.

Dăngescu însă era atît de orb şi atît de încrezător în acest servitor, încît departe de a pătrunde în intenţiile lui, le privea totdauna într-un înţeles contrariu, ceea ce-l făcu a-i zice:

— Te înţeleg, Neagule. Nu voieşti să-mi arăţi aprobarea ta pentru o simplă chestie de bună-cuviinţă, şi îţi dau toată dreptatea. Este în adevăr trist lucru ca un tată să omoare pe fiul său, dar în asemenea împrejurări este cu neputinţă de a lua o altă partidă. Ei bine, Neagule, tu care mi-ai fost totdauna devotat, te însărcinez să-l cureţi îndată după această lume, oricunr te va po-văţui mai bine iscusinţa ta.

— Te-ai gîndit bine, cocoane? întrebă vătaful de curte prefăcînd o mină posomorită. Hotărîrea dumitale este nestrămutată?!

— Aşa de nestrămutată, cum sunt nestrămutat în toate hotărîrile mele, zise Dăngescu.

— Atunci îmi plec capul şi mă supui voinţei stăpînului meu.

CAPITUL XI

DEZOLAŢIA

Alexandru se întoarce la otel foarte supărat de cele ce se petrecuse între dînsul şi tatăl său. El nu găseşte nici pe Elisaveta, nici pe Maria, căci ele se dusese cu

Tincuţa ca s-o petreacă acasă şi să rămîie acolo pînă seara. Văzîndu-se singur şi prin urmare liber a se gîndi în linişte, tînărul Dăngescu începu să cugete profund asupra direcţiei ce va trebui să dea unor împrejurări atît de grave.

Trecuse aproape două ore de cînd el se consulta cu gîndirile sale şi din toate mu rezultase alt deeît de a se cununa îndată, ca să nu mai întîmpine noi nemulţumiri din partea tatălui său. Hotărîrea dar era luată şi ca să o esecute aşa de curînd pe cît dorea, îşi propuse a săvîrşi totul chiar în acea zi. Astfel dar, el lasă mai întîi cîr-tiile şi obiectele ce luase închizîndu-le într-o cutie de masă, opri asupră-i parte din banii de carii avea trebuinţă, ieşi dim otel, se puse într-o birjă şi întrebuinţă toată ziua în căutarea unei case ca să o închirieze; dar el nu putu găsi nici una disponibilă şi care să-i placă, fiindcă mai toate erau ocupate. Văzînd că acea zi era pierdută şi propuindu-şi a reîncepe căutările sale a doua zi, se întoarse la otel, intră în camera amantei sale, dar nu o găsi nici pe dinsa, nici pe Elisaveta, căci ele nu se înturnase încă de la Tincuţa. Ce să facă? îi era urît, dorea să vază şi să se întreţie cu Maria despre unirea lor viitoare; singur nu mai putea să rămîie căci spiritul lui avea trebuinţă de distracţie. Cum el nu mîncase nimic de dimineaţa şi pînă la şapte ore seara, cu toate că încă nu avea nicidecum apetit, dar ca să poată aştepta cu răbdare întoarcerea Măriei, intră în sala de mîncare a otelului, se aşeză la o masă care era mai retrasă, luă o cartă de bucate şi începu să o consulte.

În sala de mîncare se afla lume multă, astfel că toate mesele erau înconjurate de cîte doi-trei oameni, ceea ce făcu ca chelnerul să nu bage de seamă intrarea şi aşezarea lui la masa retrasă.

Alexandru citise şi recitise în mai multe rînduri carta de bucate şi nu găsise încă nimic care să-i aţîţe apetitul, şi fără îndoială că ar mai fi citit-o mult timp dacă în acel minut nu i-ar fi fost atrasă curiozitatea de intrarea unui bătrîn ce veni la masa unde se afla.

Bătrînul, îndată ce văzu pe Alexandru, îl complimentă printr-o uşoară plecare de cap, se aşeză pe un scaun fără să pronunţe un singur cuvînt, şi luă după masă carta de bucate. După ce aruncă o privire grabnică asu pră-i o depune la locul de unde o luase, ia un cuţit şr loveşte cu tăişul un pahar gol ce se afla dinaintea sa.

La acest zgomot, chelnerul apăru îndată:

— Să-mi aduci un bulion, ordonă bătrînul cu o voce ce abia se putut auzi.

— Numaidecît, zise chelnerul întorcîndu-se.

— Şi mie o friptură, un compot şi un pahar cu vin de Bordeaux, ordonă Alexandru.

La vocea acestuia, chelnerul se întoarce uimit şi-l' priveşte:

— Domnu Alexandru! strigă el, după ce recunoscu pe tînărul Dăngescu. Sunteţi aici de mult? Mă iertaţi dacă nu v-am văzut, căci este lume multă şi sunt singur în birt.

— Nu e nimic, nu e nimic. Vezi numai să-mi aduci un jurnal ca să mă ocup cu ceva pînă mă vei servi.

Chelnerul se făcu îndată nevăzut. După cîteva minute, el aduce un jurnal Jfrancez, îl pune dinaintea lui Alexandru şi pleacă să se ocupe de serviciul său.

Alexandru ia jurnalul şi începe să citească, iar bătrînul, în aşteptarea pînă să fie servit, învîrteşte cuţitul în mină ca să se distreze.

In fine, după un cuart de oră, chelnerul aduce bătrânului bulionul ce ceruse, şi lui Alexandru o prepeliţă friptă, un compot de pere şi un pahar cu vin de Bordeaux.

Alexandru lăsă jurnalul şi începe să despice pasărea, iar bătrînul, care se vede că nu era dispus să mănînce, vîntura bulionul cu lingura ca să-l răcească. în timpul acesta, se aude la o masă o dispută între doi streini, carii aveau capul ameţit de bere. Alexandru se întoarce ca să vază ce este şi bătrînul cu o iuţeală nespusă toarnă în paharul cu vin de Bordeaux cîteva picături dintr-o sticluţă pe care o ţinuse ascunsă în mînă.

Nimeni nu putu să vază acest fapt al bătrînului căci fiecare îşi avea auzul şi privirile aţintate asupra acelor streini, carii, cu sîngele revoltat de băutură, erau aproape să se bată, fără să ştie pentru ce, dacă cîţiva domni de la o masă vecină nu interveneau ră-i împace.

Disputa se precurmă aşa de iute, pe cît începuse, prin -aşezarea între acei sugători de bere a unui al treilea strein, amic al lor, şi toţi curioşii din birt se întoarse la locurile lor. Cînd Alexandru se întoarse şi el ca să continue cu tăierea pasărei, bătrînul nu mai vîntura bulionul, cum făcuse la început, ci îl sorbea cu o iuţeală -aşa de mare, încît se înecase în două rînduri.

Alexandru îl privea cu curiozitate şi nu putea înţelege pentru ce acel domn îşi lua bulionul cu atîta lăcomie. Dar fiindcă aceasta nu-l privea pe dînsul, căci fiecare era în drept, într-un loc public, să mănînce oricum i-ar plăcea, găsi de cuviinţă a nu se mai uita la acel bătrân, ci a se ocupa numai de dînsul. El începu dar să mănînce din prepeliţa friptă cu prea puţină plăcere, şi ca să provoace apetitul care-i pierise cu desăvîrşire, şi.totdeodată ca să-şi întărească stomacul căruia îi simţea golul, luă paharul, îl aduse la gură, şi bău tot vinul ce era înăuntru. Puind paharul pe masă, simţi că gura i se încreţeşte şi că gustul vinului diferea mult de al celui ce lua obişnuit în acel birt. Nemulţumit că poate i se schimbase vinul, loveşte furculiţa de o farfurie şi chelnerul se prezintă îndată dinaintea lui:

— Ce porunceşte domnu Alexandru? îl întrebă chelnerul cu oarecare respect.

— Te-am chemat să-ţi spui că vinul ce mi-ai adus a fost nu se poate mai rău, căci mi-a încreţit gura şi mi-a amărît-o astfel încît şi pîfnă acum îi simţ amărăciunea.

— Cum se poate? zise chelnerul cu mirare. Este tot de acela de care vă aduc totdauna.

— Nu este tot de acela; înţelege-mă odată. Să-mi.aduci încă un pahar, dar vezi să fie dintr-o altă sticlă.

— Prea bine, domnule Alexandre. Voi fi cu mai multă băgare de seamă în viitor.

Şi chelnerul se dispune să plece, dar bătrînul îl opreşte zicându-î:

— Fă-mi socoteala.

— Ce, domnu nu mai pofteşte nimic?

— Nimic, răspunse bătrînul deschizând o pungă ce ‘scosese din buzunar.

— Doi lei şi treizeci parale bulionul şi pînea, zise chelnerul după ce făcu socoteala.

Bătrînul plăteşte, îşi ia pălăria şi bastonul şi pleacă cu cea mai mare grabă din birt la marea mirare a lui Alexandru, care nu putea. înţelege cum un om care-şi lua bulionul cu lăcomie, se mulţumise numai cu atît.

„Cu toate acestea, lumea este aşa de curioasă şi aşa ăe misterioasă că nu-i mai poate da cineva de eăpătîi“, cugetă Alexandru, reîncepînd a mînca din prepeliţa friptă şi întorcîndu-şi gîndirile către împrejurările ce-l preocupau...

Acum trebuie să introducem pe lector în casa bă-trînului Dăngescu ca să găsească pe acel bătrîn pe care trebuie să-l fi cunoscut.

Pe la ora cînd Alexandru se afla în birt, Dăngescu era singur în camera lui lungit pe pat şi gîndindu-se profund. Din vreme în vreme, el tresărea şi se speria ca cum ar fi fost în prada unui atac nervos. Capul îi era greu, ochii tulburi şi fizionomia aşa de schimbată, încît nu se mai putea deosebi într-însa cea mai mică trăsură de fiinţă umană. într-o asemenea poziţie, el rămăsese cîteva minute cînd nesimţindu-se în stare de a mai sta pe pat, se scoală deodată şi începe să se preumble cu iuţeală în tot lungul camerei, ceea ce avea obicei să facă de cîte ori gîndirile îi erau restrlnse în cercul vreunei nelegiuiri. De astă dată, însă, el era atît de zăpăcit că nu se mai putea recunoaşte, astfel că vederile i se împăiejinau din ce în ce mai mult, pînă cînd, în fine, nu mai fu în stare să vază lumina.

„Nu ştiu ce am, îşi zise el, căzlnd în nesimţire pe un fotoliu. Inima mi se strînge şi vederea mi se întunecă. Ah!“

Şi această fiară căzu amorţită căci o săgetătură electrică îi petrecuse inima. El rămase nemişcat aproape o jumătate oră, după a cărei trecere uşa se deschide şi Bolboacă apare deodată. Acest bandit îşi făcu intrarea tremurîind; el avea ochii roşii, toată fizionomia îi era palidă şi neagră şi semăna ca o fantomă de care s-ar fi speriat el însuşi dadă s-ar fi pus în faţa vreunei oglinde.

Îndată ce intră în cameră, Bolboaeă îşi aţintă privirile asupra Dăngescului, şi văzînd că acesta nu-i adresează nici un cuvlnt, îşi pleacă capul, începe să tremure şi mai mult şi nu îndrăzneşte nici să înainteze, nici să se mişte, ca să nu facă zgomot. El aşteptă cu răbdare pînă cxnd va fi chemat ca să vorbească, dar aşteptarea îi fu lungă, căci nici după un cuart de oră Dăngescu nu făcuse cea mai mică schimbare în poziţia sa primitivă. In acest interval, Bolboaeă avusese timpul să-şi revie în sine şi să înţeleagă că tăcera Dăngescului de la intrarea lui şi pînă în acel minut nu putea să fie naturală. Ca să se convingă că nu se înşelase, ridică capul încet şi îşi aţintă privirile asupra Dăngescului. Acesta se dezmeticeşte tocmai în acest minut; el deschide nişte ochi mari, turburi, şi sperioşi, îi preumblă împrejurul său şi-i aţintă asupra vătafului de curte:

— Tu eşti, Neagule? întrebă el cu o voce pierdută.

— Eu sunt, cocoane.

— De mult eşti aici?

— Cam de mult; poate să fie douăzeci minute.

— Ce vrei?

— Am venit să vă... văz.

— Sunt bolnav; mi-e rău.

— Văz în adevăr că nu sunteţi bine.

— De unde vii?

— Viu de la un birt.

— Ce te-ai dus să cauţi pe la birturi? Acasă nu ai ce mînca?

— Ba am prea mult încă, cocoane. Dar la birt nu am fost ca să mănînc, ci ca să...

— Hain? ce zici? întrebă Dăngescu cu oarecare asprime.

— Voi veni mai tîrziu să vă spui ce am făcut la birt. Acum nu vă găsiţi în stare bună să mă ascultaţi şi poate aveţi trebuinţă de linişte.

— Nu am trebuinţă de nimic, şi liniştit nu voi putea fi decît după ce-mi vei fi spus ce vei fi făcut la birt. Spune-mi dar, curînd, căci mor de nerăbdare.

La această schimbare neaşteptată a stăpânului său Bolboacă se pierde cu desăvîrşire. El nu mai ştia ce să facă; ca să arate adevărul, îi era teamă; ca să-l ascunză, îi era frică. Cu toate acestea, simţi bine că trebuia să se hotărască la un fel, căd Dăngescu îi făcea nişte întrebări la carii era constrâns a răspunde.

— Dar nu ai de gînd să vorbeşti odata? reluă Dăngescu răstiindu-se.

— Cum să nu vorbesc, cocoane? zise Bolboacă tremurând. Pentru aceasta am şi venit la dumneavoastră. Dar pentru ce atîta grabă, cînd aveţi destul timp să aflaţi un lucru la care trebuia să vă aşteptaţi, căci singur mi-aţi dat ordinul.

— înţeleg... o! înţeleg! Alexandru trebuie să fie mort... Aveam presimţire.

Şi Dăngescu aduce mîna la frunte ca să oprească focul ce-i se urca în creieri. Bolboacă pleacă capul şi murmură.

— Am îndeplinit ordinul dumneavoastră, cocoane, şi nimic mai mult.

— Mort! din ordinul meu!... O! iartă-mă, Dumnezeul meu! Am fost un nesocotit! strigă Dăngescu căzând în genunchi.

— Nu crez să fi murit încă, zise Bolboacă spăimîn-tat de căinţa stăpânului său. Dar peste două ore cel mult...

— Este otrăvit?

— Din nenorocire da, cocoane. Şi mi-a trebuit un curagiu supranatural ca să mă hotărăsc a săvîrşi această... faptă. Vă sunt atât de devotat îndt...

— Taci, taci! Spune-mi unde este locuinţa fiului meu?

— La Otelul de Europa.

— Zi să puie cai îndată, sau mai bine adu-mi o birjă; dar grăbeşte.

— Peste două minute va fi la scară.

Bolboacă iese, iar Dăngescu rămîind singur cade din nou amorţit în fotoliu....................

Puţin în urma plecărei bătrînului, care nu fusese altul decît Rolboacă, Alexandru, care nu mîncase mai nimic şi care din lipsa apetitului nu putuse să-şi continue prînzul, se scoală de la masă şi iese din birt. Intrînd în curtea otelului, îşi aruncă ochii la ferestrele de la ca-merile ce ocupa, şi văzu lumină. El înţelese că Maria şi Elisaveta se întorsese de la Tincuţa şi mulţumit de aceasta se grăbi a urca scara în cîteva sărituri. Cînd voi să păşască pragul uşei principale ca să intre în sală, simţi în inimă nişte tăieturi atît de grozave încît îi fu cu neputinţă ca să facă mai mult decît un pas. Mai întîi, căută să se întărească şi să-şi facă curagiu, dar durerea îl ţinu în loc, îi întunecă vederea şi simţul, şi căzu deodată în lungul corpului. Puterea otravei ce băuse în vinul de Bordeaux fusese provocată de grabnica mişcare ce făcuse cînd suise scara.

Nenorocitul Alexandru îndată după căderea lui, începu să se încovoaie, să geamă şi să se tîrască rupin-du-şi hainele şi frămîntîndu-şi inima. La zgomotul ce face, Elisaveta şi Maria ies speriate, privesc pe Alexandru şi recunoscîndu-l, începură să-şi smulgă părul şi să strige ajutor. Mai toţi cîţi se aflau în sala de mîncare şi în grădina otelului vin să vază pe Alexandru pe care găsindu-l în delir, unii se grăbiră a-l transporta în patul din camera lui, iar alţii alergară şi se răspîndiră pe toate stradele ca să aducă medici.

Maria era rătăcită; sărmana copilă plîngea, ţipa, şi nu apuca să se dezmeticească dintr-un leşin că cădea intr-altul.

Bătrîna Elisaveta îşi pierduse capul şi puterea aler-gînd de la Alexandru la Maria şi de la Maria la Alexandru ca să le dea nişte ajutoare slabe ce nu le era de nici un folos.

Iar nenorocitul Alexandru era lungit pe pat într-o nesimţire completă. El nu mai putea nici să cunoască, nici să înţeleagă, nici chiar să se tînguie, căci delirul era în culme.

într-o asemenea stare, el se afla de douăzeci minute, cînd un medic intră în cameră.

La vederea: medicului, Elisaveta tresare deodată căci o scînteie de speranţă se strecură în sufletul ei. Ea se grăbi a se duce spre medic, îl informă cum ştiu mai bine despre decurgerea boalei lui Alexandru şi-l rugă în genunchi ca să-l scape de dureri. Medicul o ascultă cu compătimire şi după ce-i promise că va face tot ce-l va ajuta ştiinţa, se apropie de patul bolnavului, îl observă, îi pipăie pulsul şi se încredinţează că era în cel mai mare pericol. în urmă, după alte încercări ce mai face, ridică plapoma şi apasă uşor pe inima lui Alexandru. La această mişcare, nenorocitul scoase un ţipăt de durere. Maria, în nesimţirea în care se afla, nu-l putu auzi, dar sărmana Elisaveta, care se găsea, între doi copii şi care vedea şi auzea totul, înaintează speriată şi priveşte pe medic cu un aer rugător.

— Cum găseşti pe bolnav, domnule doctor? îl întrebă ea cu neastâmpăr.

— Nenorocitul este otrăvit, răspunse medicul cu jumătate vbcea. Nu mai este nici o speranţă ca să scape căci gangrena s-a declarat.

— Otrăvit! murmură Elisaveta, frîngindu-şi mîinile. Dumnezeul meu, să fie cu putinţă!

— Aşa de cu putinţă încît să nu mai rămîi un minut la îndoială. Cu toate acestea, singurul ajutor ce-i poci da este ca să-i alin durerile pentru o oră şi jumătate, mult două.

Şi medicul scoate o sticluţă dintr-o casetă şi o pune în mina Elisavetei.

— Ce să fac cu doctoria aceasta? întrebă ea luînd sticluţa în nesimţire.

— Să dai bolnavului ca să bea toată licoarea ce este înăuntru. Acest medicament îl va linişti, îi va potoli durerile, şi-l va aduce în stare să vă cunoască şi să vă vorbească. Acum, doamna mea, vă recomand curagiu, căci dezolaţia ar putea să vă facă cel mai mare rău.

Şi la aceste cuvinte medicul iese gînditor şi nemulţumit.

Elisaveta rămase lîngă patul bolnavului uimită şi pierdută. Ea se uită cu desperare, cînd la dinsul, cînd la Maria, cînd la sticluţă. Declaraţia medicului că Alexandru era otrăvit şi că nu mai era speranţă ca să scape îi cauzase o lovitură mortală. Pierzînd pe Alexandru, sărmana- milrhă prevedea că ar putea să piarzâ şi pe Maria, unica ei copilă, umiea-i speranţă, unica consolaţie ce-i mai1' rămăsese pe pămînt. Zdrobită de atîtea lovituri grele şi grabnice, nenorocita femeie, cu tot curagitrl de care avea trebuinţă şi de care voi să se întărească, se simţi biruită de atîtea fatalităţi şi puterile o abandonară cu desăvirşire.

In acest moment, Măria care-şi revenise în sine, se scoală după canapeaua pe care fusese lungită şi începu să umble.. - -

La vederea copilei sale, buna Elisaveta făcu o ultimă încercare să se întărească şi fiindcă nu mai avea putere să se ţie pe picioare, se lăsă pe un fotoliu ce se afla.lîngă patul bolnavului şi afectă o veselie în care se întrevedea mai mult amărăciunea.

Maria, care înainta încet cu ochii turburi, palidă şi cletenîndu-se, Căci nu mai era în stare nici dînsa să-şi ţie echilibrul, îndată ce soseşte lîngă Elisaveta, se lasă [a] cădea la picioarele ei şi îşi aruncă ochii asupra lui Alexandru, care era îrntbrs cu faţa spre zid şi care zăcea în nesimţire. La vederea amantului ei care suferea şi căruia nu-i putea da nici un ajutor, nenorocita Maria fu înecată de suspine şi piepţul începu să-i salte cu iuţeală.;

Elisaveta o privea cu lacrămile în ochi şi, temîndu-se să nu leşine şi de astă dată, se grăbi a o consola ca să o facă să se liniştească-

— Dar ce suferi atîta, copila mea? Nu vezi că dom-nu Alexandru este mâi liniştit?

— Nu văz nimic, iubita mea mumă. Alexandru suferă atît că nu mai simte nimic. O! cunosc aceasta. Inima mea hu mă Inşală. t

— De astă dată te înşală, copila mea, căci doctorul ne-a dat speranţe bune.

— A venit vreun doctor? A văzut,pe Alexandru? Ce zicea doctorul? Ce speranţe a dat? spune-mi, buna mea mumă, nu-mi ascunde nimic.

— Doctorul zicea; i că domnu Alexandru a fost cuprins deodată de ¡ o colică primejdioasă, dar că răul va

înceta îndată după ce va îi luat doctoria din această

sticluţă.

— Ce sticluţă? Ce doctorie? De ce nu i-ai dat-o

pînă acum? ’.

— Pentru că numai de câteva minute a plecat doctorul.

— Să i-o dăm mai curînd. Să ne grăbim. Ah! Dumnezeul meu! Pentru ce ai întîrziat, maică?

Şi Maria se scoală deodată, ia sticluţa din mîna mumei sale, toarnă medicamentul intr-o ceaşcă şi se pleacă spre capul lui Alexandru.

— Scumpul meu amic, cum te afli? întrebă ea cu o voce slabă punînd mîna pe fruntea amantului său şi ridicîndu-i părul care-i acoperea fizionomia.

La această voce, care răsuna totdauna cu putere în sufletul său, Alexandru deschise ochii pe jumătate.

— Dumneata eşti, Maria mea? întrebă el cu o voce întrerumptă de spasmuri.

— Eu sunt această nenorocită Marie, zise sărmana copilă înecată în lacrămi. Dar nu-mi spuseşi cum te mai simţi, Alexandre?

— Mă simţ nu mai ştiu cum, Mşriuţa mea, murmură Alexandru pierdut.

— Capul îţi arde, transpiraţia Iţi este cleioasă; trebuie să suferi mult, bunul meu amic!

— Nu sufer mult. Ah!

Alexandru scoase un ţipăt de durere prin mişcarea ce făcu ca să se întoarcă spre Maria.

— Dumnezeul meu! văz că răul nu mai încetează. Ia curînd, acest medicament, el îţi va alina durerile, Alexandrul meu.

— Voi lua cu plăcere tot ce vei voi, Mariuţa mea.

Maria aduce ceaşca în vederea lui Alexandru şi

acesta deschide puţin gura şi ia tot medicamentul ce era înăuntru. După aceasta, ea priveşte pe amantul ei cu neastîmpăr şi caută să se încredinţeze dacă medicamentul putea să producă efectul promis de doctor. Mai multe minute trec şi ea nu dovedeşte încă nici o preschimbare spre bine. Crezînd că poate nu turnase în ceaşcă tot medicamentul din sticluţă şi că va mai fi rămas înăuntru, ia sticluţa, o priveşte în lumină şi după ce se convinge că nu mai rămăsese nici o picătură înăuntru, îşi aruncă ochii asupra mărcei ce era lipită pe sticlă, citeşte cu groază şi cade murmurînd:

— Antidot! A fost otrăvit!

— Antidot! otrăvit! strigă Alexandru care auzise aceste cuvinte îngrozitoare. O! sunt otrăvit! Mă temeam de aceasta.

— Dumnezeul meu! dar ce este antidotul?. strigă Elisaveta sculîndu-se după fotoliu şi luînd în braţe pe Maria care leşina pentru a cincea oară.

— Antidotul -ce să fie alt, mamă Elisato, decît un

medicament în contra otrăvei, căreia îi taie puterea, zise Alexandru ridicîndu-se puţin, Acest antidot l-am băut eu, şi graţie lui, mă simţ mai uşurat, mă simţ în stare de a vă vorbi şi de a vă asculta. Dar inima îmi este arsă şi arde încă, îi simţ focul... mi-e frică că voi fi luat antidotul foarte tîrziu...

— Dumnezeu să fie lăudat! zise bătrîna Elisaveta cu scopul de a-l încuragia şi consola puţin că auzise pe Alexandru şi că-i văzuse faţa. Mario! scumpa mea fată, domnu Alexandru este măi uşurat, s-a ridicat pe pernă, vorbeşte, te priveşte. Deşteaptă-te, nenorocită copilă!

Şi Elisaveta, care nu mai avea putere să se lupte, toarnă odicolon într-o batistă, o pune la nasul Măriei, şi o stropeşte cu apă rece.

Maria deschide ochii, îi preumblă împrejurul ei şi îi aţintă asupra lui Alexandru, care o privea cu ochii înecaţi în lacrămi.

— Pentru ce ai leşinat, Mario? Pentru ce suferi atît? o întrebă- el cu tandreţă. Aibi curagiu, Mariuţa mea, căci şi eu am mai multă trebuinţă decît dumneata. Văzîndu-te într-o asemenea poziţie, sărmana mea inimă, care arde intr-un foc, s-ar consuma în mai puţine minute decît mai am de trăit. Ridică-te dar, scump angel; să mai privesc încă aceşti ochi a căror căutătură au ştiut totdauna să vindece atît de bine rănile sufletului meu!

In măsura ce vorbea Alexandru, fizionomia Măriei pierduse pe nesimţite paloarea de care era învăluită;

memoria şi simţul le redobîndi puţin ci te puţin, şi ridi-cîndu-se, ajutată de muma sa, se apropiă de Alexandru, şi se aşeză lingă dînsul. Elisaveta, care simţi trebuinţa ce avea ca să iasă la aer şi să lase pe acei nenorociţi amanţi liberi a-şi esprima pasiunea în care ardeau, ieşi din cameră şi rîndui la uşă pe o servitoare ca să prive-gheze şi să vie să-i dea de ştire îndată ce s-ar mai în-tîmpla vreo fatalitate.

Cînd se văzu singur cu Maria, Alexandru îi luă mina în ale sale, o acoperi de o mie de sărutări şi o lipi de pieptul său.

Maria abia dacă-şi putea reţine repezi le bătăi ale inimei; ea contimpla cu delir figura lui Alexandru, care era palidă şi suferindă. O presimţire amară îi umplu sufletul; ea se simţi deodată cuprinsă de o întristare neînţeleasă şi două lacrimi arzătoare se rostogoliră în ochii ei.

Alexandru, care nu-şi ridica privirile de deasupra Măriei, citi în ochii ei tot amorul ce ea avea pentru dîn-sul.

— Dumnezeul meu! zise el lipind şi mai mult mina Măriei de pieptul lui. Aibi milă de amorul nostru şi acordă-mi graţia de a mai trăi în această noapte ca să mă bucur de fericirea de a mai privi pe aceea care-mi umple sufletul de tot amorul oare l-a nutrit. Scumpă Mario!... ştii cit te-am iubit!... Reunisem totul în tine: orizonul meu erau aceşti doi ochi albaştri, a căror căutătură pătrundea pînă în fundul sufletului meu! tandreţea mea pentru tine depărtase din inima mea toate tandreţele cîte le aveam. Uitam barbarismul tatălui meu, uitam lacrămile mumei mele, uitam totul în lume cînd te vedeam surîzînd, cînd umbra ta amoroasă plecîndu-se spre mine îmi ascundea viaţa, şi fiindcă te vedeam tî-nără şi frumoasă, mi se părea că tot pe pămînt era tinereţe şi frumuseţe. O! Dumnezeul meu \ aibi pietate de amorul nostru!

— Dar tu vrei să mor, Alexandre, sau să-nnebu-nesc!... Nu mai vorbi astfel, sufletul meu... Tu vei trăi... va trebuie să trăieşti. Dumnezeu nu ar avea cruzimea ca să te smulgă de la pieptul meu. Nu, Alexandre, tu nu vei muri, sau dacă trebuie să mori,, să murim împreună, nuna mea în mina ta, respiraţiile noastre să se confunde; să murim zieîndu-ne că ne iubim, repetîn-du-ne aceasta din ochi dacă vocea noastră nu ar mai fi în stare să se esprime, dacă buzele noastre nu ar mai fi în stare să se mişte... să murim... pieptul tău lipit de al meu... pentru ca mişcările inimilor noastre să se împuţineze împreună... şi să înceteze tot într-o vreme... pentru ea Dumnezeu să nu trimiţă decît un angel pentru tine şi pentru mine... pentru ca acest angel să poată lua în mina sa sufletele noastre şi să le depuie ca două porumbiţe albe la picioarele Creatorului. Pentru ca să-ţi poci zice pînă la ultimul suspin; Alexandre, te iubesc... şi în urmă să ne luăm adio de la această lume, pe care ar trebui să o părăsim atît de tineri şi atît de nenorociţi. O! dar acestea sunt nişte închipuiri fatale. Tu vei trăi, Alexandre; poate acel antidot să fi tăiat tăria otră-vei şi să te fi reîntors la viaţă. Puterea Creatorului este mare.

— Voi avea curagiu, Maria mea, şi voi spera în Dumnezeu care trebuie să ne privească în acest moment. Dar ce am! focul dtrăvei reîncepe a mă arde; îl simţ cu mai multă tărie în inima mea, mă consumă, îmi slăbeşte puterile, îmi întunecă văzul, îmi astupă respiraţia. Ah! Dumnezeul meu! iartă-mă... iartă şi pe tatăl meu. Mar io! scumpa mea fidenţată, scumpul meu angel, ne vom revedea în ceruri, unde ne vom iubi pentru eternitate. Adio, la re... ve... de... re...

Şi Alexandru cade pe pernă pentru a nu se mai deştepta niciodată.

— Alexandre î scumpul meu amic!... deşteaptă-te, strigă nenorocita copilă îmbrăţişîndu-l de gît. Alexandre, tu nu mai vorbeşti!... Dumnezeul meu! ochii îi sunt deschişi şi nu mă mai vede. O! el a murit! şi eu... eu...

Ea nu putu să sfîrşească că căzu moartă pe cadave-ruî amantului său. Sîngele îi înecase inima.

Elisaveta, care fusese încunoştiinţată de servitoare, întră speriată cu dînsa şi se apropiară de pat.

In acest moment se aude în sală zgomot de paşi; uşa se deschide cu repeziciune şi Dăngescu intră speriat în cameră.

-— Uinde este Alexandru, fiul meu, nenorocitul meu copil? strigă el privind pe Elisaveta care încerca împreună cu servitoarea să dea ajutor nenorociţilor amanţi.

— Priveşte-i, domnule, zise Elisaveta cu o voce pierdută şi aruncînd nişte priviri rătăcite asupra Dăngescu-lui. Bucură-te de victimele dumitale.

— Am sosit tîrziu!... prea tîrziu!... Dumnezeul meu, iartă-mă, strigă el căzînd în genunchi şi privind ¡cu respect cadaverile ce se prezentau dinaintea sa. Graţie, iertare, Mario... O! cît am fost de mizerabil!... am pus în jocul fatalităţei şi am sfărîmat tot ce era mai onest şi mai curat în sufletul acestei copile; am tîrît în noroiul vieţei mele cea mai sublimă creatură a lui Dumnezeu, şi iată cum Dumnezeu îşi răzbună. Mario! i\le-xandre! copiii mei!... ridicaţi-vă, vorbiţi-mi, să vă ascult... Blestemaţi-mă, numiţi-mă asasinul vostru... numai să vă auz...

Şi el se apropie mai mult de pat, se uită cu frică la cadavere, le pipăie şi se depărtează îngrozit.

— Cerule! dar ei au murit! strigă el smulgîndu-şi

părul. Au murit şi nu m-au iertat; îmi voi pierde mintea, dacă nu viaţa... Alexandre, nobilul meu fiu, dacă în această lume ¡nu ai fost mulţumit, vei fi fericit în cea eternă, căci Maria, sublima fată, va fi în braţelb tale, în mormînt şi în ceruri!... Acum, sărmană mumă a Măriei, apropie-te de nenorocitul tată al lui Alexandru, şi dacă Dumnezeu nu mă va asculta pe mine şi pentru mine, ne va asculta unindu-ne rugăciunile pentru fericirea sufletelor copiilor noştri..........

A treia zi, mormîntul lui Alexandru, care era şi al Măriei, lîngă altarul Bisericei Icoanei, era acoperit de cunune de flori.

FINALUL

De cind Alexandru şi Maria se unise pentru eternitate, luîndu-şi adio de la o lume în care nu puteau să trăiască, nici să fie fericiţi, bătrînul Dăngescu nu putuse să mai aibă un minut de repaos. Ziua ca şi noaptea el era turmentat de insomnii şi de cele mai grozave mustrări ale- cugetului. Dacă încerca să închiză ochii, victimele crimelor sale i se înfăţişau în formă de fantome şi păreau că-i cer socoteală de cruzimile ce săvîrşise asupră-le. La aceste vizii, el se scula deodată, sărea din pat, cădea în genunchi şi cerea iertare; în urmă aprindea luminarea, se aşeza pe un fotoliu lingă masă, îşi rezema capul de mînă şi rămînea în această poziţie pînă cînd se făcea ziuă.

Trecuse patru zile de la înmormîntarea lui Alexandru şi a Măriei şi nici o preschimbare nu se făcuse încă în oribila poziţie a Dăngescului. Nemaisimţlndu-se în stare a se lupta în contra atîtor suplicii ce-i sfîşiau sufletul, nici a mai prelungi o viaţă de tortură şi de mustrări de cuget. După trecerea unei nopţi furtunoase, în care el îşi consultase gîndirile şi-şi formase o hotărîre, în care părea nestrămutat, se scoală din pat, se duce la masă şi scrie neîntrerupt o oră întreagă. El făcuse două cîrtii. Una era testamentul lui prin care îşi destina toată averea pentru binefaceri, îl sigilase şi-l adresase domnitorului ţării, iar cealaltă cîrtie era o epistolă adresată soţiei sale, la muntele Penteleu, prin carea îi cerea iertare pentru toate nemulţumirile ce-i cauzase pe nedrept şi o implora să roage pe Dumnezeu pentru sufletul lui nedemn de a compărea înaintea divinităţei. După ce termină aceste două cărţii, spiritul lui păru mai liniştit:

„Iată dar consecinţele unei crime, zise el umblînd posomorit. Iată cum o primă greşală molipseşte pe om şi-l tîrăşte în noroiul nelegiurilor pe carii le reîncepe neîncetat şi în contra tuturor!... Odată pătat de crime, a trebuit să mă rostogolesc printr-însele cu corpul şi cu

sufletul. Groaznicul tablou de omor şi de smge va fi neîncetat alături de mine... dinaintea ochilor mei!... Mizerabil nesocotit ce am fost! La ce-mi folosesc astăzi bogăţia, influenţa, pe cît. timp nu mai am repaos, nu mai am familie, nu mai am viaţă, căci nu mai am nimic uman!... Am nesocotit totul, am călcat totul în picioare, drepturile, datoriile naturei, tot ce este mai sfînt şi mai sacru, pentru falşităţile lumei. Acum nu mă mai poci pune nici chiar în rîndul animalelor, căci animalele îşi iubesc copiii şi eu am omorî t pe al meu!... Cînd dar, un om ca mine a văzut ştergîndu-se dinaintea sa toate fericirile, toate aspirările şi se simte lovit de pumnalele cu carii a voit să lovească pentru a-şi satisface uri. orgoliu dispreţuitor, o ambiţie absurdă, nişte pasiune dez-onorabile? Cînd după toate acestea nu mai prevede în viitorul său decît un şir de mustrări de cuget şi un lanţ de torture? Cînd acest om nu mai aşteaptă în viaţă decît dispreţul şi hula generală, descoperirea nelegiuirilor sale de nişte legi carii trebuie să-l pedepsească? Cînd acest om aşteaptă în fiecare minut ca lumea cu morala ei egoiştă, nepăsătoare şi rece, să vie ca să-i numere 3a-crămile şi să i le cîntărească pentru a şti dacă el îşi plînge greşala sau dacă se preface? Un asemenea om trebuie să se, pedepsească singur... Un asemenea om vătămător societăţei, trebuie să moară! Ş-apoi la ce-mi va mai fi folositoare viaţa şi ce vrea să zică timpul cît omul trăieşte decît un fulger în eternitate!? Şi pentru ce se naşte el decît ca să moară?... Da, trebuie să mor şi numaidecît, căci pentru că voi ¿nuri am îndeplinit mai întîi două lucruri umane de carii nu am putut fi capabil decît în asemenea momente. Am lăsat toată averea mea pentru binefaceri: pentru spitale, pentru orfani, pentru fete şi văduve sărace, pentru bătrîni infirmi, în fine, pentru tot prin care mi-aş putea atrage binecuvîntarea nenorociţilor şi prin care poate Atotputernicul se va milostivi să-mi uşureze pedepsele ce-mi sunt rezervate în lumea eternă. Am mai cerut iertare soţiei mele pentru toate nenorocirile ce i-am cauzat şi am rUgat-o ca să mă plîngă, în loc să mă blesteme. Acum nu-mi mai rămîne decît un singur lucru de îndeplinit: va trebui ca înainte de a mă închide într-un mormînt întunecos şi umed, unde poate Alexandru şi Maria vor veni să-mi şoptească iertarea, va trebui neapărat să curăţ din lume pe acel nelegiuit de Bolboacă, căci, fără poveţile şi fără îndemnurile lui infame, nu aş fi ajuns aci, nici poate aş fi avut să-mi imput vreo crimă; va trebui, cum zic, să sugrum pe acel bandit care este una din escepţiile monstruoase cum rareori produce natura şi le azvîrlă în societatea corumptă, unde şi corumpţia, în fine, le distruge. Acest puşcăriaş vătămător universului întreg, vătămător lui însuşi trebuie să înceteze de a mai esista. Eu voi fi gealatul lui, pentru că el m-a îndemnat la rele; eu voi fi confesorul lui în ultimele momente pentru că el m-a făcut să las săi se otrăvească Alexandru, citîndu-mi, pentru a mă hotărî la aceasta, ceea ce se prescrie de legea bisericească, cînd un fiu ridică mîna asupra părintelui său. O! mizerabilul! Nu mi s-a întîmplat în viaţă să auz că un om poate fi aplecat la atîtea nelegiuiri pînă să caute răul şi în legile sfinte!... Şi eu, nesocotitul, îmi cunosc orbirea, cînd?... cînd totul s-a sfîrşit pentru mine! Dar ce fac?... soarele a început să se ivească şi încă nu m-am ocupat de ceea ce m-am hotărît. Să grăbesc. Tot ce-mi trebuie pentru a-mi esecuta proiectul am în masa mea. Acum, la lucru. Să pregătesc dar limonada morţei, din care trebuie să se adape toţi asasinii ca mine şi ca Bolboacă şi să termin totul mai din vreme. Am păstrat otravă ca să mă servez cu dînsa la împrejurări de interese mîrşave, căci tot de acestea am avut în viaţa mea şi prin ele mi-am făcut starea. Acea otravă este aşa de tare îneît o mică doză pusă în cincizeci dramuri de apă este de ajuns ca să omoare mai mulţi oameni. Dintr-o mică sorbitură, tot corpul este otrăvit şi puterea îi este aşa de mare îneît pătrunde în măduva oaselor. Sîngele încetează de a mai circula peste douăzeci minute cel mult.“

Şi zicînd acestea, el deschide un sertar de masă, scoate dintr-însul o cutie mică de fier, o deschide, răstoarnă un praf ce se afla înăuntru într-un pahar cu apă şi îl amestecă cîteva minute pînă cînd se încredinţă că era bine dizolvat.

După ce termină această afacere, sună clopoţelul şi un servitor intră îndată. Dăngescu îi ordonă:

— Vei, duce această cîrtie măriei-sale, lui vodă; o vei da adiutantului de jurnă, şi dacă te va întreba de unde este, îi vei răspunde că este din partea mea. Ai înţeles?

— Am înţeles, cocoane.

— Şi pleacă numaidecît.

— Prea bine, cocoane.

— Nu uita ca să chemi pe Neagu, cînd te vei da jos. Aide, du-te.

Servitorul iese şi Dăngescu se aşază pe un fotoliu, căutînd a preface un aer vesel, ca să nu lase să se în-trevază cel mai mic semn de neastîmpăr.

După cîteva milnute de la ieşirea servitorului, se auzi în sală zgomotul paşilor lui Bolboacă care nu întîrzie de a intra în cameră, cu capul plecat, trist şi posomorit.

— Dar ce ai, Neagule? îl întrebă Dăngescu cu blîn-deţe, făcîndu-i semn să se apropie de dînsul.

— Nu am închis toată noaptea ochii dintr-o pricină care nu ştiu ce rezultat va lua.

— Ce pricină? se grăbi a întreba Dăngescu prefă-cînd interesul.

— Vă aduceţi aminte, cocoane, de acea moaşă care a venit cu Frusina?

— Da, îmi aduc aminte. Ei bine, ce s-a întîmplat cu dînsa?

— O întâmplare destul de nemulţumitoare, căci ieri a murit.

— S-o înghiţă infernul dacă a crăpat! Nu văz ce nemulţumire ne-ar putea aduce moartea ei? Din contra, atît mai bine.

— Ba nu este bine nicidecum, căci înainte de a muri, a mărturisit la o mulţime de lume tot ce s-a întîmplat cu Frusina.

— Şi de unde ai aflat aceasta?

— De la un dulgher care m-a ameninţat pe cînd ieri, înserat, mă întorceam acasă.

— Vrea să zică tot bine m-am informat şi eu, strigă Dăngescu sculîndu-se după fotoliu şi începînd să umble agitat ca să prefacă bine rolul ce-şi propusese a juca vizavi de vătaful său de curte.

— Cum aţi fost informat, cocoane? întrebă Bol-boacă surprins.

— Am fost informat de un amic al meu care mi-a comunicat tot că acel dulgher îndrăznise.să vorbească. Astăzi m-am sculat de dimineaţă cu hotărîrea ca să-l omor şi cadaverul lui să-l îngropăm noaptea în grădină. Aveam de gînd să nu mai săvîrşesc crime, dar sunt silit să arăt acelui mojic cum să pedepsesc insolenţii carii îndrăznesc să vorbească de oameni de condiţia mea.

— Merită o asemenea lecţie, zise Bolboacă, făcînd nişte ochi mari şi aruncînd o căutătură pe furiş asupra stăpânului său. Aşadar, cocoane, pentru aceasta m-aţi chemat?

— Negreşit că pentru aceasta... ca să mă consult cu tine. Ia spune-mi, ce părere îţi dai despre hotărîrea mea?

— Că este bună, cocoane. Văz numai că dulgherul lipseşte şi nu ştiu cum va veni aici.

— Fii pe pace; el va veni cel mult peste o oră; am pus eu la cale. Dar nu ştiu ce păcatele am de astăzi de dimineaţă!... capul îmi este greu, gura uscată şi stomacul sec. Aş voi să mă răcoresc.

— Poftiţi să vă aduc o limonadă, cocoane?

— Crez în adevăr că puţină limonadă mi-ar face bine. Făcusem una cînd m-am sculat din pat, dar nu am băut-o şi poate să se fi trezit.

—; Lămîia nu se trezeşte, cocoane.

— Atunci gustă de vezi dacă aceea ce este în paharul acela după masă e bună şi potrivită din zahăr?

Bolboacă, care era departe de a înţelege planul Dăn-gescului, se grăbi a se duce lîngă masă, luă paharul, îl aduse la gură şi bău din licuid. După ce-l înghiţi, strîmbă din gură şi zise stăpînului său:

— Este amară, cocoane, şi nu o veţi putea bea; mă duc să vă fac alta.

— Bine, bine, zise Dănges-cu mulţumit. Dar mai în-tîi rămîi puţin căci poate să vie dulgherul şi nu am făcut încă încercarea ce am proiectat.

— Ce încercare, cocoane? întrebă Bolboacă cu curiozitate.

— încercarea de a lega mîinile şi picioarele dulgherului îndată ce va intra în camera mea, precum şi de a-i astupa gura ca să nu poată să strige.

— Acesta este lucrul cel mai lesne de făcut. Dacă-mi daţi voie, mă voi duce să aduc două frânghii ca să vă arăt.

-— Am frînghii, Neagule. Caută în sertarul de jos al mesei, ia cîte-ţi trebuie şi grăbeşte să-mi arăţi căci nu ştim cînd poate să pice dulgherul.

— Il voi lega eu, cocoane, dacă credeţi că nu poate sa fii îndemînatec?

— Ba nu, ba nu; voi să-l leg cu mîna mea căci numai astfel poci fi bine răzbunat.

— Atunci cum poftiţi, ca un stăpîn ce sunteţi!

Şi zicînd acestea, Bolboacă trage sertarul indicat, scoate două frînghii, le face la căpătâie cîte un ochi şi vine spre Dăngeseu:

— Uite, cocoane; nu este vreun meşteşug mare pentru a lega cuiva mîinile şi picioarele carii puse în cîte un ochi din aceste frînghii şi strînse bine, rămîne legat cobză fără a putea face o singură mişcare; după aceasta, astupat la gură cu un şervet sau cu o batistă, se poate juca şi un coipil cu dînsul ca cu o păpuşă.

— Se poate, dar eu nu poci înţelege pînă nu văz.

Arată-mi dar numai cum se leagă picioarele. Eu mă pricep numai cum se leagă mîinile..

La acest ordin, Bolboacă se aşeză pe scînduri, întinde picioarele, le viră în ochiul unei frînghii, strînge nodul, şi cînd termină, se adresă către stăpînul său:

— Iată, cocoane, ce este de făcut; sunt aşa de bine legat încât nu mă mai poci mişca.

Dăngeseu se uită să se încredinţeze dacă nodul era strîns şi, văzînd că el însuşi nu ar fi putut să-l lege mai bine, îi zice:

— în adevăr legătura este sigură. Acum, Neagule, întoarce-ţi mîinile la spate ca să le leg şi să-mi spui dacă după legătura mea acel dulgher ar mai putea să se serve cu mîinile.

Şi fără să aştepte răspunsul lui Bolboacă, Dăngeseu îi apucă mîinile cu putere, aruncă ochiul celeilalte frînghii, îl strînge şi-i face încă două noduri ca să nu se

desfacă. Bolboacă începe să tremure fără voie şi murmură cu frică:

— Sunt aşa de legat, cocoane, incit nu mai poci face cea mai mică mişcare. Acum fii bun de mă dezleagă căci simţ în inimă nişte înţepături grozave de multă strîn-soare.

— A! mizerabile! Iată-te In starea în care meriţi a fi. Acum găteşte-te să faci o călătorie întunecoasă unde te aştepată infernul cu braţele deschise. Recoman-dă-ţi dar mai din vreme sufletul lui Satan căci peste cîteva minute vei compărea dinaintea lui.

— O, vrei să mă omori pe mine? murmură Bolboacă cu o voce tremurătoare şi îngrozit de cele ce auzi de la stăpînul său. Trebuie să glumeşti, cocoane; nu-mi vine a crede ca să răsplăteşti atîtide rău1 pe un om care v-a fost devotat cu corpul şi cu sufletul.

— Devotat!... auzi mizerabilul cu ce cuvinte crede a mă mai amăgi!... Şi în ce a constat devotamentul tău, nelegiuitule?... ca să mă pătezi de atîtea crime? ca să-mi otrăveşti copilul? ca să-i dezonorezi amanta? Toate acestea prin îndemnurile tale infame?... în loc de a mă fi oprit din drumul pe care mă tăcuseşi să apuc!...

— O! iartă-mă şi mă dezleagă; în inima mea simţ o pară de foc.

— Nu cere iertare căci nu o vei dobîndi. Iertare să ceri la Satan. Eu nu mai sunt în stare a mă ierta nici pe mine însumi.

— Atunci voi fi silit să ţip, să răcnesc, să cer ajutor, strigă Bolboacă muşcîndu-şi buzele de durere şi rosto-golindu-se căci otrava începuse să se răspîndească în toate vinele lui.

— Dacă vei striga, nimeni nu te va auzi şi-ţi voi astupa gura ca să te chinuieşti şi mai rău.

:— S-a sfîrşit! o! s-a sfîrşit!... sunt otrăvit... am băut din acel pahar... murmură banditul în nesimţire

Dăngescu îl privea cu băgare de seamă şi văzîndu-l că începuse să-şi piarză simţul şi să i se slăbească vocea, se gîndi că otrava era mai tare decît crezuse şi că efectul îi era mult mai grabnic.

Agonia lui Bolboacă dură zece minute după a căror trecere el rămase nemişcat cu ochii deschişi şi cu dinţii rînjiţi. Dăngescu se duce la dînsul, îl pipăie, şi încredin-ţîndu-se că murise, se uită la cadaver cu un zîmbet satanic şi îi zice: '

— Nu mă îndoiesc că infernul s-a deschis înaintea ta. Moartea ţi-a fost uşoară, asasine, dar îţi vei priimi pedeapsa meritată acolo unde-ţi este rezervată ţie şi mie.

Dar ce mă mai ocup de aceasta fiară doborîtă şi nu mă ocup de mine, îşi zise el întorcîndu-se. Mi se pare că mi-a venit şi mie rîndul ca să gust din limonada morţei. Să grăbesc căci timpul trece şi poate să mă sur-prinză cineva cu acest bandit neînsufleţit. Cadaverul lui nu este bine să se găsească la un loc cu cadaverul meu. Trebuie să-l fac să dispară... dar unde?... a! în pivniţa neumblată.

Şi fără a pierde timpul, Dăngescu trage o canapea la o parte, ridică un capac făcut în scînduri şi aruncă pe gaură cadaverul lui Bolboacă, care cade în pivniţă cu mare zgomot. După ce Dăngescu îl văzu la un loc unde nu putea fi descoperit decît foarte tîrziu, lasă capacul, dă canapeaua la locul ei şi vine să se aşeze pe un fotoliu lîngă masa unde se afla paharul cu otrava. Aruncîndu-şi ochii asupra paharului, frica îl coprinde deodată şi începe să tremure ca cum ar fi fost prins de friguri; cu toate acestea, el ia paharul, îl aduce la gură şi cînd voi să bea, simţi că curagiul îl părăseşte.

,,Mi-e frică de tortură, iar nu de moarte, zise el privind ou rătăcire lichidul mortal. Clnd s-ar milostivi cineva să-mi zdrobească capul cu un glonţ, i-aş da starea pe jumătate. Dar ce zic?... Eu nu mai am stare căci de astăzi averea mea întreagă intră în mîinile guvernului. Nu mai poci prelungi viaţa căci în minutul acesta trebuie să fiu în gurele tuturor ca un obiect de dispreţ şi de groază. Să nu mai aştept, căci aşteptarea a devenit un supliciu... să beau, să beau mai curînd ca să termin odată... să înghiţ toată otrava ca să nu mă chinuiesc mult.“

De astă dată, Dăngescu aduce paharul la gură, închide ochii şi, cu o hotărîre nestrămutată, bău în două înghiţituri toată otrava din pahar.

După aceasta, se succedă două minute de tăcere în care timp Dăngescu sărută în mai multe rînduri o cruce mică cu sfînt lemn, pe care o atîrnă de gîtul său. în al treilea minut, focul otrăvei începu să-i arză inima. In al patrulea minut, durerile încep să-i paralizeze simţul. El caută să le sufere cu curagiu, dar puterile îl părăsesc puţin cîte puţin. In al cincilea minut, începe să tresară prin zguduituri şi înţelege că peste puţin corpul său va fi cadaver. După un interval de agonie, în care ochii împăienjenaţi nu mai puteau să zărească lumina, capul ameţit ca de beţie nu mai putea să cugete, simţi că moartea se apropie; atunci el începe să tremure, să-i fie frică, să se spăimînte, şi înţelegînd că totul se sfîr-şise, îşi adună toate puterile, vrea să se lupte, să scape de moarte, încearcă să umble, dar nu poate face decît un singur pas, cade în tot lungul corpului, întinde braţele către cer şi strigă pe cît vocea îi mai permise:

— Alexandre! Mario! Copiii mei! iertaţi-mă şi rugaţi pe Dumnezeu, dinaintea căruia vă aflaţi, ca să-i fie milă de mine.

Acestea fură ultimile cuvinte ce el mai putu pronunţa şi, după cîteva secunde de agonie, moare, rosto-golindu-se pe parchet.

In acest moment, cerul se posomoraşte, atmosfera se întunecă şi tunetul bubuie ca cum ar fi ordonat infernului ca să înghiţă pe aceşti doi nelegiuiţi.

CONCLUZIA

Trecuse mai multe zile de cind în toate serile Ştefan Lungeanu întreţinuse pe fratele său despre această romanţă.

După ce o termină, găsind de cuviinţă a-i arăta cum rămăsese restul personalului (important) pus pe scena romanţei, îi zise:

— Ca să închei istoria, află, Matei, că Elena Dăn-gescu — întordndu-se de la munte, şi aflînd de moartea lui Alexandru şi a Măriei, căci de a soţului său puţin a constat-o, a căzut greu bolnavă, şi atacul i-a fost aşa de mare, că peste puţin timp a luat loc lingă copiii săi. Iar sărmana şi nenorocita Elisaveta Sălcianca, pe care nu a chemat-o încă Dumnezeu la sine, s-a călugărit la Biserica Icoanei, unde în toate dimineţile şi serile udă de lacrămile sale mormintele soţului şi iubiţilor săi copii.

Nu ştiu, iubite Matei, dacă ai luat vreo plăcere as-cultîndu-mă; crez însă că naraţia mea ai fi găsit-o ceva mai interesantă dacă ai fi aflat şi scenele misterioase prin carii trebuia să trec cu romanţa, precum îmi propusesem, şi pe carii am fost constrîns a le trece subt tăcere de frica unei legi ce a apărut de curînd.

FINE

Appendix A

JUDECATA LUI BRÎNDUŞ

COMEDIE IN TREI ACTE

Vezi I. Horia Râdulescu, Scribe sur la scène roumaine dans la première moitié du XlX-e siècle, în Mélanges de Vécole roumaine en France, XVI, 1939—1940, p. 72—79.

Mihaela Şchiopu, I. M. Bujoreanu traducător din Boccaccio,în Revista de istorie şi teorie literară, 1977, nr. 1, p. 77—79.

După Les nuits du Père-Lachaise de Léon Gozlan (cf. Marian Barbu, Romanul de mistere în literatura română Craiova, Editura Scrisul românesc, p. 47).

2 G. Călinescu Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Ediţia a Il-a, revăzută şi adăugită. Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 391.

3 Dinu Pillat, Mozaic istorico-Uterar, secolul XX, Bucureşti, E.P.L., 1969.

4 Vezi de asemenea: Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Lseu despre romanul românesc. Vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p. 93, 96; Marian Barbu, op. cit., p. 7, 18, 120.

5 R. M. Albérès, Istoria romanului modern. In româneşte de Leonid Di mov. Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1968, p. 38.

[4]

G. Călinescu, Un romancier uitat: loan M. Bujoreanu, în Viaţa românească, 1938, nr. 2.

începutul romanţei.

Scenă fictivă ca multe altele, precum s-a arătat în prefaţă. Sunt departe de a atinge susceptibilitatea vreunui funcţionar. Intriga romanţei nu mă ierta a face altfel.

Din familia Brîncovenilor.


Citation Suggestion for this Object
TextGrid Repository (2023). Romanian ELTeC Novel Corpus (ELTeC-rom). Mistere din București: ediție ELTeC. Mistere din București: ediție ELTeC. European Literary Text Collection (ELTeC). ELTeC conversion. https://hdl.handle.net/21.T11991/0000-001D-3A9D-0