CONSTANȚA HODOȘ

ROMAN

EDIȚIA A TREIA

BUCUREȘTI

TIP. „I. COPUZEANUˮ, STR. ISVOR, 97

1928

Cuvânt înainte

Până la apariția romanului „Martiriiˮ, literatura noastră era încă destul de săracă în scrieri de acest gen. Primele fragmente ale acestui roman au apărut în revista „Semănătorulˮ de sub direcția Vlăhuță-Coș-buc, sub titlul „Pământ și apăˮ. E mai mult de un sfert de veac de atunci. Fragmentele se închiagă în volumul „Martiriiˮ apărut în editura „Minervaˮ la 1908.

Chiar ca fragmente, „Pământ și apăˮ au fost re-marcate de înțelegătorii de literatură, ca aducând ceva nou, original, în monotonia producției literare de atunci. N. lorga a avut cuvinte aproape de surprin-dere, pentru originalitatea fragmentelor, iar când a apărut romanul a scris un articol rezumativ, în care găsește drept a spune că „Martiriiˮ e o carte care ne transpune într-o lume pe care e bine s-o cunoaștem, căci face parte din patrimoniul nostru național, și: vei învăța multe citind această carte, ce lămurește în felul imediat și trainic cum învață arta. D-na Hodoș are puterea de a emoționa vorbind din suflet su-fletului.

Ilarie Chendi erà omul judecății agere și aspre, sgârcit în aprecieri lăudative în materie literară. „Cuvântul „martir”, — scria el, — este astăzi banalizat; oameni răi sau slabi au coborât în noroi înțelesul lui. Dar nu căutaţi (în această carte) tendințe, ci luați-o așà cum este, ca oglindă a unora din cele mai agi-tate vremi și, în special, ca tragedie politică a fru-moasei regiuni românești numită Zarand, — și veți găsi foarte mult îtr-ânsa. Veți găsi o epocă întreagă, străină și necunoscută multora de aici, dar măreață și scumpă tuturor celor de peste munți, unde mai trăiesc bătrâni gârboviți, — resfirați ca stejarii uriași rămași de sămânță într-o pădure tânără, — povestind de faptele generațiilor trecute. Dar focul se potolește. Stă-rile politice se îmbunătățesc. In cadrul unei povestiri familiare, cu peripețiile unei căsnicii jalnice, se arată dezvoltarea românismului în regiunea munților apuseni numită Zarand, — patria autoarei și locul mișcărilor revoluționare. E o epocă de reculegere. Castelele feu-dale sunt dărâmate. Urile se mai așează. Uitarea se așterne peste șiroaiele de sânge. Și românii renasc sub raportul cultural și politic. Numai umbra lui Iancu, a viteazuluui frânt, trece, tulburătoare, peste acest tablou, descris cu o bogăție de amănunte. A fost însă numai „o clipă de isbândă în veacul asupririlor umi-litoare, o clipă de lumină în besna temniței spălate cu sângeˮ, — cum zice autoarea. Supremația ma-ghiară asupra românilor se înstăpânește din nou. Ar-dealul își pierde independența după zece ani de re-gim austriac și se încorporează Ungariei, iar Zarandul cel românesc cade — întâia victimă a acestei schimbări politice: încetează a mai existà ca district autonom, condus de români. Odată cu Zarandul își pierd liber-tatea de acțiune un șir de luptători printre cari și personagiul principal al povestirii, care, demisionat dintr-un post administrativ ce ocupa în acel ținut pleacă în țara românească... lăsând în urma sa „mor-mântul cel mare, o țară, un neam întreg, în scâncetul dureros al agonieiˮ...

„Acțiunea pare a se suspendà mai mult decât a se sfârșì acì, căci soarta celor mai mnlți factori nu pare a fi hotărîtă la finea cărțiiˮ... adaogă Il. Chendi. Și așà este. Urmarea romanului „Martiriiˮ are să apară însă acuma, — „In țară”.

Sfârșitul recenziei criticului: „Pentru paginile pline de mișcare și avânt, pentru sufletul de femeie așa de bine prins, pentru apărarea caldă a dreptului iubirii, pentru multele gânduri frumos exprimate, risipite în întreaga lucrare și, însfârșit, pentru îndrăzneala de a fi atacat cu succes anul din cele mai grele subiecte sociale, romanul D-nei Constanța Hodoș merită toată atențiunea unei opere literare absolut serioaseˮ.

Recenziunea din ziarul „Universulˮ, după o foarte luminoasă expunere a subiectului, termină cu consta-tarea: „Afară de ideea de patriotism curat care însu-flețește volumul „Martiriiˮ, sunt scene de moravuri locale și casnice, redate într-o limbă frumoasă, româ-nească, cu un colorit potrivit împrejurărilor descrise. Oricare bun român va trebuì să citească „Martiriiˮ, în care se oglindește credincios viața sbuciumată a românilor din țări străine.

Toate recenziile cari s-au scris despre „Martiriiˮ sunt ținute în acelaș ton. Au fost și unele ignorări, voite, e drept; — dar peste acele ignorări trebuie sa trecem și noi cu ignorare.

Cu prilejul apariției ediției a doua a „Martirilorˮ, distinsa scriitoare Natalia Negru a scris, în „Adevărul Literarˮ; — „Romanul „Martirii” e mic, se citește ușor, e clar ca un cristal. Plasticizează, sugerează, evoacă, leagă prezentul de trecut și viitor, un suflu eroic îl străbate, plutește în adevăr și sinceritate, ca în aerul curat de munte, înviorează, trezește coardele grave ale sufletului, deschide adâncurile înțelesului vieții — descrierile și coloritul evoacă plaiurile lui Grigorescu, iar proporțiile construcției de operă lite-rară sunt desăvârșite și grațioase. S-a știut oare că „Martiriiˮ Constanței Hodoș înseamnă o glorie a ro-manului în literatura noastră? S-a știut că au plecat mulți ofițeri de-ai noștri cu cartea aceasta în tunică, recitând cu însuflețire îndemnul glorios al eroului Ilie Crișan: — „Un martir! zeci și sute de mii de mar-„tiri ne trebuie. Stindardul să fie smuls din mână în „mână și ținut sus, până va fi numai un singur braț „care să-l mai ție!ˮ

„Sunt „Martirii” nelipsiți din orice bibliotecă se-rioasă? — se întreabă inimoasa scriitoare. Se citesc prin școale? Se pomenesc prin antologii?... Numai ea ar putea s-a spună, în romanul „In țarăˮ, unde ne așteptăm să găsim țesătura iscusită a figurilor ome-nești, a moravurilor și năravurilor, a întregei ambianțe în care ți-e dat să trăiești, luptând și suferind, că-zând și înlțându-te, murind și renăscând”.

— Această a treia ediție (a 15-a mie) a romanului „Martirii”, se tipărește în editura subsemnatului. N-am găsit o întrebuințare mai bună a marelui premiu na-țional de literatură ce mi s-a atribuit în 1926. Edi-torii noștri se sficsc, neîncrezători, când e vorba de opere de valoare adevărată, neconsfințite de reclama curentă.

Va fi, cred, o carte venită la timp, acuma când sufletul Ardealului ne apare turburat, și când secu-larii dușmani pândesc și uneltesc pentru reînvierea trecutei robiri. E o carte ajutătoare a limpezirei su-fletești ce ne trebuie.

2 Aprilie 1928.

ION GORUN

MARTIRII.
I.

Primăvara anului 1824 venise din vreme, cu soare cald și cer senin.

Moș Costan deschise ușa grajdului și o împropti cu o piatră.

— Așa să stee acum, pan-o da iarba de păscut.

Juncanii, vaca și vițelul, patru capete, se întoar-seră cu mulțumire spre lumină, și aerul curat năvăli, în luptă cu aburii groși din lăuntru.

Moș Costan le dete fân, bătu pe spate juncanii, desprinse un scaete din fruntea vacei, și se uită cu mulţămire la ugerul ei plin.

Puţini erau în satul lui, în țara Maramureșului, cu rost ca dânsul. Nevasta și flăcăul nu-i eșeau din vorbă.

Nu erau bogați, dar aveau pământ, îl lucrau cu hărnicie și trăiau cu îndestulare.

— Dacă ne ajută Dumnezeu, rodul ăst an îl putem vinde la toamnă, ăl din hambar ne ajunge, ce zici Catelino?

Bătrâna numai cât zise un; ajunge! și zâmbi. Că până să mântue urziala de in din spată, n-avea vreme de vorbă multă. Se apropiau Paștile și pauza mai trebuia și înnălbită.

— La iarnă, de o vrea cel de sus, îl însurăm pe Chiril.

— Să ne ajute Dumnezeu.

Și bătrâna zimbi din nou. Se vedeà acum soacră mare, la nuntă, cu masă întinsă, lăutari voioși și peste un an cu un nepoțel frumos în brațe.

Se ridică din război înaltă, voinică, adună pânza pe cap și dând binețe moșului porni cu ea la vale.

Costan plecă și el în grajd să mai vadă de vite, să mai mângâe vițelul.

— Ce mai juncan la anul

Dar Dumnezeu a vrut altfel.

Cerul se întunecă. Vânturi aspre începură să bată din spre miază-noapte. Săptămâni întregi nu se văzù nici o fâșie albastră, nici un nouraș alb, pe întinsul întunecatul orizont.

Oamenii se uitau în sus cu grijă, clătinând din cap.

— Un războiu mare o să fie.

La poalele cerului se încinse o roșață vie.

— Ard suflete acolo... păcate grele... Holera, ciuma o să vină.

Și creștinii își făceau cruce.

— Dumnezeu, să ne aibă în paza lui!

Toată luna Aprilie trecù așa.

Țăranii arară pământul, îl semănară cu grăunţele cele mai frumoase; sudorile curgeau șiroae pe frun-țile lor udând pământul uscat, căci din cer nici o picătură nu cădea.

Norii veneau, negri, mari ca niște balauri înspăi-mântători, se isbeau în capete, mugea cerul de groaza lor și se cutremura pământul, dar plecau apoi iarăși în acelaș joc rotitor, limpezind cerul, albastru.

Sămânța nu încolți.

Frumoasa, minunata lună Maiu, când toată na-tura e în floare, trecù și ea tristă și tăcută într-o așteptare încordată. Oamenii se uitau la pământ, la cer; cum de Cel de sus nu se îndură?

Nici un strop de ploae nu căzù.

Iunie — și apoi luna lui Cuptor venì ca un potop de foc cumplit, ce arse și pustii tot hotarul și apele cu izvoarele și frunzele și tufișurile și toate viețui-toarele.

Nu mai era nici un firicel de iarbă, râurile secară — păsările țipau, sburând departe... Vitele răgeau ca fiarele și mureau pe câmp.

Cânii urlau înfiorător.

Oamenii se adunau în curtea primăriei și se sfă-tuiau ce este de făcut.

— Urgia lui Dumnezeu.

Apoi porneau, în șiraguri nesfârșite, la biserică. Făcură daruri, pentru slujbe, și lumânări aprinseră la toate icoanele, și sfinții i-au scos în câmp și mă-tănii au făcut, sute și mii, închinați cu capetele goale în bătaia soarelui arzător... Au sărutat cu evlavie pă-mântul fierbinte și l-au stropit cu apă sfințită și cu lacrimele lor. In zadar!

Paparude s-au pornit, din casă în casă, cântece tân-guioase de copii, fetițe nevinovate de a căror rugă ascultă cel milostiv... Dar bătrânii se uitau cu jale la apa ce se arunca peste frunzele moarte și se risipea în zadar.

Câmpul se uscase tot, holdele dragi, unde altă-dată se legănau, în ondularea unei mări de aur, grâ-nele frumoase, porumbul înalt cu frunzele late și verzi, erau acum o pulbere de pământ ars și pustiu.

Abia pe la sfârșitul lui August se îndură Cel de sus și trimise ploae. Târziul Pulberea albă se prefăcù în glod negru, dar din inima pământului nu răsări nimic.

II.

Bătrânul Costan ședea pe prispă gânditor. Luleaua, altădată neclintită din gură, o ținea rece intre mâni. Cine se mai gândea acum la tutun!

Vitele îi răgeau de foame în grajd. Vițelul îi pierise.

Chiril era dus în oraș cu un sac de porumb, doar va găsi în schimb hluji sau paie pentru sărmanele dobitoace.

Bătrâna se sguli in prag și cosea o cămașă; dar ochii ei se închideau și lacrime mari ca boabele de mă-rgele picurau peste pânza albă de in.

O femee tânără, o nepoată de a ei, cu doi copilași ce i se țineau de fustă, venì să-i ceară o strachină de mălaiu. Numai o leacă, cât să facă o mămăligà. Până s-o întoarce bărbatul, căci erà dus și el cu vitele în târg doar le-o puteà vinde.

Catelina se sculă și-i dete o strachină de făină.

Dar abia se așeză la loc, veni iar o vecină. Galbenă, speriată, aducea un copil de un an, culcat pe brațe. Se jeluì că de o săptămână n-a mâncat nimic... Nu mai au nici vite, nici tărâțe, nici coceni măcar! Băr-batul n-a lăsat-o să vină mai de grabă, căci, spunea el, de va da lelea Catelina la toți, în curând se va goli şi la la ea hambarul... Dar acù — și arătă tremurând copilul — fețișoara lui frumoasă s-a uscat, e lipită de oase pielea, și gurița i s-a albit, nici să plângă nu mai poate, doar ochii cei negri, ce au rămas așa de mari în fundul orbitelor, și-i întoarce rugători.

— Dă-i lele Catelino, că moare copilul, moare de foame.

Catelina alergă iar la sacul cu făină.

— Dă-i, maică, dă-i fuga să mănânce! Cum să lași copilul să moară... să moară de foame! vai, Doamne...

Dar vaetul se încinse, se răspândi și tot mai tare, mai sfâșietor, mai învierșunat se tângui:

— Mor de foame!...

Foame... foame.... foame!.. Femei alergau înebunite pe uliți frângându-și manile, smulgându-și părul... Copiii țipau in urma lor, galbeni, cu părul vâlvoi, cu trupșorul gol, uscat, plin de răni și de noroiu.

— Mamă... mamă...

Și mamele se întorceau, îi ridicau în brațe, îi sărutau în mângâieri nebune, desperate... Apoi rămâneau de veci cu gura căscată, lipită de trupșorul iubit, rece prin care nu mai svâcneà sângele.

Bărbații fugeau îngroziți. Nici unul nu rămâneà în sat. Alergau prin împrejurimi, ca fiarele flămânde după pradă.

Unii se întorceau, dar puțini. Cei mai mulți nu se mai întorceau. Hotarele erau mari și multe și pre-tutindeni bântuise aceiași secetă, aceiași foamete.

Primarii satelor făcură jălbi la stăpânire. Dar stă-pânirea străină, dușmană neamului românesc, nu răs-punse decât într-un târziu.

Răspunse cu răutate, nu cu milă și cu părintească îngrijire.

Reaminti nenorocitului popor, sângeroasele lui răs-culări: numele lui Doja, pe ale în veci neuitaţilor Horia și Cloșca; și acum, ziceau slujbașii lui: Dumnezeu pedepsește poporul răsvrătit care ridicase mâna contra celor sus puși.

Românii plecară capetele. Osânda erà rostită.

Nu erau căi ferate, nici telegraf, nici chiar poștă sau alte înlesniri de comunicație întinsă: mureau cu sutele, cu miile, cum mor urșii în văgăunele stâncilor, neștiuți de nimeni.

Bătrânul Costan albise ca oaia, și Catelina se făcuse scundă și puțintică din voinică ce fasese. Is-prăviseră de mult hambarul.

Erà iarnă. O iarnă aspră, căzuse zăpadă multă și se lăsase în ger cumplit.

In sat nu mai erau decât ici și colo câteva suflete; copii, femei și moșnegi.

Chiril singur, dintre flăcăi, ascultase până acum de rugăciunile mamei sale și nu plecase.

— Unde să pornești acù pe ger?... Unde să gă-sești de lucru?

Şi bătrâna coborà în beciu, scormonea în adâncul pământului și tot mai găseà câte un morcov, câte un cartof veșted, putred pe jumătate... Apoi mai adunase Catelina frunze, flori de tei, de soc și tot felul de rădăcini, cari prindeau acù așa de bine.

Dar într-o zi Chiril nu mai putu răbda. Se sculă înnainte de-a se lumina de ziuă. Vorbi el ceva în murmur năbușit ca să n-auză bătrâna; apoi desprinse sumanul din cuiu, o straiță. căciula de oaie peste urehi și toiagul.

— Să mă așteptați cu bine, taică... mamă!...

Iși desfăcu brațele, și maică-sa îi căzù la piept plângând.

— Rămâi cu bine, mamă... și lasă... o să mă în-torc eu...

La marginea satului se opri: se uită îndărăt Ia casele pustii, îngropate în zăpadă, la holdele întinse, învelite, ca într-o pânză albă, strălucitoare de soare; — ce mormânt frumos, pământul!

Si s-a dus...

III.

Șapte zile și șapte nopți, s-a tot dus Chiril fără să se mai uite îndărăt. Pretutindeni se întindeà acelaș lințoiu de zăpadă, aceiași pustietate...

Din când în când nimerea în câte vr-un sat, intra în câte vr-o casă părăsită să-și mai odihneasă su-fletul înghețat. Iși făceà foc la vatră, o fiertură caldă, din rădăcinile ce i le pusese mumă-sa în traistă. Apoi iar plecă grăbit, gonit de o fantomă hidoasă, un sche-let enorm cu ghiare lungi și ascuțite întinse spre el, gata-gata să-l apuce, să-l înhațe...

Fantoma morțiii! Fantoma grozavă a foamei.

Intr-o seară ajunse într-o pădure. Foamea îl chinuia, îl doborà. Se așeză pe o buturugă, și se gândi: ce ar fi dacă s-ar culcà, cât e de lung, aci pe acest pat moale de mușchiu și frunze căzute?... In pădure erà cald și ciudat, nu mai erà zăpadă! Chiril își frecă fruntea și ochii. Oare nu visează?... In ce țară depărtată o fi? Fi-va în vr-una din acele țări minunate unde-i veșnică priimăvară? Sau e chiar raiul, pădurea aceasta frumoasă, cu copaci înalți și deși, unde nu-i vânt, nici fiare nu-s și nici o suflare rău-făcătoare? O pri-vighetoare se auzi cântând. „E imnul îngerilorˮ își zise Chiril, apoi închise ochii și adormi...

Nu departe erà o stână.

Un câine mare, ce dormise liniștit cu capul pe labe, sări deodată, ca lovit și începu să latre, întâi încet, apoi tot măi tare, mai stăruitor, sgârăind cu laba ușa colibei în care dormea baciul și ciobanul.

— Ia vezi, Petre, de ce bate Dulău, de nu mai are pace?

Ciobanul își luă toiagul într-o mână, iar într-alta pușca și eșì afară. Erà lună plină și un cer înstelat... Câinele îl apucă de suman și schiăună înetișor che-mând. Petru se duse după el.

Ceva mai la vale, în pădure, întins jos, zărì un om, căzut în nesimțire.

— Un om mort! strigă ciobanul, apoi șueră de chemare.

Dar Dulău se gudurà lângă Chiril și-i lingea mâi-nele. Lucrul acesta schimbă numai decât părerea cio-banului. Se aplecă mai bine spre omul lungit în frunze, își lipi urechea de pieptul lui și-i auzi inima bătând. Ii pipăi capuul, brațele, tot trupul cel slab, pierit, dcte din cap, apoi îl ridică în brațe, ca fulgul de ușor și porni cu el spre stână.

Când își deschise ochii Chiril, baciul îi țineà făl-cile descleștate și ciobanul îi picură cu o lingură lapte dulce în gură.

— Făcurăm o pomană cu tine, biet creștin, grăi baciul, dar spune acum de unde ești?

Chiril se uită cu blândețe la oamenii aceștia buni, dar nu răspunse. Graiul îi stătuse.

Abia se puse în picioare înspre primăvară.

Povesti atunci, cum plecase din spre Maramureș, unde eră foamete, să găsească de lucru și sâ se în-toarcă apoi cu hrană la sărmanii lui părinți.

Baciul dete din cap.

— De lucru? Apoi nici pe aici nu prea este... Pământul e domnesc și-l lucră iobagii. Poate să treci dincolo de Orăștie, dela Deva in jos pe Mureș, acolo știu că-i țara mai slobodă și se duc și dela noi mulți de se întorc toamna cu bucate bune.

Chiril își luă rămas bun dela baciu, îi mulțămi pen-tru sfatul cel bun și pentru că i-a scăpat viața: Cel de sus să-i răsplătească!

Apoi o porni pe deal în jos. Ciobanul îl duse până dincolo de pădure; îi vârî un caș și un mălai în traistă și răzimat locului pe toiag îl petrecù cu ochii pân-ce se pierdù în zarea depărtată.

— Să umbli sănătos, creștine.

Și în ochii lui tineri, albaștri, luci ceva ca o lacrimă.

IV.

Chiril coborî dealuri, trecù văi, păduri, până ce sosì la Mureș.

Se opri încremenit și își scoase căciula. Niciodată nu văzuse o apă așa mare.

Și ce lin curgeà! Nici un vuet, nici o cădere zgo-motoasă nu turburà liniștea solemnă a râului larg întins între malurile înalte, drepte,ca tăiate in piatră albă. Deasupra, cerul se întindeà albastru, senin. Jur împrejur căt țineà zarea 'nainte dealungul râului, holde cu grâu verde, grâul răsărit, iarbă mare și verde. Verde! Ce demult e de când ochii lui Chirii nu văzuse atâta verde. Câmpul verde!

Se închină, se lăsă cu fața în jos, sărută pământul cu dragoste, cu dor, cu lacrămi calde și mari, lacrămi de credință și nădejde nețărmurită...

— O, Doamne, tu nu ne lași! Ajută Doamne, ajută, să găsesc de lucru cât mai degrabă, să mă întorc acasă la biet taica și maica...

Auzea parcă, în liniștea sfântă a pământului, șop-tirile lor blânde, pline de evlavie și răbdare. Simțeà strângerea în brațe a mamei, cea din urmă, și privirea ei duioasă înnecată în lacrămi.... Pironì ochii în de-părtare. Oare vor putea ei să rabde atâta? Ce-ar fi să se întoarcă acù chiar, cu bucățica de mălaiu și caș ce-i mai rămăsese in traistă? Să-i scape de moartea de foame.

Chiril sări în picioare ca ars de un fier roșu. Indesă căciula și fugi înnainte.

Fantoma înfricoșată îl goneà din spate.

Şoptirile blânde se prefăcură în vaete, în scâncetul sfâșietor al morții.

'Nainte, 'nainte!

Mureșul se strâmtorà între munți, păduri dese, se-culare, unde omul par-că numai acù de câteva zile, a pus piciorul. O răcoare dulce se răspândeà între cer și pământ.

Chiril văzu de pe mal o plută ce coborà repede încărcată cu lemne de brad. Cum ar fi vrut să-i roage pe plutași să-l ia și pe el cu ei! Dar nu îndrăsni să le facă semn. Şi poate nici nu l-au văzut, căci erau departe, și nu se uitau spre mal. Dar o luă la picior, până ce sosi, nu departe, într-un orășel mic, pe cari oamenii î-l numiră: Zam. Aici prinse Chiril vorbă cu lumea.

Erau români voioși, sprinteni, cu plete negre și rumeni la față, cum nu văzuse nici odată până atunci. Lucrau voinicește la scânduri, ciubere, albii și tot felul de lemnării, apoi plecau cu plutele încărcate în jos spre câmpie.

Chiril rămase uimit când unul dintre ei îi arătă banii și sacii de grâu și de porumb ce luase în schimbul lemnăriei.

— E bogăție acolo, îi spunea Pădureanul. Pământul e gras și rodește întotdeauna.

Peste câteva zile Chiril pluteà pe o plută, pe Mureș, într-acolo unde-i bun pământul și cu belșug dăruește pe acela ce cu stăruitoare dragoste îl muncește.

Zilele erau calde, nopțile senine și plutașii cântau:

Mureș, Mureș apa lină,
Floare în dalbină...

Munții și pădurile mari rămâneau departe și câmpul se întindeà în dreapta tot mai larg, mai neted, mai mănos. In stânga dealuri mici se înșirau cu bogate vii și pomi roditori; livezi îmbelșugate de pomi, cu cren-gile plecate, pline de rod.

De-a lungul Mureșului, șoseaua bătută cu pietriș, ca lespedea albă, străluceà.

Aci, aci...

Plutașii se opriră.

— Aci-i Radna, cea cu biserica vestită unde maica Domnului face minuni... Dincolo Lipova, începe Ba-natul...

Chiril mulțămi plutașilor, apoi plecă înnainte.

La marginea unui sat o femeie îi eșì cu cofa plină. Purtà broboadă neagră, trasă peste ochi; dar de sub broboadă pelița albă și rumenă a feței și doi ochi negri străluceau viu, în focul tinereței.

— Noroc, drumețe!

Chiril uită să mulțumească.

— Cum îi zice satului ăstuia?

— Mândruloc!...

— Mândru!...

Se priviră în tăcere. Ea îi întinse cofa plină.

— Poate-i fi însetat.

— Mulțămim.

Femeia porni să plece, dar el o mai întrebă:

— Cum te chiamă?

— Anița.

Peste un an îi ziceà „Anița lui Chirilˮ.

V.

Anița râdeà în gând, un râs gădălitor ce-i umflà pieptul și-i îmbujorà obrajii, de câte ori își amintea de întâlnirea cea dintâiu, cu Chiril. Cum rămăsese el ca înfipt in pământ, cu ochii țintă in ochii ei.

— O fi pus cineva vrăji in calea noastră, îi ziceà zvăpăiată, prinzându-l de mână.

Dar el își desfăceà încet mâna din mâna ei și se întorcea în altă parte, fără să zâmbească.

Munca câmpului erà în toiul ei.

Pământurile Aniței, moștenite dela bărbat, rămă-seseră anul trecut mare parte nelucrate. Cum ar fi putut ea, femeie singură, cu doi copilași în brațe, să-și mai vază și de arătură, de semănat și de toate câte trebuie la câmp? Peste holdele de grâu a crescut iarba; porumbul și via rămăseseră toate nesăpate, moara cea nouă de pe Mureș se oprise din pricina unor scânduri căzute din iaz... Pustiire și necaz în toate părțile.

Rudele Aniței o îndemnaseră să se mărite după un gospodar din sat, să-și ia ajutor, stăpân. Ea plânse, plânse. — și atât!

Dar norocul i-a scos în cale pe acest flăcău.

Și rudele, cum se porniseră alunei să murmure împo-triva „străinuluiˮ, au amuțit deodată, când au văzut cu ce râvnă și hărnicie se apucă Chiril de muncă.

In toamna dintâi a cules rodul de pe câmp — pome-turile, via, fânul; aveà fân pentru doi, trei ani. A îngropat apoi viia, a dres iazul dela moară, acoperișul grajdului, stricat rău în mai multe locuri; și când le-a văzut așa, toate în bună rănduială, a ieșit în mijlocul curții și s-a uitat în sus la cer. Cerul erà limpede, albastru, dar în sufletul lui nor — întuneric.

Cum o să spună acum Aniței că el aveà să plece, că trebuià să plece?

O să aibă ea destulă inimă să-l asculte, să-l înțe-leagă, că nu mai poate răbdà dorul de părinți? Și gândul greu nu-l mai poate purtà, că ei au putut să piară în vreme ce el lucrà pe pământ străin și trăia în belșug departe de dânșii, de oasele lor, de mor-mântul lor... O să aibă ea destulă tărie și destulă dragoste să-l lase, și apoi să-l aștepte cu credință ca în Dumnezeu și în mântuirea sufletului nostru?

S-ar duce o clipă numai, doar să vază: mai trăesc ai lui? O mână de ajutor să le dee, o mână de grăunțe pentru acel pământ sărman, ars și pustiit, ce-l lăsase departe sub mormântul zăpezii... Oare înviiat-a câmpul? și holdele din coasta dealului, oare cine le-a semănat? De unde și cu ce sămânță?

Anița îl priveà din fereastră, cum stăteà el pe gân-duri, întunecat.. Bătù în geam, apoi îi eși în cale cu brațele întinse, râzând. Două gropițe se făceau în obrajii rumeni și două șiruri de mărgele albe strălu-ceau dintre buzele roșii.

— Vin' la masă, că-i gata.

O pâne caldă, mare și albă, despoiată de coaja arsă, un castron plin cu tocană de puiu, abureau odaia cu un miros plăcut.

Chiril gustà, nițel câte nițel, până ce se pomeneà mâncând cu pofta omului trudit și amânând hotă-rârea gândului tăinuit, pe altădată.

Dar altădată Anița îi coseà o cămașă și-l chemà mereu să-i potrivească gulerul, pumnarii... Pregăteà plăcinte de lăsatu secului... O vacă stà să fete, porcul trebuià tăiat de Crăciun. Cum o să strice bucuria Aniței?... Cum o să o lase singură cu atâtea necazuri?...

După Crăciun se lăsă ger, lemnele trebuiau tăiate, vitele îngrijite; iar primăvara, — o, cine nu știe câtă nevoie ie de brațe vânjoase, brațe muncitoare, primăvara, în jurul unei mari și bune gospodării?

Când văzu zăpada topită intrată în pământ și de sub umezeala lui neagră răsărind colțișorii de grâu și iarbă verde. Chiril își aruncă sumanul, își sumecă mânecile, apoi se repezi la lucru, ca un leu întărâtat ce simte sânge svâcnind în prada sa. Ară pământul apăsând cu putere coarnele plugului și-l despică în ogoare adânci și largi. Semănà, greblà, într-o zi cât alții în patru zile. Apoi își făceà cruce, cu ochii întorși la cer, cerând milă, îndurare și ajutor dela Cel de sus.

După aceia plecă la vie. O dezgropă, o legă, o săpă cel dintâiu dintre toți, cu aceiași râvnă arzătoare, cu aceiași credință reînoită în pământ și cer.

Bătrânii din Miniș și din Măndruuloc își clătinau capetele: oare toți vor fi așa oameni pe acolo prin țara Maramureșului?

Anița îl așteptà seara în portiță cu garafa plină de vinars, cu masa bună, întinsă în curte.

Sosise și vremea secerișului și secerătorii se întor-ceau veseli, cântând.

Se făcuse atâta grâu!

Spice mari, pline de rod, se aplecau grele, până în pământ, sub tăișul secerei.

Chiril umplù hambarele și podul casei se încovoià par-că sub povara belșugului...

— Acum, acum a sosit vremea, își zise Chiril în gând și chibzui întreg planul cum o să ducă acasă un car întreg, încărcat de grâne.

Cu ce bucurie o să-l vază părinții lui și tot satul îi va eși în cale cu mirare.

Se culcă pe pat cu fața în sus, cu capul înfierbântat, cu ochii mari deschiși.

Anița se aplecă spre el și-i șopti o veste...

Un fior cald trecù prin tot trupul lui, apoi închise ochii resemnat; acum tot mai mult ca oricând erà legat aci.

In gând vedeà încă pământul ars, țara lui pustiită, dar gemetele surde, vaetele asurzitoare se pierdeau tot mai mult în scâncetul stins al morții — în vecinicul întuneric al uitării...

Peste câteva luni Anița născù un băiat și-l bote-zară Stoe.

VI.

Mititelul stătuse tot timpul ghemuit în cămașa-i lungă, ascuns după sobă. Cu obrajii înflăcărați de căldură, cu ochii mari, cu gurița întredeschisă, ca să poată auzi mai bine...

— Poftiți aci la masa mare... Doamne, ce-a tre-buit să mai ajung!

Erà glasul mă-sei ce se tânguià.

Au intrat notarul, primarul și alți doi oameni cu protocoalele mari și le-au întins pe masă. Notarul se așeză pe un scaun, iar femeia rămase în fața lui, ne-mișcată în rochia ei cernită, cu broboada neagră trasă peste ochi.

— Nu-i nimic, nevastă, acum așa-i legea, trebuie să scriem la carte tot ce a rămas dela bărbatul tău.

— Bietul Chiril!

— Dumnezeu să-l ierte!

La amintirea numelui Chiril, Anița se făcù galbenă ca de ceară și ochii i se umplură de lacrămi.

— Nu știu din ce i s-o fi tras... Că numai cât îl vedeam cum slăbește, se prăpădește, zi de zi, an cu an... Până când într-o seară, după ce cosise fânul din livadă, se culcă ostenit și nu se mai sculă...

— Păcat de el, om muncitor.

Notarul scoase de după ureche o pană de gâscă și o înmuie într-o sticlă de cerneală.

— Ce avere a mai rămas afară de vie, bucate și acareturile casei?

Nimeni nu-i răspunse.

— Ce pământuri? Unde și câte pogoane?

Anița se uită la oameni și oamenii la dânsa.

— De ce nu răspundeți? întrebă notarul.

— Apoi, fiindcă Chiril al Aniței n-a avut pământ. A fost pribegit de pe alte locuri...

— Toată averea a fost rămas dela bărbatul cel dintâiu al Aniței, dela Dumitrie Culi...

— Copii au rămas dela Dumitrie Culi?

— Doi, sunt mărișori acum. Ii ține moșu lor. Culae bătrânul.

Notarul rămase câtva timp gânditor. Cerù din nou să i se spună unde și câte sunt pământurile, cât e de mare viia și celelalte bunuri cât prețuesc?

Le scrise pe toate în protocol, îl puse pe primar să adeverească cele spuse de oameni făcând cruci în loc de iscălituri și punând alături pecetea primăriei.

— Averea stăpânită până acum de tine, nevastă, și de bărbatul tău, e toată a copiilor rămași dela acela a cui a fost pământul. Tu nu mai ai nici un drept asupra averii, fiindcă ai fost măritată a doua oară.

Anița rămase aiurită.

— Chiril a dres moara, viia, pământurile... A muncit șapte ani...

— La averea altuia.

— Ce să-i faci?

— Sunt copiii tăi, Anițo.

Anița întinse mâinile și glasul îi tremurà.

— Dar Stoe? Stoe, ochii și sufletul lui Chiril, lui ce-i rămâne?

— Nimic.

— Nimic? Din toată truda lui, din tot necazul tras din greu cu sudoarea feței, cu istovirea puterii și a vieții sufletului său?... Nimic?

Anița se lăsă pe un scaun cu fața între mâini...

Notarul își adună protocoalele.

— Rămâi cu bine, nevastă, și lasă, e bun Dumnezeu!

Oamenii deteră din cap.

— De ce ți-ai legat și tu capul cu un străin... Dumnezeu să-l ierte!

Apoi ieșiră.

Anița sări și încuie ușa.

Iși smulse broboada din cap și părul și pieptarul de pe piept și pumnarii dela cămașă, și mâinile și le frânse... Puteà să se bocească acum în voie, n-o mai auzeà nimeni, n-o mai jeluià nimeni. Se trânti pe pat cu capul în pernă.

Copiii cei mari se înstrăinaseră de ea. Nu mai aveà pe nimeni...

Stoe eșì încet de după sobă și puse mâna pe brațul ei.

— Maică...

Ea sări din pat, îl ridică în brațe și-l purtă prin casă strângându-l la piept și sărutându-l cu infocare.

— Stoe, Stoe, dragul mamii. noi n-avem nimic, nimic...

,Nici o bucățică de pământ!

Mititelul își lăsă capul pe pieptul ei, prinse a plânge și el. Dar în căpșorul lui înfierbântat începù a vuì o moară, vântul legănà holdele de porumb și lanurile de grâu cu spicul de aur și livezile înflorite și pomii cei frumoși din grădină...

Cum? toate astea nu-s ale lui? Cine o să i le ia? Prin ce minune? Nu înțelegeà copilul.

Nu i s-a spus de atâtea ori că toate-s dela Dum-nezeu? Cum o să vină el de sus, să le ridice de aci, să le deà fraților și să le zică: na, tot e al vostru și al lui Stoe nu-i nimic. Cum? El mâine n-o să se mai joace prin ogradă, n-o să mai mângâie vițeii? și bucățica de pământ cine aveà să i-o scoată de sub picioare?...

Gândurile astea îl amețiră și căpșorul mic se lăsă tot mai greu pe pieptul mamei înapoind blajin și încre-zător mângâierile ei, până ce adormiră amândoi.

In ziua următoare Anița adună toate hainele bă-iatului, le curățì și le spălă frumos în apa lină și albă a Mureșului, apoi se îmbrăcă și ea de sărbătoare, zise să pună caii la trăsură și o pornì spre oraș.

Stoe se cuibărì în poala ei și cu instinctul copiilor deștepti îi șoptì drăgăstos:

Du-mă, mamă, du-mă la școală.

VII.

Slăbuț și mititel, Stoe se oprise lângă ușă învâr-tind căciula între mâni, în vreme ce mumă-sa se înțe-legeà cu d-nu învățător.

Pricepuse atâta femeia, din ceea ce-i spusese învă-țătorul, jumătate pe ungurește, jumătate pe românește, că Stoe fusese primit, dar că n-avea să-l mai cheme Stoe al lui Chiril, că, ziceà învățătorul, „asta nume nu frumos”, ci-l botezase cu un nume unguresc pe care dânsa îl și uitase din clipa ce-l auzise.

Se isprăvise cu înscrierea și Anița tot mai stà locului. Ce mai voià? Invățătorul se uità la ea lung, întrebător. Intr-un târziu, Anița se hotărî. Cu vorbe îngânate, cu ochii în pământ, se rugă frumos de d-nu învățător să aibă răbdare cu Stoe, până o pricepe limba, să nu-l bată de nu va ști ceva, căci destul l-a pedepsit Dum-nezeu când i-a luat pe tatăl său...

Invățătorul își netezì barba albă, tremură puțin din cap, apoi se uită spre ușa de unde copiii începură a da năvală în școală.

Anița eșì. Dar afară trebui să se razime de zidul ce împrejmuià clădirea, atât i se făcù de întuneric naintea ochilor. Oare bine va fi?

— In străini... Stoc al mamii.

Ii găsise o gazdă, o femeie bună, ceva rudă depăr-tată cu dânsa. Dar lelița Maria nu avusese niciodată copii. Ști-va ea cum să-l îmbrace să nu răcească, seara să-l spele pe picioare, să-i așeze perna la căpă-tâiu, mâinile la rugăciune și cum să-l îmbiie la mân-care, copilul plăpând din fire?

Fi-va el destul de cuminte să nu se dee biruit de dorul de acasă? Și dacă s-o bolnăvì copilul și-o venì noaptea sufletul lui Chiril, să-și vadă odorul, și l-o găsi singur, înfrigurat și prăpădit, nu s-o gândì tată-său să-l ia cu el in lumea cealaltă unde poate-i mai bine și mai lesne decât aci?

— In străini... O, Doamne, ce să fac, ce să fac?...

Se târî pe lângă zid și se așeză pe un buștean, căci picioarele n-o purtau mai departe. Cu capul plecat pe genunchi se gândì: n-ar fi oare mai bine să se în-toarcă de pe acum, să ia copilul în brațe, să-l ducă acasă, acasă...

Dar Stoe n-aveà casă... Frații lui vitregi, întărâtați de rude, dușmăneau copilul „pribeaguluiˮ, îl băteau, și-l goneau, la orice vorbă, să se ducă acolo în țara lui, de unde a venit tată-său și acolo să-și caute dreptul și pământul... Dar unde? Unde să plece ea atâta drum, să treacă atâta pământ și apă, până în fundul Maramureșului?... Și dacă totuși ar încercà? Cum venise Chiril, plutind pe Mureș? Dar dacă ar găsì și ea o luntre, dincolo de Radna, și niște oameni buni cari să o ia, să-și ducă copilul orfan în țara lui, în pământul lui?

Anița se ridică, își șterse ochii și se întoarse spre școală.

Da, da, aveà să-și ia copilul, să-i spună că-i găsise o cale mai bună și mai temeinică spre noroc decât școala... Pământul, pământul strămoșesc cu apele lui, cu fântânile lui și cu isvoarele lui de belșug și de fericire...

Ii vede în gând, cum îi tot vorbise Chiril de ei, pe moș Costan cu barba-i lungă, pe lelea Catelina cu brațele deschise primind pe nora și nepotul lor...

Un zgomot de vijelie ca roiul de aibine ce ese din știubeiu: eșeau copiii din școală, chiotind, râ-zând, asvârlind mingile peste capete și rostogolindu-se sburdalnici, veseli prin pajiștea verde din curte.

Unde o fi Stoe? Iată-l ținându-se de gât cu unul, ceva mai mare decât dânsul. Ochii îi străluceau de mulțămire.

— Uite, mamă, Ilie.

Anița îi mângâie pe obraz, pe amândoì.

— V-ați găsit tovarăși...

Ilie, oacheș și vioi, răspunse numai decât:

— El n-are tată, eu n-am mamă.

Stoe continuă:

— Și ne-am prins frați de cruce.

Pe Anița o înecă iar plânsul.

— Să trăiți, să creșteți mari, dragii mei...

In poartă, bătrânul dascăl o bătù peste umăr:

— Bun, bun băiat al dumitale...

Şi continuă iar în graiul lui împiestrițat, făgăduind că o să scoată din el om, „domn mare fi din elˮ.

Din clipa aceea, Anița se împăca cu gândul străi-nătății.

Nu se mai duse să caute luntre ca sa plece în țara lui Chiril. Prinse de mână băiatul și îl duse la gazdă. Ii potrivi frumos patul cu velință aleasă, adusă de acasă, cu pernă de puf și cearceafuri albe ca zăpada. Ii arătă hăînișoarele curate, așezate în ladă, traista cu merinde, îl sărută pe frunte, lung, apăsat, fierbinte, cum îi erà sufletul și privirea, dornică de ochișorii lui limpezi, de fețișoara lui albă și de gurița lui întot-deauna zâmbitoare...

Apoi s-a dus acasă.

Stoe rămase în poartă, până ce se perdù căruța în colbul gros al șoselei și până ce se limpezi apoi ori-zontul din nou: o mantà întinsă, verzue, cu un guler alb și pete mari mohorâte cari se făceau din ce în a mai negre... In dreapta, dealurile cu vii i se păreau niște căciuli enorme și căsuțele cu geamuri străluci-toare tot atâtea ochiuri misterioase, pline de taine... Cine o fi șezând acolo? Ce de case! Așteptà să iasă caii cu aripi, zmeii, ca în basme, când lelița Maria îl trezi și-l chemă să se culce.

Nu-i ridică perna la căpătâi și nu-l puse să zici rugăciunea. Dar copilul se vârî cu capul sub plapumă și se întâlnì în gând cu Ilie, — alergară împreună până sus, sus pe dealuri, aproape de Dumnezeu...

Acolo, dascălul bătrân, cu barba albă, îl scoase la o tablă mare și-l puse să facă cu creta linii drepte și să numere: unu, doi, trei, patru... Copii cântau în cor, un cântec frumos, din care n-a înțeles nimic. Dar un cuvânt i-a rămas întipărit în suflet și-l repetà mereu: Iezus, Iezus!

Patul începù să se clatine și Stoe pluteà prin văzduh departe, departe, sus, tot mai sus, și pământul se pierdu sub picioarele lui...

VIII.

Erà într-o Vineri, zi de târg, la Arad. Larma și îmbulzeala orașului amețiseră cu totul pe Anița.

Incepuse toamna, zilele urâte. O ceață deasă învă-luia într-o umezeală nesănătoasă casele cu caturi, mo-horâte, și stradele întortochiate, negre de noroi și pa-vate cu niște bolovani enormi, de cari biata femeie se împiedicà mereu.

Stoe mergea alături de ea, îngândurat, călcând tot în vârful pietrelor.

— Unde să o găsim, Doamne, în atâta lume? oftă ea în cele din urmă, desnădăjduită.

— Pe cine, mamă?

— Ulița Pescărească. Zice că-i nainte, drept lângă Mureș. Dar eu aci nu mai văd Mureșul?

Și se opri aiurită in mijlocul unei piețe imense, pline cu vite, cu căruțe de grâne, lemnării și tot felul de legume și pometuri.

— Acì te pierzi mai rău ca într-un pustiu, oftă Anița.

Intr-un târziu, ca din pământ, iată în sfârșit Ilie! Râzând de zăpăceala lor îi duse în ulița Pescărească, unde găzise gazdă.

Lelea Sida, gazda, nu semănà nici ea cu lelița Maria, cum nu semănà nimic aici cu cele din Ghioroc.

Gălăgioasă și grasă, cu ochii mici, privirea ascuțită, puse mâinile pe șoldurile-i late strânse într-un șorț albastru, ce miroseaà a pește și porni înainte ca să le arate paturile. In odaia din față erau șase, iar în cea din curte patru paturi. Anița stătù să aleagă unul pentru Stoe, și pipăià salteaua cât e de moale, cu amândouă mânile, în vreme ce Ilie, singur, lăsat de capul lui își alesese patul și acum își rânduià desagii și lădița cu cărțile sub pat. Stoe cerù patul de lângă al lui, și Anița cu inima strânsă de grije se întoarse la han ca să-i aducă și ea lucrurile.

Totul i se păreà acum iar greu, neînchipuit de greu... Cum o să răsbată băiatul prin atâtea căi întunecate?

La gimnaziu, directorul, un popă catolic înalt, în-cruntat, în haina-i lungă neagră, îi privi peste umăr. Cine erau acești copii de olàhi, îndrăzneți, cari ve-neau de acolo din satele lor, în ţundrele lor, și cu-tezau acum și ei să bată la poarta templului științei?

Se urcă pe catedră, ca un suveran pe tronul lui, și examină hârtiile pe cari Anița le întinsese cu mâi-nile tremurătoare.. Certificatele erau eminente, iscă-lite de un învățător ungur și numele băeților ungurite... Nu puteau fi respinși.

Cu prețul câtor-va năfrămi de mătasă, din vremuri bune, și al câtor-va valuri de pânză subțire de in, cu meșteșug țesute, Anița cumpără lui Stoe haine negre.

Ilie însă rămase în ţundra lui.

Nici o fibră nu se mișcă în faţa lui ca de bronz, când apărù în clasă, între chiotele colegilor unguri cari începură să strige la dânsul: „olàh, ţundraș olàhˮ!

Stoe mai simțitor, albise ca varul.

Dar profesorul intră și ascultară cu evlavie cea dintăiu lecție din latinește...

... In desagi aveau fasole, brânză, slănină, și Lelea Sida le găteà de mâncare pentru doi zloți pe lună.

Seara, după ce-și făceau temele, amândoi la aceiași lumănărică de seu, eșeau la plimbare.

Felinarele rare arătau orașul obscur, misterios; și totuși măreț păreà în mintea lor. Stoe se gândeà la Veneția, despre care citise câteva file căzute dintr-un roman. Casele mohorâte, închise și tăcute dimprejur, piața enormă și biserica Minorităților, alături cu clă-direa sinistră unde-și trăiau închiși călugării viața lor tăinuită, enigmatică, și sunetul pătrurizător al cea-sornicului din turn ce băteà regulat, sonor, ora și sfertul, în tăcerea ca de mormânt a pieței deșerte — erau pentru dânsul icoane și glasuri ca dintr-o altă lume.

Din când în când câte un trecător treceà pe dinaintea celor doi prieteni, întorcând capul cu mirare la dânșii. Apoi grupuri de tineri veseli și fetițe ce se duceau la școala de dans și al căror râs vioiu deș-teptà în sufletul lui Stoe un ecou melancolic, până se perdeà în tăcerea rece, grea și monotonă! a nopții...

La intervale rare, se auzeà strigătul prelung, tără-gănat, cavernos, al paznicului de noapte și lovitura puternică a toiagului de caldarâm:

— Păziți de foc și de apă!

— Opt a bătut ceasul!

O figură subțire, mlădioasă, învelită toată într-un șal purpuriu se strecură pe lângă Stoc și-i atinse puțin umărul.

Copilul se strânse mai tare de brațul tovarășului său.

— Haidem acasă.

Acolo nu se mai auzeâà decât murmurul lin al Mu-reșului în jurul plutelor goale, legănate de țărm...

Câte o stea, stelele mari, răzbeau printre nori și licăreau pe întinderea abia încrețită a apei; abia se zăriau căsuțele mărginașe, podul și siluetele turnurilor cetății de peste mal. O fortăreață puternică erà acolo, cu parapete înalte, șanțuri adânci, porți nebiruite. Ce păzesc ele? Pentru cine sunt făcute?

Stoe își aduse aminte de câte auzise despre cătanele prinse cu funia de prin păduri, ținute în lanțuri, bătute cu vergi peste trupurile goale, până la sânge...

Ilie îi povesteà de războaie cu turcit, de popoare păgâne, de romani, de daci, longobarzi, avari, huni şi unguri, lucruri pe cari nu le învățase la școală, dar le știà el dela alții.

...Stoe asculta fără să clipească.

— Pentru ei sunt făcute dar șanțurile

— D-apoi!

— Și când o să mai vină?

— Cine?

— Barbarii.

Ilie râse cu superioritate.

— De unde să mai vină, dacă sunt acì. Nu înțe-legi? Din toți barbarii aceia, s-au făcut unguri.

Stoe rămase cuprins de groază.

— Și sfinții părinți?

— Nu; ei sunt creștini, au făcut biserici ca la Roma, și vorbesc latinește.

Rămăseră muți. Ochii obosiți li se închideau peste întinderea fumurie a malurilor deșarte și mintea li se pierdeà în probleme nepătrunse.

IX.

Innalt, cu capul plecat, cu umerii lăți aduși puțin înnainte, Ilie se ridică în bancă.

Toate privirile se îndreptară spre el.

Nimeni din toți cei cari dimpreună cu el terminau liceul nu răspunse cu atâta căldură și pătrundere. Ochii lui mari, negri, luceau ca de foc magnetic, și călugării, solemni în ținuta lor de sărbătoare, își încrețeau frun-țile. Il cunoștea, fiecare in parte, și-i puneau cele mai grele întrebări.

Ilie Crișanu — Körösi Ileș, cum îl numeau ei, — rămase biruitor. Limpede, elocvent, desfășurà proble-bele cele mai încurcate, temele cele mai complicate. Profesorul de latină întărâtat, îl contraziceà într-una. Ilie nu ripostă, dar la o întorsătură fericită a frazei, revenì asupra acelor controverse și atunci răspunsul lui nu mai fù examenul unui elev, fù o prelegere, o con-ferință întreagă rostită într-o limbă aleasă, cu o voce sonoră ce umplù sala de răsunet. Cită la sfârșit câteva versuri din Orațiu și stârnì o adevărată furtună.

Dintr-un colț al sălei se auzi un: bravo, puternic.

Murmure de admirație acoperite de altele de ciudă întrerupseră pentru un moment ordinea disciplinară, altădată cu sfințenie respectată.

— Cine-i acel „olahˮ?

— De ce portă țundră?

— Copil de slugă! E nemai auzit!...

Conții și baronii se uitau cu grije la fiii lor, cu toții strâmtorați și rușinați în hainele lor de catifea cu șireturi bogate.

Directorul învârtea nervos pana-i de gâscă între de-gete, ceru silentium, apoi rostindu-și cuvântul de închi-dere pentru ziua aceea, se ridicà.

Peste trei zile, aceiași sală vuià de bucurie. Elevii își luau certificatele.

Ilie rămase o clipă ca un stâlp de piatră, și sprân-cenile lui groase se încruntară... Fusese clasificat printre cei mediocri. Și Stoe, care învățase zi și noapte alături de dânsul, cu acelaș zel, luase o notă încă și mai slabă....

Mai puternic decât toți, Ilie își făcu loc prin mul-ime. Stoe se lipi de el și eșiră. Doi frați Popovici din Miniș și Ciurea, nepotul episcopului, îl strigară pe nume, ungurește, și-l opriră ca să-i spună că trebuie să protesteze, să meargă până la împăratul... Ilie dete din umeri, strânse pe Stoe de braț și o luară înainte, fără să-i mai asculte.

Acasă Ilie se trântì pe pat cu palmele peste frunte, în vreme ce Stoe se plimbà prin casă intr-un sbucium chinuitor. Mintea lui nu putea să coprindă, pentru ce atâta cruzime? Se gândeà în sufletul lui la toată ocara, la asupririle și nedreptățile îndurate în toți acești ani lungi și istovitori de muncă și de răb-bare. Pentru ce? Noi să suferim înfrângeri, rușine, umilire... Ei să-și bată joc de talentele noastre, de mintea și de silințele noastre...

Se lăsă pe pat lângă Ilie, cu capul peste pieptul lui și izbucnì în lacrămi.

Ilie sărì în sus tulburat, eșit din fire.

— Ce faci tu?...

Il ridică și-l privi în față aspru.

— Păcat. Te credeam mai cu inimă. Păcat de vremea pierdută cu tine.... Știi ce-ți zic eu ție, Stoe?

Stoc își șterse lacrămile și se uită întrebător Ia dânsul.

— Mâine când o veni mumă-ta să te ia acasă, des-bracă hainele astea, ia-ți iar țundra și du-te la stâna lui frate-tău de-i păzește oile... Mult mai bine va fi acolo, decât pe calea pe care ai pornit.

— Și tu?

Ilie râse, un râs superior, sigur de sine.

— Eu, eu nu plâng... Pe mine nu mă sperie ei...

Făcù câți-va pași în jos și în sus, apoi oprindu-se din nou în fața lui Stoe, îl privi fix și-i zise încet, ca și când i-ar fi descoperit o taină mare:

— Ai văzut tu acolo, toată adunătura aceea de maimuțoi îmbrăcați în șireturi și cu pinteni?... Să știi dela mine, mă, că la toți aceia o să le punem noi odată piciorul pe grumaji...

Stoe se uită speriat împrejur. Dar nu erà nimeni. Lelea Sida căută de zor un pește viu care o lovise peste mână și apoi îi scăpase prin tindă. Băeții chefuiau în curte la o masă.

Ilie se aplecă sub pat și își scoase lădița cu cărțile.

— Vezi tu aici... Am găsit astea, care-s scrise aice de mine, la un băiat din seminariu într-o carte, o istorie veche, abia i-am ghicit slovele, scrisă de unu Șincai... Ungurii l-au prigonit, l-au omorât, dar el a scris! Și acum o să știm și noi cine suntem...

— Cine?

— Urmașii marilor romani, domnii și stâpânitorii lumii. Suntem noi, Stoe. Tu și eu și toți în a căror vine curge sânge de român. Traian ne-a adus din Roma și ne-a făcut domni peste, țările astea biruind pe Daci... Ungurii nu ne învață istorie adevărată Stoe, ca să nu ne deșteptăm că ei ne-au furat țara și ne-au jefuit. Ei umblă acum să ne răpună în chinuri, stor-când picătură cu picătură sângele din noi... Tu nu știi ce vor ei!

Ilie împătură și reașeză cu sfințenie filele de hârtie pe cari le ținuse până acum ridicate în mână; apoi scoase altele... Erà o archivă întreagă de ziare, re-viste și broșuri tipărite unele la Brașov, altele chiar în ţară.... Cum au ajuns ele până la Ilie? Stoe nu îndrăznì să întrebe, atât de mare și minunat i se părea în acest moment omul acesta, care fusese până ieri tovarășul lui de școală și de suferințe.

Gazete, cărți, broșuri, — românești! — Unele tipă-rite chiar cu litere latine, pe cari le puteà citì și le înțelegeà.

Dar ce înțelegeà, Doamnei Ilie spusese adevărul: Românii nu erau un popor mic, nenorocit, ca țiganii sau ca ovreii, după cum erau batojcoriți, — ei sunt un neam mare, vechi, și glorios, care nu trebue să se lase, care trebue să lupte, să învingă, să fărâme lanțurile... Erau acolo îndemnuri la o nouă reînviere pentru români, fierberi de idei mântuitoare... Povestiri de vitejii străbune, cântece și imnuri pline de iubire și slăvire de neam, înflăcărate de o pasiune puternică, înălțătoare, în cari focul clocotea ca într-un vulcan ce aruncă scântei, gata să izbucnească în flăcări vii, atotcuprinzătoare...

Ilie vegheà în picioare și Stoe citeà...

Anița îi găsi dimineața cu ochii deschiși, înflăcă-rați, cu boabe mari de nădușeală pe frunte.

X.

Ca o melodie divină de fanfare cerești răsunau în sufletul lui cântecile și poveștile din acele cărți și bro-șuri, grămădite pe masa din naintea lor. Nici nu observă pe mumă-sa care se apropiase cu sfială de dânsul. Mintea lui pluteà în alte împărății, peste va-luri luminoase.

Aniţa ridică, speriată, șuvițele de păr umed de pe fruntea lui albă, îl pipăì de nu arde cumva... Și privì cu teamă, și cu o iubire nemărginită, în ochii lui mari, duși de pe lumea asta.

— Stoc, dragu mamii, ție nu ți-e bine...

El o depărtă încetișor.

— N-am nimic, mamă... Du-te numai acasă și la-să-mă fără nici o grijă.

Aniţa rămase încremenită.

— Tu nu vii cu mine?...

Glasul ei tremură și din privirea-i pătrunzătoare grăià atâta grijă, atâta durere adâncă, încât Stoc șovăì o clipă. Ar fi vrut să o cuprindă în brațe, pe mama lui iubită, să-i sărute mâna... Dar o putere mai mare îl ținu țintuit, cu ochii la umerii nalți ai lui Ilie.

— Nu mă duc, mamă. Nu pot... nu mai sunt copil.

Anița își plecă trist capul.

Doisprezece ani a trăit cu sufletul întreg cuprins de clipa asta... Doisprezece ani a muncit zi și noapte să-l vază aci, ajuns om, „domn!...” Doisprezece ani a bătut drumurile, de multe ori pe jos, cu desagii grei în spate aducând merinde și câte ceva de vânzare ca să scoată bani pentru el... Și acum când se gân-dise să-și găsească copilul vesel, trecut peste greu, să-l strângă la inima ei plină de bucurie, să-i pof-tească noroc, viitor mare... să-l ducă acasă în triumf și să-l arate pe la rude, cât a crescut de înalt, subțire, frumos, învățat, — îl găsește trudit, schimbat. Spoise prin casă, făcuse plăcinte. Paștile n-ar așa de sfinte!

...Și acum se întorcea singură, ghemuită pe un mă-nunchiu de paie, în fundul căruței, unde erà să fie așezată lada lui cea nouă, vopsită cu flori de crini galbeni și albi. Ce jale sfâșietoare!... Nu mai avea copil!

Căruțașul da biciu a lene cailor amorțiți de pro-moroaca rece a toamnei, roatele se cufundau adânc în noroiul negru de pe șoseaua întinsă dealungul Mureșului tulbure și mare; Anița se uită tristă peste hotarele ne-mărginite. Unde o să-și găsească pământul, sălașul de adăpost în lume, copilul ei pribeag, deslipit de ai lui?...

— Stoe... Stoc al mamei, îngână năbușindu-și gla-sul, pe când lacrămi mari îi cădeau pe față...

L-a pierdut!... L-a pierdut, pentru totdeauna!

XI.

Stoe în adevăr nu se mai gândeà la mama sa. Emo-țiuni noi și puternice ii luaseră sufletul în stăpânire.

Se strânse cu evlavie de Ilie și așteptă cu nerăbdare un cuvânt din gura lui.

Ilie îi zâmbi triumfător.

— E, ai văzut. Mai plângi?

— Nu. Dar totuși nu înțeleg cum o să-i stăpânim? Ei sunt mulți, puternici, bogați; noi, săraci și puţini.

Ilie îl lăsă de braț ridicându-și mâinile mari și osoase spre cer.

— Christos a fost singur și cu un cuvânt a mântuit lumea. Noi avem brațe, sufletul curat și inima tare. Noi îi vom zdrobi Stoe, îi vom zdrobi și vom scoate pământul nostru din mâinile lor... N-auzi cum s-a trezit lumea și cum toți strigă și cer: dreptate! Drep-tate vrem și noi. Nu mai vrem jug, slugărnicie, tem-nițe fără judecată. Libertate vrem, libertate! mă, știi tu ce-i libertatea?

Il apucă pe Stoe și îl zgudui cu putere.

— Vrei tu să vii cu mine?

— Unde?

Stoe se uită cu grije împrejur.

— Să-ți arăt țară de chin și de ocară. Voi acì pe Mureș aveți sate libere, trăiți bine. — vino tu la noi și pe Crișuri, prin Ardeal, prin Maramureș, pe a-colo de unde a venit tată-tău pierit de foame după o bucată de pâine. Vino să vezi români puși în jug, în brazdă, flămânzi, zdrențăroși și bătuți până ce sângele țâșnește din trupurile lor... Sânge român, Stoe, sânge curat, sânge sfânt!... Să vezi ce-i robia, jalea pe pământ...

„Liberi, liberi vrem să fim, umăr lângă umăr, coasă lângă coasă... Hai de-ți răsbună pe moșii tăi, cari au murit de foame!

Iși strânse pumnii întinși înainte.

Stoe, alb ca varul, il apucă de un braț și îngână:

— Mă duc.

— Soarele și cerul al nostru să fie! vântul și ploile, de ne-or bate, din ogorul cu trudă semănat, rodul al nostru să fie!

Toată ziua rătăciră în jurul fortăreței și prin pădurea mare dela marginea orașului, tăcuți și adânciți în gânduri.

Seara se întoarseră acasă.

Ilie încuie ușa, închise ferestrele, apoi începù să-și adune desagii.

— Să plecăm, chiar de acù, pe jos, flămânzi, des-culți, cum vom puteà, numai să plecăm... Aci suntem închiși ca într-o cușcă de fier, între fiare.. Ungurii ne-au cotropit. Vor acum să nimicească toată puterea nemților, să se facă ei stăpânii fără frâu peste țara întreagă și Ardealul tot al lor să fie... Cu cine să lupţi aci! Văzduhul e plin de otrava lor, un chibrit și se aprinde, ca praful de pușca. Ai văzut băeți de ai noștri, Mihailovici, Popovici, Ciurea, cum își bateau pieptul cu pumnii, că vor și ei o Ungarie mare și liberă? Mișeii!

Iși strânse cărțile într-o curea.

Stoe se uită în toate părțile: oare mumă-sa plecase în adevăr? Sărmana lui mamă... De ce n-o fi luat și lada cea mare? Scoase câteva lucruri din ea și în-cepù să se gătească și el de drum.

Ilie îi aruncă o ţundră veche și o pereche de opinci, aproape rupte.

— Imbracă-te cu astea. Şi nu te codi, de vrei să vii cu mine. Nu mai ești domnișor!

Cu căciulele trase peste ochi se strecurară încet printre străzile adormite.

Paznicul de noapte îi zări, doi Crișeni cu desagii pe umeri, cum se duceau cu pași domoli, liniștiți, fără să mai privească împrejur; cine ar fi putut să-i bă-nuiască tulburători ai păcii și aducători de primejdii peste atâtea vieți de oameni și cetăți?...

In mijlocul pieții mari, acolo unde ceasornicul din turnul bisericei în liniștea netulburată de afară băteà ora nouă, îndărătul zidurilor mișunau sute și mii de studenți, tineri, burghezi și nobili, din toate păturile și din toate părțile ținutului, ca într-o împărăție de furnici, clădeau cetăți de aur, îndrăznețe visuri de glorie și mărire; în avântări aprinse gesticulau și stri-gau, după glasul întregei lumi: Libertatea! Neatârnarea!

Păreții se sguduiau de țipetele lor: Jos neamțul! Trăiască libertatea!...

Târziu noaptea Stoe ostenit se așeză pe un buștean. Capul îi era greu și ochii i se închideau, după două nopți de nedormire. Ilie își scoase țundra și i-o puse căpătâi.

Luna răsărise pe un cer albastru, senin.

Rezemat de un toiag, Ilie privea înainte spre zarea depărtată murmurând:

— In Ardeal... acolo... în Ardeal!

XII.

Umbre negre de furtună se întindeau pretutindeni peste șesuri, plaiuri și văi. Copacii se îndoiau de vânt și întunecată erà umbra lor.

Călare pe caii lor mici, pe jos, în grupuri de trei-patru, treceau inimoșii, nepăsători de uragan. Cu fața încruntată, cu ochii înflăcărați, alergau fără să gră-iască, fără să se mai uite îndărăt.

Coase și topoare ascuțite luceau sub aripile ţundrelor negre ce fâlfăiau în vânt ca flamuri sinistre.

Cei slabi se ascundeau prin desișuri. Copii, femei și moșnegi rătăceau și gemeau prin păduri.

Ce-i tigrul, fiara cea mai grozavă, pe lângă ura omenească deslănțuită de îngrădirea rațiunei și a mi-lei?... Nimic. Ura omenească! Numai ea știe să năs-cocească în chibzuiri infernale chinuri, torturi rafinate, neînchipuite de mintea mărginită a fiarei.

De două luni tribunalele se sânge se înființaseră aproape în toate orașele din Ardeal.

Nu erà încă uitată răscoala lui Horia. Stafia reînvià, tot așa de grozavă, și cei cărora se arătà din nou, amenințătoare, se năpustiră să o sugrume.

Mii de oameni fură uciși. Sate întregi pustiite. Bătrâni, femei, copii măcelăriți in mijlocul drumului, arși de vii în case, tăiați și chinuiți cu o cruzime înfio-rătoare, cu setea neînfrântă a urii, a răzbunării nepo-tolite, ce se încingeà ca o sabie înroșită de sânge de la un capăt până la cel-lalt al țărei.

Cine puteà să țină piept înfricoșatului flagel?

O ură și mai înverșunată. Tot atât de aprinsă, dar mai adâncă, mai aprigă, mai desperată. Ura asupritului, ura grămădită și năbușită de veacuri, ura leului în-cătușat, focul închis într-o temniță fără aer. A isbucnit. O portiță s-a deschis, o zare a năvălit și a izbucnit.

Zadarnic căutau să-l mai înăbușe, să-l stingă în sânge, acest foc! Nu se mai stăngea — sângele nu-l mai înăbușe, — îl nutrește!

In flăcări vii, mistuitoare, cuprinsă erà întreaga zare; râulețe răcoritoare, apele limpezi, se roșiră de sânge.

In clocotul urilor deslănțuite răsunà cuvântul răz-bunător: Sânge! Sângele botează libertatea, sângele spală rușinea, sângele cald ce se varsă în lacuri, în șiroaie mari, numai în el se poate înecă trufia și cu-tezarea desfrânată a dușmanului neîmpăcat. Moarte! Moartea numai va ucide gurile veninoaase cari n-au fost făcute în lume de cât pentru ocara și blestemul nea-mului prigonit. Moartea! Numai ea va scoate biciul și ștreangul din manile nelegiuite ale asupritorului. Moartea!

Moarte dar? Moarte tuturor cari au o picătură din acel sânge blestemat! Moarte femeilor, cari pot să mai nască! Moarte copiilor, să piară sămânța! Moarte bătrânilor, căci ei sunt urzitorii urgiei. Ei sunt călăii cei mari, cari din truda și din vieţele noastre, în trân-dăvie și belșug și-au îmbâcsit vinele lor cu sânge vânăt plin de otravă, și apoi puterea lui au descărcat-o în lovituri crude și hohote de râs diavolesc de jalea și durerea noastră!

Nu-i îndurare! Nu-i așteptarea îngerului păcii, cu priviri senine. îmbietoare de noroc, — ie flamura ne-agră a morții, în zarea înroșită de foc și de sânge, stindard de glorie și de triumf, înălțat între răcnete de izbândă, între țipete înfiorătoare.

Numai in munți, Avram lancu stătea senin, gata cu moții lui, pe cari ungurii nu îndrăzniseră încă să-i atace. Dar în celelalte părți ale țării, unde fierul și focul pustiau, în zadar s-ar fi încercat chiar condu-cătorii și tribunii, să înfrâneze deslănțuirea răzbunării.

Cum? temnițele gem de părinții și de frații noștri, de preoții, și de fruntașii satelor, și noi să stăm cu mânile încrucișate? Cum? temnițele se golesc și se umplu șanțurile cu trupurile celor împușcați și crăcite copacilor se îndoaie sub trupurile celor spânzurați, — părinții, frații, căpeteniile noastre. — și noi...

Dar cine-i mai poate țineà? Cine-i mai poate opri?...

XIII.

Vin Crișenii!

Strigătul răsună ca trâmbița ceasului de apoi în mijlocul pieței, unde mulțimea erà adunată în fața tribunalului de sânge.

— Vin Crișenii!

Când acest strigăt pătrunse în sala judecății, jude-cătorii îngălbeniră și săriră in picioare. In fața lor a-cuzatul, un preot voinic, cu fruntea largă, cu plete negre ondulate și barba lungă, senin și resemnat își așteptà osânda. Nici caznele crude și nici moartea cea mai grozavă ce-i stă în față sigură, inevitabilă, nu putură să scoată din gura lui încleștată, un cuvânt de mărturisire.

Unde erau tovarășii lui, ceilalți capi ai răscoalei? Ce legături avea Iancu și prin ce minune răsbeau scri-sorile lui printre cetele românești?

Preotul răspunse ridicând mâinile spre cer: — Numai Cel de sus știe, și El binecuvintează răscoala dreaptă a Românilor...

Nu mai puteau să rabde.

Strigătele de afară se ridicau din ce în ce mai înverșunate. Iar cei dinlăuntru pierzându-și capul urlau:

— Foc! Dați foc închisoarei!

Femeile judecătorilor năvăliră în sală, îngrozite, cu părul despletit, cu copii strânși în brațe, scoțând țipete nearticulate.

— Vin! Să fugim... ascundeți...

Falnica figură a preotului se îndreptă într-o așteptare încordată.

— In foc!... în foc aruncați-l și pe el!

Sbirii îl apucară și-l tărâră spre ușă.

Nori de fum și limbi de flăcări eșiau pe ferestrele pivnițelor închisoarei.

Dar în acelaș timp un vuet sălbatic cutremurà întreaga atmosferă.

Clădirea se zgudui puternic; se auziră ropote de arme, apoi trosniri de scânduri sfărâmate...

Un cap întins înainte pe niște umeri drepți și lăți, se ridică deasupra tuturor, și două brațe puternice se întinseră ocrotitoare, peste trupul preotului, doborât la pământ.

Sute de topoare și furci de fier se învârtiră stră-lucind, se repeziră și isbiră fără milă...

Erà Ilie Crișanu, în fruntea unei cete adunate de prin Zarand. Alături de el, Stoe, alb ca varul, stă în-grozit.

Un lac de sânge umplu sala.

Peste grămada de trupuri, un băețaș de trei ani, se strângeà de pieptul mamei sale, încleștând mânușițele după gâtul ei roșu de sânge și silindu-se să ridice trupul muribundei dintre cele-l-alte cadavre.

Stoe opri brațul care voi să-l lovească.

— Nu da... îngână el strângând la sân capul blond al copilului, în vreme ce Ilie deslegà lanțurile tri-bunului chinuit, în ajutorul căruia alergau acum pe ușă căpeteniile cetelor muntenești.

— Spargeți toate ușile temnițelor, în fund prin pimniți mai sunt de-ai noștri...

„Focul mutați-l pe la casele dușmanilor... Ei să ardă de vii, nu ai noștri!

— Pustiire peste orașe, biserici și tribunalele lor... Ardă cum ard strigoii cei necurați!

Invălmășeala se încinse prin toate orașele, în toată țara și în bubuitul focului, între gemetele morții, se ridicau blesteme, urgia neamurilor și a lui Dumnezeu.

— Stârpiți-i de pe fața pământului! urlà ura în-fricoșată.

— Ne-a venit și nouă rândul, scrâșneà între dinți râsbunarea fără de milă.

Și numai un singur nume treceà ca o suflare poto-litoare peste urgia de sânge și foc: Iancu!

Avram lancu scăpă de moarte pe copii și femei: Avram Iancu opreà pârjolul, uciderea fără de lege. Buciumul lui de chemare la oaste, răsunà prelung, cutremurător, cu glas puternic și sfânt.

— La luptă, lupta dreaptă, piept la piept, armă la armă! Ei cu săbii și puști de oțel, noi cu topoare, tunuri de stejar. Ei vor moarte, noi vrem viață!

Ardealul să trăiască!

Ardealul nostru!

O flamură albă ridicată din glodul frământat cu sânge. Porumbel ce-și fălfăe aripele in văzduhuri lumi-noase: libertatea Ardealului!

Nu mai sunt viețile noastre în primejdie, jugul umilitor care zdrobea umerii noștri sărmani cădeà sfărâmat, uitat, în fata morții sufletești care ne ame-nințà acum: peirea țârei noastre.

Și cum treceà puhoiul de armată ungurească să cotropească Ardealul, alergau cetele române spre întâmpinarea lui între Munții Apuseni.

XIV.

Constantin Mureșanu, învățător în Șilinghia, tocmai terminase desenul unei btoderii frumoase, lucru pe care nevastă-sa îl urmărise, cu capul plecat peste umărul lui, cu cel mai viu interes.

— Vei ști sâ-l coși?

Ea trecù mâna-i mică, din cale afară albă, prin părul lui mătăsos și-i zâmbi galeș, dojenitor. Inaltă, subțire și mlădioasă, cu pelița feței delicată, ca petala de crin, nu semăna de loc a femeie trăită la țară.

— E foarte greu desenul, insistă el.

Antonia luă pânza din mâinile lui, apoi deschise un sertar de unde scoase la iveală o batistă așà de fin lucrată, încât ar fi putut face podoaba celei mai alese vitrine.

— Dar pe asta cine a cusut-o?

EI prinse batista și o flutură mai în lumină, exa-minând cusătura grea și migăloasă.

— Admirabil! Ești o artistă!

O strânse în brațe și-i sărută obrajii delicați ce se roșiseră de bucurie.

— Mai am și altele.

Deșertă scrinul: pânzeturi fine, tulpanurile cele mai subțiri, tot așà de frumos lucrate.

— Ce bogăție! Ce comoară!

Și din nou o strânse în brațe ridicând-o pe sus ca în triumf.

— De ce nu le porți?

Ea se opri înaintea leagănului micuț, așezat între cele două paturi cu așternuturi înalte. Și el a înțeles că toate acele lucruri scumpe se păstrau pentru ea, ființa mică, ce dormeà acolo, cufundată în puf, feri-cită, mângâiată de iubirea lor duioasă.

— I-ai dat să sugă?

— Cum nu, la pieptul meu a adormit. Și au rămas amândoi ținându-se de mână, privind gurița mică ce se mișcà inconștient prin somn.

O liniște adâncă domneà în odaia mare, albă, și prin perdelele de rețea străbăteà raza slabă a soarelui apunător.

Oare ce visează copilița mică? In căpșorul ei gingaș încape oare o gândire fie cât de mică?

El își aduse aminte de gândurile lut de copil, de visurile lui atât de dragi și atât de depărtate acum... Unde erau câmpiile lui de aur, bogate și întinse și mult mai strălucitoare decât acel vârf pleșuv de deal ce se zăreà strâns între verdele pădurii sub poleiala ultimă a soarelui, ce iată, se ascundea... Și Antonia îl simți cum se duceà iubitul ei și se pierdea de lângă ea.

Amândoi oftară.

Catia de ce n-o fi venind cu lumânarea?

Drept răspuns cineva bătu cu putere în ușă și o deschise cu bruschețe.

Antonia scoase un țipat și Stoe sări ca isbit de frica unei primejdii.

In prag, cu brațele întinse, apăru un uriaș. O manta neagră și lungă îl învăluia până jos și o pă-lărie largă trasă peste niște ochi fulgerători îi da o înfățișare sinistră.

Stoe duse mâna spre pușca din cui.

— Ce dracu, strigă noul venit, sperioși mai sun-teți! Stoe, nu mă mai cunoști?

— Ilie!

Nici odată nu s-a mai auzit un strigăt de bucurie mai viu, mai însuflețit.

— Tu ești Ilie? Iile! Trăești Ilie? N-ai rămas îm-pușcat, mort pe câmpia Aiudului?... Doamne, în ade-văr ești tu? Și ești viu?

Il pipăià dealungul trupului, peste frunte, ochi și păr... Și-l sărutà, aproape plângând, strângându-l în brațe cu pornirea unui copil bun și simțitor.

— Vezi bine că sunt eu. Cum? Mă credeai mort? De aceea n-ai mai căutat să afli știri despre mine?

— Da, Ilie, așà te-am crezut, așà mi s-a spus că ai căzut lovit în piept și te-au înmormântat în groapa comună cu insurgenții unguri.

— Aș fi ieșit și mort de acolo!

Iși scoase mantaua și o aruncă pe un scaun, în vreme ce Antonia eși timidă, apoi se întoarse curând cu lumânare aprinsă ce-i tremurà în mână. Ilie o privi o clipă, codiș, apoi se întoarse din nou spre Stoe.

— N-a fost decât o rană mică, pe care singur am legat-o cu o fâșie de pânză din mâneca cămășii... Apoi am pornit cu oamenii spre Abrud... Tu n-ai fost la Abrud, Stoe!

— Am rămas bolnav, zdrobit după ce te pierdusem prin învălmășeală. Un crișan m-a ridicat în trăsură și m-a adus într-aci. După ce mă întremasem, voiam să întorc la mama...

— Dar ai rămas, înfundat aci, în mijlocul pădurii, neștiutde nimeni și ne mai știind nimic de vechii tăi tovarăși de luptă...

Stoe se roși.

— Am zăcut de lingoare, luni întregi, colo în casa aceea din vale, o vezi?...

Ilie se uită pe fereastră și văzu o casă mare, cu turnulețe și coșuri negre, căzute în ruină, unde la un singur geam mai era lumină.

— Cine șade acolo?

— O soră mai mare a nevestei mele, — văduvă, o sfântă! Ea mi-a scăpat viața...

— Înțeleg. Și tu te-ai crezut dator să rămâi al lor.

— Sunt învățător.

— Știu. Înveți buchile șase copii... Dar nu pentru asta te-am purtat eu prin foc, te-am strâns în brațe și ți-am încălzit sufletul la flacăra dumnezeiască, ce aprinsă trebue să steà în toate inimile românești!...

Stoe își lăsă ochii în jos sub privirea de vultur a preitenului său.

Suntem în vreme de pace acum.

Ilie bătù din mâini și râse cu un așà hohot, încât Antonia, speriată, își luă fetița din leagăn și ieși din odaie.

— Pace! Unde vezi tu pacea? Poate aci intre pă-reţii casei tale. Dar și aici mă indoesc. Nevasta ta e unguroaică.

— Nu! E din o veche familie polonă...

— Ungurizată. E tot una. Și nu te-a numit încă olah sălbatic, olah sdrănțos?... Așteaptă. La prima voastră ceartă ocările astea o să cază ca trăsnete peste capul tău. Nenorocitule! Nu te-ai gândit că în ochii ei al-baștri cari te privesc azi blajin, cu milă, ca mâine se va trezi fudulia blestemată de popor asiatic, păgân, și suliți otrăvite vor răsări din adâncul lor?

— Vorbești, fiindcă n-ai iubit și nu cunoști amorul.

— Unde v-ați cununat?

Stoc ezită să răspundă.

— La o biserică papistașă, negreșit?

— Acasă, dar un popă catolic ne-a cununat...

— Poftim! Te-ai și catolicit!... Și eu mă gândeam la tine ca la cel mai credincios ostaș al meu!

Sărì de pe scaun și se plimbă de câteva ori în sus și în jos prin casă. Apoi deodată se opri înaintea lui Stoe, și-i zise poruncitor:

— Trebuie să vii cu mine!

— Unde?

— In Zarand. Nu te speria. E vreme de pace, cum ai zis, nimeni nu te va spânzurà. Sunt numit de Maiestatea Sa Impăratul prefect al comitatului, și-mi trebuesc oameni acolo. Vreau să reclădesc puterea noas-tră în acel colț de țară sfâșiată, arsă și pustiită de nelegiuiți. Vreau să arăt o pildă fruntașilor noștri, cum să țină pieptul în lupta ce reîncepe, mult mai aprigă și mai grea acum decât atunci când aveam coase, topoare și furci de fier în mână... Imi trebuesc oameni de inimă, Stoe, oameni tari, gata la orice jertfă.

Stoe simți cum casa se învârtea cu dânsul.

Prefect al unui comitat, vechiul său tovarăș, pe când el! — cât de departe rămăseseră unul de altul!

Iși prinse capul între mâini și se pierdù în gânduri.

Antonia ne mai auzind vorbă în casă intră sfioasă, și așternù masa cu o față albă ca zăpada.

Apoi venì Catia, sora cea sfântă, care dintr-o ex-tremă bunătate, făcea pe menajera însurățeilor, venì și fetița ei Amalia, o copiliță de zece ani, uimitor de frumoasă, zglobie și deșteaptă. Și toate alergară și se învârtiră împrejurul gospodăriei ca să pregătească oaspelui: o masă bună, o odae caldă cu pat curat și bun, unde să se odihnească după osteneala drumului; căci deșì străinul stătuse toată seara ursuz, fără să vorbească cu ele, totuși așa se cădea, cu belșug și cu tihnă să-l găzduiască pe un vechiu camarad al stăpânului casei.

Tocmai noaptea târziu Antonia se deșteptă din somn și-l văzù pe Stoe nu în patul de alături, iubitor și blând ca altădată, ci plimbăndu-se agitat prin curtea umedă și albă de rouă nopții și de lumina lunei.

Antonia alergă la el înspăimântată — și plângând îi îmbrățișă genunchii.

— Stoe, dragă Stoe, ce s-a întâmplat?

El o ridică și-i răspunse cu voce adâncă, par-că din altă lume:

— Nimic, Antonio, dar ne ducem, trebue să ne ducem....

— Unde, Stoe, unde?

— In Zarand...

XV.

In tăcere Antonia își adună comoara de broderii scumpe și le așeză într-o cutie mare de scânduri. Pregăti fetiței ciorapi de lână și o hăinuță blănită, ca să nu răcească în lungul drum...

Apoi rămase cu fruntea lipită de fereastră de unde se vedeà casa cea înegrită cu turnulețele căzute în ruină, curtea mare și cărările albe de sub pomii stu-foși, sub a căror umbră se desfătase copilăria ei...

Aci a fost alintată și a trăit apoi zile lungi de spaimă, pierzând tată, frate, — rămasă singură cu surorile ei, tot așa de triste ca și dânsa... Aci l-a zărit întâia oară pe Stoe. Un chip de mort adus pe brațe dintr-o căruță învelită cu rogojină ce se oprise la poartă. Cum au țipat ele întâi crezând că e fratele lor, și cum au primit apoi pe bietul tânăr străin, bolnav, și l-au îngrijit luni de-a rândul...

Icoane vii se întrupau sub ochii ei și se schimbau, pe rând, în raze și umbră, până când intr-o zi se lu-minară toate în soare, în raiul unei fericiri nevisate...

Iși întoarse ochii, înmuiați în lacrămi, dela fereastră la toate colțurile odăei. Tdate fuseseră așezate aci pentru o fericire senină, neturburată... Toate rămâ-neau acum aci....

Catia se îngrijeà; cum ducă vaca cu vițelul mic, fără ca laptele să sufere scădere? Hotărî că tre-buia mulsă de trei ori pe zi cât ținea drumul. Puii și găinele dimpreună cu cuibarele lor, trebuiau așezate în căruțe închise. Mobilele și vasele învelite în paie și rogojini ca să nu se strice nimic pe drum. Lucru mare, pentru cine nu s-a mutat niciodată în viată!

Eră o zi umedă de Octomvrie. Vântul scutură co-pacii despoiaţi și adună în grămezi frunzele roșcate, așternute pe marginea drumului.

Amalia, în rochița-i scurtă, roșie, cu părul resfirat de vânt străngea de zor dintre brazde semințele flo-rilor uscate.

Apoi plecară. Un lung convoi de care și în urmă o trăsură veche, cu un coș enorm. Stoe erà mâhnit în gândul lui; cum ele nu voiseră să lase nimic acolo din vechiul calabalâc! Trăsura erà gata, caii abia puteau să o ducă. Roatele se înglodau adânc în no-roiul șoselei desfundate. Dealurile veneau dese, din ce în ce mai mari.

Inoptară la Iosășel.

Antonia se însufleți. Avusese o prietenă bună aci, fiica proprietarului și acum zări lumină la curtea lor.

— Stoe, să oprim la ei, Stoe...

Dar când ajunseră aproape, Antonia nu mai cunoscu casa. O clădire simplă, ferestre comune... Alături, cas-telul mândru erà o ruină arsă, pustie și sinistră...

O clipă se priviră în tăcere. Apoi Stoe porunci vi-zitiului să tragă la hanul din apropiere.

In fata lor se înălțà un pod mare de abia isprăvit. Valurile Crișului, repezi, spumegoase, izbeau vuind în stâlpii groși de piatră.

Aci zăceau oasele tribunului martir, căzut jertfă tră-dării dela Abrud... Spânzurat de o salcie, colo jos la marginea râului frumos, muri prefectul Buteanu. Crișul mugește și-l plânge. De aci în colo fiecare piatra e stropită cu sânge.

Stâncile din Baltele stau ca sentinele uriașe, pă-zitoare de cete sfinte, parc-ă ar vreà să spună: până aci! Uriașe brațe cuprind ocrotitoare malul Crișului. și numai cu primejdie poți trece prin strâmtoarea lor.

E granița Ungariei. Incepe Zarandul!

Stoc ridică șalul Antoniei căzut în noroi. De ce o fi așa de tristă? Copilița, de ce mai plânge? Catia ce uită îngrijată în ochii iui, parcă l-ar fi întrebat de primejdii ascunse, ce nu se pot tălmăci.

— Nu mai e departe acuma. Vom sosi cu ziua...

Eșau din Gura-Văii prin valea Tăcășelelor, lungă și pustie. Cate de trei ceasuri fără urmă de sat, ară-turi, livezi, nimic ce ar dà semn de viață, de existență omenească. Numai un dăngănit de clopot, surd, abia deslușit lovea din când în când auzul călătorilor adânciți în monotonia văii fioroase. Mici turme de porci pășteau pășunea săracă și râmau pământul galben, mlăștinos. In dreapta și în stânga se întindeau tufișuri nepătrunse, de arini și păduri râpoase de sălcii, cu rădăcinele spălate de ape, răsturnate și prăbușite în prăpăstii adânci.

Vântul șuerà din ce în ce mai aspru și Antonia în zadar mai ținea fetița la sânul ei desfăcuut, căci n-o mai puteà liniști.

Un car rămase departe, întârziat de celelalte. Se rupsese învelitoarea dela cușca păsărilor și găinele zburau speriate spre desișuri. Catia și Amalia alergară prin mlaștini șl pe râpă să le prinză...

Dar iată un drum se făcea la stânga; la răspântie câțiva țărani, strânși în țundre lungi și negre, își des-velesc capetele și se apropie cu sfială de trăsură:

— Dumnezeu v-a adus la noi Domnule! Dacă v-a trimes Ilie Crișan, apoi cu toții știm că de ai noștri sunteți. Şi așa să trăiți!

Stoe își desvăli și el capul și dete mâna cu țâranii.

Apoi aceștia desprinseră caii osteniți, și umăr la umăr îi ridicară trăsura din noroi și o duseră sus în deal, — acasă la dânsul.

Intr-o coastă lutoasă, un spațiu deșert, chip de curte, fără grădini... O casă mică cu streșini joase fără cămări, șoproene, grajduri și cotețe...

Un pustiu larg în mijlocul căruia se opriră carele încărcate. Catia stăteà ca înfiptă în noroiul cleios, privind cu desnădejde împrejur la dealurile, de cari se vedeà înconjurată ca de niște ziduri nestrăbătute...

— Doamne!

Antonia nu găseà nici un loc potrivit pentru cele două paturi nalte de cireș lustruit, să le așeze frumos unul lângă altul!... Umblă rătăcită prin cele două odăițe strâmte și când în sfârșit i se desveli deodată toată mizeria nouei existente, căzu ghemuită pe o saltea frângăndu-şi mâinile, și isbucni într-un plâns sfâșietor...

Stoe puse mâna mângâietor peste capul ei blond, pe când mintea lui cuprinse întreg satul acesta mare și pitoresc, țăranii blânzi cari se trezeau acum din din robia grea și chinuitoare.

N-aveau biserică, nici școală, și abià acum li se spunea: sunteți oameni!

Câte avea să facă, — și erà dator să facă — pentru dânșii!...

XVI.

In revărsatul zorilor Stoe se sculă să-și vază de aproape noua sa reședință.

Ploaia contenise și vântul risipi norii de pe cer. Deasupra colinelor încă verzi și a codrului îngălbenit, muntele Moma își arătà coama albită într-o noapte.

Stoe potrivi o perdea la fereastră, Antonia să nu fie turburată de lumina zilei in somnul ei adânc, după atâta oboseală, apoi încet eși în curte.

Catie erà p-afară. In disperarea ei nemărginită că n-aveà unde să-și închidă vaca, nici vițelul, se a-pucase să improvizeze un grajd, din șopronul care despărțeà la mijloc curtea noului notar de acea a proprietaruluui Ribay.

Cu mâinile ei albe și slabe, nedeprinse La astfel de muncă, adunà de prin curte scânduri și bârne risipite prin noroi și-l învățà pe vizitiu cum să le așeze și să le prindă în cuie.

Cu încetul curtea se umplu ca un târg și buna fe-mee fù scutită de munca mai grea.

Câțiva săteni de ispravă se repeziră în ajutor și într-un suflet ridicară grajdul și-l acoperiră cu paie şi cu hluji. Apoi fruntașii se așezară în rânduri, pe dinaintea pridvorului și așteptau in liniște deschiderea sfatului sătesc.

Stoe se uită la fetele lor galbene și supte, la ple-tele aceste negre căzute lungi peste umeri, frunte și peste ochii cei întunecați.

Ii recunoscù îndată. Aceștia erau Crișenii, Crișenii lui Horia, Zarandenii Iancului.

Scăpați din jugul robiei, de primejdia furcilor, min-tea lor părea cuprinsă de oboseala unui vis urât, din care nu s-au risipit încă de tot vedeniile înfricoșate.

In toiul revoluției, tribunii le vorbiseră de libertate, egalitate și drepturi. Dar în bubuitul urci înverșunate împotriva asupritorului neîndurat, cuvintele fălfăiau ca tăișul coaselor, cu flacăra focului, în care trebuià să piară cu orice preț dușmanul, dimpreună cu toată suferința și obida umilitului norod.

Focul s-a potolit. Libertatea scumpă erà acì. Po-porul ascultase din gura unui amploiat neamț, cum că el nu mai este iobagiu de acum, slugă pe viață, ci om liber, stăpân pe soarta lui, pe averea și pe toată vremea lui. Liber!

Ascultă poporul și luă aminte vestea asta mare, apoi porni fiecare spre coliba lui, ca ocnașul ținut o viață la întuneric apoi slobozit orb, cu puterile istovite.

Și totuși o licărire de lumină răsăreà din acest haos greu de străbătut: Poporului i se trimeteau oameni cari stăteau de vorbă cu dânsul și arătau interes de soarta lui.

Stoe simți de sub privirea ochilor întunecați, sufle-tele pline de grija viitorului, îndreptate spre dânsul.

Trebui să-și adune toată puterea, să-și stăpânească cuvintele prea pornite ce-i eșau fără voie din inimă i se opreau în gâtlej.

Vom face... vom vedeà cum o fi mai bine.

Obidiții, martirii chinuiţi, aceștia erau. Deslegaţi însfârșit de robia trupului aci, încredințați grijei lui. Suflete pline de răni, trecuți peste primejdia morții, într-o lungă, migăloasă și grea reconvalescență... Și cu teamă se întrebă: fi-va oare destul de tare să-i vin-dece, să-i ocrotească, atunci când singur purtà în sufletul lui atâtea temeri și îndoeli?...

XVII.

Antonia se sculase palidă și cu dureri înțepătoare deasupra coastei.

Se învelì cu un tartan și eșì în pridvor cu fetița, la sân.

Amalia, tot în rochița-i de vară, nepăsătoare de vân-tul rece, desfăceà cu zel lăzile din mijlocul curței. Bucurie mare avù când printre vase își regăsi păpușa și cărțile cu poezii: nimic nu se perduse! Erau acum toate iarăși în lumină.

Nu-și putea închipui pentru ce mama ei, mătușa și chiar nenea Stoe erau așa de posomorâți? Călătoria fusese fermecătoare, cu văile acele adânci, vuetul apelor, înălțimea stâncilor și miile de culori ce se desfășurară sub priveliștea ochilor deodată.

Iarba verde, frunzișul galben, pădurea roșcată, norii surìi, cerul albastru auriu și argintiu. Dar câte feluri de verde, galben, roșu și auriul Nimeni n-ar putea să spună!

Și ce frumos erà și aci.

Odăile, adevărat că erau prea mici. Lucrurile tre-buiau grămădite în șopron căci nu încăpuseră nici pe jumătate. Dar în schimb ce mare erà curtea și ce mândre dealuri împrejmuiau vederea largă peste care ochiul liber puteà să alerge în voie dela înălțimi ui-mitoare până la adâncimile văilor misterioase și atâta de dragi. Amalia se bucură mai ales de vârful mun-ților unde căzuse zăpada.

— Zăpada-i așa de albă...

atâta știuse să îngâne când mătușa sa o întrebă de ce se bucură așa de venirea iernei.

— Iarna-i frig și-i viscol și-i urâtă iarna!...

Sufletul copilei, o miraculoasă oglindă, unde toate se răsfrângeau în frumusețe, nu înțelegeà și nu putea să cuprindă noțiunea urâtului. Ochii ei cercetători pre-tutindeni descopereau ceva îmbucurător. In fundul curții, peste întinderea neagră a noroiului cleios, zări un tufiș de măceș cu fructele lui roșii. Intr-o clipă alergă să le culeagă.

Iar când se întoarse cu șorțulețul plin, fù o adevărată explozie de bucurie.

Dincolo în curtea din vecini zărise un băețaș, ca de șapte ani, adunând castanele căzute pe jos. Erà îmbrăcat în haine de catifea albastră și avea părul auriu, buclat, ochii albaștri, fața albă, curată și așa de frumoasă, cum nu mai văzuse Amalia alt copil în lume. Atâta s‘a tot uitat la el, până ce copilul se apropie de gard și îi răspunse că îl cheamă Bela; și îi dete și ei castane. Apoi îi mai spuse că doamna acea căruntă, care ședeà acolo în cerdac, într-un jeț acoperit cu blănuri, erà bunica. El n-aveà nici tată, nici mamă, numai pe bunica. Așa de cuminte și frumos spuneà băiatul: că el o ascultă pe bunica. Și drept dovadă, când doamna cea bătrână îi făcù semn, fugi la dânsà și i-o arătă pe Amalia care se urcase pe o buturugă ca să poată vorbi cu băiatul. Doamna cea bătrână zâmbi și dete băiețașului cel frumos, să-i ducă un trandafir alb.

Amalia puse trandafirul în apă și Antonia prinse a se mângâia puțin. Petalele acele albe, crescute subțiri și delicate în ultima căldură a toamnei, simbolizau prietenia nobilei bătrâne, care nu mai puteà să umble, dar despre a cărei bunătate se vorbea departe în ținu-tul acela.

XVIII.

Cea dintăiu Duminecă fù consacrată acestei cu-noștințe.

Stoe se simțea strămtorat puțin de ordinul de zi pri-mit dela Ilie; nici-o prietenie cu ei. Dar nu putù re-zistă stâruinţelor femeilor, și se duse și el.

Curtea rămasă d-nei Ribay erà tot așa de vastă și pustie ca și acea ruptă din ea pentru casa satului. Grajdurile depărtate nu mai adăposteau cai frumoși și vite din belșug. Hambarele erau goale, cu ușile deschise, trântite de vânt, și toată viața intensă și sgo-motoasă de odinioară dispăruse.

Ceva mai sus, ruinele unui castel pustiit de flăcări străjueau sinistru asupra liniștei de jos. Glasul cucu-vaelor sălășluite acolo păreà a spune: noi am rămas stăpâne aci, pentru totdeauna.

Niciodată viața castelelor nu va mai reînvià cum a fost. Distruse erau, bine și pentru totdeauna, te-meliile feudalismului.

D-na Ribay se ridică în jețul ei și făcu chiar doi pași înnainte când zări familia noului notar intrând la ea.

Femeile se îmbrățișară și isbucniră în lacrămi. Atâta fusese de mare fiorul pustietății și dorul prieteniei. Dar nimeni nu vorbi despre asta. Rănile erau vii și se fereau să le atingă. Fiecare își simțeà durerea și o înțelegea pe cealaltă fără destăinuiri.

Oamenii din sat îi povestiseră lui Stoe despre fioroasele cruzimi ale fostului proprietar, căpitanul Ribay. Cum întindea pe bieții iobagi legați în lanțuri peste un puț părăsit din fundul grădinei, pe o scândură în-gustă, și-i băteà acolo până țâșneà sângele din tru-purile lor. Unul s-a svârcolit odată, a căzut în adân-cimea apei, și legat cum erà n-a mai putut eși; l-au l-au scos pandurii: mort.

In revoluție au pierit toți trei băeții lui Ribay, iar el întors acasă singur, zdrobit și căit, fù ucis lângă nevasta sa. Poate chiar pe locul unde stăteà acum scaunul lui Stoe.

Nimeni nu vorbi de cele trecute, cum nu se vor-bește în naufragiu când cei scăpați apucă pe câte o scândurică din mijlocul dezastrului cumplit.

Sfioasă, bătrâna întrebă pe Stoe despre noua orga-nizare a țărei și dacă se prevedeà pentru viitor o pace mai îndelungată? Ochii ei căutau îngrijați spre ușa odăei vecine, de unde se auzeà glasul micului Bela.

— Viitorul nepoților noștri, șopti cu o voce tre-murătoare.

Stoe îi arătă, în linii generale, stăruințele gvuernului din Viena pentru menținerea liniștei și severele măsuri prin care se restabileà ordinea și buna stare a patriei.

Bătrâna îl ascultà silindu-se să înțeleagă ceva, cu mintea încordată asupra lumei noi, a cărei perspectivă numai cu greu o puteà cuprinde.

Deodată ușa se deschise cu zgomot și cu un coif de hârtie pe cap, cu o sabie de lemn în mână, apărù micul Bela. Se opri înnaintea oaspeților și deschise ochii mari asupra lor. Stoe tresări. Unde mai văzuse el acești ochi mari de copil curagios?

Ca prin minunea unui cinematograf i se arătă tabloul viu;

Sala judecății din Aiud plină de sânge și trupuri ciopârtite, și dintre svârcolirea fioroasă a morții, capul acesta blond ridicându-se viu, cu gândul mântuirui în ochii lui albaștri...

Singurul vlăstar al unei familii stinse. Micul urmaș al îndârjiților dușmani: un copil frumos cu fruntea ne-tedă și albă, acesta erà.

Stoe fără să vrea întinse manile spre el și-l așeză pe genunchi; mângâindu-i părul mătăsos îl întrebă dacă știe să citescaă.

Copilul se uită în fața lui cu o mândrie ofensată.

— Cum nu, doar sunt mare.

Sări de pe genunchii lui Stoe, dispărù în camera vecină, apoi se întoarse cu un teanc de cărți ungurești și le arătă: comorile lui.

Bătrâna zâmbeà

— In serile lungi de iarnă citim împreună.

Numai cu aritmetica merge mai greu.

— Bunica nu știe să facă înmulțirea.

Stoe strânse la piept obrajii rumeni ai copilului, făgăduind că are să-l învețe el aritmetica.

Din ziua aceea moștenitorul castelului pustiit veneà zilnic în casa notarului român și o prietenie intimă se legă între cele două familii.

Stoe cutreeră cele cinci sate cari se țineau de cercul notariatului său.

El singur alegeà locul și desena planul școalelor. Instruià pe câte un flăcău știutor de carte în meșteșugul dăscăliei, și până la alegerea altuia mai iscusit, îl punea pe acesta să adune copiii din sat, să-i în-vețe abecedarul și cântece românești.

Seara se întorcea ostenit, dar mulțămit in sufletul lui.

Poporul împlineà poruncile lui cu o supunere oarbă, înduioșătoare.

Fără să-și mai sărute copila și uitând să zică o vorbă de mângăere Antoniei, se strângeà în plapumă, gândindu-se la întregul plan de reorganizare al lui Ilie și murmură:

Cincizeci de ani de-am puteà lucrà neturburați! cincizeci de ani...

Și adormeà într-un vis frumos.

XIX.

Antonia își îmbrobodì copila într-un șal și o puse în brațele dascălului Lucaci să o ducă și pe ea ia școală.

Zăpada întinsă peste vale, ca o față albă de mătasă cu ape argintate, turnul nou al bisericii, geamurile și pereții albi ai școalei străluceau toate orbitoare. Irma închise ochii neputând suportà atâta lumină.

Erà o fetiţă slăbuță, anemică și blândă, abia de patru ani. Obosì curând, tot uitându-se atentă la literile mari de pe pereți, și adormi.

Dar în sat se svoni cu bucurie vestea că și dom-nișoara cea micuță a d-lui notărăș umblă la școală, și elevii dascălului Lucaci se sporiră din ziua aceea.

— Generație nouă! își zicea Stoe plin de bucurie în sufletul lui.

Copii recitau cu însuflețire poezii patriotice și cân-tau în cor imnul slăvit „Deșteaptă-te române”.

Bătrânii grămădiți în tindă, cu capetele în ușă, as-cultau aiuriți, ne înțelegând bine de nu-i un vis ce are să dispară?...

Realitatea îi deșteptă în adevăr prea curând. Abia zece ani trecură în reculegerea aceasta rodnică și iarăși se cutremură clădirea speranțelor frumoase.

Curentele pornite împotriva pajurei cu două capete, ce oricum erà ocrotirea lor, nu le puteau opri, nici cu poezii, nici cu invocarea geniilor naționale.

Ilie Crișan venì să-l vestească pe Stroe despre noile primejdii.

Il găsi în grădină altuind trandafiri. Curtea cea pustie nu mai erà de recunoscut. Mâini harnice o preschim-baseră într-o grădină cu pomi roditori, plini de floare acum.

Iși lăsase trăsura jos la han și venea singur, neștiut de nimeni, prefectul temut.

Il prinse de umeri pe Stoe și-l găsi prea slab pentru un soldat viteaz.

— Aerul de aci nu-ţi priește.

Stoe se uită în ochii lui sugestivi, cu vechea adorare.

— Mie da. Dar Antonia tușește.

— Nevasta ta?

O căută cu ochii și o zări aplecată pe cusătură la fereastră, slăbită tare, și galbenă ca de ceară.

— Ce are?

— Nostalgie. Mereu i-e dor de câmp, de o atmosferă mai dulce... Nu-i place Zarandul, oamenii de acì. O, cât am suferit eu de atunci...

Şi prinși de braț, trecură în bătaia florilor de măr, şi se așezară subt un tânăr umbrar de hamei.

Stoe își deschise inima vechiului său prieten. Cât de greu erà când după muncă și griji grele nu mai găsea la tovarășa vieței sale aceeași iubire jertfitoare și înțelegătoare în toate adâncile cute ale sufletului.

— Am și eu nostalgii pe care nu mi le pot împlini. N-am văzut pe mama mea decând am ieșit din școală. Mi se sfâșie inima de dorul ei, dar rabd, căci nu se poate altfel. Suntem legați acì, eu îmi cunosc datoria; dar ea nu poate simți ca mine, în zadar am încercat să deștept în sufletul ei interes și iubire pentru neamul meu.

— Ce ți-am spus? Unguroaică! Ura și disprețul sădit de veacuri în sufletul ei, vrei tu să le covârșești într-o clipă?

— Iubirea dintre două suflete credeam...

— Se isbește de un zid mult mai puternic de cum l-ai văzut tu, filosof naiv. Sunteți paseri călătoare să plutiți numai prin văzduhuri luminoase, fără ploi și vânturi? Vezi, nu; sunteți oameni. Tu român și ea, unguroaică. Dușmani de moarte, pururea neîmpăcați. Degeaba te uiți așà disperat la mine. Unul dintre voi trebuie să piară, tu sau ea. Alături în pace nu puteți trăì. E un blestem al întunericului veacurilor și se transmite prin moștenire din generație în generație... fii blajin și slab, căci moleșirea asta ne-a adus în halul de umilire de unde abia nițel ne-am ridicat frun-tea. Popor iubitor de pace și poezii, adevărată turmă creștină, bună de pus în jug. Destul a fost! Ne-am trezit și vom luptà până la ultima suflare. Alun-gă-ți melancolia, căci ea slăbește sufletul și nouă ne trebuesc bărbați. Inimi de fier și brațe de oțel! Mă asculți tu, mă?

Stoe își ridică privirea dusă, în fața adversarului său.

— Te ascult, Ilie. Sunt român și-mi iubesc neamul tot așa de mult cum îl iubești și tu.

— Il cunoști acum. Ai văzut ce popor? Frumos, entusiast, înțelept, și mai ușor de condus decât orice alt popor din lume. L-ai înțeles pe Iancu? O, dacă toți românii, cari azi îl plâng, l-ar fi înțeles! Inimi de ceară, în loc să-l jelească, — să-i calce pe urmă! Un martir! Zeci și sute de mii și nu ajung! Stindardul trebue smuls din mână in mână și ținut sus. până va fi un singur braț care să-l mai ție. Așà înțeleg eu lupta. Numai așà putem să-l măntuim neamul nostru de peire. Dușmanul e și el aprig.

— Intrarăm iar în foc.

— Austria se bate cu italienii. Flăcăii noștri sunt chemați sub steagul împărătesc. Mulți se vor duce, căci mai ales regimentele românești o să fie svârlite în foc. Tu adună-i pe toți de prin satele tale și spu-ne-le să se lupte vitejește. Un braț, un picior de vor lăsă pe acolo, să nu plângă, îi vom purtà noi pe brațe, dacă se întorc învingători... Și acum te las. Școlile ți le-am văzut și-mi plac. Dar morții să nu-i mai lași să-i îngroape în curtea bisericei. Departe undeva mai jos de sat.

Strânse mâna lui Stoe și plecă. O dâră de lumină lăsă în urma lui, ca și curcubeul răsărit dintre nori.

Antonia eși și se încleștă de brațul lui Stoe tremurând, clănțănind de friguri.

— I-ai spus?... Plecăm? când plecăm? Stoe, dragă Stoe...

El o prinse în brațe și-i sărută obrajii aprinși.

Făra voie cuvintele lui Ilie se repetară în sufletul lui.

— Eu sau ea?

Apoi mângâind-o peste părul bălai îngână:

— Vom pleca, negreșit.

Și două lacrămi se iviră în ochii lui

XX.

Toamna, deodată cu frunzele, se duse Antonia sin-gură.

Irma cea mică se miră pentru ce plânge lumea așa tare.

A murit.

A durut-o pieptul, tușea o înnecà, gemeà și su-fereà așa de greu. Mătușa Catia o ridică între perini multe și ea totuși într-una se văetà. Fetiței îi erà așa de milă și frică, și nu știa ce ar fi dat să poată ușurà durerea mamei.

Și acum i-a trecut.

Albă și frumoasă e mama, culcată pe o masă albă, gătită cu broderiile acele scumpe, la cari lucraseră atâta mânușițele ei străvezii. Toate s-au liniștit așa de frumos. Curtea e plină de trăsuri și oaspeți mulți au venit din împrejurime.

Pentru ce femeile plâng? De atâtea ori i s-a vorbit de raiu, încât firesc i se părea că mama a plecat acolo unde-i bine, nu trebuie să mai sufere și unde ne vom duce și noi cu toții...

Numai a doua, a treia zi, când a văzut că și tata plânge și că ei tot nu s-au dus încă acolo unde-i mama, a izbucnit și ea în bocete sfâșietoare.

Ilie n-a venit la înmormântare.

Catia îl ținea de rău.

— Omul acela negru, e spiritul rău al casei.

Stoe nu răspundea nimic.

Aveà în sufletul lui o stimă tot așà de mare pentru cumnata-sa care-i țineà locul de mamă, câtă venerație simțeà pentru eroicul său prieten.

Femeia aceasta erà acum singurul sprijin al casei și Stoe se deprinsese așa de mult cu stăpânirea ei, încât n-ar fi putut trăi fără ea.

In anul 1777 când Polonia în sfârșit căzuse sdro-bită și cele trei mari puteri împărțiseră pământul ei, — toți acei nobili cari purtau o picătură de speranță în sufletul lor și prea multă mândrie ca să-și plece cape-tele sub jugul străin — luaseră drumul pribegiei. Dintre aceștia mulți veniră în Ungaria.

Cazimir Ostrovsky se așezase în comitatul Ara-dului, într-un sat mic, cu o poziție deosebit de roman-tică, ascuns între mici dealuri și păduri: Șilinghià.

Aci se născură șase copii, trei fete și trei bâeți.

Catia, cea mai mare dintre toți, de mică stăpâneà casa întreagă.

Nu erà înnaltă, dar frumos făcută. Ochii ei căprii, cuminți, se uitau drept de sub genele lungi, și gura-i mică și cărnoasă arare ori zâmbea. O mândrie severă se desprindea din toată ființa ei.

Erà numai de 15 ani când își dete inima unui tânăr turist venit din sudul Ungariei și poposit pentru o zi la castelul din Șilinghia. Peste puțin tânărul, atras de farmecul nebiruit al copilei, se întoarse și o cerù în căsătorie. Se cununară, fără nici o pregătire și co-pila plecă cu acel necunoscut în zgomotul protestă-rilor rudelor și al tânguirilor părintești.

Trecù însă un an și familia Ostrovsky abia avusese vreme să se încredințele despre starea bună socială și morală a ginerelui lor, când iată într-o seară pe vreme de viscol și cumplită iarnă, o sanie săracă se oprește la poarta castelului, cu o singură lădiță de lemn, și din sanie coboară tânăra nevastă, în doliu, cu vălul lung de văduvie.

Un țipăt de spaimă din partea surorilor și brațele deschise ale tatălui ei primiră pe Catia in casa pă-rintească.

— A murit? Când? Cum? Și pentru ce?

Intrebări la cari ea nu răspundeà decât vag, încurcat, cu o spaimă și durere așa de sfâșietoare în privirea-i rătăcită, fața-i galbenă și schimbată, încât bătrânul Ostrovsky presupuse numai decât o mare nenorocire.

Fără să mai întrebe nimic pe fiica sa pornì la drum, să caute localitatea unde o dusese bărbatul ei.

Erà un sat mare, în comitatul Bihorului, cu strade largi și case mici, acoperite cu stuf. Proprietarul Vajda Mikloș, de o nobilime veche, despre care legenda spuneà că fusese de obârșie român și așa de bogat, încât îşi aprindea pipa cu hârtiile de un zlot, murise lovit de apoplexie, la masa de joc, după ce risipise o bună parte din avuțiile sale, iar cei nouă băeți ai lui împărțiseră ce mai rămăsese, între dânșii, care cura apucase.

Celui mai mic, Imre, ginerele lui Ostrovsky, nu-i revenise decât câteva hectare de pământ, o moară stri-cată pe albia Crișului repede și casa fostului îngri-jitor al moșiei, modestă locuință pentru el și tânăra lui soție.

Cazimìr Ostrovskg nu-și putu stăpânì emoția când trecù pragul acestei case. In pridvorul larg găsi cișmele pline de noroi ale fostului lor stăpân, așà cum se întorsese dela vânătoare, lângă cisme pușca, prop-tită de perete. In sofragerie farfurii cu rămășițe de bucate și fărimituri de pâine pe fața de masă, nestrânsă. Hainele Catiei, atârnate în cuer, și urmele corpului ei în puful unuia dintre paturi care rămăsase desfăcut, așa cum îl lăsase ea... Aci trăise dar copila lui iubită... Aci se frănse sufletul ei mândru și așà de încrezător în norocul ce-i eșise în cale.

O servitoare bătrână îi povesti de fericirea tinerilor, de cum se înțelegeau de frumos amândoi, până în ziua aceea când d-nu Imre a plecat prin stuf după rațe.

— Uite, ici a stat el când s-au despărțit, s-au strâns în brațe, s-au sărutat lung și apăsat și doamna cea tânără atâta s-a tot uitat în urma lui, și când am văzut că i să umplu ochii de lacrimi mă apucase o jale și erà să fug să-l chem pe d. Imrea înapoi. Nu știu de ce nu m-am dus!

„Seara l-au adus doi oameni. împușcat în pieptZ mort.

„Când l-a văzut d-na Catia așà, numai că și-a rupt hainele cele frumoase de pe trup ș‘a început să se bocească de ți se rupea inima de mila ei. Au venit frații domnului toți; unul dintre ei, domnu Gaspar, de semănà grozav cu cel mort, prinse milă mare de biată doamnă Catia. La înmormântare o ridicase în brațe ca pe un copil.

„Dar ea a stat ca dusă, zile de-arândul nu luă nimic în gură. D-nu Gaspar nu mai plecase de acì. In genunchi se rugă și-i sărută manile și mai că plângeà și el de focul ei...

„Intr-o dimineață până în zori aud zgomot în casă și văd pe d-na Catia îmbrăcată de drum cu rochia neagră. Caut pe d-nu Gaspar, dar nu mai erà nicăieri în casă... D-na Catia umblă frământată și am auzit-o zicând tare: Nici odată! Nici odată!

„M-a trimes în sat să-i aduc o sanie și a plecat.

Baba își făc ucruce ridicând ochii către cer:

— Dumnezeu cel bun să-i fi ușurat sufletul...

Bătrânul Ostrovsky se întoarse la Șilinghia tot așa de nedumerit cum plecase. Din povestirea babei și din spusele fraților Vajda, deslușit a înțeles că ginerele său fugind prin stuf după rațe a căzut cu pieptul în propria sa pușcă și alicele i-au intrat drept în inimă. Accident ce se poate întâmplă vânătorului prea pasio-nat și nebăgător de seamă.

Dar fuga Catiei din casa răposatului ei bărbat, starea ei extrem de tulburată, oțățârea refuzului de a da vr-o lămurire, — umpleau de bănueli stranii su-fletul bătrânului.

Când preotul catolic fù chemat pentru botezul unei fetițe, Catia se apropie de el tremurând și roșindu-se, poate întâia și ultima oară în viață; — cu vorbe în-gânate, șovăitoare, rugă pe sfântul părinte să-i acorde întâia spovedanie.

Bătrânul Ostrovsky fugi în fundul grădinii; Antonia și Clara, surorile mai mici, umblau în vârful degetelor prin odăile cele mai depărtate. Aveau până și ele o bănuială vagă, că acolo în camera aceea încuiată, se des-chidea o rană adâncă, și dacă nu există leac vinde-cător pentru ea, trebuia cel puțin acoperită, cu tăcere și sfânta iertare...

Nimeni nu-și lipi urechea de ușă să asculte plânsul spasmodic, înăbușit acolo și vocea blândă, ecoul des-legărei de sus...

Lin putù eși Catia cu sufletul ușurat fără ca cineva să se fi mirat de adâncimea brazdei săpată pe fruntea ei de șaptesprezece ani, sub povara acestui ceas.

Copila cea mică fù înscrisă în registrele bisericei catolice din Buteni cu numele: Amalia Ostrovșkiy. Pen-tru toată lumea însă, judecător fără de milă, după po-vața și deslegarea sfântului părinte, ea trebuià să poarte numele de Vajda.

Catia se reculese pe deplin. Iși regăsi locul în casa părintească unde în lipsa ei toate merseseră în risi-pire. Și până la sfârșit neclintită a stat la cămin, cu frânele gospodăriei în mâinile ei mici și albe, de pe cari s-au șters pentru totdeauna urmele sărutărilor de dragoste pătimașe.

Când o cunoscù Stoe, Catia avea treizeci de ani. Tânără și frumoasă ca o fecioară, rece și cumpătată ca o femeie de șaizeci.

Lozinca ei erà: răbdare și muncă. Și neclintită a rămas sub loviturile tuturor nenorocirilor, cari au căzut ca grindina peste capul ei.

O boală crudă îi răpì pe tatăl ei, revoluția frații, averea. Rămase in ruină cu surorile ei. Amândouă slabe, fără multă voință. Pe Clara o mărită la Arad, după un om bogat care o răsfăța în risipă, dar după câțiva ani muri lâsându-i trei copii și mizeria. Acum brodà pentru alții ca să poată trăi. I-o trimisese pe Amalia ca mângâere și ajutor. Și iată Antonia, blânda și plăpânda ei surioară, cea mai iubită dintre toți, a închis și ea ochii cei albaștri, pentru a căror zămbire senină bucuroasă și-ar fi dat toată puterea brațelor și a sufletului ei.

Singură a rămas cu un om străin...

Dar Stoe se legà de ea cu o prietenie ce covârșea orice legătură de sânge și amor. Se trezì ca dintr-un vis, și se sperie. Desperarea ce-l cuprinse la gândul că ea ar putea' să-l părăsească acum, fù poate mai puternică decàt chiar durerea ce simți la moartea so-ției sale.

Catia ședeà aproape de el, ținând pe Irma în brațe. Simți gândul lui și-i răspunse cu un glas înecat, tre-murător de emoție:

— Stoe, ai puteà tu să o iei pe Amalia?

XXI.

Niciodată vrăjire n-a străbătut cu mai multă putere un suflet omenesc. Niciodată soție credincioasă n-a fost mai curând uitată și o iubire veche așa repede pres-chimbată.

Amalia!

Frunzele toamnei, sunt flori de primăvară. Palidul apus de soare, răsărit viu de lumini, care trezește inima amorțită, răscolește sufletul și-l înaripează cu triumf.

Amalia!

Copila aceea, minunată, senină ca lumina, veselă ca râsul, sănătoasă ca aerul curat,, frumoasă ca regina florilor.

Viața însăși, în floare. Și Catia îl mai întrebase ti-midă din prag:

— Vrei tu să o iei?

Umilit cerșetor, vrei tu bogăția lui Cresus? Vrei tu comori, nestimate prețioase?

Inimă de răni plină, vrei tu vindecare, ca să mai poți simți dulcea plăcere a iubirii, fără de care în lume nimica nu-i?

Vrei tu ființa ei de spumă, obrajii rumeni, ochii aceia din cari nu poți prinde culoarea cenușie, neagră sau albastră, căci ea se schimbă după lumina ce se reflectează în strălucirea lor, umedă și fascinatoare?...

Amalia!

Dar Stroe abia acum simțeà lămurit, cât o iubise în totdeauna.

Frumusețea ei fu lumina ce-l orbise din ziua dintâiu când deschisese ochii, după o lungă boală, colo, în casa aceea, la poalele pădurei, pe lângă care trecea în drum simțindu-și inima bătând cu neastâmpăr. Copi-liţa aceea de nouă, zece ani, cu ciripitul ei dulce, me-lodios, plin de căldură și poezie. — da, ea a fost fermecătoarea vieţei lui.

De când plecase ea din Aciuva, fusese un an lung, mohorât, în care nu mai avusese putere pentru nimic.

Iar acum, reînviau toate speranțele amorțite în sufletul lui de douăzeci și șapte de ani.

Erà noapte când sosi la Arad, după două zile de drum.

Paznicii adăpostiți prin ungherele întunecoase, îl luară la ochi și-l urmăriră de cum intră în oraș și trecù încet de-a lungul pieței mari, în pasul cailor obosiți.

Orașul i se părù tot așa de tăcut și misterios ca odinioară când însuflețit de îmbărbătarea lui Ilie își părăsise mama și tot ce avusese acì, ca să alerge în ajutorul fraților săi din Ardeal. Tot aceleași case mari, cu întunecoase caturi, unde de după storurile bine în-chise se zăreau totuși licăriri de lumini tăinuite și de sub bolta porților zăvorite se auzeau parcă șoptiri, frământarea unei vieți oprite, sugrumate acolo între zidurile negre.

Trecători singurateci, cu pași grăbiți, se strecurau, unul câte unul, fără zgomot, pe vechiul pavaj, plin de noroi, în pâcla deasă a toamnei, și după o slabă ciocănitură, dispăreau sub acele porți boltite...

Suflete îndurerate, cari purtau și ele doliu acum. A-jutisese rob stăpânul falnic, neînduralul asupritor. Ge-mea acum și el, închis și încătușat în vizuina lui, unde nu puteà decât să plângă și să blesteme și să implore soarta în ajutor.

Aveau și ei, fiecare câte un părinte, frate sau fiu, mort pe câmpul luptei, fără izbândă. Ud erà încă pă-mântul pieței mari de sângele celor treisprezece gene-rali uciși în fața norodului care își idolatriza martirii. Ungurii jurau răzbunare.

Pustii erau cârciumele, deșarte cafenelele și închise teatrele lor. Nu se mai auzeau cântece, nici lăutari, și toată viața aceea spontanee, înflăcărată, erà înfun-dată în inima lor, ca un foc ascuns sub cenușe.

Stoe bătù de trei ori în poartă până când Clara, sora Catiei, trezită din somn și numâi cu greu recu-noscându-l, eși să-i deschidă.

Amalia scoase întâiu un țipăt de uimire și bucurie. Iar când văzù vălul negru la pălăria lui Stoe, rămase o clipă încremenită, ne-ndrăznind să întrebe nimic. După ce a înțeles, figura mătușei iubite veni să o cuprindă în brațe și buzele ei reci de ceară se lipiră în-tr-o sărutare lungă și apăsată pe obrajii ei... Sărutarea de adio.

— Vei veni acasă, cu mine, îngână Stoe cu o privire așa de caldă în cât sufletul copilei se cutremură ca de o atingere magnetică.

„Dorința mamei tale e, să vii, adause tremurător, cercând în uimirea ochilor ei raza luminoasă a vieței lui întregi. O clipă de șovăire de ar fi zărit acolo, s-ar fi prăbușit fără speranță toată închipuirea visului frumos. Dar nu, ochii copilei erau senini și din adân-cimea lor mângâetoare un zâmbet înțelegător se ivi, pe când cu glasul dulce, limpede și hotărât răspunse:

— Dacă mama vrea, — mă duc!

Atât de puternic erà pentru dânsa cuvântul „mama’’! Atât de nemărginită bunătatea ei îngerească, în cât nici o lacrimă nu vărsă când se desfăcu din vrăjirea unei lumi, ce, iată, de mâine încolo n-avea să mai existe pentru dânsa... Nici râsul tovarășelor din școala de dans, nici farmecul luminelor din oraș și nici acel cap de copil nebunatic, care se înclinose o clipă pătimaș pe umărul ei și a cărui apăsare Amalia o simțeà necontenit, pe umăr și pe suflet, — n-are să mai fie acolo în depărtarea aceea rece și pustie... Părerea de rău se coborî adânc în sufletul ei, și se închise acolo ca într-un mormânt, unde nimeni din lume n-aveà să o vadă, nici s-o simtă vr-odată...

Nu erà oare datoria ei de copilă bună să se supună destinului și să nu ceară nimic pentru sine, ce ar fi putut pricinui supărări altora?

Amalia își luă rămas bun dela verii și mătușa ei, a-poi aruncând o ultimă privire duioasă la casa unde petrecuse cea mai fericită epocă a vieței sale, epoca adolescenței — se așeză în trăsură, alături de Stoe care nu-i erà nici tată, nici frate, nici iubitul ei, și totuși supusă lui se simți de acum pentru totdeauna...

XXII.

O liniște de mormânt stăpânea orașul. Zorile dimi-neței strălucitoare topiau pâcla nopții, și poleiau cu aur tunurile fortăreței peste întinderea lucie a Mureșului. Dar în lumina lor, ușile prăvâliilor rămâneau închise șl vânzătoarele de lapte, cu cotigele lăsate în poartă întârziau sub bolțile zăvorite în urma lor... Doar ici, colo, câte un cap zburlit de femeie ridicà colţul sto-rului dela fereastră și se uità curioasă la trăsura solitară care trecea uruitoare peste caldarâmul bolovănos.

O așteptare încordată se citeà din toate feţele: Vin sau nu vin, mântuitorii acestei liniști de moarte?

Se dase ultimele lupte în războiul cu Italienii, și Austria eșise zdrobită.

Cu iuțeala fulgerului străbătù vestea.

Insurgenții conduși de un viteaz general și inspirați de geniul marelui Kossuth se vor întoarce la o nouă luptă, mai aprigă, mai aprinsă și mai înver-șunată, până la desăvârșita izbândă a libertății. Visul republicei adorate reapărù din nou, plutitor prin valuri de foc luminoase.

Vis îndrăzneț născut din învăpăierea unei clipe, re-pede spulberat.

„Neamțulˮ veghià necontenit, strângând armele și înăbușind orice mișcare revoluționară.

In dimineața aceea se svonise că până și mănăstirea Minoriților fusese răscolită. Sfinții părinți perchizi-ționați, aruncați în temnițe și conspiratorii găsiți praf și arme ascunse prin subterane și prin celulele lor, ferecați în lanțuri, chinuiți ca pe vremea Inquistției.

Sfârșitul lumei n-ar fi produs o panică mai grozavă...

Patrule înarmate circulau prin străzile pustii, oprin-du-se la câte o poartă zăvorită și Lovind în ea cu un sunet lugubru:

— In numele legii!....

Amalia se strânse mai aproape de Stoe șoptind înspăimântată.

— Pe toți îi duce la închisoare, mulți sunt omorâți fără judecată.

Auzise de întâmplări zguduitoare și acum le vedeà aievea trecând pe dinaintea ochilor, toate scenele acele de teroare și asuprire fără de milă. Sufletul ei înfio-rat își reaminti prietenii, îi căutà, și din chaosul za-verei îi râsări un chip drag.

— Bela! Unde o fi?

Ca prin minunea unei întâmplări vrăjite o umbră de om se desprinse din ceața unei halucinațiì și-i răs-punse:

— Mali, Mali... Bade Stoe!...

Sprinten, ca arătarea unei clipe, sărì în trăsură, își aruncă pe umăr sumanul vizitiului schimbându-și in pripă și pălăria de pâslă cu căciula lui, apucă hățurile și dete bice cailor...

După ce eșiră din oraș departe pe câmpia Păna-dului, se întoarse, se preschimbă și începù să vorbească,regăsindu-și graiul:

— Abià am scăpat! Un tovarăș aveà o pilă mică ascunsă în buzunarul vestei... Am lucrat harnici toată noaptea. Gratiile dela fereastră noroc că erau pe jumă-tate mâncate de rugină.

„Am stat cinci zile închiși în pivniță, două sute de băeți, cu pâine, apă și cu paie umede în loc de pat....

„Am cântat imnul lui Kossuth! Nemții mureau de ciudă... Eu trebuià să scap, am aci proclamări și ma-nuscrise pe cari nu le-aș dà pentru viața mea!...

Iși desveli buzunarele pline de hârtii. Cu sete, cu triumf le strânse la piept, pe când ochii lui albaștri se umplură de o mândrie caldă și cutezătoare.

— Aci e viața, viitorul și fala Ungariei!

Stoe tresarì ca lovit în inimă.

Fără voe făcù un gest ca și când ar fi vrut să o-prească, să întoarcă trăsura, și o clipă îl stăpâni gân-dul că ar trebui smulse și arse aceste hârtii în cari nebunaticul copil simțeà viața, viitorul și fala neamului său. Și cari poate nu vor folosi, decât pentru noi de-zastre și nenorociri fără de nume.

Dar iarăși se stăpânì: ce puteau să însemne câteva poezii, îndemnuri și proclamări republicane în cum-păna eternei legi a puterilor stăpânitoare peste oa-peni și națiuni?

Biruì-vor în cele din urmă ei sau biruì-vom noi? Unde o fi viață mai multă, hărnicie și perseverare. Sau că o națiune mai puternică decât noi amândouă, cari ne istovim în ură, venì-va într-o zi să ne cotropească, să ne preschimbe într-o nouă rasă, necunoscută de ni-meni azi. Cine știe?

Un vierme ce se târăște pe jos e strivit de piciorul unui trecător, fără să bănuiască măcar de unde i-a venit peirea. Omida se preface în fluture și fluturele piere după ce a zburat o clipă din floare în floare...

Dintr-un izvor de munte crește pârăiașul, și râurile multe, cu adânci și puternice unde se varsă în mări.

Cine ar putea să ne spună de nu va fi odată lumea o singură cotropitoare, veșnică și imensă mare, cu valuri uriașe fără țărm și fără de hotare? Și poate apoi iarăși vor răsări din adâncul mării cel nedestăinuit; stânci ascuțite, fărâmătoare de valuri și corăbii, omo-rătoare și mântuitoare de vieți zbuciumate, în fața cărora veșnic nedumeriți vom stà și mici și fără de putere ne vom simțì...

In largul pustiu al Ineului soarele se pierdù în po-jarul unui cer roșu, înflăcărat, uimitor de frumos, și înspăimântător în acelaș timp.

Oare stăpânului caprițios, de când tot varsă asupra noastră razele lui fierbinți, ascunzându-și și iarăși ară-tându-ne comorile lui, nu-i va veni odată firea în-toarsă să prăbușească peste noi întreg focul lui?

Stoe apucă mâna Amaliei și o lipi de buzele lui într-o sărutare fără de sfârșit, pe când copila trezită din spaima aceloraș gânduri, se luptà să-și rețină lacrimile ascunse și strânse bine în inima ei.

Africa! Suntem în Africa! strigă Bela cu fața întoarsă, extasiată de priveliștea neasemănată.

XXIII.

Irma alergă să deschiză poarta. Ochișorii ei negri vărsau valuri de bucurie și dragoste peste grumajii Amaliei de cari se ținea atârnată cu amândouă mâi-nile....

Catia își măsură copila cu un zâmbet de mulțămire și numai târziu, noaptea, după ce Amalia adormise într-un somn adânc, se sculă, se așeză pe dunga patului și o contemplă lung, apăsându-și din când în când buzele pe obrazul plin și rumen al copilei.

— Orfană, îți dau un adăpost, un soț și un părinte. Dumnezeu să te ajute pentru supunerea și ascultarea ta!

Iși împreună manile, se lăsă în genunchi murmurând rugăciunea pentru lumina sufletelor de fecioară, în pragul sfintelor îndatoriri, lăsate pentru ele dela cel de sus.

Binecuvântată rugă!

Dis de dimineață, Amalia adună rochițele Irmei, cari se rupseseră mult dela plecarea ei, le petecì, le nădì, și le așeză iarăș frumos la locul lor. Simțirea de mamă îi cuprinse sufletul și găsi firesc că nimeni în lume afară de ea n-ar fi putut-o înlocui pe cea moartă. Dragă-i erà casa, curtea cu păsările, grădina cu pomii și trandafirii ei. Amintirea orașului părăsit se perdu în curând, cum se pierde căldura soarelui într-un lac cu profunzimile lui reci, fără de flori și rod.

Fantazia bogată a tinereței prindeà bucurie din nimic își făureà viitorul, îmbelșugat în frumuseți, câmp larg cu lanuri verzi, înflorite, lumini țâșnitoare ca într-un feeric roman și splendida poezie.

Stoe îi făgăduia raiul și ea îl vedea, îl așteptà să vie. Ii plăceau romanele și poeziile. Pe marii poeți unguri îi știa pe din afară. Întreg volumul lui Kis-faludy îl recita Irmei pe când se plimbau amândouă pe cărările gradinei sau în serile lungi de iarnă, când co-seau împreună cu mama ei, care o ascultà iertătoare, cu zâmbetul ei rece ca un lacăt închis peste toate bătăile inimei...

Stoe juca șah cu dascălul Lucaci, și Bela veneà din când în când ca o furtună de vară, aduceà lânărică de pe vârful Momei și buchete mari de păiș alb subțire ca fuiorul de in. Ridicà în brațe pe Irma care se lipeà de pieptul lui și se uită în ochii lui ca la cer. Ii plăcea vânătoarea, avea mână sigură, împușcă în clipă că-prioara și pasărea din zbor. Dar dn-a Ribay bătrâna plângeà mereu, îngrijorată de soarta nepotului ei.

Moșia strămoșească, rodnică odinioară, când munca silnică a iobagiilor scotea rod și din pietri, aproape nimic nu produceà acum. Eliminat din școală din pri-cina pornirilor sale revoluționare, orfan, fără rude, fără ajutor de nicăiri, mândrul urmaș al familiei Ribay purtà hainele cârpite în coate, și nepricepându-se de loc la gospodărie erà amenințat, după moartea bă-trânei, sa rămână plin de datorii, in ușa dezastrului desăvârșit. Sărmana femeie se jelui lui Stoe și-l ruga să vorbească cu prefectul dacă n-ar puteà fi pus Bela intr-o mică slujbă la comitat?

Ilie îl primi pe Stoe cu vechea prietenie. Iși clădise în Baia-de-Criș, o casă încăpătoare, un mic otel gratuit și cazino în acelaș timp, unde slujbașii și prie-tenii lui din provincie se găzduiau ca la ei acasă, iar cei din loc se adunau seara să citească gazete și să discute dimpreună cu șeful, afacerile lor politice.

Stoe venea rar și erà bine văzut în cercul acesta; modest, delicat, cu aerul lui de poet și filosof, băiatul Aniței lui Chiril din Mândruloc știa să se facă stimat din obscurul său colțișor. Cu deosebire îl iubea vice-prefectul Munteanu, om de cultură superioară, poate prea rafinată pentru mediul rustic în care trăià. Fin și frumos ca un heruvim, doctor în drept dela Viena, nu prea se împacà cu felul exuberant și despotic al lui Ilie. Cu toate aceste erà nelipsit din casă, cași proto-notarul lonaș, advocatul Pop și ceilalți admiratori și necondiționat supuși ai prefectului.

După ce au rămas singuri, Ilie îl scutură de umeri și-l strânse în brațe pe vechiul său camarad de școală.

— Ce mai faci? Te-ai însurat iar? Bine ai făcut. Fata asta mi-a plăcut mie de când erà mică, am văzut-o și eu pe acolo. Frumoasă fată, plină de viață, harnică, nu-i anemică, străină și fudulă cum fusese cealaltă.

Stoe se roși și îngână o scuză stângace pentru săr-mana Antonia. Apoi începù să spună pentru ce venise, ocolind pe departe, și susținând nu tocmai elocvent ce-rerea de slujbă a tânărului Ribay.

Ilie șezu lângă el pe scaun și-l țintui cu o privire adâncă și aprinsă.

— Stoe, tu ori ești naiv, ori... Nu vreau să-ți spun pe nume! Dar cât vei trăi să nu-mi mai vorbești de acel pui de năpârcă! Știu că l-ai scăpat dela moarte, l-ai învățat carte, i-ai înlesnit fuga din închisoare când polițiștii din Arad îl urmăreau să-l prindă cu proclamările lui Kossuth în buzunar. Și tot tu l-ai sfătuit să stea ascuns la Aciuva până când procesul revoluției neisbutite să se termine. Știu toate...

— Mama lui bătrână...

— Cine se înduioșează de lacrămi de babă, ajunge în halul lor. Slab fără de voință, o cârpă de mototolit fie cum...

Stoe se luptà cu sine ca să poată să rămână calm.

— Păcat de tine. Ai lucrat frumos în anii ăștia. Ai tradus evanghelia aceea sârbească pentru bisericile noastre într-o limbă frumoasă românească și articolele ce le-ai scris în „Federațiunea” sunt bune, le citim cu drag aci în casina noastră și eu sunt și mândru de tine; dar nu știu ce tot ai tu cu ei? In loc să-i zdro-bești unde poți, prinzi dragoste, prietenie, milă ca o femeiă...

— Eu nu cred că treube să-i urâm...

— Până la moarte! Un pas slab ne pierde. Să se ducă în jos, dincolo de Tisa. Fără de milă să-i stâr-pim de aci din țara noastră; să stăpânim noi Ardealul...

— Numai de am isbuti așa deodată. Suntem puțini şi... Oare cu toții ne facem datoria? Pretorul nostru dă bani cu camătă, patruzeci la sută ia dela oamenii lipsiți, notarul din Lazuri joacă cărți cât e săptămâna la birtul mare din Halmagiu. Popescu al tău, care zici că e, cel mai bun român și în foc ar sărì pentru binele națiunei, zile întregi stă în cârciumă și oamenii din satele lui umblă rătăciți, de colo până colo neștiind cum să-și scoată necazurile la cale.

Ilie râmase pe gânduri, întristat.

— Ii dau afară!

— Și pe cine pui in locul lor?

— Aduc tineri din Banat, din josul Ardealului, caut unde voiu găsì, oameni cinstiți și muncitori, unul ca unul. Vreau ca Zarandul să fie un zid peste care să nu răzbată ungurimea în inima Ardealului...

O femeie tânără intră în casă și aduse vin pe o tavă. Stoe o privi mirat. Erà cea dintâiu femeie în casa lui Ilie. Până acum prefectul se servise numai de băr-bați. Ilie o urmări din ochi până ce ea eși pe ușă legănându-se mlădioasă cu oareșcare cocehtărie. Ni-meni nu atinse vinul.

— Dar aceea ce-mi spui tu e grav. Pretorul Lăți dă bani cu camătă?

— Eu cred că nu-i singur care s-a apucat de negus-toria aceasta. Cercetează și vei aflà încă multe în țara ta dragă, pe care ai dori așa de mult să o ții curată, ferită de toate păcatele. Nu te-ai întrebat nici odată de unde și-a făcut notarul Oanea, în așa vreme scurtă, casa aceea frumoasă de zid pe ulița mare din Hal-magiu?

— De unde?

— Cercetează. Și curăță Zarandul de oameni cari pot să ne piarză puterea și să te piarză și pe tine...

Ilie tresări și își încruntă sprâncenele îmbinate într-o căutătură sălbatică...

— Pe mine?

— Tu nu urmărești de cât revendicări naționale și preocuparea asta te face să nu vezi decât un singur dușman: Ungurul. Cutez poate prea mult când îți spun, că întocmai cum n-au izbutit ei să ne cucerească pe noi prin terorizare, tot așa nu vom isbutì nici noi să-i speriem alungând de aici, de pe moșia lor, pe cââiva tineri strâmtoraţi cum e Ribay Bela și alții ca el.

Ilie clătină din cap cu îndârjire.

— Nu! Și nu! Ar trebui să-mi iau lumea în cap. Tu poți vorbi așa, că n-ai fost la Abrud, unde s-a să-vârșit cea mai crudă și cea mai mârșavă trădare din toate câte își poate aminti istoria... Tu n-ai stat apoi ani de zile între ei cum am stat eu la Cluj și la Pesta, unde i-am pătruns până in măduva firei lor deșartă, turbată, fanfaronă și mărginită... Să dăm mâna cu ei? Nu. Ar fi să ne molipsim de la dânșii. Nu-mi mai vorbi de ei, Stoe. Mai bine spune-mi nu ți s-a urât la Aciuva? Aș vreà să te am mai aproape.

Stoe tresări.

— Unde mai aproape?

— De exemplu, în locul pretorului Lăți din Halma-giu. Ce zici?

Stoe se gândì la Amalia, apoi la Catia despre care știa că are o adevărată oroare de ori ce strămutare.

— Nu știu; să vedem ce vor zice și femeile.

Ilie râse sarcastic.

— Așa-i; Ia tine femeile sunt stăpâne.

Râsul acesta îl urmări pe Stoe până acasă și îl chinui oare cumva.

In poartă îl așteptă Amalia și cu nerăbdare îl în-trebă dacă dobândise ceva pentru Bela. Bătrâna Ribay se târî in cârja ei, până la el. Până și Catia, atât de procupată cu așezarea cloștelor, se opri o clipă cu ouăle alese în poală și-l privi întrebător.

Greu îi venì să spună adevărul. După aceea urmă un murmur ca o prevestire de furtună de lacrămi...

Peste câteva zile îi sosi decretul de pretor cu stră-mutarea la Halmagiu. Fu o consternare generală.

D-na Ribay fu silită să stee în pat câte-va zile. Catia plângeà în ascuns, iar mica Irma tot împache-tându-și păpușa, pisica și toate ale ei, își sparse vasele, pisica o zgârie și fu un vaet... Dascălul Lucaci veni să ajute la mutat, sugrumat de un nod în gât la gândul cât de pustiu o să rămână satul...

Amalia regretă piersicii în floare. Oare la Halmagiu găsi-va ea o grădină așa de frumoasă? Şi farmecul mun-ților din prejur fi-va acolo așa de aproape de inima ei? In schimb Stoe îi spuneà că își va găsi prietene în Halmagiu. Sunt baluri, petreceri, ba uneori vin actori din țară de dau câte o reprezentație, în sala birtului mare și atunci ea va aveà ocaziei să audă limba curată românească, așa sonoră și dulce cum nu mai e alta pe lume. A zărit el la Ilie pe masă o foaie de curând apărută „Aurora”, și are să i-o aboneze Amaliei, ca să citească și ea românește. Să nu-i poată zice nimeni că nu-i româncă adevărată.

Amalie se bucură de toate astea și totuși, privind în ochii mamei sale, o presimțire vagă, neliniștitoare îi cuprinse sufletul.

XXIV.

Intre Crișul alb și muntele Găina, cu piezișe cobo-râturi din coastă, intr-o vale adâncă, largă, deschisă dinspre răsărit, tăiată de ape limpezi, cu maluri verzi, cu holde bătute de soare, cu livezi îmbelșugate, se răsfață orășelul Halmagiu.

Străzile sunt largi, frumos croite și piața mare te uimește În fiecare Sâmbătă de unde-i așa de bogată?... Femeile poartă fuste albe brodate, largi și scrobite, se sulimenesc și calcă mărunt în vârful cizmulifelor roșii cu tocuri subțiri și Înalte. Altfel ca În celelalte ținuturi din Zarand, moravurile sunt aci ușoare, svă-păiate, adeseaori pătimașe peste măsură. Te uiți la maiestatea munților dinprejur și te miri pentru ce ste-jarii nu împrumută nimic din puterea liniștei lor ne-înfrânte sufletelor cari se zbuciumă la poalele lor.

Din inundarea deasă a văilor rămân lacuri mari, verzi, prin curțile întinse ale caselor. Broaștele înto-nează seara cântece lugubre și frigurile de baltă nu se mai stâng. Și de acì poate graba nervoasă de a trăi, de a stoarce vieței clipa de bucurie ce li se în-gădue între suferință și moarte...

La o parte de oraș, curtea boerească a conților Beth-len rămăsese pustie după revoluție. Aci se oferi lui Stoe să-și instaleze subprefectura, și tot acolo să-i fie locu-ința. Măsurând odăile mari, înalte, cu uși largi masive de stejar, coridoarele boltite, zidurile groase cu dulapuri încăpătoare, un fior de bucurie îl coprinse. Ce bine se va simți Amalia acì! Eși prin curtea fâră de hotară, unde în fund se zăreau dărâmăturile capelei catolice distrusă până la criptă, se uită la grajduri, șoproane și cotinețe, și se gândi la gospodăria Catiei, ce rost bun va găsi la toate aci; apoi fù bun bucuros să primească oferta administratorului, care aveà însărcinarea asta chiar de la stăpânul său, asigurând pe domnul solgăbirău că groful Albert nu va mai veni nici odată să locuiască la Halmagiu.

Moții omorâseră pe mama lui, sărmana contesă, care se ascunsese în podul cu fân și fusese luată de acolo în vârful lăncilor, în furia poporului, care nu mai cu-noșteà margini... Pustiiseră castelul cel nou, clădit pentru contele cel tânăr în ajunul însurătoarei, vila de la viile din Hălmăgel, capela din mijlocul curții, — nu pentru că groful bătrân ar fi fost om rău și crud, din potrivă; dar un urmaș ale unei familii ungurești odinioară domnitoare în Ardeal nu puteà să fie mai cru-țat de căt ceilalți. Conții Bethlen mai aveau însă moșii și sus în nordul Transilvaniei, în jurul Dejului, și acolo petreceà de acum verile groful Albert când se întor-cea din străinătate.

Stoe puse să se spoiască albe zidurile mohorâte, să se taie iarba plină de scaeți care crescuse până și prin-tre scări, apoi se întoarse la Aciuva cu inima strânsă ca de o mare grijă.

Catia țesuse de zor ciorapii, așezase rufele toate, căci vecinele din orășele trag cu ochiul până și prin dulapuri, cu deosebire Hălmăjencele... Acum adunà si-tele și ciururile stricate de prin șură, ca să așeze cloș-tele fără ca ouăle să se strice cu mutarea...

Când dete cu ochii de Stoe îngălbeni, atât îi erà de speriată privirea.

— Unde-i Amalia?

O căutară prin grădină, prin toate odăile și o gă-siră în s fârșit în cămară, zgulită pe o lâdiță, mută, uităndu-se cu ochii mari, strălucitori, în vag....

Stoe căzu la genunchii ei și-i sărutà mâinile cu o fulgerare de spaimă fără nume.

Ea-i răspunse într-un geamăt.

— Mi-e rău!

Dar ochii ei înflăcărați, plini de viață, parcă râdeau de tânguirea asta. Catia și Stoe schimbară o privire de înțelegere. Pe faţa lui se arătă bucuria unei bă-nueli, pe când ea îi făcù semn surâzând sfios:

— Da... Dar așa curând?!...

Stoe își ridică iubita în brațe cu o expansiune de bu-curie nesfârșită...

Peste câteva ceasuri femeile din jurul patului îl vestiră: E băiat! Fără voie se gândi la povestea cocostâr-cului, așa pe nesimțite îi venise cel mic.

Amalia nu‘l vedea pe Stoe... Cu ochii închiși, tre-zită într-o clipă din înfiorarea chinului nebănuit, cu mâna dreaptă pe creștetul micului, treceà dintr-o lume într-alta, ca un nor scăldat în bătaia blândă a soarelui din zori... Aproape nu bănuise, de cât vag, ca ceva tare depărtat, ce are să vie odată, cine știe când, ma-ternitatea ei. Lunile trecuseră în sbor. Sprintenă, u-șoară, în sănătatea-i viguroasă, fù o surprindere zgudui-toare; aproape ca o catastrofă o izbiră primele clipe de chinuri asemuitoare cu moartea... Așa se naște dar o viaţă! Aci lângă ea, prin ea, o viaţă nouă, un suflet de om, al ei, cu totul al ei! Rupt din trup și legat de inimă mult mai puternic acum de cum fusese înainte de a-l naște... Ce taină sublimă se desfășură minţei și o umpleà de o voluptate divină.

Deschise ochii la Stoe și-i părù străin, puțin, omul care se preocupa de dânsa în clipa asta, așa de mare, așa de sfântă! Ce erà ea, el? Unelte fără de preț pe lângă suflarea vrăjită ce tremurà plăpândă ca arătarea unei scânteieri de lumini mântuitoare în pâcla întunericului nelămurit... Viaţa lor de acum? Material dur, cărămidă și var, pentru adâpostirea suflețelului fraged de colo, peste căpșorul căruia se îngână credința, iu-birea și speranța într-o aureolă ce umplea mica odae toată cu razele ei țâșnitoare în eterne, feerice frumuseți.

Il ridică la sân, ferindu-l de atingerea altor mâini, cu o teamă nedeslușită în privirea-i ca de pe altă lume: fi-va oare om în lume să înțeleagă revărsarea asta de simțire? Amorul ei nemărginit.

Apoi încet prinse mâna lui Stoe cerându-i par-că milă, ocrotire, și-i înapoie sărutarea, cum ar întinde după hrană ciocul pasărea ce-și adăpostește sub aripi puișorii golași...

XXV.

Ce nume să-i dăm?

— Am ales două, încă de mult... Elemer sau Geza, îngână Amalia galeș, fără să observe tulburarea lui Stoe.

— Sunt cele mai frumoase dintre toate...

Irma fusese botezată tot la dorința mamei sale cu acest nume. Dar din ziua aceea Stoe îi ziceà: Irina, și nu-i vorbea decât românește. Explică apoi Amaliei că nu-i putea da copilului nici unul din numele alese de ea; îl rugase pe Ilie să-i fie naș și acesta îi spu-sese de mai ’nainte că-l va botezà Traian.

— Trăian!... Bietele femei abia puteau să-l ros-tească, deprinse cu intonarea ungurească a cuvintelor, și ochii Amaliei se umplură de lacrămi... Știa dela Stoe că acesta erà numele împăratului care adusese pe români în Dacia... Dar mult mai aproape de sufletul ei erau eroii duioaselor romanțe și legende ale lui Kisfaludy... Purtând acest nume, micuțul ei va fi urât de toți prietenii de altădată și despărțit pentru tot-deauna de lumea visurilor trecute, unde cu drag îl rea-șezase pe odorul ei, ca la un adăpost sigur și cald. Pe când aci, în lumea asta nouă? Nu știa, nu vedea nimic deslușit...

Mutarea la Halmagiu se făcù cu aceeaș greutate ca și acea din Șilinghia. Carele lungi înșirate, cu bagajul casei grămădit în ele, legat cu frânghii, — un lung convoiu ce dà fiorul trist al ruinei... Gătită de drum, Amalia se uità la odăile goale cu jalea rândunicei si-lită să-și părăsească cuibul... Alergă în grădină, îm-brătișă tufișele de iasomie, sărută florile, vorbi cu merii, cu persicii ei dragi, semănați chiar de mâna ei, îmbrățișa cu privirea înlăcrămată toată întinderea în floare a raiului iubit. Pe când Stoe urcat în trăsură le așteptă nerăbdător. Catia plângeà în hohote în brațele Doamnei Ribay, abia putù să le adune lângă dânsul.

In Halmagiu, altă dezolare. Odăile, curtea până și bucătăria, toate erau prea mari. Paturile de cireș se per-deau în imensitatea pereților care cereau tablouri, dra-perii, perdele multe...

— Nu-i casă de om sărac, se tânguià Catia obosită de drumul lung până la cuibarele găinilor din fundul curții. Fusese mult, mult mai bine la Aciuva!

Il înconjurau pe Stoe cu plânsori și cereau, amân-două, să se întoarcă la Aciuva. Chinuite de nostalgia omului deprins la o viață îngustă, se înduioșau la amin-tirea celui mai mic lucru pe care îl lăsaseră acolo și nu-l mai regăseau aci.

Numai cu greu isbuti bietul om să le arată că reîn-toarcerea erà peste putință. Le rugă să aibă răbdare; toate vor fi bune și acì... Căută o altă casă, căci Catia nu se puteà împacà mai ales cu bisericuța dărăpănată din mijlocul curții. Spiritele nunților, cu oasele și ca-petele scoase din cavou și risipite prin curte, îi umblau noaptea fără odihnă prin castel... Le auzea des-chizând pe la miezul nopții, obloanele zăvorite, le vedea trecând în pânze albe de-a lungul odăilor fără de sfârșit... Slăbită, încovoiată de nesomn, nu mai puteà să muncească așa ca altă dată. Stoe sufereà când o auzea dimineața din ușa coridorului, cu glasul stins:

— Iovane, lase afară vițeile!

Cum n-o putuse el învățà să rostească bine româ-nește!

Până acum nu-l jignise acest lucru, dar de acum casa lui aveà să fie una dintre acele deschise pentru întreaga elită românească din Zarand....

Amalia înțelese repede noua ei situație. Citeà cu zel „Auroraˮ și alte mici opere românești, cu sufletul des-chis, setos de a-și regăsì aci lumea ei pierdută.

Şi o prindeà, câte odată, dragă, luminoasă, din far-mecul limbei, din ce în ce mai mlădioasă pentru dânsa, din frumusețea unei poezii, din izvorul tinereței sale.

Il primi pe Ilie la botezul copilului și-l numiră Traian, între entuziaste manifestări ale prietenilor din Baia de Criș. Nu se putù mirà în destul ce bun și prietenos se făcuse Ilie. Chiar mâna i-a sarutat-o! Re-trași seara, într-un colț de canapea, i se plânse intim de urâtul vieței singuratice și-i mărturisì că s-ar însura și el dacă s-ar mai găsi o fată vrednică și bună cum erà dânsa...

Amalia se roși. Dar coborând în conștiința ei curată își mărturisi că așa este; era bun sufletul ei. Se uită o clipă cu milă la omul acesta negru, aspru, de care se temuse până acum. Mocnesc dar și în inima lui simțiri adânci, omenești. Un cămin, o ființă aproape, nedespărțită, jertfindu-se lui.... Iși oprì ochii la umerii lui lăți, la gâtul robust, la brațele acele enorme, fără încovoieri gingașe, și nu găsi nici o fată, dintre toate câte cunoșteà ea, potrivită lui. Poate el îi ghicise gân-dul, căci încruntând sprincenele groase peste ochii în-tunecați, adaose ca un refren:

— Nu-i nici una. Fetele de seama mea sunt cu târ-nele la sfărâmat pietrișul, sau că n-au mântuit încă de plug...

întoarse vorba la glume, se adunară la masă și închi-nară pentru cel nou botezat, pentru Traian.

Veniră și cei trei notari din cercul subprefecturei Halmagiului, dimpreună cu nevestele lor.

Aduseră plocon: un butoiaș de vin roșu, curcan, purcel gras și mere frumoase.

Nevasta lui Popescu prinse a râde de cum intră pe ușe. Sulemenită cu alb și cu roșu, fata unui opincar cu dare de mână, nu-și putea stăpânì bucuria de-a se găsi între oameni așa de seamă. Bărbatul ei, înțepenit pe scaun, se uità la ea pieziș cu ochii lui mari și bulbucați.

Aveà obiceiul să-l ia noaptea dela cârciumă. El îi trânteà de cap sticlele, o târà de coadă, îi zdrobeà trupul în bătăi... Zăceà femeea în pat o zi, două, apoi se scula făcând haz de vânătâile brațelor ca niște tulipe albastre.

— Așa m-a fost soarta. Dar nu pot sta acasă să plâng ca o femeie proastă ori să-l las să-și piarză slujba... Copii n-am?

Și o luà iar dela început. Ii plăceà să se gătească cu maci roșii la pălărie și cu panglici in părul ei negru, ca pana corbului. Ii plăcea lumea, casa rân-duită și-și ascundea copiii ori de câte ori presimțeà furtuna, învățându-i să fie liniștiți, să steà frumos pânâ-i trece lui taica... Plângeà, jucà, râdeà cu ei, de gât.

Cristea din Lazuri, cu înfățișarea visătoare, sim-patică, n-o băteà pe nevasta sa. In schimb își juca banii la cărți. Plăpândă și frumoasă ca un trandafir alb din umbră, sărmana femee se ofileà, cu ochii mereu plini de lacrămi, de jalea celor cinci copii, desculți, rău nu-triți, mereu prinși de friguri....

Soții Oanea n-aveau nici un copil. Inalți, frumoși ca două statui antice, se mișcau, vorbeau, zâmbeau cu măsură. Ai fi crezut că sunt frați. Tineri amândoi, trăiau retrași, înțeleși, sgârciți peste măsură. Seara stăteau la întuneric să nu strice lumânările. Țineau toate posturile și adunau ban cu ban, camăta carnetelor, tăinuindu-și starea, cum tăinuiesc făcătorii de rele păca-tele lor cele mari...

XXV.

Amalia se simțì străină în lumea asta și nu se îm-prieteni decât cu d-na Lăți, văduva antecesorului lui Stoe, lovit de apoplexie la vestea destituirii sale. D-na Lăți nu purtà nici o bănuială noului solgăbirău, dimpotrivă, se insinuă cu tot felul de amabilități la familia lui și plângând în intervale, cu hohote sbu-ciumate, moartea fără de veste a soțului, își păstrà obrajii rumeni și toată vigoarea trupului ei țeapăn, voinic și, mai înalt decât al tuturor femeilor înalte din Halmagiu... Vorbeà mult, expansiv și acaparant. Fiică de protopop fruntaș, cu titlu de nobleță, instruită la călugărițele din Sibiu, sfătuì pe Amalia nici să nu se ducă la cele trei notărese, și la nici una din familiile ro-mânești din Halmagiu.

— Românii sunt inculți. Nu se ocupă de nimic mai înalt, mai frumos... Vino la d-na Cisar, e o femeie fină.

D-na Cisar era soția administratorului grofesc. Și aceste două doamne formau elita din Halmagiu. Altfel decât româncele, d-na Cisar citeà cât e ziua. Aveà opt copii. Casă primitoare. O duzină de servitori cari lu-crau, furau după poftă. Ea nu se interesà de nimic. Iși aranja părul frumos în bucle, se îmbrăcà foarte corect, în totdeauna în negru, și citeà cât e ziua, lun-gită pe sofa. Vorbeà lin, moale, anemică și slabă. Copiii nu țineau seamă nici de supărările, nici de leșinurile ei. Când făceau o poznă mai strajnică, tatăl lor se înfurià și îi băteà cu o frânghie înmuiată în apă... După ce se linișteau țipetele, ea își legà fruntea cu oțet aromatic. Fetele ei Ilona și Erji, între opt și zece ani, umblau după cuiburi de păsări cu rochile sfâșiate, pe când ea, nepăsătoare de toate, iarna lângă sobă, vara cu storurile lăsate, citeà, citeà romane peste romane.

Amalia nu puteà să o sufere, și se mutară din apro-pierea lor.

Dar nici în noua casă nu fu bine. Vadul morii curgeà sub ferestre; adesea creșteà apa mare, se re-vărsà inundând zidurile. Irina treceà puntea la școală. Intr-o zi alunecă pe poleiu, căzù sub ghiață și o scoaseră la moară, aproape moartă... Amalia îngrozită, cerù lui Stoe să se mute și de aici.

Găsiră casa protopopului Iorgovan, rămasă și asta goală după ce o dramă familiară mult mai sfâșietoare decât acele petrecute în revoluție, pustiise locuitorii din ea.

Leana, fosta „găzdoaieˮ și acum văduva proto-popului, venise de mai multe ori plângând la Stoe, să-l roage să vină să șadă în „casele cele mari”. Ea, cu cei trei copii mititei locuià în cele scunde, alături. Nu cerea nici o chirie, doar birul să-l plătească Stoe, numai să nu stea casa pustie, cuib pentru strigoi”.

„Casele cele mariˮ erau clădite în formă de vilă, ră-zemate în faţă pe o coastă, cu subsol în partea curții deasupra cu o verandă largă, deschisă la miază noapte şi apus, spre munții depărtați ai Abrudului...

Priveliștea frumoasă prinse sufletul Amaliei. Leana, vorbăreață, îi arătă odăile încâpăţoare, cu ferestre go-tice și ochiuri mărunte, „numai zece creițari unul, de-l sparg copiii cu vr-o piatrăˮ. Pereți erau zugrăviți, podelele cernite, lucruri nevăzute până acum în Hal-magiu.

Se așezară acì pe zece ani.

Catia murmură la început contra scărilor de piatră prea drepte, și tocmai treisprezece la număr. Si în grădina prea mică erau mai mulți măceși și tufe de soc decât pomi roditori și loc pentru legume. Dar la urmă nici nu mai avù vreme să se gândească la astea.

Tot la optsprezece luni, îi soseà câte un nepot sau nepoată. Pregătirile pentru primire, apoi îngrijirea lor, umpleau în destul viața celor două femei.

Amalia obosită uneori de țipetele neastâmpărate, pierdeà răbdarea, pe când mama ei, reîntinerită, îi a-dormeà în cântece, ea, care niciodată nu cântase! Ii o-croteà în brațe și-i acopereà în cutele largi ale poalei, pe toți în jurul ei, iar Amalia rămâneà cu nuielușa ridicată în mână, cu o înduioșare ascunsă în suflet, pizmuindu-și copiii. Pe ea n-o iubise așa! Pentru ce?....

Nu-și mai recunoșteà pe mama sa. O știuse severă, înghețată, cum sunt zilele de iarnă, luminate ici colo de câte o rază rece de soare. Și acum o vedeà caldă, pătimașă, sărutând lung și apăsat obrăjorii rumeni ai copiilor, pe când din adâncimea ochilor ei cuminți inundà, ca după un zăgaz rupt, iubirea cea mai sfântă, atot-puternică.

Cu deosebire iubea pe Livia, fetiţa venită după Tra-ian, o culcă cu dânsa, o învăță poezii pe cari fetita cereà să le citească și ea singură... Urmăreà textul cu degetul, descifrà literile și la patru ani se pome-niră cu ea citind istorioare din cartea copiilor mai mari.

XXVII.

Crăciunul venea cu bogăția lui de bucurii neșterse. De obiceiu Stoe și Amaiia plecau la Arad și se întor-ceau de acolo cu acele vrăjite comori de frumuseți des-pre cari copiii credeau că sunt aduse de îngeri de-a dreptul din cer.

Poposiră la Șilinghia, unde Amaiia își îmbrățișă o clipă copilăria în sărutările de bucurie ale unei prie-tine modeste, rămasă fată și care o fericeà cu ex-panziune.

— Mali, Mali, ce noroc ai avut tu!... Și tot rumenă cum erai când ne jucam în fâneață... Și ai cinci copii?!

In Arad, ocupați cu târgueli, Amalia abia avù timp să-și vadă o verișoară bogată, cu câțiva ani mai mare, ce-i fusese protectoare în școala de lucru și de dans, tare dragă. Verișoara făceà parte din aristocrația un-gurească. Bogată, blândă și frumoasă, rămânea nemă-ritată, ca multe din clasa ei poate numai dintr-un sim-ţimânt prea evlavios... Se miră și ea de copiii Ama-liei, de numele lor ciudate, apoi de faptul că puteà trăi acolo în sălbătăcia aceea, între Moți!

— Adevărat e că au păr pe limbă?... Nu ți-e frică? Amaila îi povesti că Moții sunt oamenii cei mai buni, supuși și credincioși. Se adunau în jurul ei toți din casă și ascultau ca la basme, curioși și neîncrezători...

Ochii lui Stoe fugeau pe Mureș în jos... Cum s-ar duce o clipă, să-și vază mama, îmbătrânită cu dorul de el, arzător în suflet... Intâlni un om în mijlocul târ-gului, ce-i reamintì trăsăturile ei. Il opri:

— Nu ești din Mândruloc?

— Ba de acolo.

Și se priviră în adâncul ochilor.

— Cum te cheamă?

— Mihai al Culii.

Erà chiar fratele lui. Stoe îl coprinse în brațe și-l sărută aproape plângând de bucurie.

— Ce face mama?

Mihai oftă odată din greu.

— A murit...

Stoe se încleștă în brațul fratelui său înăbușind un geamăt de durere.

— Mama, mama mea...

Lacrămi îi picau pe față fără să le simtă.

— Tot de tine a vorbit până în ceasul din urină... Ți-a făcut și o scrisoare.

Mihai scoase din mâneca șubei un plic ros și învechit..

Dar Stoe nu vedeà slovele dascălului din Mândruloc, ci chipul mamei lui palid, și sufletul ei tremurător în agonia ultimei suferinți fără de vindecare de acuma...

Se simți împovărat de un păcat mare. De ce neso-cotise chemările ei duioase, zicându-și mereu că mai aveà vreme? Şi cu cât mai târziu, cu atât mai mare va fi bucuria revederii... Uitase omul, că viața nu-i veș-nică și o ființă iubită nu trebue lăsată departe, în așteptare. N-avusese decât cinci zeci de ani. Sănătoasă în putere, de ce n-a mai trăit? Dorul, vierme ce roade copacul viu din rădăcină. Nu-i destul că la crescut? El și-a luat zborul în lume, ca pasărea după ce-i cresc aripile. Oare pasările nu se mai întorc niciodată lângă mama lor după ce au învățat să sboare? Când se adună în cârduri, nu-i oare o singură și aceeași fa-milie?

Atât de nemernică să fie viața, încăt nu suntem da-tori cu nimic celor cari ne-au dat-o, cu osteneli și jertfe ne-au susținut-o în vârsta aceea fragedă, când fără îndoială am fi pierit lipsiți de îngrijirea lor?

Remușcări crude îl munceau. Luă pe Amalia și ple-cară în căruța lui Mihai, la Mândruloc. Ingenuncbiară la mormântul Aniței, în rugăciuni. Ii cumparară o cruce de piatră, și o împodobiră cu flori din ghiveciuri. Stoe se culcă în patul ei, o văzù noaptea în vis, mâh-nită; și pe când Amalia dormeà senină, înconjurată de binecuvântarea iertătoare a moartei, pe care n-o cu-noscuse, în sufletul lui se tânguià regretul, sfâșietor de trist, și nu voià să-l ierte.

XXVIII.

Se întoarseră abia după o săptămână la Halmagiu și pentru întâia oară în viață Stoe nu-și putù îmbrățișa copiii cu aceeaș bucurie fără de margini ca până acum...

Un uruit de trăsuri, semănător cu tunetele cerului, se auzì în curte și trezì pe Stoe din melancolia gân-durilor, în cari se adâncise așa de mult. Erà toamnă, seara; ridică storul dela fereastră și văzù mirat trei trăsuri pline de negrețe.

Recunoscu pe Ilie, la felinarul trăsurii, între tova-rășii lui nedespărțiți, cu un cap mai înalt decât toți.

— Ei, nu v-ați culcat? Bucuroși de oaspeți? Ai loc pentru toți, ori ne ducem la birtu ăl mare? strigă el din scări.

Stoe îl asigură, zâmbind, că dacă n-or fi paturi des-tule, sunt hluji și paie curate, și tot e mai bine decât la han. Ii pofti în casă. Femeile alergară după rândul ospățului. Ilie se uită scrutător în ochii vechiului său prieten.

— Ce faci? Știi de ce am venit? Nu știi, nu știi, nimic. Stai în casă cu muierile, cu copiii, nu citești ga-zete, nu știi nimic!

Stoc îl privea nedumerit. In adevăr de o săptămână nu citise nici o gazetă.

O tristeță vădită se așternu pe fața aspră a lui Ilie:

— Am pierdut războiul. Prusienii ne-au prăpădit... In curând vor sosi flăcăii noștri ciuntiți, ca vai de ei, și mulți vor rămânea acolo de veci... Trebuie să pre-gătim poporul... Trimite numai decât vătășeii tăi din sat în sat să adunăm creștinii, căci mâine mă tern să nu ne sosească vești și mai rele.

Un „ura!” puternic, prelung și cutremător, eșit din mii de glasuri, tăia atmosfera rece, plină de ceață a dimineței și se înălță peste marea de capele descope-rite, agitate ca valurile negre al primejdiei....

Curtea imensă a subprefecturii abia încăpeà lumea adunată.

Ilie Crișan, urmat de prietenii săi, cari se întrețineau cu fruntașii, eși în mijlocul adunării, cerù să vorbească și clocotul, înfierbântat, isbucnit în strigăte „Să tră-ească! se potoli ca prin farmec.

Poporul ascultă vorba tribunului și strânge în ini-ma lui fiecare mângâere, fiecare făgăduială și povață sfântă, ocrotitoare de rău.

„Austria pierde al doilea război de când ungurii, neobosiți în stăruința lor, caută din toate puterile să înfrângă puterea ei și să pună iarăși stăpânire peste vetrele noastre, apărate acum douăzeci de ani, cu a-tâta vărsare de sânge... Și între capetele desvelite aci multe vor jelì iar, plângând moartea feciorilor căzuți mai eri, în luptele cu Prusienii...

„Dar grija zilei de mâne înăbușe jalea cea mai sfâșietoare. Viaţa își cere drepturile ei. Dela izvorul mic, ce de abia răsare ca o dâră subțire din stâncă, până la răul mare, puternic și năvalnic în albia lui largă, apa curge.

„Iși face vad în lume omul harnic, înțelept și cu credință în puterea lui. Numai cei slăbănogi își pleacă capul la nevoi și plâng în zadar. Omul întreg nu se teme de primejdii, ci le înfruntă și vede lumină, ca vulturul, și în bezna întunericului.

„Ungurii au cerut împăratului unirea Ardealului cu Ungaria, ca să poată aveà ei o țară mai mare, mai puternică și să o cârmuiască singuriˮ...

Un murmur de protestări, cum e cutremurul, ca un uragan eșit din adâncul pământului, opri cuvântarea tri-bunului. Numele lui Iancu, Horia, se amestecau cu strigăte înăbușite: Nu! Odată cu capul, asta n-o vrem noi!

Ilie îi potoli, cu vorbe chibzuite le arătă că în za-dar ne-am mai opune noi, o mână de oameni, îm-potriva hotărârei unei mari împărății. „Unirea s-a fă-cut. Pământul pe care stăm acum nu se mai cheamă Ardeal, ci țară Ungureascăˮ.

Se făcù un minut de tăcere solemnă. Capetele agitate se închinară adânc peste piepturi. Şi nici un graiu nu se mai auzi, doar ici colo câte un suspin, asemănător cu agonia.

Bătrânii se resfirau, se așezau pe câte o piatra, cu frunțile între palme, pierduți în reveria tristă a vii-torului iarăș întunecat.

— Pentru ce s-a luptat Iancu? Pentru ce s-au mai aprins și măcelărit orașele și satele noastre?...

Tinerii au rămas să ia seama de cum spuneà mai departe mai marele lor, că: „Impăratul nu ne-a dat totuși de tot pe mâna dușmanilor noștri. Noi legi s-au făcut, deopotrivă de bune pentru toate națiunile din împă-răție. Ungurii nu vor cârmuì singuri, ci vom aveà și noi românii loc în sfatul țării. Poporul de jos va aveà dreptul să-și aleagă el slujbașii, dela cei mai mici până la cei mai mari din comitat, și tot el va alege și pe acei sfetnici cari vor hotărî mai departe asupra vieței lui. Nu vom mai fi stăpâniți, ci vom fi singuri noi stăpâni pe traiul și avutul nostru”.

In liniștea profundă a mulțimei, oamenii tăceau semne celor depărtați să se apropie și să asculte.

„Dela destoinicia noastră se hotărăște dar binele ori răul viitorului. Dacă ne alegem slujbași buni, oameni de sfat pricepuți și treji, vom trece cu binele peste greu. Iar de nu, și mai ales de vom ascultà ade-menirile streinului, și îl vom alege pe el să ne poarte de grijă, vai de capul nostru va fi! Slănina în grija pisicei”.

— Alegem pe cine ne spui d-ta! strigă un fruntaș Hălmăgean. Și sute de voci îl îngânară într-un răsunet:

— Trăiască Ilie Crișanu, părintele, capul nostru! Pe el îl trimitem în sfatul țării!

In vreme ce Amalia întindeà o plăcintă lungă pe masa mare din sala de mâncare, feciorul numărà far-furiile, Catia îngrijià, să nu se ardă curcanii, servi-toarele pisau zahăr, migdale, și d-na Lăți făceà rețeta unei înghețate, — jos pe banca din fața casei, pe din afară liniștită, se așeză, sosind în pași rari și do-moli, un drumeț ostenit.

Iși scoase pălăria pleoștită din cap, sumanul rupt îl dete la o parte, se șterse de nădușeală cu mâneca cămășii înnegrite, peste fruntea lată, peste oasele piep-tului gol și apoi rămase privind in vag, cu ochii rătă-ciți în alte lumi.

Cine erà? Dacă l-ai fi întrebat, nu-ți răspundeà. De unde vine, unde se duce?

— Din noapte, în noapte! — ar fi oftat, trecând cu mâna-i de ceară peste firele părului rărit, răsucind gânditor, cu o melancolie sfâșietoare, mustața gal-benă și albă... Apoi „mă duc iarˮ ar fi încheiat cu tine vorba, ca să nu-l mai chinuești cu întrebări.

Dar nu l-a supărat nimeni.

Când s-a întors Ilie Crișanu cu ai lui l-au găsit adormit, învelit cu sumanul rupt, cu o piatră la căpătâi.

— Iancu!

L-au privit cu jale. Apoi l-au ridicat binișor în brațe, l-au adus în casă într-un pat bun și cald unde s-a deș-teptat abia înspre seară, liniștit și cu o blândețe tristă în ochii lui albaștri, cari nu mai vedeau realitatea.

S-a lăsat îmbăiat și îmbrăcat ca un copil. A stat la masă și a mâncat cu poftă. A băut vin, cu încetul cu-prins de o veselie dulce, a luat pe Livia în brațe, ș-a întrebat-o dacă vrea să-i cânte din fluer.

Iși căută fluerul rămas în suman, și începù o doină tristă. Puse copila jos, se ridică în picioare, inspirat ca de o lumină. Iancu cel frumos, înalt și drept, băteà tac-tul cu piciorul și cântà cu însuflețirea ce-i da viața reîntoarsă din mormânt.

Ilie îl strângea în brațe, Stoe îi sărutà mâinile plângând, pe când ceilalți, nebuni de bucurie, intonară cântecul lui din războiu, cu eroicul refren:

„Iancule mare,
Viteazule tare,
Cu noi să fii,
Tu însoțește
Și însuflețește
Pe ai tăi fiiˮ.

Hotărâră să nu-l mai lase pribeag.

— Geniul românesc, cei mai curat de sub soare!

Dar când să-l ia dimineața cu ei, Iancu își lepădase hainele cele bune, îmbrăcând iar sumanul lui, și cu fluerul de cioban în brâu își reluase drumul pribegiei iarăși prin păduri, drumul lui fără de sfârșit...

XXIX.

Multă vreme Stoe nu se putù desmetici din impresia puternică a zilelor din urmă.

Muncit de grija celor ce aveau să vină, își frământà mintea cu tot felul de planuri asupra situațiunii în care se găseau acum iarăși românii, sub cârmuirea ungu-rească.

Descoperirea făcută de Ilie poporului cu atâta avân-tat optimism, cum că dela el depinde viitorul senin sau tulburat, — îi umpleà sufletul de înflăcărare și de teamă in acelaș timp.

Dela el; dela el?...

Să-și aleagă slujbașii vrednici, pricepuți, cari să-l conducă pe o cale atât de limpede și dreaptă încât dușmanii să nu găsească nici un nod de deslegat, nici o vină de înlăturat. Dar unde erau oamenii aceștia? Se gândì la notarii lui cari zilnic făceau mici abateri de la lege și pe cari cu toată stăruința de frate nu puteà să-i deprindă la o viață sobră, liniștită, unde să nu aibă în vedere decât ordinea și impecabilul bun mers al administrației publice. Se gândi la satele învecinate, pe Criș în jos, unde țăranii începură a cu-prinde ceva, din pomărit, din pământurile recâștigate, unde proprietarii unguri alungați în revoluție, arendau acum moșiilor lor micilor cămătari jidovi, cari se încui-bau aproape în fiecare sat, ridicând prăvălii și crâșme noi, îmbiind poporul cu vițiul alcoolului și de acì cu tot desfrâul vieții omenești.

Singur să-și croiască soarta? Așa spuneau noile legi constituționale.

Fi-vor ei destul de tari ca să reziste tentațiunilor cu momeli ale emisarilor unguri prefăcuţi acum în cei mai buni prieteni ai poporului, vorbind în limba lor și cerând să fie aleși în câte o mică slujbă comunală?...

Amalia se apropie de el și se uită întristată în ochii lui tulburi.

— Nu știu, Stoe, dar am început să mă tem și eu, ca odinioară biata Antonia... De câte ori vine cineva în casa noastră, tu te înstrăinezi și nu-ți mai pasă de noi.

Cu privirea ochilor ei, ca apa limpede din lacuri, învălui capetele copilașilor din jurul mesei rotunde, până la degetele mă-sei pierdute printre strălucirea re-pede a cârligelor dela ciorap.

— Iți faci gânduri în zadar, șoptì el.

— Traian, trebue dus la gimnaziu, Livia la un institut. Pe Irina...

Stoe tresări.

— Irina?.... Ce-i cu Irina?

Tânăra fată se sculă dela masă, înaltă, subțire, cu o sfială nedeslușită în mișcări, se apropie de ușă. Ochii ei mari, negri, scânteetori de pasiune și de o bunătate umilă în acelaș timp, implorau în zadar iertarea mamei vitrege.

— Trebue s-o mărităm.

— O cere cineva?... Cine?

O roșeaţă vie se întinse peste obrajii slăbuți ai co-pilei, și cu o privire de care fierul s-ar fi topit dis-păru în coridor.

— Tu nu ghicești? Bela.

Stoc sări din jeț.

— Ribag? Ribay Bela? Unde s-au revăzut? Când a fost aci?

— S-a întors de la Pesta de trei zile... De trei zile, în fiecare zi venea pe la noi. Tu nici nu știi, ai ajuns oaspe acasă la tine... Dar asta nu trebue să te sur-prinzi; Irina de nucă îl adorà și să gândeà la el ca la singurul ei idol... Bela o iubește.

Se făcu o clipă de tăcere adâncă. Până și Lenica cea de cinci ani își întoarse capul. Ce o fi minunea aceea, pe care mama ei o pronunțase cu atâta apăsare vrăjită; iubește! Ceva la fel cu imaginea îngerului care aduce pomul de Crăciun.... Nu se vede și totuși se simte, par-că un fâlfâit de aripă albă, moale, caldă, umple casa, pe lângă pervaz, prin ferestrele închise, la broasca ușii, subțire, nevăzut se face, apoi ese și sboară iar la cer...

— Și tu nu-mi spui nimic?

— Abia te-am prins pentru o vorbă. I-o dai?... Nu-i fata mea și n-am nici un drept asupra ei, dar dacă ar trăi Antonia...

Fù o isbucnire de furie, aproape un răcnet.

— Nu trăiește! Și e bine că nu trăește!... Nu, nu, nu! Eu nu-mi mărit fata după un ungur.

Copiii se strânseră în poala bunichii și ea îi duse să-i culce. Amalia rămase înmărmurită.

Ura asta violentă, nebănuită până acum, în sufle-tul blând al lui Stoe, o ameți, ca o lovitură de cio-can în tâmplă.

In omul cel mai bun doarme așa dar o fiară ascunsă și n‘ai de cât să atingi învelitoarea cea adâncă pentru ca ea să se deștepte urlând, gata să sfâșie, să omoare...

Cu gâtlejul strâns, Amalia abià putù să îngâne:

— Stoe... Stoe...

Din inima lui țâșnea amarul amintirilor copilăriei, toate mizeriile suferite, până la bunicii lui din Ma-ramureș, lăsați pradă morții de foame.

— Tu știi că sunt român curat, și totuși crezi că ași puteà să fiu un trădător de neam?... Să-mi dau copilul, trup din trupul meu, sângele meu, unui ungur al că-rui tată a sugrumat, a omorât frați de-ai mei?

Se plimbà cu pași iuti prin casă și abià într-un târziu băgă de seamă cum se înclinase capul ei frumos ca o floare bătută de brumă. Șe așeză lângă ea.

— Ai vorbit tu cu el? Și Irina ce zice?

Amalia își ridică ochii plini de lacrămi.

— Dacă urăști așa de tare ungurii, pentru ce ai dus fata la Arad unde n-a învățat decât ungurește și unde s-a înfiltrat în sufletul ei, ca odinioară în al meu, dragostea de poezii și eroi unguri, firește că și de acei tineri și în viață. Tu știi că Bela e poet și e un mic erou?

Stoe se gândeà că în adevăr ar fi fost mult mai bine să-și fi crescut fata la Sibiu, dar îi fusese la îndemână Aradul. Omul trage la locuri cunoscute.

— Ce fel de erou?

A învățat singur dreptul. A făcut examenele și a luat licența la Pesta.

„Poate să fie avocat, procuror, chiar și vițișpan! Aca-demia din Pesta i-a premiat un volum de versuri.. Uite acì.

Amalia scoase din sertarul măsuței de cusut un vo-lumaș de versuri, cu o mică și naivă dedicație pentru Irina:

„Roza-i, în lumea florilor, cea mai prețuită. In lumea fetelor ești tu, a mea iubităˮ.

Stoe învârti cartea potolit puțin, aproape un zâmbet îi gâdâlì buzele.

— Copilării!

Apoi deveni iar serios.

— Irina îl iubește?

— Nebună! Nu doarme, nu mănâncă, moare...

Un zgomot neobișnuit se auzi de afară ca un fâșăit de frunze, îngânate de vântul toamnei... Stoe deschise ușa.

O doamnă străină, învelită în șaluri de mătase, urcă scările ajutata de Irina, vorbind fetei cuvinte între-rupte, întrebări, monosilabe.

— Bătrâna! murmură Stoe.

— Ribay nèni, strigă Amalia deschizându-i bra-țele amândouă cu o pornire de dragoste adevărată — Ribay nèni!

Se vindecase aproape. Fața-i albă străluceà ca fil-deșul și părul ca argintul.

Năvăliră în casă Catia și copiii în cămășuțele lor de noapte și bătrâna îi sărută pe rând:

— Asta care-i?

— Victoria, Lenica, Sabin. Traian și asta e Livia.

O copiliță de zece ani, leită Amalia, doar mai de-licată, se apropie din prag și sărută mâna bătrânei cu o duioșie caldă ce se lipì de inima ei și o făcù să tresară ținându-și ochii albaștri o clipă nedeslipiți de acest chip de îngeraș, mai deosebit decât toți cei din jurul ei.

Amalia îi trimise iar la culcare, ajută D-nei Ribay să-și scoată șalurile, șoșonii, îngrijì de odaie caldă, cu pat bun, în vreme ce Irma aduse cafeaua cu lapte și omleta, gătită într-un adevărat farmec de iuțeală.

După ce Catia liniștì copiii, se așeză și ea lângă D-na Ribag privind-o cu adorare.

— Singura noastră prietenă, singura.

Și o lacrimă îi picură din ochi.

Stoe se simți strâmtorat și găsind un prilej se stre-cură afară.

In poartă se întâlni cu Bela.

Se împlinise copilul într-un bărbat voinic; mai mult sumet decât supus îl întâmpină.

— Salut, bade Stoe!

Și-i întinse mâna cu un zâmbet ademenitor, ca o capcană deschisă...

— Bună seara, răspunse Stoe rece, abià atingând mâna frumoasă a tânărului, albă, ca de femeie.

Apoi grăbit, ca pentru sine, adause:

— Am puțin de lucru în oraș, mă întorc pe urmă

Iși iuțì pașii spre birtul mare unde din gang auzì vocea răgușită a lui Popescu:

— Nu ne trebue constituție... Nu ne trebue alegeri... Să rămânem cum am fost!

Un pumn dat în masă, ciocniri de pahare și deasupra lor cântecul lăutarilor reîncepù cu putere...

Stoe deschise ușa încăperii plină de fum și o clipă de tăcere se făcù în mijlocul gălăgiei.

XXX.

Oricât de preocupat ar fi fost Stoe, nu puteà să nu observe turburarea ce a produs apariția lui asupra ce-tățenilor adunați aci.

Popescu amuțì. Oanea se ridică în picioare acoperind cu talia lui înaltă flacăra tremurătoare a lumânării de seu. In clipa ce Stoe se sileà, în acest semiîntuneric să deslușească fețele tuturor, în celălalt colţ al mesei Cristea strânse repede cărțile, își netezi pletele înă-dușite peste o frunte frumoasă, plătì ce perduse și se apropie de ceilalți.

Cu toți păreau a-l întrebà:

— Ce s-a întâmplat?

Ce minune îl aduceà pe superiorul lor la „birtul mare” unde nu venià altădată decât silit de vreo îm-prejurare cu totul extraordinară? Se pune la cale iarăș vreo adunare mare, se anunță iar vreo schimbare în ţară sau că arde undeva în oraș?

Stoe le dete bună seara prietenește, apoi ca nici-odată ceru birtașului un scaun, încă o lumânare, se așeză și se uită cu luare aminte împrejur.

Toată notabilitatea Halmagiului erà adunată acì. Până și D-nul Cisar, adâncit într-o partidă de șah, roșu la față ca și vinul dinaintea lui, își încălzià sufletul aci la câte un cântec al lăutarilor.

— Petreceți... Petreceți înainte, le zise Stoc, jenat par-că de tăcerea ce se făcuse dela intrarea lui. Vorbiți, cântați înainte... Am venit numai să vă mai văd, să mai schimbăm o vorbă, două, împreună...

Popescu, mai îndrăsneț, făcu semn birlașului să mai aducă vin și umplù paharele.

— Să auzim dar, ce-i noutatea pe ziua de azi... Da, asta-i, să mai știm și noi, hotărârea mai marilor de sus, că tot n-am înțeles bine...

— Ți-am auzit glasul, îi răspunse Stoe zâmbind. Nu vă trebue constituție, alegeri, să rămânem cum am fost.

— Așà-i, așà...

— E ca și când ai zice că nu mai vrei mâini și picioare, ci niște fașe, scutice și brațele maicii tale.

Popescu holbă ochii, pe când ceilalți își îngesuiau capetele în jurul lumânărilor.

— Cum, adică, nu a fost bine mai nainte?

— In brațele nemților. Ba da. Cine n-are mamă bună se alipește și de cea vitrigă... Dar vezi, vitriga în drum ne lasă. Se împacă cu dușmanul și ne vinde.

— Dar nu ne dăm vânduți! se auziră acum mai multe voci deodată. Nu ne dăm, odată cu capul.

— Capul ne trebue, răspunse iarăși zâmbind Stoe cu un aer pașnic. Ei ne-au vândut deocamdată ungu-rilor. Așà au crezut că se cuvine intereselor Impărăției; capul dar să nu ni-l mai perdem acum în zadar. Ce le pasă nemților de noi? Ia niște valuri peste cari corabia lor trebue să treacă biruitoare. Să plecăm umă-rul, cum se pleacă valul, dar mintea să n-o mai pierdem.

Cristea își netezi părul cu mâna dreaptă, care tre-mură puțin, și își strânse scaunul mai aproape de Stoe. Iar Oanea, tot în picioare, înalt și rece. întrebă:

— Pe când s-au hotărât alegerile?

— Peste două luni, răspunse Stoe după ce înăbuși un oftat lung, ca de o grea grije.

Peste două luni comitatul Zarandului, țară ungu-rească, cum ajunsese acum întreg Ardealul, aveà să trimeată doi deputați în parlamentul din Pesta. Tot atunci avea să fie schimbată fața întregului Imperiu.

Cu greu, dar totuși au înțeles cei adunați în „birtul mareˮ importanța acestui moment din viața neamului nostru.

Lăutarii încheind cântecul într-o tăcere adâncă, întinseră pălăriile după „creițari”, apoi eșiră încet, ca din casa unui bolnav adormit.

— Am prins mijlocul, își zise Stoe târziu noaptea, după ce golise câteva sticle de vin în tovărășia oame-nilor săi. Știu acum în ce chip se pătrunde în inima lor... Trebue să stai cu ei, să răzbești prin ceața minții lor, cu încetul, cu stăruință!

Binecuvântată și rodnică stăruință...

Triumful se întinde ca un soare fierbinte grămădind speranțele în inimi, inundând în ploae de aplauze, ne-sfârșite orale, cari cutremurau Zarandul ca o furtună de bucurii deslănțuite.

Reîncepù iarăși, cu o putere ca niciodată, cântecul lăutarilor. Slobozi acum! Slobozi de robia iobăgiei, slobozi de „beamterii” nemți, plictisitori și nesuferiți, scăpați de primejdia subjugării ungurești ce-i amenin-țase iarăși înspăimântătoare, toată suflarea românească, dela Baltele până la Deva respiră o clipă, ușoară ca pornirea unei pasări, înaripată într-un sbor tânăr și avântat. Ilie Crișanu și Ion Munteanu, în dieta Un-gariei, alături de alți deputați români, aleși cu însuflețire de popor, țineau cu îndârjire la drepturile câș-tigate ale națiunei, școalele, biserica, folosirea liberă a limbii în comitatele românești...

Ardealul, țară Ungurească? Haida de! Cu numele!

Prefect în Zarand fu numit un român. Bătrân, înțelept și cu vază, cerut de Ilie Crișanu. Slujbașii din comitat, români, subprefecții români până la unul. Nici un notar la sate, nici măcar un scriitoraș, nu în-căpuse ungur.

Beamterii nemți retrași din slujbe, cu mica lor pensie, dacă nu plecau, își învățau copiii românește.

Micii proprietari unguri, porecliți in batjocură: no-bili de „șapte pruni”, se închideau în livezile lor, tă-cuți și sombri, înecând în suflet dorul lor de răsbunare... Largul erà al nostru.

O clipă de izbândă în veacul asupririlor umilitoare. O clipă de lumină în bezna temniței spălată cu sânge. O cât de bine face sufletului amorțit! Fluture ce sboarâ în soare fără grije de apus. Lăsați-l să sburde în jocuri, să soarbă nectarul clipei, căci e scurtă clipa!

In casa lui Stoe oaspeții se perândau într-una și veselia își făcea șatră uneori fâlfâind pânzele ei albe in săltărețe cânturi, până în rumeneala zorilor. Amalia apucată în vâltoarea asta, petreceà și ea. Dar nu din toată inima.

XXXI.

In odaia copiilor adormiți, Catia pe un scăunel lângă sobă, cârpind rufele, veghià. Și oftà.

Alături în patul din fund, ferit de curente, dormea Irina. Din ce în ce mai slăbită, cu obrajii rumeniți de friguri, copila șoptea în vis câte un cuvânt duios, ca suspinul frunzei ce se pleacă în văjăirea vântului rece, prea crud pentru firele vieței sale subțiri...

S-a dus Bela, și de un an întreg nu s-a mai auzit nimic de el.

Rănită până în suflet, d-na Ribay, care se bucurase tare că Irina avea să-i fie noră, s-a întors la Aciuva, umilită din cale afară de refuzul lui Stoe. De atunci Catia nu mai are nici o prietenă și tresare de câte ori îi lovește auzul suspinul copilei...

Iși aduce aminte cum iubise și ea odată. Numai odată.

Iubirea-i ca viața, odată te naști, odată iubești. Cele-lalte simțiri sunt amăgiri neroade și Dumnezeu să te ferească de ispita lor!

Din odăile depărtate se auzeà zgomotul, cântecul, glumele și râsul... Dar nu pătrundeà nimic din căldura veseliei în viața ei, o biserică tăcută unde doarme moartă bucuria tuturor plăcerilor trecute... Numai re-gretul învie uneori și ghiara remușcărei, care nici odată nu iartă, mai rupe și acum fășii vii din inima ei...

Cu ce ziduri groase trebue să fie împrejmuită viaţa omenească, să n-o poată atinge nici odată ispita păca-tului care pătrunde în suflet ca un hoț viclean, pe nesimțite! Cât de tari trebue să fie credințele sfinte, ca nimeni să nu poată atinge legile lor curate! Din ce miazme otrăvitoare se naște oare în sufletul omenesc desfrâul patimilor deșarte, vâltoarea de primejdii pen-tru liniștea, pacea și sănătatea atâtor vieți, conrupte într-o clină slabă, nebăgătoare de seamă?... Pierderea iubirii, singura putere mare și luminoasă, busola vieței, asta e și primejdia ei.

O simte și o știe bătrâna, de când își înmormân-tase și ea iubirea, și din clipa aceea slabă, nebăgătoare de seamă, când pierduse pentru totdeauna și mân-gâierea ultimă a durerii: curata slăvire a amintirilor sfinte...

Se tulburase firea ei întreagă atunci, și nu mai puteà să aleagă din ea, ce-i rău și ce-i bun.

Câțiva ani in urmă, după ce rămăsese singură stă-până în castelul din Șilinghia, mai venise odată el, omul ce o pierduse astfel. Amalia erà de șapte ani atunci, se jucă în curte; începusă să plângă când străinul o prinsese numai decât în brațe, în sărutări nebune, cari miroseau a vin și a tutun... Catia și-a închis copila în casă. Iar pe străin l-a oprit pe scara cea dintâi.

— Să-i dăm nume copilei... Ne cununăm. Mă duc la Papa....

Dar ca îi tăiase vorba, arătând spre trăsura oprită la poartă, cu o ladă săracă, la fel cu acea în care îi pusese odinioară bătrâna servitoare din Bihor câte ceva din rufele ei...

De atunci o viață de om s-a scurs, și de nimic din toate câte s-au petrecut în sufletul ei n-a vrut să mai știe. Pe Amalia a ferit-o, a izbutit s-o poată feri, de focul patimilor nenorocite... Dar pe acest vlăstar plăpând, ce geme colo în pătceanul ei alb, mototolit și umed de nădușala suferinței, cine și cum să-l poată scăpà?

O bătae slabă în ușă o făcu să se cutremure de spaimă. Acum la miezul nopții?... De necrezut. Bătaia se auzi din nou însoțită de astă dată de o chemare abia șoptită:

— Cati nèni!....

Sări de pe scaun și fu izbită în prag de fulgerarea a doi ochi albaștri, plini de focul dorului învăpăiat.

— Vreau s-o văd, Cati nèni, vreau s-o văd... Am auzit că-i bolnavă, moare, Irina mea, floarea sufletului meu...

Un țipăt de bucurie, ca țipătul păsării scăpata din ochirea glonțului:

— Bela!

Și două brațe subțiri cuprind un cap fierbinte într-o strângere încleștată...

XXXII.

In Camera din Pesta fierberea erà în culme.

Are cuvântul un tânăr deputat de curând ales în parlamentul țării.

Când apăru la tribună, în jocul razelor luminei de sus din cupola înaltă cu ochiuri strălucitoare, păreà el însuși o rază din soare, atât de frumoși îi luceau ochii albaștri și părul auriu inelat împrejurul obrajilor albi ca spuma albă a norilor.

Un murmur de simpatie îl primi și toți îi șopteau numele cu drag:

— Ribay!... Ribay Bela!

Ar fi putut vorbi oricum și orice, acest tânăr, apro-barea plutea dinainte în gândul tuturor. Legenda de cuceritor îl făcuse celebru.

Desvelì amănunțit, ca un cunoscător cu adâncă pă-trundere, situațiunea politică a unuia dintre cele mai importante ținuturi românești.

Erà vorba de șfășierea Zarandului și anexarea lui la județele vecine unde românii nu erau așa compacți.

„...In undele Crișului alb, limpezi ca lacrimele copiilor nevinovați, stă înecată gloria falnică a tutulor străduințelor națiunii maghiare de a unì țările ei într-un corp puternic, cu acelaș suflet încrezător în viitor, în visul ei măreț, împlinirea căruia e singura chezășie a statului și a vieței noastre de-apururi și în totdeauna. Și nu Crișul e de vină. Pe malurile lui nisipoase crește înalt porumbul și grâul are destul soare ca să se coacă. N-am avut însă până acum destulă tărie sufletească să înfrânăm un element primejdios care se întinde, prinde ghimpi și rădăcini, întocmai ca planta acea spinoasă, distrugătoare, a cărei sămânță au adus-o Rușii în țara noastră în cozile cailor și au presărat-o ca un bles-tem peste holdele Ungariei mănoase... Ideia Daco-roma-nismului. Nicăiri pe toată întinderea țării ideia asta nu prinde rădăcini și viață ca aci în Zarand. Nicăiri ca în acest ținut nefericit n-a fost chinuit Maghiarul. Ars și pustiit în revoluția lui Horia, ucis cu lancea și înfrânt de Moți la patruzeci și opt, sugrumat și umi-lit în timpul de față, când triumful politicei noastre a cucerit așa de splendidă izbândă... Crede oare parlamentul țării mele, că nu vom aveà putere a înfrânà și a smulge din rădăcină planta asta primejdioasă? N-a sosit oare ceasul răfuelii definitive cu eroii nefastului Iancu?...”

O liniște ca de mormânt se făcù o clipă în sala mare legiuitoare. Atât cât s-ar ridicà o respirație de om sau paloșul lucitor în mâna călăului, scânteierea urei din sute de ochi îndreptați asupra figurilor de piatră a celor doi deputați ai Zarandului...

Apoi uraganul erupse în strigăte:

— Jos Zarandul, jos!... Afară cu ei, afară, afară!

Ceasul răfuelii sosise într-o clipă.

Deasupra alarmei tumultului, glasul puternic al lui Ilie Crișanu răsunà ca un clopot prevestitor de catas-trofă...

— O să vedeți iar foc, pârjol și Crișul cel limpede, roșu de sânge...

— Mai avem! Mai avem! Și-l vărsăm până la ul-tima picătură pentru țară, pentru ideia sfântă a na-țiunei! Il vărsăm pentru Ungaria cea mare unită, pentru Dumnezeul Ungariei noastre. Jos valahii, jos acei cari vor peirea Ungariei, jos, jos!...

Pumnii încleștați se agitară în aer amenințători și tumultul crescu înfricoșat.

Președintele fu silit să suspende ședința și să pună apărare cu arma in jurul deputaților români.

In zadar mai răsună în ziua următoare vocea mișcată și argintie a lui Ion Munteanu, cellalt deputat al Zarandului, un cuvânt blând și înțelept, care pă-trunse o clipă toate inimile și potoli pe cele mai în-verșunat pornite, propovăduind libertatea sfântă a popoarelor, drepturile firești, pacea roditoare, temeiul fericirii ș-a propășirii tuturor. Induioșarea sau chib-zuirea ținură doar o clipă, apoì iară sc ridică tumultos glasul urei înfierbântate, și proeclul lui Ribay, proectul desființării Zarandului, se votă cu puterea neîndurată a majorității.

XXXIII.

In tăcerea nopții de Martie, capătul lanțului ce îm-piedică roata la coborâșul iute din Șortoc, zuruià su-părător în auzul simțitor al celor doi călători adânciți în mantalele lor, negre ca și gândurile lor.

Jos orașul se întindea întunecat și numai stelele lumi-nau ici colo câte un acoperiș mai răsărit și turnul bise-ricei alb și sclipitor...

Soseau fără să fie așteptați ca altădată, cu alaiul orașului, întreg luminat, împodobit cu steaguri și acoperit cu flori pe tot lungul stradelor. Nimeni nu ves-tise poporul. Și chiar Stoe sperase că desbaterile din Cameră vor luà, în cele din urmă, un alt sfârșit.

Amalia, îndemnată de d-na Lăți, stăruise ca Stoe să pună la cale o serbare cum nu se poate mai frumoasă în onoarea celor doi deputați.

Casele erau să fie împodobite cu scoarțe, cu steaguri, și fetițele din școală îmbrăcate în alb, cu panglici tri-colore la umăr și cu ramuri verzi în mâni să cânte la întâmpinare imnul românesc.... Se tocmise muzica dela Abrud, vestită lucru mare, în tot Ardealul. Seara un bai de elită în sala de sus a birtului mare.

Chiar și Irina se învoioșase la gândul balului... Ce bine-i să te lași purtată așa în valurile muzicei!.. te ridică, te duci în neștire, nici nu mai simți că ești pe pământ, că te doare, că ești din carne și din oase. Un fulg ce-l poartă vântul. Adio dor și jale, fulgul sboară ușor, fără de gânduri!...

Și iat-o acum că stă iar abătută copila și ca plumbul de greu se lasă grija tristă peste gingașul chip; slă-buțele brațe și piciorușele sprintene se încovoiau sub greutatea asta crudă.

In odaia vecină cei doi deputați și tatăl ei se sfă-tuiau severi și triști, — vorbeau de prigoniri, închi-sori, moarte și lupte grele, fără de nume... Poate iarăși o nouă revoluție unde se omoară om pe om, se aruncă în flăcări, de vii,femei și copii?...

O înfiorare de ghiață îi străbătù trupul întreg până la oase... Vai, frățiorii ei dragi, și surioarele alintate, unde să le ascundă, cum să-i ridice pe toți în brațe și să fugă — să fugă departe de aceste îngrozitoare primejdii?...

Amalia trecu prin odaie, cu ochii înroșiți de lacrămi și-i spuse răstit, ca niciodată până acum, să nu-și piarză vremea așa, fără de niciun lucru. Mâine poi-mâine nu va mai fi „fată da solgăbirăuˮ și vor trebui să trăiască, poate cu toții din lucrul mâinilor...

Se ridică atunci șovăind, prinse o broderie, cu o icoană mai puțin spăimântătoare înnaintea ochilor... Lucrul mâinilor? Dar îi fusese drag întotdeauna. Moș-tenise dela mama ei talentul și pasiunea pentru el și erà fericită decâte ori o lăsau în pace să lucreze.... Pentru ce să-i spună vorba așa de aspru?... Nu se poate oare să nu fie atinsă inima ei bună, dar așa de simțitoare ca o rană deschisă care sângerează la cea mai mică atingere?...

Oamenii sănătoși nu se gândesc la asta... Ce rău e să ai o așa inimă. Cum doare, în adânc..

Un țipăt ascuțit ce venì de afară din partea scărilor o făcù să-și curme respirația și bătăile inimei îndurerate.

Cu pârul vâlvoi de groază, galben și abia de re-cunoscut, Gili, băetanul ca de zece ani al notarului Popescu năvăli în casă scoțând țipete întrerupte:

— Mama... mama... Vai, moare, moare mama... Și-a tăiat gâtul, cu briciul...

Catia luă copilul să-l spele cu apă rece și-i dete să bea lapte. Stoe alergă la Popescu, pe când Ilie Crișan se ridică din jeț galben ca de ceară, încovoiat din spate:

— L-am strâns să-și facă socotelile... Nevastă-sa, pe semne, le știe mai bine decât el.

Rămase stâlp în mijlocul odăii cu privirea despicând pământul, cu mâinele cruce peste piept.

— A început!...

Munteanu se cutremură în toată firea lui de filosof pașnic.. Avea și el o nevastă mândră, ambițioasă și opt copiii.

Cerù trăsura lui Stoe și plecă, chiar în noaptea aceea, în goana cailor, acasă la Baia-de-Criș.

Ilie coborî în urma lui; descleștându-și bravele în-tr-un gest larg par-că ar fi vrut să dărâme lumea, murmură:

—Potopul!

XXXIV.

StoE se întoarse abătut, cu sufletul innăbușit de jalea ce-l cuprinsese la cele văzute...

Popescu își smulgea părul, se bateà cu pumnii în cap, lângă trupul închegat în sânge al nevestei sale. Copiii rupeau hainele de pe mama lor, in opintiri sâ o ridice, țipau și o rugau sfâșietor să se scoale. Și acum nenorocitul om veneà năuc, în capul gol, să-i spuie lui Stoe că nu datoră decât trei sute de florini și aveà să-și vândă casa și să pună banii la loc înainte de a veni „domnii cei noi” cari de sigur aveau să-l scoată din slujbă chiar și nevinovat de ar fi fost sâ fie.

Stoe își deschise sertarul și din teancul florinilor adunați acolo în anii lui de muncă, dete trei sute neno-rocitului om, aiurit de atâta mărinimie și chiar neîn-țelegând-o bine.

— Pune-i la loc, că o să te închidă, îi șopti Stoe îndesând în mâna-i tremurătoare hârtiile: — și nu-ți lăsă copiii pe drumuri, muritori de foame.

Vorbele din urmă le rosti poruncitor, cu o asprime arzătoare ce îi izbi sufletul notarului, îl deschise ca atingerea unui ascuțiș înroșit în foc și-i lumină pră-pastia îngrozitoare în care căzuse.

— Du-te, du-te...

Aproape îl îmbrânci pe scări în jos, în vreme ce Amalia îl petrecea din coridor cu o privire plină de mânie și dispreț.

— Slăbiciuni omenești, dragă, și par-că îl înțeleg. Șase copii, toți mici, leafă mică, sperà să se mărească...

— Și beția...

— Da. Asta-i e slăbiciunea...

— De neertat.

— Nu. Sunt firi expansive cari nu găsesc cheagul sufletesc al vieței, de obiceiu oameni prea buni... Fan-tazia lor aprinsă consumă tot ce găsește vrednic in lume și nu-i ajunge. Ii trebuie hrană, hrană, ațățare, ațâțare, lumină, lumină și fiindcă n-o poate aveà, viața, lumea, nu dau atâta cât e necesară simțirii lui, trebuie să-și îmbete mintea bolnăvită care poate s-ar prăbuși fără acest leac al inconștienței ce se întinde ca un văl trandafiriu, alb sau întunecat, dar în totdeauna împă-ciuitor peste cruda realitate. Vezi tu, Amalio, cel mai nenorocit popor e și cel mai bețiv. Suferința își cere morfina.

Amalia își încruntă sprâncenele, frumos arcuite peste ochii albaștri, care de câteva zile căpătaseră o adân-cime întunecată.

Stoe citea par-că în sufletul ei.

— Nu dragă, nu... Fii cu minte. Vezi de copii. Livia e palidă de câteva zile...

— O prind frigurile.

— Dă-i pelin, izmă... Irinei dă-i untură de pește, că iar o aud tușind... Pe Traian o să-l duc la gim-naziul din Brad. Să-i pregătiți rufe. Bine că avem un gimnaziu aci aproape... Cel puțin atâtă ne-a rămas, ne rămâne...

O sărută pe frunte, apoi eși în stradă limpezind cu o voință luminoasă ceața mohorâtă ce i se lăsase pe suflet.

— Nu, nu... Nu se poate ca ei să ne sugrume așa pe toți, și pe cei fără nici o vină. Sunt legi, legile lor, cari nu se pot calcà și cari ne vor apărà la primejdii, își zise în gând.

Apoi își îndreptă pașii în spre casa lui Cristea, al doilea notar al cercului său, pe care îl știà aseme-nea puțin încurcat cu socotelile dărilor comunale.

Il găsi galben, cu ochii roșii, în mijlocul vrafurilor de registre prăfuite, pe care le răsfoià oftând din greu și lângă el intr-un pat sărăcăcios, scheletul viu al unui copilaș de șapte ani, paralizat cu totul de chinul fri-gurilor. Intinderea curții toată, aproape o jumătate pogon, erà cuprinsă de apă, un lac verde, care nicio-dată nu secà și din fundul căruia, o împărăție vastă a broaștelor, răsunà în cor lugubru tristul lor cântec.

— Ce te faci? îl întrebă Stoe punând mâna pe umărul lui și privindu-l în ochii tulburi, cu bunăvoință.

— Nu știu limba, îngână Cristea, și o să mă deà afară...

— Dar socotelile? Noua organizație a țării cere cheltuială multă și aci stăpânii vor fi fără milă cu noi. Dările trebue încasate și cele încasate înaintate per-cepției.

— Asta făceam acù, bolborosì Cristea arătând re-gistrele.

— Să le facem împreună, ca să nu greșim.

Fu un ceas întreg de panică.

Lui Cristea îi lipseau o mie de fiorini!

Stoe îl dojenì părintește.

— De câte ori ţi-am spus: bagă de seamă că acì nu-i lucru de glumă, și ţi-am arătat cum. Acù nu mai știi ce-ai încasat, ce-ai cheltuit... Ce o să te faci?

Rămase o clipă impetrit, apoi căzând cu faţa pe genunchi isbucni în hohot de plâns.... Copilul bolnav, îngrozit de așa lucru nemai văzut, începu să țipe și el; intră femeea înspăimântată și în urma ei patru, cinci capete palide și tot așa de înfiorate.

Nu închise ochii Stoe întreaga noapte.

Cum ar putea înlătură atâta mizerie?

O remușcare crudă începu să-l sfâșie. Ribay Bela ar fi devenit el oare un dușman așa de aprig al stărilor din Zarand dacă i-o dădea pe Irina și nu-l goneà cu mânie în noaptea aceea hotărâtoare, când îl găsise în genunchi, plecat lângă patul copilei bolnave?

Nu. Ar fi putut face din el un prieten, un mijlocitor al păcei roditoare, până la vremuri mai bune. Pe când așa...

Zarandul fu despicat în două, ca un tânăr trup viu în care sufletul renăscut n-avusese vreme să se purifice, să se împuternicească... Bradul, Țebea și Baia-de-Criș până la Vaţa se alipiră de Hunedoara, Halmagiul, Aciuva și toată valea Tăcășelelor până la Baltele de Arad, unde vice comite, conducător a tot puternic, fù ales însuși operatorul sfâșierii Ribay Bela.

Dimineața, un comisar de jandarmi unguri, călare, trimis al vicecomitetului din Arad, aduse actele scrise în ungurește ale disolvării tuturor consilielor comu-nale și fixării noilor alegeri, cu dispoziția severă a folosirii exclusive a limbii ungurești în toate actele legale... „Nici primari ai satelor nu vor puteà fi aceia cari nu cunosc limba statului. Notarii vor fi obligați, a face un examen pentru care li se acordă un termen de șease luni”.

Stoe iscăli de primirea actelor.,

— Nu scris bine, îi ripostă trufaș comisarul, și-i explică, în limba lui, că trebuià iscălit Szilàrd și nu Constantin, căci așa erà trecută și adresa d-lui solgă-birău, în registru.

Stoe, fără de voie, își strânse pumnii și-i răspunse ca din scrâșnirea dinților:

— Un nume am și pe acela, îl iscălesc.

Dar comisarul rase cu guma iscălitura românească și stărui cu încăpățânare pentru cea ungurească.

— Cine nu vrea să fie ungur, să nu mai fie sol-găbirou... Așa poruncit Măria sa alișpanul cel nou.

Stoe își dete demisia.

Dezastrul erà acum complet.

Zarandul fu asediat cu miliție ca pe vremea lui Ho-ria. Țăranii chinuiți, încărcați cu noi și noi biruri, aduși la alegeri cu amenințări.

Ilie se închise în casa lui din Baia de Criș, împrej-muită cu ziduri de piatră, întunecat ca un cioclu, și de acolo făcea să răsune răcnetul lui de leu rănit încătușat în zăbrele:

— Omorâți-vă mai bine copiii și nevestele, spân-zurați-vă de sălciile înșirate de-a lungul Crișului, cei cari n-aveți putere în voi să înfruntați bătaia de joc, dar nu vă dați Satanei... Găndiți-vă la cei patruzeci de mii de români uciși, arși și spânzurați în revoluție. La sufletul lui Horia și la inima cea vitează a lui Iancu, pierdută pentru voi, și nu vă dați. Stați la ve-trele voastre acasă. Hrăniți-vă cu ciupercile din pădure și cu mierea mesteacănului, dacă dușmanii vă iau po-rumbul pentru dare... Feriți-vă de Ignatz și de Mo-ritz, întoarceți fața la soare când vă bate din ușa câr-ciumei mirosul de vinars.... In manile voastre e puterea. Poporul e stăpânul țărilor în lumea de azi, și poporul de aci e român. E român și cel din Arad și cel din Uniedoara, și cei mulți sunt tari... Trezească-se pică-tura de sânge ce a rămas curată în vinele renegatului, ca diamantul ales din masa putredă și arsă. Prefacă-se în cenușe scrumul, iasă la iveală și râsbune-și soarta umlită picătura aceea curată închisă în grămădirea în-tunecoasă; lumineze orbiților o mândră rază de soare...

Așa răsună furtunatic glasul Tribunului. Așa scrià fulgerătoare articole, în gazeta românească din Bu-dapesta.

Dar cine aveà puterea să-l mai asculte?

XXXV.

Ceata tristă a toamnei se lăsase peste cea din urmă dimineață de Septembrie și raza soarelui abià pătrun-dea prin valul umed, ca zânibirea unui ochiu viu, înecat în lacrămi.

Amalia se ridică din așternut cu obrajii albi de nesomn, se uită împrejurul ei; iarăș altul, străin...

Stoe ca să-l scape pe Cristea îi cumpărase casa dinpreunâ cu câteva pogoane de arătură și acum se încercau să întemeieze aci o nouă existență.

Acì... înfiorată de umezeala ceței și a lacului, Ama-lia intră iar în casă, unde dormeau încă toți ai ei... Pereții erau încovoiaţi, scorojiți, și se gândì că avea să-i dreagă, să-i spoiască, să aducă viaţă în toate col-țurile moarte. Stoe îi făgăduise să umple lacul cu dărâmăturile castelului din față, și nădejdea străbătù o clipă în sufletul ei înspăimântat, ca dâra razei de sus.

In vârful degetelor trecù pe lângă paturile copiilor și cu inima plină de grijă ascultă respirația fiecăruia și iarăș se înfiora: obrajii Liviei erau aprinși, capul îi ardea și gemetele înăbușite eșeau din pieptul fetiței cuprinsă de fierbințeală. Doamne! abia se vindecase copila, și acum boala reîncepeà, cu îndoită putere.

Sabin și Lenica deschiseră niște ochi rătăciți ca de spaima morții; galbeni, cu buzele vinete, dințișorii li se sbăteau clănțănind... Amalia privi aiurit ăspre patul mamei sale și un țipăt de groază îi umflă pieptul...

Mâna Catiei atârna țeapănă pe dunga patului, capul întins, căzut la oparte, cu ochii deschiși rugători, cu buzele întredeschise.

Amalia cuprinse în brațe trupul înlemnit, îl rezemă de perini, fără să dea drumul țipătului înăbușit. Numai lacrămile curgeau în șiroaie line, bogate, sfinte...

— Mama... mamă, îi șopti desvelindu-i pieptul. Cine? De ce? și-i sărută inima rece încremenită pe veci.

Mâhnirea înfundată acolo, fără de graiu, fără de scăpare, ca otrava cea mai puternică, fără de leac, ea te-a ucis. Da. N-ai putut să mai lupți, să mai pri-vești nenorocirea, primejdia în față; ți s-a rupt inima și ai plecat, m-ai lăsat singură...

Capetele copiilor se ridicară atente la suspinele mamei lor... Irina se opri lângă pat ca o umbră cu cear-cănele ochilor mari, adâncite și negre, isbucni într-o tusa nepotolită, până când sângele o năvăli pe nări...

Veni degrabă d-na Lăți prinzând de veste, și alte trei patru femei, bătrâne doctorese, cu leacuri și încercări de reînviere, zadarnice.

Stoe se deșteptă la sgomotul neobișnuit în clipa când femeile apucară trupul moartei și-l duceau să-i facă găteala cea din urmă. Rămase încremenit, pe când Amalia îl priveà mută, sfâșiată, arătând spre odaia copiilor bolnavi și făcându-i semn de tăcere.

Dar el nu se putù stăpâni. Iși strânse tâmplele între mâini, covârșit de un chin sufletesc ce-i săpase puterile zi de zi, de luni întregi, se îndoì ca și copacul frământat de vijelie, într-un geamăt din adânc...

Cu o mână încleștată în păru-i inelat, cu alta strân-găndu-și fălcile ca să-și înăbușe glasul, cu întreaga conștiință a slăbiciunei sale, Stoe își plângea pietina cea mai devotată, cea mai lipsită de egoism ființă din lume.

Pentruce murise? Cum de murise ea, care părea eternă, ca aerul, apa și iubirea...

Două brațe mici, fierbinți, îi coprinseră gâtul... In vremea ce Amalia rețineà în pat pe Irina. Livia pe jumătate în delir, fugi în brațele lui tată-său și își lipi buzele ca focul de obrajii lui umezi.

— Tată...

Apoi se uitară amândoi, cu capetele împreunate, la catafalcul alb ridicat în fața lor, la trăsurile bunicii, frumoase, liniștite și iertătoare, cum fusese în totdeauna.

— O să mor și eu, șopti copila cu o expresie de melancolie adâncă, culcându-se pe umărul lui Stoe.

— Nu dragă, tu nu, nu...

— Dacă suntem nenorociți.....

Suspinul copilei despică inima lui Stoe și-l făcu să răcnească de durere.

— Ahl nu. sufletul meu!

O strânse la piept, copila lui dragă, cea mai dragă dintre toate... O reașează în pat, apoi uitând moartea Catiei, plin de spaimă alergă la doctor, la farmacie.

O primejdie, mult mai grozavă decât toate cele-lalte, îl amenințà acum și-l făcea să tremure m toată ființa lui.

Cu două, trei zile înainte se credeà tare, gata să înfrunte orice greutăți: să muncească la câmp, să su-porte orice înfrângeri, umiliri, orice, fără vaet. Dar încercarea asta, o Doamne, treceà peste puterile lui. Viața copiilor, viața Liviei, pentru care și-ar fi arun-cat-o de o mie de ori pe a sa, nu doamne, nu, asta erà prea mult, prea mult...

Doctorul văzu copiii. Se sperie de paloarea Irinei și se opri îngrijorat la Livia. Se știa de chinină, dar nu de miazmele otrăvitoare ale lacului. Certă copiii că de-a bună seamă or fi mâncat iar din fructele pru-nului ce-și îmbià crengile încărcate de rod, colo în fund deasupra lacului. De acolo erau cu toții bol-navii... Sărmanul prun! Sărmanii copii!

Doamna Lăți veni iar cu consolări nesfârșite.

— Să nu-ți plângi morții și pe cei vii să nu-i fe-ricești! — Ai văzut pe Oanea? L-au dus legat, pe când el cu dinții își ținea cartea ungurească, urlând cuvinte pe cari nimeni nu le înțelegea. Și nevasta, lui șade închisă, desbrâcată, despletită, până o înebunì și ea... Sodoma, Gomora. Toate-s în zadar. Dacă vrea Dumnezeu să-i ià, e mai bine pănă-s mici. Cucoana de alături n-a crescut cinci? A venit cu ei tocmai din Moldova, i-a crescut până Ia Universitate, apoi i-a în-mormântat, pe rând, unul câte unul, de cum i se în-torceau acasă... Cântecul broaștelor cobește a rău. Cum ai putea să le faci să tacă?...

Fraza din urmă o spuse zâmbind, aproape în glumă dar Stoe n-o mai auzi.

In aceeași noapte pornì spre Baia-de-Criș și pământul se clătină în urma lui.

Se strânse de brațul lui Ilie, galben, înfrigurat:

— Spune-mi tu, unde să mă duc, să-mi scap copiii?

—Du-te, oftă llie, lăsând capul greu, încărunțit prea de vreme, peste pieptul lui osos. Du-te... Numai Dum-nezeu a făcut lumea din nimic; noi la urma urmelor, văd că tot numai oameni suntem... Unde?... Mai în-trebi?... Ai copii, și nu vrei sări îngropi acì. Treci Carpații. E și acolo o țară care se luptă să-și scoată pământul de sub jugul străinilor. Și poate să fie lupta mai ușoară...

Ochii lui Stoe se luminară ca de o vedenie.

— In România?

— Să rămâi român. E nevoe mare de oameni și acolo...

Odinioară când se pierduse de lângă prietenul său în focul Aiudului, în revoluție, Stoe mai avusese o clipă visul plecăreì în țară...

— Iți dau niște hârtii, o scrisoare, ca să poți răzbì.

Ilie se sculă de pe scaun, căută prin sertare, scrise o scrisoare unui prieten din țară. Apoi se opriră față în față, ochi în ochi, cu o privire lungă, înduioșată.

— Tu ce faci? întrebă Stoe cu glas tremurător.

— Rămân cu steagul în mână. Din rănile mele nu curge sânge... Aud că vor să mă arunce în temniță, prea îmi sunt vorbele tăioase... Să vie... Ii aștept. Imi vor legă mâinile cu lanțuri și vor mai născoci torturi... A venit iar rândul lor... Dar nu te gândì acù la mine. Vezi de ai tăi. Te las...

Stoe cuprinse în brațe pe vechiul tovarăș iubit, și o jale sfâșietoare îl stăpânì.

— Rămân cu Dumnezeu.

— Pleacă, îi zise scurt Ilie, pe când două lacrămi îi luceau în ochii mari sticloși.

Poate cele dintâi lacrămi în viața lui de om.

XXXVI.

Soarele răsărise cald peste holdele pustii, albite de brumă.

O trăsură grea, cu un cort mare de piele, se opri pe marginea coastei Șortocului, împrăștiind vrăbiile adunate În tufișurile despoiate de frunză.

Stoe ajută Amaliei să se coboare, luă În brațe pe Lenica, fulgușor slăbit de boală. Victoria și Sabin du-ceau pe brațe trei cununi de tufăiiele în toate culorile, și numai Traian mulțămit peste măsură de plecarea asta, nu se îndură să-și părăsească locul de lângă vizitiu și hățurile din mână.

Amatia o luă grăbită înnainte pe cărăruia de lut umed, prin pajiștea plină de apă... Cu inima deschisă, setoasă, prinzând în brațe sufletul rătăcit printre movile, drag, nedespărțit, uitând pe ceilalți, se pră-buși peste mormântul cel mai mic și cel mai proas-păt dintre toate.

— Livio, mamă... cum o să te las?...

Strânse în brațe pământul și trupșorul scump, umed și rece, învie de văpaia puternică a durerei, vorbește, plânge și se roagă:

— Ia-mă, nu mă lăsă... De ce vă duceți voi așà departe... Și unde? Când nu cunosc drumul și nici lu-mină nu-i, cum o să vin la tine în noaptea oarbă, să mă alipesc de pieptul tău? Mamă... mamă, ce crud e să mori, cum doare și ce chin m-a sfâșiat, când s-a rupt sufletul din trupul meu. Ia-mă în brațele tale calde, mamă, nu mă lăsà...

Și Amalia strânge în brațe cu înfocare lutul rece, trupul copilului ei cel mai drag și bun, și simte aievea chinul, geamătul ei sfâșiat...

— Dragă, îi șopti Stoe, dragă, stăpânește-te...

Pe când în sufletul lui abia stăpânit, durerea se bocià cu aceeaș năprasnică putere ca și vijelia ce întunecă cerul, nemiloasă pentru toate florile depe pământ...

Cei trei copilași în jurul mormintelor păreau a întrebă cu lacrămi: Doamne, dar noi nu suntem ai voștri?

Și cele două morminte de alături: Catia și Irina, erau oare și ele uitate?

Moartea pusese de mult mâna ei rece peste fruntea tristă a Irinei. Din clipa când i se desfășurase minții toată nenorocirea ajutată, dacă nu pricinuită, de amorul ei pentru Bela, se rupsese cevà din inima simțitoare a copilei și nu mai fii scăpare pentru ea:

Catia plecase, poate într-adins, să fie scutită de a-ceste dureri.

Livia însă, cu cât mai mică, cu atât mai scumpă, o floare albă a speranței unde soarta nu însemnase încă nici un răboj cu negru, dulce dimineață a primă-verei unde furtuna rea pe neașteptate vine și rupe bobocul cel mai ales din tulpina vieței plină de sevă și dumnezeiască putere, — de moartea ei nimeni nu se putea mângâià.

Victoria și Sabin așezară cununile pe cele trei mor-minte. Lenica începù să plângă și se cerù iar în brațele tatălui ei. Amalia se ridică și porniră cu toții spre trăsura care așteptă in coastă.

— Adio, adio!...

Lacrămi mari picurau pe obrajii tuturor.

Stoe se întoarse cu fața spre vale, de unde coșurile caselor se ridicau spre zare fumegând.

Acolo, mormântul cel mare... O țară, un neam în-treg, rămâne în urmă, în scâncetul dureros al agoniei.

— Adio, Ardeal frumos, Ardeal iubit, ție tine-rețea, sufletul mi-am dat, unde le voi regăsi?

Cu toții plângeau în hohot.

Numai Traian, croind cercuri mari din biciu. urmă-rea cu bucurie tropotul cailor grăbiți și visà în gândul lui o împărăție minunată ca din poveste, cu lanuri bo-gate, munți de aur,, livezi cu flori vorbitoare, iar el se plimbà cu „coif de aur lucitorˮ vorbind cu vulturii de pe stânci:

Căci român sunt în putere
Și român ’n veci nu piere...

Appendix A DE ACEIAȘI AUTOARE:

Lei

Departe de lume, ediția II-a edit „Socecˮ 40

Rodica în vârtejul războiului edit, „Socecˮ 25

Teatru de Copii ediția III-a edit Casa Școalelor 20

Lilica iubește edit. autoarei........50

Judecătorul dramă într-un act, edit. autoarei 20

Mântuirea dramă într-un act......10

Appendix B In curs de apariție:

In Țară urmarea romanului Martirii.

Ca toată lumea, nuvele inedite.

Picolo povestiri pentru copii.

Cenușotca, comedie-feerie în 4 acte și 4 tabl.

Caterina Varga, dramă istorică în 5 acte.

Adevărul, dramă în 4 acte.

Aur!... dramă în 4 acte (ediția II-a).

Triumful șarpelui, comedie în 2 acte.

Gânduri și Reflecții, cronici, dramatice, literare.

Appendix C Epuisate:

Spre Fericire, nuvele.

Aci pe pământ, nuvele.

Frumos! nuvele.

Holder of rights
ELTeC conversion
Citation Suggestion for this Object
TextGrid Repository (2023). Romanian ELTeC Novel Corpus (ELTeC-rom). Martirii. Roman: ELTeC Edition. Martirii. Roman: ELTeC Edition. European Literary Text Collection (ELTeC). ELTeC conversion. https://hdl.handle.net/21.T11991/0000-001D-3A28-4