UN BOEM RONÂN

[]

UN BOEM ROMÂN

DE

PANTAZI GHICA.

ROMANȚ

PARTEA I.

COPILĂRIA ȘI ADOLESCENȚA

Bucurescĭ

Tirografia jurnaluluĭ Nationalulŭ, otelŭ Bosesl.

1860

[]

PRECUVÎNTARE.

BOEMIA

Ce qui caracterise la veritable dignité morale de l-homme c′est le devonement. Ce qu′on fait pour soi même peut avoir une sorte de grandeur qui commande la sprise, mais l′admiration n′est due qu-an sacrifice de la rersonalité, sous qulque forme qu′elle se prèsente. — L-èlevation de l′âme tend sans cesse a vous affranchir de ce qui est purement individuel, afin de nous unir aux grandes vues dn Créateur de l-Univers. Aimer et penser ne nous soulagent et ne nous exatent qu′en nous arrachant aux imrressions éegoistes. Le devonement et l-enthonsiasme font entrer une air plus pûr dans notre sein.

(M-me de Staël).

Boemiĭ nu sunt aceĭ vagabonzĭ desfrănațĭ pe cariĭ îĭ descrie uniĭ autorĭ; nu se recrută, după cum credŭ ignoranțiĭ despre viața de Boemia, d′intre șarlatanĭ și vițioșĭ, nicĭ d′intre negustorĭ groșĭ la pungă, groși la ceafă și groșĭ la minte, nicĭ d′între tămpițĭ a căror inteligență este bornată și al căror vis de ambițiune se mărginește să căștige un post; nu; ea nu e acea viață arătată de uniĭ cu colerĭ așa de sombri; care tăraște cu ea sdrențele, vițiul și conrupțiunea, se sfărșaște în un spital și se aruncă în un mormănt necunoscut și uĭtat de toțĭ, neudat de nicĭ o lacrimă.

Boemia este sărăcia răzăndă iar nu mizeria plăngăndă; Boemia este tinerețea voioasă, viitorul strălucind, studiul ardent, iluziunele aurite, amorul este dimineața primevereĭ cu soarele luĭ radioscare′ncălzește sufletul și înbărbătează inima; Boemia este cântecul, curagiul și devuementul, sunt florile suave cu dulce profum sădite pe calea tinerețeĭ. Este adese orĭ celebritatea.

Boemiĭ aŭ esistat în toțĭ timpiĭ, în toate epocele, în toate țările; eĭ se recrută d′între inteligințele cele maĭ vaste și maĭ productive, d′între oamenĭ pentru cariĭ arta e un cult și literele o vocațiune, d′intre geniurĭ, d′intre junĭ bravĭ, sincerĭ, oneștĭ, voioșĭ, cariĭ aŭ viitorulŭ în imaginațiunea lor și junețea drept bogăție.

În toate epocele zicem aŭ fost boemĭ.

În secolul cel mare al renaștereĭ, Boemiĭ aŭ fost celebri și aŭ trecut pe aripele generațiunelor la posteritate; Mikel Angel lucra la Sikstina; ne cînd junele Rafael urca treptele Vaticanslsŭ; Benzensto medita pe Perseŭ; pe cînd cetatea Mediciților rivaliza în capurĭ d′opere cu Leon X-lea și Islis II-lea; Tiziansl și Veroneze ilustraŭ cetatea Doriilor și Stsl Marks rivaliza cu Stsl Petrs.

Puterile celle maĭ, istorice, cele maĭ colosale, au recunoscutŭ mărirea Boemilor; Karol Ksint se apleacă ca să aridice pensula Tizianslsĭ, și Francisc I-ul face anticameră la imprimeria unde Dole se ocupa cu corecturele luĭ Pantogrsel; Clement Marot devenind familiarul Luvruluĭ, devine favoritul aceleĭ Diane de Poatier al căreĭ surîsŭ aŭ iluminat treĭ regnurĭ, apoĭ muza infidelă a poetuluĭ Boem trece în favoarea Margareteĭ de Valosa, favoare primejdioassă care era să′l coste viața; tot în epoca aceea un alt Boem a căruĭ copilărie a fost măngăiată la Sorenta de o muză epică, devine favoritul Ducesei de Lerura cum devenise Marot al luĭ Francisc I;dar maĭ puțin fericit de cît favoritul Dianeĭ și al Magareteĭ; Tasso Boemul de la Sorenta, găsește nebunia și perderea geniuluĭ săŭ în amorul luĭ pentru o fiĭcă a familieĭ de Est.

În secolul 17-lea Boemiĭ formă o mare parte din celebritățile ce aŭ ilustrat Literele; sub regnul lui Luis XIII și Luis XIV eĭ aveau membri p′între spiritete înalte ce populaŭ otelul Bombsillet și colaboraŭ la ghirlanda Jstieĭ; umpleaŭ de madrigale budoarul luĭ Marion Delormĭ, și făceaŭ curte luĭ Ninon de l Enelos, se băteaŭ în duel cu ceĭ maĭ mari gentilomĭ aĭ Francieĭ, și ajunșĭ la răsplătirĭ înalte, se așezaŭ pe un scaun eniscopal, saŭ pe un fotoliŭ alŭ academieĭ.

În al 18-lea secolŭ se ivescŭ aceĭ doĭ geniuri mărețĭ pe cariĭ îĭ opunŭ unul altuĭ cele doue marĭ națiunĭ, Francia și Anglia, în luptele lor de rivalități literare; Molière și Shakespeare.

Al 19-lea secol începe cu acea pleiadă strălucită de Boemĭ cariĭ ilustrează țara lor și o facŭ să resune de accente rănitoare, de producțiunĭ frumoase.

Beranjer poetul popular cu căntecele luĭ care aŭ entusiasmat Francia, făcuse parte din ele în brațele Lizeteĭ, parte din ele între zidurile înkisoreĭ și care ressună în armoniĭ de libertate, de patriotism și de iubire; Alessandru Dumas zeul romanțuluĭ istoricŭ, Perculul scoaleĭ romantice a căruĭ foiletoane aŭ trecut din otelul bogatuluĭ milionar pînă în mansarda săraceĭ lucrătoare, care citea pe Regina-Margot saŭ Musketariĭ între orele sale de un suspinŭ de privațiune, și d′o lacrimă de amor; Balzac acelŭ filosofŭ alŭ omenireĭ care a descris viața și societatea în duioasa eĭ realitate; Xenri Murger; Alfons Kar acel poet al inimeĭ cariĭ leagănă sufletul și esaltă imaginațiunea; Paul de Kok autorul grizetelorŭ; Victor Hugo atletul versificațiuneĭ care s-a urcat pe un fotoliŭ al academieĭ, pe acelŭ fotoliŭ atît de comvuoatat de Piron.

„Care nu fusese nimic.
„Nicĭ kiar un Academic.

La noĭ kiar, Boemia noastră de și puțină (mi aceasta pentru că nu am avut multe talente marĭ și multe geniurĭ superioare) este însă măreață și strălucită.

Și cînd nu am vorbi de cît de Boemia nostră contimpurană; tot am putea cita nume celebre pe care Romăniĭ le posedă cu măndrie.

D-nu Ioan Eliad copil eșit din un sat cu sărăcia drept moștenire și cu muza sa drept viitor; acel atlet al traducțiunilorŭ în limba Romănă; acel Victor Hugo al poesieĭ noastre care de nu ar fi căzut în eroarele uneĭ ambițiunĭ politice rătăcită,ar fi rămas tot d′auna pentru Romănia poetul considerat.

D-nu Grigorie Alecsandrescu acel fabulist ilustru al Romănieĭ, eșit din Tărgoviste cu o moștenire părintească maĭ multŭ de cît minimă pe care o a trebuit se ′n parță cu cincĭ frațĭ: glanăndŭ ne ici ne kolea studiul mi instucţiunea, făcându se vorbească cu atăta spirit dobitoacele noastre, ecsatlînd de multe orĭ versurĭ suavĭ și eleganțĭ; aceasta adesse cănd îĭ era foame; ajuns astăzĭ la posițiunĭ înalte, și fiind unul din stălpiĭ luminațĭ aĭ Guvernuluĭ, însărcinat cu dificila misiune de a regenera țara și de a′ĭ asigura viitorul.

Bolintineanu, copil resfățat al Parnasuluĭ, eșit din părinţĭ onorabilĭ, dar cariĭ îĭ aŭ lăsat prorietate, de treĭ stînjinĭ cu care se fălea în Franța cănd îl întreba.

— Que êtes vous monsieur? votre brofession?

Proprietaire, respundea Bolintineanu cu o amfază demnă de Laffite; Bollintineanu regele poesieĭ noastre a căruĭ liră sonoră și dulce face gloria țăreĭ, de care Romăniĭ sunt măndri cu drept cuvînt și care va trece la posteritate pe arinele Istorieĭ ca proprietar de... o moșie mare cît o panglică, și ca poet de mărirea uneĭ piramide a Egipetuluĭ.

Aman, numele săŭ citat cu onor de D-nu Edmond About, un alt Boem celebru ′n Franța;— Aman care ′șĭ a căstigat celebritatea meritată în Romănia; Boem în Franța, Boem în Romănia, Boem or unde îlŭ veĭ trimite, or unde va merge, căcĭ Boemia este și talentu- sigiliul arteĭ, este sacrarea geniuluĭ;- luĭ; — și pictorul Aman e acela care făcu se strălucească geniul.

George Gaudi, Romăn; Boem al arhitectureĭ, măndru de independința sa, — artist în toate instinctele și ′n toate lucrările luĭ făcînd arta pentru artă cu acea constiință liberă și voioasă ce caracteriză pe artist și pe Boem; — al căruĭ nume va figura în o zi cu onor în Istoria arhitectureĭ noastre cum figură în Istoria arhitectureĭ Franceză numele Boemilor Mansarĭ șalțiĭ.

Maĭ sunt încă Boemĭ mulțĭ la noĭ; aceĭ cariĭ nu aŭ priimit baptismul Boemieĭ prin privațiunĭ și sufferințĭ nobile și curagioase, aŭ obținut acel baptism prin viața, plăcerele, simțimintele, abnegațiunea și instinctele lorŭ.

Boemia este eczistența neproiectată și neprăvăzută care trezește zi cu zi fără a se′ngriji de acel necunoscut ce se numeste mîĭne; este viața aventuroasă și eroică de ecspedienurĭ și de indiferință, care nu are egoism, și ură; este caracterul liber care se′ncrede în azard adică în Provedință și ia lucrurile după cum le aduce timpul, barcă a căreĭ lopătar adoarme abandonăd lopețile, barcă pe care o duce văntul încotro voeste fără ca el să se teamă de furtună; —barcă condusă de Provedință fără a o isbi de stăncĭ, fără a o sfărăma.

Boemia e energia sufletuluĭ, bărbăția inimeĭ: amicia sinceră plină de devuememt și de abnegațiune; Voemia e studiŭ e arta.

Juneța nu are decît un timp, cînd omul o petrece cu prevederea viitoruluĭ aranjăndu′șĭ viața și o bătrîneță anticipată, o natură conruptă și egoistă.

Prevederea e un egoism poleit și gratificată de un nume pompuos și sforăitor prevzederea, ș′apoĭ cățĭ oamenĭ se înșelŭ prevăzănd lucrurĭ ce nu se întîmplŭ nicĭ, o dată.

Oamenĭ prevăzătorĭ îmĭ facŭ efectul de orbĭ cărora se frânge băţul cu care pipăe zidul şi pămîntul ca se nu se isbească, și cariĭ cadŭ în gropĭ.

I
O adeverată amică.

Eraŭ unsprezece ore seara; — pe podul Mogoșoaeĭ nu se auzeaŭ de căt sgomotul trăsurelorŭ care urcaŭ și coboraŭ ulița, și cîțĭ va pașĭ de oamenĭ cariĭ resunaŭ pe pietrele trotuoaruluĭ.

Un om ca de vre-o treĭ- zeci anĭ intră sub un gang, flueră o dată, și un servitor eși din fundul curțeĭ din o cămară, cu o kee și o luminare în mînă.

Omul începu se urce scara, feciorul îl urma.

— Nu flueră, nu cîntă, nu zice nimic, nu sunt semne bune; îșĭ zise servitorul.

Întrat în cameră tenărul îșĭ aruncă paltonul îĭ aprinse două lumînărĭ, scoase din buzunar un paket gros de vre e cinci zecĭ coale de hărtie scrisă pe toate părțile, — se așeză dănaintea unuĭ scrinŭ cu scriitoriŭ, îșĭ pironi ațintările asupra scriereĭ, și începu se citească.

Din timp în timp se oprea. — Nu e răŭ; îșĭ zicea el însușĭ respunzându-șĭ la propria luĭ reflessiune; — sunt ideĭ bune, colorĭ viĭ, simțiminte nobile descrise cu tărie și cu suflet; dar lipsește romanțuluĭ acestuĭ, — îĭ lipsește.... urmă el cu o miscare de impaciență; — îĭ lipsește munca, erudițiunea, studiul.

Lovi din picior, părăsi lectura, și începu a se plimba turburat p′în cameră.

— Păcătoșiĭ; — îșĭ zicea el arădicănd din umerĭ cu dispreț: — cînd le am citit operul meŭ ′mĭa făcură miĭ de complimente, se′ntreceaŭ care de care să′mĭ străngă măna, era un cor de laude care nu se maĭ sfărșa, îmĭ promiteaŭ gloria, averea, și eŭ împreunam în mintea mea geniul și juneța; mă priveam în oglindă ca să văz daca nu ′mĭ creștea o cunună de laurĭ; — și toate aceste pentru o rutină gramaticală, pentru facilitatea inteligințeĭ; ceĭ maĭ îndrăsnețĭ îșĭ permiteaŭ oarecare observărĭ; — azĭ dimineață romanțul meŭ îmĭ părea admirabil, acum de cînd m′a năbușiră de launde, am o nespusă dorință d′al rupe.

Se′ntoarse cu repeziciune și luă caietul în mănă.

Vali! — l-am vîndut, — nu maĭ e proprietatea mea, e al editoruluĭ; — îmĭ spălŭ măĭnele.

El abia săvirși monologul acesta; — cănd intră servul în cabinetul seŭ și′ĭ dedu un bilet.

— Domnuluĭ Paul, e pentru mine.

Și rupînd plicul citi:

„Amice.

„Daca n′eĭ priimi biletul meŭ prea tărziŭ, vin-o de mă vezĭ.

„R. S. tărziŭ, se kiamă dupe meziul nopțiĭ.

Sunt abia unsprezece și jumătate, — îșĭ zise el: alerg.

Îșĭ luă iar pălăria și bastonul, aprinse o țigare, se repezi pe scărĭ intră în o birje și plecă.

Ajuns acolo, se coborî din birie, urcă o scară jumătate luminată prin o lampă discretă, se aruncă în un coridor, și bătu la o ușă.

Mijietul uneĭ rokĭ, îĭ dovedi că venea să′ĭ deskiză.

O jună femee surîzândă și roșind îĭ deskise ușa, și îĭ întinse măna.

El luă mîna o strănse în a luĭ, intră în cameră și se pusse pe o dormeuză lîngă dînsa.

Acea cameră era o elegantă, lucsoasă și bogată cameră de culcat.

— Desperam de a te vedea; îĭ zisse ea: daca nu veneaĭ peste zece minute era să mă culc;— eĭ bine ce noŭ?

— Eștĭ angerul fericireĭ melle; îĭ zise el: de cănd ne vedemŭ mĭ se întîmplă tot bine, — astăzĭ am căștigat acel proces cu glorie și fanfare, de și cu un pledoriŭ improvizat în contra unuĭ discurs studiat, — eșind de acolo am trecut pe la editor căruĭ am vîndut romanțul meŭ din un cuvînt.

Ea se roși de bucurie.

— Și nu′mĭ spuneaĭ nimicaj- îĭ zise ea strîngîndu′ĭ amîndouă mîĭnile: — trebuea să′mĭ o strigĭ cum ai intrat, — iată-te dar pe cămpul prosperitățeĭ, — de o parte înaintarea în cariera politică ce aĭ alesŭ, de alta renumirea literară și legislativă, — diplomat, autor și avocat; — adăogă ea răzănd — să vezĭ, strălucirea ′țĭ deschide brațele eĭ, aĭ talent, și ceva îmĭ zice că o să mergĭ foarte departe

— Eĭ bine; îĭ respunse el: — acel ceva care ′țĭ vorbește, mie nu′mĭ zice nimic, sunt descuragiat Zoe, sunt cu totul descuragiat, cîte o dată a rare orĭ, ca valurile măreĭ care se arădicŭ, aplaudele resună sgomotoase și cariera pare a mi se deskide în cale; apoĭ ca marea care se calmă aplaudele tacŭ, și cariera pare a se înkide iar, afară din copilăria mea trecută în studiurĭ — de cănd nu maĭ am stare, — sunt cincĭ anĭ, cincĭ anĭ de muncă sterilă, în cariĭ nu am străns o sută galbenĭ în casa mea, în cariĭ nu am făcut un pas de stabilitate în posițiunea socială, în cariĭ nu ′mĭ am creat cariera, și′n cariĭ nicĭ cel puțin o justă reputațiune nu′mĭ a fost recompensa; — dupe momente de puțină glorie care mă ′nbată un minut de reușire ca astăzĭ de esemplŭ, care mă amețește o oră, mă simț maĭ obosot de cît tot d′auna, speranța mă părăsește încă și maĭ mult și nu maĭ am încredere ′n mine.

„Aĭ făcut bine de ′mĭ-aĭ scris zoe, îmĭ pare că am frigurĭ, și în societate′țĭ îmĭ voiŭ calma această iritare nervoasă care influe asupra moraluluĭ meŭ.

Zoe merse de răidică perdelele, noaptea era luminoasă și senină, casa ′nnaltă și mare, eĭ se așezară pe două fotoliurĭ lîngă fereastră.

De la fereastră, Bucureștul prezenta o panoramă încîntătoare, acea adunare de coșuri din cariĭ ese iarna fumul ce se′nalță spre cer, din cariĭ uniĭ kiarĭ, alțiĭ ′ntunecoșĭ, de cupole și clopotnițĭ de bisericĭ, făcea okiĭ de se afundaŭ în un spectacol care ca și Oceanul inspiră găndirea infinituluĭ, — Cătările se perdeaŭ în un orizont ce pare a nu avea marginĭ, miriade de scănteĭ luceaŭ în acel senin întocmaĭ ca scănteele pulbereĭ de aur pe care le aprinde fosforul p′între valurĭ, sgomotul trăsurelor le aducea aminte mugirea surdă a măreĭ, și umplea spațiul de murmurĭ, contururile seperdeaŭ și seninulŭ. nopțeĭ, amestecat cu acel sgomot, dă orașuluĭ proporțiuni imense, și frumusețĭ magicĭ a cărorŭ găndire visetoare umplea sufletele lorŭ de o misterioasă melancolie.

Zoe și Paul adațĭ cu totul la admirarea aceluĭ spectacol, remăsese cîteve momente silencioșĭ.

Un val de sănge tener se urcă pînă la inima luĭ Zoe, ea respiră cu deliciŭ acel aer îmbătătorĭ deskise un moment buzele sub impulsiunea uneĭ oftărĭ, și măna eĭ se puse din o mișcare invotuntară, împinsă de instinct în măna luĭ Paul.

— Cu toate cîte zicĭ — îĭ zise ea: — ceea ce aĭ făcut pînă acum aŭ fost numaĭ încercărĭ, de aci ′nainte ți se deschide cariera, poțĭ merge înainte.

— Și unde pociŭ ajunge? — o ′ntrebă Paul,

— Unde ajungŭ talentul și juneța; speranța și munca.

— Așa— dar Zoe cu toate astea; am văzut mulțĭ cariĭ mureaŭ sperând, am văzut câţi-va cariĭ pe lângă muncă și sperare mai aveaŭ ceva ce se putea face talent; unde sunt eĭ acum? Uniĭ tărăscŭ mizeria și regretele, alțiĭ trăescŭ de viața boemă, și pe alțiĭ obosirea ′ĭ a dusŭ în mormănt.

— Mă mir, și lasămă să′țĭ o zic, mă întristezĭ; — îĭ răspunse Zoe cu o voce miscată:— pentru ce această amărăciune? astăzĭ kiar aĭ datŭ o dovadă necontestată de talentul tăŭ, scrierile tale sunt documente de merit; — ne-am întâlnitŭ amîndoĭ cînd eramŭ și unul și altul copiĭ, maĭ în urmă te-am întâlnitŭ în timpul opulențeĭ tale și ′n urmă ne-am întâlnitŭ în timpul sărăcieĭ tele, atuncĭ eraĭ curagios, eraĭ puternic, aveaĭ resimnațiune și inimă, munceaĭ fără alt scop de căt numa susținerea proprieĭ tale esistințe, — nu aveaĭ poate atuncĭ nicĭ un scop de ambițiune, aĭ combătut încercările soarteĭ; și astăzĭ cănd atingĭ strălucirile succesuluĭ, astăzĭ, cînd gloria care se căștigă cu atăta sudorĭ îțĭ întinde brațele eĭ; — cănd credeam se te văzŭ fericitŭ, plin de ′ncredere în zilele tale viitoare, eștĭ trist, ironic, descuragiat; — pentru ce? nu e întîia oară în care găsesc în tine aceste disposițiuni unde intră maĭ multă iritare de cît justiție, care e causa? — eștĭ tener, aĭ neamicĭ, dar te împresoară simpatiĭ multe, porțĭ cu măndrie un nume onorabil pe care nu′l-aĭ pătat nicĭ o dată, reputațiunea′țĭ îșĭ ia sborul ca o pasăre timidă care ese din cuĭbul seŭ, aĭ ′naintețĭ spațul și viitorul, — ce ′țĭ lipsește, ce cauțĭ? pentru-ce acest dispreț? aĭ destul spirit și destulă inimă ca să nu te coborĭ la plîngerile sub care mediocritățile îșĭ ascund neputința lorŭ; — știĭ că viitorul e al oamenilorŭ de bună voință; — de ce cînd atingĭ Dumnezeŭ bine-cuvintează munca ta.

Emoțiunea înăbușa peptul luĭ Zoe, ea se aplecă spre Paul și îl sărută pe frunte.

— Iartămă de′țĭ vorbesc ast-fel; îĭ zise ea — dar știĭ, ne cunoaștemŭ de cînd eram copiĭ, și de cînd eram copilă te iubesc.

— O da, da, zise Paul, o știŭ, eștĭ bună, curagioasă; — ca să′țĭ răspunz cu sinceritate ar trebui să mă cobor pînă în afundul sensațiunelorŭ mele și să arădic unul căte unul vălurile inimeĭ unde spumegă și arde această amărăciune de care îțĭ vorbeam; nu cunosc de cît două ființe cu care pocŭ să facŭ asta, tu Zoe, și....

— Și Costică, amicul de care′mĭ vorbeștĭ adesse.

— Da.

— El te iubește și ′țĭ dă consiliurĭ bune; nu e așa?

— Da, consiliurĭ de acele ce inspiră amicia și esperiința, isbiturĭ morale de biciŭ care stimulă ambiţiunea, ca băuturele amarĭ care aţîţă stomacul înkis pofteĭ de măncare; — simț două măĭnĭ amice sub impetuositatea mustrărilorŭ și ′nvățăturilor ce′mĭ dațĭ tu și el; — eĭ bine, numaĭ el și tu putețĭ ști ceea ce simț, dar voĭ nu ghicițĭ încă, și nu putețĭ cunoaște tot ce se petrece în inima mea.

— Eĭ bine ce aĭ?

— Nu știŭ nicĭ eŭ, — îmĭ zicețĭ că am talent, o văz, o simț, și de ce să nu o spuiŭ; — o mărturisesc cu franceță? o simț poate maĭ mult decît nu mă iatră modestia mea să o zic, dar, de aci kiar, vine suferirea mea.

„Acest talent pe care ′mĭ-il acordă lumea, a căruĭ semănță crește în mine, ce este? o facultate norocită; — el nu va fi real și viguros de căt cu condițiunea de a′ĭ uni studiul, instrucțiunea, paciența lungă și muncitoare; — acum mă laudă pentru o oare-care înlesnire de esecuțiune, dar restul ceea ce este al meŭ, ce am pus din munca mea, nopțile de veghere, orele de trudire și de găndire, nimenĭ nu vorbește de dănsele; și cu toate acestea nu este adevărata mea putere, în ceea ce fac, ci în ceea ce pociŭ face, dar cine ′mĭ zice fă, muncește, și la sfărșitul munceĭ tale veĭ avea esistența asecurată. — Cine ′mĭ zice iată, ia, și cu aceasta susține′țĭ essistența, repausăte, și lucrează în calm, și studiŭ, fără grije, și fără durere; — dar nu, trebue să lucrez ca muncitorul imprudent ce cosește semănătura înainte de a fi avut soarele timpul să coacă spicele; — înțelegĭ acum? — stiĭ acum pentru ce îmĭ vine turbărĭ solitariĭ și dureroase, comparănd ceea ce facŭ, cu ceea ce aș putea face, dacă trebuința nu m′ar împinge.

— Dar trebuința aceea, este oare o trebuință reală? — nu e numaĭ o rea obicnuire de disipare și keltuire?

— O! — voiŭ fi sincer cu tine, Zoe; — respunse el: — daca aș rupe relațiunele mele cu lumea, dacă m′aș înkide în singuritatea profundă, dacă aș trăi numaĭ între cărțile mele cu condeiulŭ în mănă, poate că aș căștiga ceea ce ′mĭ lipsește; dar cu prețul a căte privațiunĭ? — nu am supt oare cu laptele sănuluĭ mumeĭ mele, obiceiurĭ de lucs și de viață elegantă care mi se arădică în cap, ca acele adierĭ alle văntuluĭ de primăvară ce umplu pădurele de cănturele pasărelorŭ? — Și′mĭ aducŭ aminte de trecut? — și disiparea nu e oare o indispensabilitate în urma obiceiurilor ce am contractat?

Zoe îșĭ coborî fruntea între măĭnĭ, și Paul privind′o descoperi o lacrimă ce strălucea ′n geană′ĭ ca o frumoasă piatră de opală.

— Te ′ntristez; — urmă el: dar aĭ cerut să′țĭ descoper toată inima mea, această simțire mă înnăbușa, și trebue să urmez acum după ce am început; — eĭ bine o mărturisesc; — sunt obosit de

[...]

gene brune, lungĭ, părul castaniŭ, și favorite semibrune.

Dacă′ți aduna toate aceste, vețĭ face o ființă straniă și bizară în care urîtul se va amesteca cu frumosul fără ca nicĭ unul nicĭ altul să triumfe.

Iată pentru fisicul săŭ.

Să venim acum la moral.

Binele și răul se luptă ′n el cu simțimintele lui. — Are tărie de voință, energie de otărîre, pătrundere, perseverință; și o foarte mare stăpînire asupra propriilorŭ sale sensațiunĭ; — nenumărate durerĭ, suferințĭ, descepițunĭ, nefericirĭ, l′aŭ isbit, fără a lăssa alte trăsurĭ asupră′ĭ de cît o natură sombră, tăcută, și indiferintă, care ′l-a făcut a fi tare, calm, rece, în toate circomstanțele viețeĭ, și ′L-a dat o espresiune de melancolie care se revarsă pe toată ființa luĭ.

E rece de aparință, rece pînă la esagerațiune: dar e bun pînă la slăbiciune pentru defectele altorŭ.

E tot d′auna trist și gănditor, dar natura sa se skimbă cîte o dată și devine vesel rîzător pînă la esagerațiune, atunci are un rîs nervuos și maĭ trist de cît însă′șĭ întristarea,

Are spirit.

După cum vedețĭ, — lectorĭ amicĭ, — Paul nu seamănă cu Hasan, nu seamănă însă nicĭ cu Stenio, nu e nicĭ sombru ca Șild Harold, nicĭ vesel desfrănat ca LIaec Rola, nicĭ răŭ ca Xenric Aston.

Esoul nostru nu e un eroŭ de romanț.

Cu toate aceste are o natură poetică, romantică, melancolică și simțitoare.

O damă de spirit ′l-a cualificat ast-fel:

„O natsru senssctistŭ, amestecotu cu o imaginare Schaksperieunâ -jumătate poet, jumătate material, spirit ne′nțeles.”

Fiind că dama îl cunoștea bine, îl dămŭ lectorilorŭ; — cualificat ast-felŭ, maĭ cu seamă că noĭ găsimŭ cualificarea esactă.

E brav și ca tot omul în adevăr brav, nu e fanfaron, surîde cu dispreț celorŭ cariĭ se laudŭ de curagiul lorŭ, și cîte o dată găsește o mare satisfacțiune a′ĭ speria saŭ a′ĭ umilia.

Paul nu a fost însă, tot d′auna așa.

Figura luĭ nu a avut tot d′auna acea paloare tristă a suferințeĭ, fruntea luĭ nu era încrețită de durere, inima luĭ nu era coprinsă de scepticism.

Paul a fost și el o dată copil răsfățat, a trăit și el desmerdat între sărutările mumeĭ sale și mîngîerile tatăluĭ săŭ; — a avut și el un cămin părintesc la care se așeza voios și rîzător, un loc la vatra familieĭ unde petrecea o copilărie dulce și frumoasă.

O dată eraŭ boerĭ în țara Romănească, și boerĭ marĭ.

Paul era fiŭ de boer mare; — tatăl săŭ era o inimă bună un suflet nobil, o cugetare înțeleaptă cu simțiminte patriotice și leale, cu energie și bunătate.

De la nașteera sa, Paul era Benjaminul părințilorŭ luĭ, Benjaminul tatăluĭ săŭ; de aceea nicĭ nu știu cum petrecu ceĭ d′întîĭ doĭ-spre-zece anĭ aĭ copilărieĭ sale, căcĭ era beat, beat de fericire și de încîntărĭ.

Cînd avea el doĭspre-zece anĭ, tatăl săŭ era bolnav;

Paul nu văzuse pe nimenĭ murind pînă atuncĭ.

Într-o zi în camera tatălui său perdelele erau lăsate și o zi întunecoasă strebătea înăuntru, un silenciŭ dureros domnea în prejurul săŭ, toate figurele eraŭ palide și lacrimĭ comprimate luceaŭ în toțĭ okiĭ.

El privea cu mirare acea durere tăcută ce se′ntindea ca un vălŭ de doliŭ pe toate figurele; — fără a ști întristarea înăbușa sufletul săŭ, simțea că ceva pune din viață și că face întunerec în viitoru′ĭ.

Peste cîte-va momente un preot care purta la supțioară o carte înfășurată în un patrafir, intră în camera aceea; — pe preot îl urma o icoană mare înfășurată în argint, și o făclie de ceară albă.

Toată lumea se sculă, se′nclină, sărută icoana, apoĭ maĭcăs′a îl luă de mînă și eșiră toțĭ de acolo, tăcuțĭ ca eternitatea.

Era că eternitatea începea a ′șĭ lua imperiulŭ divin în acea Cameră.

Cînd trecură în alt apartament, nimenĭ nu se maĭ putu stăpîni, muma luĭ Paul, surora luĭ, fratele luĭ și toate rudele isbucniră în suspine, lacrimele scăldaŭ toate figurele, strigăte de durere eșiră din toate inimele.

Paul nu putea plănge, îșĭ puse mîna pe inima luĭ ce simțea sfîșiindu-se, deveni alb ca făclia ce dusese în camera tatăluĭ săŭ, deskise gura să zică un cuvînt, dar gura′ĭ rămase înclestată deskisă, se rezemă de sobă, și′șĭ aținti privirile asupra mumess′i

Peste o oră aproape veni de′ĭ kemă iar în camera bolnavului. — Lacrămile încetară, toată lumea îșĭ sterse okiĭ; mumăs′a îl luă iar de mănă, trecură prin o sală lungă și vastă și intrară iar în acea cameră.

Tatăl luĭ Paul alb ca un crin, cu o barbă venerabilă ce se cobora albă pe sînul săŭ, sta culcat pe pat; — okiĭ săĭ limpezĭ se ațintiră assupra familieĭ luĭ.

El făcu un semn din cap, toțĭ se apropiaă de patul săŭ, cu un braț înconjură pe cîte treĭ copiĭ săĭ, cu altul luă de talie pe nevasta luĭ, îĭ apropie pe toți de sînul săŭ, îĭ sărută de maĭ multe orĭ, apoĭ brațele′ĭ se deskiseră și toțĭ îngenukiară.

„Mulțumesc ție Dumnezeule; zise el sărutînd încă o dată pe Paul”; — apoĭ capul săŭ se aplecă pe pernă, buzele′ĭ se ′ntredeskiseră cu un surîs, măna sa căzu pe pat, okiĭ săĭ rămaseră deskișĭ, ficșĭ, ațintațĭ în sus fără nicĭ un scop, un răcnet înfiorător eși din toate pepturile, toțĭ se repeziră pe mîna luĭ să o maĭ sărute o dată, Paul o apună cel d′întîiŭ, măna era îngețată, tatăl săŭ era mort.

Rudele luară pe muma și pe surora luĭ Paul, fratele luĭ cel maĭ mare înkise okiĭ mortuluĭ, îĭ împreună mîĭnele, apoĭ luă pe Paul în brațele sale.

Amîndoĭ frațiĭ rămașĭ orfanĭ de tată, se ținură cîte-va momente îmbrățișațĭ, atuncĭ suspinele se ecsalară și ele din peptul copiluluĭ, și amîndoĭ frațiĭ plînseă unul în brațele celuĭ lalt.

Tot se sfîrșise.

Copii perduse un tată, săraciĭ un reazăm, țara un bărbat.

Nu maĭ era nimic de făcut în acea cameră, eșiră și eĭ din acel locaș de durere și de plîngerĭ.

Peste cîte va ore, se făcea în toată casa un sgomot înfiorător, cocanele băteaŭ cue cu un sunet lugubru, și toată casa se′nvăluia de un postav negru.

Noaptea fu lungă și dureroasă pentru nefericitul copil; — destept el vedea pe tatăl săŭ cum murise, vedea toată acea scenă sfășietoare ce se petrecuse în okiĭ luĭ, și repeta celle din urmă cuvinte, cuvinte nobile și sănte ale tatăluĭ săŭ, cuvinte inspirate de resimnațiunea crestinuluĭ care a știut suferi în viața luĭ.

A doua zi toată cassa era învăluită în negru; în salon tatăl său era ridicatŭ pe un piedestal un pat acoperit de un oranistŭ și înprejmuit de florĭ, pe acel pat, îmbrăcat în ferigeoa′ĭ de așezat între făcliile ce ardeaŭ și florile ce ecsalaŭ profumul lor. Împrejurul patuluĭ căți-va preoțĭ citeaŭ încet rugăciunele morțilorŭ, și toată camera era plină de oamenĭ săracĭ, nefericițĭ a căror măngăiase durerele, pe care′ĭ ajutasse în viața luĭ, și cariĭ îl plăngeaŭ pentru că perduseră reazămul lorŭ.

A treia zi toată curtea era plină de trăsurĭt un dric cu șasse caĭ era la scară, puseră pe tata′l luĭ Paul pe dric, muzica începu a cănta.

O cel d′întîiŭ sunet al muziceĭ întonîănd marșul mortuoar e maĭ oribil decăt a vedea pe cineva murind; — el isbeste cu o durere teribilă în inimă și omul nu se poate opri de a simți acea fatală emoțiune care′ĭ zice: „plăngĭ nefericite, aĭ perdu ce ai iubit.

La acea ceremonie funebră asista tot Bucurestul de la cel maĭ mare pînă la cel maĭ mic, de la cel maĭ bogat pînă la cel maĭ sărac.

Boeriĭ plăngeaŭ pentru că eĭ cariĭ țineau cărma țăreĭ atunci, simțeaŭ că cu dânsul pierise o parte din prestigiul lor; — săraciĭ și nefericițiĭ plăngeaŭ pentru că eĭ perduseră un aiutor, un reazăm, pentru că simțeaŭ că în el se personifica justiția.

A patra zi tata′l luĭ Paul era îngropat în o modestă bisericuță la un sat.

Paul făcuse cel d′întăiu pas în durere, viitoru′ĭ începusese a se acoperi de nuorĭ; — el simțise că cea d′întîiŭ lacrimă serioasă ce vărsasse, marcase calea celor ce maĭ era să verse în viața luĭ. Sta′ngenukiat și se ruga la acel mormănt, și începuse pentru ′ntăia oară a simți ca un om.

VI.
O ALECORIE.

Am zis′o; — Paul începuse a simți că p′între dulcețele fericireĭ, p′între plăcerele copilărieĭ, durerea și lacrimile îșĭ fac loc, și se ivesc în viața omuluĭ ca norul și ploaea p′între seninul uneĭ frumoase zi de primă-vară.

El încercase întîia și cea maĭ tristă durere ce poate încerca un om; — perderea unui părinte.

Provedința îĭ da timpuriŭ acea parte din ceea ce împarte ea oamenilorŭ pe pămînt. — Regretul.

Paul devenea adolescinte; începea a simți, și începea a găndi.

În viitoru′ĭ de și încă radios, p′între prismele și ilusiunile adolescințeĭ, el vedea noriĭ ce eraŭ să treacă pe de asupra frunțeĭ luĭ; — dar copil încă, el credea că nu e durere maĭ mare de căt ceea ce încercase.

Se aruncase în studiŭ; — lăsat liber de aspirările luĭ, nedirigiat de nimenĭ în calea învățăturilorŭ luĭ, de nimenĭ de cît de impulsiunea gusturilorŭ sale; luĭ îĭ plăcea armonia dulce și răpitoare a limbeĭ luĭ natală și se ada eĭ cu o nespusă plăcere.

D-nu Ioan Văcărescu publicasse o culegere de elegiĭ melancolice, care făceaŭ o armonie suavă în sufletul adolescintuluĭ; — el nu le studia, nu le citea, le sorbea; — și ele se săpaŭ în memoria luĭ cu o nespusă și rapidă vioiciune, ca tot ce place, și ca tot ce isbește o inimă jună.

Cuvintele de amor reveneaŭ adese orĭ în acele inspirațiuni alle poetuluĭ Romăn, acelle simțiminte îl impresionaŭ fără a le cunoaște, fără a putea să le analise, fără a le ′nțelege; — dar elle umpleaŭ sufletul luĭ și îl făceaŭ să presimță o altă viață,adică o altă fasă în ecsistința omuluĭ; — o altă fasă, care trebuia să skimbe și aspirările și cugetările luĭ.

De multe orĭ prima-vora amorsluĭ ′l-a făcut a se cufunda în ore întregĭ de cugetărĭ ca în un dedal al căruĭ nu putea găsi firul conducător, și în care se perdeaŭ cugetările și impresiunele luĭ.

Și aceasta pentru că inima luĭ, cugetările luĭ eraŭ atuncĭ numaĭ poesie. — Adolescintul era poet căcĭ tot adolescintul înzestrat cu o inimă este poet — Așa, am avut și intă poesia resună în sufletul săŭ cum resună în depărtare pe o cîmpie, cînd soarele apune, clopotele bisericeĭ satuluĭ unde are cine-va morțiĭ săĭ iubițĭ.

În adolescință sensațiunele dormŭ în inima omuluĭ; — dormŭ, însă visează visele cele maĭ legătoare, mai delicioase, și maĭ voluptuoase, și acelle vise sunt dorințele saŭ aspirările luĭ.

Paul studia; — saŭ ca să zic maĭ bine el se lăssa să′l răpească dulceața accentelor poesieĭ, și legănat de cadența eĭ, adolescința luĭ respira un profum de amor spre care sbura sufletul săŭ fără a o putea însă atinge; — ca puiul de pasăre ce ese din cuĭb și′șĭ încearcă în aer slabele′ĭ aripĭ, ne știind în cotro să se avînte ′n spațiŭ; așa încerca el puterea sensațiunelorŭ, o simțea tare întoarcă privirele ca să găsească realitatea idealuluĭ săŭ.

În toată viața luĭ strălucirile literelor ′l-aŭ atras maĭ mult de cît orĭ care alt studiŭ științific și serios.

Boem de imaginațiune și de cugetărĭ, cum a fost maĭ tîrziŭ Boem de ecsistință, el se ada cu totul la tot ce respira fantasie, capriciŭ, azard — la toate mișcările luĭ celle d′întîiŭ; — și nu înnăbușa nimic pînă atuncĭ prin reflecțiunea care înghiață inima și paraliză puterile.

În o zi în un autor francez (nu maĭ știe în care; — e așa mult timp de atuncĭ), Paul găssi o alegorie, o fabulă în proză; — dar care îl impresionă atît de mult în cît el o luă pentru un adevăr; în acea alegorie el vedea problemul cugetărilor poetuluĭ, și prevedea realitatea viețeĭ.

În tinerele luĭ ilusiunĭ el se credea destul de tare ca să scrie; — și poate avea cuvănt; — stilul copiluluĭ e maĭ pur, limbagiul săŭ e maĭ corect; căcĭ la patru-spre-zeze anĭ omul însușĭ e maĭ pur și maĭ corect; — căcĭ atuncĭ el scrie cu inima, iar nu cu reflecțiunea.

Acea alegorie îl impresionă atît de mult în cît se apucă să o traducă.

Facemŭ publicul judecător de prima lucrare literară a copiluluĭ poet; — încă de atuncĭ inspirațiupea luĭ melancolică și visătoare se ada la tot ce era melancolic și gînditor.

Alegoria tradusă de Paul, e scrierea unuĭ autor mare și de aceia o dămŭ aci fără sfiire lectorilor.

„Un fluture adunase pe aripele sale de opal, cea maĭ dulce armonie de fețe; — alb, roșu, și albastru.

Ca o rază lucindă de soare el sbura din floricică ′n floricică, și el însușĭ semănănd cu o floare mișcăndă, se arădica, se apleca, se juca în verdea cîmpie.

Un copil care încerca întîiĭ seĭ pașĭ pe iarba, smăltată, îl văzu, și simți o nespusă dorință, de a prinde insecta cu fețe vioae.

Dar fluturele era obicnuit cu asemenea dorințĭ; — el văzuse sumă de lume obosinduse alergănd după dănsul; — și cînd copilul îșĭ oprea fuga și ′ntindea măna ca să′l apuce, fiuturele se arădica și îșĭ lua iar sborul săŭ inegal și amețitor.

Dar copilul nu se lăsa, copilul alerga mereŭ dupe dănsul.

La fir-care încercare neisbutită, în loc de a se stinge, dorința stăpînireĭ crestea în inima copiluluĭ, și cu cătărĭ maĭ înflăcărate, cu un pas maĭ repede, el alerga după gingașul fluturel.

„Copilul alerga mereŭ fără a privi în urma sa; așa în cît alergînd el ajunsese departe, departe de muma luĭ.

Din valea înflorită, fluturele trecu ′n o cîmpie

Copilul îl urmă în cîmpie.

Cu toate că distanța era depărtată, și alergarea repede, copilul nu′șĭ simțea obosirea și urma fluturele care se așeza din zece pașĭ la zece pașĭ cănd pe o floare sălbatecă, cănd pe un mănukiŭ de spinĭ, și îșĭ lua iar sborul tocmaĭ cănd copilul credea să′l prinză.

Și cu acea nespusă dorință a junețeĭ, căcĭ alergănd copilul se skimbase și devenise adolescent, el urma necontenit strălucita insectă.

Din timp în timp fluturele se oprea, îșĭ scălda voluptuos aripele între foile uneĭ florĭ.

Dar cănd tănărul se apropia, respirănd sperarea de a pune măna pe dînsul, fluturele să′nnălța lăssa să′l iea văntul, care ′l ducea ușor ca un profum.

Și așa treceaŭ în acea fugire nesocotită minutele cu minute, orele cu ore, zilele cu zile, aniĭ cu anĭ, și fluturele și omul; — căcĭ alergănd mereŭ adolescentul devenise om, ajunseră pe vîrful unuĭ munte care nu era altul de cît punctul cel maĭ răpos al viețeĭ.

Acolo omul se opri; — nu știa dacă nu era maĭ bine pentru dănsul să se′ntoarcă în apoĭ; atît repeziciunea munteluĭ era primejdioasă de coborăt.

Dar în coborîș de partea cea-l-altă, eraŭ frumoase cîmpiĭ verzĭ și înflorite, parcurĭ umbroșĭ, arborĭ încărcați de fructe dulcĭ și recoritoare.

În josul munteluĭ locul unde se putea opri la umbră ca să se odinească, se′nkidea cu un zid de jur în prejur de asupra căruĭ eraŭ sticle sparte ascuțite, și mărăcinĭ țepoșĭ.

Fluturelul veni să sboare maĭ strălucitor de cît nicĭ o dată, și luoă sborul spre parc coborănd rîpa.

Lucru straniŭ, cu toate că o așa ′ndelungă alergare trebuea să fi obosit pe om a căruĭ perĭ începuseră a cărunti și care deduse′n bătrîneță, el se aruncă repede după fluture.

Fluturele se ținea mereŭ la zece pașĭ în cale, dar fiind că florile se veștejiseră, — insecta se așeza pe scaețĭ, saŭ pe ramurĭ uscate de copac.

Bătrînul obosit îl urma mereŭ.

În sfîrșit fluturele sbură de asupra ziduluĭ; bătrînul, căcĭ omul devenise bătrin, îșĭ adună puterele și făcu o săritură înspăimîntătoare pe de asupra ziduluĭ, dar căzu în mărăcinĭ, un gimpe îl înțepă la inimă și o făcu să sîngere.

Abia se aridică, făcu încă căți-va pașĭ după fluturele ce părea a se topi în atmosfera noruoasă, să′mpiedică de o piatră și căzu.

De treĭ orĭ încercă a se aridica, de treĭ orĭ căzu iar. — Ne maĭ putănd să alerge după dorința sa, el îĭ întinse brațele.

Atuncĭ fluturelul păru că′ĭ era milă de obositul alergător, el veni să sboare pe de asupra capuluĭ pleșuvit al bătrînuluĭ.

Luĭ îĭ păru că aripele insecteĭ nu maĭ străluceaŭ cu atîta vioiciune.

Poate că nu ereaŭ aripile care nu maĭ străluceaŭ; — poate că eraŭ vederele bătrînuluĭ care se stingeaŭ.

Cercurile descrise de fluturel încetară din ce în ce micșorînduse; — și în sfîrșit se așeză pe fruntea palidă a murinduluĭ.

Căcĭ bătrînul trecuse la acea parte a viețeĭ unde omul seamănă candeleĭ în care se sfărșaște unt-de-lemnul și se stinge.

În o ultimă silire murindul arădică brațele și mîna′ĭ tremurănză, atinse în sfîrșit aripele flutureluĭ obiect de atătea dorințĭ și de atătea obosirĭ; dar; — O desilusiune! — el văzu atuncĭ că era nu un fluture ci o rază de soare după care alergase toată viața luĭ.

Și brațele sale căzură îngiețate, și cel din urmă′ĭ suspin făcu se tresară atmosfera pe aceacîmpie a nopțeĭ.

„Și cu toate aceste; — urmează, o poate! urmează′ți dorința idealuluĭ tăŭ, p′între durerile nesfărșite; — urmează necontenit acea fantasmă strălucită ′n miĭ de fețe, kiar cănd ar fi să′țĭ daĭ celdin urmă suspin, în minutul în care măna ta o va atinge.”

V.
Reminiscență.

Bucureștiul nu era atupcĭ ceia ce este astăzĭ; — junimea priimea o învățătură cu totul mărginită și neperfectă în colegiul săntuluĭ Sava, unde căți va profesorĭ bunĭ îșĭ perdeaŭ timpul din lipsa mizloacelor a libertățeĭ și a elementelor de instrucțiune. — Fenomenul cel maĭ rar al museuluĭ era un urs, pe care îl țînea în o cămăruță ce servea de înkisoare studențilorŭ; — animalul se domesticise cu copii, și eĭ îl învățase a face o sumă de minunĭ; directorul încerca să facă educațiunea copiilor înkizăndu′ĭ; — și copii făceaŭ educațiunea ursuluĭ.

În acel colegiŭ eraŭ acea pleiadă de junĭ uniĭ în classe maĭ înnaintate, alțiĭ în classe maĭ înnapoiate, și cariĭ astăzĭ reveniți din streinătate unde îșĭ aŭ săvîrșit studiile, fără urșĭ, ocupŭ locurĭ strălucite în societate, în posturile publice, saŭ pe băncile adunăreĭ.

Boerescu ilustrul doctor de drept, eruditul Redactor al Naționaluluĭ, onorabilul șĭ patrioticul deputat din partea stăngă; — Verindei acel neobosit atlet al studiuluĭ care îșĭ petrece cea maĭ frumoasă parte a junețeĭ luĭ în streinătate ca să revie în țara luĭ un arkitect celebru care să facă a străluci în Romănia arta luĭ Mansard; — junele Momuleanu pe care o moarte tempurie ′l-a cosot d′între noĭ în streinătate, și care cu ultimul suspin ce a ecsalat în un cănt răpitor trimis țăreĭ luĭ, a lăsat o suvenire neștearsă de talent și de poesie; — Sihleanu spirituosul satiric a căruĭ soartă în fu țară, aceĭa′șĭ a luĭ Momuleanu; - Costake Grădișteanu prefectul regretat de districtul Focșanĭ și alțĭ mulțĭ pe cariĭ spațiul și timpul nu ne iartă a′ĭ însemna aci.

Junimea nu era atuncĭ atît de înnaintată; — dar eraŭ încă copiĭ; — eĭ se jucaŭ în orele de recreare, fără a se preocupa de viitor, și maĭ cu seamă fără a voi să ia aere de oamenĭ formațĭ; — fără a se amesteca în politică, fără a spune verzĭ și uscate, și fără a face ecstra vaganțe.

Copilărie studioasă a căreĭ instincte, îĭ spunea că viitoru′ĭ păstra o misiune înaltă și frumoasă de regenerare și de reînflorire, și care lua voioasă partea sa de veseliĭ și de jocurĭ, asteptănd timpul de reflessiunĭ serioase și de regenerare a țăreĭ.

Și ce nu se petrecea în acel colegiŭ echo necontenit de rîsurĭ, de sgomot, și de petrecerĭ? — Genilie profesorul de geografie, Jobin, și D. Grăjdeanu eraŭ martiriĭ acelorŭ micĭ diavolĭ cariĭ nu′ncetaŭ de a le face toate supărările, malițiele, și espiegleriele ce se puteaŭ inventa de imaginațiunea lorŭ atît de fertilă în asemenea farse la vîrsta aceea.

Nefericitul Genilie nu intra o dată în clasă fără a fi priimit cu voioasele strigăte de Bsrtŭ zerde care ′ĭ împuiaŭ din toate părțile urekele, nu se așeza o dată pe catedră fără a′ĭ plouoa în față o droae de bobărnace de hărtie, și adese orĭ fără a cădea pentru că un malițios scolar îĭ rupsese piciorul fotoliuluĭ.

Jobin era de multe orĭ priimit cu salve de destunăturĭ și focurĭ de artificiĭ, copiĭ puneaŭ în sobă un pumn de capse și de praĭ de pușcă și presăraŭ praĭ de pușcă p′în toată clasa, cănd intra el în năuntru, drăculețiĭ micĭ trănteaŭ kibriturĭ care făcea pe nefericitul profesor de sălta se speria striga pînă ce fumul îl înnăbușa, atuncĭ alerga la fereastră o deskhidea, sărea ca o căprioară spăĭmăntată, și se refugia în cabinetul directoruluĭ.

D-nu Grăjdeanu avea alte tribulațiunĭ; — scolariĭ îĭ scriaŭ pe tablă.

analisă

Grăjdeans„an a fost la grajd (mănca pae).

Observare. — Și estimp profesor.”

Saŭ fugeaŭ toțĭ din clasă și rămînea singur.

În o zi se strecuraseră toțĭ scolariĭ, îĭ rămăsese un auditor de vre o zece tinerĭ, aceia voiaŭ să iasă și eĭ, — pune pe unul la arest lîngă ușe;- tristă idee, și ca să′l păzească un odăiaș; — scolarul așteaptă un minut cănd și profesor și odăiaș ereaŭ preocupațĭ o retează de fugă dar îl prinde odăiașul de mantelă el îșĭ leapădă mantela și fuge, mai la vale un răndaș îl apucă de pulpana scurteĭceĭ el lasă scurteĭca în măĭnile răndașuluĭ fuge și se oprește în uliță; — acesta era semnalul revolteĭ; — peste căte-va momente îl însoțescŭ. Vernescu, Momuleanu, Vasile Hiotu și alțĭ mulțĭ camarazĭ aĭ săĭ; — copii arboră o basma cu fețeîn un baston al luĭ Dimcea Pedatorul, ca semnal al Revolteĭ, și se plimă pe uliță strigănd victorie, și răzănd.

Cănd copilul devine om și își aduce aminte acele suvenirĭ ale anilorŭ ceĭ maĭ bogați de fericirĭ; să miră de puțina reflessiune care cărmuia atuncĭ faptele sale, dar ele leagănă dulce inima luĭ, și îĭ surădŭ cu plăcere.

Să revenimŭ la Bucureștĭ.

În locul grădineĭ botezată cu numele de Stirbeiŭ, Balta-liman și alt, se′ntindea un lac infect şi gunuios case se numea balta Cişmigiului; o armie de broaște orăcăia toată zioa și toată noaptea, și trimetea armonia′ĭ neplăcută la o distanță întinsă împrejuru′ĭ.

Șoseaoa de și era atuncĭ încă locul întâlnirilor amoroase, a amorurilor efemere, nu era însă de cît o alee de teĭ lungă și dreaptă fără a avea nicĭ Villa grațioasă a Doamneĭ Ucscul, nicĭ cotețul D-luĭ Argintoianŭ nicĭ grădinele profumate care acum ascundŭ și maĭ mult în tuferișul păturilorŭ lorŭ, misterioasele amoruri adultere.

În locul teatruluĭ cu al căruĭ preț se maĭ puteaŭ face încă alte două, și din al căruĭ fondurĭ s′a creat căte-va averĭ personale consecuinte și s′a zidit cîte-va casse particolariĭ; — se′ntindea un loc gol și vast în care creșteaŭ bălăriile; — și teatrul era o dărămătură de scăndurĭ arădicată pe un loc unde fusese grajd în fundul curțeĭ caselorŭ D-luĭ Slătineanu.

În acel loc modest însă, străluceaŭ talentele de primul ordin; —în operă alle Xenrieteĭ Carl, alle tenorilorŭ Riciardi și Montrezor; — pe scena Romănă acele ale luĭ Aneste Cronibace, Costake Mihaileanu, Duduca, Costake Carageali; — se juca Lucrezia, ca la opera italiană în Londra; și Amfitrion ca la comedia Francesă în Paris.

Nu era nicĭ seratele grădineĭ luĭ Șlater, nicĭ cafenele cantande de la Varemberg, dar era grădina cu caiĭ, grădina Brăsleĭ ș′altele unde se găsea umbră, răcoare, și o natură verde și′nflorită; — eraŭ încă lăutarĭ aceĭ artiștĭ originalĭ aĭ țăreĭ noastre, și accentele lorŭ răpitoare acompaniaŭ cu armoniĭ dulcĭ, deliciele amorurilorŭ june și romantice.

Atuncĭ Bucureștul era o baltă, acum e un noroiŭ; — diferința nu e mare; — dacă nu, — că s′a keltuit bilioane fără ca rezultatele înbunătățirilorŭ aduse să fie văzute și simțite.

Să vedemŭ acum partea intelectuală.

Partea intelectuală era maĭ puțin spăimîntată, și maĭ puțin dusă la ecstreme; — nu aveam publicistĭ roșiĭ, nicĭ satiricĭ trivialĭ, dar aveam autorĭ, filosofĭ, glumețĭ, serioșĭ, înalțĭ ca DD. Costake Bălăcescu, Ioan Voĭnescu, Nicu Bălcescu, Trib. Laurian; — poețĭ ca D-nu Ioan Văcărescu, fabuliștĭ ca D-nu Alecsandrescu. — Și eĭ aŭ rămas și vor trece la posteritate cu tituluĭ meritat de autorĭ clacicĭ.

VI.
Primul amor,

După moartea tatăluĭ săŭ, Paul intra în acea parte a viețeĭ omuluĭ, care se kiamă adolescința; pentru că reflecsiunea începe a străluci în inima luĭ, ca cele d′întîiŭ raze ale zileĭ după roua diminețeĭ.

Acea epocă a viețeĭ, este epoca plăcerilorŭ, a simțirilorŭ pure și încăntătoare care strălucescŭ în inima omuluĭ; — a studiuluĭ.

A studiuluĭ facil, inteligent, care se încrustă în memorie fără trudă și fără obosire. — În un cuvînt epoca cea maĭ frumoasă a ecsistințeĭ.

Inima luĭ Paul era plină de poezie, plină de amor; — plină de sensațiunĭ vagĭ și necunoscute la care sufletul săŭ aspira cu acea sete a vărsteĭ de aur, în care totul în lume posedă un prism, o ilusiune ce strălucește și îmbată cugetările și spiritul nostru.

Paul ajunse ast-fel la cincĭ-spre-zece anĭ. — cincĭ-spre-zece anĭ! — ce farmec nespus ecsistă în acest singur cuvănt, — cincĭspre-zece anĭ!

El avea un amic.

În o zi era la acel amic; — ședeaŭ amîdoĭ pe o canapea, — începură o conversațiune semi-serioasă și pufuind fir-care în un ciubuc, și un nuor de fum se ′nălța în fața lor.

Ușa se deskise; — o jună fată intră.

Nu era o fată, — era o floare, — o roză, saŭ maĭ bine un crin, — saŭ maĭ bine o palidă anemonă aplecată pe tija′ĭ supțire și mlădioasă,un ănger radios și surăzănd.

Paul se sculă, se ′nclină în o salutare, și okiĭ săĭ rămaseră ațintațĭ pe acea frumuseță perfectă care se ivea înaintea sa ca o visiune divină ce desvăluia la privirile′ĭ încăntate realitatea idealuluĭ săŭ.

Ea se roși, — crinul deveni rozŭ.

Tenera copilă, era ′naltă sveltă, avea o talie subțire și elegantă, — părul castaniŭ blond, — okiĭ marĭ brunĭ, — gura mică, — buzele fine și rumene, — figura palidă și ovală, — o mănă fină și dințĭ de mărgăritar, — și′n tot corpul eĭ o supleță grațioasă care face naturele unor femeĭ să semine unuĭ volcan înăbușit, — saŭ uneĭ mare cristalină a căreĭ valorĭ sunt gata să se aridice sgomotoase.

Ea se opri roșind, — cătărele′ĭ scînteinde în voluptate se aplecară în jos, — și respunse salutăreĭ luĭ Paul, prin o suverană și grațioasă reverință.

Amicul luĭ Paul se sculă și′l prezintă suroreĭ sale ca pe un frate al săŭ, ca pe cel maĭ sincer și devuat camarad.

Ea făcu încă o reverință și ′ĭ întinse măna.

Paul luă măna eĭ, — din un instinct al inimeĭ buzele luĭ se lipiră pe acea mănă delicioasă, — apoĭ îșĭ arădică fruntea, cătările lor se′ntâlniră și se cufundară un moment.

Ea se așeză lîngă fratele săŭ, conversarea continui.

Paulina; — așa se numea juna copilă; — Pau lina luă o parte activă, vioae, malicioasă, spirituoasă la acea conversare, vocea eĭ avea un timbru sonor, dulce, armonios care străbătea în fundul inimeĭ, și cănta o melodie rănitoare sufletuluĭ.

Apoĭ Paul vorbea; — atuncĭ ea îl asculta cu acea curiositate naivă a femeeĭ, — cu acea atențiune malicioasă a spirituluĭ, cu acea amabilă afecțiune a amicieĭ.

O intimitate repede și sinceră se stabili între dânşiĭ, — peste câte-va momente eĭ eraŭ împreună ca și cînd s-ar fi cunoscutără de cînd eraŭ născuțĭ amăndoĭ,

Trecură ast-fel secunde, minute, ore întregĭ fără ca nicĭ unul din eĭ să gîndească a face să′nceteze acea adunare a treĭ inimĭ care să′nțelegeaŭ atît de bine.

Servitorul veni să vestească pe Paul că′l aștepta la massă; — el se sculă strînse mîna amiculuĭ săŭ și a nuoeĭ sale amică, și plecă.

În zioa aceia el nu măncă nimic, — inima luĭ era plină de o aspirare vagă, de o dorință necunoscută pînă atuncĭ; — de o impresiune dulce, dar plină de grije, — de fericire și tot de o dată de un neastîmpăr nespus, de simțiminte pe care nu le încercase nicĭ o dată pînă în acel moment; — găndirea luĭ era agitată de cugetărĭ melancolicĭ și răpitoare care ferbeaŭ în imaginațiunea sa, — și tot în sufletul săŭ părea că′ĭ cănta cu accente suave:—„Iubește.”

Iubește! — căcĭ acum se desvoltŭ florele cele maĭ frumoase în calea ta, — căcĭ acum aspirațiunele tale sunt maĭ înnalte și maĭ nobile, — căcĭ acum, numaĭ acum, credința ta e sinceră, neturburată, neînghețată de recea impresiune a ecsperiențeĭ.

După prînz el se așezăla fereastra Camereĭ luĭ.

Camera luĭ avea vederea în grădina amiculuĭ săŭ.

(Vom numi de aci înainte pe amicul săŭ,Petre).

Paulina era așezată sub un arbore stufos, în poala eĭ ținea un mănukiŭ de fiorĭ, și măna′ĭ albă le resfira adunăndu-le, așezăndu-le și complectînd un buket.

El o privea în ecstasa admirațiuneĭ, — al aceleĭ admirațiunĭ vagă ce vorbește inimeĭ fără cuvinte, dar pe care sufletul o simte fără a′ĭ putea resista.

Copila îl zări și′l salută cu un surîs de familiaritate naivă, — el se roși de a fi fost surprins în acea ecstază, și timid ca o pasăre selbatecă fugi de fereastră și se aruncă pe un divan ce avea în camera sa.

— „O cît e de frumoasă, — îșĭ zise el; a fi iubit de dănsa e un vis! — un vis maĭ frumos de cît toate frumoasele mele visiunĭ pînă astăzĭ, — dar imposibil;

Apoĭ în memoria luĭ reveniră toate acele eroine citate de Istorie și de romanțe, — în imaginațiunea′ĭ bogată el o compara cu acele frumusețĭ strălucite, — cu acele femeĭ renumite care a trecut la posteritate, și cu toate el îĭ da o asemănare.

După căte va momente de visare deștept, el se sculă, — se dusse înaintea oglinzeĭ luĭ și se privi.

— „O nu mă va iubi nicĭ o dată! zise el ascunzându′șĭ figura în măĭnĭ, și simțind două lacrimi udăndu′ĭ degetele.

— „Căt e ea de frumoasă!

În adevăr ea era frumoasă; frumoasă ca cerul senin, frumoasă ca ilusiunele junețeĭ.

El nu eși în acea zi din cassă; — încercă să scrie dar numele eĭ ăĭ revenea în tot momentul pe buze și se cobora în vărful condeiuluĭ săŭ; — încercă să citească, dar îĭ părea că fir-care frasă, fir-care zicere îĭ moptea „Pastina!” — încercă să adoarmă, dar somnul fugea de genele luĭ și acea ăncăntătoare, imagine a eĭ creștea măreață și delicioasă înaintea privirilorŭ luĭ.

A doua zi, cea d′întîiŭ găndire a sa nu maĭ fu ca altă dată colegiul, cărțile sale favorite, saŭ studiul; — găndirea luĭ era aceia ce nu′l părăsise un moment din acela în care o văzuse; — găndirea sa fusesse Paulina.

El alergă la amicul săŭ, — ea eși înainte.

— Ce nu aĭ mers la colegiŭ astăzĭ? — îĭ zise ea: frate′mĭ-o e acolo.

Paul se roși, se încurcă, apoĭ respirînd înnăbușit îșĭ luă tot curagiul săŭ ca să mință.

— „Așa? eŭ veneam să′l iaŭ.

— „De dimineață te-aĭ găndit; — îĭ răspunse ea răzănd, apoĭ vorbi de alt-ceva.

Momentele trecură în, acea conversare care ducea pe Paul ca un vis pe nesimțite în un dedal unde se perdea și mintea și inima luĭ.

— „Voeștĭ să′mĭ vezĭ florile? — îĭ zise ea:

Paul priimi.

Amînduoĭ se coborîră în grădină.

Acolo Paulina se aplecă luă o roză desvoltată în acea dimineață, și′ĭ-o puse la keotoare.

El privi acea roză și o lacrimă, rouă dulce a inimeĭ pică pe foile eĭ.

Apoĭ amînduoĭ se așezară sub arborul unde el o văzuse așezată singură, o discuțiune poetică începu între dînșiĭ asupra florilorŭ.

— „Vezĭ dumneata demoazelă îĭ zise el.

— „Ascultămă; — îĭ respunse ea cu acea naivitate sinceră a copilărieĭ; — voesc să mă numeștĭ Paulina și să′mĭ zicĭ tu, ca să am și eŭ acela′șĭ drept; aceasta e maĭ familiar și mai intim, și ′mĭ place maĭ mult.

— „Eĭ bine îĭ zise Paul: nu numaĭ priimesc condițiunea dar îțĭ mărturisesc, — aceasta aduce și intimitate și afecțiune între noĭ.

— „O așa ′mi-a zis că voește frate′mĭ-o; răspunse ea; — și ca să′țĭ daŭ ecsemplŭ, Paul urmează′țĭ teoria asupra florilor.

— „Eĭ bine, — vezĭ tu Paulin′o, — acele florĭ îțĭ paru ție niște simple plante cu profum, și cu diferite culorĭ, — le culegĭ ca plante gingașe, grațioase, cu care ′țĭ place să te ′mpodobeștĭ, — dar vine o zi, — vine o zi cînd plantele acele iaŭ un suflet, o mișcare, un limbagiŭ, — o zi cănd profumul lorŭ e o șoptă dulce pentru inimă, cănd colorul lor spune sufletuluĭ lucrurĭ de acele ce′l ecsaltă, — cînd specia lor pronunță un nume.

— „Crezĭ că florile vorbescŭ? — întrebă naiva copilă: și ce zicŭ ele?

— „O zicŭ lucrurĭ pe care nicĭ tu nicĭ eŭ nu le-am auzit pînă acum, — nu le-am simțit pînă în momentul acesta.

Și Paul luănd o floare în mîna luĭ o întinse Paulineĭ.

— „Privește floarea aceasta; — adăogă el; Franceziĭ o numescŭ „rensée” — pentru ce? — de ce′ĭ-ar fi dat eĭ numirea aceasta dacă ea nu ar spune nimic, dacă în ea însă′șĭ nu ar fi o semnificare; — ea-o Paulino pentru roza care ′mi-aĭ dat′o.

Paulina curioasă ca o femee întinse măna și luă floarea; — privirile eĭ se ațintiră interogatoriĭ și arzănde asupră′ĭ; — dar încet figura eĭ se roși, okiĭ eĭ se coborîră, măna′ĭ căzu și floarea ′ĭ căzu din mănă; — Paul o privi, ea arădică iar floarea.

„Pensée” murmură ea.

Ș′apoĭ amînduoĭ tăcură; — la cincĭspre-zece anĭ două inimĭ se ′nțelegŭ așa de ușor; — la cinci-spre zece anĭ sufletul e atăt de viŭ, în căt ascultă iute, și florile vorbescŭ cu așa dulcĭ espresiunĭ.

Dar femeea a fost este și va fi tot d′auna femee,— fiĭcă a Eveĭ care se adă tentațiuneĭ pe nesimțite, și fără a pricepe nimenĭ că cedă la o tentațiune, — cu acea desimulațiune care caracteriză pe o femee, kiar cănd acea femee e o naivă copilă de paĭ-spre-zece anĭ, — Paulina skimbă vorba.

— „Ce avețĭ astăzĭ la colegiŭ? — întrebă ea.

— „Maĭ stiŭ eŭ, — răspunse Paul.

— „Am auzit că scriĭ și că scriĭ frumos, zise ea, compunerile tale servŭ de model celorŭlalțĭ, și am citit povestea asupra flutureluĭ; - n′am înțeles nimic dar am plăns.

— „Nu aĭ înțeles nimic Paulin′o; — pentru că inima ta nu a′ncercat pînă acum nicĭ o durere;— de-a′țĭ cerul tot d′auna acea neștiință naivă, acea necunoștință a suferireĭ.

— „Eĭ bine dar tu aĭ suferit?

— „Oribil! — răspunse Paul; — inima mea e ′mpărțită acum între viitor și un mormînt.

Fruntea luĭ se înclină, și un suspin dureros se ecsală din peptul săŭ.

Paulina îĭ luă măna; — o da, stiŭ, — tată-t-o — Eĭ bine, am auzit și am citit că un om are curagiŭ, energie, tărie de inimă și că′învinge orŭ-ce durere; — așa că omul e tare?

Și ea înțelesese că pentru a calma o assemenea durere nu era destul să skimbe vorba, dar trebuia o mișcare maĭ puternică de căt aceia a cuvintelor.

Măna eĭ trecu pe fruntea întristată a orfanuluĭ și floarea ce′ĭ deduse el îl gădilă ușor p′între păr.

El tresări.

— Eĭ bine aveaĭ cuvînt, — urmă ea florile vorbescŭ, — privește cactusul acela, cum e de măndru, el rădică floarea′ĭ măreață și pare că zice: — „sunt tănăr, văntul, viscolul, gerul pot trece de asupra capuluĭ meŭ, nu mă vorŭ abate, eŭ voiŭ re′nflori la primă-vară cu colorĭ tot așa de viĭ, am încă să maĭ trăesc și voiŭ maĭ trăi; — timpul în zadar trece, el nu′mĭ poate lua ce′mĭ a dat Provodința, profumul meŭ; am și eŭ misiunea și destinul meŭ între florĭ, și voiŭ merge pînă ce voiŭ împlini acea misiune pînă ce voiŭ sfărși acel destin.”

— „Zicĭ drept, — răspunse Paul omul are și el misiunea, și destinul săŭ pe pămînt, și trebue să meargă ′nainte pînă ce′șĭ va împlini acea misiune, pînă ce ′șĭ va sfărși acel destin.

— „Maĭ privește încă; — zise ea: — acea garoafă cum pare a zice eŭ sunt veselia, surăz tot d′auna, și văntul care cată să scuture foile mele mă găsește a doua zi tot rumenă, tot voioasă; O acum înțeleg povestea flutureluĭ.

— „Nu e așa că ea merita lacrimile ce′ĭ aĭ dat, pentru că′n adevăr ea descrie viața.

— „Nu stiŭ de descrie viața; — respunse Paulina: — nu am încercat încă nimic pe lume, dar ea e presimțimîntul viețeĭ; — așa trebue se fie; omul aleargă după o visiune după un ideal, și cănd îl atinge, visiunea se skimbă; — îmĭ imaginŭ așa, și nu pociŭ se′nțeleg pentru ce; — în adevăr voĭ acestiĭ, poețĭ, artiștĭ suntețĭ straniĭ bizarĭ în ideele voastre, — pentru ce tu la cincĭ-spre-zece anĭ cănd abia pășeștĭ în viață în juneță aĭ ales poemul unuĭ bătrîn care ese din viață? — pentru ce ne băgațĭ nouă tinere copile cărorŭ totul trebue se ne surăză ast-fel de ideĭ triste ′n minte, și ne facețĭ se ne găndim și se ne ′ntrebăm, — oare așa se fie? — Eŭ una....

Aci Paulina se opri, fratele săŭ sosi în acel moment.

— „De ce nu aĭ venit azĭ la colegiŭ? — întrebă el pe Paul.

— „Am venit aci să te caut respunse Paul; și găsind pe surora ta, am rămasără de vorbă pînă ucum.

— „Eĭ bine, ′mĭ-aĭ urmat rugăciunea? — întrebă Petre pe surora luĭ.

— „O acum suntemŭ intimĭ, Paul și Paulina. — Dar să ne urmămŭ teza; — ziceam luĭ Paul cănd aĭ venit tu, și te fac pe tine judecător, — că e o straniă idee a luĭ la cincĭ-spre-zece anĭ să fi luat ca să traducă poemul descepțiuneĭ.

— „În adevăr zise Petre, dacă nu aș cunoaște caracterul sombru și melancolic al luĭ, — aș zice că a voit să facă un act de originalitate, să îșĭ dea aere, — dar căt de stranie să fie acea idee, ea e cu totul în caracterul luĭ, și mă mir de ce nu face versurĭ fiind așa de poet.

„Nu fac versurĭ amiciĭ meĭ, — respunse Paul, pentru că, căt de poet să fie un om, nu e dat la tot autorul de a poseda eleganța, fertilitatea, geniul rimelorŭ; — cînd voeste cineva să facă versurĭ, trebue să le facă saŭ ca Lamartin saŭ ca Ioan Văcărescu. (De ar fi zis acesta cu cincĭ anĭ maĭ înkoa, ar fi adăogat ca DD. Bolintineanu și Alessandri), saŭ să nu le facă de loc; — nu voesc să fiŭ nicĭ un traductor imperfect, nicĭ un plagiator necorect nicĭ un căntăreț de ulițĭ. — ș′apoĭ.

C′est en vain qu′an Parnasse un temeraire anteur
Chereche de l′art des vers ateindre la hanteur.

Poesia, — nu poesia, căcĭ ea ecsistă în prosă, dar versificarea, este o artă, o disposițiune ce naște cu omul, se leagănă cu dînsul, trezește cu el și se desvoaltă cănd el învață a scri; — toate încercărele mele în această privință aŭ fost sterile, la mine amor rimează cu bujor, frumos cu gros și duios cu setos.

În o zi am încercat să fac o poesie, la o vară a mea de zioa eĭ, și îĭ făcut un talmeș balmeș de stil de care D-nu Orășanu ar fi fost jaluz, am încercat să traduc o odă a luĭ Lamartin și am isbutit a face un poem skion cum nu am văzut încă pînă acum în literatura noastră. Versificarea e o scăntee de geniŭ trebue să lucească de sine, cănd omul cată să o aprinză ea se ′nnăbușaște în cenușe și se stinge.

Paulina îl asculta vorbind, eĭ trecură așa ore întregĭ în zioa aceea. Paul măncă acolo.

După prănz Petre și Paul eșiră iar în grădină; Paulina îĭ însoțea.

De aci înnainte toate zilele se trecură ast-fel pentru Paul; — îndată ce săvîrșea cursul săŭ la colegiŭ el alerga după prănz la Petre unde ședea noaptea pînă tărziŭ în asemenea conversărĭ dulcĭ, intime, și delicioase cu Petre și Paulina, așezat între dănșiĭ.

VII.
Paul si Paulina.

Era o seară senină, — luna strălucea radioasă p′între arborĭ, zefirul sufla ușor, stelele surădeaŭ voioase pe bolta de azur.

Paul și Paulina eraŭ în grădină, Petre plecase la țară cu tată-săŭ.

— „Privește Paul ce frumoasă natură, cît e acest aer răcoros al sereĭ de dulce, și căte impresiunĭ delicioase inspiră sufletuluĭ.

— „O da, zicĭ drept Paulin′o; — îmĭ pare că fie-care stea are un surăs d′amor, — te aĭ găndit oare Paulino vre o dată la acele sensațiunĭ rănitoare ale sufletuluĭ, care se agitŭ voluptuoase în inima omuluĭ și îĭ zice cu o armonie suavă și necunoscută încă, — „Iubește!”

Paulina roși, okiĭ eĭ se coborără în jos, și măna′ĭ distrată începu a măngăia o floare ce îșĭ ridica timidă foile′i grațioase la picioarele eĭ.

Paul îĭ luă măna.

— „Eĭ bine, da, — Paulino, — din zioa cănd te′am văzut, acele sensațiunĭ vorbescŭ inimeĭ mele cu toată poesia lorŭ; — ele îmĭ zicu „Iubește;” și eŭ iubesc.

Paulina tăcu.

— „Nu este așa, — urmă el că îndată ce acele impresiunĭ posedŭ sufletul nostru, el nu le maĭ poate resista, — și se adă lorŭ cu toată voluptatea găndirilorŭ și a simțirilorŭ. — Dar ce zic eŭ? — îțĭ vorbesc ție de lucrurĭ pe care nu le cunoștĭ încă, pe care nu le-aĭ încercat.

Paulina rădică okiĭ asupra luĭ, eĭ eraŭ udațĭ de lacrimĭ, — Paul o luă de talie, și fruntea eĭ albă, vastă, pură se aplecă pe umerul luĭ.

— „O da, da, — răspunse ea, — e ceva în sufletul meŭ care pare tot de o dată că îl apasă și îl dilată, — o presimțire de mare nefericire, și tot de o dată o dulce legănare de bucurie melancolică, de ilusiunĭ încăntătoare, de voluptățĭ necunoscute.

— „O tu nu știĭ tot ce poate amorul asupra naturei unuĭ om, cum îl înalță, cum îĭ ecsaltă imaginațiunea, cum îl inspiră pînă a crea din muritorul cel maĭ imperfect un geniŭ; — toate aceste le simț, le zic, le știŭ; — și te iubesc, — Paulino, te iubesc.

— „Paul! — o Paul! — strigă Paulina; eĭ bine da; — cănd acest accent al inimeĭ mele, ar trebui să fie pentru mine desonorul, infamia, perderea, te iubesc și eŭ Paul; — te iubesc!

— „O da te iubesc, — urmă Paul, — apoĭ se sculă calm, impozant, inspirațiunea aceea da la toată ființa luĭ o espresiune de nobleță și de frankeță;— luă un inel din măna luĭ și îl trecu în degetul Paulineĭ, o luă de mănă, scoase o cruce pe care o purta la sînŭ și zise:

— „Înaintea Dumnezeuluĭ care ne privește; în fața ceruluĭ și a natureĭ acesteĭ încăntătoare care ne surăde; — jur pe mormăntul tatăluĭ meŭ;” pe religia mea, și pe onorul meŭ; — că tu Paulino, tu fidențata inimeĭ mele, veĭ fi consoarta mea în fața luĭ Dumnezeŭ și a oamenilorŭ.

— „Jurŭ! jurŭ! și eŭ ție, fidențatul inimeĭ mele, că veĭ fi soțul meŭ și că nicĭ o dată în viața mea nu voiŭ iubi pe altul.

Atuncĭ și ea scoase din degetul eĭ un ineluș.

Acel inel era de aur, purtănd de asupra o placă cuadrată de smalt negru și o scăntee de diamant.

Paul îl sărută și îl puse în degetul luĭ.

Amănduoĭ se aruncară unul în brațele altuĭ, ecoul încăntat repeta sgomotul sărutărilorŭ lorŭ; — inimele lorŭ băteaŭ de voluptate, una apăsată pe alta; — sufletele lorŭ răpite; — ecsalaŭ dulcĭ și gănditoare cuvinte de amor.

Noaptea se petrecu în acea ecstază delicioasă,— zorile zileĭ îĭ surprinse încă în grădină, umezĭ de voluptățile amoruluĭ, răpiți de fericirĭ.

— „O te iubesc și te voiŭ iubi în toată viața mea, îĭ zise Paulina.

— „Te iubesc! — te iubesc! — și te voiŭ iubi căt voiŭ trăi; — răspunse el.

Ea culese o floare, și ′ĭ-o dedu; — era o pensée.

— „Iea-o, — îĭ zise ea: — pe dănsa e plăntat roua, cum sunt împlăntate sătururile ele pe buzele tale; ea se numește „gundire” și privind′o tu veĭ găndi la mine.

La ce să repetăm acele delicioase impresiunĭ ale inimeĭ de cincĭspre-zece anĭ; — ele se simtŭ, și cănd se descriŭ perdŭ vigoarea și poesiea lorŭ.

Totul pentru dănșiĭ se coprindea în aceste treĭ cuvinte sublime:

„Eĭ se iubeaŭ!”

Paul a iubit′o cum nu maĭ iubise, nu a maĭ iubit, și nu va mai iubi nicĭ o dată.

— Ce e oare etern în lume?

Floarea? ea se desvoaltă vara, se pălește toamna, se usucă iarna, și moare aplecîndu′șĭ tija′ĭ spre pămîntul degerat.

Fericirea? nălucire strălucitoare, care pere vaĭ! ca o nălucire, bulă de săpun ce se sparge și se evaporă în aer, vis efemer ce se risipește ca fumul țigareteĭ în spațiŭ.

Mărirea? — decadență repede, koketă bătrănă, curtezană desfrănată, care trezește în amorurĭ adultere, în sărutărĭ înbătătoare, amețește și prăvălește pe om în o prăpastie adăncă, de unde nu se maĭ poate arădica, în întunerecul de unde nu maĭ poate eși.

Să′ntrebămŭ măririle secolilor trecuțĭ să ne spue ce a lăsat ele maĭ mult în lume de căt un nume scris pe paginele istorieĭ, un nume ce să sapă în memoria, iar nu în inima omuluĭ.

Mormăntul luĭ Carol Magnu înkide sub dalele′ĭ recĭ o inimă putrezită; — zidurele uneĭ mănăstirĭ aŭ fostŭ destul de vaste ca să coprinză mărirea lui Carol Cuint, mărirea învingătoruluĭ luĭ Francisc I; —și Francia acorda un azil mărirei Cristineĭ regină ce abdicase însă′șĭ la mărire pentru că însășĭ cunoscuse cît este mărirea de efemeră; — cardinalul de Rișeleiŭ atît de mare în căt aristocrația adică secoliĭ de mărire aĭ Francieĭ se′nclinaŭ înnaintea mărireĭ luĭ, atăt de mare în căt mărirea luĭ a doborît capite nobile ca ale luĭ Cind Mars de Thou, și Chalais, — cardinalul de Rișeleiŭ cu toată mărirea luĭ a apus în o zi, s′a sfărșit cum se sfărșește trăsnetul după ce sfărămă un arbor bătrăn; — pentru că mărirea luĭ îșĭ împlinisse misiunea pe pămănt, sfărămase feodalitatea, și aristocrația.

Gloria? — îmbătare trecătoare ce se perde în întunerecul trecutuluĭ și se′nvălue în eternitate.

Întrebațĭ eternitatea unde este gloria luĭ Alessandru cel mare? — pe Brutus ce′ĭ-a trbuit ca să ucigă gloria luĭ Cesar? — a aceluĭ conkerant fanfaron care zicea pilotuluĭ:— „Mergĭ! vasul acesta poartă pe Cesar și fortuna luĭ.” Sta Elena unde a ′nvăluit gloria luĭ Napoleon?

Călugăreniĭ de unde comanda Mihaiŭ Bravul, pe aceĭ eroicĭ luptătorĭ cariĭ aŭ sfărămat pe orgolioșiĭ Musulmanĭ? — pe St. Denis căt spațiŭ de loc ocupă acolo Luis XIV acel rege glorios care nu încăpea în toată Francia și a căruĭ trufie zicea nepotuluĭ săŭ: „Mergĭ copilul meŭ; acum nu maĭ sunt Pireneĭ?” — pe libera Grecie, unde sunt urmele glorieĭ luĭ Bvron care a însemnat libertatea eĭ cu săngele luĭ?

Renumirea? — mănă de pulbere ce aruncă publicul și cu care orbește pe′ngănfatul muritor — Renumire; — și la ce servă ea? — întrebațĭ ne autorul Filipicelor care este raza de căldură ce aruncă asupra pulbereĭ luĭ renumirea? — pe Ronsard dacă balada mareluĭ poet Alessandri ′a re′ncălzit în mormăntul luĭ, — pe Mirabo unde este acea renumire de care resuna toată Francia, pe Wasington dacă libertatea Americeĭ îl face să tresară în mormăntul luĭ.

Amorul? — O Beatrice regăsit′aĭ pe Dante?— O Fornarino sărutat′aĭ vre o dată în eternitate pe Rafael? — O Andre Chenier datu′țĭ-a juna captivă ce aĭ căntat în zidurele temnițeĭ, o voluptate pe care să o fi simțit tănărul tăŭ suflet ecsalat atăt de curănd.

Mărire, putere, glorie, amor toate sunt concentrate în un singur cuvănt Provedințe!

Sunt două lucrurĭ, două simțirĭ eterne în această lume:

Dumneȡeŭ si Amicia.

Amicia darŭ sănt, pe care îl acoardă Provedința omuluĭ ca să′l console de suferințele și de durerile luĭ; — darŭ sănt care luminează omul în calea viețeĭ. — Amicia — sacrificiŭ, abnegare, iubire sinceră și nobilă.

Dar de ce în mizlocul bucurielorŭ amoruluĭ această găndire tristă? — pentru că zioa senină apune ca să lase întunerecul nopțeĭ, și assemenea apune în inima omuluĭ bucurie, fericire, voluptate.

Pentru că vine o zi în care floarea căt o fi ea de frumoasă, se pălește, se′ntristează, și moare ecsalănd ultimu′ĭ profum ca un ultim accent de iubire, ca un ultim surăs la tot ce este simțire în viață.

„Et rose, elle vécu ce que vivent les roses
„l′esrace d′un matin.”

Paulina era o roză; — o floare plăpăndă destinată să trăiască spațiul uneĭ diminețĭ; — ar fi zis cine-va că soarta însemnase locul unde ea trebuia să se oprească ′n cale, atuncĭ tocmaĭ cănd viața′ĭ era un vis dulce și frumos.

Paul trăi cincĭ lunĭ cu Paulina, gustănd fericirele, și deliciurile unuĭ amor adevărat, profund și sincer.

Patru lunĭ după întăia lorŭ sărutare, Paulina se plăngea de pept puterele′ĭ se strecoraŭ din zi în zi; — o roșață aprinsă acoperea obraji′ĭ albĭ ca crinul, și sărmana copilă tușa.

Începuse a intra în toamnă, ramurele copacilorŭ a se usca, — și cu dănsele okiĭ lucinzĭ aĭ Paulineĭ a perde vioiciunea cătărilorŭ; — frunzele începuseră a păli, — și cu dănsele, — puterele copileĭ a se risini; — și nu′ĭ maĭ remănea de căt un rest de viață, de căt o scăntee de ecsistență gata a se stinge la cel d′intîiŭ ger al timpuluĭ.

Și cu toate aceste; — sărmană, frumoasă și tănără ființă, înzestratăcu toate virtuțele, sărmană inima nobilă, pe marginea mormăntuluĭ ea făcea încă vise aurite, sufletul eĭ simțea încă dorințĭ scumpe ale traiuluĭ, și buzele′ĭ murmuraŭ încă dulcĭ și suavĭ refreni d′amor.

— „Nu e așa, zicea ea, cu dulcea′ĭ și armornioasa′ĭ voce; — nu e așa că am încă să trăesc, că voiŭ fi încă sănătoasă și fericită; — cu toate că se ascund toțĭ, eŭ ăĭ văz bine, să′ntristezŭ împrejurul meŭ, — pe lăngă mine domină acea melancolie dureroasă a apropiereĭ morțeĭ, și cu toateaceste eŭ sunt plină de viață, o simț, eŭ am încă să trăesc.

— „Dar, — urmă sărmana copilă, — nu stiŭ de ce, o presimțire oribilă mă′nghiață în unele momente; — O! şi nu pociŭ crede, — aşa jună, fericită, iubită; — se renunț la viață, — asta nu se poate!

Atuncĭ Paul o luoa în brațele luĭ, o străngea la sănul săŭ, ca și cănd ar fi voit să o dispute morțeĭ.

— O nu, — voiŭ trăi amicul meŭ; — voiŭ trăi pentru tine, şi pentru mine,— doctoriĭ zicŭ că sunt ftisică, eĭ nu știŭ ce vorbescŭ; — eĭ iaŭ o revoluțiune a săngeluĭ pentru ftisie; — suntŭ nebunĭ.

Aceste cuvinte îl făceaŭ pe dănsul de tremura de teror și de durere, el se′ntorcea cu sufletul sdrobit de această găndire spăimăntătoare, și îșĭ ascundea lacrimile ce′ĭ înecaŭ okiĭ. — Ea continua.

— „Îmŭ place atăt de mult viața, așa lăngă tine, simțănd mișcarea inimeĭ tale, puindu′mĭ capul pe umerul tăŭ, cu măĭnele tale în măĭnele mele; — o ce lume ′ntreagă d′amor, de voluptățĭ, — de fericirĭ, — e în viața asta. — „Ce lume întreagă d′amor, de voluptățĭ și de fericirĭ s-ar ecsala cu ultimul meŭ suspin. — O da, — trebue să ne cununămŭ la vară, — atuncĭ vomŭ putea merge împreună să căutămŭ sănătatea, — vomŭ călători sub cerul călduros al Italieĭ, — vomŭ alerga eŭ cu brațul apăsat pe al tăŭ, în stradele Neapoluluĭ, ne vom așeza pe marginea laculuĭ poetic și visător al Venețieĭ, — ș′apoĭ la iarna viitoare vomŭ merge în Paris, — acolo, poetul meŭ, îțĭ veĭ săvîrși studiile, și eŭ lăngă tine voiŭ fi măndră și fericită de succesele tale; — o nu e așa că visămŭ o viață dulce și frumoasă, și că ar fi păcat, dacă Dumnezeŭ ar veni să sfărame ilusiunele noastre cele maĭ sănte și mai iubite.

În seara aceea, — cea din urmă frunză de arbor căzuse. — Paul văzuse o stea alunecănd dupe cerŭ, — și′ĭ păruse că auzise un glas funebru sunănd ultima oră a Paulineĭ.

Paulina era culcată pe o dormeuză, și adormmita, saŭ ca să zic maĭ bine mijea a somn, — ea akilion aspru strebătea în cameră, — Paul era înghețat lăngă dormeuză și ținea măna eĭ, — Petre ședea în picioare trist și mut la capul dormeuzeĭ.

Ea deskise okiĭ.

— „O acum e ′n zadar să ne maĭ facemŭ ilusiunĭ, sărmane amic, — în curînd totul se va sfărși; — ea trase pe Paul la dănsa, îĭ așeză capul pe sănul eĭ, se aplecă pe dănsul și buzele eĭ recĭ se lipiră de gura luĭ ferbinte.

— „O ce bine e așa, — zisse ea, — îmĭ pare că maĭ respir o suflare de viață.

Petre viind lăngă ea, — ea′l trase de partea cea-laltă a eĭ, îl sărută și pe dănsul.

— „O Dumnezeŭ nu voește să trăesc între voĭ, — murmură ea, — o dată ne vomŭ găssi acolo.

Măna eĭ strănse în o convlusiune măna luĭ Paul, buzele sale se maĭ lipiră cu disperare pe buzele luĭ — și recăzu palidă, rece, neanimată murmurănd.

— „Adio! — adio! vouă singure ființe ce am iubit aci pe pămănt.

Ea îșĭ ecsalase ultimul suspin.

— „Paulino! — Paulino! — strigă Paul cu un răcnet de disperare; — O nu se poate, — Dumnezeule,— nu se poate.

Petre se apropie de dănsul.

— „Curagiŭ îĭ zise el, să respectămŭ repaosul eĭ.

Paul căzu ′n genukĭ, îĭ luă măĭnele, și o sărută în o ultimă îmbrățișare de amor.

— O juneța mea! — o ilusiunele mele! — pe voĭ vă voiŭ îngropa eŭ măĭne.

Petre voi să′ĭ înkiză okiĭ; — Paul se sculă astă dată calm și resimnat, o privi încă o dată, îĭ împreună măĭnile, și amăndoĭ se puseră iar în genuki, și petrecură ast-fel toată noaptea.

Două zile după aceasta Paul asista ca un invitat la îngropăciunea Paulineĭ, — și o însoțea la cea din urmă a eĭ locuință.

Cănd se reîntoarseră acasă el se′nbrățișe cu Petre; — eĭ eraŭ frațĭ, — frați acum pentru tot d′auna, frațĭ de iubire și de durere.

— „Pine; — îĭ zise Petre scoțănd din sănu′ĭ un paket de hărtie unde era o șuviță groasă de păr împletit; — să′mpărțimŭ; — aceasta va fi pentru tine suvenirea femeeĭ ce te-a iubit până la cea din urmă oră a eĭ, —a unuĭ frate care te va iubi tot d′auna.

— „Va fi pentru mine amorul și amicia răspunse Paul, — și depletind cu Petre acea șuviță, el luă jumătate, o sărută, și o puse în sănul săŭ.

— O viitorul meŭ! — viitorul meŭ! — tu ′țĭaĭ tras calea ta p′între doue morminte, — murmură Paul.

Apoĭ se ′ntoarse acassă sdrobit de durere.

Seara el era în pat.

Șasse săptămînĭ el zăcu.

Avea frigurĭ cu delir.

În delirul luĭ era omul cel maĭ fericit; — Paulina era lăngă dănsul, îĭ surădea cu amor, și îĭ zicea cuvinte de acelea, care căntă sufletuluĭ armoniĭ cereștĭ.

Petre veghia la capul luĭ din preună cu muma luĭ Paul, — femee săntă și nobilă, care toată viața eĭ de sacrificiurĭ și de abnegațiune, o vuoase copiilerŭ săĭ.

Amorul mumăseĭ, îngrijirile luĭ Petre, — juneța și puterea săngeluĭ făcură pe Paul de se sculă.

Dar nimic nu alina nicĭ durerea din sufletul săŭ, nicĭ regretul din inima luĭ.

Opt zile după convalescența sa.

La mormăntul Paulineĭ, Paul îngenukiat făcea o rugăciune crestină și calmă, săruta marmura rece a pietreĭ care acoperea tot ce iubise el.

Două zile după aceasta el plecă cu mumăsa în streinătate.

VIII.
Reăntórcere, studiŭ și politică.

A descri impresiunele de călătorie ale luĭ Paul, ar fi a repeta ceea ce a zis atățĭ autorĭ marĭ și celebri asupra Germanieĭ, a Francieĭ, a Ialieĭ și a Svițereĭ; — și ce este maĭ mult ar fi a o zice maĭ puțin bine de căt dănșiĭ.

Paul era atuncĭ prea june și prea trist ca să studie moravurile, instituțiunele, societatea, istoria și monumentele națiunelorŭ civilisate; — el le vedea, le privea cu plăcere, vomŭ zice kiar cu curiositate, dar nu le putea încă analisa.

În mezĭ-loculŭ unuĭ studiŭ căt de profund, căt de serios să fi fost, — o umbră, — umbră adorată și diafană, să aridica, farmec al suvenirelorŭ în fața privirelorŭ luĭ; el atuncĭ uĭta și scop al viețeĭ, și onor, și viitor, găndirea luĭ se ada întreagă la melancolia scumpă a aceleĭ ființă iubită, și începea a visa, uĭtînd or ce realitate, or ce se′ntorcea, or ce trăia, or ce mișca împrejurul luĭ.

De aceea a voi să descrimŭ călătoria luĭ Paul ar fi a face ca un sculptor care după ce a lucrat o statue, ar dori să′ĭ dea viață și ar vedea secoliĭ trecănd peste putința luĭ.

Nu am fost nicĭ o dată din aceĭ cariĭ aŭ încercat lucrurĭ imposibile, nicĭ în arte, nicĭ în politică, nicĭ în literatură.

Și dar, acum ca tot d′auna ne ținemŭ la posibil și urmămŭ romanțul nostru de la re′ntoarcerea luĭ Paul; — adică de atuncĭ de cănd noĭ ′l am văzut și ′l am putut urma în viața luĭ.

Cănd a revenit în țară, Paul nu maĭ era acel copil vesel, răzător, fericit, pe care′l cunoscusem cu vre o căți-va anĭ înnainte.

Cătările′ĭ începuseră a se stinge, capu′ĭ a se apleca pe pept, și de și nu încă june, dar încă adolescinte, — o tristeță virilă se încrustase pe figura luĭ, și îĭ da un aer de bătrăneță matură saŭ maĭ mult de seriositate.

Mult timp el ocoli pe camaraziĭ luĭ, — pe amiciĭ cu cariĭ îĭ plăcuse a împărți jocurile și bucuriile copilărieĭ; — și înkis în întristarea luĭ, trecea o viață dosnică, retrasă, singuratecă, păscăndu′șĭ durerea, și adăpănduse la isvorul lacrimelorŭ, ce suvenirea aducea în okiĭ luĭ.

Dar în o zi un sgomot ajunse pănă la dănsul, un sgomot vag care prevestea o skimbare politică în fața lucrurilorŭ; — o scăntee ce purcese din inima luĭ i se arădică în spirit și′l aprinse; — acea scăntee entusiasmătoare care ferbe în sufletul or căruĭ om, și care se esaltă în imne dulcĭ de libertate și de Naționalitate.

Timpul era spre revoluțiune; — popoliĭ adormmiți în lunga letargie a sclavagiuluĭ se deșteptaŭ, resturnaŭ bazele uneĭ societățĭ despotică, sfărămaŭ tronurile potentațilorŭ îngămfațĭ, și preînnoiaŭ prin elemente libere și naționale, un ordin de lucrurĭ putrezite și vătămătoare secolilorŭ, cariĭ pășea spre progres, cu pașĭ de giganțĭ.

Era în 1848; — Luis Filip acel usurpător slab al tronuluĭ unuĭ conkerant, și al drepturilor legitime ale mosteniterilor luĭ Sant Luis, părăsisse Guvernul și se retrăsese fugar în Anglia, să caute ospitalitatea acolo unde eroul de la Arcol, Vagram, și Austerliț găsise moartea.

Acel sunet de libertate și de frăție, evangelie politică a tutulorŭ acelorŭ cariĭ aŭ inimă și religie națională, venise pănă la noĭ cu accentele răpitoare ale cănturilorŭ entusiasmătoare:

„Allons enfants de la ratrie”
„Pour nous les peuples sont des frères,” ș′alt.

Libertatea, acel cristianism politic avea de apostolĭ oamenĭ marĭ, oamenĭ luminațĭ, bărbațĭ învățațĭ și capabilĭ, atît în Romănia căt și în Moldavia.

Capĭ aĭ mișcăreĭ naționale în țară, ei aveaŭ adepțĭ serișĭ, și curagioșĭ;— junĭ studioșĭ setoșĭ de tot ce este nobil mare și patriotic, tinerĭ cariĭ aspiraŭ la bunurile libertățeĭ.

Și ce voiaŭ eĭ?

Drepturĭ pentru toțĭ, — frăție, — justiție, — căderea prerogativelorŭ absurde și a privilegiurilorŭ vătămătoare progresuluĭ și civilisăreĭ, îmbunătățirea soarteĭ țăranuluĭ, și derăpănarea ingerăreĭ și a putereĭ streină în trebile interioare.

Eĭ nu acuzaŭ, nicĭ nu insultaŭ trecutul; — trecutul aŭ avut și el paginele sale de glorie, de virtuțĭ, și de onor național; — eĭ îl respectaŭ; — dar cerea Viitorul liber și național, bazat pe principiurile egalitățeĭ înnaintea legeĭ, al justițieĭ, și al nepărtinireĭ.

Ciar ei aveaŭ privilegiurĭ, dar de acele privilegiurĭ se desbrăcaŭ cu nobleță și ziceaŭ, să ne așezăm toțĭ la banketul comun, și trecut și prezent mic și mare, bătrăn și tănăr, să ia parte la ospățul viitoruluĭ.

Pe cănd în camera unuĭ bărbat de inimă se lucra programele la care colabora Paul cu ardoarea bolnavului ce soarbe nectarul care are să′ĭ redea sănătatea și puterea, comitetul Revoluționar se și forma.

Acest comitet avea de adepțĭ mulțime de bărbați înțelepțĭ.

Uniĭ arădicaŭ țăranii din Cămpina, Comarnic și Telega. Alțiĭ prin alte părțĭ făceaŭ aceeașĭ lucrare patriotică.

Junimea romănă ăntona pe ulițele Bucureștuluĭ imne de libertate, armata refuza Domnitoruluĭ de a trage în frațiĭ lorŭ; — și boeriĭ, (conservatoriĭ progresiștĭ aĭ nemuritoruluĭ jurnal; — adică uniĭ din eĭ) o tuleaŭ la sănătoasa, uniĭ să ceară protecțiunea baionetelor austriace, alțiĭ însoțind pe un oare-care baș boer, și urcîndu-se călărĭ pe tunurile muscovite.

Revoluțiunea se făku, dacă putemŭ numi aceasta o revoluțiune; — o manifestare în adevăr armată dar pacnică și glorioasă; un popol demn, energic, puternic, dar blănd și respectuos cerănd domnitoruluĭ drepturile strămoșeștĭ, justiție și mărire în locul predărilorŭ, a privilegiurilorŭ și a umilirilor înjositoare.

Domnitorul nu avu curajiul a refuza nimic, și acordă tot acel program pe care boeriĭ îl numeaŭ al revoluțiuneĭ, și pe care Romănia întreagă îl proclama al paționalitățeĭ; — temerea îl făcu să se ănclină d′ănaintea stindarduluĭ tricolor, și jură fidelitate libertățeĭ Romăne.

Jurămănt van care fu uĭtat căte-va săptămănĭ în urmă, pe cănd îșĭ tăgăduia semnătura, și protesta în contra aceluĭ program cerșănd ajutorul Austrieĭ și al Rusieĭ.

În acea zi glorioasă, — se petrecu un act nedemn; — niște mizerabilĭ, așa′ĭ va trata Istoria, atentară la zilele Domnitoruluĭ și căutară să′l omoare la șosse; — dar Provedința nu voi ca acele pagine frumoase și mărețe ale țăreĭ noastre să fie pătate prin imfamia uneĭ crime inutile; Dumnezeŭ însușĭ păstră zilelle sale în contra asa-sinilorŭ, și 1848 putu să′șĭ păstreze nepătat prestigiul săŭ de bravură și de mărirea Romănilor.

Calomnia a cătat să arunce asupra unor nume infamia aceleĭ încercărĭ de omor; — fără a afirma nimic nicĭ pentru nicĭ în contră, noĭ nu vomŭ repeta acele nume, căcĭ nu voim a ne face ecoul uneĭ assemenea aserțiunĭ, — declarămŭ că′ntre boeriĭ nostri s′aŭ aflat multe vițiurĭ, multe defecte, multe erorĭ, dar nu avemŭ esemplu ca din eĭ să fi născut asasinĭ, și căt de inutilă, căt de vătămătoare, căt de tristă era pentru Romănĭ viața aceluĭ Domnitor, moartea luĭ nu ar fi fost maĭ puțin un asasinat mizerabil care nu ar fi pus pe făptuitoriĭ luĭ maĭ pre sus de Ravaliac, Fieșki ș′alțĭ assemenea cunoscuțĭ sigiluițĭ de Istoria Universală; — prea setos de despotism ca să rămăe simplŭ părinte al națiuneĭ, prea poltron ca să cărmuiască o națiune liberă, prea avid de putere ca să rămăe în țară, Domnitorul fugi kiar în noaptea aceea, după ce lăsă un act makiavelic, prin care însărcina Guvernul săŭ cu cărma treburilor statuluĭ.

Și cine nu stia că el părăsea națiunea, că deserta de la postul săŭ, și că fugea ca un aventurier renunțănd însu′șĭ la titlurile de iubire și de recunoștință ce ar fi dobăndit asupra națiuneĭ.

Fugea pentru că′ĭ era frică!

O frică ilusorie și absurdă care nu′și avea baza în nimica.

O frică care, ca să se scuze, luoa colorul uneĭ trădărĭ.

Dar și aci ne astepta descepțiunĭ amari și dureroase.

Discordia începu a intra în Guvernulŭ provizoriŭ; — două cămpurĭ se despărțiră, în unul eraŭ liberaliĭ, în cel-lalt reacționariĭ; — reacțiunea se și făcu, dar națiunea fu maĭ tare, rekemă Guvernul libertățeĭ și ănkise pe reacționarĭ.

Reacționariĭ însă intrară în corespondință cu retrograziĭ emigrațĭ, eĭ trimiseră protestărĭ, și puterele țărmurene care nu așteptaŭ de căt un semn, dekiarară revoluțiunea în permanență la noĭ, — și în puține zile ocupaură țara.

Cu toate cele maĭ frumoase promisiunĭ date de Turcia, Rușiĭ și Turcii intrară în țară, braviĭ nostri pompierĭ, comanațĭ de maĭ mulțĭ onorabilĭ căpitanĭ, dedură o dovadă necontestată de energie și de patriotism, se luptară ca niște eroĭ, și numaĭ singură înșelăciunea aŭ fost arma care a putut să′ĭ facă a ceda; — aminterea mureaŭ pănă la cel după urmă, și turciĭ ar fi intrat în casarma populată de nobilele lorŭ ființe cariĭ kiar morțĭ ′ĭar fi făcut să înnapoeze. Scena de la Văcăreștĭ nu este un episod maĭ puțin sfășietor; — ea dovedește în destul că Romănul stie a fi mare kiar în nefericire; — junĭ ce nu stiaŭ care avea să le fie soarta în o zi în o oră în un moment, — cariĭ așteptaŭ poate moartea, poate ecsilul etern, își făceaŭ curagiŭ, — inimă, — rădeaŭ cu dispreț în fața inemiculuĭ; — iar ciutaciĭ, furaŭ la unul cismele, la altul haĭnele, — la altul măncarea.

Peste căte-va zile; — o curte de ′nnaltă justiție (citițĭ injustiție) era formată din kiar aceĭ boerĭ cariĭ veniseră călărĭ pe tunurile Moscovite saŭ pe samarĭ turceștĭ, și condemnaŭ pe frațiĭl pe fiiĭ, pe amiciĭ pe gineriĭ, lor la o proscripțiun eternă și la confiscarea averilorŭ.

A, Domnilor conservatorĭ progresiștĭ; — în adevăr Domnilor, nu roșiți când vorbiți cu Camera de ′nfrățire, de libertate, de unire; — Dumneavoastră? — din cariĭ uniĭ purtaŭ liste de proscripțiunĭ streinilorŭ și lua drept plată a acelorŭ triumfurĭ facile, o cruce pe care o spănzuraŭ la keotoare;— dumneavoastră? — din cariĭ uniĭ aŭ văzutŭ plecănd pe fii lorŭ, pe frațiĭ lorŭ, pe amiciĭ lorŭ, pe logodniciĭ fiĭcelorŭ lorŭ, și nu le-aŭ venit o lacrimă în okĭ, și aŭ insultat nefericirea și căderea acelorŭ bravĭ martirĭ aĭ libertățeĭ, — Dumneavoastră? — din cariĭ uniĭ sileaŭ pe surorile, pe fiĭcele lorŭ cu inima′n doliŭ să joace la balurile streinilorŭ, unde se cănta uĭtarea nefericițilorŭ ecsilațĭ, și înmormăntarea libertățeĭ și a naționalităței Romănieĭ; — dumneavoastră? — din cariĭ uniĭ aveaŭ casele lorŭ deskise ocupărilorŭ streine, le cănta imne de triumfare, și le eșa înnainte cu florĭ înkinăndule și țara și pe eĭ; — O! pledațĭ pentru uĭtarea și ertarea trecutuluĭ; — Romăniĭ aŭ mult să uĭte și să erte!

Dacă trecutul îșĭ are partea sa de glorie și de patriotism; — acea parte nu este a Dumneavoastră, este a răposațilorŭ, a moșilorŭ și a strămoșilor tutulorŭ; — partea dumneavoastră? — partea dumneavoastră este o ertare generoasă și nobilă; — un văl; — o perdea de fer (după cum a zis un orator din dreapta) asupra trecutuluĭ.

Dar nu deșteptațĭ acel trecut; — căcĭ am putea să vă respundemŭ noĭ cu aceste cuvinte ale unuĭ celebru poet al Francieĭ.

„Combien au jour de la curée
„Etiez vous de corbeaux, contre l′aîgle expirant?

Nu deșteptați cenușa sub care e acoperit acel trecut, căcĭ acea cenușe e caldă încă; — umbrele luĭ Nicu Bălcescu și Ioan Voĭnescu s-ar ridica amenințătoare din mormăntul lorŭ de martirĭ aĭ libertățeĭ, ca să vă′ntrebe:

— „Ce ațĭ făcut voĭ cariĭ vorbițĭ de libertate, cu libertatea de la 1848? — cuĭ suntemŭ noĭ datorĭ moartea tristă și dureroasă a ecsilațilorŭ, pe un pămănt strein, în un mormănt depărtat, neudat de nicĭ o lacrimă?”

Eĭ ar veni ca Fabriciŭ al luĭ Russo să vă ia seama de faptele voastre și atuncĭ!...

Dar lectorul o să se′ntrebe, ce caută în romanțul luĭ Paul această amestecare istorică a revoluțiuneĭ de la 1848.

Pentru că nimic nu e maĭ plăcut pentru un autor de căt de a face o diversiune din subjectul luĭ.

Ș′apoĭ aceasta nu este o diversiune.

Care este tănărul ce nu va fi avut partea sa de amerințare, de suferire și de durere după revoluțiunea de la 1848.

În revoluțiunea de la 1848 Paul nu a fost numaĭ un spectator, ci a fost un actor activ.

Paul era secretar al nefericituluĭ Nicu Bălcescu.

După sosirea ocupațiunelorŭ streine, boeriĭ nu întîrziară a afla aceasta și prin urmare a o spune comandantuluĭ strein al orașuluĭ.

În o zi el se′ntorcea acasă, în capul scăreĭ îl aștepta un ofițer de Cazacĭ care sta ascuns după ușe; — cănd el urcă cea dune urmă treaptă, ofițerul îĭ eși înnainte și îl salută cu cea maĭ afabilă politeță.

— „Mă iartă Domnul meŭ, — îĭ zise ofițerul: — Dumneavoastră trebue să fițĭ D-nul Paul dacă nu mă′nșel.

Paul se găndi un moment, apoĭ respunse:

— „Da, Domnule, kiar eŭ.

— „Am o misiune foarte neplăcută pentru Dumneavoastră Domnule; — urmă ofițerul: — foarte urătă pentru mine; — dar sunt un soldat, dator să urmez ordinele ce′mĭ dă fără a le discuta.

— „Nimic maĭ natural Domnule, — pociŭ ști care este acea misiune?

— „Aceea de a vă aresta, și de a lua toate hărtiile Dumneavoastră; — Domnulemă ertațĭ, dar împlinesc o datorie, atăt maĭ răŭ pentru aceĭ din compatrioțiĭ Dumneavoastră cariĭ împlinesc rușinoasa meserie de spionĭ și cariĭ v′a trădat.

— „Misiunea Dumneavoastră, precum și ceea ce se′ntămplă nu mă miră de loc domnule; — mă așteptam la aceasta.

— „Cum, vă așteptațĭ să fițĭ arestat, și nu ațĭ plecat.

— „Unde eram să mă duc, și cine era să′mĭ dea pasport; — și apoĭ, am o mumă, voiam să nu o las.

Aceste cuvinte căt de simple fură, aduseră lacrimĭ pe genele ofițeruluĭ de cazacĭ, care se′ntoarse ca să le ascunză.

— Dar dă′mĭ voe să te′ntreb Domnule? — îĭ zise Paul: — muma mea te-a văzut? — stie ceva de arestarea mea?

— Nu, nimic; — din fericire, muma Dumneavoastră nu este acasă, — răspunse ofițerul.

— Eĭ bine Domnule, dacă este așa, să ne grăbim pînă ce nu vine ea; acest spectacol ar fi întristător, și ar putea să aducă o nefericire, să mergemŭ.

El intră în cameră cu ofițerul și deskise toate sertarurile luĭ; — ofițerul luă toate hărtiile căte le găsi.

Precauțiune tardivă; în căte-va zile ce trecuseră, Paul avusese timpul de arsese toate hărtiele căte se aflaŭ la dănsul.

— Aceste sunt toate hărtiele D-tale Domnule? — îl întrebă ofițerul.

— Toate.

— Mă ertațĭ sunt silit să caut în toată casa, kiar în apartamentul și lucrurile mumeĭ Dumitale.

— O domnule, nu aș fi avut lașitatea să compromit pe muma mea prin asemenea ascunderĭ.

— Eĭ bine Domnule, jură pe Crist, și pe viața mumeĭ D-tale că nu aĭ nicĭ o hărtie ascunsă, nicĭ la dănsa, nicĭ în altă parte.

— Jur pe Crist și pe viața mumeĭ mele, că afară din aceste, nu maĭ am nicĭ o hărtie ascunsă nicĭ la muma mea, nicĭ în altă parte în casa aceasta.

— ′Mĭ e destul, și crez; — acum să mergemŭ Domnule.

Paul șopti căte-va cuvinte la urekea fecioruluĭ, și urmă pe efițer.

La colțul ulițeĭ îĭ aștepta o trăsură escortată de opt cazacĭ, eĭ se urcară înnăuntru, și Paul fu dus în casele Hagi-Mosculuĭ, unde ședea comandantul orașuluĭ.

Acolo îl înkiseră în o cămară; peste căte-va momente intră un ofițer de ordonanță, care′l întrebă de are a cere ceva.

— „Aș dori să scriŭ mumeĭ mele, de se poate Domnule.

Ofițerul se dusse și reveni peste căte-va momente.

— „Poțĭ scri mumeĭ D-tale, Domnule, cu condițiunea că scrisoarea va fi deskisă, și că′mĭ veĭ da-o nesigilată.

Paul priimi hărtia, condeiul și călimările ce′ĭ adusesse ofițerul, și se puse de scrise biletul următor:

„Iubita mea mumă.

„Dumnezeŭ ne maĭ reserva la amăndoĭ această încercare; — sunt arestat; — nu te îngrija de nimic, că nu′mĭ pare a fi nicĭ o primejdie; — arestarea mea nu noate proveni de căt din un eror; — cu toate acestea informăte, vezĭ de ce mă acuză, și ce voescŭ de la mine? — Îțĭ repet nu te speria, nu sunt la ′nkisoare, — sunt în o cameră la Hagi-Moscu unde șade comandantul orașuluĭ, mă tratează pănă acum destul de bine; — dar ′mĭe urăt, ′mĭ-e urăt și sunt trist maĭ cu seamă că nu te pociŭ vedea, buna și scumpa mea mumă. Or cum, credemă tot d′auna fiul tăŭ cel maĭ iubitor și maĭ respectuos, și ia pe această semnătură o sărutare ce am depus înainte de a′țĭ trimite acest bilet.”

Paul.

Biletul era scris în lima Francesă, Paul îl înkise, îĭ puse adresa, apoĭ îl deskise și îl dedu ofițeruluĭ.

Ofițerul nicĭ nu se uĭtă la dănsul, îl luă și se pregăti să iasă.

— „Încă un cuvănt Domnule; — zisse Paul;— nu am maĭ văzut pe ofițerul cu care am venit aci; — aveam să′ĭ mărturisesc cu recunoștință de kinul kurtuoaz cu care m-a arestat. Bine voi-veĭ a împlini această comisiune de nu′l voiŭ maĭ vedea?

— „Nu voiŭ lipsi Domnule, și′țĭ voiŭ aduce mulțumirile sale.

Ofițerul eși, după ce luă scrisoarea; — o arătă, saŭ nu cuĭ-va, nu stie nimic, — dar o porni.

Muma sa ceru voia a visita pe fiu săŭ, această voe nu ′ĭ se acordă în zioa aceea.

La cincĭ ore aduse luĭ Paul de măncare.

Măncarea era maĭ mult de căt bună, era delicioasă, și însoțită de vin de Vordo.

Paul măncă, și măncă cu foame; — în ziua aceea nu dejunase.

Le 7 ore ofițerul intră.

— „Bine-voițĭ a mă urma Domnul meŭ; — zise el luĭ Paul: — vă voiŭ întroduce la V, colonel Daragan care voește a vă interoga.

Paul salută ofiețrul și eși după dănsul; la ușe eraŭ doĭ cazacĭ cariĭ îl urmară: — el trecu după ofițer în un salon, apoĭ în altul, apoĭ în o cameră, şi-n sfărşit în un kabinet.

Colonelul Daragan sta la un biuroŭ mare încărcat cu dosare, cu registre, cu foĭ sburătoare acoperite de diferite scrierĭ, și cu liste.

Cănd intră Paul, el rădică capul, îl salută, Paul îĭ răspunse la acea salutare prin o ănclinare.

Colonelul îĭ făcu semn să șază pe un scaun în fața luĭ, Paul șezu.

După ce făcu semn ofițeruluĭ care eși, colonelul privi pe Paul căte-va momente esaminăndu′l cu curiositate; — Paul nu se mișcă.

— „Cum te kiamă Domnule? — îl întrebă colonelul după acea esaminare lungă.

— „Paul....

Colonelul căută între hărtiĭ, luă o însemnare și urmă cuestiunele.

— „De cățĭ anĭ eștĭ?

— „Merg în 18 anĭ.

— „De unde eștĭ?

— „De aicĭ, Romăn din Bucureștĭ.

— „Aĭ cunoscut capiĭ revoluțiuneĭ?

— „Da, cum ′ĭ-a cunoscut toțĭ, nici maĭ mult nicĭ maĭ puțin.

— „Aĭ fost secretar al ministruluĭ revoluțiuneĭ Nicu Bălcescu.

— „Nu stiŭ nimic de aceasta.

— „Cum nu știĭ? — ce legătură era între Dumneata și Nicu Bălcescu?

— „Nicu Bălcescu lucra un oper sciințific, și o copiam, saŭ scriam sub dictea luĭ, nimic alt-ceva.

— „Cum? — nu cunoștĭ nota sa adresată către... pentru....

— „Nu.

— „Dar e scrierea Dumitale.

— „Poate, voiŭ fi uĭtat, dar nu stiŭ ce notă.

— „Dumneata scrieaĭ toate lucrările luĭ Nicu Bălcescu?

— „Este un eror, — ațĭ fost răŭ înformat.

— „Dar aveaĭ toată conrespondența luĭ?

— „Nu aveam nimic alt de căt lucrările Istorice, din care s′a găsit unele fragmente manuscrite în hărtiile mele.

— „Spune drept Domnule; — nu maĭ tăgădui; — numaĭ prin o confesiune esactă și generală, poțĭ merita indulgința Guvernuluĭ, maĭ cu seamă pentru fapte atăt de grave.

— „Nu înțeleg ce voițĭ să spuiŭ; — am spus tot adevărul.

— „Nu înțelegĭ? — să′ntreb eŭ și D-ta să respunzĭ.

— „Ce am stiut am respuns.

— „Ba nu, ba nu, știĭ multe; — spune′mĭ ce relațiune era între Nicu Bălcescu și...?

— „Nu stiŭ, — nu cunosc nimic.

— „Ce corespondență avea cu D. de L.... la Paris?

— „N′am văzut nicĭ o dată acea coresondință.

— „Dar cu I... G: la Constantinopol?

— „Nicĭ nu stiŭ daca ′șĭ-a scrisără vre o dată.

— „Aĭde, nu maĭ tăgădui; — funcțiunele dumitate lăngă dănsul sunt cunoscute.

— „Mă ertațĭ, — v′a înșelat, nu am avut nici o foncțiune nicĭ oficială, nicĭ oficioasă lăngă Nicu Bălcescu.

— „Iaŭ notă de respunsurile Dumitale, Domnule, îĭ zise colonelul Daragan: — ele sunt triste şi descurăgietoare pentru dumneata, nu-ţi-o tăgăduesc. — Pozițiunea dumitale către guvernul actual este foarte agravată, maĭ cu seamă prin tăgă duirea ce persistĭ a conserva. — Daca aĭ fi fost maĭ facil, poziţiunea dumitale ar fost mai facilă.

— „Avețĭ cuvănt, Domnile colonel; — dar nu mă pociŭ face nicĭ spionul nicĭ trădătorul nimenuĭ — maĭ cu seamă cănd nu stiŭ nimic.

— „Înțeleg, înțeleg simțimintele Dumitale Domnule, și ′țĭ voiŭ zice kiar că respect acele simțimînte; — dar judecă și dumneata de pozițiunea noastră, suntemŭ așezațĭ asupra unuĭ volcan revoluționar; — asecurarea, și kiar viața uneĭ părțĭ a societățeĭ e amerințată, noĭ cată să o garantămŭ.

— „Volcan revoluționar, Domnule colonel; — respunse Paul: — de ce vă temețĭ? — ceĭ cariĭ eraŭ bănuițĭ de aceasta, sunt fugițĭ, ecsilațĭ, gonițĭ.

— „Eĭ Domnule... te′nșelĭ; — urmele lor sunt încă aci, noĭ suntemŭ silițĭ a isbi 'n oamenĭ ca să dărămămŭ o idee; — oameniĭ sunt fructele uneĭ ideĭ, fructele aŭ cuzut, dar rădăcina rămăne.

— „Maĭ avețĭ ceva să mă ′ntrebațĭ Domnule colonel?

— „Nimic. — Domnule; — stărueștĭ în tăgăduirea dumitale; — facĭ foarte răŭ. — Aveam încă să′țĭ spuiŭ că muma dumitale a cerut astăzĭ voea să te vază, această voe i s′a acordat pentru măĭne; — o veĭ vedea.

O căte lacrimĭ, căte durerĭ, căte nefericirĭ, îĭ preparĭ sărmaneĭ mumeĭ D-tate cu tăgăduirea în care insistațĭ.

Paul puse măna pe inima luĭ care svăcnea cu putere, și înkise okiĭ un moment; — găndirea mumeĭ luĭ îl sdrobea.

— „O! ce′ĭ se poate întămpla Domnule?

— „Să te plăngă toată viața eĭ; — respunse colonelul: — pozițiunea dumitale e gravă, cu totul gravă, de stărueștĭ în tăgăduire veĭ fi dat în judecată, sunt dovezĭ teribile în contra dumitale, și poțĭ fi condamnat kiar la moarte.

Colonelul vorbea foarte serios; — Paul simți săngele înghețăndu′ĭ în inimă, și fruntea′ĭ descolorănduse; — dar peste un moment el găsi curagiul să surăză.

— „O amenințare Domnile colonel?

— „O nu; — e foarte adevărat și foarte serios ceea ce îțĭ zic; — îțĭ daŭ pănă măĭne să te găndeștĭ, și găndește bine, și matur..... la moarte o repet; — dovezile ce ecsistŭ în contră′țĭ sunt teribile, şi poţĭ fi condamnat la moarte.

Paul salută.

Colonelul Daragan sună clopoțelul, ofițerul intră, el îĭ zise căte-va cuvinte în lima Rusă și salută pe Paul.

Paul eși însoțit de ofițer, la ușe găsi iar pe ceĭ doĭ cazacĭ cariĭ îl urmară pînă la camera sa.

Paul era palid, trist, și sdrobit; — cele din urmă cuvinte ale coloneluluĭ resunaseră în inima luĭ, cu o armonie funebră.

— „La moarte!... repetă el căzănd pe un scaun lăngă massa ce era în camera care′ĭ servea de ănkisoare; — la moarte!

— „Voeștĭ să ieĭ ceaiul cu mine Domnule? îl întrebă ofițerul cu o voce amică de bunătate.

— „Îțĭ mulțurisesc; — îĭ răspunse Paul întinzăndŭ′ĭ măna, — nu, — acum sunt foarte preocupat, iartămă astă pentru seară, măĭne seară fi încă aci.

— „Văz că voeștĭ să rămîĭ singur îĭ zisse ofițerul,— aĭ săm′ĭ cerĭ ceva?

— „Dacă mi daĭ voe hărtie și ′călimărĭ.

— „E anevoe; — cu toate acestea crez că colonelul va acorda cererea dumitale, mă duc să′l întreb.

— „Ofițerul îĭ strănse măna și eși.

— „La moarte! — repetă el cănd rămase singur; — la moarte! — eĭ bine fie; — ce e viața unui om în viața unuĭ popul... dar muma mea. — O muma mea! sărmana mea mumă!

El se afundă în această găndire dureroasă; — peste căte-va momente un cazac intră aducănd un paket de hărtie și călimărĭ.

IX.
ARESTARE.

Paul începu a scri

„Daca or care princip, buință de viața unuĭ om ca să′prădăcineze o idee;— de sănge, ca să ude sămănța eĭ, — mă voiŭ felicita ca moartea mea să fi putut fi utilă țăreĭ mele.

„Perz aci o mumă, — mumă scumpă și bună, rude, amicĭ; — dar voiŭ regăssi acolo pe tatăl meŭ și pe Paulina! — umbre iubite, și venerate de care nu mă voiu maĭ despărți.

„Cănd moartea e susținută de o sperață atăt de radioasă, o ea e dulce și ușoară.

„Dar lacrimele ce las în urma mea! — dar muma, buna mea bună! — ea mă va ′nsoți în curănd, și voiŭ fi maĭ fericit, eŭ care nu o voiŭ face s-astepte şi care voiŭ fi asteptat-o.

„O voĭ ce rămănețĭ în urma mea, ce m′ațĭ iubit și am iubit; — consolațĭ-o; — susținețĭ curagiul eĭ; — și ușurațĭ durerea eĭ.

„Aș fi făcut multe lucrurĭ de aș fi avut zile maĭ lungĭ, și timp înaintea mea; — dar așa nu a voit provedința; — mor!... și mor fără a lăssa în urma mea de căt o memorie vană; — fără a lăssa nicĭ kiar un nume, care să mă păstreze în suvenirea celorŭ ce am iubit. — Eĭ mă vorŭ uĭta.

„Doresc să fiŭ înmormăntat cu inelul ce am de la Paulina!

„Sunt calm și otărăt; — or ce a fi să se ′ntîmple nu mă maĭ sperie, și nu mă maĭ îngrijaste; — voiŭ muri de va trebui să mor fără a proferi un cuvănt de trădare, și fără a murmura un blasfem, nicĭ kiar în contra găzilor meĭ.

„În scriitorul meŭ este o tragedie ce am imitat din un oper al comiteluĭ Tscheikhofsky întitulat Cărdgeali.... las acest oper inedit ca suvenire de amicie și de frăție amiculuĭ meŭ Petre.

„O dată cănd nu va maĭ fi censură, cănd un soare de libertate va străluci asupra Romănieĭ; — el va imprima și va publica acel oper, singura producere serioasă ce m′aŭ ertat timpul să daŭ patrieĭ mele.

„Adio! — La toțĭ ce am iubit și m′a iubit; — adio! voă cariĭ vețĭ veni vre o dată să′ngenukiațĭ și să sărutațĭ țărăna mormăntuluĭ meŭ.”

Apoĭ plecă capul la pept; — el nu avea de căt un regret și o lacrimă a da lumeĭ acesteĭ; — muma luĭ.

Singură, numaĭ ea singură era să plăngă moartea luĭ, și să nu uĭte.

Afară de muma luĭ, — el nu mai avea nimic a regreta în lume.

Nimic!

Tot ce iubise pe pămănt era acolo; — acolo unde găndea să meargă și el; — tot ce iubise era în eternitate!

Această idee calmă puțin durerea regretuluĭ săŭ — imaginațiunea′ĭ adolescintă începu a lucra și a se esalta; — umbra Paulineĭ surăzănză voioasă, dulce, amoroasă, se arădică înainte′ĭ, părănd că′l așteaptă pentru serbarea nunteĭ, și că buzele eĭ eraŭ umede de sărutarea ce era să dea mireluĭ eĭ.

El întinse brațele aceleĭ umbre dorite, înkise okiĭ și adormi.

„În visul săŭ se văzu transformat în eroŭ; — populul se ′nclina cu respect la spănzurătoarea luĭ, femeele, tinere mume îl arătaŭ copiilorŭ lorŭ spuindule numele luĭ, și învățîndu′ĭ să′ĭ respecte memoria.

„Maĭ tîrziŭ în timpĭ de libertate și de civilisare, națiunea arădica un monument măreț și glorios la mormăntul luĭ și scria pe acel mormănt: „Mortiruluĭ libertățeĭ, Patria recunoscutoare.”

„Apoĭ la zioa spănzurăreĭ luĭ era să se facă o serbare națională, populul să se roage pentru dănsul în bisericĭ, statul să′mparță bine-facerĭ la săracĭ, și june femeĭ și fete să depue pe monumentul luĭ cunune de florĭ împletite de dănsele.

„În cer Paulina era măndră și glorioasă de dănsul, ăngeri și serafimi îl purtaŭ pe aripele lorŭ pănă în fața tronuluĭ ceresc, și Divinul Creator bine cuvănta moartea luĭ.

„Acolo el se cununa cu Paulina luĭ iubită; — Heruvimiĭ ăntonaŭ imne armonioase, și ăngeriĭ dănțaŭ în corurĭ divine, împrejurul luĭ și al Paulineĭ.

O! — imaginațiunea adolescentuluĭ lucrează așa de repede și mpodobește tot, cu colorĭ așa de poeticĭ.

Cănd se deșteptă din acest vis radios zioa se′ngăna cu noaptea, ziorele ăncepeaŭ a se ivi voioase, și razele diminețeĭ strebăteaŭ dulcĭ pănă la dănsul, ca amicĭ cariĭ păreaŭ a veni și a′ĭ da zioa bună.

Un surăs se desemnă pe buzele luĭ, surăs melancolic și trist ca surăsul murinduluĭ care, vede pentru cea din urmă oară zioa și lumina.

— Căte zile ca aceste voiŭ mai avea să maĭ zăresc? — se′ntrebă el.

— O dacă zioa e așa de frumoasă aci, cum trebue să fie ea acolo unde strălucește pentru Creatorul Divin, pentru ăngerĭ și serafimĭ.

— Și cu toate aceste; — zioa această de ce pare ea veselă și răzătoare, cănd ea strălucește unuĭ prizonier, — poate unuĭ condemnat?

— Tot ast-fel strălucea ea oare pentru Andre Șenier cănd scria juna captivă?

— De ce este maĭ melancolică și maĭ poetică m artea, — cănd omul e june, — și cănd totul îĭ surăde încă în viață?

— Poețiĭ aŭ ăncercatŭ a o face maĭ lugubră, maĭ tristă, maĭ dureroasă, dar kiar gănderea eĭ în juneță aŭ păstrat lireĭ lorŭ, acel prism de dulceață, de poesie, și de strălucire care leagănă sufletul fără a′l face să tremure fără a′ĭ inspira nicĭ un fel de teror.

— E moartea oare așa de oribilă pe cum o desemnă uniĭ, și este oare aspectul eĭ atăt de ′ngrositor?

Atuncĭ niște clopote începură a resuna lugubre și dureroase; — ele vesteaŭ trecerea unuĭ suflet la eternitate; — acel suflet nu maĭ era o ființă pe pămănt; — Paul simți un rece începănd de la picioare și urcănduse cu un fior ghețos pănă în creștetul capuluĭ, el se cutremură.

— Brrr! — zise el, — cu toate ilusiunele adolescințeĭ, kiar cănd omul este cu totul otărăt; nu e așa ușor de a muri.

Clopotele sunaŭ cu vocea lor funebră și′ngrozitoare.

— Suna-vorŭ oare ele pentru mine? — se ′ntrebă Paul.

Apoĭ îngenukiă spre răsăritul soareluĭ.

— „O Doamne a tot putinte; — zise el; — dacă viața mea e necesariă, iea-o Doamne, ea este a ta; — dar susține curagiul mumeĭ mele și o consolă pe dănsa; — dă-ĭ Dumnezeule puternic inspirațiunele și tăria credințeĭ tale; — dă-ĭ resimnațiunea ce soarbe omul din puterea religiei. — Cruță-o pe dănsa de durere, și veghiază asupra țăreĭ mele și asupra celorŭ ce rămănŭ în urma mea. — Iartă′mĭ Dumnezeule mie păcatele mele precum ert și eŭ pe ale vănzătorilor meĭ.”

Cănd se arădică și sfărși această rugăciune Paul era calm și resimnat, el reciti ceea ce scrisese seara, și puse semnătura luĭ asupra.

Ușa se deskise și muma lui intră.

Amăndoĭ se ′nbrățișară, și ea începu a plănge cu suspin.

X.
O MUMÂ

— Maĭca mea! — buna mea mumă!

— Fiul meŭ! — fiul meŭ.

Strigară amăndoĭ de o dată.

Dupe ce ea îșĭ stăpîni suspinul se așeză pe scaun, Paul se puse în genuke înaintea eĭ, ea îĭ puse măna pe frunte.

— Și tu să fiĭ victima lorŭ nefericit copil; — nu le era destul de unul.

— O nu te′ngriji de nimic maĭca mea; — nu crez ca lucrurile să fie așa de grave pe cum le facŭ eĭ; — poate că eĭ voescŭ numaĭ să ne sperie.

— Eĭ bine ce′țĭ-a zis eĭ?

— Colonelul Daragan m′a cercetat aseară; — el povești mumeĭ luĭ tot, afară din cele din urmă frase ce′ĭ zisese cercetătorul luĭ.

— Tu nu′mĭ-aĭ consilia o trădare saŭ o delațiune, nu e așa maĭcă? — adăogă el.

— O nu! — nu! — nicĭ o dată; — or-care′țĭ va fi soarta, sufere fiul meŭ, aci stă adevărata nobleță; — nobleța omuluĭ e ′n inima și cugetările lui. — Fiĭ tare și onest.

Paul sărută măĭnile mumeĭ luĭ și murmură:

— O îțĭ mulțămesc Dumnezeule ea ′mi-a dat absoluțiunea.

Apoĭ muma luĭ șezu aproape două ore cu dănsul.

La 10 ore muma luĭ se sculă, ea îmbrățișe ăncă o dată pe fiul eĭ, — și plecă să alerge pentru libertatea luĭ.

Cănd eși ea din cameră, — Paul căzu pe scaun.

— O curagiul meŭ! — curagiul meŭ! — murmură el.

Și se afundă iar în tristele luĭ găndirĭ.

Paul nu fu turburat de nimenĭ în zioa aceea pănă la două ore.

La două ore ofițerul intră cu un bilet de la mumăsa.

„Am promisiunele cele maĭ tarĭ și cele maĭ sigure; — azĭ veĭ fi liber, eŭ alerg încă pentru realisarea acelorŭ promisiunĭ, curagiŭ, și pacienață; — te sărut și te iubesc.

„a ta mumă.”

— Sărmană mumă, îșĭ zise Paul; — cum îșĭ face ilusiunĭ.

Și o lacrimă străluci în geana luĭ.

La treĭ ore ofițerul intră iar în camera luĭ, ofițerul din zioa cea-laltă era skimbat, acel noŭ era brusc și sever.

— Te kiamă colonelul Daragan, comisia e adunată; — mergĭ Domnule.

Mergĭ înainte Domnule; — îĭ respunse Paul; — te voiŭ urma.

Ofițerul eși, Paul îl urmă.

Astă dată nu maĭ fu întrodus în cabinetul coloneluluĭ Daragan, el fu întrodus în o altă Cameră.

La un biuroŭ mare eraŭ așezațĭ cincĭ membri; — Comisiunea era prezidată de un general.

Paul intră; el salută pe toțĭ cu o ănclinare de can și toțĭ îĭ mulțumiră assemenea.

— Domnule, îĭ zise generalul; — colonelul Daragan îțĭ va ceti întrebările ce′țĭ-a făcut și respunsurile Dumitale, veĭ vedea dacă sunt esacte.

— Dați′mĭ voe a vă spune, Domnule general, că crez această formalitate inutilă; — am încredere în onorul Domnuluĭ colonel, și sunt foarte secur că nu a adăogat nimic.

— Ba nu, nu, poate ca eŭ să te fi ′nțeles răŭ; — și dedu citire unuĭ act care coprindea tot interogatorul ce ′ĭ-se făcuse seara.

— Aceste sunt respunsurile Dumitale Domnule? — îl întrebă generalul.

— Da; — respunse Paul.

— Stărueștĭ în această nefericită tăgăduire?

— Stăruesc.

— Nu aĭ a mărturisi nicĭ a adăoga nimic?

— Nu am nicĭ a măturisi, nici a adăoga nimic.

— Te-aĭ găndit bine la cele ce′țĭ-a zis cololonelul Daragan aseară?

— M′am găndit, și nu am a maĭ zice nimic, — nu stiŭ nimic.

— Te poțĭ re′ntoarce în înkisoarea Dumitale.

Paul salută și eși. — La ușe găssi ofițerul și cazaciĭ; — el îĭ urmă și reintră iar în camera care′ĭ servea de înkisoare.

— Acum soarta mea e otărătă îșĭ zise Paulŭ — voiŭ fi dat proforma în judecată, și poĭ-măĭne poate se va sfărși cu viața mea.

Fie voea ta împlinită Dumnezeule!

El șezu așa singur aproape o oră.

După o oră ofițerul care′l arestase, veni în camera sa cu o hărtie în mănă.

El se apropie de Paul și′ĭ strănse măna.

— Am bucuria de a′țĭ anunța Domnule că eștĭ liber; — îĭ zise ofițerul.

— Liber?

— Cu totul liber; — liber să mergĭ unde veĭ voi, și am ordin să′țĭ redaŭ și toate hărtiele Dumitale.

— Nu înțeleg aceasta, — aseară colonelul Daragan mă amenința de moarte, și acum îmĭ spuĭ că sunt liber?

— Aseară colonelul Daragan voea să te ′ngrozească, dovadă că eștĭ liber, iată′țĭ hărtiele.

— Îțĭ mulțurisesc, — îțĭ mălțumsesc Domnule, nu numaĭ d′această bună noutate de care bătrăna mea mumă te va iubi, dar și de interesul ce′mĭ-aĭ arătat de erĭ pănă acum.

Paul îșĭ revizui hărtiele, îĭ lipsea dramul luĭ

Cărdjealăul.

El privi pe ofițer.

— Înțeleg, — un caet, — o piesă de teatru, — comisiunea aŭ oprit′o și a ars′o; — mulțumeștete că aĭ scăpat cu atăt.

— O, știĭ Domnule, un autor ține la operul luĭ cum ține un părinte la un copil. — Fie; — trebue să mă coste și pe mine ceva. — Acum o rugăciune am să′țĭ fac Domnule, aĭ fost așa afabil în căt nu′țĭ pociŭ mulțumi alt-fel de căt cu recunoștința mea, un ofițer de usarĭ care era aseară aci, m-a invitat a lua ceaiulŭ cu dânsul; — el a fost foarte bun și foarte amabil cu mine, te-aș ruga să′mĭ snuĭ unde șade și săm′ĭ facĭ și Dumneata onorul de a veni să ieĭ ceaiul la mine astă seară cu dănsul.

— Îl voiŭ găssi eŭ și voiŭ veni cu dănsul.

Paul strănse măna ofițeruluĭ, îșĭ luă hărtiele și se repezi pe scară, jos îl aștepta o birje.

El se aruncă în birje și se duse drept acasă.

Muma sa îl aștepta.

— Liber! — strigă el cum o văzu, — liber, sunt liber.

Și se aruncă în brațele mumeĭ luĭ care plăngea de bucurie și îl acoperi de sărutărĭ.

Seara era la Paul adunată toată junimea Bucureștuluĭ, toțĭ amiciĭ luĭ și ceĭ doĭ ofițerĭ de usarĭ și de cazacĭ.

Paul le novesti la toțĭ ce se petrecuse, le citi testamentul săŭ, și le spuse toate impresiunele luĭ.

La două ore după mezul nopțeĭ lumea era încă la dănsul.

Pentru ăntăia oară în doĭ anĭ Paul fu infidel memorieĭ Paulineĭ; — pentru ăntăia oară în doĭ anĭ Paul uĭtă suvenirea eĭ.

XI.
Încă o durere.

Arestarea luĭ Paul, era ultima emoțiune ce putuse să′ncerce inima sdrobită a mumeĭ luĭ.

Această emoțiune fu ultima isbire care o sfărși.

Ea desvăluisse prea mult curagiŭ, — prea multă energie, — o tărie ce covărșa toate puterile eĭ.

Peste căte-va zile ea căzu bolnavă.

Un medic imbecil, care trecea atuncĭ și trece încă și azĭ pentru unul din mediciĭ ceĭ marĭ în Romănia o măcelări.

În treĭ zile îĭ aplică șaĭ-zecĭ de linitorĭ și optăspre-zece venduse.

Ea nu maĭ avea sănge.

În opt zile ea sucombă uneĭ boale de slăbiciune, și se stinse puțin cu puțin ca o lampă care nu maĭ avea unt-de-lemn.

Paul lucra în camera luĭ, — toțĭ ziceaŭ că muma sa era maĭ bine.

Sărmană mumă! — ea avusese acea luciditate ameliorătoare pe care o aduce aprenierea morțeĭ, și nimenĭ nu ghicise această fatală prevestire a maĭ bineluĭ.

La treĭ ore dupe mezul zilei; — ralul începu. Servitorul intră.

— Să poftițĭ la cucoana′n casă; — zise el luĭ Paul.

Paul nu întrebă nimic, — credea că muma sa îl kiamă.

Cind intră în cameră surora luĭ era îngenukiată lăngă pat; — silențiul dureros al morțeĭ domnea în acea Cameră, o bătrănă servitoare ședea la capul patuluĭ eĭ.

Surorile murindeĭ ședeaŭ în picioare abătute și palide la picioarele-eĭ.

Moartea pusesse pe fruntea mumeĭ luĭ acea aureolă de puritate și de sănțenie ce face pe omul onest de trece din o viață ′n cea-laltă calm și fără mustrare de cuget.

Paul merse de ′ngenukiă în silențiŭ lăngă surora luĭ. Muma luĭ întoarse cătărele eĭ spre dănsul; ele maĭ străluciră o dată; buzele eĭ se ′mpreunară în un surăs și măna eĭ se puse cu tandreță pe capul luĭ.

El simți acea mănă iubită ănghețăndu′ĭ crestetul capuluĭ, o luă cu venerațiune, o sărută, și puse fruntea luĭ pe dănsa.

Ea încercă a zice un cuvănt de ertare și de bine-cuvăntare, dar cuvăntu ′ĭ ecspiră pe buze, și buzele ′ĭ stătură iar în un surăs dulce și matern.

Apoĭ făcu ăncă o sforțare dar ea nu avu puterea a se arădica; — surora luĭ se sculă cea d′întîiŭ, ea iĭ luă capul cu amăndouă măĭnile și o sărută de treĭ orĭ pe obraz, apoĭ veni răndul luĭ Paul, ea îĭ luă assemenea capul cu amăndouă măĭnele îl sărută de treĭ orĭ; — și ca și cănd moartea nu aștepta de căt darea acestorŭ ultime sănte sărutărĭ ea nu maĭ făcu nicĭ o mișcare.

Surorile eĭ începură a țina, surora luĭ Paul aruncă un răcnet și căzu leșinată pe parket; — Paul rămasse în picioare fără a proferi un cuvănt.

Cum făcuse cu căți-va anĭ maĭ înainte pentru tatăl săŭ, fratele cel maĭ mare; — ast-fel astă dată el se apropie, maĭ îngenukie o dată, îĭ sărută măĭnile și ′ĭ le împreună și ′ĭ înkise okiĭ.

Rudele, amiciĭ, luară pe mătușele și rădică pe surora luĭ Paul.

El rămase împietrit lăngă patul de moarte al eĭ, nimenĭ nu îl putu mişca de acolo; — privirele luĭ staŭ ațintite asupra aceluĭ cadaver iubit, și suspinele se′necaŭ în peptul luĭ ca nodurĭ care ′ĭ opreaŭ respirațiunea.

A treia zi muma luĭ Paul era depusă lăngă sociul eĭ în acela′șĭ mormănt, preoțiĭ ăntonaŭ vemnica eĭ pomenire, și Paul asculta stupid fără a ănțelege nimic acele imne lugubre de uĭtare a tot ce iubimŭ pe pămănt.

— „O acum nu maĭ am nimic care să mă lege de pămănt,” zicea Paul.

— „Tată, amantă, mumă; — ce ′mĭ maĭ remăne mie!

Și un ce în inimă îĭ respundea; — „un destin de lupte și de suferințĭ.”

Șase zile după aceasta Paul luă copilul frateluĭ săŭ pe care′l creștea muma luĭ, și plecă la Brăila unde se ′nbarcă.

Aerul, drumul, obesirea, maĭ răcori puțin ideele lui și îĭ maĭ întăriră curagiul, el privea acel copilaș, acea creatură inocentă care′ĭ surădea, și′șĭ zicea: — „maĭ am încă o misiune de ′mplinit.”

Nimenĭ nu ′șĭ poate ănkipui cum se strănge inima omuluĭ de o impresiune tristă, dureroasă, amară cănd părăsește țărmurile pe care a copilărit, mormintele celor ce a iubit, și cănd privirele luĭ s′afundŭ în spațiŭ ca să le cate, să le maĭ zărească odată, și sufletul luĭ să le maĭ murmure un cuvănt de iubire ăncăntătoare.

El rămase pe puntea vaporuluĭ, — okiĭ luĭ se cufundaŭ în spațiŭ, cătănd să vază încă locurile unde trăise, unde iubise, unde surăsese fericirilor, și unde vărsase lacrimĭ așarĭ asupra durerilorŭ despărțirei. — Vasul înainta cu rapiditate și în curănd vederele luĭ perdură acele locurĭ scumpe spre care sbura sufletul săŭ.

O oftare îndelungă și sfășietoare se ′necă în peptul săŭ, el căzu pe bancă, îșĭ acoperi figura cu măĭnile, încenu să suspine și lacrime arzănde scăldară obrajiĭ luĭ palizĭ și obosiți de suferință.

Sfărșitul părței I-iŭ.

PARTEA II.
STREINATATE ŞI STUDIU

I.
LA PARIS.

Aŭ trecat duoĭ anĭ.

Noĭ găsimŭ acum pe Paul în Paris în o cameră de student din ulița St. Jacques.

Nu că el nu ar fi putut locui în un loc elegant și bogat al șoseleĭ de Antin; — nu că el era sărac și că necesitatea îl condusesse în acea parte întunekeasă a canitaleĭ civlisată.

Paul avea treĭ miĭ galbenĭ venit pe an, — enitronia ce se 'nfiinţase asupra avereĭ luĭ Romănia, îĭ trim-tea regulat tot venitul săŭ; — nu era dar miseria care ′l silise a locui în ulița St. Jacques.

La sosirea sa el a găsit în Paris un vekiŭ amic și camarad de colegiŭ al săŭ; — Vasilake, erastudentul Boem care trăia zi cu zi, neprevăzător de măĭne, căntănd miseria, ăncălzindu-se cu caietele de studiŭ pe care le arunca ′n foc cănd se sfărșaŭ cărbuniĭ de pămănt, măncănd cu douăzecĭ solde pe zi, plătindu′șĭ termenul din privațiunĭ, și răzănd de sărăcia luĭ.

Ajuns în Paris, Paul trase la otelul de Vade, pe Bulevardul Italienilorŭ.

În Paris cănd sosește un Romăn îl află toțĭ ceĭ-l-alțĭ în dată; — sosirea se face eveniment p′între compatrioțĭ.

Toțĭ veniră să′l vază; — el auzise vorbind de Vasilake ca de un june vesel și studios, — legăturĭ de intimitate cu vekiul săŭ camarad eraŭ maĭ naturale de căt cu or care altul; — așa dar el se legă cu Vasilake.

Paul avea banĭ cu dănsul.

Vasilake se ′nsărcina să fie Ciceronele săŭ în Paris, și întroductorul luĭ în lumea studioasă.

Intăia zi eĭ măncară la Véfour.

Véfour, Verv, les Frères, Provençaux, sunt curiositatea streinilorŭ, și idealul studentuluĭ; - cănd un student ajunge să poată mănca la Vefour, acela a trecut rubiconul miserieĭ; — toțĭ ceĭ-lalțĭ cari îl vădŭ îĭ aruncŭ o cătare de invidie și de dorință și îl privescŭ ca pe un Nabab improvizat.

Cănd eșiră de la prănzul care costase pe Paul șase-zecĭ francĭ; — Vasilake rămăsese cu scobitoare de dințĭ în mănă, și îșĭ prupădea dințiĭ.

Un student, un camarad al luĭ Vasilake trecu pe acolo. — Vasilake îl opri.

— Bună zioa, — unde mergĭ tu?

— Mă duc la mătușemea pănă este încă timp să depuiŭ paketul acesta.

Paul care nu înțelegea încă semnificarea cuvăntuluĭ mătușe, deskise okiĭ marĭ și privi pe student cu curiesitate.

Vasilake surăse.

— Înutil; — îĭ zise Vasilake; — ce′țĭ trebuește?

— Ce fel ce′mĭ trebuește? — îmĭ trebuește zece franci acum ad momentum, lasămă că se′nkide mătușemea.

— Cum se′nkide mătușa dumitale Domnule? — întrebă Paul.

— Ce nu știĭ, e ora la care mătușemea se ′nkide, sunt aproape șase, nu maĭ este de căt o singură sucursală care maĭ stă deskisă pănă la timpul acesta.

Paul bolovăni okiĭ și maĭ marĭ, — el nu ′nțelegea.

Vasilake începu a răde.

— Minețĭ bulendrele, zise el studentuluĭ;— dă′mĭ treĭ-zecĭ Tfrancĭ; — adăogă el întrocănduse către Paul care băgă măna în buzunar și scoase doi Lui-d′orĭ.

Vasilake băgă unul în buzunar și ′ntinse pe celă-lalt studentuluĭ

À charge de revanche, — zise el studetuluĭ.

— Măre; — răspunse studentul luănd Luisul de aur,— dar cum văz eŭ aĭ ajuns la marginele Pactoluluĭ, și îți adăncezĭ labele în isvor.

— Pactolul e reprezintat în ființa unuĭ vekiŭ amic și camarad pe care ′țĭ- îl prezint; — îĭ zise Vasilake: — Paul tănăr, bogat, și foarte spirituos.

— Două cualitățĭ prețuite cu desăvîrșire; — respunse studentul străngănd măna luĭ Paul.

— Dacă Domnul voește să ne facă plăcerea a ne însoți, amŭ fi cu toțiĭ, zise Paul.

— Cu cea maĭ mare bucurie; — dar vezĭ nicĭ dar o dată o fericire nu poate fi complectă; ce să fac cu paketul? — nu vă pociŭ însoți cu dănsul.

— În adevăr, — să fiĭ al draculuĭ cu paketul tăŭ, dacă nu aveaĭ acest nefericit paket era să fimŭ cu toțiĭ, amŭ fi petrecut o seară de minune; — dar ce idee întunecoasă aĭ avut să plecĭ pe ulițele Parisuluĭ cu paketul la supțioară, pare că eștĭ un porte-faix.

— Bravo, — pare că stiam eŭ că o să′ntîlnesc o provedință care să′mĭ întinză sub ființa unuĭ camarad două-zecĭ francĭ.

— Dar nimic maĭ ușor; — zise Paul, însoțimŭ pe Domnul pănă la locuința sa, îșĭ lasă paketul, și apoĭ mergemŭ.

— Aferim! să mergemŭ tocmaĭ la ulița St. Jacques cănd toate teatrele sunt sub nasul nostru.

— Așa dar mergemŭ la teatru? — întrebă studentul.

— Da, astă seară suntemŭ cum se cade, — respunse Vasilake: — suntemŭ gentlemenĭ, lăssămŭ nebuniile pentru măĭne; — dar o idee maĭ practică,să trecemŭ lăngă Sena și să aruncĭ paketul înnăuntru.

— Idee strălucită, dar fiind că ′n Sena nu voiŭ găssi o balenă care să′l ție în pănticele sale, nu o voiŭ urma răspunse studentul.

— A! am găsit; — strigă Vasilake; — Paul tot trebue să meargă p′acasă, mergemŭ împreună, și lașĭ paketul la dănsul, măĭne îl ieĭ.

Toți aprobară ideea aceasta și merseră la otelul de Vade.

Studentul se numea Denville, el aruncă paketul pe un fotoliŭ, Paul regulă căte-va lucrurĭ p′în cameră.

— Dar după teatru ce facemŭ? — întrebă studentul, mergemŭ acasă așa cu stomacul gol.

— Ba nu; — zisse Vasilake și dacă Paul voește eŭ am o idee.

— Manifestă idea, o înțeleptul meŭ Mentor; — respunse Paul: — declar de acum că priimesc or ce idee.

— Eĭ bine ideea mea se rezumă în o coală de hărtie pe care o să scriŭ în un stil înalt Ernestineĭ.

— Ernestineĭ, — strigă studentul: — dar eștĭ nebun; — ce nu știĭ că Ernestina a fugit amorurile care se mărit cu foamea și privațiunele, a desertat modesta′ĭ locuință și s′a corcuțat dusă pe aripele unuĭ banker gros în burtă și gres în pungă pe înnălțimele cuartierului Breda.

— Ce naif eștĭ? — îțĭ înkipueștĭ că ea ne-a uitat; — din contră ea va veni cu cea maĭ mare bucurie; — ca păsărelele care sborŭ tot d′auna spre locurile părăsite, — hărtie, — imaginațiunea mea ferbe, și simț că o să compuiŭ un can d′oper.

— Să vedemŭ; — iată hărtia cerută.

Vasilake se puse în fața scriitoriuluĭ, luă condeiul în mănă, se găndi căte-va momente apoĭ începu a scri fără a se maĭ opri pănă se sfărși biletul; — cănd pusse cea din urmă literă el citi:

„Pustră Huri a paradisuluĭ Mahomet.

„Astă seară de la două-spre-zece ore înainte, adică azĭ-noapte, mare și strălucită reprezintare însoțită de un supe care și el va fi însoțit de vinurĭ streine, de șampanie și de likeururĭ în un cabinet la „Caffé Anglais,” — iluminare orbitoare, pactolul va curge în unde auriĭ, programul este imitat din analele găsite în Joedev elub și măncarea cea maĭ ecskisă variată prin căntece, răsurĭ, și cuvinte frumoase, ceĭ ce′șĭ vorŭ simți curagiul și imaginațiunea vor ecsala un spitseb asupra producereĭ porumbuluĭ în Romănia și se ava ecsiba un lucru foarte curios de văzut un selbatec civilisat, un prinț nabab Romăn, acum sosit în keltuirele materiale ale căruĭ noĭ vomŭ face keltuirele spirituluĭ nostru.

„Eștĭ invitată o superbă divinitate a cuartieruluĭ Breda.

„De și încă vară, dar pentru raritatea faptuluĭ va luci un foc monstru în șemine unde vomŭ arunca pe acel care va avea prostia de a spune o prostie.

„Regmă a inimelor bănoase să nu cum-va să viĭ singură; recrută orŭ încă două saŭ treĭ patru dar cel puțin două divinitățĭ ca tine; — și o calească elegantă e la dispozițiunea maiestățeĭ tale.

„Trăiască veselia și vinurile cele delicate!”

— Iată un bilet cum tu care aĭ scris lucrurĭ frumoase în prosa Romănă, nu aĭ găndit nicĭ o dată să scriĭ; — a! a! suntemŭ maĭ fericațĭ în înălțimele cuartierului Latin și

Vivat studentul!

Paul kemă un servitor din otel îĭ zise să găsească o calească cu kirie și ′ĭ dete biletul ordonăndu′ĭ să lasse și biletul și caleasca la Ernestina.

— Să nu cum-va să uĭțĭ livrea, — strigă Vasilake; — acum amiciĭ meĭ eŭ merg să comand supeul, voĭ mergețĭ la teatru vă găsesc acolo.

Peste o oră eĭ eraŭ în o loje de avant scenă la teatru Montansier și Paul își ținea inima cu măna răzănd de farsele luĭ Ravel, de figura luĭ Hyacinthe și de contersiunele luĭ Grassot.

După teatru eĭ merseră la Caffe Anglais, acolo intrară în un cabinet ce reservase pentru dănșiĭ.

Paul răsesse atăt de mult în căt nu se maĭ îndoia că va putea petrece.

— Na; — zisse Denville, — nu′țĭ spuneam eŭ că aĭ scris în zadar și că Ernestina nu va veni.

— Mă iartă Dumneata; — respunse Vasilake, va veni.

În adevăr; — peste căte-va momente se auzi pe scară o conversațiune sgomotoasă, și vocĭ de femeĭ.

— Și iată dovază de ceea ce ziceam; Vasilake; — puiŭ rămășag că alea sunt divinitățile noastre.

El nu sfărșise bine cănd ușa cabinetuluĭ se deskise, și treĭ femeĭ ămbrăcate cu cea maĭ mare eleganță se repeziră de o dată pe ușe.

Aaaa! — strigă Vasilake.

— Aaaa! — strigă de o dată Denvile.

— Aaa! — strigară de o dată cele treĭ zîne.

— Ce numaĭ treĭ ațĭ venit? — întrebă Vasilake.

— Treĭ; — respunse Ernestina dar voĭ cățĭ suntețĭ?

— Treĭ și noĭ răspunse Denvile.

— Ce turc e Vasilake ăsta, — pașe, căte ′țĭ trebuește? — urmă Ernestina.

— Acum Domnilorŭ și Doamnelorŭ; — zisse Vasilake, să procedămŭ regukat prezentațiunele după obiceiŭ; — vă prezint întîiŭ Doamnelorŭ, pe ilustrul nostru Amfitrion, tănăr, bine născut, bine crescut și bogat, Paul, june pabab Romăn, — al doilea D-nu Denvile, ilustru în calambururĭ și în arta de a face amorul să se mărite cu petrecerile, și în sfărșit Vasilake a căruĭ cualități sunt cunoscute; — răndul tăŭ acum Ernestino.

— Vă prezint Domnilor, pe D-na Olimpia, jucătoare la Inodrom, sare pe caĭ între maimuțe, și pe oamenĭ între zidurile discrete ale apartamentuluĭ săŭ din ulița Notre dame des Lorettes; plină de talente cunoscute și constatate; — pe D-na Julieta care caută un Romeo, o inimă şi o colibă cu condițiune ca coliba să fie aurită și fluerul împrejurat cu pietre scumpe, și în sfărșit Ernestina umila D-voastră servă.

Acum la massă! — la massă; — am o foame de Gargantua.

Vasilake sună clopoțelul și servul intră.

— Aĭ venit de mult din țara dumitale Domnule? — întrebă Olimpia pe Paul.

Fără să știe ea punea măna pe e rană și deștepta durerile ce zăceaŭ sub cenușa suvenirelorŭ in inima luĭ, — el aplecă capul pe pept apoĭ întoarse spre Olimpia o cătare tristă.

— Sunt duoĭ anĭ de cănd lipsesc din țară Doamnă.

— Doĭ anĭ, — așa dar sunt doĭ anĭ de cănd eștĭ în Paris? — întrebă Ernestina.

— Sunt în Paris numaĭ de erĭ, — respunse Paul.

Vasilake privi pe Paul, el era palid, o singură reîntoarcere asupra trecutuluĭ fusesse destul ca să deștepte toate suferințele în sufletul luĭ.

— O dacă trecutul se amestecă; — zisse Vasilake; — adio veselia; — vomŭ fi triștĭ ca niște scufe de noapte, și va trebui să luămŭ toțĭ căte o urnă ca să punemŭ lacrimĭ în ea; — aĭdĭ Paul adăogă el rumănește, scutură întristarea ca să nu răză astea de noĭ, ce naĭba, o suvenire e dulce o stiŭ, dar nu în asemenea momente, slăbeștemă.

Trăiască veselia! — strigă el în lima francesă,

— Ce așa de tănăr, și D-nu are un trecut.

— Da, o copilă naivă și frumoasă pe care a iubit′o, și care a murit de prea mult amar; — riange l-inocenza. — Dar voĭ nu știțĭ ce este asta inocența.

— Ce se potrivește; — dacă nu o știmŭ amŭ știut′o, — respunse Ernestina.

— Da, în o zi v′a supărat prea mult, zisse Denville, și ațĭ lenădat′o în un eleșteŭ unde s′a ′necat murind în brațe cu virtutea.

— Te′nșelĭ pentru mine, — zise Olimnia; — eŭ făcănd în o zi o evoluțiune ecuestră, un scutier scuturăndumă, inocența mea a leșinat în brațele luĭ, el a lăsat′o să cază și caiĭ a călcat′o în picioare, dar tu Julieto.

— Eŭ m′am dus în o zi să fac o vizită unuĭ june, ferestrele eraŭ deskise și inocența mea a sărit pe fereastră, o tănără copilă trecea pe acolo și a prins-o.

— Nefericita! — zise Vasilake.

— Dar la massă Domniler, strigă Ernestina vă spuiŭ că am o foame de pomnier.

— Ce pompieriĭ aŭ feame mare? — întrebă Denville răzănd.

— Da, tet d′auna după ce vinŭ de la foc, de mult.

— Tu eștĭ un pompier răŭ zisse Vasilake, ′țĭ e foame înainte de a fi stins ocul.

— Îmĭ gătesc puterele ca să′l sting maĭ bine zisse Olimpia.

Toțĭ se puseră la masă, Paul era așezat între Olimpia și Ernestina, Denvile între Ernestina și Julieta, și Vasilake între Julieta și Olimpia.

— Așa dar aĭ avut un trecut Donnule? — întrebă Ernestina.

— Da, doamnă, respunse Paul surăzănd, un trecut copilăresc înflerit și dulce.

— Ernestino, mănăncĭ crevete? — o ′ntrebă Denville.

— Fără ′ndoire, crevetele gătescŭ stomacul.

— Al meŭ e gata zise Olimpia, și iată pentru ce m′apuc de stridiĭ.

— Eĭ bine Ernestino; — zise Denville, eŭ credeam că nu veĭ veni.

— De ce? — întrebă Ernestina.

— Apoĭ de cănd te-aĭ corcuțat pe înălțimele Breda.

— Secule, nu știĭ că soldatul de căte orĭ va putea să vază cămpul isbănzilorŭ luĭ, se re′ntoarce spre dănsul și tot d′auna găsește acolo o glorie nouă pentru stindardul luĭ sprențuit.

— Da, și cămpul tăŭ e Vasilake.

— Nu, — cămpul meŭ e cuartierul Latin, — Vasilake este numaĭ stindardul ce am purtat cu onor pe cămpul glorieĭ.

— Beau în sănătatea stindardului Ernestineĭ.

— Al meŭ ecs om strigă Ernestina; — aveam slăbiciune de dănsul, îl iubeam ca o nebună.

— Zi ca o grizetă, — numaĭ ele aŭ virtutea de a iubi mult și bine zisse Denvile; — dar acum s′a sfărșit de tine; — Vasilake îțĭ poate zice ca Beranjer.

„Mais non, mais non, vops n′êtes rîns Lisette
„Mais non non non non ne portez plus ce nom.

Să căntăm domnilor de profundis al Ernestineĭ în cuartierul Latin.

„Maitresse d′un grand seigneur
„Qui payat sa defaîte
„De l′ombre da bonheur
„Elle se erut satisfaîte
„Mais non, mais non...

Ernestina plăngea.

Olimpia. — Ci tăcețĭ Domnilorŭ, Ernestina plănge.

Denvile și Vasilake. — Baa!

Ernestina. Vezĭ bine, — voĭ credețĭ că eŭ n′am inimă; — eĭ bine da, ambițiunea mea ′mĭ-a întors capul un moment, m′a amețit și am voit să mă ′nalț. — O dar cum îmĭ pare acum de răŭ, cum îmĭ sboară inima dupe mansarda mea cu floricelele desvoltate la fereastră, cu razele de soare voioase care venea să′mĭ strălucească, cu păsărelele care cirineaŭ vesele pe acoperișul caseĭ, cu răsurele și cănturele mele; — o da..... sunt momente în care m′aș re′ntoarce sărmană lucrătoare cu cusătura mea și cu amorurile mele, acolo unde ′mĭ era frig, unde suflam în degete ca să le desghieț, și unde iubeam ca să mă-ncălzesc.

Denuvile— Lidia părăsește pe Calais pentru Orațiŭ, — și Orațiŭ părăsește pe.... cum o kema?..... am uĭtat.... fie..... pentru Lidia. — O Lidio! O Orațiŭ!

Paul Dacă e așa — eĭ bine să căntămŭ.

„C′est un grenier point ne veut on′on l-ignore
„Là fut mon lit bien chetif et bien dûr
„Là fut ma table et je retronve encore
„Trois pieds d′un vers, charbonnés sur le mûr,
„Apparaissez plaîsirs de mon jeune âge
„One d′un coup d′aîle a fustigé le temps
„Vingt fois rour vous j′ai mis ma montre en gage
„Dans un grenier qu′on est bien à vingt ans.

Toţĭ. bravo! bravo!

Vasilake.

„Lisette surtont, doit ici m′apparaître
„Son frais minois avee son frais chapeau
„Déja sa main à l-étroite fenêtre
„Suspend son schâle en gnise de rideau
„Sa robe aussi, va orner ma couchette
„Respecte amour ses plis longs et flottants
„J′ai su depuis; — qui payaît sa toîlette
„Dans un grenier qu′on est bien à vingt ans.

Toțĭ. Bravissimo, espresivo et amoroso.

Denvile.

C′etait un jour, jour de grande richesse
„De nos amis les voix brillaient en choeur,
„Quand jusqu′à nous vint un eri d′allegresse
„A Marengo Bonaparte est vainqueur;
„Le canon gronde et notre chant commence,
„Pour eélèbrer tout de faits élatants;
„Jamais! les rois n′envahiront la France;
„Dans un grenier qu′on est bien à vingt ans.

Toțĭ Urra, zing zing, bum bum, tra la la la la.

Ernestina. (Cu lacrămĭ în okĭ și vocea emoționată.)

Quittons ce toît où ma raîsons′égare,
Ah! qu′ils sont loins! — ces beaux jours regrettes!
Pour un des jours qu′ici Dienu m′a comptés!
Pour rêver gloîre, amour, plaisir, folie,
Pour depenser sa vie en peu d′instants,
D′un long espoir pour la voir embellie
Dans un grenier qu′on est bien à vingt ans.

Denville. Mă prinz Domnilorŭ că Ernestina perde drumul astă seară, și că se rătăceste în ulița St. Jacques în mansarda luĭ Vasilake. O Dafnise O Cloe!

Vasilake. Puiŭ rămășag că Olimpia va face evoluțiunĭ ecuestre la Otelul de Vade și că va dejuna măĭne cu modestul biftec, rigurosul ceaiŭ și trufașa butilie de Bordo.

Paul O Julieto! — ecce Romeo! — vedețĭ că știu și Latinește, o inimă și o mansardă cu mijlocul de a le ′ntrebuința fără mormăntul luĭ Schakspeare... nu coborățĭ okiĭ cu modestie Doamnelorŭ.... aceasta e′n natura lucrurilorŭ.

Toți. Bravo! — Bravo! — unanimitate de aplaude și de priimire.

Denville. Eŭ voiŭ cănta Julieteĭ.

„L′amour qu′est due c-est qu′ça mamselle

Și ea mă va ′nvăța.

Ernestina. Și eŭ îțĭ voiŭ cănta Vasilake, Jenny lucrătoarea.

Paul Și noĭ ce vomŭ cănta Olimpio?

Ba! nu vomŭ cănta nimic, dar nu vomŭ simți maĭ puțin.

Olimpia. Va mă iartă eŭ voesc să cănt; — vomŭ cănta.

„Non, non, mon ange,
„Jamais le coeur ne change;
„L′amour d′un jour
„Ce n′est pas de l′amour.

Denville. Drrrraace! — Romanță; — asta este curat Loiza Pujet.

Vasilake Acum Domnilorŭ programa; — de căntat am căntat.... am anunțat un spic.... Paul ca amfitrion va face spiciul.... Ernestina va réspunde.

Toțĭ. Spiciul, — spiciul; — ceremŭ spiciul.

Paul Eĭ bine, — dacă este așa, — șampanie Domnilorŭ; — șampanie în cupe și acultațĭ.

Toate. Pampanie! — șampanie! — și atențiune.

(Se toarnă șampanie în pahare, toțĭ cocănescŭ și beaŭ)

Paul Umplețĭ paharele.

(Se umplu paharele) (toțĭ cască gura bolovănesc okiĭ și ascultŭ.)

Ascultațĭ acum.

— Domnilor și Dramnelor.

Nu voiu avea modestia de a vă spune că aș dori ca talentul meŭ să fie de o potrivă cu mărirea circumstanțeĭ și ca imaginațiunea mea să corespunză cu lucrurile înalte ce am a vă zice.

Vasilake. Pauză!

Paul Mă voiŭ inspira din acest licuid bine făcător care înalță cătările și ațîță spiritul; — mă voiŭ inspira maĭ cu seamă din simțimintele amicieĭ și ale camaraderieĭ care strănge legăturele în societate, și din scănteele okilorŭ gingașĭ cariĭ ne invită a ne ′mpreuna în armonie.

Denville. Sublim!

Paul Și pentru ce modestie Domnilorŭ și Doamnelorŭ? — modestia e lucs; — pe omul cu talent îl aplaudă lumea cu toată modestia cu care ar voi să ascunză talentul săŭ; — și gugumănia se simte căt de bine să fie învăluită în erudițiune.

Vasilake. Profund!

Paul Prin urmare vă voiŭ spune ce simț.

Simț Domnilorŭ și Doamnelorŭ, că vapoarele vinurilorŭ ce am serbit furmică în inima și spiritul meŭ; — ele deșteptŭ tot de o dată miĭ de suvenirĭ, miĭ de plăcerĭ, miĭ de aspirațiunĭ, și miĭ de speranțĭ.

Olimpia. Speranțĭ maĭ cu seamă.

Paul Suvenirĭ; — căcĭ vaĭ de omul care nu are o suvenire în urma sa; — vaĭ de omul căt de tănăr să fie care nu are o lacrimă să acoarde trecutuluĭ; — acela nu va sti a suferi în viitorŭ, și suferința îl va doboră. — Lacrima trecutuluĭ purificarea sufletuluĭ, e legănarea dulce a găndurilorŭ de fericirĭ, e mărirea Provedințeĭ, ea nică în cupa plină de nectar și o soarbemŭ cu uĭtarea.

Vasilake. Emoțiune.

Paul Suvenirĭ!.. căcĭ fie-care din noĭ are un cămin părintesc spre care de multe orĭ îĭ sboară inima, și cere îmbrățișerile mumeseĭ. — Noĭ doĭ avemŭ maĭ mult; — avemŭ o țărișoară scumpă și nefericită; — suvenirea eĭ ne zice, lucrațĭ, studiațĭ, progresațĭ, luminațivă, în o zi vă voiŭ kema în sînul meŭ să mă apărațĭ, să mă civilisațĭ, să mă scoatețĭ din letargia sclavagiuluĭ, și să facețĭ lumina.

Vasilake O da! — și o vommŭ face cu măndrie.

Paul Plăcerĭ; — căutĭ plăcerile sunt în vărsta noastră. — Căcĭ nu poate nimenĭ vedea doĭ okĭ ca perekile care ne′mprejură fără a se simți tremurănd, și fără a murmura, — o plăcere! tu eștĭ surora voluptățeĭ, tu o kemĭ și ea vine; — căcĭ plăcerea voioasă, pură, sinceră, vastă, imensă, e în amicie, în amor, în camaraderie; — și amicie, amor, camaraderie sunt toate în vîrsta noastră;— și ce ne lipsește? — avemŭ răsul și cănturele pentru neĭ, și deșfid pe orĭ cine să vie să′mĭ iea aste două bunurĭ ale vărsteĭ mele, aste mobilurĭ netăgăduite ale plăcerilorŭ.

Denville. Îl bat cu toate paharele și butilcele.

Paul Aspirațiunĭ; — căcĭ la vîrsta noastră maĭ cu seamă aspirațiunele sunt permise. — Avemŭ încredere în viitor, și cănturele în prezent; — suntemŭ bogațĭ de zilele noastre tinere și senine bogațĭ de ilusiunĭ, bogațĭ de sensațiunĭ, de ce dar să nu aspirămŭ și să nu aspirămŭ tot d′auna.

Vasilake Vezĭ bine, — dacă suntemŭ așa de bogațĭ.

Paul Cand suntemŭ la studiul nostru, aspirămŭ la mărire, la glorie, la celebritate, la un nume în viitor, la strălucirea pozițiuneĭ noastre.

Denville. Sie vos non vobis.

Paul Și de ce să nu ajungemŭ la realisarea acestuĭ vis, azĭ e o ilusiune mulțămită facultățilorŭ noastre peste zece anĭ putemŭ face din această ilusiune o realitate.

Vasilake. Si ne qua non.

Paul Aspirațiuni. — Cănd orele de studiurĭ ne obosescŭ; — aspirămŭ la petrecerĭ; — la veselia ce sorbimŭ în o cupă de nectar, cănd cătărele Dumnealorŭ strălucescŭ ca stelele.

Ernestina. Nu priimimŭ; — ca luminele gazuluĭ.

Vasilake. Ernestina e gazoasă.

Paul Aspirămŭ la inima Dumnealorŭ; — la amor, adică la fericire, la voluptate.

Olimpia. Și o dămŭ cu saŭ fără dobăndă după circumstanțe.

Paul Speranțĭ.

Ernestina. A să vedemŭ speranțele.

Paul O speranțele sunt partea cea maĭ bogată a studentuluĭ; — cănd e iarna un ger de plesnește paveul pe ulițe, și nu sunt lemne ca să pue în șemine; — ce face studentul? — speră în provedință care să′ĭ trimiță o sarcinc de cărbunĭ de pămănt; — cănd se sfărșate baniĭ și glorifică pe sfințiĭ ceĭ fără de argint, ce face el? — speră în părințiĭ bankerĭ dațĭ de natură cariĭ întărziŭ, dar nu′l lasă nicĭ o dată; — cănd studiază pe capete ce face el? — speră să fie priimit la ecsamen ca să tragă o poliță asupra familieĭ încăntată. — În sfărșit cănd una din voĭ ne părăsește, ce facemŭ noĭ, sperămŭ că, ca păsărica ce revine tot d′auna la cuĭbul săŭ cel vekiŭ, ea se va re′ntearce în mansardă și o va face iar să resune de căntărele eĭ și să strălucească de surăsurele eĭ d′amer; perfide; — voĭ suntețĭ partea cea maĭ lucsoasă a speranțelorŭ noastre; — căcĭ ne facețĭ să le repetămŭ adesea.

Julieta. O dar e prea frumas ce spune el.

Ernestina. Stăĭ să vezĭ răspunsul meŭ.

(Surăs general)

Paul Așa dar Domnilorŭ și Doamnelorŭ vedețĭ căte bunurĭ și căte ideĭ dulcĭ insptră un supe între cameraderie și femeĭ. — Să nu lăsămŭ ocasiunea să fugă și să batemŭ ferul pănă cănd e cald; — să ne ntindemŭ toțĭ măĭnile și să zicemŭ în un comun acord; amicie, devuement și amor.

Toți (puind mănă′n mănă) amicie devuemeut și amor.

Paul Dar am obosit Domnilorŭ; — și nu am abuzat de paciența d-stră. — Am fost elocuit mărturisiți-o.

Vasilake și toțĭ. O măturisimŭ.

Paul Prin urmare să bemŭ acum și să concidemŭ discursul meŭ prin un toast la amicie, devuement și amor.

Toțĭ beau.

Ernestina. Domnilorŭ și Doamnelorŭ.

Paul Atențiune.

Ernestina. Discursul ce auzirămŭ e plin de eocuință și de adevărurĭ cum e vara cămpia plină de florĭ.

Vasilake. O poesie!

Ernestina. Noĭ fuserămŭ partea poetică a luĭ, căcĭ oameniĭ sunt partea reală a noastră; — pe cum nu poate suferi stomacul fără a mănca, ast-fel nu pot femeile fără oamenĭ, or care femee ar zice alt fel ar spune o prostie.

Paul Bravo!

Ernestina. Prin urmare să ne împreunămŭ și să strigămŭ trăiască veselia, amicia, devuementul, și amorul.

Toți Urra.

Amorul maĭ cu seamă el e partea cea maĭ frumoasă a lucruluĭ.

Toți Bravo bravisimo.

Ernestina Eŭ sfărșesc felicităd oratorul de lucrurile frumoase ce ne a spus și beaŭ în sănătatea luĭ.

Toți În sănătatea luĭ Paul.

Paul În sănătatea Ernestineĭ frumoaseĭ și elocuinteĭ orator.

Toți În sănătatea Ernestineĭ.

Denveille. acum massa la o parte și înnainte danțul.

Paul Dar cine se cănte.

Vasilake Toțĭ; — un păhar în mănă și un cuțit cu care se batemŭ măsura pe pahar.

O danță frenetică începu, o danță care era un bacanal întreg, și care nu semăna cu nimic în lume; — era un amalgan de salturĭ, figurĭ, întorsăturĭ înbrățișerĭ, sărutărĭ, skimonositurĭ, cu neputință de descris.

— Ufrf! strigă Olimpia căzănd pe fotoliŭ, nu maĭ pociŭ.

— Aaah strigă Ernestina căzănd pe partea cealaltă a canapeleĭ; ce bine am făcut de am venit.

— Oooh! strigă Julieta căzănd pe un scaun; — da′ți′mĭ maderă să mă răcoresc.

— O! O!— Cazele zileĭ începŭ a ne saluta Domnilorŭ, zise Denville; — se ne luămŭ tărăbuțile. Paul ceru socoteala. — ea era de optsute francĭ; — toțĭ rămaseră încremenițĭ. Paul plăti surăzănd.

— Acum fie care cu puĭca luĭ, la cuibul săŭ, zise Vasilake.

Pas iute, direcțiunea la dreapta, în nainte și marș strigă Denvile.

Două trăsurĭ eraŭ jos; — Paul congediă cupeul; se urcară căte șase în calească, și mersă lasse acasă pe Denvile cu Julieta.

Paul și Denvile se sărutară și′șĭ strănseră măna cu cordialitate.

— Măĭne ne găsimŭ la Paul din preună cu nevestele noastre.

— Dar deputatul tăŭ Juliet′o?

— Am găsit pe Romeo;-respunse Julieta;— nu maĭ cunosc deputatu-ș′apoĭ îmĭ deduse un apartament plin de șoaricĭ.

— Infamul; — zisse Denvile, fiĭ sigură, eŭ îțĭ voĭu da un apartament, plin de nimic.

— Dar bankierul tăŭ Ernestin′o?-întrebă Paul.

— Ba; — respunse Ernestinaj-îl las ca se nu mĭ suspande el odată plățile, — apuc înainte. —eĭ! dar milordul tăŭ Olimpio?

— Nu stie gramatica Franceză, respunse Olimpia îl las pănă cănd o maĭ învăța-o.

— A revedere dar.

— O idee; — zise Paul; — de ce nu venițĭ căte′șĭ treĭ cu mine, mai sunt două camare goale alăturĭ cu a mea.

— Goale sunt camerile, dar respunuse Vasilake.

— Paul făcu un semn, Denvile și Vasilake înțeleseră.

— Bravo.— urcațivă înapoĭ Juliet′o, și la otelul de Bade.

O oră după aceasta nu se maĭ auzea nicĭ un sgomot în camerile studențilorŭ; — ușile eraŭ înkise.

A douoa zi eraŭ două ore după meziul zileĭ.

Denville dormea cu brațele deșkise cu gura căscată, și Julieta cu capul eĭ pe brațulŭ luĭ.

Vasilake dormea cu fața spre Ernestina și cu brațele încrucișate ea de gătul luĭ el de taliea eĭ.

Paul dormea cu spatele′ntors spre Olimpia, care dormea și ea, cu capul așezat pe umărul luĭ și surăzăd.

Un clopot indiscret și sgomotos resună în otel.

Desteptă pe Paul, el privi un moment pe Olimpia obișnuită cu acest sgomot care nicĭ nu se mișcă.

— E oare aceasta o eră nouă a viețeĭ; o Paul lin′o!

Și Paul se găndi căteva momente. Apoĭ.

Ba! — zisse el; — așa e viața; — căteva zile încă de petrecere și apoĭ va fi studiul.

El se trasse binișor de sub capul Olimpieĭ pusse un alat pe dănsul și trecu în cameră la Vasilake.

Cănd intră el, Ernestina deșkidea okiĭ, ea îĭ întinse măna, Paul o strănse în a luĭ.

Apoĭ desteptă pe Vasilake.

— Ce s′a făcut zioă? — întrebă acesta.

— Cam așa îĭ zisse Paul.

— Aĭdi se desteptămŭ pe Denville.

— Leneșul se doarmă pînă acum; zise Vasilake — asta este neertat; — eĭ trecură la Danville.

El se desteptasse de odată cu Julieta.

— Ce face Olimpia? — întrebă ea.

— Doarme.

— Nu aĭ sculat′o?.

— Nu.

Dute d′o scoală, se dejunămŭ că ′mĭ e foame.

Paul merse de sculă pe Olimpia, ea îl luă de găt.

— Paul; — îĭ zise ea; — dar să nu răzĭ și să rămîe secret între noĭ. Te iubesc; te iubesc pentru că′mĭ pare că eștĭ bun, leac și brav.— Și iubesc binele.

Și căt o să ție acest amor, frumoasa păsărică sburătoare.

— Ba! — se nu prevedemŭ viitorul, ci se ne bucurămŭ de prezent; eĭ bine, cănd soarele amorruluĭ nostru va apune; el va putea încă răsări.

Paul o luoă în brațe și o sărută.

Peste o oră dejunul era servit.

Paul avea cincĭ-spre-zece miĭ francĭ cu dănsul.

Eĭ petrecuseră ast-fel opt zile petrecerĭ și desfătărĭ. Olimpia măncă patru miĭ francĭ, amiciĭ luĭ se împrumutară cu treĭ miĭ francĭ de la dănsul și ceĭ-lalțĭ mergeaŭ căte două treĭ sute francĭ pe zi.

În o seară după ce se′ntoarseră de la bal, eĭ găsiră nota otelieruluĭ pe masă; — ea se urca la o mie francĭ pentru treĭ zile.

Vasilake se cutremură. — Denville se posomoră, Paul singur rămase calm și impasibil.

El deskise scrinul luă punga și vărsă tot ce avea pe masă. — Apoĭ aruncă o fluerătură teribilă de descepțiune.

— Ce e? — întrebă Vasilake îngrijat.

— Nota de astăzĭ plătită respunse Paul, ne maĭ remăne o mie francĭ, zece Lui d′orĭ, zece bucățĭ de cincĭ frarcĭ, opt francĭ, zece solde de argint, și două solde; — adică: — încă treĭ zile de ecsistență.

Aceste cuvinte fură un cazan de apă fiartă pentru toțĭ, femeele începură a ofta, Vasilake și Denville aplecară capul pe pept și îșĭ încrucișară măĭnile ne burtă.

— Ba! — după treĭ zile ne vomŭ găndi zise Paul.

Denville își adună tot curagiul.

— Să rezonămŭ; zise el; dacă ne vomŭ găndi peste treĭ zile, vomŭ fi ruinațĭ și pe paveŭ. — Să ne găndimŭ acum, și găndirea cea maĭ solidă este aceasta; — să plătimŭ și să sburămŭ din cuĭbul acesta.

— Denville vorbește ca o carte; — zise Ernestina, să sburămŭ dar unde?

— Ba; — fie care în partea luĭ.

Paul e bogat, el are mizloace ce noĭ nu avemŭ prin urmare el nu se poate muta unde ne vomŭ muta noĭ; — noĭ vomŭ merge la vekiul nostru cuĭb din cuartierul Latin, la mansarda noastră; — ș′apoĭ eŭ unul îmĭ fac o plăcere de a regăsi în mansardă pe amicul meŭ soarele pe care nu′l maĭ vedeam; găndindune bine, aicĭ era jos, prea jos, la catul întîiŭ e umed și întunerec.

— Eŭ mă unesc cu părerea luĭ Denvile; — zisse Paul; — afară din un punct; — despărțirea; trebue să ne găndimŭ la scopul real al viețeĭ studiul; — vomŭ studia maĭ bine cănd vomŭ fi treĭ; — de aceea ne vomŭ muta căte treĭ; — dacă la catuĭ întîiŭ e prea jos, la al șăselea e prea sus, — așa dar să luămŭ termenul de mizlocŭ, să ne urcămŭ la al treilea saŭ la al patrulea; — și să mergemŭ în cuartierul latin unde studiul e maĭ ușor; — vomŭ lua un apartament împreună, adică cîte treĭ; — și vomŭ trăi împreună.

— O de minune; — strigară Plaul și Vasilake care atuncĭ eși din visarea luĭ.

— Voĭ frumoase păsărele; — adăogă Paul adresănduse femeelorŭ; — sburațĭ înainte de a bate mizeria la ușa noastră; — atuncĭ poate va fi tărziŭ, ne maĭ având nimic, inimele noastre se vorŭ agăța de voĭ.

— Ba!... zise Olimpia: — eŭ una mărturisesc că′mĭ era dor de sărăcie; — ′mĭ se cofleșise inima d′atăta petrecerĭ, — tot bine, — tot bine, le obosește cine-va și cu binele continuŭ, - ș′apoi eŭ ′țĭ-am spus Paul; — te iubesc. — De nu mă goneștĭ dar, eŭ mă voiŭ muta cu tine.

— O ănger cu păr blănd; — îĭ zise Paul;— vin′o să te străng la sănul meŭ.

— Olimpia are cuvănt; — zise Ernestina; — și eŭ iubesc pe strengarul ăsta, amorul meŭ nu a avut încă timpul să sboare... și nu′l părăsesc.

Vasilake căzu în brațele Ernestineĭ.

— Da eŭ să părăsesc pe Romeo; — strigă Julieta plîngănd; — nicĭ o dată — pînă acum.

— Sărmană Julietă! — nu mă părăsi; — trebuia să vie și timpul tăŭ; — căcĭ vezĭ tu Schakspeare nu poate minți; — Și sărăcia e un mormănt.

Paul kemă servul și refui nota; — eĭ supară cu maĭ multă veselie de căt tot d′auna.

— Cel din urmă ospăț de Luculus pe care ′l facemŭ; — zicea Paul.

— Decadența Romănilorŭ; — zicea Vasilake.

— Da durra; — zicea Olimpia.

Denville singur se găndea.

— Măĭne să ne sculămŭ de dimineață, zise el: — și să plecămŭ cîte treĭ să căutămŭ un local.

Eĭ băură cel din urmă pahar de mampanie rădicănd toastul lorŭ pentru o mizerie glorioasă și se sculară de la masă.

A doua zi de dimineață se sculară cîte treĭ — Paul îșĭ luă toată averea în bozunar și plecară, astă dată pe jos.

— Mă prinz; — zise Vasilake că′ntorcîndune acasă, vomŭ găsi păsărelele noastre sburate.

— Eștĭ amărît și le calomniezĭ; — zise Denville — nu încă.

— Ba! — ce ′mĭ pasă; zise Paul, — eŭ nu am avut încă timp să iubesc pe Olimpia.

— Veĭ vedea, cum o veĭ iubio în sărăcie,— răspunse Vasilake.

Peste treĭ ore se ′ntoarseră acasă păsărerele eraŭ la cuĭb și gătiseră astă dată un dejun maĭ mult de cît modest, nu știeaŭ ce era să rămîne din avere.

Cănd intrară în cameră, căte trele făcură aceeașĭ întrebare.

— Am găsit; — respunse Denville un apartament minunat în susul ulițeĭ St Jacques; — lăngă grădina Luxamburguluĭ; — avemŭ teatru luĭ Bobino aproape.

— A ce plăcere; — respunse Julieta; vomŭ merge iar la Bobino.

— Jos, în ulița cea-laltă e un cafe căntănd; zisse Vasilake.

— Bravo! — strigă Ernestina: — vomŭ auzi muzica.

— Să vă descriŭ apartamentu; — zise Paul: — Vasilake și Denville aŭ căte o cameră cu alcov despărțit.

— Care ne va servi de cameră de culcatŭ și de cabinet de lucru; — zise Vasilake.

— Avemŭ un salon comun, foarte frumușel unde bate soarele. — și eŭ am o cameră de culcat iară′șĭ cu alcov despărțit.

— Ce comoditate, — strigă Olimpia; — vomŭ face și salon.

— O sală mică de măncat.

— Ba! — e de minune zise Ernestina.

— Un cabinet negru, unde putemŭ pune cuferele și lucrurile.

— Și cabinete Englezeștĭ; zise Vasilake; — toate aceste; — la al patrulea cat; — urmă Paul mobilate cu lucs și eleganță, mobile de nuc frumoase, îmbrăcate cu catifea. — Și portăreasa ne va servi pe toțĭ pentru So francĭ pe lună

— Baa. — Dar vomŭ fi în un palat strigă Olimpia.

— Să calculămŭ acum; — zisse Denville:— două miĭ șasse sute francĭ pe anŭ; — am plătit pe treĭ lunĭ 650 de francĭ, şi cu zece francĭ; — notaruluĭ de băut, șase sute șase- zecĭ francĭ; — ne rămîne treĭ sute patru zecĭ francĭ, și două sute francĭ în zece Lui-d′orŭ, cincĭ sute patru zecĭ, și cincĭ-zecĭ francĭ în zece bucățĭ de cincĭ francĭ, cincĭ sute nouă-zecĭ. — O dar suntemŭ încă bogațĭ. —

— Avemŭ încă aproape șase sute francĭ și ne plăngemŭ? — zise Olimpia; — drace, suntemŭ dificilĭ.

— Da; — zise Vasilake, însă trebue să măncămŭ pănă ce ne va veni banĭ; după calculul meŭ baniĭ trebue să′mĭ vie peste șase săptămînĭ; așa dar trebue să mergemŭ cu aceștĭ banĭ șase săptămînĭ.

— Peste cincĭ-spre-zece zile o să priimesc eŭ ceĭ treĭ sute francĭ pe lună aĭ meĭ, — putemŭ conta pe dănșiĭ.

— Scade datoriile; — zise Vasilake.

— Ba le voiŭ plăti în luna cea-laltă cănd vomŭ fi maĭ bogațĭ.

— Eŭ să scriŭ Epitropieĭ să′mĭ trimiță creditul meŭ; aceștĭ banĭ sunt afară de pensiunea mea pe an; — ne vine pe lună aproape treĭ miĭ francĭ de la mine; — calculațĭ keltuelele pe aceasta— zise Vasilake.

Denville luă un creion, o coală de hărtie și scrise:

Budget.

Paul and Comp. Eugeniŭ și Vasilake.

Venit pe lună.

Paul 3000

Eugeniŭ 350

Vasilake 500

3850

Celtuelĭ pe lună.

Local.....220

Portăreasa serviciŭ.....30

Măncare, dejun, ouă saŭ bifteac un carafon de vin ordinar pentru fie-care, și cafea; — prănz supă, două felurĭ de bucate, friptură, desert și cafea cu likeur pentru şase......800

Îmbrăcăminte pentru șase......600

Petrecerĭ, teatru ș, c. l.......500

Studiurĭ, keltuirĭ, repetitorĭ, cărțĭ, hărtie șcĭl, pentru treĭ......500

2650

Seara eraŭ toțĭ așezațĭ în fața unuĭ grog la cafe căntănd.

A doua zi Paul își lua inscripțiunile la colegiŭ în aceeașĭ clasă cu amiciĭ luĭ; — și se ′nvoia cu un repetitor de litere și cu un repetitor de matematicĭ.

venit 3800.

se scade 2650.

rămînŭ 1150.

Adaogă keltuiala uneĭ locațiunĭ de piano și keltuirĭ de desemn, începănd de la luna viitoare 150.

Remăne. — Economiă pe lună 1000.

Partea luĭ Vasilake din economie 341.

Partea luĭ Denville 169.

Partea luĭ Paul 500.

— Iată budgetul nostru regulat și putemŭ trăi în studențĭ mukelefĭ zise Vasilake.

— De minune, — strigară toțĭ; — satisfacțiune generală.

Paul plăti nota dejunuluĭ și a nopțeĭ treĭ zecĭ francĭ.

Cemă treĭ comissionarĭ și ′ĭ însărcinaă să ′ĭ mute.

La cincĭ ore eĭ eraŭ în noua lorŭ locuință; — femeele regulaŭ și așezaŭ lucrurile, Paul scriea Epitropieĭ, Denville desemna un paesagiŭ pe care ′l începuse de șapte lunĭ și Vasilake scriea familieĭ luĭ.

La șase Denville se coboră la un restaurant și ordonă prănzul pe care ′l adusse un băiat de la birt.

II.
Uliţa St. Jacques.

Timpul studiuluĭ revenise; — timp strălucit junețeĭ; — apartamentul luĭ Paul devenise cuĭbul din care maĭ tărziŭ era să iasă o pleiadă de tinerĭ învățațĭ și marĭ cariĭ să facă onor țăriĭ lorŭ.

Cum venea dimineața, Olimpia, Ernestina și Julieta se′nkideaŭ în camera luĭ Vasilake, ăngrijaŭ făceaŭ menagiulŭ, țineau cassa și pregăteaŭ măncare junilorŭ voioșĭ, cariĭ în toate zilele după ce îmbrățișaŭ pe gingașele lorŭ iubite, plecaŭ la colegiŭ, și se′ntorceaŭ pentru dejun.

Ziua ele luaŭ o cususătură, saŭ o lucrare în mănă și căntaŭ de resuna toată casa de accentele lorŭ răpitoare, petrecnnd fără a să ′ngrija de a doua zi; — eĭ mergeaŭ de urmaŭ cursurile, și se re′ntorceaŭ acasă unde se puneaŭ însoțițĭ de maĭ mulți din camaraziĭ lorŭ la studiŭ serios, și unde lucraŭ pănă ce venea timpul prănzuluĭ.

Cănd venea timpul prănzuluĭ eĭ treceaŭ în ceea ce numea Denville harem; — acolo încenea o gălăgie asurzitoare, un sgomot nespus; — era o armonie de căntece amestecată cu sărutărĭ, strigăte, calambruluĭ, răsurĭ, și un galop frenetic ănvărtit căt eraŭ toate camerele de spațioase.

Seara era consacrată plăcerilorŭ și petrecerilorŭ; — seara era acordată inimeĭ și spitituluĭ: — eĭ mergeaŭ cănd eraŭ bogațĭ la teatru, la bal, la grădinĭ, p′în împrejmuirile Parisuluĭ. — cănd eraŭ săracĭ, la cafele căntănde, saŭ pe bulevardurĭ de se plimaŭ și măncaŭ galetă de a gimnasiuluĭ.

Dar; — cănd a putut face studentul economie? — care e boemul econom? Cu toate frumoasele lorŭ preiecte de economie, cu tot acel budget organizat pe sume determinate din care nu trbuiaŭ să iasă, cu toate calculele făcute cu atăta îngrijire, în opt zile capitalul ce rămăsese fu sfărșit.

În o zi după ce se re′ntoarseră de la colegiŭ eraŭ toțĭ și toate adunațĭ în camera luĭ Paul, Olimpia în o elegantă capotă de dimineață ședea lungită pe canapea, Ernestina îșĭ vărăse capul în un borcan cu dulceață și se plima p′în casă măncănd, Julieta foileta un romanț întitulat la dernière des lorettes — Vasilake ședea călare p′un scaun, Denville se urcase pe biuroŭ și ședea grecește. Paul scoase din pungă o bucată de cincĭ francĭ.

— Din ceĭ din urmă Romanĭ, iată ce ne maĭ remăne, — le zise el.

Aceste cuvinte fură priimite din partea tutulorŭ cu o aclamare de descepțiune.

— Ce dracu; — zisse Denville, și cu toate acestea am făcut economiĭ.

— Da, frumoase economiĭ; — zise Olimpia; maĭ cu seamă cu Vasilake ăsta care este un papă-tot, nu am maĭ văzut încă risipitor ca dănsul.

— Olimpia face după cum zice un proverb Romăn,respunse Vasilake, aruncă moartea ′n țiganĭ.

— Acum în zadar să recriminămŭ; — zisse Paul: — să vedemŭ maĭ bine ce facemŭ, — cum ne regulămŭ?

— Frumoasă kestiune zisse Denville, ce putemŭ face din nimic saŭ cu nimic, ia o să tărămŭ pe dracu de coadă pănă ce ne va veni banĭ.

— Eĭ dar, pănă atuncĭ trebue să măncămŭ, dacă nu maĭ mult, și maĭ înainte de toate trebue,să prănzimŭ astăzĭ.

— Ba! — prănzul e lucs, fiind că am dejunat, ce trebuește să maĭ prănzimŭ.

Căte șasse rămasseră abătuțĭ, tristĭ, prăpădițĭ.

— Urăt lucru e miseria. — zise Denville eŭ unul măturisesc că nu pociŭ sufferi oaspetele aesta care se numește sărăcia.

— Ba! zise Vasilake; — eŭ îĭ deskiz ușa, că nu am ce′ĭ face; — și′ĭ zic; — salutare miserie, tu știĭ că nu mă speriĭ, că nu mĭ ieĭ nicĭ surăsul dupe buze, nicĭ căntecul din inimă, nicĭ amorul din suflet, intră fiind că aĭ venit, vomŭ petrece împreună pînă ce ′țĭ s′o urĭ ție cu mine, și cănd veĭ pleca, îțĭ voiŭ zice călătorie bună fără necaz și fără mănie; și vine o zi cănd i se uraște sărăcieĭ cu mine, atuncĭ îșĭ ia traista și bățul și meĭge să bată la o altă ușe, între studențĭ ea găsește tot d′auna ospitalitate; — cuartierul Latin e așa de populat, și ea e ca o femee, îĭ place tinereța; — a venit acum, să′ĭ facemŭ loc între noĭ, și se va duce singură, fițĭ liniștițĭ ea nu va ședea.

— Înțeleg această filosofie mărinimoasă impusă de necesitate, zisse Paul, dar eŭ unul mărturisesc că′mĭ e urăt teribil cu o ast-fel de companie.

— Copil stricat; — zisse Denville; — ce tu nu te așteptaĭ că ea să vie în o zi indiscretă să bată la ușa noastră. Filosofia luĭ Vasilake e cea maĭ bună, să o priimimŭ cu curagiŭ, ea va pleca de sine, studentul are o religie nestrămutată, o credință fermă; — asardul; — el ăĭ vine tot d′auna în ajutor; în o zi asardul o să vie, și el va goni pe inamica sa miseria.

Femeele singure tăceaŭ; — ele se găndeaŭ.

— Va avemŭ încă cincĭ francĭ, zise Denville:— cu dănșiĭ mergemŭ diseară la cafe căntănd.

Femeele surăseră, era o distracțiune.

— Dar prănzul? — întrebă Paul.

— Sibarit; — respunse Vasilake, nu poțĭ renunța la prănz; — eĭ bine să ne punemŭ fir-care să cătămŭ pe amicul nostru asardul; — el ne va da să prănzimŭ.

— Să cătămŭ azardul? — zise Denville; — nu avemŭ trebuință să mergemŭ departe ca să′l găsimŭ; — el e′n buzunar la Paul.

Toțĭ priviră cu mirare pe Denville și pe Paul; — Paul se cătă ′n buzunar.

— Are cuvînt, zise Vasilake, ceasornicul.

— Eĭ bine ceasornicul, ce să facemŭ cu el? întrebă Paul.

— Să′l ducemŭ la mătușemea; — aceasta ne asigură prănzul nu numaĭ pe astăzĭ, dar pe maĭ multe zile.

— Un student cu ceasornic; — zise Denville — fiĭ! — ce umiliațiune, ne umiliĭ pe toțĭ; — asta nu este generos din parte′țĭ Paul, să porțĭ tu un ceasornic cănd nicĭ unul din camaraziĭ tăĭ nu poartă; — ș′apoĭ cu lanțul, vomŭ avea neapărat la mătușemea două sute francĭ pe el.

— Dar nu vomŭ maĭ ști ora; — observă Paul.

— Ba! — zise Vasilake; — să știmŭ ora; asta e o tiranie, eŭ unul măturisesc că nu pociŭ suferi ceasornicele, despoțĭ domesticĭ cariĭ strigă în gura mare cu tic tacul lorŭ regulat: — „deșteaptăte, scoalăte, mergĭ la colegiŭ, dejună, dute la curs,prănzește, culcăte, dute la cutare loc unde te așteaptă;” — e o anostie, omul care are un ceasornic nu maĭ e independent, e legat de oră ca birjariĭ, e sclavul ceasorniculuĭ luĭ care′ĭ dictează în tot momentul ceia ce are să facă, care′ĭ regulează minut cu minut; — puah! un ceasornic.

— Eĭ bine; — aĭ dreptate, — dar ceasornicul acesta a fost un camarad pentru mine, un amic, am numerat pe dănsul cele din urmă momente ale copileĭ ce am iubit, cele din urmă svăcnirĭ ale pulsuluĭ mumeĭ mele murindă; am călătorit împreună, am trăit împreună; — măturisesc că e un regret, o durere pentru mine de a mă despărți de dănsul.

Denville aplecă cu desperare capul pe pent.

— Egoistule; — respunse Vasilake: — noĭ nu zicemŭ să′l vinzĭ, noĭ zicemŭ numaĭ să′l puĭ amanet; — aĭ tu să ne vezĭ măncăndu-ne între noĭ ca antropofagiĭ, saŭ să ne vezĭ murind cu toțiĭ de foame leșinațĭ? — tocma pentru că e un camarad, un amic pentru tine, el trebue să știe să′țĭ fie util la necesitate, trebue să te scape de nevoe; — ș′apoĭ îl vomŭ scoate, cel din noĭ care va priimi banĭ înainte, cea d′întăĭ grije a sa va fi să scoață ceasornicul tăŭ de la mătușemea; — și vezĭ tu acolo el se va odini.

— Aĭdi; — zise Paul surăzănd, m′aĭ convins, și′apoĭ trebuia să ′nvăț și eŭ drumul mătușemeĭ, cine mă′nsoțește, mă duc să puiŭ ceasornicul în cuiŭ.

Un urra general de bucurie priimi această otărăre a luĭ Paul. Olimpia sări la gătul luĭ și ′l sărută de maĭ multe orĭ, Vasilake începu a juca vals cu Julieta și cu Ernestina de o dată, pe cănd Denville se repezea iute la pălărie și baston.

Paul și Denville plecară; — merseră la sucursala cea maĭ aproape a munteluĭ de pietate, și Paul puse ceasornicul luĭ pentru treĭ sute francĭ, stimat atăt cu lanț cu tot.

Cănd se′ntoarseră acasă, Paul pusse pe masă treĭ bilete de cîte o sută francĭ fie-care.

— O fortună, o bilete ecspresive, maĭ ecspresive de căt biletele de amor care căntă așa de dulce inimeĭ; — zisse Vasilake; iatăne iar cu fondurĭ. — Adio amică sărăcie, nu′țĭ spuneamŭ eŭ că′țĭ se va ură curănd cu noĭ; noĭ suntemŭ prea veselĭ, prea insuciențĭ pentru tine, okiĭ noștri nu se′nvăluescŭ de′ntristare la aspectul tăŭ în sdrențe și doliŭ; fruntea neastră nu se′norează, capetele noastre nu se apleacă; — o tu nu ne poțĭ doboră; — adio;— îți deschidemŭ acum ușa să eșĭ, măĭne poĭ-măĭne cănd veĭ veni o vomŭ deschide iar să intri și ′țĭ vomŭ zice zioa bună; — veĭ veni de căte orĭ veĭ voi, dar nicĭ o dată nu ne veĭ doboră și tot d′auna vomŭ cănta cănd te vomŭ priimi oaspete nepraznic.

„Les gueux, les gueux,
„Sont des gens heureux
„Qui s′aîment entr′eux
„Vivent les gueux.

Voĭ v′ațĭ făcut datoria; — adăogă el; — ațĭ adus banĭ,— eŭ voiŭ face pe a mea, — voiŭ aduce prănzul.

Și se repezi afară; — peste căte-va momente el intră cu un băiat încărcat cu toate trebuincoasele măncăreĭ.

Eĭ puseră cu toțiĭ singurĭ masa, și se așezară la masă.

Astă dată prănzul fu maĭ voios de căt nicĭ o dată.

— Astăzĭ mă kiamă nebunie, veselie, petrecere, — zise Vasilake; — copiĭ o idee, aĭdețĭ să mergemŭ la bal la Asniere.

— Dar nefericit risinitor; — îĭ zise Ernestina, iar vomŭ rămînea fără soldă.

— Eĭ și? — nu avemŭ pe amicul nostru asardul; zisse Paul, — el ne va eși înainte cu ceva și sub o fiugură oare-care; — o Provedință, Dumnezeul studențilorŭ veghie asupra noastră, ea nu ne va lăsa, ș′apoĭ am necaz, voesc să′l înnec și să′l amețesc în danț; — ontez pentru idea lui Vasilake; — la Asniere.

— Ba, — zisse Olimnia; — omul cănd are, să dea; cănd nu are, să sufere: — astăzi avemŭ; — la Asnière.

— La Asnière strigară toțĭ.

Prănzul se sfărși iute, femeele îșĭ puseră pălăriile și șalurile, bărbațiĭ îșĭ luară paltoanele pe măĭnĭ, dedură fie-care brațul companieĭ luĭ și plecară la drumul de fer.

Nimic maĭ frumos și maĭ feeric pentru un student de căt balurile Biulier, Valentino, Asnière, Prado; — cănd intru acolo îĭ amețește luminele, sgomotul, orkestra; veselia saŭ ca să zicemŭ maĭ bine, nebunia generală.

Cum ajunseră în bal, eĭ găsiră camarazĭ d′aĭ lorŭ cari le veniră înainte fie-care însoțit de căte una la braț.

Eĭ se aruncară în un cuadril cancan, Paul vizavi de Denville și Vasilake vizavi de un camarad al săŭ pe care ′l găsise acolo.

În evoluțiunele sale cancanatoare, Vasilake dănduse înapoĭ prea iute ca să se repează la damă să o priimească ′n brațe, resturnă pe un Englez care trecea flegmatic cu măĭnele bănănăind și cu capul în sus; — Vasilake cuzu peste englez și′ĭ turti figura și pălăria, — englezul începu a sbiera — Aceasta făcu eveniment, — în un moment toată lumea din bal se adunase împrejurul lorŭ avînd la mijloc pe Vasilake și pe Englez.

God dam.— Domnule; — zise Englezul, ′mĭ aĭ turtit figura.

— Cer ertare pentru pălărie Domnule; — îĭ respunse Vasilake.

— Xao! — Dumneata glumeștĭ și eŭ nu glumesc Domnule, Hao! înțelegĭ Dumneata, eŭ nu răz nicĭ o dată.

— Ba! — avețĭ srleen Domnule; — zise Vasilake, îmĭ pare foarte răŭ.

God dam i am very fourious, dumneata aĭ pus posteriorul dumnitale pe okiul meŭ; — hau yes asta este schoking, eŭ cer dumnitale setistecșion.

— Bucuros, milord God dam, bucuros; — dar acum lasămă ′n pace să urmez danțul, pe urmă ne vomŭ întălni.

— Hao no! — eŭ cer dumnitale setisfecșion, acum.

Englezul puse măna pe peptul luĭ Vasilake, Vasilake trecu măna pe la spate, îl apucă de pantalonĭ și′l repezi iute spre Paul.

— Prinde′l Paul și îl trecĭ luĭ Denville.

Paul îl apucă de umerĭ îl învărti de două treĭ orĭ și′l repezi spre Denville, care îl repezi la alt student, și așa căte-va momente, englezul trecu ca o buleandră de la unul la altul, pînă ce veniră sergențiĭ să pue ordinea.

Eĭ se adresară la Vasilake și voiră se′l aresteze, se′ncepu între studențĭ și sergențĭ o ceartă teribilă care degeneră în o bătae monstruoasă; — se vedea în aer sărind tricornurĭ, pălăriĭ, spade rupte; — studențiĭ se repezeaŭ compacțĭ și ′nfiorătorĭ la sergențĭ, sergențiĭ se agățaŭ de găturile studențilorŭ și le rupea cravatele, haĭnele, jiletcile, și femeele pe la spate trăgeaŭ pe nefericițiĭ sergențĭ de păr și le căraŭ la pumnĭ pe căt puteaŭ isbi mănușițele lorŭ de tare.

Acest resboiŭ formidabil ținu aproape un meziŭ de oră, între sergențĭ și studențĭ, cănd în sfărșit amestecînduse puterea armată, sergențiĭ, învingănd pe studențĭ, pusseră vre o șase-spre-zece din eĭ între pușcĭ și ′ĭ conduseră la corpul de guardă.

Între ceĭ arestațĭ eraŭ neapărat ceĭ d′întîiŭ Paul, Vasilake și Denville.

Eĭ petrecură noaptea la corpul de guardă; — ofițerul care comanda postul era un june ce ′șĭ săvîrșise de curănd studiile în scoala St. Gvr, și care cunoștea de a proape pe Denville, el otărĭ să′l scape și să consilieze lucrurile; — dimineața lipsi o oră și după o oră veni să spue junilor că eraŭ liberĭ.

Eĭ eșiră la violond luară drumul de fer și se re′ntoarseră la Paris.

Paul avea un cucuiŭ în cap și pumnul drept scrăntit; — Vasilake avea toată figura sgărăiată okiul umflat și falca vănătă, Denville avea gătul înțepenit.

Cănd ajunseră acasă, eĭ începură a se căuta uniĭ pe alțiĭ.

— În două zecĭ și patru ore eĭ nu mai aveaŭ nimic, eraŭ vindecațĭ, îșĭ reîncepeaŭ studiile și reveneaŭ la petrecerile lorŭ.

A treia zi punga era iar goală amiciĭ eraŭ iar iredușĭ să alerge după amicul lorŭ asardul.

— Ba! nu e de cît cel d′întîiŭ pas care costisește;— zise Vasilake: — am pus ceasornicul, celle-lalte se vorŭ pune mult maĭ ușor.

— Celle-lalte, care celle-lalte? — îmĭ pare că nu mai avemŭ nimic să punemŭ; — observă Paul.

— Aș; — urmă Denville, — dar garderoba noastră, acea garderobă lucsoasă și elegantă ce ne-am făcut în timțĭ de opulență, și pe care nu avemŭ necesitate să o păstrămŭ.

— Haĭnele noastre, lucs inutil și incomod care ne face să ne găndimŭ dimineața o oră cu ce surtuc să ne îmbrăcămŭ; — aceasta ne face să perdemŭ unŭ timp prețiosŭ.

— Vasilake vorbește ca o carte care e scrisă bine, — zise Denville; aĭdĭ să facemŭ inventariul garderobeĭ și să nu ne maĭ găndimŭ.

— Fie; — zisse Paul. — Meargă și haĭnele.

— Ce păstrămŭ fie-care pentru noĭ?

— Neapărat căte două perekĭ cizme fie care,zise Paul.

— Două perekĭ; — aĭdea de: — domnul voește să se și skimbe, să fie și elegant la picioare; n′aĭ maĭ sfărșit cu ast fel de maniere; — două perekĭ, auzĭ două perekĭ; — căte o pereke și aceea e prea mult.

— Fie; — meargă căte o pereke; — acum căte pantalon de fir-care.

— Căte un pantalon de fie-care, nu e prea mult, eŭ zic să ţinemu un pantalon neutru noĭ treĭ.

— Eĭ și ceĭ-l-alțĭ cum o să umble?

— Să stea acasă în halat.

— Ba mă iartă; — numaĭ la aceasta nu mă unesc.

— Bine, bine, o să te văz, puind și pantaloniĭ pe cari′ĭ păstrezĭ, — meargă căte o pereke de pantalonĭ pentru fie-care.

— Eĭ acum căte o jiletcă de fie-care.

— Ba să mă slăbeștĭ astă dată, și cu desăvîrșire, — jiletca e o haînă de lucs, de gala, ea nu este trbuincoasă, veĭ umbla dumneata și cu surtucul ănkeiat pînă sus.

— Fie și așa; dar ne trebue căte un surtuc și căte un frac de fie care.

— Căte un surtuc și căte un frac? eĭ nu e de vorbă cu omul acesta; — dar pentru ce? — suntemŭ de aceea-șĭ talie un frac pentru toțĭ ne ajunge și prea ne ajunge, — și un surtuc asemenea pentru toțĭ.

— Dar cu ce să mergemŭ la colegiŭ?

— Cu paltoanele pe noĭ.

— Meargă pentru surtuc, dar pentru frac, nu te gîndești că poate să avemŭ căte o invitare în aceeașĭ seară, saŭ căte treĭ visite de făcut în aceeașĭ zi; — cu ce să mergemŭ?

— Nimic maĭ lesne, mergemŭ pe rănd, după ce a fost unul vine și se desbracă și dă fracul celuĭ-lalt.

Paul surăse de naiva încredințare și de modul ecspeditiĭ cu care Vasilake combătea toate dificultățile.

— Așa dar ne-am otărăt, — păstrămŭ pentru toțĭ treĭ un frac un surtuc și paltoanele; — acum celle-lalte în paket și curănd la rufe că e tărziŭ și se ′nkide mătușemea.

— A să lăsămŭ rufele Domnilor; — zise Paul,e o tristă ecstremitate să ne reducemŭ până la cămășĭ; — ș′apoĭ ele ne vor servi de rezervă.

— Sunt de opiniunea luĭ Paul; zise Denville; — să lăsămŭ rufele; — nu stimŭ ce se poate întămpla.

— Eĭ bine dar fiind că majoritatea opină pentru păstrarea rufelorŭ, să le păstrămŭ, zise Vasilake.

— Acum ia paketul și pleacă; — e răndul tăŭ Vasilake, să mergĭ la mătușemea astă dată.

Vasilake privi paketul, se găndi, se scărpină ′n se învărti p′în cameră; — ș′apoĭ se decise.

— Mă sacrific: — zise el; — o Dumnezeul studențilorŭ, fă să nu întâlnesc pe nimenĭ cunoscut în drumul meŭ pînă la mătușemea.

Luoă cu o resimnațiune comică paketul la subțioară; — un paket mare și gros pe care abia îl arădică, ș′apoĭ ca și cănd fu iluminat de o inspirațiune sublimă el aruncă naketul și luă o pauză cu totul victorioasă.

— O idee gigantică Domnilorŭ, zise el; — ce să ne dea mătușemea pe toate haĭnele acestea care fac aproape două miĭ francĭ, șase-zecĭ saŭ o sută francĭ; — și ostenirea d′a le duce pînă acolo; — cunosc un neguțător de haĭne, mă duc să′l aduc, el ne va da maĭ mult și ne va cruța de transportul lorŭ.

— Ideea e ingenioasă; — dar cu neguțătorul de haĭne; — haĭnele noastre se văndŭ, și ce se vinde e perdut.

— Bravo: — pare că de la mătușemea o să le maĭ scoatemŭ; — vomŭ găsi credemă mult maĭ facil de a ne face altele noĭ; — măre fugĭ de acolo și nu′țĭ maĭ face ilusiunĭ; — vănzăndule, căștigămŭ ceea ce ne va da neguțătorul de haĭne maĭ mult de cît ceea ce am putea lua de la mătușemea: — haĭnele de student care se punŭ în cuiŭ reposează pentru dănsul.

— Are cuvănt; — zise Denville; — are tot d′auna cuvănt.

— Atuncĭ aleargă iute la neguțător; — zisse Paul; — și nu ne maĭ face să așteptămŭ.

Vasilake se repezi afară cu ușurința uneĭ căprioare, și se coboră pe scară sărind căte patru trepte o dată.

Peste o oră haĭnele eraŭ văndute cincĭ sute de francĭ.

Cincĭ sute francĭ era o sumă, și o sumă care le-ar fi putut servi cu economie maĭ mult timp.

Dar în acea seară era o întîia representare la teatrul gimnasiuluĭ; — eĭ voeaŭ să meargă și găsiră maĭ comod să prănzească la un restaurant.

Două zile după aceasta era răndul rufelorŭ, eĭ făceaŭ inventariul rufărieĭ și tot Vasilake se ducea la munte de le amaneta.

Două zile maĭ în urmă era răndul haĭnelorŭ și ale rufelorŭ femeelorŭ.

— Ce nu vă găndițĭ că și noĭ suntemŭ aci zise Olimpia, și că trebue să purtămŭ și noĭ sarcina caseĭ; — avemŭ o grămadă obiecte care ne sunt de un lucs inutil, — Va! ele ne potŭ servi astăzĭ maĭ bine de căt tot d′auna.

Dar studențiĭ nu voiră să auză vorbind de aceasta, eĭ refuzară neted și rotund.

— Suntețĭ niște ingrațĭ; — zise Ernestina, noĭ am priimit tot la voĭ și voĭ nu priimițĭ nimic la noĭ; — asta e o insultă.

— A! asta e răŭ din partețĭ Paul; — ′țĭ am spus că te iubesc, și cu asemenea refuzare mă măhneștĭ.

— Și eŭ care credeam că monstrul de Vasilake mă iubește; — zise Ernestina; — cum mă înșelam.

— Dar noĭ nu ne′am bucurat de bunurile voastre calicilorŭ? — strigă Julieta; — de ce voĭ să nu priimiți nimic e la noĭ? — trufașilorŭ.

— Adevărat; — zise Olimpia, noĭ nu am tocat cu Paul ceĭ cincĭ-spre-zece miĭ francĭ aĭ luĭ?

— Nu amŭ danțatŭ pe productele aurite ale ceasorniculuĭ luĭ? — zise Ernestina.

— Nu am măncat din haĭnele voastre? zise Julieta; — a, suntețĭ ingrațĭ.

Olimpia se agăță de gătul amantuluĭ eĭ.

— Paul, omulețul meŭ; — dacă mă iubeștĭ îĭ zise ea.

— Te iubesc, Olimpio, te iubesc voioasa mea păsărică, dar nu pociŭ priimi; — ar fi o lașitate.

— Puișorule; — zise Ernestina luĭ Vasilake; — pentru amorul meŭ.

— Și tu pentru amorul meŭ să′țĭ păstrezĭ bulendrele; — îĭ zise Vasilake: — noĭ nu suntemŭ cavalerĭ de industrie.

— Dragul meŭ! — zise Julieta luĭ Denville; — voeștĭ să întristezĭ pe tuturica ta.

— Turturica mea să′mĭ rucule amorul, — zise Denvile, dar să nu vorbească de asemenea lucrurĭ că ne insultă.

— A suntețĭ ingrațĭ; — zise Olimpia; și o lacrimă străluci în geana eĭ.

Paul o luă în brațe și sterse lacrima eĭ cu un sărutat.

Denville le făcu un curs de morală.

Vasilake le vorbi de datoriile femeelorŭ și ale bărbațilorŭ.

Și Paul le convinse atît de bine că a priimi un asemenea lucru din partea lorŭ ar fi o umiliare pentru dînșiĭ; — în cît femeele se convinseră, renunțară și se scuzară de a fi făcut o asemenea propunere.

Dar astă dată miseria bătu serios la ușa lorŭ și eĭ fură silițĭ să-ĭ deskiză; — nu maĭ aveaŭ cu ce s′o înșele ca să se ducă și trebuia să ĭ dea ospitalitate.

Ea se așeză idoasă și spăimîntătoare între dănșiĭ; — eĭ se stră seră unul lîngă altul; — eĭ o înșelaseră cincĭspre-zece zile și ea era maĭ rigidă astă dată.

— O! vedețĭ voĭ; — zise Denville femeelorŭ; — bine vă zicea Paul cănd ne amŭ mutat de la otelul de Vade, sburațĭ păsărele ușoare pînă ce miseria nu intră pe ușa la care bate, căcĭ ne maĭ având nimic inimele noastre se vorŭ agăța de voĭ.

— Maĭ este încă timp; — zisse Paul; — Olimpio, o vezĭ, miseria e între noĭ acum, și cine știe căt timp ne va onora de visita eĭ; — sburațĭ ca păsărelele cănd vine gerulŭ erneĭ; — Ia noĭ s′a înorat; — e timpul greŭ și aspru sărmană filomelă, sboară; — și inima mea te va bine cuvănta pentru fericirea ce ĭ aĭ dat pînă acum.

— Eștĭ nabun; — acum te voiŭ părăsi maĭ puțin de căt tot d′auna, tu nu mă cunoștĭ, eŭ am inimă, şi căt timp iubesc, iubesc bine.

— Și noĭ asemenea; — rămănemŭ, răspunseră celle-lalte două.

Seara fu tristă și lungă; — tineriĭ studențĭ se găndeaŭ la privațiunele ce eraŭ să impue acelorŭ femeĭ care ne fiindule datoare nimic, le sacrifica amorul bogat al inimeĭ lorŭ, zilele senine și frumoase ale tinerețeĭ lorŭ.

— Ce găndițĭ voĭ că miseria ne sperie zisse Olimpia; — Ba! noĭ o cunoaștemŭ de aproape; — nu e așa amică miserie că noĭ am trăit împreună, amŭ trăit mult și ne-am obicĭnuit una cu alta;— nu e aşa că te bravez şi că răz de tine; — eŭ cănt cănd tu îmĭ facĭ grimasele tale cele maĭ oribile; — pe mine să mă sperie miseria, a bine da! — să vezĭ cum mă joc eŭ cu dănsa; — şi ce ar amorul dacă el nu ar avea și partea sa de privațiunĭ, și partea sa de sacrificiurĭ? — fi noĭ dacă toată viața noastră amŭ trăi în brațele a oamenĭ cariĭ, învălue corpul nostru cu aur, satin, și petre scumpe și cariĭ nu daŭ nimic inimeĭ?— ce amŭ fi noĭ dacă amŭ da toată viața noastră, sărutările noastre, numaĭ acelora cariĭ ni le plătescŭ? — O nu! — avemŭ și noĭ inimă, avemŭ și noĭ suflet și sensațiunĭ; — bine aĭ venit miserie, și tu eștĭ bună la ceva, căcĭ îmĭ daĭ ocasiunea d′a arăta omuluĭ pe care′l iubesc că știu iubi, și că nu sunt numaĭ o nedemnă curtesană; — o Aspazie înghețată. — Bine aĭ venit miserie; — amorul în sărăcie și sacrificiurĭ, e amorul cel maĭ dulce, căcĭ e neinteresat.

— O Olimpio! — Olimpio! — inima mea se va agăța răŭ de tine; — și în o zi sărmană păsărică veĭ voi să sfărămĭ colivia, să sborĭ, și nu te voiŭ maĭ lăssa.

— Nu știŭ ce voiŭ face; — nu răspunz de viitor, — acum te iubesc și nu mă duc.

III.
MISERIA.

Miseria venise astă dată, și venise pentru mult timp, după ce se dusse ceasornic, haĭne, rufe, și tot ce aveaŭ eĭ al lorŭ în cassă; eĭ împrumutară de la amicĭ, de la camarazĭ, de la compatrioțĭ căte cincĭ francĭ, căte zece francĭ, căte doă zecĭ francĭ; apoĭ veniră la ecspedianurĭ; — Denville și Vasilake văndură paltoanele și rămaseră de purtaŭ fiecare pe rănd paltonul luĭ Paul; văndură pantaloniĭ și luaŭ fir-care în căte o zi pantalonul luĭ Paul; cănd unul eșea, ceĭ-lalțĭ doĭ ședeaŭ acasă, în fie-care zi căte unul mergea la colegiŭ și la curs și notele sale serveaŭ și celoru-alțĭ doĭ cariĭ rămăseseră acasă.

Eĭ ajunseseră de nu maĭ mergeaŭ nicĭ la cafe căntănd.

Iarna venise, și cu dănsa frigul, adică gerul aspru care trimite văntul pe coș cănd nu e foc în șemine; în ceĭ întăĭ timpĭ eĭ cumpărară căte-vasarcinĭ de cărbunĭ de pămint, dar cărbuniĭ se sfirșiră; începură a se încălzi cu caielete cele vekĭ,cu cărțile clascice, cu lemnele cuferilorŭ lorŭ pe care le sfărăma și pe care le arunca în foc; dar se sfărșiră și caiete, și cărțĭ și lemne; — atuncĭ începură a sufla în degete ca să nu le înehețe cănd scria; — apoĭ veni un timp cănd numaĭ unul din eĭ eșa ca să caute mizloacele necesariĭ pentru măncare și ceĭ-lalțĭ doĭ ședeaŭ vărățĭ cu amantele lorŭ în plapumă, și nu scoteaŭ nicĭ nasul afară de temere să nu le înghețe; — căte odată un amic, sau un camagad îĭ mvita la prînz.

În sfîrșit peste șease săntămînĭ de așteptare când se întorcea în o zi de la curs notarul eși înaintea luĭ Paul și-ĭ dădu o scrisoare.

Paul recunoscu scrierea secretaruluĭ epitropieĭ.

El nu făcu de căt o săritură pînă sus, deskise ușa cu sgomot, întră, și se opri în mijlocul camereĭ.

— Victorie, strigă el; — victorie, scrisoare de la epitropie, adică banĭ.

— O fericire! să le maĭ văz odată forma și culoarea, strigă Vasilake, că mult ĭ-a uĭtat.

— O Provedință, te laud și te bine-cuvintez, strigă Denville.

— Dar deskide, deschide mai iute, Paul, deschide maĭ iute acea frumoasă scrisoare, strigă Olimpia.

Paul despecetlui scrisoarea.

— Ctește, citește tare, la ce banker să mergĭ să eĭ banĭ, strigară toțĭ și toate.

Paul citi.

„Prea-iubite nepoate,

„Maĭ întîiŭ de toate nu lipsimŭ să cercetăm de scumna dumitale sănătate ca aflănd că este așa după cum dorim, să ne bucurăm foarte...

— Stil vekiŭ dar sănătos și solid, zise Vasilake, pozitivul trebue să fie mai la vale; urmează să ne bucurămŭ foarte.

Paul urmă:

„să ne bucurăm foarte. Noĭ de la mila ceresculuĭ părinte ne aflăm toțĭ sănătoșĭ....

— Dumnezeŭ să′ĭ ție, zisse Vasilake, dar la vale, la vale.

Paul citi:

„și te sărutăm cu dragoste și blagoslovenie...

— Dumnezeŭ să le dea această sărutare și blagoslovenie înapeĭ; dar zi înainte.

„și blagoslovenie. Am văzut cu mare mirare cele ce ne scriĭ prin scrisoarea dumitale de la....

— Eĭ bine s′a mirat; sunt liberĭ oameniĭ să se mire, numaĭ să trimiţă; — zi că te apropriĭ.

„De la... aĭ luat cu Dumneata o mie cincĭ sute albenĭ; — cum îĭ aĭ keltuit fătul nostru cu atîta ușurință fără să te gîndeștĭ că sunt banĭ....

— Auzĭ vorbă, tocma pentru că sunt banĭ s′a keltuit, e naivă enitropia, dar fie morala după cuviință; — zi, zi, înainte.

„Că sunt banĭ; — dar ne-am bucurat din totŭ sufletul aflănd că învețĭ și că o să ajungĭ se știĭ carte multă așa cum se cuvine unuĭ evgienis ca Dumneata; — căt pentru baniĭ cari′ĭ cerŭ se′țĭ îĭ trimetemŭ, n′avemŭ de unde.

— Ce? cum aĭ citit? — ia vezĭ, vezĭ n′aĭ cititŭ bine, strigă Vasilake speriat, și sărind lăngă Paul ca se citească și el.

„Cătŭ pentru baniĭ cari′ĭ cerĭ se′țĭ îĭ trimitemŭ n` avemŭ de unde.

— Iaca na, procopseală.

„Fă să′țĭ ajungă aceĭ o mie cincĭ sute de galbenĭ ce aĭ luat cu Dumneata pînă peste două saŭ treĭ lunĭ, baniĭ ce eraŭ în cassă s′a keltuit toțĭ în trebuințele căutăreĭ avereĭ, și numaĭ atuncĭ peste două saŭ treĭ lunĭ ne vomŭ lămuri socotelele cu arendamiĭ și vomŭ putea se′țĭ trimitem creditul.

Scrisoarea căzu din măĭnele luĭ Paul; — Vasilake începu a se bate cu pumniĭ în cap, Denville și femeele cariĭ nu′nțelesese nimic, dar cariĭ văzuseră descepțiunea luĭ Paul și desperarea luĭ Vasilake, nu′ndrăznea se′ntrebe ce era în acea scrisoare.

În sfărșit Olimpia se azardă și întrebă.

Vasilake luă scrisoarea și cu un ton lamantabil și desolat începu a o citi traducînd′o din cuvînt în cuvînt.

Apoĭ începu o serie de imprecațiunĭ în contra Epitropieĭ și a epitropilorŭ, o ploae de glume asupra lorŭ, o curgere necontenită de nemulțumirĭ și de maledicțiunĭ.

Paul ecsasperatŭ se puse la biuroŭ și scrise epistolă de optŭ paginĭ desperată și furioasă, și alergă însu′și la postă se o pornească.

Eĭ ajunseră toțĭ și toate de nu maĭ măncaŭ de căt cașcaval cu păĭne și cu apă dimineața;— și nu maĭ prănzeaŭ de căt supă, rasol, un fel de bucate și iar apă — și aceasta prănzul la două zile.

În sfărșit se dusse și pantalonul și paltonul și pălăria luĭ Paul; — eĭ nu maĭ eșaŭ din cassă.

Ca se pue aceste din urmă obiecte la munte, mersese Olimpia.

Opt zile după aceasta Denville priimi d′acassă de la dânsul două sute cincĭ-zecĭ francĭ.

Dar căte aveaŭ de făcutŭ cu aceste două sute cinci-zecĭ francĭ?

Eĭ se abonară maĭ întîiŭ la o masă d′oaspețĭ; (table d′hote) în ulița des Francs bourgeois st. Michel, și se învoiră pentru prănzul și dejunul a șase persoane pe treĭ sute francĭ pe lună, — plătiră cincĭ sprezece zile înainte.

Cumpărară o sarcină mare de lemne și o sarcină de cărbunĭ de pămănt și desamanetară cele după urmă haĭne pusse la munte.

Dar trebuia se serbeze sosirea fondurilor; — eĭ dedură o soare camarazilor lor de colegiŭ și de cursurĭ și camaradelor camarazilorŭ lorŭ.

Soarea se compunea din două-spre-zece butiliĭ de rum, unŭ paket de ceiaŭ și căte-va lămăĭ din care făcură un ponciŭ monstru.

Din gălăgie, sgomot, răsurĭ și căntece; soarea începu la șapte ore, la două ore din noapte toțĭ eraŭ bețĭ.

A doua zi eĭ păreaŭ că′ncepură a re′nvia, focul strălucea în șemine și eĭ sculațĭ de dimineață.

umblaŭ, se plimaŭ și alergaŭ p′ăn cameră.

Era un esercițiŭ ce nu făcuseră d′atăta timpŭ.

De aci ′nainte se′ncălzeaŭ se luminaŭ, măncaŭ, — și măncaŭ regulat.

Dar baniĭ se sfărșiră; — cele cincĭspre-zece zile plătite pentru prănz ecspirară; — femea care ținea massa le maĭ făcu credit cincĭspre-zece zile, la capul luneĭ însă ceru banĭ și nu voi să maĭ auză vorbind de asteptare, le tăe merindele; — haĭnele merse iar la munte; — lemnele și cărbuniĭ de pămănt se sfîrșiră; — și eĭ re′ncepură iar acea viață boemă de sărăcie șezăndŭ în planumă ca se nu′nghiețe.

În o zi Paul priimi de la un artist foarte mare o invitațiune de bal.

El ținea foarte mult a merge la acelŭ balŭ.

— Eĭ cum se fac eŭ; — zisse Paul camarazilor luĭ; — trebue neapărat se merg la acel bal, nu mă pociŭ despensa sub nicĭ un motiv.

— O stim bine; — respunseră toțĭ ceĭ-lalțĭ.

— Și nu am nimicŭ.

— Aveam eŭ odată, o amică spălătoreasă;— zisse Olimpia, să mă duc la ea se vedem dacă nu o avea se′mĭ împrumute o cămașe pentru astă seară.

Și Olimpia plecă.

Vassilake sări din pat.

— Pantaloniĭ și paltonul iute; — am eŭ un amic care are o pereke de pantalonĭ negri, un frac și o jiletcă albă, se vedem, dacă nu or fi puse′n cuiŭ, el m′i le′mprumută.

Vassilake se′nbrăcă repede și eși.

Peste o oră, Olimpia se′ntoarse țiind un paket înfășurat în o batistă; — în paket ′era o cămașe, o batistă, o cravată albă, și o jiletcă albă.

— Iată rufăria; — zisse Paul.

— Și iată haĭnele; — zisse Vassilake intrănd; — el aducea un pantalon negru un frac și o pereke pantofĭ de lac.

— Bravo, iatămă înbrăcat; — îmĭ maĭ lipsește un lucru, corapĭ de mătasse cu pantofiĭ.

Amŭ eŭ; — zisse Olimpia.

— Olimpio-eștĭ provedința mea în mizerie ca și′n bogăție, — strigă Paul îmbrățișind′o.

— Dar îțĭ maĭ lipseste ceva; — zisse Denville.

— Ce îmĭ maĭ lipsește? întrebă Paul.

— Munușele și parale; — nu poțĭ să mergĭ la bal fără munușĭ, și pe jos.

— E drept; — zisse Paul; — în zadar.

— Desbracăte Vasile; — zisse Denville luĭ Vasilake; — e răndul meŭ; — se vedemŭ și eŭ ce pociŭ face.

Vassilake se desbrăcă, pe cănd el scotea o haĭnă Denville o′nbrăca; — în sfărșit cănd fu gata de tot îșĭ luă bastonul și căciula și eși.

Peste treĭ ore Denville se re′ntoarse; — el băgă măna în buzunar și aruncă pe masă o bucată de cinci francĭ.

— Ce sunet armonios, — zise Vasilake.

— O ce sunet rănitor; — zisse Paul.

Denville maĭ aruncă și alta.

— O dar sunt maĭ multe zisse Vasilake o amicele mele; — o drăguțele mele.

— Iată și mănușele cerute; — zisse Denville scoțăndule din buzunar și puindule pe massă.

— Dar de unde această bogăție uĭtată de noĭ.

— Am alergat la zece camarazĭ, din zece, patru ′mĭa datără fie care cîte o bucată de cincĭ francĭ, — am cumpărat mănușele, cincĭ francĭ oprim noĭ, și zece dăm luĭ Paul; — uuĭ dar nu maĭ pociŭ, cazŭ de obosit.

— O amicĭ generoșĭ; — zisse Paul.

Seara el începu a se îmbrăca, botinele eraŭ largĭ, pantaloniĭ prea lungĭ, fracul prea strîmt între spete; — dar Olimpia prezidă la tualeta luĭ, ea îĭ făcu nodul la cravată; — îl cuoafă, îl pomădui, și îl găti.

Cănd fu gata, Denville plecă și se dusse se′ĭ aducă o biriă.

— Stiĭ că nu e urît amantul meŭ; — zisse Olimpia sărutăndu′lŭ; — ascultămă Domnule se fiĭ înțelent n′acolo, se nu te apucĭ se facĭ curte și se nu cumva se′mĭ facĭ vre o infidelitate că te string de gătŭ, îți îl răsucescŭ.

Denville veni cu birja; — Paul îșĭ puse paltonul pe umerĭ și plecă.

— Paul se ne aducĭ cofeturĭ striga femeele.

— Să ne aducĭ prăjiturĭ Paul; — striga Denville și cu Vassilake.

Olimpia alergă după dănsul și′l maĭ sărută odată

Artistul avea un fiŭ, fiul fusese precentor al luĭ Paul în Bucureștĭ; îl kema Ermel.

Tot trezești cu camaraziĭ tăĭ Vasilake și Denville? — întrebă Ermel pe Paul.

— Nedespărțit, zise Paul.

— De ce n′aŭ venit și eĭ; cel puțin să′țĭ daŭ să le ducĭ un supe de la bal, cănd te veĭ întoarce.

Ermel trecu în sala de măncare, luă din reserve doă pateurĭ marĭ, un curcan cu trufe, treĭ butiliĭ de barde, o butilie de maderă și o butilie de șambertin, prăjiturĭ și cofeturĭ, și ordonă să le pue în o cutie și să le ducă în camera luĭ.

Balul se sfărși, cănd voi să plece Eimel il luă de braț, îl dusse la dănsul în cameră și′ĭ arătă cutia,

— Bine, zise Paul, dar cum s′o duc.

— N′aĭ trăsură?

— Trăsură găsesc; dar cum să duc cutia pînă la trăsură; ș′apoĭ eĭ a supară; zise Paul.

— Un dublu supe nu strică nicĭ odată; voesc să bea și să mănînce în sănătatea mea; studențiĭ sunează tot-d′auna de doă orĭ cînd as ocasiunea, în previziunea zilelorŭ cănd nu vorŭ avea să supeze; — dar stăĭ că regulez eŭ; — mantaoa aceasta mare a mea, te ′nfășorĭ în ea și eĭ cutia pe de subt, nu te va vedea nimenĭ.

În adevăr eĭ făcură ast-fel; — dar cutia era mare; — cu toate acestea Paul o ascunse cum putu, și coborînduse pe scara de din dos, se urcă în fiacărul pe care i′l adusese servitorul luĭ Ermel.

Cănd se ′ntoarse acasă, el îĭ deșteptă pe toțĭ și pe toate le întinse o masă improvisată, și desfășură pe masă la okiĭ lor încăntațĭ, proviziunele ce adusese Paul care, de și supase odată, maĭ supă încă odată cu amiciĭ luĭ, și bău în sănătatea luĭ Ermel.

IV.
SBORUL PASARELELORU.

În o zi Ernestina pretecstă că voește să se ducă la o mătușă.

Paul se dusesse să facă o visită unuĭ romăn care ajunsesse de curănd în Paris.

— Ernestino, îĭ zise Vasilake, îmĭ pare că cunosc pe mătușa ta, ea are favorite.

Ernestina îșĭ punea pălăria tăcănd.

— Ernestino, îĭ zisse Vasilake, mă tem ca mătușa ta să nu aĭbă mustățĭ.

— Ba! eștĭ nebun mă întorc peste o oră.

— Lungă o să fie acea oră, zisse Vasilake, apoĭ ridicănd umeriĭ: dute, adăogă el; — o strănse de mănă și′ĭ deskise ușa.

Ea îl sărută și plecă.

Cănd se întoarse Paul acassă, toțĭ eraŭ retrașĭ în camera lorŭ, Olimpia era singură. El auzi un sgomot în camera d′alăturĭ.

— Dar ce e acolo? întrebă el.

— Nimic, răspunse Olimpia; Vasilake îșĭ sdrobește suvenirele sfărămănd mobilile.

— Ce Ernestina nu s′a întors?

— Ernestina a sburat, respunse Olimpia oftănd.

Paul privi pe Olimpia, ea se găndea; Paul avu o presimțire.

— A început păsărelele să sboare, zisse el cu regret. — Olimpio, știĭ că în zioa cănd veĭ voi, eștĭ liberă, și eŭ nu voiŭ sfărăma nimic.

O eŭ nu voiŭ sbura încă, respunse ea atrăgăndu′l la dănsa, și sărutăndu′l.

Vasilake intră în camera lorŭ. Pe figura luĭ se incrusta o espresiune de durere așa de adevărată, încît luĭ Paul i se strănse inima; el luă mîna luĭ Vasilake în a luĭ,

— A plecat; zisse Vasilake cu unŭ oftat care semâna unuĭ suspin.

— Bine ea zicea că se va ′ntoarce.

— Ba! cănd pleacă ea e pentru timp mult; zisse Vasilake; ′mĭ a scris.

— Mare delicateță din parte′ĭ; și ce ′țĭ spune?

— Ţine, citește.

Paul citi:

„Amice,

„Ducăndumă la mătușa mea, am întîlnit pe banker; — el n′a făcut falimentŭ; — mi-a propus să mĭ skimbe lemnulŭ mobileĭ de acaju în palissandru; nu am putut se resist palissandruluĭ; mi-a maĭ propus și un cașemir de Îndiĭ; înțelegĭ că nu puteam refusa cașemirulŭ; ar fi fost o impoliteță de care Îndieniĭ s-ar fi putut ofensa, și l-am urmat.

„Nu te supăra și nu te întrista amice, voiŭ reveni căcĭ tu eștĭ singurul meŭ amor.

„A revedere; păstrează lucrurile mele care sunt la tine, le voiŭ regăsi cănd mă voiŭ întoarce acolo la căntece și la amor.

„Cănd vei avea timp, trecĭ pe la ulița Breda Nr. să mă vezĭ. A ta Ernestină.”

— Cine ți-a adus scrisoarea? îl întrebă Paul.

— Un comisionar; — am străns toate lucrurile eĭ și i le-am dat să i le ducă.

O Ernestino, Ernestino; — și Vasilake îșĭ ascunse capul în măĭnĭ și începu a plănge cu suspin.

— Cum o iubește, murmură Olimpia privind pe Plaul.

— Aĭdĭ Vasilake; fă-țĭ inimă amice; ea va reveni.

— O cum se agățase inima mea de dănsa. Ba! s′a dus; și Vasilake arădică capul, îșĭ sterse okiĭ, și surăse. Fie, zisse el, o iubeam; — o vissele mele, o amorurile melle, inima mea e în doliŭ de voĭ, ea va reveni.

Vasilake maĭ oftă odată.

Apoĭ intrară Denville cu Julieta.

Julieta privi pe Olimpia.

Vasilake căzu pe un fotoliŭ, îșĭ rezemă fruntea de mănă, și șezu absorbit în o durere mută.

— Ea a plecat, zisse Denville la ureke a luĭ Paul, a început sborul; măĭne poate va fi răndul astia.

— Saŭ al asteĭ, zisse Paul arătănd pe Olimpia.

Eĭ petrecură o seară tristă; Vasilake nu zisse zece vorbe.

Peste căteva zille Vasilake fu maĭ calm; puțin cu puțin veselia luĭ revenea; întristarea se ecsalase în lacrămile ce vărsase,

— Era răndul Iulieteĭ. Denville plecase la curs Julieta se găti să iasă.

— Unde mergĭ Julieto?

— Mă duc să iaŭ nițel aer.

— Cunosc aerul acesta, zise Olimpia, seamănă al Ernestineĭ.

— Tu vii Olimpio? întrebă Julieta.

— Nu, eŭ maĭ rămîiŭ; îl iubesc încă.

Vasilake și Paul le privea în tăcere și asculta conversațiunea lorŭ.

— Sermanul Denville, zise Vasilake.

— De ce? Eŭ mă întorc, respunse Julieta.

— Cum s′a întors Ernestina, observă Paul.

Julieta strănse măna luĭ Paul și a luĭ Vasilake sărută pe Olimpia.

— La revedere, zisse Julieta.

— Cănd o fi timpul frumos.

— La primă-vară.

Olimpia se puse pe găndurĭ.

— Credeam că va ședea maĭ mult Julieta, zisse ea; — a speriat′o sărăcia; — urrr! ce frig e aicĭ.

Cănd se întoarse Denville și îĭ găsi pe toțĭ adunațĭ întrebă unde e Julieta.

Vasilake îl luă în brațe. Denville înțelese, se repezi în camera eĭ; — fereastra era deskisă.

— O de ce nu ațĭ încuiat ușa, strigă el, ațĭ lăsat de mi-a fugit fericirea; eĭ bine; a revedere Julieto!

Și Denville căzu pe cananea, lacrămile curaŭ tăcute pe figura luĭ calmă și palidă

Paul aplecă capul pe pept, se găndi că răndul săŭ era să vie.

— O Julieto! Julieto! nu credeam că veĭ sbura așa curănd, zisse Denville, dar veĭ reveni. Unde șade ea? întrebă pe Olimpia.

— În ulița Blanche Nr. respunse Olimpia.

Denville luă o coală de hărtie și scrise.

„Adio Julieto, adio sufletul meŭ; a revedere Julieto; a revedere amorul meŭ; — cănd veĭ voi să maĭ gustĭ din păĭnea bine-cuvăntată a veselieĭ și din fericirile junețeĭ, adu′țĭ aminte de mine, mă veĭ găssi cănd veĭ voi. Al tăŭ.”

El făcu un paket de toate obiectele eĭ, kemă un comisionar îĭ dedu paketul și biletul și-l însărcină să i le ducă.

Apoĭ căzu iar pe canapea.

Peste căte-va zile era și Denvile calm, și-șĭ recăstiga veselia.

Era răndul Olimpieĭ.

— Astăzĭ mă duc și eŭ pînă la o amică căt veĭ fi tu la colegiŭ; — zisse ea luĭ Paul.

— Aa! — respunse acesta.

— O dar eŭ mă′ntorc.

— Aa!

Și Paul îșĭ pusse capulŭ în măĭnĭ; — o lacrimă tăcută șirui în lungul obrajilorŭ luĭ și i se opri pe buze.

— O! nu credeam să maĭ am lacrămĭ; — zise el.

Olimpia îl privi cu melancolie.

— Ba, — zise ea: — se va consola ca Vassilake... ca Denville; — ș′apoĭ, dac-ar maĭ fi ceva aci; — dar nu maĭ e nimic; — și nu maĭ pociŭ trăi cu sărăcia.

Olimpia voi să′nceapă a cănta, dar notele i se opriră în gît, și începu a suspina; — ea alergă și se aruncă în brațele luĭ Paul.

— Paul! — Paul! — mă voiŭ reîntoarce;— voiŭ reveni; — căcĭ te iubesc.

— Mă iubeștĭ, și te ducĭ; — îĭ respunse el desfăcîndu-se binișor de brațele eĭ, și respingănd′o încet.

— O Paul! o iubitul meŭ! — nu vezĭ tu că s′a sfărșit tot, nu vezĭ tu că nu maĭ măncămŭ de căt căte o dată din azard, nu vezĭ tu că e un ger oribil, că nu e unŭ cărbune în cenușe, și că tremur, nu vezĭ tu că sunt în haĭne de vară, și că și ele s′a sfărșit.

— O da; — ′țĭ-e foame, ′țĭ-e frig; — amorrul meŭ nu te maĭ încălzește, — eĭ bine! adăogă el cu un oftat lung și dureros, — eĭ bine! — adio Olimpio!

Și Paul întinse măna; — măna luĭ ardea și tremura; — Olimpia o luă în a eĭ și o puse pe inimă.

— O ce dulce e, ce bine e de a fi iubită așa; — Dumnezeule.

— Dute; — Olimpio; — dute; — îĭ zisse Paul; — de va maĭ trece puțin nu voiŭ mai avea curagiulŭ să te las să plecĭ

Și Paul îĭ deskise ușa.

Ea se maĭ aruncă o dată în brațele luĭ îl sărută și se repezi pe ușe.

— Adio Olimpio; — îĭ strigară Vasilake și Denville din camera cea-laltă.

— A revedere le răspunse ea.

Eĭ intrară în camera luĭ Paul.

— Eĭ bine; — e răndul tăŭ să suferĭ sărmane — îĭ zise Denville străngăndu′ĭ măĭnile.

Vezĭ tu; — zise Vasilake: — femeele acestea sunt ca paserele, ele nu ședŭ nicĭ o dată pe aceeașĭ ramură.

— O de ce nu ațĭ intrat maĭ curînd; — poate voi ațĭ fi ținut′o; — nu ațĭ fi lăsat′o să plece.

Și Paul suspină

— Ba! — cu ele; — respunse Vasilake; cel maĭ bun mijloc e cănd voescŭ să sboare să le deskizĭ ușa; — așa tot se maĭ întocŭ la cuĭbul cel vekiŭ; — aĭdĭ; — curagiŭ; — aduțĭ aminte că eștĭ om; — la colegiŭ.

Paul se sculă fără a se găndi ce face îșĭ luă pălăria și plecă cu amiciĭ luĭ.

În zioa aceea el nicĭ nu știu ce se petrecu la colegiŭ, nicĭ la curs.

Cănd se întoarse acasă și văzu camera luĭ goală, cănd văzu locul unde ședea ea neocupat, îl apucă o ′ntristare de acele teribile și tăcute care intră ′n inima omuluĭ și ′ĭ-o apasă

— O Olimpio frumoasa mea flilomelă; — de ce te-aĭ dus tu?

— Ce trist e aci acum; — zisse Vasilake.

La prînz Plaul priimi o scrisoare; — el o deskise și ceti.

„Iubitul meŭ Paul.

„Englesul meŭ a ′nvățat Franțezește, dar ′mĭ e urît. — O căt te-am iubit pe tine poeticul meŭ Boem; — sărută scrisoarea aceasta și veĭ găssi trăsurele a zece miĭ de sărutărĭ depuse de mine ca să ajungă la tine; — ce urătă ′mĭ-e această atmosferă de bogăție ce tristă ′mĭ pare opulența fără tine; — voiŭ reveni Paul; — voiŭ reveni căcĭ te iubesc și ′nnăbușesc aci.

Olimpia.”

Paul sărută scrisoarea, o lacrimă curse la locul unde o sărută; — o ținu căte-va momente în mănă, o maĭ reciti o dată, maĭ depuse pe dănsa o lacrimă și o sărutare și o ′ncue în scrin.

— O! Olimpio! Olimpio!

Și Paul rămase pe gîndurĭ.

V.
Revenirea timpiloriĭ bunĭ.

Studențiĭ noștri se obicnuiseră cu miseria.

Eĭ se legaseră atît de mult uniĭ cu alțiĭ în cît, ceĭ-lalțĭ camarazĭ aĭ lorŭ îĭ numiseră „ceĭ treĭ Musketarĭ.”

În adevăr era ceva frumos și nobil, aceĭ tinerĭ plinĭ de viitor, de speranțĭ, și de juneță, trăind ca treĭ frațĭ, împărțind între dănșiĭ avere, miserie, suferințĭ, fericirĭ, întristărĭ, bucuriĭ; — având acelleașĭ simțimente, acelleașĭ aspirațiunĭ, acelleașĭ găndirĭ; — nedisputăndu-se nicĭ un moment, necontestăndu′șĭ nimic unul altuĭ, trăind zi cu zi din studiŭ și privațiunĭ, încurajăndu-se pe altul, și fie-care adăogănd energia celuĭ-lalt; — tot d′auna împreună, tot d′auna nedespărțițĭ, și fermĭ de acea camaraderie sinceră, de acea amicie leală, devuată, capabilă de abnegațiunele cele maĭ mărinimoase.

Era ceva frumos și nobil văzănd acele treĭ personalitățĭ făcînd o unitate de ideĭ, de cugetărĭ, și de simțiminte, fără jaluzie, fără invidie, fără rea voință din partea vre unuĭ din eĭ.

Eĭ tărără miseria treĭ lunĭ, dar o miserie oribilă, una din acele miseriĭ care seacă tot împrejurul eĭ, și nu lassă omuluĭ nicĭ o ușe de scăpare.

— O! miserie afurisită; — zicea Paul; — noĭ te-am desfis prea mult, și tu îțĭ resbunĭ; — tu ne-aĭ gonit femeele adică amorul, bucuriele, și curagiul nostru; și curtezană bătrănă și skidoală, aĭ rămas singură între noĭ treĭ, ca să răzĭ cu hohot de juneța noastră.

— O miserie blestemată; — zicea Vasilake; — tu crezĭ să ne doborĭ; — eĭ bine nu; noĭ îțĭ vomŭ rezista; — uĭte: nu vezĭ tu, noĭ rădemŭ de tine;— a fost un moment în care ne-aĭ sfășiat sufletul;— cănd a plecat ele; — acum te bravămŭ, ne jucămŭ cu tine, și tu nu veĭ abate juneța noastră.

— O spectru infam! — zicea Denville: — sărăcie strențuită, eŭ te pălmuesc ca să′țĭ arăt că tot sunt tare în contra ta; tu ′mĭ-aĭ rupt inima gonind pe Julieta, dar ea va reveni, și eŭ îțĭ voiŭ răde în nas.

Dar miseria ședea; — eĭ îĭ plăcea acea maltratare a junilorŭ neîngrijațĭ, și îșĭ alese locuința între dînșiĭ.

Trecură ast-fel treĭ lunĭ; — termenul apartamentuluĭ se împlinise de cincĭ-spre-zece zile și în toate zilele proprietarulŭ trimetea pe portar la studențĭ să le ceară nuvele.

— Spune′ĭ că suntemŭ sănătoșĭ, și fă′ĭ complimente multe din partea noastră; răspundea Paul.

Portarul surădea.

— Nuvele? — zicea Vasilake; spune′ĭ că Sultanul trezește, că productele Romănieĭ se ecsportŭ tot cum știe, și că Parisul e tot la locul luĭ.

Pertarul iar surădea.

— Nuvele? — urmă Denville; spune′ĭ că sunt colivie, și nu s′a maĭ întors.

Portarul rădea.

— He! he! — nu ast-fel de nuvele Domnilorŭ; — nu.

— Alt-fel de nuvele? — zicea Vasilake; — spune′ĭ că vomŭ deschide în adins un jurnal ca să′ĭ satisfacemŭ setea de nuvele.

— Aș Domnilorŭ; — respundea portarul; — întrebămŭ de..

— A; — de, — de ce? — întreba Paul.

În stărșit portarul pronunța cuvăntul fatal;— banĭ.

— Uuu! ce refren urăcios; — respundea Vasilake; — nu poțĭ să′l maĭ skimbĭ, a ajuns monoton amicul meŭ.

— Ş′apoĭ nu știĭ; — urma Denville

„aurul e o kimeră.”

— Aurul da; — dar biletele de bancă? — întreba portarul.

Paul cănta.

Avez toujours du papier dans vos poches
On ne saît pas ce qui peut arriver.

— Auzĭ acuma na; — dacă aurul e o kimeră, dar hărtiele de bancă ce trebue să fie, puah — ele suntŭ soioase.

Și după o sumă de glume de generul acesta portarul care era un om bun, și care căpăta adese bacșișurĭ de la studențĭ, eșa răzănd; — dar la treĭ patru zile se re′ntorcea, și la treĭ patru zile studențiĭ inventaŭ alte glume ca să scape de dănsul.

În o zi era un ger oribil; — Paul înfășurat în o plapămă la fereastră, și ′ picioare, curăța un rozar ce adusese Olimpia, și care se vesteja.

— Sărmană floare; — zicea el; — ingrata te a părăsit ca și pe mine, și s′a dus; — ea ne-a părăsit; tu morĭ trist, și eŭ suspin de ea; — cum ornaĭ tu grațiosu′ĭ cap blond; — ′țĭ aducĭ aminte cum ne săruta, cum ne măngăia, cum ne cănta cu vocea eĭ de filomelă rătăcită, și cum îĭ surădeamŭ tu cu floarea ta, și eŭ cu amorul meŭ; — ingrata ne-a uĭtat, și acum amŭ rămasŭ singurĭ să ne adducemŭ aminte de dănsa și să o regretămŭ; — O Olimpio! Olimpio! — Cănd aĭ plecat, aveaĭ lacrimĭ în okĭ, și suspinul în pept; — cănd te-aĭ dus mă iubeaĭ; — și cu toate acestea te-aĭ dus; — și′mĭ.e urăt, și′mi-e frig, fără tine.

Denville culcat în pat se acoperise cu plapuma pe de asupra capuluĭ, și încerca să doarmă ca să înșele frigul.

Vassilake se plima înfășurat în altă plapumă, p′în cameră repede, ca să se′ncălzească.

Portarul intră.

Studențiĭ găndeaŭ că vine la banĭ și rămaseră înlemnițĭ.

Dar el aducea o scrisoare astă dată. — Ea era pentru Denville.

— Denville; — Eugeniŭ; — Mă! Denville zisse Paul, scoală, o scrisoare pentru tine.

Baa! — zise Denville sărind în sus, și apucănd scrisoarea cu aviditate; o despeceslui în o secundă.

— Haĭnele strigă el; — haĭnele iute se alerg la banker.

Vasilake sări pe haĭne și ′ĭ le puse cu grămada în patŭ.

Pe cănd Denville se′nbrăca, se urcă și portăreasa.

— E zioa scrisorilorŭ zise ea intrănd; — pentru D-nu Paul.

Paul înhăță scrisoarea, și începu a citi.

„Prea iubite nepoate

„Maĭ întîĭ cercetămŭ cu scumpătate despre sănătatea dumitale.....

— Da, da, cunosc începutul acesta, frasa sacrementală: ca fiindŭ așa după cum doreste sufletulŭ nostru se ne bucurăm foarte. — zisse Paul; — dar nu′mĭ trebueste aceasta. — A! O! ținețimă că leșin, creditul, Mesiea asteptată, haĭnele, haĭnele iute repede

Și el se asvărli pe paltonul al căruĭ Denville îmbrăcasseră o mănică.

— Mi-a venit creditul dă′mĭ iute haĭnele să mă duc la bankier.

— Dar eŭ? — și mie ′mi a venit credetul.

— Eŭ amŭ să ieaŭ maĭ mult; — striga Paulŭ trăgănd de o pulpană a paltonuluĭ.

— Eŭ am priimit întăĭ; — striga Denville trăgănd de mănică; — ș′apoĭ sunt jumătate îmbrăcat.

— Tată! — mamă! — striga fata portaruluĭ; o scrisoare pentru D-nu Vassilake.

Vassilake se repezi pe scară; — în două salturĭ el fu lăngă comisionar, îĭ smăci scrisoarea din măînĭ și alergă iar susŭ.

— Domnule, — Domnule, — strigă comisionarul, e treĭzecĭ și două solde; — cine le plăteste?

Vassilake se opri; — strigă portarul, îĭ zisse se plătească, și neavănd paciență a se urca pînă sus, stătu ′n mijlocul scăreĭ și dessigilă scrisoarea.

El era goĭ, numaĭ cu o cămașă scurtă și′nfășurat în plapumă; — plapuma se desfășură, dar el nu băgă de seamă; — citea.

O damă se cobora de la etagiul al 3-a, văzănd pe Vassilake cu planuma atărnată de un umer, în mijlocul scăreĭ așa cum era, ea aruncă un țipet se′ntoarse repede și se urcă ′nnapoĭ.

Vassilake rădică okiĭ se vază cine a țipat și văzu dama care fugea.

— A! pe semne că dama aceea ′șĭa uĭtat umbrela, și ′și-a adus aminte, s′a ′ntors s′o iea; — îșĭ zisse elŭ.

Dar la căteva trepte ea nu maĭ putu nicĭ a′șĭ ține răsul, nicĭ a maĭ fugi, se opri′, un colț ascunsă de Vassilake, și′ncenu a răde cu hohot.

— A! — pe semne că nu e umbrela, zise Vasilake distrat prin citirea scrisoreĭ și impacient de a nu vedea încă pasagiul banilorŭ; — e alt ceva; fie, are voce dulce și frumoasă.

Atuncĭ el dedu cu okiĭ pe pasagiul fericitŭ, aruncă și el un țipăt și începu a alerga pe scară sus; — plapuma atărnată de umăr căzu, el nicĭ nu băgă de seamă.

Dama fugea înainte el după damă; — însfărșit înecată de răs, ea se așeză pe o treaptă, Vasilake care o urma de aproape dedu peste dănsa se′mpedecă, căzu, și merse de arostogolitele pe scară, ca să se oprească el se acăță de ea și o tără după dănsul pînă josŭ.

— Dracul să te iea; — zisse dama supărată sculănduse, eștĭ scăpat din o casă de nebunĭ; — ′mĭ am prăpădit mîna și cotul.

— Aoleo capul meŭ; — ′mĭ am spart capul; — strigă Vassilake; — și timpul care′l am perdut; — iar tămă Doamnă.

Și el se repezi iar de a fuga pe scară;— astă dată dama îl urma încet jumătate speriată, jumătate curioasă și răzănd încă din timp în timp de scena burlescă care se′ntămplase.

Haĭnele, haĭnele; — strigă Vasilake repezinduse pe ușă.

Cănd intră, el găssi pe Paul și pe Denville, trăgănd încă fie care în partea luĭ de palton și certănduse pe haĭne; — se amestecă și Vassilake și′ncepu a trage și el de o mănică a paltonuluĭ.

Eĭ se certară căte va momente pînă ce Paul maĭ întîiŭ reveni din amețeala generală.

— Astea sunt nebuniĭ inutile; — zise Paul; — fiind că Denvile e ′nbrăcat jumătate, și fiind că el a priimit întîiŭ scrisoarea; — se meargă întîiŭ elŭ, pe urmă e rîndul meŭ, și pe urmă rîndul luĭ Vassilake.

— Iată ce se numeste a judeca, și a rezona zise Denvile; — dar o condițiune, fie care cumŭ o luoa baniĭ se vie întîĭ acasă, se′ĭ pue ′n casa comună, — se nu iea nimic, se nu cumpere, și se nu facă nimic unul fără ceĭ-lalțĭ -

Priimită -— ziseră Paul și Vasilake; — dar pleacă iute găde.

— Iea un cabriolet ca se mergĭ maĭ repede strigă Paul.

Peste doă-zecĭ de minute Denville reveni se desbrăcă, și dedu heĭnele luĭ Paul care se′mbrăcă și eși.

Vasilake se plima cu impaciență p′in cameră.

Paul se′ntoarse, se desbrăcășiel, și dedu haĭnele luĭ Vassilake care le puse pe dănsul.

Vasilace lu un meziŭ de oră afară.

— A se calculămŭ acum; — zise Denville cănd fură toțĭ adunațĭ.

— Ce se calculămŭ zise Vasilake nu avem budgetul făcut? să′l urmămŭ.

Da; — însă trebue se scoatemŭ ceasornicul luĭ Paul, de la cuiŭ; — se ne facem haĭne și rufe; că nu mai avemŭ nimic.

— Eĭ bine, se luămŭ o mie cincĭ sute francĭ pentru ceasornic, haĭne și rufe; — zisse Paul, avem ne fie care lună un ecscedent, restul îl punem în contul haĭnelor, al rufelorŭ, al desemnuluĭ, și al pianuluĭ.

— Paul vorbeste ca s-tul Ioan gură de aur, zise Denville.

— Ș`apoĭ budgetul nostru nu maĭ e potrivit acum; — adăogă Paul cu o oftare, în el, le pusesem și pe dănsele; — trebue se′l reducemŭ.

— Se nu reducemŭ nimic, zise Denville; — ele e vorŭ re′ntoarce, eŭ am ceva colea în inimă care′mĭ căntă mereŭ, Julieta va reveni.

Acum Vasilake — eștĭ îmbrăcat, cabrioletul e jos, iată recunoștința mătușemeĭ, iată și o mie cincĭ iute francĭ; — mergĭ iute de ne cumpără rufe și haĭne și scoate ceasornicul.

— Nu uĭta încălțămintea și mănușele strigă Denville. — O nu ne maĭ tememŭ de miserie′acum zise Denvile; — creditele ne sunt regulate pe lună și nu vom suferi nicĭ odată de neavere maĭ multŭ de o săptămînă.

— Da; însă din luna aceasta trebue se plătimŭ și termenul.

— Adevărat zise Denville puinduse pe găndurĭ; — drace, aceasta ne scade mult.

— Se plătimŭ și cele cincĭ sprezece zile demăncare la ulița des Franes Boprgeois.

— Ba, — o vom plăti luna viitoare.

— Ba nu, ba nu, cine′șĭ plăteste datoriele se′nbogățeste, zise proverbul; — ș′apoĭ Mihalake a garantat pentru noĭ, nu trebue se′l lăsăm în nevoe.

— Aci aĭ cuvănt, dar acesta ne scade oribilŭ.

— N′avemŭ ce face.

Vasilake reveni cu ceasarnicul, și încărcat de o garderobă întreagă, eĭ aveaŭ tot în comun afară din cizme, de aceia el aduse căte o pereke cisme pentru fie care.

Eĭ se gătiră astă dată elegant; — plătiră termenul, se urcară căte treĭ în cabriolet, se duseră de plătiră măncarea; — și ca se′nceapă economiile proiectate, eĭ merseră de dejunară la Very.

Cănd eșiră de acolo un englez cu favorite în cotelete, marĭ și roșiĭ, ′nalt și subțire ca o furcă, că, cu gura ascuțită și fără mustățĭ, trecea țiind damă la braț.

În dama aceea, Paul cunoscu pe Olimpia; — el voi să se repează și să o răpească de la brațul englezuluĭ, amiciĭ luĭ îl înțeleseră și îl ținură, el se opri, deveni palid, și puse măna pe inimă.

Cănd trecu ea îĭ salută pe căte treĭ cu un surîs amabil și amical.

Paul o privi cum se ducea, după ce făcuse cățĭ va pașĭ ea ′ntoarse capul spre Paul, puse măna la gură și′ĭ trimisă o sărutare.

— Olimpia ′mia stricat toată zioa de astăzĭ; — zise Paul după ce ea dispăru.

— Ba! — respunse Denvile; — nu′țĭ sa′ntămplat nicĭ o dată să te ducĭ în o pădure, se auzĭ o păserică căntănd suav și dulce, să mergĭ cu plăcere se te așezĭ sub arborele pe a căruĭ ramură e pusă; — și cănd ți-o fi lumea maĭ dragă, cănd accentele eĭ or fi maĭ repitoare, se′nceteze și, — se sboare; — așa e și femea; - păserică inconstintă.

Paul scutură norul de′ntristare care trecuse pe de a supra frunțeĭ luĭ, puse degetul la okĭ de sterse o lacrimă indiscretă, și încercă se surăză.

— Ba!... zise el; — s′o reîntoarce de o voi.

— Ba eŭ am de gănd se scriŭ Julieteĭ, urmă Denville; — serbăm re′nturnarea timpilor bunĭ, — vino de te așază între amor și amicie.

— Eŭ nŭ; — respunse Paul, de mă va iubi încă ea va reveni ca turtureaoa rătăcită, care se întoarce la cuĭb.

— Și eŭ asemenea, zise Vasilake; — nu′ĭ scriŭ nimic astă dată, se va întoarce de o voi.

— Copiĭ nebunĭ cariĭ vă jucațĭ și vă împizmuițĭ cu inima voastră.

— Ba; — or ea pe noĭ, or noĭ pe ea zise Paul.

— Ne maĭ re′ntoarcem a casă? întrebă Vasilake.

— Ce se facemŭ acasă? respunse Paul; — ′mi s-a urît acasă, am lăsat banĭ portaruluĭ se cumpere lemne, și se ne facă focul, eŭ poate se nu mă întorc nicĭ la noapte acasă.

— Dar unde o se te culcĭ.

— Unde? — azardul stie; — voesc se acăț un amor diseară la Prado. Un′amor care să mă facă se uĭt pe Olimpia.

— Se nu te facă se o regretezĭ maĭ multŭ, — se nu găseștĭ o imitațiune șkioană, o plagiatură necoplită a Olimpieĭ.

— Ba; — are dreptate Paul, — zise Vasilake, mĭ s′a urît oftînd, îmĭ vine și mie să caut un azard cu păr brun și cu okĭ albastri.

— Ca Ernestina, nu e așa?

Zioa trecută, Paul și Vasilake eraŭ otărîțĭ se recrute unŭ amor seara la bal.

După ce prănziră eĭ merseă la Prado.

— Eĭ găsiră multe femeĭ acolo, dar nicĭ Paul nicĭ Vasilake nu se acățară de nicĭ una; — studente voioase care le surădea gingaș, dar surăsurile acele nu strebăteaŭ în inima lor; — inima lor era plină;— Denville surădea de dănșiĭ, eĭ nu aveaŭ curagiul se scoață din sufletul lorŭ rădăcina suvenireĭ Olimpieĭ și a Ernestineĭ.

— Voĭ facețĭ ca ceĭ bețĭ cariĭ șovăescŭ pe piceoare, Ri se′ncurcă lima vorbind, și susțin că sunt trejĭ, —;e zisse el.

— Iată o idee; — zise Vasilake, aĭidĭ se intrăm în un restaurant se supămŭ, și se ne′mbătămŭ.

— Mă duc să mă culc; — zise Paul.

— Maĭ bine, zise Denville, vomŭ dormi cu suvenirea lorŭ în brațe.

Ei se reîntoarseră acasă; — portăreasa le făcuse o căldură minunată.

— Aaaa! — zisse Vasilake respirăndŭ cu satisfacțiune; — ce bine e așa, nu′țĭ spuneam eŭ dragă miserie că o se′țĭ se urască cu noĭ și că o se plecĭ tu însă ′țĭ; — tănără, saŭ frumoasă, bătrănă saŭ urîtă o femee, e tot femee, — adică inconstintă, inconstința e ′n natura eĭ. — Adio damă miserie pleacă sănătoasă și te du nouă cu a brănzeĭ, se viĭ cînd te voiŭ kema eŭ.

— Nu zice vorbă mare, — zisse Paul.

— Cine stie la ce vecin se va fi oprit ea; — Denvile.

Eĭ se desbrăcară și se culcară.

A doua zi portăreasa, intră de dimineață, le luoă haĭnele se le scuture, și le făcu un foc monstru; — eĭ dormeaŭ nicĭ unul din eĭ nu se mișcă.

A doua zi de dimineață Paul fu deșteptat prin o voce de filomelă care cănta voios urcănduse iute pe scară.

„Pays latin où l′esperance
„Couronne les fronts de vingt ans
„Au soleil couchant eni te dore.
„Le te revois des pleurs aux yeux.
„Pays Latin, je t′aîme encore
„Mon coeur te dit, sans adieux.
„Ceux là sont heureux.
„Qui sont amoureux.
„Et sous l-oeil des cieux.
„S′en vont deux par deux.

Paul simți sufletul tresărind în el; —cunoștea acea voce; — și inima′ĭ începu a bate cu putere; — vocea încetă la ușa luĭ.

Olimpia intră și se opri la ușă:

— Aa! — ce bine e aĭcĭ zisse ea simțind căldura ce se ecsala din șemine.

— Olimpia! strigă Paul: — și ′ĭ întinse brațele fără a putea zice maĭ mult; — ea se aruncă ′n brațele luĭ, și el începu a o acoperi de sărutărĭ.

Ceĭ de dincolo auziseră și eĭ căntecul, cunoscuseră și eĭ vocea; și auziseră pe Paul; — eĭ intrară în cassă.

— Baa! — Olimpia; — nu spuneam noĭ că veĭ reveni zisse Vasilake.

— Da! buniĭ meĭ! da amiciĭ meĭ! — Olimpia care vine iară să se așeze la vatra studențilorŭ, între amor și devuement, între amicie și răsurĭ.

Eĭ o sărutară amăndoĭ.

— Fiĭ bine venită Olimpio; — îĭ zisse Paul; locul vostru e gol aci.

Olimpia se acăță iar de gătul luĭ Paul.

— Dar cum aĭ revenit tu?— o ′ntrebă Denville

— ′Mĭ se urîsse cu Englezul, el devenisse monoton, nu maĭ auzeam de cătŭ Hao! Yes Goddam, vedeam tut mereŭ acea prăjină lungă și destrăbălată, tot serioasă tot gravă, nicĭ odată un surîs, nicĭ o dată un căntec; — și ′mĭ am zis: bah! — în una din zilele aceste mă voiŭ re′ntoarce la dănșiĭ; — dar mă temeam de frig, — Era se viŭ de mult, nu găseam înssă un pretecst onest se scan de goddam; — cănd v′am întălnit pe cîte treĭ ′mĭ am zis, daca eĭ sunt toțĭ afară și îmbrăcațĭ trebue s fie cald la dănșiĭ; — ș′apoĭ kiar de o fi frig mă voiŭ încălzi cu Paul; — Paul s′a uĭtat la mine eŭ m′am roșit, apoĭ am devenit palidă, apoĭ a′nceput se′mĭ tremure brațul pe brațul milorduluĭ;— „cuĭ aĭ trimis sărutarea acea Hao? îmĭ zise englezu înkizănd okiĭ luĭ ceĭ pițigăețĭ, și posomorănd sprăn cenele′ĭ lipsinde; — milord, îĭ am respunsŭ eŭ, unuĭ tănăr student care mă ′ncălzea la sînul luĭ cănd ′mĭ era frig, și pe care îl iubesc încă ca o nebună;— Hao! făcu Eaglesul sărindŭ în sus Hao! — și tăcu. Aseară am stat toată seara pe gănduri, Englezul nu vorbea căcĭ are obiceiul de nu vorbeste des și ea visam de Paul; — azĭ dimineață cănd m′amŭ sculat îĭ am zis: — Milord îțĭ iaŭ cuneul și măduc; — hao! făcu englezul -Goddam; — am făcut un paket de toate lucrurile mele am, dat cuferele unuĭ comisionar se ′mĭ le aducă, am luoat sculele mele cu mine și iatămă.

— Dar daca găseaĭ locul tăŭ ocupat aci? — o ′ntrebă Denville.

— Nu; — era ce va colea care′mĭ șoptea;— Paulŭ te iubește încă și te asteaptă. — și am venit, dar cele lalte,

— N′a venit; — respunse Vasilake oftănd.

— N′a venit - respunse Denville oftănd.

— Cea din urmă dusă și cea d′întîiŭ venită urmă ea sărutînd pe Paul; — dar mă duc se ′mĭ iaŭ paketul din trăsură și s′o trimiț milorduluĭ.

— Ba nu, nu, zisse Paul țiind′o; nu vei avea decăt se uĭțĭ, se te urcĭ în trăsură, și se plece cupeul iar cu tine, — stăĭ se vie Dama Zelen (Dama Zelen era portăreasa) o vom trimite se ′țĭ aducă paketul și se dea drumul trăsureĭ.

— Olimpia începu se răză și se așeză lăngă Paul.

— Astăzĭ e zi de dejun la voĭ? întrebă ea.

— De erĭ încoa regukat în toate zilele.

Apoĭ Vasilake și Denville discrețĭ în amicia lor, stiind că Paul și Olimpia aveaŭ se′șĭ spue sumă de lucrurĭ, se retraseră în camera lorŭ.

Vasilake ca un bun amic și camarad, îșĭ, puse un pantalon, o haĭnă pe dănsul, se coboară, loă paketul Olimpieĭ și dedu drumul trăsureĭ.

— Poțĭ se te ducĭ zisse Vasilake vizitiuluĭ, Olimpia rămîne aci; vizitul bolovăni okiĭ marĭ și privi pe Vasilake cu curiositate.

— Spune milorduluĭ complimente din partea eĭ, — și Vasilake îĭ dedu un bakiniș, luă paketul, îĭ întoarse spatele, și se urcă sus.

Paul era rege al lumeĭ în zioa aceea, îĭ revenisse veselia luĭ.

— Tu teaĭ întors; zisse Denvile; — dar Julieta

— Va reveni și ea; — zisse Olimpia.

Eĭ merseră să prînzească iar la Verv în zioa aceea ca să serbeze re′ntoarterea oițeĭ rătăcită de la stănă; — cănd se re′ntoaseră seara de la teatru varietăților, portarul îĭ priimi cu′n surăs malițios, Olimpia văzu acel surăs, pe care nu′l observase nicĭ unul din eĭ treĭ, și′șĭ făcu un semn de inteligență cu portarulŭ.

— A revenit una din ele; — zisse ea luĭ Paul la ureke; — nu stiŭ care din doă.

Cănd se urcară sus Olimpia și Paul strînseră mîna amicilorŭ lor, și intrară la dănșiĭ.

— Camera lor, e plină și veselă; — zisse Denville, Camerile noastre goale și triste.

A! ne vom culca amîndoĭ; — respunse Vasilake ca se nu fimŭ singurĭ, și se nu ne fie frică de stafiĭ.

Lumănarea ardea în camera luĭ Denville și ușa era deskisă.

— Cine a deskisŭ ușa la mine, și′cine a aprins lumînarea? — întrebă el; — inima luĭ începu a bate el se repezi în cameră.

— Aaa! strigă el;— Aaa! — și se aruncă pe pat

Patul era desfăcut și Julieta se culcase asteptîndu′l

Ea sări în brațele luĭ; — el se repezi la ușă și o ′ncue.

Adoa zi Paul, Olimpia, Vasilake sărutaŭ pe Julieta.

— Reveniva oare și ea! — zisse Vasilake cănd era să se pue la massă se dejune.

— Iat′o! zisse Olimpia.

Ușa se deskisse repede și Ernestina aleargă în brațele luĭ Vvasilake.

El se rezemă de massă ca se nu cază.

— O fericire! — toțĭ și toate reunițĭ;- vezĭ că ziceam bine eŭ să nu skimbămŭ nimic în buget.

— Dar tu aĭ fost tot aci Olimpio întrebă Ernestina rușinoasă.

— Ba m′am re′ntors respunse Olimpia

— Cănd?

— Eri dimineață.

— Dar tu Juliet′o?

— Erĭ seară.

— Ar fi zis că eram vorbite;— și se pretinză cineva că inima nu are instictele eĭ, și amorul inspirațiunile luĭ; — urmă Ernestina;— dar cum văz eŭ nu e aci cum era cănd am plecat, ațĭ contractat, iar obeceiurĭ bune.

Și ea arătă dejunul servit pe masă.

— Și acum zise Olimpia cănd ajunse la șampania care se adusese pentru a serba sosirea lorŭ căntecul nostru, căntecul cuartierului Latin; — și trăiască femeia studentă.

Olimpia

Pays latin ou l`esperance
Couronne les fronts de vingt ans,
Pepinière d′où de la France
Sortent tant d′esprit éclatants;
Au soleil couchant qui te dore
Je te revois des pleurs aux yeux.
Pays latin je t′aime encore!
Et mon cœur te dit sans adieux.

Toţi (bătînd cariĭ în pahare, cariĭ în talere, cariĭ în masă)

Ceux lá sont heureux
Qui sont amoureux
Et sous l`œil des cieux
S′en vont deux par deux.

Paul

Je vous connais petites rues
Hôtels garnis.... si degarnis
Fenêtre sons les toits perdues
Ou tant d′amours ont fait leurs nids.

Toțĭ. (cu acelaș acompaniament.)

Ceux lá sont heureux
Qui s′en vont deux par deux.
Et sous l`œil des cieux
Se montrent amoureux.

Ernestina.

Je vois d′ici vos hantes cimes
Beaux Merronniers du Luxemburg
Dont l`ombre cachait les victimes
Du premier rendez-vous d′amour.

Toțĭ.

Ceux lá sont heureux
Qui sont amoureux
Et sous l`œil des cieux
S′en vont deux par deux.

Vasilake.

Là j′entrevois la brasserie
Uù le credit toujours s′abroît
On fume on chante on jure, on crie
On crie encor plus qu′on ne boît.

Toțĭ.

Ceux lá sont heureux
Qui etc.

Jutieta.

Là Flicoteau ce refectoîre
Oû l-on mange en trompant la faim
Avec tant de projects de gloîre
Si peu de vinde, et tant de pain

Toțĭ.

Ceux lá sont heureux
Qui etc.

Denville.

Je reconnais ton toît d-ardoise
Vieivl Odéon où tant de fois
Nos cris, nos clefs ont cherché noise
À la tragedie aux abois.

Toțĭ.

Ceux lá sont etc.

Olimpia

Plus loin encore la cliserie
Où chanque été les frais lilas
Font une compagne fleurie
À tant d`amants qui n`enont pas.

Toțĭ.

Ceux lá sont etc.

Paul

Egayant les hives moroses
Lá bas j`entrevois le Prado
Où la ronde de minois roses,
Porte en triomphe

Toțĭ.

Ceux lá sont etc.

Ernestina

Où souvent l`on faît une idôle
Dans les socurs de mimi Pinson
La Dimanche Jeanne la Folle
Et le Jeudi Lise chanson

Toțĭ.

Ceux lá sont etc.

Vasilake

Un jour l-on passe la rivière
Et grand docteur, grand avocat:
Lors que l-on regarde en arrère
Plus d-une fois, le cœur vous bat

Toțĭ.

Ceux lá sont etc.

Julieta

On est sur la terre promise
Mais on ne le dit que tout bas,
Comme au bras de Jeanne ou de Lise
On retourneraît sur sespas.

Toțĭ. Cu mare acompaniament şi vacarm,

„Ceux lá sont heureux.
„Qui sont amoureux.
„Et sous l`œil des cieux.
„S′en vont deux par deux.
Pays latin ou l-esperance
Courone les fronts de vigtan
Pepinière d-où de la France
Sortent tant d-escript éclantants.
Au soleil couchant qui te dore
Je te revois de pleurs aux yeux
Pays Latin je t-aîme encore
Mon coeur te dit sans adieux.

Trăiască ţare studenţilorŭ şi amorurile loru!

VI.
Schimbarea la față.

Ele reveniră.

Cu dînsele revenise veselia, plăcerele, și cănturile în apartamentul studențilorŭ.

Creditele eraŭ regulate pe lună; — eĭ tot se maĭ întîineau cu miseria căte o dată, ea tot maĭ venea din obiceiŭ se bată la ușa lorŭ și să se așeze între dănșiĭ, dar acum ședea puținŭ timp, cincĭ, zece, saŭ cincĭ-sprezece zille cel mult ș′apoĭ pleca și ′ĭ lăsa iar în liniste.

Eĭ maĭ ajungeaŭ căte odată la ecspedianurĭ, îșĭ maĭ amanetaŭ ceasornic, haĭne, rufe, — maĭ împrumutaŭ de la amicĭ și de la camaraziĭ lorŭ, maĭ glanaŭ un prănz pe aci pe cole, — dar privațiunile se sfărșeaŭ și viața voioasă răzătoare, bogată, revenea cu cănturile eĭ și cu fericirele eĭ.

Eĭ trecură un an.

În cursul aceluĭ anŭ Paul, Vasilake, și Denville îșĭ trecură Bacalaureatul es Litere cu succesŭ și fură priimițĭ.

În zioa aceiea se făcu mare serbare în casa studenților.

Un an, Olimpia, Julieta și Ernestina uĭtaseră de a sbura, un an ele șezusse fidele și iubitoare în cuĭbul lorŭ; — era o minune; — eĭ se miraŭ în toate zilele de această colosală fidelitate care minuna totŭ cuartierul Latin, și care făcea subjectul admirațiuneĭ tutulorŭ camarazilorŭ lorŭ.

— Stiĭ că sa ′mplinit un an de cănd suntemŭ cu monstriĭ aceștĭ, — zisse Ernestina.

— O da; — respunse Olimpia.

Paul simţi un fior care luăndu-l din talpa picioarilorŭ îĭ trecu pînă ′n creștetul capuluĭ și îĭ sbîrli părul; — respunsulŭ Olimpieĭ era un regret și Paul stia ce ′nsemnează un regret la Olimpia;1 pănă atuncĭ ea nu calculasse timpul, și nu numerase zilele.

— Ele vorŭ pleca, — zisse Paul camarazilorŭ săĭ cănd eșiră din cameră ca se meargă la curs.

— Teamă′mĭ e că le vomŭ găsi pe toate sburate cănd ne vomŭ reîntoarce acasă; zisse Denville cu un surăs trist.

— Ba; — zisse Vasilake eŭ m′am obiunuit cu ideea aceasta; — m′așteptam din zi în zi cănd mă întorceamŭ se găsesesc camera mea singură, și se am a o regreta.

Eĭ se ′nșelaŭ; — cănd se ′ntoarseră acasă ele eraŭ căte trele și lucraŭ căntănd.

— A! poate că nu e pentru astăzĭ plecarea lorŭ, — îșĭ zise Paul cu bucurie.

Eĭ le priviră cu atențiune și ′n tăcere se vază dacă nu se petrecuse nimic între dănsele, și dacă nu puteaŭ cti nicĭ unŭ proiect pe figura lor.

— Figura lor era calmă și voioasă ca totŭ d′auna; — eĭ augurară că nu se petrecuse nimic.

A doua zi tot asemenea, şi tot asemenea trecură zece zile, eĭ le găsea tot d′auna vesele și naturale.

În sfărșit eĭ uĭtaseră grija aceasta și o luase ca o imaginare kimerică din partea lorŭ.

Dar în o zi; eĭ se ′ntoarseră de la colegiŭ;— veneaŭ voioșĭ se dejune; — salonul era gol, tăcerea și linistea domina ′n toate părțile.

— Brrrr! — făcu Vasilake; — s′a duuus.

Eĭ alergară fie care în camera lorŭ, camerele eraŭ goale.

Eĭ reveniră în salonŭ; — Paul ținea în măna luĭ o băsmăluță de găt, Denville un pantof, Vasilake o bonetă de noapte.

— Iată ce n′ea lăsat; — zisse Denville, cu acel surăs trist al durereĭ care denotă a inimă sdrobită.

Paul îșĭ duse bămăluța la buze și o sărută o dată ș′apoĭ o ′ncue în scrinul săŭ.

Vasilake luoă boneta.

— S′a dus; — repeta Paulŭ cu un oftat de regret.

— S′a dus repeta Denville.

Vasilake nu zicea nimic dar ofta și el.

Eĭ șezură căte va momente ast fel triștĭ și în tăcere.

Apoĭ se priviră uniĭ pe alțiĭ cu o cătare dureroasă de ′ntristare.

— O! ele s′a dus, acum pentru mult timp zise Vasilake rupănd cel d′întîiu silențiul, — Poate pentru tot d′auna.

— A ducăsă în sfîrșit; — ′mĭ s-a urăt cu această spadă a luĭ Damocles a plecăreĭ lorŭ, tot d′auna, suspînsă de a supra capuluĭ nostru; — Ș′apoĭ maĭ bine că s′a dus. — zise Denvile.

— Denvile are poate dreptate, zise Vasilake, dacă femeele nu s′ar duce, dacă nu n′ear părăsi cănd ne e lumea maĭ dragă, daca ar trăi tot d′uana îngenukiate în amorul lorŭ și noĭ îngenukiațĭ la micele lor piciorușe, poate că am face o nerozie, poate că le amŭ luoa de neveste și că ne-amŭ înlănțui viața cu ele. — Aĭĭ se mergem Paul se ne distrăm.

— Baa! zise Paul; — eŭ măturisesc că nu pociŭ fi atăt de filosof; — plecarea eĭ îmĭ pricinueste o durere nespusăj- numaĭ pociŭ vedea nicĭ locurile aceste unde am fost atăt de fericit cu dînsa; — nicĭ Parisul; — îmĭ am sfărșit ecsamenul, îșĭ vine să′mĭ iaŭ treĭ lunĭ de vacanție și să mă duc se călătoresc; — și o s′o și fac; — abia erĭ am priimit fie care baniĭ nostri; — se ′mpărțimŭ; — dar de ce aŭ plecatŭ ele; — acum nu le-a gonitŭ miseria;— nu le-a gonit nicĭ urătul; — păsărele ușurele și inconstinte; — a sburat; — O! astă viață de regrete mă′năbușaște; — trebue să sfărșesc odată cu acest dute — vin′o, — continuŭ de care au luoat obiceiulŭ; — s′a duss- fie dusă și pentru tot d′auna; — plec și eŭ.

— Și unde? întrebă Denvile.

— Unde? — zăŭ nu stiŭ; —ia dațimĭ voĭ o idee, unde aș putea să călătoresc.

— În țară; — zise Vasilake.

— Nu; acolo am regrete, lacremĭ, suvenirĭ, și nu sînt încă destul de ferecat în contra lor prin timp ca se le pociŭ revedea fără durere; — O femea care ne părăsește lasă un teribil gol în sufletul nostru.

—Dute în Engliterra, zise Denvile.

— Nu; — cănd aș vedea Eengleziĭ nu m′am putea opri d′a le răde înnas, îmĭ ar părea că văz pe Levasor în Englezulŭ meloman saŭ în sir Esbroof; — ș′apoĭ acolo luna este ca un cașcaval; — cerul tot d′auna întunecos: — am trebuință de senin, de soare, de lumină; — e destul întunerec în sufletulŭ meŭ, nu′l voiesc și ′n natură.

— Atuncĭ dute în Italia.

— Bravo! iată o idee de artist, — Patria luĭ Benvenuto ș′a luĭ Cafael, cerulŭ sub care a căntat Torcuato, și Dante, pămăntul luĭ Makiavel și alŭ Prea Eminențieĭ sale Rio neno; da; — mă voiu duce în Italia.

— O idee și maĭ Poetică; — zisse Vasilake dute în Portugalia și′n Spania de vezĭ Patria Giduluĭ.

Connaissez-vous dans Barcelonne
Une Andalouse au tein brune?

— A! — iată o idee frumoasă; — respunse Paul; — dar; — idea mă ′n curcă acum; — nu stiŭ care se aleg d′intre măndrii Hadalgozĭ aĭ Spanieĭ și leneșiĭ Lazaronĭ aĭ Italieĭ; — na; —mă decisesem pentru Italia, și tranc, aĭ venit tu cu cîntecul Andaluzeĭ să′mĭ amețeștĭ creeriĭ, — ce se fac acum?

— Trage la sorțĭ; — pune de o parte Italia; și de alta Spania.

— Aĭ drept; — scrie tu Vassilake; — pune fie care bilet în o mănă- și eu să trag.

Vasilake scrisse pe două peticele de hărtie, luoă căte unul în fie care mănă și Paul alesse; pe hărtiuța din măna ce alesese Paul era scris Italia.

— Fie; — zise Paul; — ′mĭ ar fi plăcut să merg în Spania; — se văz Pirineiĭ aceĭ pe cariĭ Luis al XIVa zicea duceluĭ p′Anju că′ia dărămat.

„Vas mon-fils il n′y a plus de Pyrenées.”

Fă alt ceva, zisse Denville; — dute ′n Italia și te întoarce prin Spania.

— Iată încă o idee; — cum dracu facețĭ voĭ de vă vinŭ ideĭ așa de luminoase în întristare nu înțeleg;- eŭ cînd sunt supărat nu săntŭ capabil se am nicĭ a suta parte din scăntea uneĭ ideĭ; — iute zis îndată făcut; — mă duc se′mĭ cumpăr ceva lucrurĭ neapărat trbuincoase pentru călătorie;— la bankier să′ĭ zic se′mĭ dea creditul către o cassă în Italia dar unde? — la Neapol, d′acolo ′l voiu luoa pentru alte orașe; — și diseară și plec pentru Civita-Vecehia; — o se merg întăĭ la Roma de acolo la Veneția, de la Veneția, la Neapol, la Milan, la Florența; — iată sper un frumos itinerariŭ; — A! vouă o să v aducŭ nițică apă, din Gaolf, o mică bucățică din vatican, o flacără din vesuvŭ, și o șoricoaĭcă de la sant Carlo; — sper că vă promit lucrurĭ frumoase și nu′mĭ mul-țumițĭ; — ingrațilorŭ.

Paul ișĭ luoă bastonul și pălăria și eși.

Seara la 8 ore Paul, Vasilake și Denville eraŭ la ambarcaderul drumuluĭ de fer; — eĭ aveaŭ căte treĭ lacrimile ′n okĭ și se țineau de găt înbrățișațĭ.

Peste cîte va momente se auzi un fluer ascuțit și ăndelung; — era țipătul mașineĭ de vapoare care vestea că era gata să plece.

Paul îșĭ luoă sacul și necesarul, și alergă se se instaleze în cupeu.

Amiciĭ luĭ îl însoțiră pănă ce se urcă la locul săŭ, și pănă ce drumul de fer plecă.

Atuncĭ eĭ îĭ maĭ făcură semne de adio și de salutări din măĭnĭ și din pălăriĭ; — ș′apoĭ se ′ntoarseră amăndoĭ triștĭ, silențioși, cu capetele aplecate, și bătănd cu distracțiune navaeul cu vărful bastonuluĭ lorŭ.

Vasilake fluera încet o arie de la Norma, și Denville se găndea.

— Singurĭ! murmură Denville după căt va timp de tăcere și de umblet.

— Singurĭ; — răspunse Vasilake ca un echo, possomorănduŭ′șĭ sprăncenele.

— Ho! ho na′ș consilia pe nimețĭ în minutŭ acesta îșĭ zise Denville în sine, se calce pe vârful picioruluĭ lui Vasilake.

— Ha! ha! — îșĭ zicea Vasilake; — nu aș da nimuluĭ acum consiliul se lovească cu cotul pe Denville.

VIII.
Un fotoliŭ.

Se lăsămŭ pe Paul se călătorească;— în unul din capiturile viitoare ne vomŭ re′ntoarce la el;— saŭ maĭ bine el se va reîntoarce la noĭ.

Vassilake și Denville întorkinduse a casă găsiră apartamentul lorŭ mare și gol; — gol de Ernestina, — de Julieta, — de Olimpia, gol maĭ cu seamă de Paul; — de Paul pe care se′nvățaseră a′l iubi, a trăi între dănșiĭ ca frațiĭ; — și miseria

Astă dată miseria era aproape;— şi miseria oribilă solitară, tristă;- nu miseria voioasă însoțită de răsurile Camaraduluĭ afecționat, — și de cănturile femeiei iubită; — dar miseria aceea care sosește sîngură, și infioară inima

În o zi Denville și Vasilake sfărșiră baniĭ, tocma în dimineața cănd portarul bătea la ușa lorŭ, și le cerea cu un surăsŭ grațios termenul locăreĭ.

Eĭ respunseră majestuos dănd portaruluĭ congediŭ.

În zioa aceea ca se fie scena complectă Vasilake și Denvile se despărțiră- eĭ nu mai aveaŭ ce se maĭ aducă în comunitatea asociăreĭ.

Vasilake ′șĭ adusse aminte că trebuia se fi avut vre o amantă uĭtată p′in imperiul regiunelor Latine. Alergă la Ernestina, ea plecase de treĭ zille la Londra; — saŭ.... în altă parte; — nu se stia unde.

El alergă la toțĭ amiciĭ și camaraziĭ luĭ și nu putu găsi pe nicĭ unulŭ.

Nestiind unde se meargă, el petrecu noaptea plimbănduse afară din Paris în cămpurile Eliseeĭ și adormi sub un arbor ale căruĭ frunze adiate ușor de vănt, legăna visele și suvenirile luĭ.

Nu măncase de două zecĭ și patru ore.

Dimineața se re′ntoarse în marea capitală;— ocolind desperat cuartierul Latin el trecu p′in ulița d′Enfer.

Trecănd pe sub o fereastră, o batistă căzu la picioarele luĭ, și tot de o dată el auzi în sus din aer un mic ținăt.

După ce luă batista rădică capul în sus, și văzu la balconul etagiuluĭ ŭ lea, o femee tănără care′ĭ făcea semne ca se′ĭ arate că batista era a eĭ.

— Voi avea neapărat o răsplătire; — găndi el sunănd la poarta caseĭ.

— Unde mergĭ? — îl întrebă porlarul.

— Merg; respunse el; — la d-na saŭ d-la V. M. adică la inițialele scrise pe această batistă.

— A! demoazela Valentina; — zisse portarul; — la al 6-lea etagiŭ, ușa la stînga.

— A! — o kiamă Valentina; — zise Vasilake;— numele noastre începŭ prin aceea-şĭ iniţială; — o ce-ĭ propuiŭ se le ′mpreunămŭ.

Pe careul etagiuluĭ al 6-lea, era o jună femee care′l astepta, și ′ĭ eși înainte; — ea era ′nbrăcată cu un frumos négligé de primă-vară și priimi pe Vasilke c un surăs care indica un caracter amabil. De politeță, juna femee îl invită să intre în cameră la dănsa ca se guste puținŭ repaos după repeziciunea cu care el urcasse cele șasse scărĭ;— cameră căzut din toată greutatea luĭ pe un fotoliŭ.

— Aaa! — zisse el cu un surăs de satisfacțiune; — ce bun fotoliŭ; — și ′ntinzănduse în el, el încrucișe picioarele unul peste altul, remase cu okiĭ ațintițĭ asupra Valentineĭ, și nu maĭ zisse nicĭ un cuvănt, femeea îl privi un moment cu mirare.

Și ca și cănd ar fi voit se′ĭ dea un subject de conversare, ea deskise pianul și începu unul formidabil sgomot de acordurĭ.

Vasilake nu se mișcă.

Ea se apropiă de dînsul și′l privi bine în faţă; — el nu făcu nicĭ o clipire.

— A; — asta este prea tare; — îșĭ zise ea Vasilake adormise.

— Domnule; — strigă ea bătăndu′l ușor pe umăr— Domnule.

Vasilake mișcă okiĭ și murmură.

— Lasămă omule în pace; — ′țĭ am maĭ spus că n′am banĭ.

Juna femee începu a rîde cu un hohot atît de sguomotos în cît el se deșteptă.

— Aa! ne Dumnezeul meŭ; — strigă el; — iată un fotoliŭ delicios; — ș′apoĭ începu o serie de complimente amestecate cu madrigalurĭ, de care Valentina nu voi să se supere.

— Eraĭ dar, tare obositŭ; — îlŭ întrebă ea surăzănd.

— Sunt două zille decînd n′am dormit; — îĭ zise Vasilake; — O, e o istorie întreagă și voesc să ți-o povestesc; — nu e lungă.

— Atît maĭ bine; — respunse Velentina, căcĭ am să es.

— Nu te opri pentru mine.— zise Vasilake, ′ți o voiŭ povesti cînd te veĭ întoarce.

— Dar daca nu aș reveni, — respunse ea.

Atuncĭ, — ′țĭ o voiŭ povesti îndată.

Și spuse Valentineĭ toată istoria luĭ; — ea răse ca o nebună.

— În acel moment clopoțelul sună cu un sguomot teribilŭ.

A Dumnezeule; — zisse ea devenind palidă; nu mă maĭ găndeam; — e el.

— El;— A! prea bine, înțeleg; — zise Vasilake cu ′ntristare; — mă iartă, mă retragŭ,

Pe unde? — întrebă ea sperieată; — nu, nu,intră în cabinetul acesta pentru un moment;— te rog; — e așa de jaluz; erĭ ′mĭ a făcut o scenă oribilă pentru că mă ′ntălnise cu cineva.

E ridicol; — zise Vasilake intrănd în cabinet.

— O se facŭ ast-fel încăt se plece iute; — respunse Valentina; — peste zece minute îțĭ veĭ avea libertatea.

Și ′nkizănd ușa cabinetuluĭ unde se ascunsese Vasilake, ea merse să deșkiză ușa la care suna cerberul.

Un domnișor înalt, uscat, urăt se repezi în cameră; — un Otello roșu ca un rac fiert; — el ecsecută un solo de jaluzie pe lăngă care scena descrisă de Schacsreare era palidă; — Valentina îl lăssă se sfirșească pilindu′șĭ cu linistire ungiile;— din timp în timp ea rădica din umerĭ.

— Dar apărăte nefericit′e; — zi ceva dacă aĭ se zicĭ; — sbiera Domnișorul roșu.

Ea începu se fredoneze.

C′est le balcon de Jenny l′ouvrière

— A; — nu- zise Otello; — nu te maĭ poțĭ apăra; — iată o dovadă că mă ′nșeli; — și ′ĭ arătă bastonul uĭtat de Vasilake pe rezămătoarea foteliuluĭ.

— Aĭ trebuință de o dovadă ca se liĭ încredințat; — respunse Valentina a căreĭ figură arbora o impertinență sublimă; — dar priveste-te în oglindă scumpul meŭ, și te veĭ convinge că nu eștĭ zidit ca se ecsijĭ fidelitate, constință șil.

Și continui fredona.

„C′est le baleon de Jenny l′ouvrière,

Valentin′o! — zisse Domnul roșu mușcăndușĭ mustața neagră;—

Vatentin′o! — dacă nu mă opreștĭ mă duc.

„Au cocur content qui vit de peu.”

Continui juna femee arătăndu′ĭ ușa.

— Destul; — respunse Otello; — și eși luănd o pauză de melodramă.

— Trăiască libertatea! strigă ea înkizândŭ uşa în spatele jaluzuluĭ.

Vassilake eși din cabinet.

— Eĭ bine; — îĭ zisse ea; — ′mĭ aĭ povestit Istoria dumitale; — pe a mea, o văzușĭ în realitate, ce găndeștĭ? — îl întrebă ea.

Vasilake o privi cu mirare ea arădicase asupră′ĭ okiĭ eĭ albastri și limpezĭ; el o luoă de mănă și o duse pe balcon care da în grădina Lucsemburgulĭ; — şi un vănt dulce făcea frunzele verzĭ se mijăe, și profumurĭ delicioase înbălsămaŭ aerul;— Vasilake și Valentina se priveaŭ; —fusese destul de căte va cătărĭ ca se compue contractul lorŭ de căsătorie.

— Vederea e minunată de aci; — zisse el; — voiŭ fi foarte bine ca se lucrez.

Valentina avea două zecĭ anĭ; — era o încăntătoare păsărică sburată din cealaltă parte a Seneĭ; ea dobîndisse o celebritate;- nu între studențĭ pe cariĭ ea îĭ frecuentasse puțin; — dar în mijlocul aceleĭ populațiunĭ cuazi-aristocratică și Literară care se refugiase în regiunile ultra-puntane; — trăind cu aceĭ junĭ care făceaŭ arta ca amatorĭ, Valentina dobîndise acel limbagiŭ paticular, născut în culise și atelieurĭ, și al căruĭ fie care frasă e o menagerie de neologismĭ ferocĭ - idiom realistŭ ale căruĭ cuvinte aŭ aspectul lucrărilorŭ ce ecsprimă; — Valentina dar era o ființă spirituasă veselă, avîndŭ rcsul facil și bucuria sincerăĭ, și știind vorbi cît de multe alte lucrurĭ maĭ bine decît de bulendre, balurĭ mi amorete.

Camera eĭ era o academie, și inima eĭ un album;— cănd o întreba cineva cuvîntulŭ legătureĭ eĭ cu pictoriĭ, musicanțĭ, și sculptoriĭ; — ea respundea surăzînd.

— Trebuie se ′ncurăgiămŭ artele.

Cu o franceță pe care ființele timorate ar fi numit′o seinism, prevestisse pe Vassilake de variațiunele eĭ asupra simțimăntuuĭ.

Adu′țĭ aminte Istoria batisteĭ; — îĭ zissesse ea.

— Ce voeștĭ; — îĭ zise Vasilake; — de nu aĭ fi fost astŭ-fel, nu t′eaș fi cunoscut nicĭ odată:— prin urmare nu aș avea ispiritŭ să mă supăr de un lucru de care am profitat eu însumĭ. — Numaĭ, de căte orĭ ′țĭ se va ′ntămpla se aĭbĭ o fantasie, prefer franceța; aceasta te va dispensa de invențiunile diplomațieĭ.

— Lucrurĭ asemenea sunt tot d′auna neplăcute de zis; — dar ascultă; — îĭ zisse ea;— am un mijloc; — o tirliră (nușculiță) or cănd voiŭ avea o fantasie, voiŭ arunca un jeton (socotea) înăuntru; — una albă pentr′un capriciŭ blond, — una roșie pentr′un brun.

Vasilake găsi ideia originală.

— Vom sfărăma tir-lira la fie care lună;— urmă ea,- priimeștĭ?

— E original; respunse Vasilake, — priimesc.

Dar Vasilake îșĭ luoă măsurĭ ca să′șĭ regulariseze viața.

În o zi elŭ povesti luĭ Denville pe care îlŭ găsi la curs, istoria luĭ.

— Așa dar nu o iubeștĭ? — îĭ zise Denvile.

— O să′țĭ deskiz toată inima mea, îĭ zise el; — nu o iubesc pe dînsa; — iubesc fotoliulŭ eĭ

— Ce e glumă aceasta?

— E prea seriosŭ; — zise Vasilake; — e singurulŭ fotoliŭ în care pociŭ lucra bine; — pentru ce? — nu știŭ, — de zece orĭ am voit să mă desparț de dănsa, dar cînd voiam să plec cătările mele cădeaŭ asupra fotoliuluĭ, mă așezam pe el, — şi, — rămîneam.

Un alt camarad de studiŭ al săŭ care nu cunostea pe Valentina îl întrebă.

— Frumoasă este?

— Da respunse el; — e de tapisserie împrejmuit cu catifea verde, și cu cue de alamă.

— Dar ce′mĭ cănțĭ tu aci? — îĭ zisse camaradulŭluĭ.

A! Mă iartă; — respunse el; — o distracțiune; mă găndeam că′mĭ vorbeștĭ de fotoliul eĭ.

Camaradul seŭ îl crezu smintit.

În o zi ăĭ veni idea se visite tir-lira,— ca să se vază în ce epocă era amorul Valentineĭ pentru dănsul; el o sparse și numără jetoanele.

Eraŭ în untru treĭ albe și unŭ roșu.

— Blonziĭ au majoritatea pînă acum își zisse răzănd.

Și puse jetoanele în o tir-liră nouă pe care ocumpără.

Dar cu toate aceste cît de sigur se credea de dănsul, el nu se putu apăra de a fi puțin trist.

— Asta nu poate ține așa; — îșĭ zisse el, cănd vorŭ fi zece jetoane în tir-liră voiŭ pleca;— cine ar putea se mă ție aci; — nu iubesc pe Valentina.— Nu o iubesc heĭ?— adăogă el, bătîndu′șĭ peptul.

El simți inima luĭ care ticăea regukat.

— Inima zice nu; — eram încredințat concluă el.

O lună după aceasta el făcu o nouă autopsie tir-lireĭ.

Inăuntru găsi patru roșiĭ și treĭ albe.

— Bun zisse el- luna aceasta a fost a brunilorŭ; — vomŭ vedea, pănă la zece cine va avea majoritatea.

VIII.
Între ratru zidurĭ.

Denville se mutasse la Otelul de Sens în o mică turlă gotică corcuțată așa de sus încăt fără a sbura ca o pasăre nu putea ajunge cineva acolo în maĭ puțin de zece minute; ca se încerce un om ascensiunea aceluĭ lung-fraŭ al arhitectureĭ evuluĭ mediŭ, ar fi trebuit se aĭbă ca Oriol geniul ecuilibruluĭ.

Denville alesese acel domiciliŭ pentru cuvinte în care bun simțul se amesteca cu motive de fantansie.

Locuitor al frontiereĭ spațiuluĭ el scăpă cu mijloculŭ acesta maĭ întăĭ de persecutarea creditorilorŭ săĭ, căcĭ nicĭ unul nu putusse se treacă de al patrulea etagiŭ.

Un neamț natură obstinată de croitor și de creditor se întețisese să ajungă cu or ce preț pînă la Denvile, și ne putîndusă urca pînă la dînsul, învățase un porumbel care sburănd în aer mergea de ducea tănărului Boem necontenit contul însoțit de o petiție pentru refuire, legate cu o panglică roză la gătu′ĭ alb.

Fiind că eșise de curănd mazărea verde, Denville prinse mesagierul intelingent al creditoruluĭ săŭ, și ′l sacrifică apetituluĭ care ′l devora.

Afară de acesta; — mulțumită locuințeĭ salle aeriană Denville scăpa de visita amicilorŭ săĭ importunĭ, și putea între patru zidurĭ să se dea în toată puterea verveĭ sale poetică, și se cultive sonetul pe care ′l iubeste căt iubeste un olandez lalelele luĭ.

Puține zile în naintea instalăreĭ sale la Otelul de Sens, el skițase o aventură cu o tănără fată numita Liza, și care era lucrătoare în un magazin de florĭ artificiale din ulița de Richelieu.

Profesiunea eĭ cuasi-artistică plăcuse luĭ Denville din causa nenumăratelorŭ pretecste de poeșiĭ ce′ĭ procura florile lucrate de dănsa; — Lisa se lăsase prinde în lanțurile înflorite ale limagiuluĭ lui Denville ale căruĭ discursurĭ eraŭ tot d′auna pline de frase, care tăraŭ după dănsele o coadă, de metafore, și semănaŭ a comete de stil.

Asta era mania luĭ ca să se perfecționeze în arta poetică, el se ′nvățase a ′nfășura conversările celle maĭ vulgare în figurĭ pompoase de retorică.

Liza însă văzu în scurt timp că adoratorul săŭ era maĭ puțin bogatŭ de cît rimele sonetelorŭ și odelor în care compara măĭnele eĭ cu luna luĭ Maiŭ din cauza dibăcieĭ cu care ea stia se lucreze florile,

Cel din urmă terțet conținea concepturĭ care ar fi făcut să tresară umbra luĭ Dorat de le-ar fi citit.

Lisa găsea versurile amantuluĭ eĭ foarte galante, dar se găndea tot deodată că cea maĭ mesteră cusătoare nu putea face cu ele o roke de mătase.

În unŭ sonet Denville avu imprudepța se′ĭ scrie,

„Je veux orner ton front d′une blanche auréole.”

Da; — respunse Liza cu o candoare demnă d′o ′naltă comedie; — albu mă prinde.

Și a doua zi trecănd cu dînsul pe la o prăvălie de mode, ea arătă luĭ Denville o frumoasă pălărie de satin alb.

— Iată; — îĭ zisse ea o mașină ca aceea pe care ′mĭ aĭ promis′o în versurile tale.

— Această artistă prime-văreasă, nu cun oaste valoarea termenilorŭ; — îșĭ zisse el; — o s-o puiŭ în comunicare cu dicționarulŭ.

Căte va zile după aceasta el se instala la otelul de Sens, profitănd de circonstință el invită pe Lisa la o serbare simțimentală; juna fată care nu fusese nicĭ odată la Denville îșĭ imagină o cameră frumoasă, un divan mare și elaștic pentru duetele amoroase, și un splendid supeŭ servit lăngă o șemine bogată.

Dar ajunsă la otelul del Sens cu căt ea urca scările cu atăt ilusiunele eĭ se coboraŭ din treaptă în treaptă pe scara speranțelorŭ. — Ajunșĭ la al patrulea etagiŭ Lisa deveni temătoare, nesigură, şi maĭ cu seamă obosită; — îĭ era frig și frică în acea scară întunecoasă umedă unde văntulŭ șuera cu un răsunet lugubrŭ; — cu toate aceaste ea voi se continue a urca, dar îșĭ pordu puterile: — se apăsă pe zidul putrezit și muced, picioarele i se tăiară, aruncă un țipăt, și leșină.

Sgomotulŭ țipătuluĭ și al căzătureĭ eĭ făcu să se deșkiză o ușe din care se ecsală armonia unor strigăte de petrecerĭ; — eraŭ niste tinerĭ cari, mutațĭ cu o zi ′n nainte serbaŭ inaugurarea noueĭ lorŭ locuințe; — unul din proprietariĭ apatamentuluĭ alergă, o luoă în brațe amețită; și o băgă în camera luĭ.

Amețeala eĭ ținu treĭ lunĭ.

Cănd se redesteptă ea nu ′șĭ maĭ aduse aminte de Denville, care nu se maĭ găndea de loc la dănsa.

Scuza Lizeĭ era acel tănăr care′ĭ deduse ospilitatea, și de mustățile blonde ale căruĭ inima eĭ se acățase.

Scuza luĭ Denville era o figură aristocratică pe care o diviniza în inima luĭ și pe care o ′ntălnise..... în vis.

Amorul pe iarbă verde la lumina stelelor, amorul în o cameră micuță, visitată de soare și de viscol amorul care hptărăște doĭ cu un takăm și în acelașĭ pahar; — amorul cu bonetă de rățea, cu roke de bazea, și cu mînușĭ de ață; — amorul însfărșit care se aprinde prin un capriciŭ și se stinge prin altul; — amorulŭ acela e ce-va încăntător maĭ cu seamă cănd e cineva la răsăritul soareluĭ întăeĭ sale juneță.

Dar vine o zi în care spiritul și trufia începe a disputa inimeĭ libertatea sensațiunelor și a entusiasmelor eĭ, — atuncĭ totul se skimbă; — naifulŭ pare vulgar, căntul amorosŭ a uneĭ guriță roză pare monoton, refrenul burlesc al uneĭ ariĭ populară acață nervele, și omul începe a găsi rece sărutarea buzelor eĭ arzănde.

Atuncĭ începe a visa un alt amor; — acela care calcă pe tapeturĭ, se înfășoară în mătase, saŭ catifea, se împănează cu marabuurĭ, se constelă în diamante, locueste, — cum zic poețiĭ clasicĭ, în fasturile lucsuluĭ, — umblă în un ecuinagiŭ bogat,— vorbeste un limbagiu ales, — scrie pe velin curonat cu viniete eraldice,- și se numește de un nume care posedă intrările sale libere în Istorie.

Aceasta să întîmplă luĭ Denville- el petrecea în vis viața tănăruluĭ sărac și obscur înamorat de o femee, bogată și mare; — istorie eternă care nu a avut început, și care nu va avea sfărșit. — Afară de căt daca nu vomŭ ajunge la acea egalitate umanitară pe care o visează demagogiĭ nostriĭ de astăzĭ.

El găsisse ast-fel- în vis; — o femee care înțelegea limbagiul său; - o ființă pa care o′nbrăca în norĭ, o corona cu stele; — un idol care pauza după idea luĭ pe altarul ce′ĭ edificasse; —o ființă sublimă pentru toate capriciurile luĭ de amant, și pentru toate fantasiele luĭ de poetu- o amantă can d′oper, alergănd la întăiul apel al dorințeĭ luĭ, și nefăcăndul nicĭ odată să se coboare din olimpiada imaginațiuneĭ la o realitate brutală, prin o cerere de roke să de botine noĭ.

Amor încăntător, poetic economic,— şi; — platonic, — din zioa întălnireĭ luĭ cu acea ființă imaginară, Denville se otărisă măe viața de stilis și și ca se nu fie turburat în fericirea luĭ prin visita vre unuĭ amic curagios, el arborase în permanență la fereastra luĭ un drapel, care era între dănsul cu amiciĭ săĭ indiciul lipsirea luĭ de acasă.

Denville se afla nu se putea maĭ bine; leneș ca un Lazarone, activitatea fisică îĭ făcea spaimă, și imobililatea îĭ părea singurul bine de dorit pe lume;— îșĭ petrecea dar viața întins pe patul săŭ, adunănd din dicționarul de rime felurite petre scumpe pe care le stala cu măndrie la picioarele idealuluĭ săŭ, la orele cănd o kema, și cănd ea făcea toc toc la ușa imaginațiuneĭ luĭ.

Acea divinitate fantastică pentru care el avea un amor adevărat, îĭ apărea subt forma uneĭ dame marĭ; — el aranjasse în capul săŭ romanțul întălnireĭ luĭ cu dănsa, și inima luĭ sfărșise crezănd căa o realitate, himerele eşite numaĭ ein creeriĭ luĭ.

După treĭ lunĭ de călătorie pe cănd Denville mana această viață poetică romanțioasă; — Paul care revenise din călătoria sa și întălnise pe Vasilake din azard pe uliță, căcĭ nu stia domiciliul săŭ;— se puse în seara sosireĭ sale, se caute pe Denville din preună cu Vasilake care văzănd mereŭ la fereastră eternul drapel, nu maĭ stia ce devenise amicu lorŭ.

Denville lungit pe pat îșĭ imagina că avea un rendez-vous cu fabuloasa luĭ Ducesă, și așteptănd ora se găndea la misterioasele voluptățĭ care′l asteptaŭ la ′ntălnirea cu idealulŭ săŭ. — Treĭ loviturĭ la ușă îl deșteptară din vis.

El aruncă întîiŭ okiĭ la fereastră și văzu necontenitul drapel fălfăind cu o persistență demnă de ilusiunele tenacĭ ale stăpînuluĭ seŭ.

— Cine se fi bravat semnalulŭ? — se ′ntrebă el.

Și merse de deskise.

Văzănd pe Paul, nicĭ unul nicĭ altul nu proferară nicĭ un cuvînt, eĭ se ′nbrățișară căte treĭ în aceea′șĭ strîngere îndelung și cu lacrămĭ de bucurie în okĭ.

Fără a zice nicĭ un cuvănt Paul și Vassilake trasseră fie care căte treĭ butiliĭ din buzunarele lor;— Vasilake depuse pe masă un paket ce avea la subțioară și în care era șuncă, pateurĭ, prepelițe fripte, biscoturĭ și caise marĭ căt pumnul.

— Bordo, Borgoniĭ, Purto și Ceres, și conniacul amic al studentuluĭ; — zise Vasilake aranjănd tot pe masă.

— Mă prinz că sunt producte din călătoria luĭ Paul.

— Da, răspunse acesta, am adus cu mine din Italia toată pivnița Duceluĭ D′Albukerc de la Madrid.

— O! profanul care răde de cea maĭ frumoasă stiință, de geografie și pune Madridul în Italia.

— Pănă cănd geografiĭ îl vorŭ pune în Spania; — unde el ecsistă neapărat.

Eĭ se puseră căte treĭ la masă.

— Acesta e soare în butilie zisse Denville; — îți iea okii.— Să bemŭ vorbind de călătoria ta Paul.

— Ba nu; — ba nu; — mă ertațĭ; — zise Paul; — se′mĭ povestițĭ întăĭ voĭ ce ațĭ făcut în lipsa mea.

Vasilake spuse istoria luĭ cu Valentina, Paul și Denville răseră cu hohotŭ de idea originală a tir-lireĭ.

— Măĭne vom face cu toțĭ autopsia tir-lireĭ, voesc să văz cine are majoritatea bruniĭ saŭ blonziĭ; — și dac′or fi ′năuntru zece jetoane, o las.— Răndul tăŭ acum Denville.

Denville eșise din visul săŭ vre o zece minute, dar Burgoniul și Ceresul îl afundase iar în ilusiunele luĭ.

El povești amicilor săĭ amorurile luĭ fantastice cu un așa mare accent de sinceritate, cu o așa mare abundență de detaliurĭ; — în căt amiciĭ luĭ crezură toată istoria ce le spuse; — și, sfărși Denville: — mă duc se ′ntălnescŭ ducesa mea la bal la operă.

Carnavalul începuse de doă zile,

Amiciĭ luĭ îl lăsară să se gătească și plecară.

Coborănd scara, eĭ întălniră la al treilea jetagiŭ o jună damă mascată îmbrăcată cu un domino negru;— eĭ îșĭ imaginară că era ducesa luĭ Denvile.

— Scuzațĭ Doamnă; — pe amicul nostru Denville; — zisse Paul; — noĭ suntem cauza întărziereĭ salle și va ceremŭ ertăciunele noastre.

Acea mască, acel domino,— ascundea pe Liza;— juna florist[ ajungea furioasă de la bal de la operă unde prinsesse mustățile blonde ale amantuluĭ eĭ sub barba uneĭ măscĭ sărutănd obrazul unuĭ Domino albastru; - Liza ceruse ecsplicărĭ Domnuluĭ Artur; — ast-fel se numeaŭ mustățile blonde;— și Artur îĭ esplicase cu politeță că era foarte înamorat de domino albastru.

— Eĭ bine- dar eŭ?— întrebă Liza.

— Nu poate cine-va se facă două lucrurĭ tot odată; — respunse Artur.

— Vomŭ vedea dacă va ′ndrăzni se o aducă la dînsul cănd voiŭ fi eŭ acolo; — îșĭ zise Liza furioasă.

Ajungănd la otelul de Sens ea ceru potaruluĭ keia camereĭ luĭ Artur. — Portarul îĭ respunse că′n contra obiceiuluĭ săŭ, D. Artur a luoat′o cu dînsul.

— Bine; — respunse Liza;— a uĭtat, o se ′l asteptŭ în scară.

Cănd se urcasse al treilea cat atuncĭ o ′ntălnise amiciĭ luĭ Denville puindŭ piciorul pe treapta scăreĭ de la al -a cat.

— Denville; — îșĭ zisse Liza care nu ′nțelesese decăt numele în scuzele junilorŭ studențĭ;— vekiul meŭ adorator; — e vecin aci; — îl uĭtasemi; — iată răsbunarea mea; — și cu un pas repede ea se urcă pînă la camera poetuluĭ, împinse ușa care rămase deskisă și stătu la spatele luĭ.

Denville ședea cu cotul apăsat pe masă, dănnaintea uneĭ prepelițe rămasă nemăncată și a unuĭ pahar de Porto rest din sticlele ce lăsase studențiĭ.

El era; — în vis; — la operă cu ducesa luĭ; dar astă dată în loc de a pune o aureolă pe fruntea idealuluĭ săŭ, el părea că voia a o stinge și a rumpe cu dinsa.

La sgomotul ce făcu Liza intrănd, el întoarse capul, și o luă în brațe fără nicĭ o mirare și fără nicĭ o întrebare.

— Curios lucru;— îșĭ zise Liza; — de maĭ mult de treĭ lunĭ; — m′o maĭ fi așteptănd el oare încă?

O lovitură violentă resună jos; — era Artur care venea cu dominoul alb.

— Iată ora răsbunăreĭ; — îșĭ zisse Liza sărutănd pe Denville; — și cu o singură suflare ea scurtă agonia luminăreĭ.

A doua zi de dimineață Denville era la Paul; — și amîndoĭ merseră la Vasilake.

Eĭ făcură căte treĭ, autopsia tir-lireĭ; eraŭ zece jetoane cincĭ roșiĭ cincĭ albe. — Vasilake se așeză pe fotoliŭ ca să poată număra maĭ bine.

— E anost; — zise Vasilake; — aș fi voit să știŭ cine are majoritatea, blondul saŭ brunul;— ba! — e inutil; — mă duc; — aĭdĭ.

Încercă să se scoale din fotoliŭ, dar îĭ păru în mișcarea ce făcuse că ceva îl trăgea de inimă.

— Asta e prea tare; — zise el, — ce mă maĭ ține aci?

O voce care păru că eșa din fotoliŭ îĭ răspunse.

— Obiceiul.

Era Valentina care auzisse toată conversațiunea, și intrase pe ușa de la spatele fotoliuluĭ cînd Vasilake încerca să plece.

Luĭ Vasilake îĭ fu rumine se pară a ezita în prezența eĭ; — se sculă cu otărîre, îĭ strănse măna, și plecă cu amiciĭ luĭ.

Eșind din cameră el maĭ aruncă o cătare de regret spre fotoliŭ; — trimise încă o salutare Valentineĭ.

— Iată′ĭ cum sunt toțĭ; — murmură Valentina; — numaĭ o trufie seacă în eĭ; — ăsta mă regretă și ′șĭ rupe inima lăsăndumă; și cu toate aceste, amorul propriŭ ′l a făcut să plece; — eŭ îl iubeam; — ce ′ĭ păsa luĭ de capriciurile mele?

IX.
Dioa cea mare.

Prin cîte văzurăm păn′acum cunoastem viața romănilor studențĭ, la Paris; — ea se rezumă.

În studiŭ activ, inteligent, stăruitor, în amorurĭ efemere care încenŭ la creerĭ și se acățŭ în urmă de inimă ca să′ĭ lasse maĭ tărziŭ o rană de acele care cicatrizănduse o ′ntăreste și se vindecă prin o cură de apă rece, ecsperiința. — Sărutări înbătătoare al căruĭ echo se perdŭ în dedalele sufletuluĭ, și a cărorŭ suvenire rămasă nestearsă ne căntă o melodie dulce de juneță; — în amicie acel farmec leal și scump, care sterge lacrimele, goneste norul dupe frunte, și aduce surăsulŭ pe buze, care ne zice „crede” și a căreĭ putere nu o cercetăm nicĭ odată ca se vedem unde se poate opri ea; — din camaraderie, — acel surăs senin al viețeĭ de studiŭ și de plăcerĭ, — acel farmec nespusŭ al veselielor junețeĭ, păsărele ce se risipesc maĭ tărziŭ în spațiu, și a cărorŭ suvenire ne o aducem aminte ca un vis răpitor.

Acea impulsie puternică spre tot ce este devuementŭ, sacrificiŭ, abnegație, glumă, și bucurie în care întristare e un nor trecător, un fum ce se dissină.

Studenți nostri petrecură în acest traiŭ cinc anĭ, — cincĭ anĭ de amicie, și de camaraderie,— cincĭ anĭ de juneță și iubire; — sunt cea maĭ frumoasă parte din viața omuluĭ.

În o zi; — zi mare, — zi de sărbătoare, — căte′șĭ treĭ se ′ntorceaŭ de la ecsamene radioșĭ mandri, fericițĭ. — În zioa aceea eĭ eraŭ Domnitorĭ aĭ lumeĭ, stăpînĭ aĭ universuluĭ, — pămăntul întreg nu acoperea veselia lor, tot ce respiră subt cer părea că este al lorŭ,— și totul era un motivŭ noŭ pentru veselia lorŭ.

Denville era doctor în medicină.—

Paulŭ era licențiat în litere. — Vasilake era cențiat în drept.

Licențiat în litere acesta erea visul luĭ Paul, — vis realisat, cu atîta muncă, cu atîta stăruire, cu atîta dorință, cu atîtea privațiunĭ, și tot de o dată cu atîta plăcere; — Vis atins însfărșit cu fericire și cu bule albe, — vis dorit și împlinit!

Un ospăț de Luculus era pregătiĭ, cel din urmă ospăț fericit prin care studentul zice adio la tot ce este camaraderie și glorie de adolescință, la tot ce este ilusiune; și, după care începe cu seriositate a păși în calea reală a viețeĭ; adică în acea cale friguroasă și spinoasă, care se numește de către oameniĭ positivi O posițisne în societate

Cine era conviat la acel ospăț măreț și vesel?

Toate cunostințele, toate suvenirele, toate iubirele studenților nostri.

Întîĭ; Olimpia, Julieta, Ernestina, acele de care inima lor se acățase pentru ′ntăia dată,— care fusese martorele celor d′ăntăĭ pașĭ aĭ lor în studiŭ și care veneaŭ să assisteze la triumfurile lorŭ.

Olimpia iubea încă pe Paul, — îl iubea de acel amor care sboară, dar care nu ′ncetează, și nu se sterge nicĭ odată din inimă, — de acelŭ amor al căruĭ suvenire căntă tot d′auna în fundul sufletuluĭ o armonie delicioasă, ca cea din urmă gandire a lui Weber, saŭ ca serenada luĭ Schubert.

Ernestina iubea pe Vasilake pentru că el era un tănăr veselŭ, frumos şi de spirit.

Julieta iubea pe Denvile, cum zicea ea, „parceque je l′aîme!”

Apoĭ venea femea cu fotoliul, — acea visiune lenevitoare a luĭ Vasilake, amorul comoduluĭ și al ezinţeĭ, halatul şi papuciĭ, dolce-le far piente viață sublimă care trece cu capul aplecat pe caete, și care rupe grumajiĭ, țiinduse ′n covoiat la scriere pe genukĭ, — cănd omuluĭ îĭ e lene să facă treĭ pașĭ pînă la biuroŭ.

Dominul albastru al luĭ Denville, — ducesa iluzorie, — amorul de damă mare, — în vis, — necontenita grizetă,— în realitate, capriciul care are acele′și transporturĭ, aceleșĭ turbărĭ, acele′șĭ încăntări-ca și amorul, - și care nu are descepțiile,ndoirile, durerile, jaluziile, perplecsitățile, amoruluĭ.

Luiza o biată fată săracă, tristă palidă; — fiĭca unuĭ căpitan de corabie scăpătat, și mort pe valurĭ în o luptă glorioasă. — Găssită de Paul în o seară de iarnă remurănd la căpătîiul poduluĭ de urts, neavănd doă solde să plătească, ca să′l treacă-murind de foame și ne′nkipuindu′șĭ că desonorul îĭ putea da să mănînce, — încălzită, hrănită, îmbrăcată, găsduită de Paul treĭ lunĭ, — ca o sororă- fără nicĭ o găndire rea, — fără nicĭ o intenție culpabilă; — și a căreĭ inimă ′n o zi după treĭ lunĭ, se lipi de a luĭ Paul, bătu cu foc, și aprinse flacăra amoruluĭ în sufletele lor; — ființă palidă ca anemona, cu dulce, profumc a violeta, și modestă ca răsura sălbatecă;— mulțuminduse cu puțin, — și necerănd nicĭ odată nimic, — fericită de iubirea luĭ Paul, surăzăndu′ĭ pentru că o scăpase de o moarte îngrozitoare,— de moartea foameĭ, — pentru că scăpase corpul eĭ alb și corect ca marmura lucrată de Benvenuto Celini de rușinea morguluĭ (un loc spăĭmăntător unde se ține cadaverele necunoscute), — pentru că și el îĭ zimbise în timpĭ de durere și de nefericire.

Apoĭ venea o pleiadă strălucită de Doctorĭ de Bașelierĭ — cununĭ de laurĭ ce pregătește Parisul oraș universal, — tutulorŭ patrielorŭ lumeĭ pentru gloria și mărirea lorŭ; — junĭ cariĭ iaŭ îndată după ce a trecut al doilea ecsamen un aer grav și ilusiunĭ, îșĭ înkipuescŭ că destinul universuluĭ e ′n măĭnele lorŭ, și că otărăsc de soarta lumeĭ întregĭ.

În sfărșit o droae de studențĭ, camarazĭ de colegiurĭ, — care aŭ viitorul înaintea lorŭ,— cariĭ aspiră la mărirele gradurilor universitariĭ, cariĭ se uĭtŭ cu speranță la licențiațĭ și doctorĭ, și cariĭ îșĭ zic: — „de aș sfărși ecsamenele și eŭ ca dînșiĭ.”

Ospățul fu vesel, sgomotos, fericit.- toasture le se cocăneaŭ cu orărĭ de felicitărĭ, de laude, și de dorințĭ pentru mărirĭ viitoare, — fie care aducea în convorbire contingentul săŭ de spirit și de vioșie, un cuvănt apropo, un calambur, un joc- de-vorbă o glumă, o suvenire.

Trupă veselă și nobilă, ce era să se desparță a doua zi, poate ca se nu se maĭ vază, — și a căreĭ ilusiunĭ de mărirĭ seca lacrimele regretelor în okĭ,

Căcĭ în copilărie ca și ′n adolescință, în juneță ca și în bătrînețe, — omul este oare cum egoist.

La sfârşitul ospăţuluĭ fie care voi să cănte și să făcu un cor monstru care a ′ntrecut societatea orfeonistilorŭ din Bucureștĭ, — fie care cănta falș, dar cănta cu inimă și cu veselie, — dar cănta cu sufletul săŭ, și cupletele joviale se ′ncrucișaŭ n reprises d′ensemble și trimeteaŭ echoul lorŭ resunător în toată ulița.

La noă ore eĭ plecară la teatru, — un public întreg care să ducea să facă succesul saŭ nenorocirea eternă a unuĭ autor.

La unul din noapte supară iară cu toțiĭ.

La cinci dimineața. — Eĭ să ′nbrățișară.

Astă dată nu maĭ era veselie, nu maĭ era mulţumire, nu maĭ era răsurĭ, — era strînsori de mâini arĭ și frățeștĭ, îmbrățișărĭ tinere și iubitoare, lacrimĭ în toțĭ okiĭ, — și suspinurĭ în toate pepturile.

Eĭ se despărțeaŭ ca să nu se maĭ vază, — anĭ îndelungațĭ, — poate! nicĭ odată!

La 11 ore dimineața; — Paul și cu Vassilake eraŭ în vagonul drumuluĭ de fer al Marsilieĭ; eĭ mergeaŭ să se 'mbarce pe mare pentru ţara lor.

Sărmana Luiză! — ea nu avusese curagiulŭ se meargă pînă la drumul de fer să însoțească pe Paul pentru cea după urmă oară în care′l maĭ punea privi okiĭ eĭ amoroșĭ. — Paul îĭ lăsase șase miĭ de francĭ cu care se′șĭ cumpere un fond de prăvălie, și îĭ obținuse prin cunostințele luĭ un bigrean de tabae, — ca pensie a statuluĭ pentru servițiurile tatăluĭ săŭ, — aceasta îi asigura ecsitență.— Ea căzuse ′n genuke, săruta biletele de bancă, singură și solidă suvenire cecĭ lăsase amantu eĭ.— Și nu avea putere să zică; nicĭ un cuvănt

Olimpia, Julieta, Ernestina și Denville îĭ însoț pînă la ambarcader.

Denville, Vasilake și Paul se ținură căt va timp înbrățișați, — Iacrămille șiruiaŭ din okiĭ lor, — dar, eĭ nu se găndeaŭ să le steargă.

După cîte va momente de acest adio iubitor și frățesc, eĭ se deslipiră unul din brațele altor.

Vasilake și Paul se repeziră în gara drumuluĭ de ferŭ a Marsilieĭ, — și Denville în aceea a drumuluĭ de fer d′Arras,- care trebuia să′lŭ conducă ′n țara luĭ.

Întrocănduse acasă, Olimpia, Ernestina, Julieta care nu ziceaŭ nimic nicĭ una, nicĭ alta, băgară de seamă pentru ′ntăia oară în viața lorŭ, că eraŭ coprinse de o ′ntristare mare, și dureroasă.

Denville încercă să fluere un căntec de student dar aria i se opri ′n găt, și îl înnăbuși; — fără a ′șĭ da însușĭ seama de aceea ce făcea, — eĭ îșĭ dusse batista la okĭ, și peste zece minute luouă udă. — Scoase capul pe fereastra vagonuluĭ respiră căt putu plămăniĭ luĭ, aer, — apoĭ să aruncă gănditor și melancolic în fundul vagonuluĭ.

Paul și Vasilake șezură căt va timp silențioșĭ cu capetele aplecate pe pept, cu frunțile sbărcite și cu okiĭ umezĭ.

Vasilake întrerupse cel dîntîĭ silențiul.

— Singurĭ! — zisse el.

— Singurĭ! respunse Paul.

— Singurĭ nu! — zise Vassilake, după căteva minute: — nu, căcĭ suntem amăndoĭ, — și vom fi toată viața noastră amăndoĭ.

Eĭ să aruncară unul, în brațele celuĭ lalt, — îșĭ jurară o amicie strănsă și eternă. — Ce s′a făcut acea amicie acum! — și plănseră unul în brațele celuĭ lalt. — Lacrimĭ dulcĭ, lacrimĭ, de ușurare.

De ce oare eraŭ eĭ tristĭ?

Pentru că simțeaŭ că era un adio grav și serios în viața lor! — că nu era numaĭ un adio la amor, la camaraderie, la amicie, la petrecerĭ, la studiŭ la răsurĭ! — că era adio la juneță, la credințe, la ilusiunĭ, la tot ce e nobil, vesel, înalt; și la tot ce crede, ce iubeste omul!

La tat ce e scump și fericit!

PARTEA III.
ROMANIA.

I.
Reflecţiunĭ ale Autoruluĭ.

Ce este un romanț?....este oare o ficțiune a spirituluĭ o înkipuire a imaginațiuneĭ, un vis amorros, o urmare de întîmplărĭ neadevărate și nerealizabile? Nu; — romanțul pentru fiește care autor este o episodă a vre uneĭ cunoștință, — esteo fericire dorită și gustată, o realitate positivă și practicabile; unŭ romanț este tot deauna tabloul societățeĭ, critic al răuluĭ, al vițiuluĭ prejudițielorŭ, tot omul are saŭ a avut o parte a esistențeĭ salle, consacrată unuĭ romanț, și tot omul are o suvenire scumpă, un amor vast și arzând, o găndire iubită, o femee adorată, o voluptate gustată, o descepțiune încercată, căreĭ a sacrificat momente, ore, lunĭ, anĭ din vieața sa, și căreĭ sacrifică restul ce are a maĭ trăi, aducăndușĭ aminte, revizănd în memorie timpiĭ de fericire, regretănd trecutul, și rekemănd, dorind, umbrele scumpe, și dispărute pe care nu le maĭ poate attinge.

Neapărat că autorul care descrie o episoă a vieței unuĭ om, profită de inspirațiunile imaginațiuneĭ salle ca să dea scriereĭ o desvoltare frumoasă, ornamente elegante, găndirĭ atingătoare, o oare care poezie, un limagiŭ alles, și o urmare de neadevăruri grațioase carĭ daŭ romanțuluĭ o formă plăcută, unŭ subject atingător, o descriere interesantă un scop moral și instructiv. — Romanțul este studiulŭ viețeĭ; — ca să fie așa și ca să ajungă la resultatele aceste trebue neapărat să fie presentat subt colorĭ, forme, și aspecte cariĭ plac, ating, ficsă atențiunea, mișcă sufletul, vorbește inimeĭ maĭ multŭ de cîtŭ inteligențeĭ, și inspiră simțiminte de compasiune, de iubire, de admirațiune pentru tot ce este înalt, sublim și nobil.

Misiunea autoruluĭ romantic este calea cea maĭ spinoasă, cea maĭ aridă, cea maĭ dificilă, ce poate allege un om. — Și de am fi știut cînd eram copil că o să ajungem într′o zi a scrie romanțe, neapărat că amŭ fi învățat cismăria saŭ curelăria ca să nu venimŭ a ne da singur în foarficele criticeĭ.

Cel puțin nu lingușim pasiunille și vițiurile nimuluĭ, nu suntem sclavul uneĭ posițiunĭ.

Nicĭ odată nu ridicăm altare, piedestal, statue, acelor în putere, nicĭ odată condeiul nostru nu se atinge de otrava lingușireĭ, și nicĭ o dată găndi rele noastre, nu se fac curtizanele unuĭ om puternic,— Nu, inspirațiunile noastre pentru săracĭ, pentru nefericițĭ, vor resuna totŭ de a una în accente de libertate, de Naționalitate, de iubire, și respirănd tot de a una aerul independințeĭ, la sfărșitul cariereĭ noastre vom avea cel puțin consolațiunea de a ne zice: „am fost mic, obscur, necunoscut, am suferit dară nimenĭ nu ne-a auzit plăngănd; — am fost sărac dar nu am cerșitŭ la nimenĭ și putem zice și noĭ cu măndrie:

„Je n′ai flatté que l-indigeance.

Și cu toate astea ce suntemŭ noĭ? — Suntem mic, necunoscut, obscur; ce am gustat noĭ în viață? am văzut un moment strălucirele voioase alle uneĭ averĭ ce s′a respîndit în măĭnele noastre fără a ști cum a spulberato vîntul datorielor și allŭ inecsperiențeĭ; am iubit și nu știm de am fost iubit;— am semănatŭ puținŭ bine în calea noastră, am cules nemulțumirĭ și uĭtarea.

Lanoĭ, oameniĭ încă junĭ ajung d′abia la jumătate calle a viețeĭ și se simt obosițĭ stiința, omuluĭ fără îndoială este disprețul de toate lucrurile lumeĭ, dară asta este un drept al bătrănuluĭ ce nu este dat tinerețeĭ.

Timpul trece așa de repede, copilul umblă voios fără a găndi la drumul ce are a străbate, pentru că nevăzîndu′ĭ marginea ′l crede nemărginit, și cănd odată se găsește din aintea uneĭ fîntînĭ pură și limpede, se oprește, se apleacă, se privește, și vede că a ′mbătrînitŭ.

Cănd ajunge la acea vărstă în care privește îndărătulŭ seŭ, calculă și analisă trecutul ce îșĭ poate zice el atuncĭ? — „E tîrziŭ acum!”

O omenire! la ce servă omuluĭ essemplele ce are tot de a una sub okiĭ luĭ? — la ce servă esperiența. — De ce cănd intră în această lotărie a viețeĭ, nu întălneste în calea sa un jucător care să′ĭ zică: — „nu intra.... eŭ am perdut tot.”

Și apoĭ ce este lumea în care trăim; — nu avem de căt să retrecem în memoriea noastă gloriele trecute, elle ne vor spune ce suntem, — Rafael slăbit de vegbiărĭ, palid în mezlocul celor viĭ, rădicănd din timp în timp fruntea-ĭ înorată, ca să arunce o cătare de invidie și de mănie tablourilor Romei. — Gilbert om sărac și modest, lucrănd pentru inima luĭ, și lăsănd restul simțirilor salle amoroase. Voltaire gănditor, cu fruntea ardicată, filosof plin de orgoliŭ, tunănd în contra abusurilor, și el însușĭ victimă a vanitățeĭ și a glorieĭ, lingușind ca să ajungă la renumire pe doamna de Pompadour, pe Frederic al Prusieĭ ca să șĭ susție esistența. — André Chenier sfărmănd inima sa cea jună pe unŭ altar de petre căntănd o junŭ continu, trăind în miserie și privațiunĭ, vînzânduise operile dupe moartea luĭ, și ajungînd la glorie, dupe ce mormîntul îĭ înghețase și corpul și geniul.

Pentru ce? cu ce scon? subt ce stăpăn lucrează omul? — Artistul e neguțător, artea e o meserie, operile omuluĭ de astăzĭ vorŭ trăi o lună gloriea nu o va avea nicĭ o zi, căcĭ totŭ e mort în lume. — Tot și kiar amorul.

Ferice, de treĭ orĭ ferice, omul a căreĭ găndire poate să sboare în repaos și calm, fără îndatorire de a trăi, fără a vroi să iubească să fie iubit. Ce este găndirea, inspirațiunea, geniul din aintea putereĭ? — ce este amorul din aintea posițiuneĭ și a bogățieĭ? ce este inima, devotamentul, curagiul, sacrificele, din aintea auruluĭ.

Donizitĭ a murit înclinat pe harpaĭ tristă și silențioasă, a murit nebun, și omul într′o zi autor de o lună îșĭ săvîrșaste viața învăluit în noriĭ întunecoșĭ aĭ uĭtăreĭ; îl uĭtă toțĭ cum să uĭtă or ce în lume. Pentru ce sufferă omul? oare otrava, ferul lipsește? saŭ inima fără curagiu face măna să tremure cînd atinge arma or băutura omorîtoare? nu, dar obosot de găndurile triste și dureroase ce ′l împresoară, simte necesitatea de a se repausa puțin înainte de a termina, aceea de a maĭ relua curagiŭ și tărie, adăpostindusă la isvorul dulce și delicios allŭ suvenirilorŭ junețeĭ; al timpilorŭ de amor; pentru ceĭ ce aŭ iubit, pentru ceĭ nefericițĭ aducerea aminte este o rază bine făcătoare ce încălzește sufletul, un balsam ce îndulcește rănile regretelorŭ care esistă în inimă, o scîntee arzătoare a privilegiuluĭ ce noseă ceĭ ce simtŭ, de a nu putea să uĭte. Pentru ceĭ ce nu a iubit, pentru ceĭ fericițĭ, aducerea aminte este o fantasmă ce pare că ese din mormănt ca să le facă teroare, ca să le înghiețe unŭ moment inima, ca să le aducă un nor de neplăcere și mustrare pentru uĭtarea rece care le a împetrit sufletul. — Și ce este omul care trezește cu vre o cîte-va poștiĭ departe de noĭ, pe care ′l amŭ uĭtat, cu care nu ne maĭ găndim că amŭ trăit? ce este el alt ceva de cît un mort despre care am zis plăngănd „Dumnezeŭ să′l ierte” și pe care ′l am sters din memoria noastră cîteva zile dupe îngropăciunea luĭ; — moartea morală e maĭ tristă, maĭ oribilă de căt cea fisică, și adese orĭ omul ar prefera maĭ bine să fie mort și îngropat, de cît să se știe uĭtat.

A uĭta, iată privilegiul ce omul nu poate dobîndi ușor, iată poate de ce sufere așa de mult, și cu toate astea nicĭ nu arvoi să uĭte, căcĭ a uĭta ore de fericirĭ voluptoase; de simțirĭ sublime, de ilusiunĭ divine, de găndurĭ poetice, arŭ fi a se uĭta însușĭ pe sine, a tăgădui kiar el că maĭ trăeste,

Nu. — din contră;- omul doreste să păstreze în toată întregimea lorŭ, suvenirele dulcĭ ale locurilorŭ încăntătoare unde a iubit, unde tot ce a călcat îĭ părea sănct, unde a fost fericit, voeste să le plătească un tribut de recunoștință, să le dea o lacrimă de regretŭ.

II.
Reîntoarcere în ţară.

Două zecĭ zille dupe plecarea sa, Paul era re′ntors în țară.

Cănd revăzu pentru întîia dată țărmurile Romănieĭ, un val de sănge tănăr i se ′nkegă la inimă și o ′nnăbuși, — lacrimĭ ăĭ veniră în okĭ, — lacrimĭ săncte și dulcĭ, — lacrimĭ date, tribut sacru la părințĭ căroru suntem datorĭ tot, și cariĭ cum a murit Cristul pentru omenire, eĭ mor pentru copiĭ lorŭ, și la ce a iubit.

El nu recunostea țara luĭ.

La Giurgiŭ găsi otelul luĭ Signor Stefano Bittinelli, unde refuzară de a′ĭ face mămăligă, ciulama, varză acră, sub pretecst că era Italian și nu stia să facă bucătărie Romănească.

Tot în otel avea un aer European alară de murdărie, de mobilare, și de nesăbuita ne potrivire a coloarelor mobilelor cu perdelele, și de oglinzĭ care eraŭ cu desăvîrșire pătate de muste.

Măncarea era gătită cu untură veke și mirosind greŭ.

Paturĭ care seamăn a fi acoperite cu saltele pline de pietre, și ′n care toată noaptea oare ce insecte mușcătoare facŭ cu călătorulŭ un măcel barbar în profitul lorŭ.

Așa era p′atuncĭ; — acum otelurile în Giurgŭ s′a civilisat mult, și să simte o ameliorare notabilă nu însă în ecstirparea insectelor, nicĭ în îndulcirea saltelelor, ele sunt tot așa de petroase.

Paul găsi și Bucurestul necunoscut, el îl lăsase cu totul alt-fel, găsi în locul teatruluĭ din grajdul Slătineanuluĭ, un teatru noŭ, vast, frumos, cu prețul căruia se zice că s′a zidit maĭ multe case particularii — și o piață în fața teatruluĭ.

Otelurĭ tot în starea celuĭ de la Giurgiu, dar maĭ scumpe.

Cafenele și biliardul ca maĭ înainte, cu diferința că cafenelele eraŭ ținute de Francezĭ.

Începerea lucrăreĭ frumoaseĭ grădinaă cișmegiul, numită Stirbeiul Balta Liman, șil.

Grădina Kiselef împodobită, înverzită, împărțită bine, și devenită o demnă rivală a cămpiilor Elisee și a Prateruluĭ.

Sub raportul moral skimbărĭ și maĭ marĭ de căt sub raportul material; adică:

Lumea pe dos.

Bătrănĭ cari întrețineaŭ femeĭ tinere, — și femeĭ bătrîne, care întreținea tinerĭ destul de...... (cualificarea ar fi prea tare) ca să se vănză.

Meserie cu profit.

Uniĭ oamenĭ cariĭ îșĭ vănduseră țara, și eraŭ măndri de fapta lorŭ, și triumfaŭ.

Cocoi cariĭ lingușaŭ, vițiurele, infamia, și trufia vănzătorilor; ca să le arunce un oscior.

Căți va tinerĭ de inteligență, de capacitate, de merit, trașĭ la o parte, făcănd abnegație de valoarea și de mijloacele lorŭ intelectuale, pentru că le era frică d′a le desvolta și d′a le arăta.

Administratorĭ ce nu administraŭ, judecătorĭ ce nu judecaŭ, directorĭ ce nu dirijeaŭ, Ministri ce nu guvernaŭ.

Cavalerĭ de Îndustrie ce profita măsluind cărțile de joc, și speculănd averele tinerilor.

Lipsă de afecție, de încredere, de susținere, de legăturĭ de familie.

Căssătoriĭ venale pentru zestre, și fără simțimînt de iubire.

Și.........deorganizarea în toate.

II
O serata la Distrietŭ.

Trecuse treĭ anĭ de cănd revenise Paul;— el ocupa un post judecătoresc în provincie, și ajunsese de două zile numaĭ în rezidența districtutuĭ săŭ.

Era zioa aniversară a unuĭ camarad de collegiŭ al săŭ (pe care ′l regăsise la District) veselia lucindă pe toate figurele aducea surîsurile pe buze a dame grațioase, cu toalete elegante ca și ′n Bucureșt; și voluptoase. Ele se apăsaŭ voioase și cokete pe umeri dănțuitorilor fericițĭ. — Paul însă pînă atuncĭ absorbit ca tot de auna în observările sale, ședea spectator rece și indiferent, învîrtea din cănd în cănd cîte o întoarcere de valsă, și mulțumit de bucuria camaraduluĭ săŭ și a consoarteĭ luĭ, privea cu o oare care plăcere, acele petrecerĭ de intimitate căutănd să studiă obiceiurile și legile societățeĭ aceluĭ district în care era încă noŭ.

Lăutariĭ daŭ semnalul cuadriluluĭ, el îșĭ angajiase o damă, cînd ușa se diskide, și o jună femee înaltă, sveltă, gracioasă, frumoasă, intră în sala unde se dănța.

Îĭ păru că umblă iubiă și în acele momente uĭtată, eșise din mormănt palidă, și surizînd, ca să-i mustre intgratitudinea umană, şi să învârtească cu dănsul, o danță fantastică, ca o narațiune d′ale luĭ Hofman, figura luĭ deveni palidă, buzele luĭ murmurară numele Paulineĭ, (suvenire de amor și de regret!) și o lacrimă discretă, și silențioasă se coborî din cătarea luĭ.

Ea indiferinte și rîzătoare salută pe toțĭ cu un surîs grațios, și se așeză pe pat, (poate de koketărie) între doă persoane tinere dar urîte, înalte, slabe și cocăriate ce semănaŭ a două omizĭ. — Toate femeele ce străluceaŭ pînă atuncĭ în serată, roșiră, ′șĭ mușcară buzele, și lăsară să se vază un oare care surîs de invidie și de jaluzie, ce simte or care femee la vederea uneĭ alte femeĭ maĭ frumoasă de cît dănsa. Frumuseța eĭ suavă și diafană lucea între cele alte ca o stea luminănd între stele palide și perinde, și încăntătoare ca o floare delicoasă, cu dulce profum ′ntre florĭ comune și neespresive.

— Cît este de frumoasă; zise el estasiat, unuĭ june francez ce ședea rezemat de o masă lîngă dănsul.

— Sublimă ′ĭ respunse francezul.

— O Paulin′o!... femee iubită și dulce murmură Paul în sine: nu credeam să ′țĭ maĭ revăz trăsurile adorate pe pămănt.

Cătarea luĭ se aținti asupra juneĭ femeĭ, o ecsamina cu o mare tristeță, în or ce mișcare, în or ce pas, în orĭ ce pauză a eĭ, regăsi o suvenire scumpă și trecută, o găndire a celeĭ ce nu maĭ era și pe care el regreta.

— O să mă duc să danț cu ea;— îĭ zisse junele francez ce ședea lîngă dănsul.

Paul se roși; nu știa pentru ce, o scîntee de jalusie se aprinse arzătoare în sufletul săŭ; în acel moment ea îl privia și văzu norul de întristare și de sufferire ce ′ĭ acoperea fruntea; el aruncănd okiĭ asupra′ĭ găsi în cătarea eĭ o espresiune divină de compasiune, o curiositate naivă, în trăsurile; eĭ! o dulceață melancolică și încîntătoare. — Junele Francez o angajiă, Paul o privi „O căt este de fericit! îșĭ zicea el în sine: el strănge în brațu ′ĭ acea talie delicioasă, respiră suflarea-ĭ divină, ține măna′ĭ ăncăntătoare, periĭ eĭ blonziĭ îĭ gădilă obrajiĭ, simte pe peptul săŭ săltările inimeĭ, ′ĭ zice poate un cuvănt de amor, și ea ĭ va surîde.... o căt e el de fericit!”

Și simți sufletu′ĭ agitat de o emoțiune nespusă, tresări, inima′ĭ săltă mișcată prin o vagă dorință de amor și de fericire.

Din momentul acela Paul iubea pe acea jună femee. Pentru un surăs al eĭ, el ar fi dat viațaluĭ, pentru un cuvănt de amor el ar fi sacrificat nume, onor și religie.

Cum kiamă pe acea jună damă? întrebă el, pe consoarta camaraduluĭ săŭ ce trecea pe lîngă dănsul

— Lina R.... nu este așa că e frumoasă; — îĭ respunse ea.

— Foarte frumoasă, — zise el cătănd se ascunză impresunea ce simțea, voind să dea surăsuluĭ săŭ un aer de indeferință.

De m′ar iubi? îșĭ zicea el remas singur cu găndirele sale; — de m′ar iubi aș făcea-o atăt de mare căt poate fi o frunte sub cer, pentru dănsa aș cășciga bogățiile luĭ Attal, aș face — o femeea cea maĭ respectată din univers aș voi să-ĭ fiŭ consoarte, tată, amic, amant; ea ar fi pentru mine juneță, posițiune, fiitor, fericire, religie și amor. — Aș voi ca să fiŭ cartea de rugăciune ce deschide seara înainte de a se culca; patul pe care-șĭ repausă grațiosu-ĭ corp, hărtiea pe care-șĭ ecsală găndirea de amor, perna pe care′șĭ așază capu′ĭ blond și frumos, paserea ce măngăe măna′ĭ ăncăntătoare, scăndurile ce calcă picioarele′ĭ iubite, căĭne le, căruĭ întinde miloasă, o bucată de păĭne. Aș voi să fiŭ baederul ce pune pe umeri′ĭ voluptuoșĭ dupe danță, mănușa ce ține prisonieră acea mănă subțire, și frumoasă buketul ce respiră. O singură dorință a eĭ ar fi fost îndestul să mă facă să întreprinz lucruri imposibilĭ.

El o luoă la o polcă-mazurcă.

Nu poate danță să fi fost vre odată maĭ fantastică; — pe brațele sale, ea era ușoară ca o răndurică, repede ca o gazelă; — sbura, îĭ părea că tot se învărtea împrejurul lor; — respira suflarea eĭ, străngea talia eĭ cea fină în brațele luĭ, era beat de amor și de fericire; — ar fi voit ca acea polcă-mazurcă să fie eternă.

Lăutariĭ încetară, lumea începu a se retrage, el maĭ provocă o valsă.

O luă-o strănse frenetic pe peptul luĭ, ea tresări, căt era de turburată! măna′ĭ tremură în a luĭ; acea valsă fu tocsinul amoruluĭ săŭ o învărtea repede și ușoară ca o păsărică, picioarele eĭ nu atingeaŭ parketul așa o străngea de tare în brațul săŭ părul eĭ blond și stufos îĭ gădila obrazul, respirațiunea-ĭ o agitată era aspirată de dănsul pînă în afundul inimeĭ; se învârteaŭ repezĭ ca găndirea, îĭ părea că danță cu Paulina! și sufletu-ĭ plin de emoțiuni și de suvenirĭ, era înecat de tristeță, de speranță, și de fericirĭ.

Dupe danță el auzi o voce uricioasă și spartă zicănd′uĭ:

— Lino să mergem!

Paul se′ntoarse, un om mic, slab, urît, diform, cu okiĭ micĭ și roșcațĭ, o barbă de sălbatic murdară, o figură slabă, lată și ascuțită, părul sbîrlit și încurcat pe cap, măĭnele late osoase, ungiile-ĭ măncate îĭ da o espresiune srteină, ridicolă, și desgustoare.

— Cine este monstrul acesta? întrebă Paul pe camaradu săŭ.

— Bărbatu eĭ, îĭ respunse acesta

Acel Quazimodo acea stărpitură a natureĭ, acel monstru ce nu poate să inspire de căt desgust, și dispreț, se bucură de atătea grațiĭ, de atîtea voluptățĭ?

— O soartă oarbă și barbară!— O destin bufon și absurd! O omenire! derisiune a natureĭ; o luă la braţ şi plecară amăndoĭ, okiĭ luĭ Paul îĭ urmară pînă ce dispărură ăe scara caseĭ.

Re′ntors a casă repaosul îĭ fu imposibil, somnul fugise, și găndirea eĭ scumpă și adorată îl făcea să viseze deștept; — o vedea grațioasă, ușoară, pe brațele sale, învărtind repede și animată, o valsă voiasă, și-o imagina amoroasă, cu fruntea înclinată pe peptul săŭ, cu cătarea′ĭ lucinză de voluptate, mirănduse în privirea eĭ, îșĭ crea în ilusiunĭ una din acele sărutărĭ îndelungĭ ri înbătătoare, d′amor și de delir dată de buzele′ĭ roze și fine; îĭ părea că o voce suavă și dulce ′ĭ zicea cuvinte de acelea ce sunt o armonie delicioasă pentru sufletele umane; — melodiea divină pentru inima ce le înțellege; — daca să ada puțin somnuluĭ, să deștepta pronunțănd numele eĭ în visu′ĭ fericit- îĭ întindea brațele ca și cănd ar fi avut′o lăngă el.

O iubea!.....

În primele zile el vorbe cu ușurință de amorul luĭ, rîdea ca de un capriciŭ trecător, ca de o idee de distracțiune, și lua cu o indiferință aparentă informațiunĭ asupra eĭ.

Nicĭ una din științele ce ′ĭ se da despre dînsa nu′ĭ eraŭ favorabile; — unŭ amic îi spunea că este koketă și skimbătoare, că la dănsa amorul era o kestiune de capriciŭ saul de interes; un altul îĭ făcea enumerațiunea a cător va amanțĭ fericițĭ cariĭ pretindeaŭ că s′a bucurat de favoarele eĭ, și un altul îl încredința că kiar în momentul acela era amanta luĭ Alecu B.... un june care se ocupa foarte mult de dănsa, o însoțea în toate locurile, preumblările, seratele, și adunările,

El Credea de calomniĭ toate informațiunele ′ĭ defăimărĭ lașe, și nu ′mĭ putea imagina că figura eĭ aș de frumoasă, cătarea′ĭ atăt de limpede, espresiunea acea pură, candidă, și sinceră putea fi capabilă de a ascunde în inimă, trădarea și înșelăciunea.

III
Curte și Amor.

A doa zi dupe ce săvîrși toate îndatoririle sale el se duse a face o visită bărbatuluĭ eĭ, cu pretestul uneĭ scrisorĭ ce priimisse și în care era kestiune de dănsul.

El ședea pe un alt pat și juca cărțĭ cu Alecu B... ea pe un alt pat sta obosită de serbarea sereĭ, gînditoare și palidă, cu cătarea puțin acoperită de un nor ușor, cu fruntea înclinată, cu okiĭ ațintițĭ pe o cusătură ce ținea în mînele eĭ.

Cănd intră Paul bărbatul eĭ număra al optsprezecelea punct de joc, Alecu se roși și apoĭ îngălbeni, ea se sculă cu indieffrință, îĭ arătă un loc ca să şază, puse cusătura lîngă dînsa, şi începură a skimba căte-va cuvinte despre serata trecută, despre petrecerea ce a gustat fie-care, despre strălucirea și frumusețele din acel bal.

Apoĭ Paul trase pe bărbatul eĭ în o altă Cameră unde′ĭ spuse cauza (adică pretestul) ce îl adusese la dănsul, se consultară amăndoĭ asupra aceluĭ subiect, și ca mare parte din bărbațĭ, legat la okĭ și imprudinte, el îĭ întinsemîna fiind că avea trebuință de dînsul, îl numi amicul seŭ, protectorul seŭ, îĭ făcu miĭ de proposițiunĭ de legăminte intime, și petrecerĭ, și remaseră în cele maĭ bune relațiĭ.

După aceea intrară iar în cameră; — Alecu B... ședea posomorăt și gănditor, ea avea pe buzele eĭ unŭ surăs ironic și voios.

Paul vorbi cu dănsa încă căteva momente despre lucrurĭ indiferente, ′ĭ întinse măna, o salută profund și plecă mișcat de o emoțiune voluptoasă și amoroasă, ce se respîndise peste toată ființa luĭ.

De atuncĭ începu un resbel declarat, o rivalitate continuă și stăruitoare cu vekia′ĭ cunoștință; Alecu B... care profita de toate ocasiunele ce′i se presenta ca să zică căt răŭ putea scorni de Paul, pe cînd Paul fără a pronunța numele luĭ, fără a zice un cuvănt asupră′ĭ, se silea a′ĭ combate prin mijloace loiale și sincere.

De atuncĭ Paul începu a se iniția în societatea intimă a caseĭ eĭ, deveni foarte străns în relațiune posibile, și imaginabile, și care vedea în Paul un amic, un protector al seŭ.

De atuncĭ Paul începu a o curta cu stăruință kiar în presența luĭ Alecu V....care devenea din zi în zi maĭ furios, maĭ defăimător și maĭ înverșunat în contra sa; de care rădea în sine însu′șĭ, pe care′l combătea cu armele unuĭ om de societate, și de sgomotele căruĭ se apăra prin ardicarea uneĭ frunțĭ semine, dănd în aprețiațiarea eĭ și a tutulor vieața luĭ privată și publică, priimind judecata or cuĭ.

Pe dănsa o iubia atăt, în căt de ar fi voit ea să ′ĭ zică că laptele este negru ar fi crezut′o! — și ea îl privea cu oare care simpatie.

Într′o seară la Paul acasă cănd era adunare, în un cadril cătările lor se întâlniră și o lacrimă curse din genele eĭ; — mîĭnele lor se strănseră, a eĭ tremură.

— O, așĭ da viața mea pentru un cuvînt de amor îĭ murmură el la ureke.

Ea deveni palidă, și ′ĭ surîse cum crezŭ că surîde numaĭ copii în leagăn și îngeriĭ în cerurĭ,

— Și nu-mĭ daĭ nicĭ o speranță urmă el întinzănduĭ mîna ca să facă o figură.

Ea îĭ strănse măna, o puse pe inima eĭ, și cătareaĭ turburată să coborĭ pe parket, lăsănd inima să salte cu emoțiune pe sînul săŭ.

Altă seară întocăndusă de la o cercetare criminală Paul s′a grăbit a să duce la dănsa ea ′l eși înainte

— O cu cîtă impaciență te așteptamŭ și cîtŭ aĭ venit de tărziŭ, îĭ zise ea străngăndu′l de mănă.

O amică a eĭ, îĭ a spus că pînă a nu intra eĭ ea era gănditoare, turburată și tristă. Din momentul venireĭ luĭ, ea deveni voioasă și rîzătoare.

Intrănd ea lăsă o floare să′ĭ cază, Paul o ardică, ĭo reda ezitînd, ea surîse, luă floarea, depuse pe dînsa un sărutat și ′ĭ o puse însășĭ la keutoarea haneĭ.

În altă seară Lina era singură cu dănsul, uĭtase măna eĭ într′a luĭ Paul, peptul eĭ sălta apăsată pe brațu luĭ, și suflarea′ĭ dulce ca un vănt lin și răcoros de primăvară îĭ îmbăta sufletul de profumul ce ecsala ea, o lacrimă lucinză pe geana′ĭ aurie și lungă se coboră pe figura′ĭ palidă și veni mărgăritar de amor să pice pe măna luĭ.

— O lacrimă!..... plăngĭ? îĭ zisse el.

— O de ce nu sunt liberă: îĭ respunse ea;— de ce sunt supusă legelor uneĭ societățĭ ce nu permite sufletuluĭ să se ecsale, inemeĭ să simță;— de ce nu′sŭ o pasere? — atuncĭ mi-ar fi ertatŭ să iubesc fără a fi oprită de lanțul dureros al datorieĭ; — de ce aĭ venit aci unde trăiam calmă în repaos, fără dorință în suflet, fără emoțiune a inimeĭ? unde nu iubeam și nu cunoșteam sensațiunĭ ce nu am încercat pînă a te vedea; — de mă iubeștĭ în adevăr, renunță la mine, uĭtămă.

— Să te uĭt Doamnă!!! dar a te uĭta este a şĭ omoră sufletul, este a sdrubi speranță, juneță, fericire și tot ce maĭ trăiește și maĭ simte în mine.

— Și cu toate astea trebue să mă uĭțĭ; zise ea străngîndu′ĭ măna și lăsîndŭ lacrimile argintie să cure isvoare limpezĭ din oki ′ĭ amoroșĭ: trebue să mă uĭțĭ căcĭ sunt condemnată a suferi și voesc se sufer singură, necĭ odată nu pot fi întreagă a dumitale;— am un bărbat cu care′sŭ legată prin un jurămînt, un părinte ce este unŭ om onest, prob, a căruia misiune face o îndatorire familieĭ luĭ de a pentru dănsul a călca religia allŭ căruia este misionar; — ce viață ar fi pentru mine în urmă? — resbunarea bărbatuluĭ meŭ, blestemul societățeĭ. — O! trebue, pentru kiar dumneata, nu pociŭ priimi sacrificele ce′mĭ facĭ?

— Eŭ sacrificie Doamnă!... eŭ care aș voi să′țĭ dovedesc amorul meŭ, cu prețul viețeĭ, onoareĭ și a numeluĭ meŭ de ar trebui.

— Aĭ făcut maĭ mult de cît atăta; și recunosc toată întinderea abnegațiuneĭ dumitale; — dumneata crescut într′o societate aleasă, învățat într′o lume distinsă; — dumneata cu instinctele, obiceiurile, simțimintele ce aĭ, te coborĭ pentru mine pînă a căta relația unuĭ om ce este departe de a fi de condițiunea, de posițiunea, de traiul dumnitale, unuĭ om căruĭ îĭ lipsește inteligență, creștere, manieră în conversațiune, sufferĭ adese orĭ de această disparitate și de maĭ multe orĭ te-amŭ văzut cu paloarea pe obrajĭ, cu mînia în okĭ, simțind grosierătatea,fanfaronada și ingnorarța bărbatuluĭ meŭ; — aĭ făcut maĭ mult; căcĭ mi-aĭ sacrificat dignitatea, amorul propriŭ, ocupațiunele dumitale; și de ′mĭ ar fi ertat să iubesc, să fiŭ fericită, nu aș dori, nu aș priimi unŭ alt sacrificiŭ care ar putea să fie pentru mine maĭ sănct; și maĭ scump; — dar este imposibil; — pleacă Domnule, ′țĭ va fi facil să obțiĭ în capitală,înalt district un post superior, pleacă și mă veĭ uĭta.

— A te uĭta eŭ, ar fi a întoarce pămăntu! din rotațiunea′ĭ regukată; — dumneata mă vei uĭta.

— Necĭ odată îĭ respunse ea; — suvenirea amoruluĭ dumitale va rămănea scumpă și sănctă în inima mea; căcĭ m′a înălțat în propria mea stimă, m′a convins că pociŭ iubi, că așŭ fi demnă să fiŭ iubită; — căcĭ daca aș fi fost iubită de un om ca dumneata și am fostŭ în stare să mă lupt cu kiar sensațiile melle, am conștiința că nu am a mă teme de necĭ un altŭ amor, și că voiŭ rămănea toată vieața, o femee onestă.

— Și de ce această luptă inutilă Doamnă′l daca simțĭ o scîntee de iubire pentru mine; — de ce să nu ne adăm fericirelor amoruluĭ ce ne invită, voluptăților delicioase ce se desfășoară înaintea noastră în promisiunĭ radioase. — Privește ce frumoasă este seara aceasta, ce radioasă este luna, cum strălucesc stelele pe cer; — cîtă poesie, cîte emoțiunĭ, cîte fericirĭ ne invită să gustămŭ pe cînd dumneata o facĭ așa de tristă— Privește cerul senin care pare a ne zice:- pentru voĭ florile grațioase cu înbătătoarele profume ce ecsală; pentru voĭ iarba ce se întinde voioasă subt picioarele voastre și vă face un tapet moale și dulce de amor, pentru voĭ cîntă pasărea pe crăcile înverzite imne amorroase, pentru voi lucesc Tazele stelelor argintie, pentru voĭ natura e veselă, fericită, — pe voĭ vă salută, din aintea voastră se înclină, domnitorĭ aĭ lumeĭ; — vă iubițĭ..... vă iubițĭ,— fițĭ fericițĭ!

— O nu! nu! or care este durerea ce încerc îĭ respundea ea, voesc să păstrez acest amor în inima mea pur și sănct, cum ′mĭ′l aĭ inspirat, pentru că voesc tot deauna să mă iubeștĭ, totŭ de a una să mă stimĭ, să crezĭ că te iubesc, fiind că am curagiu să ′țĭ resist, voesc a mă înălța pînă la dumneata cu iubirea și devotamentul meŭ;— o lasămă să amŭ curagiul sacrificiuluĭ meŭ.

Ea îĭ întinse cea altă mînă, el îĭ o sărută îndelung și arzând, dănsa apleacă fruntea pe peptu luĭ.

Paul neregulat al bărbatu-seŭ se auzi în sală, ea se sculă repede îșĭ șterse okiĭ, Paul să așeză pe unŭ fotoliŭ, bărbatul eĭ intră cu figura′ĭ bufonă și ridiculă, cu okiĭ micĭ și sgăițĭ, întinzăndu′ĭ lată, turtită măna cu ungiile măncate și mucezite.

Petrecură seara împreună: ca să′șĭ dea o contenință, Paul propuse bărbatuluĭ eĭ să joace unŭ piket, luară cărțile și se puseră din aintea uneĭ mese.

Ea se așeză în potriva luĭ Paul, tristă și gănditoare; era în față′ĭ și′l privea cu melancolie și cu unŭ oare care surîs ce încîntă inima și înalță sufletul spre sfere dorite, necunoscute spre regiunĭ visate.

Nicĭ o dată în viață de om nu a văzut nimenĭ pauză maĭ grațioasă, maĭ voluptoasă, maĭ încăntătoare: ședea pe un scaun cu un picior ce eșia jumătate din rokie; rezemată de pat cu capu′ĭ de îngerŭ apăsatŭ pe măna′ĭ fină și subțire, cu okiĭ căpruĭ brunĭ, ațintațĭ melancolicĭ și arzătorĭ asupră′ĭ, cu un surăs îngeresc pe rumnele′ĭ buze ce făceaŭ o aureolă sublimă pe figura′ĭ așia de gracioasă în cît nu este cuvînt ca să o esprime, cu blonda′ĭ cunună de păr castaniŭ, cu frunteaĭ delicioasă în clinată cu o dulce epresiune de găndire și de amor.

O căt era de frumoasă; — el o privea în estas juca și nu știa ce cărți avea, număra perdea într′una, și orbul bărbat triumfa de cîștigul facil ce ′ĭ da Paul.

La un-spre-zece ore dupe ce perdu vre o opt partide de piket și lăsă pe bărbatul triumfător și triumfănd, îĭ strănse măna, salută și să retrase plin de întristare, și agitat de miĭ de emoțiunĭ ce îĭ sdrobiaŭ inima.—

Cîte încăntărĭ delicioase, cîte vise aurite de juneță, cîte delicie alle viețeĭ, căte speranțe radioase, cîte credințe sacre a înkis în inima luĭ;— briliante scumpe de fericirĭ, cum înkide avarul avid tesaure de aur și argint în greaoaĭ casă de fer.

III
Lumea.

Vom lăsa pentru un moment indulginte lector saŭ amabile lectrice pe amicul nostru Paul și vom face o mică digresiune intrănd în difinițiunĭ asupra lumeĭ pe care suntem securĭ că suntețĭ de curioșĭ ca și m ine ca să o cunoaștețĭ, ca să vă ferițĭ de ceĭ cu carĭ trăițĭ, și daca iubițĭ saŭ de vețĭ iubi, să vă ferițĭ de indiscrețiunea, spionajul și judecata eĭ.

Lumea este tot ce ne cunoaște, nu ne cunoaște, ne împresoară și ne salută.

E o gloată de oamenĭ și femeĭ cari dupe necesitățile ce încearcă în viață circumstanțe saŭ interese, ocolește saŭ ne caută să ne facă cunoștința ne iubește, saŭ ne uraște, ne protege saŭ ne persecută, ne laudă saŭ ne defaimă.

Nimic maĭ vag, maĭ incert, maĭ vast de căt societatea.

Societatea este o parte din lume; toțĭ oameniĭ facŭ parte din lume, și din societate.

„D-nŭ..... te observă, te critică, ′țĭ cunoaște secretele, ′țĭ spionează pașiĭ ca unŭ adevăratŭ incuisitor, să ocupă de tine maĭ multŭ de citŭ tu însuți. — D-na..... mî-a spus că curtezĭ pe..... D-nu.... mi-a repetat că te-a prins.. și D-na...... mă întreba daca este adevărat că eștĭ amantul...... saŭ că o să te însorĭ cu..... șcl, șcl.

Societatea este un dicționar eronat de toate faptele unuĭ individ; — un vocabular falș de toate amorurile adultere și elicite; — un ziar a la Carcaleki de toate mișcările cuĭva; — un isvor turbure de informațiunĭ greșite, modificate, amplicate și neadevărate.

Societatea este criticul cel maĭ sever și maĭ neindulgente, în cuvinte; — cel maĭ imitător și mai invidios, în fapte

Lumea în general este jaluză de averea ce aĭ priimit, de postul ce ocupĭ, de posițiunea de care te bucurĭ, de femea ce iubeștĭ, de amicul ce este sincer.— Lumea în general este tot-d′auna inamica unuĭ individ în particular.

Injustă și părtinitoare, societatea adesea orĭ acoră spirit, merite, valoare, importanță celor ce nu aŭ, și negă maĭ tot de a una virtuțile, onoarea, integritatea și capacitatea celor ce le posedă,— De multe orĭ lumea care aplaudă o picsă răŭ tracunoaște talentul unuĭ oper bine făcut.

Lumea este tot de a una nemulțumită, ingrată nerecunoscătoare; — tot de a una strigă:

În contra guvernelor,

În contra Instituțiunelor,

În contra funcționarilorŭ publicĭ,

În contra paticularilor.

Observăvătoare neobosită și strictă,ea atribue o gîndire orĭ căreĭ fapte; — o interpretațiune rea orĭ căruĭ cuvînt; — un scopŭ la or ce mișcare; — ea analisă discută și judecă:

Lacrimile ce verșĭ la mormăntuș unuĭ părinte.

Rugăciunea crestinuluĭ îngenukiatŭ d′inaintea luĭ Cristu.

Iubirea uneĭ surorĭ.

Suvenire ce daĭ unuĭ amor trecut.

Sacrificele ce facĭ femeeĭ iubite.

Caționamentele Lumeĭ începe prin „cum se poate”!— și sfărșaște prin „foarte răŭ!”

Lumea cu legele și convenințele′ĭ absurde maĭ tot de a una este un spectru ce se ridică înfiorător din aintea orĭ căruĭ individ ce voește să facă un pas înainte.

Nu poate cine-va să ′șĭ cate interesele căcĭ lumea îl ar critica de s′ar judeca cu părințiĭ seĭ, cu fratele seŭ, saŭ cu unkiul seu.

Nu poate iubi o femeie, căcĭ lumea observă, convenința oprește și legele societățeĭ definde amorul.

Trebue dupe legea societățeĭ se nu mănăncĭ, să nu dormĭ, să nu te scolĭ, să nu scriĭ, să nu te plimbĭ cănd voeștĭ, ci numaĭ cînd mănăncă doarme se scoală și să plimbă toată lumea.

De vei avea un interes grabnic să nu′l spuĭ la urekea unuĭ amic într′o societate, căcĭ lumea va zice că eștĭ un om fără creșcere, care nu cunoștĭ legea societățeĭ.

Daca (din întîmplare) un june este impertinent, insolent, ′țĭ zice cuvinte ecuivoace saŭ ′țĭ face o curte ce nu poțĭ sufferi, de te va invita la o serată saŭ la un bal să danțĭ, amabile lectriță, nu′l poțĭ refuza căcĭ lumea va pretinde că eștĭ grosieră și fără educațiune.

Să nu zicĭ că nu′țĭ place un lucru ce a plăcut la toată lumea, căcĭ ′țĭ va zice că eștĭ prost.

Să nu fiĭ jaluzŭ de femeea pe care o iubeștĭ căcĭ va rîde de tine.

În societate maĭ adese or străluceștĭ prin fatuitate, banĭ, posițiune mare, putere guvernamentală, fanfaronadă, mincună, ipocrisie, disimulațiune, de căt prin merite positive şi capacităţi realĭ.

În societate un om este restrăns într′o înkisoare, și lumea este un lanț tiranic de convenințe și obstacule, ce pun o barieră la toate înceĭcările tale, și o margine la toate dorințele ce poțĭ să aĭbĭ.

Societatea e un stăpîn aspru și sever ce′țĭ poruncește sub numire de companie și petrecere, un despot absolut ce te conduce cu un braț de fer, care poartă numirea de libertate, mulțumire, și traiŭ socialŭ; — un spectru fioros ce vine să′țĭ sfărame toate ilusiunele sub numire de ecsperiință și realitate; — un tiran ce îngeață sîmțimîntele cele maĭ nobilĭ, sdrobește credințele celle maĭ scumpe, despoetisează inspirățiunile celle maĭ dulcĭ sub numire de consiliurĭ bune, și consolațiune.

Pentru Lume tot este sacru, și nimic nu este sacru.

Lumea face din om o makină ce să skimbă, se preface se întoarce dupe toate conveniențele, modele și regulile impuse de Lume.

O Lume! o tiran!

O Societate! o vițiŭ.

V.
Prima voluptate de amor.

Într′o zi s′a dus la dănsa, ea nu era acasă, mînka cu sorusa şi tatăseŭ la un amic al lor ce era și o cunoștință a luĭ. — S′a dus acolo îĭ a găsit la masă, bărbateseŭ lipsea. — Paul s′a așezat lîngă ea, pe subt masă i-a dat măna, ea a strîns pe a luĭ, genukele lor se atinseră, tresăriră amăndoĭ, un foc arzănd le coprinse sufletul. D-nu M.....stăpănul caseĭ care era atuncĭ în relațiunĭ frecuente de funcțiunĭ cu dănsul îĭ făcu îndatorirea de a pune dupe prănz lăutariĭ să cănte, și el putu zice căteva cuvinte într′o contră-danță.

— De ce? îĭ zise Paul de ce lumea nu este o serbare perpetuă, un danț continuŭ?— atuncĭ aș avea fericirea de a fi tot de a una lăngă dumneata, de a te vedea tot de a una, de a te strănge în brațele melle de ațĭ putea zice, te iubesc, și toată viața, toată junețea mea sunt această singură simțire.

Ea îĭ surîse cu surîsu′ĭ de înger, și ′ĭ șopti la ureke,

— Mă întristezĭ!

— Ce este viața aceasta de suferință de regrete, și de suspinurĭ? Doamnă, de mă iubeștĭ, fiĭ a mea și tot, tot ce′mĭ veĭ cere, viața mea, e a dumitale; — și ce′mĭ maĭ trebue astăzĭ viața, juneță posițiune fără amorul dumitale? de aș șci că nu mă iubeștĭ, că nu mă veĭ iubi, aș căta moartea.

Ea tresări.

— Îngrate îĭ zisse ea, strîngînduĭ măna.

Contră-danța se sfîrși. — O de ar ști cine-va căte trăsurĭ de inimă, cîte voluptățĭ scumpe a le sufletuluĭ, căte încăntărĭ a gustat el într′o danță, într′o floare-ce′ĭ da mîna eĭ.

Tată-seŭ plecă cu sorusa, ea remase așteptînd să′ĭ trimiță trăsura să o ia, Paul se așeză lăngă dănsa, o rugă pentru că era noroiŭ foarte mare afară să′l lase la vekiul luĭ camarad P......... ea se roși, se încurcă, nu îndrăzni însă a′ĭ refusa.— și priimi surîzănd; plecară împreună.

Seară întunecoasă și divină în care okiĭ eĭ străluciaŭ în întunerec ca doă raze arzătoare, ca doă stele superbe! — Seară întunecoasă și divină a căreĭ survenire dulce şi scumpă îĭ a încărcat sufletul şi 'ĭ a remas sculptată în inimă - Seară întunecoasă și divină în care a străns′o în brațele sale; a sorbit nectarul amoruluĭ din buzele ′ĭ adorate, simțind brațuĭ delicios înconjurîndu′ĭ gătul în care peptul eĭ săltă cu frenesie apăsătă pe peptul luĭ în care inimă lîngă inimă, umere lăngă umer, mănă în mănă număraŭ amîndoĭ tresăririle voluptățeĭ și alle iubireĭ, simțeaŭ împreună aceleașĭ emoțiunĭ; — le părea că săngele eĭ se strecura în vinele luĭ, că suflarea eĭ profuma sufletul luĭ că ea devenea el. — Trăsura mergea.

— Doamnă!... Lin′o!.... pînă cănd această resistență cruntă? — îĭ zise el înconjurînd′o de brațele sale și lipind′o de sînuĭ, — pînă cănd această inima de peatră pentru omul care te iubește, care nu are de cît o găndire, o viață, o juneță, un amor. De ce această luptă stăruitoare?— ce trebue să; fac Doamnă, ca să mă iubeștĭ?— O, spunemĭ ce trebue să fac? spune′mĭ numaĭ de veĭ putea vreodată să mă iubeștĭ?

— Te iubesc! murmură ea, te iubesc: și ′șĭ apleacă capul pe umerul săŭ.

În acel moment trăsura trecea pe la o poartă luminată de un felinar; amanțiĭ sunt imprudențĭ, un amic care cunoșcea și trăsura și pe dănșiĭ era în acea poartă și îĭ văzu în misterul amoruluĭ lor.

— Te iubesc îĭ repetă ea săltănd de emoțiunĭ și de voluptate.

El depuse pe buzele eĭ un sărutat îndelung de amor și delir, o strănse în brațele luĭ, capul eĭ blond și delicios atinse obrajiĭ luĭ, păru′ĭ auriŭ îĭ gădelă gătul, el era fericit.....

O! Marc Antoniŭ!— O! Octav! Cleopatra nu a putut avea seducțiunĭ maĭ încăntătoare, dulcețĭ maĭ îmbătătoare, voluptățĭ maĭ delicioase, grațiĭ maĭ sublime de căt Lina în seara aceea aplecată toată în brațele luĭ dînduĭ sărutărĭ îndelungĭ și murmurănd cu o voce divină „te iubesc!”

O Rafael! tu nu eraĭ maĭ încăntat cănd făceaĭ imaginea Vergineĭ săncte, luănd de model figura scumpeĭ tale Fornarină— O! ilustru artist eșĭ din mormintul tăŭ, iațĭ penelu, căcĭ este o altă Formnarină maĭ frumoasă, maĭ sublimă, maĭ divină de căt aceea dupe care aĭ creat tabloul tăŭ!

O André-Chenier unde e talentul și lira ta ca să

cănte în accente armonioase fericirea înbătătoare ce eĭ gustaŭ.— O Beranjer Liseta nu putea să inspire strofe maĭ elegante, espresiunĭ maĭ bogate versurĭ maĭ melodioase.

Deșteptațivă toțĭ, Marcu Antoniŭ, Octav, — Rafael, — Beranjer - căcĭ Lina este demnă rivală a Cleopatreĭ, a Fornarineĭ, a Liseteĭ.

În acele momente el însu′șĭ îșĭ făcea luĭ efectul de a fi tare ca Samson, neînvins ca Gesar— frumos ca Narcis, — poet ca de Lamartine, autor ca Alecsandru Dumas. În acele momente el era Imperator al lumeĭ, era el însușĭ Dumnezeul eĭ și al luĭ, cu dănsa avea tesaure, fericirĭ, dulcețĭ ce nu avea nimenĭ pe lume;- îĭ părea că pe or cine ar atinge s-ar sfărăma, s-ar rupe s-ar afunda sub pămînt de scănteele și aureola ce credea că revarsă toată ființa luĭ.

Trăsura se opri la poarta camaraduluĭ săŭ, ma depuse pe buzele eĭ o sărutare de amor, se coboră fericit, voios, și mtră în camera D-luĭ P....

V.
Poesie.

A doua zi soarele se ridicase radios şi strălucind, o păsărică oaspete al aeruluĭ, se opri pe crăcile arborilor uscate de akilionul toamneĭ pe fereastra luĭ și ′ĭ părea că accentul eĭ îĭ zicea căntul acesta:

„Natura se reîncălzește toată pentru tine, țĭ surîde, reîntinerește pentru o oră, căcĭ natura te salută, pe tine ce iubeșcĭ și eștĭ iubit!

„Eŭ cănt într′un moment cînd toate companionele melle sboară triste și duioase spre regiunĭ necunoscute și maĭ calde; cănt imne suave și dulcĭ armoniĭ grațioase pentru sufletele fericite, și acentele ′mĭ voioase, te salută pe tine ce iubeștĭ și eștĭ iubit!

Văntul ușor al diminețeĭ, îțĭ aduce un profum al suflăreĭ ce adorĭ, o șoptă de amor, pronunțare misterioasă a numeluĭ amanteĭ tale, și te salută pe tine ce iubeștĭ și eștĭ iubit.

„Floarea ce ′țĭ a dat din sănul eĭ și care s′a repausat pe inima ta, te salută de dimineață pe tine amant fericit ce iubeștĭ și eștĭ iubit!...

„Struguriĭ în viĭa unde te veĭ preumbla se vor înclina pe vița lorŭ spre tine, și razakia țĭ va zice: „ mănîncă o broboană de la mine amant fericit Poet, om al natureĭ, mănăncă o broboană de ale mele căcĭ sunt dulce ca sărutarea ce sorbĭ pe buzele Lineĭ, căcĭ te salut pe tine ce iubeștĭ și ești iubit.

„Poeziea ce aĭ scrisŭ azĭ dimineață dupe visele de amorŭ și de fericire esală sensațiunile sufletuluĭ tăŭ amant fericit ce iubeștĭ și ești iubit.

Tot se redeștepta, reînviea, vorbea cu cuvinte dulcĭ și încăntătoare inimeĭ, îi zicea șopte suave de amor, îĭ saluta și ′ĭ aducea suflarea, găndireaĭ, accentele, sensațiunele, femeeĭ iubită.

S′a dus la dînsa, ea era apăsată pe balconul eĭ, surîzănd și gănditoare, se rezema grațioasă, și cătărele eĭ aruncate spre partea drumuluĭ din care venea el dorea să′l vază, și îl aștepta.

Cănd îl zări, ea îĭ aretă dințiĭ eĭ ceĭ micĭ, ecualĭ, albĭ ca laptele pur, printr′un surăs de amor, tresări, se aplecă pe balcon, și ′ĭ trimise de departe o salutare grațioasă și iubită.

În zioa aceea el lăsă toate îndatoririle și treburile luĭ și petrecu o zi fericită în viață, o zi de compensațiunĭ a suferinților, durerilor, întristărilor, regretelor trecute;— o;zi de consolațiune, de amor pur ce realță sufletul, înobilează inima și inspiră simțimînte nobile de abnegațiune, gîndiri sublime de iubire și de devuement.

Omulŭ ce iubește și este iubit, e fericit de fericirea ce a dorit și a atins, este rege al lumeĭ, rege al natureĭ, rege al universuluĭ.

Omul ce iubește și este iubit, simte că trăește, respiră un aer pur, simte că săngele circulă calm și limpede în vinele luĭ, că sufletul crește, se desvoaltă și esistă în el, că inima-ĭ bate regulat și mulțumită într′însul, că imaginațiunea-ĭ se inspiră de găndirĭ nobile, înalte, armonioase și divine.

Omul ce iubește și este iubit, crede în femeia ce adoară, în religiune și în Dumnezeŭ;— se înintimida „Crezul”, deschide cu respect o carte de rugăciune, și sufletu′ĭ sincer, pur de ipocrisie, spălat de vițiŭ, sufletu′ĭ religios și crestin, să înalță spre Dumnezeŭ și îl roagă cu ardoare și credință.

Omul ce iubește și este iubit, respectă tot ce este drept, uman, frumos, patriotic, religios; — respectă pe tatăl seŭ, pe muma sa, pe femeia iubită, pe omu virtuos, pe Romănul prob, țara luĭ, pe Dumnezeŭ.

Omul ce iubește și este iubit, e credincos femeeĭ ce adoară, iubește amicul ce are, orașul unde treziește, viața ce i-a dat providența, junețea ce posedă, floarea ce ecsală profumu′ĭ suav, iarba pe cămpie, rîul limpede ce murmură, seara care-ĭ aduce ora dorită a întâlnireĭ, stelele ce-ĭ lucesc în momentele de voluptate, iarba verde pe care se așează țiind amanta încăntătoare în brațe, arborele sub care priimește sărutările îmbătătoare alle eĭ, paserea ce-ĭ leagănă ilusiunele cu cîntecele′ĭ suave și melodioase,

Omul care iubește și este iubit, crede în tot, surăde la tot, iubește tot, simte viața luĭ în tot ce se mișcă, respiră și trezește; luĭ tot pare că-ĭ zice „Soarele”: te salut o creatură a iubireĭ! pentru tine purific aerulŭ ce respirĭ, pentru tine acoper de raze strălucind în miĭ de colorĭ vârful ierbeĭ verzĭ, pentru tine ′s radios, încălzesc inimile recĭ; te salut pe tine, om ce iubeștĭ și eștĭ iubit, eștĭ regele lumeĭ! o privigetoare: — te salut o creatură a iubireĭ! pentru tine ecsal acum concertele′mĭ voioase și suave căcĭ simțimîntul de amor este cea maĭ mare serbare în inima omuluĭ; - pentru tine cănt căcĭ tu mă înțelegĭ o om care iubeștĭ și eștĭ iubit, te salut, eștĭ regele lumeĭ; — O floricică Nu mu uĭta în iarbă:— „te salut o creatură a iubireĭ! pentru tine am desfășurat azĭ dimineață corala′mi grațioasă, am luat colorile melle celle maĭ frumoase, am născut și amŭ florit koketă pentru tine, om care iubeștĭ și ești iubit; — te salut, eștĭ regele Lumeĭ!— Un stejar bătrăn: — te salut o creatură a iubireĭ! întinz asupră′țĭ avăntaliure′mi verzĭ, sunt bătrîn de secolĭ, secolĭ am resistat vînturilor ca să te apăr astăzĭ de ardoarea soreluĭ, şi de okiĭ indiscrețĭ, o om care iubeștĭ și ești iubiti te salut, eștĭ regele lumeĭ. — Văntul în arborĭ: ate salut o creatură a iubireĭ, pentru tine vor fi astăzĭ armoniele mele cele maĭ dulcĭ, celle maĭ misterioase, căcĭ tu singur le veĭ înțellege cănd țĭ vor șopti d′amor, pentru toțĭ ceĭ alțĭ voiŭ șuera, dar ție ți voĭ spune secretele delicioase ale iubirilor, pentru tine voĭ ridica pulberea din drumul ce trebue să trecĭ, ca să mergĭ să o vezĭ, ′țĭ voĭ aduce sunetul voceĭ cu aria ce căntă ea, găndind la tine. O om care iubeștĭ și eștĭ iubit, te salut, eștĭ regele lumeĭ! — Preoțiĭ în biserică: —„ Te salutăm o creatură a iubireĭ, pentru tine vom întona imnele noastre celle maĭ religioase, pentru tine care crezĭ, viĭ să te înkinĭ; să te rogĭ cu credință, ca crestinul adeverat, pentru tine vocele noastre se vor urca pure și sincere la D-zeŭ, pentru tine rugăciunile noastre vor fi ascultate, om care iubeștĭ și ești iubit, te salutăm eștĭ regele Lumeĭ.— Îngeriĭ în cerurĭ: — te salutăm o creatură a iubireĭ, pentru tine cîntăm cereștile noastre melodiĭ, pentru tine surîdem și dănțăm în acordul trombelor celleĭ din urmă judecățĭ, pentru tine suntem radioșĭ și veselĭ, căcĭ simțimăntul ce′țĭ realță sufletul tăŭ îl purifică, amorul ce arde în inima ta este tămîie divină a Providențieĭ, credința ce te inspiră este religia sacră și fermă, poezia ce′țĭ incăntă ecsistența este poesia noastră a îngerilor luĭ Dumnezeŭ, te salutăm o om care iubeștĭ și eștĭ iubit; te salutăm eștĭ regele lumeĭ!— Omul care iubește și este iubit de va fi sărac se crede maĭ bogat de cît Attal, de va fi urăt se crede că e maĭ frumos de cît Narcis, de va fi prost se va socoti maĭ de spirit de căt de Talevrand (faimosul diplomat allŭ imperiului luĭ Napolen 1-iu) maĭ poet de cît Chateaubriand

Momentele ce funcțiunea luĭ îĭ da libere, serile toate le petrecea la dînsa saŭ în adunările unde se afla și ea, se adăpa la făntăna iubireĭ din buzelle eĭ a cărora sorbia dulceața îșĭ esala sensațiunele în cătările′ĭ delicioase, de espresiunea amoruluĭ purŭ și arzînd, îșĭ lăsa junețea în adorațiunea eĭ, viața, veselia, plăcerea luĭ denindea de la o străngere de mină, dela un surîs, dela un cuvănt al eĭ. — Și era bogat, era tînăr, avea spirit, era poet, era mare; se credea iubit; era fericit.

O vise, vise de amor, sublime estase ale viețeĭ, ilusiunĭ scumpe alle junețeĭ; voĭ abandonațĭ omul după ce strălucițĭ înșelătoare la okiĭ săĭ și nu′ĭ maĭ lăsațĭ de căt regretele și suvenirea.

VI.
O esplicațiune.

În o dimineață Paul se scula din somn, visase pe Lina și continua deștept prismele încăntătoare ale aceluĭ vis de juneță, d′amor și de fericire, — era în momente de estase îmbătătoare și dulcĭ cînd unŭ aprod intrănd cu niște hărtiĭ îĭ anunță tot de o dată visita neașteptată și ne prevăzută a D-luĭ Alecu B..... Paul trecu în salon, se salutară amăndoĭ, el arătă visitătoruluĭ săŭ canapeaoa invitîndul să șază și îĭ presentă o țigaretă.

Alecu B... avea o figură cu totul gravă, serioasă, de circumstanță, ce da toateĭ miceĭ luĭ persoane (căcĭ am uitat să vă spuiŭ că este pitic,un aer și maĭ comic de căt acella ce are în toate zilele; — okiĭ verzĭ, albaștriĭ, rotunzĭ și sticloșĭ jucaŭ în orbitele lor sîngerănde, păru′ĭ roșu și mititel sta sbîrlit pe capul seŭ, mustățile′ĭ aparinte și gălbue roșiĭ și se aretaŭ în căte va fire neregulate și rarĭ pe buzele′i pițigăiate, cocul seŭ ascuțit cu numele de imperial se ridica în forma unuĭ ac cu gămălie ce stă gata să înțepe, spre buza′ĭ inferioară, și toată figura luĭ roșcată și semi-sbîrcită avea aerulŭ unuĭ ariciŭ golaș țepos, ce sta gata să salte din corpu′ĭ mărunțel, mititel, sprintenel și urăt. La vederea luĭ păru luĭ Paul că ′ĭ se arată una din acele paiațe micĭ cu sforĭ ce se dă copiilor ca să se joace, a cărora picioare, mîĭnĭ, gură și okĭ, sar trăgănd sforicelele ce atîrnă; cănd era copil îĭ plăcea să se joace cu asemenĭ păpușĭ, vederea luĭ Alecu i le aduse aminte, căta sforile de carĭ ar fi putut să ′l tragă, și ′șĭ ținu cu nespusă dificultate răsul ce îl umfla.

Locuitoriĭ pe acolo a dat luĭ Alecu B.... felurimĭ de surnumirĭ, îl kema maĭ în general Scabercea saŭ Scavinski. — Într′o zi kiar el îșĭ cănta cănteculŭ imitat din o inspirațiune a D-luĭ Eliade.

„Alecu Scavinski

„Pe care a voit Natură

„A′l forma caricatură.

Alțiĭ ′ĭ maĭ zic Sfredeluș, alțiĭ puiŭ de pițigoiŭ, alțiĭ omenașul saŭ omulețul;- un vekiŭ prezidentŭ al tribunaluluĭ, omŭ de spirit, pe cănd eraŭ amăndoĭ în funcțiune, ′ĭ zicea într′o nemțească stricată Anț-sfa-drai; — unŭ bufon de akolo 'lŭ numea, jumătate de om.

Dupe ce și-a luat țigara se așeză pe cananea, ′șĭ întinse picioarele ce seamănă a fi nesăvîrșite așa sunt de scurte, tuși de vre o cîte-va orĭ, căută să șĭ dea o contenință, și apoĭ luînd un aer cu totul magistral, Alecu zise:

— Domnul meŭ!

Domnul meŭ, ′ĭ respunse Paul.

Aci făcură o pausă de vre o cîte-va momente și iar începu.

— Iubeștĭ pe Lina și-ĭ facĭ curte.

— Crezĭ?...

— Sunt secur.

— Eștĭ prea instruit și mă bucur de știința și intelegența ce dovedeștĭ că aĭ

— Pthru, Pthru,

— Te aĭ înecat Domnule B..... pofteștĭ un pahar cu apă? — întrebă Paul.

— Pthru, nu, nu e nimica, Pthru, Pthru un pustiŭ de guturaiu.

— Să′l porțĭ sănătos... așia dară ziceaĭ....

— Ziceam că iubeștĭ pe Lina, că o curtezĭ și că sunt secur de aceasta

— Pe urmă...

— Ascultămă; Pthru; crez că vorbind cu dumneata, mă adresez către un om de inimă, de onor, cum trebue să fie un om născut, crescut, învăţat ca dumneta. Pthru Pthru!

— Dară tare tușeștĭ.

— Tare; Pthrrrrrruuuuu! ascultămă, eștĭ gentilom, viŭ sățĭ cer o esplicațiune sinceră, leală și adevărată;

— Mă onorĭ multŭ.

— Spunemĭ; iubeștĭ acea femee?

— Îțĭ voiŭ respunde cu toată sinceritatea Demnul meŭ că eștĭ prea mult curios.

— Nu așa; — te întreb pentru că am cuvintele mele.

— Care sunt?

— O iubesc și eŭ.

— Auzĭ acum!

— O curtezŭ.

— Cum să poate?

— Mĭ este amantă.

— Stăĭ aci Domnulŭ meŭ; ĭ zise Paul; pînă acum te am lăsat să vorbeștĭ pentru că te asecur găseam tonul dumitale, pauza dumitale, foarte dramatică-bufonă; și mĭ propuneam o distracțiune de căte-va ore, dar din momentul în care este kestiune de o femee ce consider și respectŭ sub toate puncturile de privire; — îndată ce este în kestie onorul uneĭ dame de societate, conversațiunea devine puțin demnă de doĭ oamenĭ bine crescuțĭ bine născuțĭ cariĭ trăesc în societate. Nu te-am întrebat ce relațiunĭ esistŭ între dumneata și acea damă; — bine voeste a nu-mĭ spune nimica.

— Ba; nu așa; — Pthrruuu; ascultămă; — respunse Alecu — voesc să am cu dumneata o esplicare ca să nu se facă neînțelegerĭ; te cunosc, te stim, te consider foarte mult.

— Cum văz opinia dumitale despre mine s′a modificat foarte mult de erĭ încoacĭ; căcĭ erĭ încă, propagaĭ asupra-mĭ calomniĭ şi defăimărĭ aşa de marĭ așa de neadevărate în căt nu-șĭ poate imagina cine-va, că asemenĭ enormitățĭ pot eși dintr′un omenaș așa de mititel.

— Stăĭ Domnule.. nu am zis necĭ odată, răŭ de Dumneata, intrigĭ ale mișeilor ce voesc să ne desbine şi să ne aducă la certe; — din contra ′țĭ repet te consideri te stim, ′țĭ doresc amicia, și de aceea viŭ ca la un om de onor, să′țĭ spuĭŭ; acea femee este amanta mea, lasăte de ea și nu o maĭ curta.

— O să te rog un lucru Domnule B....

— Poruncește.

— Ideea e minunată!

— O să te rogîĭ zisse Paul să bine-voeștĭ a′mĭ areta privilegiul ce aĭ de la guvern saŭ autorisația ce aĭ de la bărbată-seŭ, saŭ cel puțin vre un contract legal și înscris făcut kiar cu dănsa prin care aĭ monopolul amoruluĭ acesteĭ femeĭ, și prin care eștĭ autorizat numaĭ dumneata special dumneata să′ĭ facĭ curte, și altul nu.

— Glumeștĭ? — și miciĭ okĭ aĭ luĭ Alecu deveniră lungĭ și bosumflațĭ spre făicĭ.

— Ba nu, de căt aș fi foarte mulțumit, fiind că am ajuns pănă la puntul uneĭ asemenĭ confidențe, să știŭ daca aĭ vre un act, prin care ′țĭ se acordă ast privilegiu, fie de către guvern, fie de către bărbată-săŭ, fie kiar de către ea; — sunt amploiat judecătoresc, și nu te poțĭ îndoi că voĭ recunoaște în dată validitatea unuĭ asemenea act, și mă voĭ supune îndată la un înscris legal și formal.

— Uĭte acuma na; — aĭ văzut dumneata asemenĭ înscrise în ast-fel de kestiunĭ.— îĭ respunse Alecu.

— Ba nu, dar fiind că dumneata eștĭ singurul om în lume, pe care ′l am văzut viind cu atîta naivitate și asecuranță, să′mĭ descopere un asemenea secret, și să ′m facă asemenea proposițiunĭ,găndeam că veĭ fi o escepțiune la regula generală și că veĭ fi având un privilegiu oare care.

— N′am; dar te rog și cer promisiunea dumitale, să renunțĭ la dănsa.

— Domnule, dă′mĭ voe cu toată părerea de răŭ ce simț, să nu priimesc rugăciunea dumitale și să nu′țĭ fac promisiunea ce ′mĭ cerĭ.

— Așa dar voeștĭ o rivalitate?

Pe Paul îl umflă rîsul.

— O voeștĭ?

— Domnule B.... este o mare îndrăsneală din partea mea să încerc o rivalitate cu un om ca dumneata, dar ce să fac, de! voiŭ face și eŭ, ce voiŭ putea.

— O să ajungem la estremitățĭ.

— Așa!

— O să ne prigonim unul pe altul.

— Cum să poate!

— O să ajungem poate maĭ departe.

— La sănge,...

— Ba nu.... dar o să spuiŭ tot bărbatuluĭ eĭ

— Ascultămă Domnule V... serios acum;— am desprețuit toate defăimările dumitale am ertat toate calomniile dumitale am nesocotit toate clefetirele dumitale; — dar ′țĭ jur pe Dumnezeŭ;— îndată ce veĭ face o asemenea lașitate, în dată ce voiŭ simți că aĭ băgat cea maĭ mică intrigă în menagiul eĭ, îndată ce voĭ auzi că aĭ spus ăl maĭ mic cuvănt bărbateluĭ eĭ, veĭ petrece cu mine cea maĭ urîtă oră, ce veĭ fi petrecut în viața dumitale, veĭ remănea skilodit, fără urekĭ, căcĭ ′ți le voĭ rupe eŭ.

— Așa; — apoĭ mă apăr,- am un băț cu șiș.

— Nu e maĭ mare de cît persoana dumitale...bățul dumitale D-le V..... și brațul meŭ e maĭ lung de cît dumneata întreg.... dar zăŭ, — a, băț cu șiș; — eștĭ pericolos frate, fie; mă însărcinez să frăng șișul dumitale,— și pe Dumneata.

— Domnule mă amenințĭ, în casa dumitale.

— Eŭ?—ferească Dumnezeŭ! iubite Domnule B... eŭ? necĭ de cumi- ′țĭ spuiŭ numaĭ ceia ce se poate întîmpla în casul în care te-aĭ duce să comițĭ o lașitate nedemnă de un om bine născut, bine crescut, cum ziceaĭ însu′țĭ adineaurĭ; — o baseță pe care este capabil să o facă numaĭ argatul dumitale, și kiar acela, crez că va găsi destul onor în inima luĭ de Romăn, ca să nu se înjossească pînă la un asemenea grad de infamie, și de abjecțiune;

— Eĭ bine; — dar daca ′țĭ veĭ perde timpul în zadar.

— Pentru că.....

— Pentru că ea mă iubește pe mine, îĭ respunse nostimul Alecu, cu un aer de tot dramatic și triumfător.

— Eĭ ce să fac? respunse Paul cu o nedescrisă modestie și umilitate: — ce să fac?— cănd are cine va fatalitatea să întălnească în drumul fericireĭ, un om așa de frumos, așa de înalt, așa de spirituos, așa de amabil, așa de grațios, așa de perfect în fine; — trebue să suspine, să prevază toate consecuințele, dar ce voeștĭ? — O Domnule B... eŭ sînt teribil de ambițios și de fanfaron.... mă lupt.

— Bine, bine rîzĭ de mine, dară veĭ vedea.

— Eŭ să rîz de dumneata? cum poțĭ socoti că aș putea rîde de un om ca dumneata.

— O să vedem care pe care?

— Veĭ! vom vedea.... numaĭ un lucru Domnulŭ meŭ, nu lașitate, nu denunțiare, căcĭ ′țĭ am spus ce se va întîmpla.

— Țĭ o jur.

Și frumosul Alecuță, făcu un jurămănt solemn și teribil.

— Așa dar luptă!

— Luptă; — cu plecăciune.

— Cu respect și sărutărĭ de mîĭnĭ, O Domnule B. mă rog să mă avețĭ la nazar saŭ cum zice o espresiune veke și străină; — la sploahna dumneavoastră.

— Bine! Bine.

— Mĭ ațĭ făcut o mare plăcere, și un mare onor D-le B.... și vă sunt recunoscător.

— Adio.

Și grațiosul, spitituosul, sprintinul B... îșĭ îndesă pălăria pe urekĭ, îșĭ posomorĭ fruntea, și eși crunt și furios, să se prepare la un resbel formmidabile de rivalitate.

Remas singur Paul dedu un curs liber rîsuluĭ ce îl înăbușa de o oră, și pe care ′l poprisse cu mare dificultate;— apoĭ o găndire tristă, dureroasă, îĭ înoră figura, fruntea ′ĭ se înclină palidă și gănditoare, — okiĭ ′ĭ luciră de căte va lacrămĭ calde, ce șiruiră silențioase pe obrajiĭ luĭ, inima îĭ se sdrobi de îndoire, descuragiare și neîncredere.

— O nu îșĭ zicea el: — Nu e vis dulce, fără deșceptare, nu e ilusiune fără deșcepțiune, nu e fericire întreagă posibile! — Lina!... Lina! acea floare grațioasă, acel suflet superior, acea figură de înger, acea inimă sublimă; ea, jună frumoasă, poetică, divinăj-ea amanta unuĭ asemenea Tribulet?— uneĭ ființe grotească fără imaginațiune, fără poesie, fără nicĭ o seducțiune, ca acel Scaberce?— O lume! contrast original! O natură neconsecintă! în tine nimic, nimic nu poate fi în conformitate, în proporțiune de sensațiunĭ, de ideĭ, de găndirĭ, simțirĭ, de iubirĭ, de viață; — Scabercea iubit de acea femee, pentru care eŭ aș da viață, juneță, viitor pentru care aș refusa de ′mĭ s-ar propune; — avuțiĭ, mărirĭ, posițiune, rangurĭ, Domnire, ca să fiŭ lîngă dînsa, ca să sorb sărutareaĭ adorată, ca să fiu iubit de ea;- Scabercea iubit, amant fericit? Scabercea strînge în branțele luĭ acel corp mlădiosŭ ca trestia ușoară? simte pe sînul seŭ, rezemănd capul acel blond, și delicios? — ascultă acea voce armonioasă și pură ca timbrul depărtat al unuĭ piano de Erard? — Ea i zice cuvinte de amor arzînde, pentru carĭ altul ar priimi moartea, ca să auză un moment buza-ĭ rumenă murmurănd, "te iubesc!" — Scabercea iubit, amant fericit?....

O derisiune! O ironie a natureĭ.

În zioa aceia sombrŭ, tăcut, cu săngele răcit în vinele luĭ, cu sufletul sdrobit, cu inima arsă de un amor trist și dureros- în zioa aceia, fără nicĭ kiar a merge să o vază, el plecă la moșie la sorora sa, unde căuta să se distreze în afecțiunea eĭ, în jocurile copiilor seĭ, in vasta grădină ce are acolo; de suferință a sufletuluĭ, care ′ĭ părea că de atuncĭ înainte nu va mai avea vindecare.

Ducăndusă la acea moșie, el a trecut pe la ferestrele caseĭ unde ea atrasă prin sgomotul clopotelor cailor de postă, — plesnetelor bicelor,- și strigătele surugiilor,— ea eși în balcon se vază cine trecea. Alecu era lăngă dănsa; —ea roși, îl salută cu un surăs, Paul o salută cu o tristă îndiferință; și trăsura trecu ca văntul. Dar găndirea luĭ remăsese ficsată la acel balcon, imaginațiunea luĭ o vedea încă înaintea sa, sveltă, grațioasă, răzănd, ca o roză în dimineața primăvereĭ lucind de o espresiune îmbătătoare de amor și de voluptate; — imagianțiunea luĭ îĭ o representa încă, și la spatele eĭ figura îngustă, pițigăiată, roșcată ca săngele bouluĭ, figura luĭ Scavinski, okiĭ luĭ sticloșĭ sgăiețĭ, ficsațĭ asupră′ĭ cu o satanică ironie; — sufletul luĭ Paul, inima luĭ Paul, rămăsese suspendată la acel balcon radios de aureola de frumusețĭ și de încăntărĭ ce ecsala împrejurul eĭ, or unde mergea ea; or unde se așeza; or unde era.

Aerul pur, liber și cam rece al cîmpieĭ îĭ aduse un moment răcoarea pe fruntea ′ĭ ce ardea, și în care ferbea miĭ de ideĭ estravagante; — îĭ păru că văntul făcea să reintre puțin calm în sufletu ′ĭ agitat de emoțiunĭ dureroase, că ′ĭ îmbălsăma inima ′ĭ cu un profum de uĭtare, și de renaos. Peste cîte va momente capu′ĭ se ardică ușurat, fruntea′ĭ se însenină, descreținduse; — pentu′ĭ săltă maĭ regulat și fără opresiune, cătareaĭ se limpezi, — și putut suride găndidusă la sororea sa, la copiĭ seĭ, la momentele ce era să petreacă mulțumit în afecțiuneaĭ sinceră și fraternă.

Dară peste puțin îĭ păru că toate sensațiunele se redeșteptaŭ în el dureroase și în efervescință, revorbieaŭ de dănsa, îĭ readuceaŭ aminte totul, ca să′l abată iarășĭ în descuragiarea profună, și întristarea silențioasă din care abia eșise.

Îĭ păru că aerul ce repira îĭ zicea: „De ce aĭ plecat om slab și fără inimă!— Ce nu′țĭ maĭ aducĭ aminte seratele voioase, în care învărteați împreună acea valsă fantastică? —în care peptu′ĭ apăsat pe peptul tăŭ a tresărit?-în care cătările voastre s′a înecat una într′alta în espresiunĭ de amor și de delir?— în care te îmbătaĭ de suflarea eĭ?— Ce? — tu care erĭ încă te credeaĭ regele lumeĭ,-— tu a căruia mărire o saluta toată natura, - tu astăzĭ eștĭ laș? — tu nu priimeștĭ lupta cu un Skaberce? — tu laşi resivenemirea Paulineĭ tale iubită unuĭ răs al omenireĭ?

Și sgomotul învărtireĭ trăsureĭ îĭ șoptea:

De ce aĭ plecat om slab și fără inimă! — Ce u nu′țĭ maĭ aducĭ aminte seara în care te-aĭ dus a dînsa și aĭ găsit′o tristă și gănditoare pentru că linsiseșĭ o zi,— seara în care și-a regăsit toată veselia, tot surîsul, toată voiciunea eĭ în reîntoacerea ta, — seara în care a sărutat roza ce purta la sînul eĭ, și ți-a dat′o ca o suvenire scumpă de sensațiunĭ și de amor?— Ce tu care aĭ înfruntat suferințele perderilor ce aĭ încercat în lume, —care aĭ văzut perind înprejuruțĭ tot ce iubeaĭ tată, mumă, frate, amic, suroră, fidanțată, o copilă în leagăn rănită de marte din braţele mumeĭ selle, care aĭ privit surîzând, cu fruntea senină, cu inima calmă, disparițiunea, risipirea avereĭ telle, care ′țĭ aĭ zis „un om cu inimă nu moare de miserie, voiŭ lucra, — tu care aĭ încercat fără a te descuragia abandonul femeeĭ ce zicea că te iubește, retragerea amicilor tăĭ, receala familieĭ tale cănd aŭ văzut că nu maĭ aĭ stare cu care să facĭ figură în societate, tu care nu te-aĭ turburat de defăimările, calomniele lașe, ale acelor ce te acuzaŭ dupe ce te despuiase te critica dupe ce grăbise ruina ta, și aĭ zisŭ cu energie și onoare „voĭ ajunge fără nicĭ un ajutor, a-mĭ crea o viață onorabile,- tu care te-aĭ luntat cu umiliațiunile, cu durerile moralĭ, — care aĭ încercat toate asprimele, primejdiele, uneĭ campaniĭ de resbel, — tu astăzĭ eștĭ laș din aintea uneĭ femeĭ, unuĭ Scaberce, — „tu lașĭ resuvenirea Paulineĭ tele iubită unuĭ rîsŭ al omenireĭ?

Îĭ păru că umbra Paulineĭ se rădica palidă și imposantă, înaintea luĭ, și ′ĭ zicea cu o voce sonoră și tristă:

„De ce te-aĭ retras om slab și fără inimă!..Ce! nu aĭ înțeles tu că Lina sunt eŭ? — sunt eŭ căreĭ aĭ fost promis prin jurămîntul teŭ, eŭ care te-amŭ iubit, și am eșit din mormănt, să′țĭ daŭ sărutărila ce pămîntul rece și umed nu putea nicĭ conține, nicĭ răci, — eŭ care am fost primul amor al adolescențeĭ tele atuncĭ pe cănd tot era nobil, sincer, pur, și înalt în tine! — eŭ a căreĭ inimă arzăndă de amor de devotament pentru tine, nu o putea înăbuși piatra silențioasă a mormăntuluĭ meŭ! Nu maĭ aĭ tu necĭ o iubire pentru mine, necĭ o simțire, nicĭ o tresărire, nicĭ o găndire în inima ta, pentru ceia ce a murit pronunțănd numele tăŭ, pentru ceia a căreĭ sărutaĭ cadaverul îngiețat de moarte? — Ce nu am fost eŭ oare fidelă, constantă, iubitoare, credincoasă amorruluĭ pînă la ultimamĭ suflare?— Ce nu aĭ înțeles tu că Lina, sunt eŭ, că blonduĭ păr este cununa aurie ce ′țĭ plăcea să despleteștĭ, să resfirĭ, și să îmbrățișezĭ în măĭnile telle,- că buzele eĭ rumene sunt acele buze de mărgean alle mele, a cărorŭ sorbeaĭ cu îmbătare nectarul voluptos, în sărutărĭ în delungĭ și frenetice, — că okiĭ eĭ căpruĭ brunĭ, sunt okiĭ meĭ în carĭ admiraĭ espresiunea dulce și suavă de amor, că figura eĭ palidă ca o anemonă, este figura mea melancolică și grațioasă pe care mea care ți zicea în momente de sublime delirurĭ „te iubesc și sunt a ta,?— Ce tu omul care aĭ iubit astăzĭ eștĭ laș, din aintea uneĭ femeĭ, a unuĭ Scaberce, lașĭ suvenirea mea, a Paulineĭ tele iubită, insultă a unuĭ rîs al natureĭ?

Și Paul îșĭ zicea o nu! Domnule Scabercea; nuțĭ voĭ lăsa gloria triumfuluĭ, mă voĭ lunta, mă voiŭ lupta cu energie, cu stăruire, căcĭ o iubesc!

VII.
La ţiară.

Nu cunoștĭ amice Lector saŭ amabilă Lectriță plăcerea ce simte omul înkis între marginele restrînse alle unuĭ oraș cînd ese la țeară; — într′un oraș omul se învîrtește tot de a una în acelașĭ cerc străns și mărginit, în aceleașĭ plimbărĭ, în aceașĭ societate, în acelleașĭ ulițe, în aceleașĭ casse; vede mîĭne tot figurele ce a văzut azĭ, și astăzĭ tot persoanele ce a văzut erĭ; — În oraș omul seamănă uneĭ capre legată de un arbore într′o curte, care dupe ce a instalat iarba din prejurul eĭ pe căt îĭ a permis să se întinză de departe, funia ce o ține pe lîngă arbore, se reîntoarce și o maĭ pașce încă o dată așa de jos pe căt ĭ permite dințiĭ, apoĭ iar se maĭ întoarce şi reîncearcă să maĭ pască o dată, pînă ce obosită de acea învărtire mărginită, se așază și rumegă;- într′un oraș, viața e o lucrare continuă și nevariabile ce reîncepe aceeașĭ în toate zilele, societatea devine o privație pernetuă, și casele ce să ridică tăcute, și disproporționate una în fața alteĭ pare că înăbușaște aerul, și întunecă razele soareluĭ; — La țară aerul este liber, solitudinea aruncă în spirit impresiunĭ cu totul dulcĭ, și desfătătoare; — afară din oraș viața ia o altă față, sufletul se purifică, inima se înalță, inteligența se desvoaltă în simplitateanatureĭ.

Pe la sfărșitul toamneĭ, cănd temperatura începe a fi geroasă, arboriĭ sunt despuiați de frunzele îngălbenite, vîntul șueră suflănd cu iuțeală, păsărele sbor în spăimăntate și rătăcinde; — omul simte încinteriorul seŭ, o poezie melancolică, ce lea gănă dulce și ușor sufletul seŭ, și sensațiunele par maĭ calme, maĭ grave și maĭ serioase.

Ajungănd la soră-sa espiegliĭ copiĭ îĭ eșiră toțĭ înaiate, fetițele se acățase de gîtul seŭ și el urcă cu ele în brațe treptele scăreĭ anticuluĭ castel (ce seamănă a unuĭ coteț de porumbeĭ) al baronieĭ ilusoară a familieĭ celebruluĭ (de originalități) și prea mult cunoscutuluĭ seŭ cumnat și amic.

Cînd dupe o despărțire de cîteva săptămînĭ omul îșĭ revede familia sa, revede pe aceia ce a născut, crescut, subt acoperișul căminuluĭ părintesc, pe aceia care luaŭ parte eguală din mîngierile și îmbrățișările părințilori- sora în care omul și-a rezemat toate affecțiunile familieĭ ce i-a maĭ' remas, se simte trăind de o viață plăcută, veselă, ce′l face să uĭte cît va timn suferințele regretelor, și kiar femea iubită.

Moșia cumnatuluĭ seŭ este semi-sat, semi-orășel, residență de subt cîrmuire, tîrg în care trăesc cîte-va familli de boernașĭ micĭ, ruginițĭ, înapoiațĭ pretențioșĭ, ridiculi și îngînfați. — Nu crede amice lector că acolo nu o să găseștĭ femeĭ frumoase.

Găseștĭ femeĭ cari aĭ putea rivalisa cu dumneata, amabilă lectriță în grațiĭ, espresiune, și voluptățĭ; maĭ mult: găseștĭ acolo rokiĭ de mătase, turnure imense, malacoafe apelpisite ce fac niște șoldurĭ cari ar putea conține de treĭ orĭ turnul bisericeĭ satuluĭ, semizete de dantele falșe, bonete încărcate de panglice cu felurĭ de colorĭ și florĭ ce fac dint′un cap mic și grațios o clae disproporționată de burienĭ, obrajii măsgălițĭ cu suliman și rumeneală, buze cărămiziĭ de roșul cu care se spoește, maniere dupe care Moliere ar fi luat neapărat subiectul prețioaselor ridicule, cocoane bătrîne ce ′șĭ pun vată în fălcĭ ca-să și umfle figura și să ascunză sbîrciturele, sprincene murdărite cu negru, saŭ galben de canar; — acolo ca și în capitală veĭ găsi junĭ cu părul creț și cîrlionțĭ, cu cărarea în mezĭ-locul capuluĭ, cu haĭnele strănse de plesnesc în ele, cu geamurĭ sparte și rotunzite pe care le pun în okĭ, strîmbănduse oribil ca să le poată ține; — boerĭ bătrînĭ cu biniș, giubea, și șalvarĭ căror le lipsește numaĭ ișlicul, oamenĭ importanțĭ, ce se aducîte zece doĭ spre-zece, având toțĭ adupațiĭ spirit cît doĭ, și discutănd cu o ignoranță profundă, argumente comice și raționamente de găste asupra politiceĭ, reorganizațiuneĭ principatelor, elecțiunĭ, și destin al Patrieĭ.

Sărmană Patrie ce aĭ ajuns!

Paul a petrecut patru zile acolo în care a rîs maĭ mult de căt la representațiunea cocoaneĭ Cirița în provincie în care a văzut vă asecur lucrurĭ așa de grotește în cît nu se pot nicĭ descrie nicĭ imagin!

Cu surora luĭ eĭ își aduceaŭ aminte voioșĭ timpiĭ copilărieĭ, timpiĭ în carĭ trăiaŭ dintr′o îmbrățișare a tatăluĭ lor, o sărutare a mumeĭ lor, retrecea în memorie împreună jocurile, rîsurile sgomotele, conversațiunele anilor de inocință și de bucurie, și se revedeaŭ copiĭ în copilașiĭ eĭ ce se învârteaŭ veselĭ și frumoșĭ împrejurul lor, alergaŭ, se prindeaŭ, cădeaŭ, și rîdeaŭ.

Puține a fost momentele în carĭ el a găndit la Lina, dară cănd suvenirea se deștepta în sufletul săŭ o simțea cănd ăĭ venea maĭ înaltă maĭ nesfîrșită, — decăt tot-d′auna.

dupe ce se readepă vioios în iubirele și dulcețile familieĭ a cincea zi el îmbrățișă pe sorora sa, strînse mîna cumnatuluĭ săŭ, și să aruncă în trăsura care îl duse repede la oraș.

Intrănd în barieră Paul regăsi toate sensațiunele, toate gîndirele, toate poesiele, toate emoțiunele ce lăsase; — imagina celeĭ ce iubea se deșteptă scumpă și radioasă în sufletul săŭ, figura grotescă a luĭ Alecu se areta idoasă în presența′ĭ,cănd trecu pe lîngă casa eĭ ea erala fereastră, o espresiune de bucurie străluci pe figuraĭ roșindă okiĭ amoroșĭ urmară trăsura pînă ce nu o maĭ putură zări și ′ĭ trimise surîsuĭ divin de iubire.

Dupe ce s′a scuturat și s′a îmbrăcat el s′a dus s′o vază, bărbatul eĭ lipsea; ea′ĭ eși înainte înconjură gîtul luĭ de brațulŭ eĭ și ′ĭ dede buzele adorate pe carĭ nu se putu opri de a depune un sărutat rece și reținut luăndu′ĭ măna cu o forțată indiferință.

— Ce aĭ și unde aĭ fost?- îl întrebă ea cu o espresiune tristă.

— Am fost să uĭt suferințele și amorul — Doamnă am fost să uĭt amărăciunea deșteptăre dupe ilusiunele visuluĭ, — și acum sînt calm.

— Ce aĭ? îĭ zisse ea devenind palidă; — ce ți-am făcut eŭ pentru Dumnezeŭ?

— Ascultămă Doamnă; îĭ zise el mișcat de întristarea ce se desemna pe trăsurile eĭ;— țĭ sunt dator o ecsplicațiune și o voĭ da.

Atuncĭ o luă de mănă o așeză pe patul din camera eĭ, și-ĭ nară toată conversațiunea ce aavusese cu D. Alecu B..... ea rîdea cu hohot țiinduse cu amîndoă măĭnele de inimă.

— O slutu! o miserabilu! o prostŭ! — eŭ amanta monstruluĭ acela? eŭ să′l iubescu? — o dar nu′ĭ aĭ crezut, nu este așia?

— Mă iartă Doamnă- îĭ respunse el- ′l am crezut și de aceia viŭ să-țĭ zic adio! — într′o zi mĭ-aĭ zis să plec, să abandon orașul acesta; — te ascult Doamnă, mă supuiŭ, mîĭne voiŭ da dimisiunea mea, și peste puține zille nu mă veĭ maĭ vedea.

În acelle momente lacrimile ce se îngînaŭ în frumoșiĭ eĭ oki șiruiră silențioase și arzânde pe palida′ĭ figură.

— Ascultămă și pe mine acum;- îĭ zise ea sculînduse calmă şi impoşită: — femea care a resistat dumitale treĭ lunĭ, femea care a plăns cănd lipseaĭ de lăngă ea o zi, o oră, un moment, femea care cunoscîndute bine, aprețiindute întîiŭ, țĭ a zis te iubesc, femeia aceea crede′o este nedemnă de o laşitate; — nu iubesc pe D-lu B... nu sunt amanta dumnealuĭ, nu am fost necĭ un minutŭ a luĭ;— te iubesc, țĭ o spuiŭ în sinceritate, te iubesc de primul de singurul amor, de adevărata sensațiune profundă și arzână ce am simțit în viața mea;- acum de voeștĭ poțĭ pleca Domnule, te poțĭ duce din acest oraș, eŭ voĭ remănea cu lacrămele, regretele, și suferințele mele; — și suvenirea unuĭ amor ce nu voĭ trăda, ce nu voĭ uĭta nicĭ odată.

— Lino, repetă! — o repetă încă odată acel cuvînt sublim ce mi-a reintinerit sufletul, ce mĭ a redeșteptat viața, ce a redat inimeĭ mele toate sensațiunele, gîndirele, fericirile, ilusiunele, junețeĭ ′ĭ zise el luînd′o în brațele luĭ și acoperind′o de sărurĭ.

— Îngrate și injust îĭ zise ea redînduĭ sărutările de carĭ el acoperea buzele eĭ; — ingrate, și injust pe care′l cătam cinci zile cît a lipsot de aci al căruĭ nume′l pronunțam în somnul meŭ agitat de emoțiunele amoruluĭ seŭ, pe care′l kemam în visele mele de iubirĭ, pe care′l doream, ′l strigam;— ingrate și injust! eŭ care te iubesc din toată profunditatea sufletuluĭ ce mi-a dat D-zeŭ ca să ți′l vuez fără restricțiune; — poțĭ să′mĭ causezĭ assemenĭ suferințe.

— Ascultămă Linoj- îĭ respunse el:— ascultă-mă şi pe mine şi nu mă veĭ acuza cînd veĭ şci tot; — Daca sunt jaluz de dumneata, daca ce-mĭ spune cineva putînd să′țĭ atingă considerațiunea, fidelitatea, onoarea, mă costă atît de mult, și-mĭ cauză o durere așa de profundă, este că tot ce te atinge aș vroi să fie sacru, respectat, venerat de toțĭ ca de mine, este că toată juneța, tot fiitorul, toată fericirea viețeĭ mele este amorul tăŭ și că din zioa în care acel amor mi-ar lipsi, eŭ nu așĭ maĭ trăi de cît ca un om care se mișcă fără a maĭ simți necĭ razele soareluĭ ce mă încălzește, necĭ gerul erneĭ ce mi-ar îngeța corpul, necĭ plăcerile uneĭ serbărĭ.

Ea îĭ înconjură gîtul cu brațu′ĭ grațios, lipi buzele eĭ de buzele luĭ.

„Te iubesc! — îĭ zise ea: — sunt a ta și a nimenui altuia.”

De aĭ șci amice lector cît este de dulce de religioasă atingerea femeeĭ iubite; cînd ′țĭ spune că te iubește, de aĭ șci cît sunt de voluptoase tresăririle talle, simțind pe dînsa lițită inima adorată aĭ căreĭ aĭ putea numera saltațiunele agitate, de aĭ șci ce foc aruncă în toate vinele corpuluĭ sărutareaĭ de amor, ce ilusiunĭ, ce îmbătărĭ, ce idealitățĭ sublime guștĭ, atuncĭ te-aĭ convinge ca Paul, că vieața omuluĭ toată este într′un cuvînt de iubire, într′o îmbrățișare, într′o singură sensațiune a inimeĭ.

A fi iubit este a petrece zilele radioase și calme, într′o fericire continuă, a dori solitudinea ca se fiĭ numaĭ tu cu ea, — a renunța la orĭ ce gîndire de mărire, de glorie, de strălucire, a goni orĭ ce ambițiune din inimațĭ redevenită, pură, sinceră și inocinte, generoasă, a fi mare peste toțĭ ceĭ marĭ, a trăi de o viață, sublimă, ce este departe de urele, de invidiile, de simțirele realitățeĭ.

În momentele, acelea de estaze sublime pe cănd în camera eĭ această conversațiune le umplea sufletul de fericire, Alecu intră, și la vederea luĭ Paul el deveni roșu ca un racŭ prăjit, ceia ce da toată persoaneĭ luĭ celleĭ mititele, o aparință de tinikia, văpsită cărămizie cu care se acoperă unele case

Ea ′l priimi rece și cu o oare care demnitate ofensată, ce îĭ da o espresiune divină de imposare.

Alecu întinse mîna luĭ Paul, se așeză lîngă dănsul care se depărtase de dînsa de vre o cîteva momente, și se puse pe un scaun.

Lupta de rivalitate începu intre Alecu și Paul.

În zioa aceea Alecu crezănd că va face o mare impresiune, le anunță plecarea sa pentru Bucureștĭ Paul surîse privind pe Lina și ea ′ĭ răspunse printr′o, Călătorie bună; — foarte indiferintă și rece.

— Și veĭ ședea mult în București? — îĭ întrebă Paul.

— Toată iarna zise Alecu: am de gînd să mă distrez pe la balurĭ, pe la plimbărĭ, pe la adunărĭ, pe la serate.

— Și să facĭ curte în capete? — observă Lina rîzând.

— De ce nu; — respunse ellŭ ca un conkerant mușcîndușĭ buzele.

— Infidele ′ĭ zise Paul.

Lina începu să rîză și maĭ tare, Paul păstra un sînge rece predigios, Alecu skimba colorete dupe figura ′ĭ grotească și originală.

— Ia spune′mĭ Alecule zise Paul eștĭ secur că te ducĭ în Bucureștĭ ca să petrecĭ tu, saŭ ca să petreacă lumea din Bucureștĭ de tine.

— Eștĭ nebun,

— Lasă gluma, dacă am un consiliŭ să ′țĭ daŭ este, să șezĭ acilea cu noĭ, aci sunt maĭ puținĭ cariĭ să rîză.

— Adecă ce Domnule? eŭ sunt de rîs.

Lina nu se maĭ putu conține, și rîsurile eĭ voioase începură a străbate cu ecoul lor toate camerile și a face kiar pe uniĭ din trecătorĭ să se opriască subt ferestre; — Alecu care cu toate ridiculele luĭ nu este însă un om nicĭ răŭ, nicĭ vindicativu priimi glumele lor și începu a rîde însușĭ de dînsul și a face corŭ cu dînșiĭ repetînd zeștĭ nerod, eștĭ zefzec.,,

— Domnule B... ′ĭ zicea Lina să facĭ o listă de concuistele dumitale pe acolo și să mĭ o arățĭ și mie, căcĭ sunt prea curioasă de a cunoaște inimele ce veĭ sfîșia

— Alecule puișorule să′mĭ lașĭ și mie ceva pe acolo cînd mă voi duce să nu mă facĭ să le găsesc pe toate cu lacrimele pe obraz desperate de sborulŭ unuĭ golaș, și inconsolabile de mititelul omenșaŭ.

— Măĭ dute draculuĭ secătură.

— Ascultă Alecule; eŭ te iubesc pentru originalitatea și bufoneria ta, păzeștete bine ne acolo, dupe ce nu eștĭ complect să viĭ și skilod.

Conversațiunea lor se petrecu într′o glumă și bun simț de a nu se supăra, mulțuminduse a face miĭ de proecte pentru plăcerile selle, în capitala noastră, o turnură comică, și de a petrece de dînsele.

La glumele lor se amestecă și un amic, om de spirit și de apropourĭ, căruĭ ′ĭ place veselia și rîsurile și care venise în cameră atras după uliță de hohote voioase alle Lineĭ

Alecu plecă luînduși adio de la dînșiĭ, Paul fu ținut cum se întîmpla maĭ tot deauna a prînzi aculo.

IX.
Tîrgoviștea.

Dar tocmaĭ acuma văz, amice lector, amabile lectriță, că adîndumă suvenirilor dulcĭ cari leagănă inima luĭ Paul, vorbind de toate acelle fericirĭ sublime, pentru dănsul, delicoase ce a gustat, am uitat de a vă descrie orașul în care erael și oameni ce vom întîlni adese orĭ în acest romanț.

Nu cunoaștețĭ Tirgoviștea!... e frumoasă de suveniriĭ antice și glorioase... capitată veke a luĭ Radŭ cel mare, Mihaiŭ bravul, Mircea bătrînul; călătorul ce merge să o visitese zărește încă din o depărtare de un cŭart de poștă ruinele vekĭ ale palaturilor Domneștĭ, turnurile Mitropolieĭ, și ale bisericeĭ Stelea, carĭ cu aspecturile lor dărăpănate modeste, și întunecoase, face inima să tresare de sensațiunĭ patriotice, de regrete a timpurilor glorioșĭ de rememorare a illustrilor noștri strămoșĭ.

Tirgoviștea scăldată de la Lucienĭ prin Dîmbovița ce murmură limpede și grațioasă, și de partea cea altă de lalomița a căror unde răcoroase și pure ca cristalul de Voemia șerpuesc melancolic și armonios în poalele eĭ, pusă într′o verde și desfătătoare cîmpie, seamănă a o femee tristă și îmbătrînită, pe figura căreĭ însă suferințele și regretele amarĭ nu a putut șterge frumusețea trăsurelor regulate și fine, espresiunea dulce și încîntătoare de bunătate și candoare, aerul mîndru și liber de vekia naționatitate, de antică murire. Ca maĭ toate orașele noastre, în timpiĭ ceĭ din urma ea avu durerea de a-șĭ vedea haĭna sfîșiată, împărțită între fii ingrațĭ, carĭ speculănd din locurile moșieĭ orașuluĭ, din beneficiele Municipalitățeĭ, din veniturile eĭ, aŭ cătat să atragă toate la propriul interes al lor, să o despoae, să o ruineze și în fine să o și vînză la streinĭ, stabilind kiar în locurile Tirgovișteĭ afară din barieră, niște sîrbi sub numire de priimițĭ a locui în reionul orașuluĭ și strîmtorănd cu modul acesta pe locuitorĭ.

Tărgoviștea cu aspectuĭ sombru și trist, măreț și melancolic, cu aeruĭ nur și sănătos, posițiuneaĭ variată și încăntătoare, se bucură de toate miseriile, vițiurile, nefericirile și demoralisațiunea orașelor celor marĭ.

Femeile ce aŭ reputațiunea de a fi foarte frumoase (ceea ce ne pare, de a nevoe Doamnele Tărgoveștence a o zice, să ne erte pre ageneralisat, căcĭ în escepțiune de vre o șase persoane adevărat frumoase, nu sunt de cît figurĭ carĭ numaĭ nu sunt urîte); sunt în mare parte infidele, inconstante, cokete, keltuitoare, ușoare și neconsecinte: cîte-va din damele de acolo aŭ amorul de o distracțiune de carnaval, de un capriciŭ de vară, de o consolațiune de toamnă, de o idee fugitivă de primăvară; — datoria de — un problem, onoarea de un cuvînt vag și elastic; credința de un fum, — sperjurul de un obiceiŭ; — uĭtarea de un bine; — Mare parte din elle se sulimenesc ca și în Bucureștĭ poate puțin maĭ cu prisos, îșĭ măsgălesc buzele, și spoesc sprincenele, îșĭ pun peruce și dințĭ falșĭ ca și în capitată.

În general iubirea lucsuluĭ este frenetic, fanfaronada de a părea acoperă acolo mulțumirea de a poseda, mania toaletelor, a eleganțeĭ, a keltuelilor pe nimicurĭ fără valoare positivă, a modelelor, a aparințeĭ domină acolo puțin maĭ mult și într′unŭ grad oare cum maĭ ridiculŭ de cît în capitală. — Adaogă la aceste nefericirĭ unŭ orgoliŭ nespus, o vanitate fără margini, un amor popriŭ răŭ înțeles, invidia, jaluzia și veți avea o cunoștință perfectă de unele dame din acel district.

Aceasta însă nu vrea să zică că Tîrgoviștea nu are femeĭ așea precum a lăsat Dumnezeŭ femea, să fie; — am spus′o și o repet;— cincĭ, șase sunt foarte frumoase, celle alte nu sunt urîte. — O măturisesc am găsit acolo femeĭ oneste, virtoase, cu inimă cu caracter, cu sinceritate; — amigăsit multe femeĭ carĭ, știŭ să prețuiască și să împlinească misiunea datorielor lor, pentru care amorul este o credință dulce și religioasă a sufletelor, înzestrate de sensațiunĭ voluptoase și nobile- onoarea un bine prețuit, virtutea o consolațiune, fidelitatea un cult venerat, jurămăntul un legămănt sunt, uĭtarea o baseță, înșălăciunea o lașitate; — am găsit femeĭ simple, modeste, grațioase, bune, umane, pline de instincte delicate, generoase, al căror surîs este o fericire pentru viața ce este vuată, a căror iubire este melodie armonioasă a junețeĭ, celorŭ ce le iubește, a căror grațiĭ sunt recompensele divine și îmbătătoare a cellor ce le posedă; — florĭ suave cu dulce profum, cu colorĭ radioase, cari păstrează pînă ce se usucă și se vestejesc frumusețea, noblețea, încăntarea, modestia, naivitatea strelucirea viseler alle ilusiunelor, ale simțirelor ce inspiră.

Tirgoveșteniĭ sunt mare parte din eĭ fanfaronĭ, ușorĭ de spirite, inteligențĭ însă aplecațĭ spre reŭ, ironicĭ, intriganțĭ, vicioșĭ, resturnătorĭ de toate lucrurile bune și serioase; — futili și vanĭ le va putea lipsi măncarea din toate zilele, ekipajurile, caiĭ și apar ința nu le va lipsi nicĭ odată, tot de a una nemulțumițĭ, eĭ caută să restoarne kiar pe fratele lor de va voi să′ĭ ia locul; — inconstanțĭ în principie și în ideĭ, își skimbă opiniunele dupe favoarele, posturile, rangurile și gratificațiunile ce li se dă;— tot de a una nemulțumițĭ, tot de a una săracĭ, mîncătorĭ, invidioșĭ, vorŭ să attragă cotul la dînșiĭ și să facă totul dupe cum le dictă interesele și pasiunele lor personali; — și pe uniĭ din eĭ calomnia, defăimarea nu′ĭ costă necĭ o forțare de onoare cînd este cestiune de a satisface o ură personale, invidie, saŭ o ambîțiune a lor.

Cu toate astea trebue să o măturisim se găsesc în Tirgoviștea oamenĭ de onoare, de probitate, de carater pentru carĭ cuvîntul dat este o legăminte religioasă, oamenĭ umanĭ, generoșĭ ce compătimesc cu sinceritate la sufferințele se menilor lor, și carĭ cînd pot face un bine, ′l face fără ostentațiune, fără interes, fără pasiune, ′l face cu simplitate și cu o modestie demnă; — oamenĭ cari iubesc țara și ar sacrifica cu o nobile abnegațiune o parte din bunurile de carĭ se bucură pentru prosperitatea, fericirea și independința comună.

Tîrgoviștea astăzĭ din toate măririle, gloriele, strălucirele trecute nu maĭ posedă de cît o antică suvenire, o umbră de rememorărĭ carĭ ne întristeasă și maĭ mult prin ruinarea, decadența și trista stare în care am ajuns.

Societatea aceluĭ oraș este veselă, amatoare de distracțiunĭ, inteliginte și indulgentă! Toamna viele resună de acordele voioase alle lăutarilorŭ, horele entusiasmate prin mustul noŭ și îmbătătorŭ se învârtesc din aintea hanurilorŭ ce se deschid în toate drumurile de comunikaţiune, accente vesele essalate de muncitoriĭ culegătorĭ și lucrătorĭ aĭ dealurilor aduc vekile și armonioasele lor melodiĭ pînă în orașŭ, danțele junelor femeĭ și fete care privesc kokete juniĭ flăcăĭ și simt redeșteptînduse în ele speranțele radioase ale măritișuluĭ dupe culesul vie orŭ invită la o veselie nespusă ce transpoartă inima și inspiră imaginațiunea.

Seara focul se aprinde radios în mezlocul cîmpieĭ încă verzĭ și îngănă flacăra′ĭ arzătoare cu razele lucinde alle luneĭ. Peranĭ și țerance ce se așază poetice și voluptoase înprejurul seŭ, și căte unul maĭ bătrăn ia cuvîntul să nareze căte o anecdotă strămoșească, căte o legenă ce s′a petrecut în timpiĭ trecuțĭ, care trece din tată în fiŭ și începe tot de a una prin essordiul acesta, „tata ′mĭ spunea că”, cîte o legendă frumoasă ca țara în care trăește, poetică ca seara senină, dulce ca aerul liber și purŭ ce respiră. — Un subiect curiosŭ de observat e că în genere țeraniĭ nu calculă dupe date,ci dupe oare carĭ evenimente carĭ aŭ făcut impresiune asupra lor, saŭ asupra părinților lor, fără a ști spațiul timpuluĭ ce le-a trecut pe d′asupra canuluĭ; — şi Romăniĭ de ţeară întrebaţĭ de cîţĭ an sunt, vor respunde maĭ tot de a una „de cînd cu Nemțiĭ cu coadă, — de cînd cu bășica lui Caragea, — de la zaverăt și alte asemenĭ evenimente surnumite de dînșiĭ cu surnume populare la care vor adăoga cu o nespusă naivitate interogațiunea,„cîțĭ anĭ să fie de atuncĭ?,

În tot cursul Toamneĭ viele carĭ se țin vecine și legate cu un lanț de unitate unele de altele, sunt tot deauna locuite de proprietariĭ lor carĭ petrec o viață voioasă și intimă, visitînduse, adunînduse uniĭ la alțiĭ, prînzind în acordele lăutarilor ce leagănă dulce inima, cu ariele naționalĭ și dănțăndŭ de cum se ridică masa pînă ce noaptea ′șĭ întinde vălul seŭ de doliŭ asupra veseleĭ și răcoroaseĭ naturĭ.

Cănd linsesc petrecerile, adunările, danțele: vieața la vie să petrece pentru femeĭ urcănd dealurile apăsate pe brațul omuluĭ iubit, șoptind cuvinte dulcĭ de amor, rupînd la vițĭ cîte o ciorkină de strugure, esalănd căntece suave de dor șl de iubirĭ.

Pentru familiĭ în dulcele impre siunĭ alle intimitățeĭ, toțĭ într′o cameră, intreținînduse de interese, de suvenirĭ, de felicitărĭ de petrecerĭ gustate în comun; conversațiunĭ în cari fiește care găsește o plăcere, e aducere aminte scumpă, distracțiune plăcută.

Este un ce cu totul bizar această viață a noastră în care am păstrat obiceiurile originalĭ alle țereĭ amestecăndule cu obiceiurile Europeĭ civilisate, în carĭ traiul, tradițiunele ideile strămoșeștĭ, naționalĭ, face contrast cu danțele, toaletele, distracţiunişe viaţa şi ideile Francenzilor; — nu este într′adevăr un lucru straniŭ și bisar de a vedea aceĭ lăutarĭ îmbrăcați în antiriĭ și giubele, carĭ dupe ce a făcut vioarele, cobza, naiul lor să prelude melodiele naționalĭ, melancolice, energice, triste espresive, dulcĭ inimeĭ, alle Jianuluĭ, alle cînteculuĭ Oltuluĭ ca din caval, dupe ce ne leagănă sufletele cu șoptele armonioase de:

„Ţiĭ tu minte oară
„La băĭ astă vară.
„În zadar răsare.
„În zadar a pune
„Remăĭ sănătoasă
„Mi-a zisŭ și s′a dus
„Remîețĭ suvenire
„În toată a ta viață.

Și alte multe asemenĭ inspirațiunĭ sublime alle muciceĭ Romăne inedită; — să′ĭ auzim de odată skimbîndușĭ espresiunea și rolul și din interprețĭ melancolicĭ și triștĭ aĭ tristelor și amoroaselor noastre gîndirĭ, să ne invite a sălta dupe acoardele uneĭ polce în mi bemol, uneĭ valse în sol major, unuĭ cadril în re minor, și alte danțe pe care leesecută cu aceeașĭ precisiune musicale esactă și entusiasmatoare; — multu timpŭ m′amŭ întrebatŭ și mă întreb încă de ce aceia carĭ se ocupă de musica vocală la noĭ, nu adună toate căntecele naționalĭ vekĭ și noĭ, nu le punŭ pe note ca să ne facă a gusta plăcerile dulcĭ și amoroase alle inspirațiunelor originalĭ, cari sunt fără îndoială tot așia de frumoase și plăcute pentru noĭ ca romanțele, melodiele și ariele streine; — aceea ar face neapărat o colecțiune patriotică ce ar avea pentru Romănĭ o valoare maĭ scumpă de cîtŭ o operă a luĭ Șubert, o simfonie a luĭ Mozart și le-ar da gloria și renumirea în artea musicale.

Nu este într′adevăr straniŭ și bizar amestecarea ideelor și obiceiurilor naționalĭ cu cele alle celor alțĭ populĭ, carĭ s′a introdus în toate, casele noastre în toate mișcările noastre, în toate în toate pasurile viețeĭ noastre; — dupe hora, birul, brîul, mocăneasca și alte danțe originalĭ ce privim cu plăcere esecutate de braviĭ și voioșĭ noștriĭ țeranĭ, de gingașele și grațioasele noastre țerance; — noĭ mergem în case și dănțăm polcĭ vesele, polcĭ-mazurcĭ animate și scotince săltătoare, la masă dupe ciulama, mămăligă, varză acră cu curcan; ne servă cotlete, biftecurĭ, creme, glase, budincĭ și alte asemenĭ mîncărĭ; — lîngă iiea, zegea, inimeĭ, minteanul, cămașa cusută cu fluturĭ, fotele Romăne; — zărim rokea, șealul, paltoanele, talmele mencicoavele, mănușele și atîtea invențiunĭ alle lucsuluĭ și keltuelilor; — lăngă productele industrieĭ țereĭ noastre, industrioasele resultate ale streinilorĭ

Vine iarna; — O aci suntem cu totul strein nu maĭ suntem Romănĭ; — balurile mascate în carĭ oameniĭ și femeile părînd a le fi rușine de figura ce le-aŭ dat D-zeŭ ascund subt măscĭ urîte, oribilĭ, adesea înspăimîntătoare frumusețĭ, surîsurĭ, grațiĭ cu carĭ le a înzestrat natura; — în care tot spiritul consiste a face pe un om să se damne și să turbeze treĭ ore căutînd să cunoască o mască ce ′l intrigă, a căreĭ resultat este să descopere adesea o cumă de urățenie, pe care nu ar privio desmăscată nicĭ de frică; nicĭ plătitu- o slută dupe care nu ar face un pas.

Iarna în Tîrgoviște este regnul luĭ Paraskiva și al luĭ Sava.

Nu cunoaștețĭ pe Paraskiva, perdețĭ mult: singurul între țiganĭ care este Paharnici- acum ′mĭ pare că e cluceru- se nobilează el însușĭ, și-șĭ dă în fie care carnaval cîte un rang, — șefŭ al bandeĭ lăutarilor, el ține cîrma tutulor petrecerilor, tutulor serbărilor; — fără Paraskiva nu este distracțiune posibile; — având toată averea în cobza-ĭ veke și armonioasă, el este vesel, rîzător, comic, bufon și plăcut; se zice rudă cu toată lumea, cu cel maĭ mare pretinde a fi frate, cumnat, cumătru saŭ nepot și faptele spirituoase, vobele′ĭ pline de apropourĭ și de malițiositate face a rîde pe toțĭ fără ca nimenĭ să găndiască a se supăra din cuvintele luĭ.

Ca să dăm o dovadă de spiritul luĭ Paraskiva vom cita o anecdotă ce ne-a plăcut foarte mult cănd am auzit′o.

Într′o serbătoare un grec, crezînd că va face o mare farsă malițiosuluĭ cobzar, prinde vre o cîteva ciorĭ, le leagă lînă roșie la gît și ĭ le trimite; el priimește mulțumind și anunțănd că ′șĭ va face datoria trimițîndŭ din parteĭ darul seŭ. — Paraskiva găsește nu știŭ unde un ed rîiosŭ, ′lu gătește cu ornamente de panglice, ĭ pune hîrtie poleită pe coarne, și strănge banda și merge la grec cîntînd o arie comică grecească stricată și străngănd iedul de coadă ca să ′l facă a mesteca beeturile dale la acordele bufone ce făcea lăutariĭ să răsune din instrumentele lor.

Din doĭ grecul era cel maĭ păcălit.—

Iarna ca și Teamna plăcerile și petrecerile se succedă în Tărgoviște; — joia balurile mascate, dumineca picnicurile de întâlnire a tutulor damelor, junelor damicele, bărbaților de toate speciile ce se adună, danță, vorbesc, rîd, petrec saŭ joacă cărți într-o altă cameră

În celle alte zille lumea este calmă-se adună în societățĭ intime și voioase, prin case particulare, petrec serile jucănd cărțĭ, loto, gajiurĭ și alte jocurĭ în conversațiunĭ intime, plăcute, dulcĭ și amoroase, vesele și distractive. — Iarna în Tîrgoviște toțĭ toate ′șĭ aŭ pardida lor de vist saŭ de preferanță, societățile de petrecerĭ, de jocurĭ, de reunirĭ, de danțe, de distracțiunĭ, — societățĭ intime și plăcute în carĭ sufletele se calmă, inimile se repausă, inteligențile se întrec în glume inocinte, imaginațiunile se ecsală în găndirĭ de afecțiune și de legăminte.

Primăvara sunt petrecerĭ maĭ inocinte, maĭ dulcĭ, maĭ rapausătoare, maĭ calme; grădina Publică situată la marginea orașuluĭ pe o mică înălțime, întinde, în depărtare ramurele reînverzite, alle arborilor stufoșĭ subt carĭ locuitoriĭ bărbațĭ și femeĭ merg de se întâlnescŭ de uĭtă necazurile și grijele caseĭ și alle ocupațiunelor- distracțiunelor a căruia recunoștință o sănt datorĭ Tîrgoveșteniĭ D-luĭ Angelake Samurcașŭ fondatorul.

Sermană grădiniță care respiri un aer liber, pur, sănătos; — tu așia de mică, așia de neîngrijită, cît eștĭ de poetică cu aleele tele cari corespund unele altor, cu florile ce cresc sădite acolo de natură,încălzite de soare, udate de ploae, fără ca mîna vreunuĭ grădinar să vă cultive, să vă curețe, să vă tae frunzile ce se usucă și per;- cum pere vaĭ! tinerețe, ilusiune și speranțe din inima omuluĭ;— cîte sensațiunĭ, cîte instincte nobile, generoase, arzînde, vaste, deșteptați voĭ în sufletele mișcate prin deliciosul vostru parfum; — cîte melodiĭ misterioase, șopte amoroase spunețĭ,voĭ dulce și suav cu murmura lină și ușoară a undelor cristaline și pure ale Ialomițeĭ ce șerpuește languros în poalele grădineĭ și′ĭ trimite răcoarea′ĭ desfătătoare.

Grădina Mitropolieĭ verde cu firele de iarbă înalte aproape cît statura unuĭ om, cu arboriĭ plinĭ de fructe dulcĭ și răcoritoare, cu florile ′ĭ modeste și încăntătoare ascunzânduse în verdele tapet ce o acoperă pe toată;— grădina Mitropolieĭ vastă, mare, incultă, în care ajungĭ trecînd prîntre mormîntele ce sunt în curtea bisericeĭ, sărind peste zidurĭ vekĭ și dărîmate;- căcĭ așia este de mare indiferința și nerușinarea unor individe, în cît egumenul aceleĭ vekĭ și memorabile mănăstirĭ, misionar al religieĭ, a fost și ′ĭ este inteligența atît de bornată în cît necĭ nu înțelege cîtŭ este de încăntătoare o asemenea suvenire pentru inimile Romăne și nu a îngrijit nicĭ kiar a deschide o mică portiță acolo ca să nu profane oameniĭ de odată doă lucrurĭ sînte: mormintele Crestinilor ce dorin de repaosulŭ etern alŭ morțeĭ; zidurile ruinate, triste și mărețe de antică naționalitate; — Grădina Mitropolieĭ locul întâlnirelor secrete și misterioase, în care june grațioase, dame merg de culeg cănșunĭ printre florĭ, și sărutărĭ pe buzele amanților iubițĭ, unde orĭ ce frunză orĭ ce fir de iarbă, orĭ ce păsărică cunoaște misteriul uneĭ fericirĭ, unsĭ voluptățĭ, uneĭ desfătărĭ, șoptea armonioasă a unuĭ cuvînt d′amor

Tîrgulŭ unde se adupă tot orașulŭ seara pe lună de se plimbă de la ulucele caselor luĭ Sticluță pănă la poarta caseĭ Mitropoliĭ, de se așează pe băncĭ din aintea luĭ Ioniță bărbierul, Vedrosŭ tutungiu, lipscănielor, Tănăseștilor, Răducanu Ioan, Simuĭcă și Grigore Ștefănescu, unde luminele din prăvăliĭ se îngănă cu reflectările radioase elle stelelor, auriĭ și argintiĭ ce acoperă bolta d′azur, cu razele voioase alle luneĭ strălucinde colorĭ divine și încăntătoare; — Tîrgul unde merge tînărul și bătrănul, micul și marele, vesel și tristul de ascultă melodioasele acoarde alle luĭ Paraskiva și bandeĭ sele de lăutarĭ ce fac armoniele lor de resună de la unŭ capăt al ulițeĭ pînă la cel alt.

Bilciurele pe afară unde se adună tot orașul; —Cornățelul resunînd în vesele strigăte, kiote, cimpoaie, fluere, cavalurĭ, tocmelĭ, țățăeturĭ de lăutarĭ de sate, cocnete de pahare, conversațiunĭ sgomotoase, danțe voioase, unde se adună lumea cum să cade subt cortul ardicat de amabilitatea și buna voință a D-luĭ Cocîrlan subt-administratorul, om onest, funcțiunar prob și inteliginte, care face tot ce poate ca să îndatoreze, să satisfacă pe toțĭ și care reușaște tot de a una a face lumea să plece încăntată de manierele, politeța, afabilitatea și îngrijirea D-luĭ.

Vara vin distracțiunele serioase; — băile de la Perbăneștĭ, Pucioasa unde alleargă tot orașulŭ subt pretest de sănătate; de la Perbăneștĭ ce se desfășoară grațioase și pe carĭ le a descris astfel un amic al meŭ june poet inedit fiŭ de țăran care nu a studiat nicĭ o dată alt ceva de căt ce a putut glana satuluĭ săŭ.

Balaganul se înalță în dreapta, în un munte stîncos, verde și înflorit, purtînd în vârful seŭ ca o cunună maiestoasă o dărămătură de scîndurĭ ce o dată era stabiliment de băĭ și care astăzĭ ruină delabrată servă de adăpostire turmeler cănd ploaia vine de le suprinde pe cămpie;- în stînga se desfășoară koketă și în miĭ de colori zărăfoaia ce-șĭ înalță cu o glorioasă koketărie frunteaĭ superbă și înflorită din naintea okilor încăntațĭ, și unde casa albă și originală a D-luĭ Marinescu întinde spre visitătorĭ aspectuĭ ospitalier ce pare că zice: „Vino:- aci amŭ un Romăn bun și îndatoritor, o damă jună și amabilă carĭ se întrec a da oaspeților lor voioșĭ semnalul veselieĭ și al plăcerilor, al danțelor și al cîntecelor;- acĭ nu este jenă, etiketă, disimulațiune; aci trebue să intre cine va ca într′un altar cu inima pură, sinceră și veselă, cu stomacul gata a priimi prănzul, cu surîsul pe buze, cu fericirea în inimă- de sufferĭ vin′o; — căcĭ acentele noastre, sonore și armonioase, danțele noastre încăntătoare te vor face să uĭțĭ, te vor mulțumi și veĭ pleca consolaté— În față Moțăeniĭ, suvenirede antică avere a uneĭ dame marĭ, ce a spulberat′o vîntul circumstanțelor și al nefericirilor arată cîmniele modeste, pășunele ′ĭ fertile, stăncele ĭ bogate de cașurĭ, brînzeturĭ, lăpturĭ și cașcavale.

În mezĭ-loc Ialomița limpede ce cură lină și armonioasă ca o şoptă de amor, ca o melodie musicală ce vorbește sufletului. — Băile de la Șerbăneștĭ, Pucioasa coprinse în maĭ multe cătune unde vin de furnică lumea de prin Tîrgovîște, Ploeștĭ, Mușcel, Bucureștĭ, subt pretest de sănătate să caute diversiunĭ, distracțiunĭ și petrecerĭ noĭ și variate; — hanul din aintea cărula vin de se adună seara toțĭ visitători băilor, unde ascultă cîntînd lăutariĭ, unde conversațiunile vesele, rîzătoare, amoroase, intime se îngănă într′un sgomot contin și amenițător, și se amestecă cu îngețatele, cofeturile, dulcețile ce oferă cavaleriĭ galanțĭ la damele gîndirilor lor; — umbrarul subt care se adăpostesc de arzândele raze ale soareluĭ, căsuțele țărăneștĭ, micĭ, strămte, îngesuite care conține m′ĭ multe bucuriĭ, maĭ multe fericirĭ, maĭ multe întimplări de cît un palat saŭ o casă spațioasă și elegantă din capitala mare.

Vara locuitoriĭ desertă orașul pentru băile de la Perbăneștĭ, Pucioasa; Paraskiva vekiul și malițiosul clucer lăutar se transportă acolo cu toată banda luĭ, Sava companionulŭ seŭ din juneță ′l însoțește și petrecerile, danțele, rîsurile și intîlnirile amoroase se succedă cu o rapiditate și cu o mulțumire a esistențeĭ nespusă.

Iată Tirgoviștea amice lector, amabillă lectrice, poțĭ zice acum orĭ cuĭ veĭ voi și te va crede că aĭ văzut pe grosul și veselul Paraskiva, stîlpul și fondamentul principal al veselieĭ aceluĭ oraș, cu giubeaoaĭ de postav măncată de moliĭ, ruptă și cîrpită, că ′l aĭ auzit căntănd „în zadar resare, în zadar apune, că aĭ respirat aerul grădineĭ nublice, că aĭ admirat podul lung și frumos, suvenire lăsată orașuluĭ de principele Bibescu, că aĭ salutat cupolele Mănăstireĭ Dealuluĭ ce se înalță măreţe şi religioase în presienţa grădineĭ publice, că aĭ auzit o armonioasă privighere la Mănăstirea Viforîta, că aĭ priimit un sărutat de amor în grădina Mitropolieĭ unde mulțumită părinteluĭ protosingel egumenu care nu vrea să facă o portiță era să-ți frîngĭ gîtul sărind peste zidurĭ, că aĭ gustat o oră de fericire în acea grădina subt nucul stufos și des ce umbreste locul lăngă o groapă zidită ce seamănă a fi fost un vekiŭ suteran, că te-aĭ urcat cu ființa iubită apăsată pe brațu′țĭ amoros și misterios pînă în vârful Balaganuluĭ că ți-aĭ rezemat fruntea pe un sîn adorat în verzile cîmpiĭ rîpoase alle zărăfoaeĭ, că aĭ fost la balul Public ce să făcea în casele răposatuluĭ Polizake, al căror antreprenor era Xerman ovreiul, că aĭ fost la viia D-luĭ.... M... și că aĭ băut acolo must și vin vekiu pînă ce ți aĭ amețit mințile; — toate astea le poțĭ spune în conființă, cu oare care securitate și să știĭ nu maĭ puțin Gcum zice Romănul) să cîrpeștĭ minciuna, orĭ cine te va auzi te va crede, — căcĭ este așa. — Maĭ poțĭ adăoga că aĭ văzut biserica Stelea, suvenirea istorică și memorabile; șanțurile singure rămășițe alle vekilor fortificațiunĭ, poarta, palatele în ruine, cindiea, (cindiea în stare a zice cellor ce nu cunosc capitala țerei că daca Bucureștii ar avea și el o mică Cindie ar fi o mică Tîrgoviște), Mănăstirea Dealuluĭ reparată, sancti ficsată din noŭ, Viforîta unde aĭ auzit, (neapărată să nu ți uĭțĭ aceasta în detalurile ce veĭ naral pe maicele Singliţica, Ambrosia şi Filokteia, cîntînd în strana din dreapta; ocnița unde aĭ văzut munțiĭ de sare și ocnele părăsite, Gorgota saŭ Gelgota unde este un egumen grec noŭ care nu știe doă boale Romănește și o biserică derăpănată, hanul Costake bărbierul în piața oboruluĭ, a luĭ Ioniță bărbierŭ în tîrg.

X.
Amorul luĭ Paul.

Cănd Paul ședea pe scaun rezemat de o măscioară, în fața eĭ cătănd se citească în ecspresiunea okilor eĭ încăntător ĭ, privind surăsul delicios pe buzele e; — îĭ părea că ceia ce ′ĭ putea da ea luĭ, era o fericire celestă, pe lăngă care tot ce gustase pînă atuncĭ eraŭ plăcerĭ grosiere și absurde, — îĭ părea că ecsista în el ceva nobil divinŭ, ce sta înkis în inima luĭ; — sensațiunĭ ce încerc florile cănd iarba și bălăriile care cresc peste dînsele, le ′n năbușașce și le acopere;— îĭ părea că tot ce încercase pînă atuncĭ, era ecsistința insipidă a unuĭ șarpe orb ce se tăra pe pămănt fără misiune,- și că de atuncĭ numaĭ, cătarea eĭ re′ncălzea sufletul ca soarele din luna luĭ Maiŭ, și îl desvoslta înălțîndul spre sfere necucute; — îĭ părea că în acord cu acea melodie sufletul săŭ cănta o armonie fără cuvinte pentru buze, dar pe care de ar fi putut′o ecsprima, ar fi pro iubea, și iubea imagina eĭ sveltă, ușoară, naltă,— imagine ce credea creată din un surăs actluĭ Dumnezeŭ, — îĭ părea înconjurată de o aureolă ce nu aparține pămăntuluĭ nostru.

Atuncĭ se găndea, om, de cănd sufletul săŭ era în ecstaze a asemenea sensațiunĭ, dacă el nu dobîndise o natură superioară aceleĭ ce avuse pînă acolo? — se credea demn de or ce; — îĭ părea că toată acea femee frumoasă, delicioasă, încăntătoare, unind inima eĭ cu a luĭ, găsea ′n el o altă viață, că sufletele lor se confundaŭ ca doă florĭ cu profum, ca doă picăturĭ de roă p′o roză,— și afla în amorulŭ eĭ fericirea misterioasă de care′ĭ era sete.

Sufletul săŭ avea arinĭ divine ce îl înălța spre regiunĭ necunoscute, — avea o venerațiune sănctă pentru sensațiunele ce se deșceptase ′n el.

Ea îĭ părea o porție a divinitățeĭ ce trbuia se adoare el,- și el era ca arborele care după ce a trecut iarna uscat, îngețat, trist, bătut de ninsoare, de viscol, și de grindină, se re′nveselesce prima-vara, înverzesce, se acopere de florĭ și de fructe, și înbălsămește aerul împrejurul săŭ

Neapărat că curînd saŭ tărziŭ, era să ′ĭ pară stranie și bizare, toate ideele de amor ce avea el atuncĭ; — dar atuncĭ el nu ′nțelegea aceasta, un amor mare, imens, sacru, care ′l făcea a voi ca toată acea femee se fie întreagă a luĭ, că toată ecsistența eĭ se fie în el, și el se fie ca Dumnezeŭ lumea, fericirea, dorința, și veața eĭ.

XI.
Carnavalul.

Carnavalul veni cu valsele ′ĭ fantastice, cu polcicile frenetice, polcĭ-mazurcele′ĭ voioase, scotișeĭ animate, și cuadrilurile amoroase, —Purasciua și banda luĭ de lăutarĭ îșĭ acordară vioarele, naiul, și cobzele; —sala caseĭ luĭ Polizake se deskise; — oameni gravĭ începură a se asicura de mesele de cărțĭ;— Xerman ovreiul se puse a așeza buffetul; — juni mea a′șĭ ecsersa picioarele la danț.

Lina ca tot d′auna regină prin frumuseță, veselie și grațiositate, fu cea d′întăiu la bal, fu cea d′întăĭ care dedu semnalul plăcerilor și al distracțiunelor.

Paul era jaluz, — de tata′l eĭ, cănd el,o săruta, de surora eĭ, de fratele eĭ, de bărbatul eĭ— de omul ce dănța cu dînsa,- de acel ce ′ĭ zicea doă cuvinte de amica căreĭ ea făcea confidențele eĭ; — era jaluz de floarea ce respira, de aerul ce mișca frumosu′ĭ păr blond- de azurul ceruluĭ ce ea privea cu okiĭ amoroșĭ, — de paserea ce cănta pe arborĭ,— și a căreĭ accente dulcĭ se ′ncănta cu melodia suavă a voceĭ eĭ-de iarba verde ce călca piciorușele′ĭ iubite,-— de fructul ce mușca dinți ′ĭ albĭ și egualĭ ca mărgăritarul- de tot ce o privea, o atingea, saŭ ăĭ vorbea.

Paul se întălnea cu dănsa, seara înlcămăruța care servea tatăluĭ săŭ de canțelarie; o masă de lemn alb, un scaun de lemn ce avea spatele rupt, un pat cu patru scăndurĭ neecuale așezate una lăngă alta, eraŭ tot mobilierul ce forma acea canțelarie, atăt de bogată în fericirĭ și voluptățĭ.

Saŭ cănd nu se putea întălni în canțelarie, se întălneaŭ în cuhnie.

Acea cuhnie era ceva și maĭ pitoresc,vatră de pămănt cu cărămizĭ,— un pat cu patru scănduri ca cel din Canțelarie,- în vatră tot d′auna foc, doă limĭ de fer, și un cazan cu apă fiartă.

În acea canțelarie, în acea cuhnie, o străngea în brațele luĭ,— acolo îĭ zicea ea că-l iubește, — acolo îĭ da să rutările maĭ în bătătoare, — cele maĭ amoroase,- acolo îl încongiura ea cu brațeleĭ amoroase, — acolo îĭ jura un amorŭ etern, — etern ca tot ce trăsce în viață.

Pentru ′ntăia oară, — seara era ′ntunecoasă, o bură de ploaie mică pica, și noroiul venea pînă la glesna picioarelor luĭ; — după convențiunea făcută între el și Calița, (Calița era subretă confidentă a Lineĭ); — cănd se întuneca, el era la ulucele caseĭ, pe din dos și dedu semnalul otărăt, fluerînd din toate puterele luĭ o arie Romănească; — Calița veni îl așeză lăngă o clae de făn, seduse de se asicură că nu era nimenĭ la ferestrele tatăluĭ eĭ, ș′apoĭ fiind că, și canțelaria și cuhnia erau pline de oamenĭ în seara aceia, îl băgă subt șopron în dosul trăsureĭ, și merse de ′nsciință pe Lina că o asteaptă.

O! căte fericirĭ sublime și delicioase a gustat el acolo!

În o altă seară luna era luminoasă și strălucindă, cerul senin, stelele radioase; — cînd veni Paul la ora obicĭnuită, și merse ca tot d′auna lăngă acea clae de făn, — Florea bărbatul Calițeĭ era sus pe clae și da făn jos pentru caĭ, el ședea pitit la picioarele clăieĭ și vorbea încet cu Florea, — cănd de odafă văzură pe Calița găfăind și făcănd semne care semnificaŭ că bărbatul Lineĭ mergea spre dănșiĭ, Florea zise luĭ Paul să se arunce jos și să se facă mititel, și aruncă deasupra luĭ cîte va purcoae de făn sub care îl acoperi de tot; — Hagiul (așa supranumise toțĭ pe bărbatul Lineĭ) se apropiă de dănșiĭ, Paul era ascuns subt făn, — după căte-va cuvinte și instrucțiĭ date vizitiuluĭ asupra cailor, Hagiul se urcă iar sus fără a bănui nimic; — Bravul Florea rădică iar purcoaele sub care îl acoperisse, luă fănul la spinare și Paul mergănd pe lăngă Florea intră în canțelarie unde Lina veni cu cîteva minute maĭ în urmă.

În o altă seară, — Paul intrase în camera acea pitorească și scumpă unde se petreceaŭ scenele intime și dulcĭ ale aceluĭ amor delicios, — astepta pe Lina — și inima luĭ tresărea găndindusă la deliciurile încăntătoare ce avea se guster — în vatră ardea un foc de lemne ce lumina acea cămăruță, de o luminp blafardă, și roză; — și luna argintie a căreĭ raze strebăteaŭ prin doă okiurĭ de geam, și prin hărtie, și se îngînaŭ cu clipirile foculuĭ de asupra căruĭ clocotea cu o stranie armonie apa ce ferbea în un cazan mare de rufe.

Paul ședea acolo, și aștepta admirănd cînd acele raze luminoase ale foculuĭ, cănd lucirea poetică a luneĭ,-— și făcea reflecsiunĭ cu totul filosofice asupra proprietăților ce a lăsat Dumnezeŭ unor corpurĭ, unor elemente, și unor inime se simță.

În mijlocul acelor reflecsiunĭ, el auzi odată vocea spartă și discordă a luĭ Hagiul, care fluerînd striga un căĭne, și se îndrepta spre canțelarie, Paul varsă apa din cazan peste foc, și cînd îl auzi lăngă ușă, trase mișul din baston;—

De va face un pas;— îșĭ zise Paul— de′mĭ va zice un cuvînt, îl voi ține în respect cu șișul ca să nu mă poată recunoașce, și ca să mă pociŭ depărta fără a compromite pe dînsa; de va pune mana pe mine, îĭ bag șișul în pent și cu aceasta apăr cel puțin onorul eĭ.

Din fericire că hagiul se opri la ușă, și nu intră, fidela și spitituoasa Caliță îĭ eși ′nainte și ′l încredință cum se putea maĭ bine că nicĭ nu se deduse Leul pe jos, și că nimenĭ nu′l văzusse; și Hagiul merse sus.

După căte-va momente Lina veni.

X.
Reflecsiunĭ asupra amoruluĭ şi asspura femeelorŭ.

Să stăm puțin aci, amice lector, saŭ amabilă lectriță; — suntem sicurĭ că, fiind că am uĭtat să zicem la ′nceput ceea ce avem să spunem acum, — ne credețĭ autorul și tot de o dată eroul acestuĭ romanț, — vă ′nșelațĭ.

Acest romanț nu este al nostru, — îmĭ aŭ fost povestit de un amic, — întocmaĭ ast-fel precum îl dăm publicitățeĭ.

Și ca să vă convingem și maĭ bine că noĭ nu, suntem de loc eroul scenelorŭ ce s′aŭ petrecut, și că noĭ nu revendicăm de loc onorul acesta, vom spune lectoruluĭ nostru, între noĭ, în confidență, și fără a maĭ sci nimenĭ ideele noastre assupra amoruluĭ și asupra femeelorŭ.

Amorul ne pare niște frigurĭ cerebrale în care omul este condus în tot timpul căt ține passiunea în un delir continuŭ, — niște frigurĭ în care omul uĭtă datorie, afacerĭ, și interese; — nicĭ mizloacele, nicĭ necesitățile, nu ne iartă să ne procurăm un asemenea lucs.

De am fi găssit o femee care se simță ca noĭ, se găndească ca noĭ, să crează în tot ce credem noĭ, poate că ne′am fi abătut și noĭ din calea ce ne-am propus se urmăm pînă ′n sfîrșit, — și că ′n loc de a fi spectator impasibil și rezonător rece al viețeĭ, am fi priimit și noĭ în societate un roĭ de june premiŭ, saŭ de premiu-amorez dupe cum se zice ′n stil de culisse.

Dar acea femee n′am găsit′o, — și poate că aceasta aŭ fost causa de am rămas nestrămutat din datoriele de passivitate complectă ce ne-am impus.

Amorul ne pare a fi tot d′auna un lucs; — ca să fiĭ înamorat, ca să fiĭ iubit de o femee, trebuesc neapărat treĭ codițiunĭ sine dua non: — spirit,— posițiune ′naltŭ și influență, — și nuere mare.

Spirit însă spirit superficial; — spirit ușor, badin, voios, — trăsurĭ de acele ce seamănă cu aurul ce sună dar care ′năuntru e sec, — strălucirĭ voioase ca ale licoriciuluĭ, care privite de aproape nu aŭ nicĭ o valoare, sguomot de clopoțeĭ ca aceĭ cariĭ se punŭ la caiĭ înhămațĭ iarna la săniĭ, cariĭ asurzescŭ, dar care nu aŭ gravul, armonia, dulceața clopotelorŭ bisericelorŭ, scănteĭ ce perŭ voioase în o licoare, și care nu lassă în urma lorŭ nicĭ o reflecsiune serioasă, nicĭ o idee filosofică.

Posiţiune 'naltă şi influenţă mare: — Ca să cauțĭ interesele femeeĭ ce vei avea nefericirea să iubescĭ, — ca să căstige toate judecățile, — ca să adune avere, — ca să′ĭ facĭ împrejur o curte de lingușitorĭ; — ca să′ĭ puĭ în slubbă tată, frățior, bărbat, văr, nepot, strenepot, — ca se bagĭ toțĭ mostenitoriĭ familieĭ în scolele statuluĭ și ′n scoala militară, ca să.... ca să.... pînă ce nu se maĭ sfîrșește nicĭ o dată.

Avere. Ca să fiĭ elegant, pomăduit, frisat, cosmetisat, mănușat, străns, ca o păpușe pusă la fereastra unuĭ cuafor-peruker, — ca să o cumperĭ pe dănsa, pe servitorĭ, pe subrete, și căte o dată parte din familia eĭ, — ca să plăteștĭ bukete, stofe, scule, păr, și tot ce′ĭ o plesni ′n minte se cumpere.

Fără de acestea nu poțĭ iubi și nu poțĭ fi amantul uneĭ femeĭ, — afară numaĭ de′ĭ voi să te înjoseștĭ pînă a priimi un rol passiv — un rol de lakeŭ; — adică se priimeștĭ a fi plătit, — a′țĭ vinde corpul uneĭ femeĭ sbărcită, festelită, sulimenită, spoită, cărămizită, vătuită′n toate părțile, — uneĭ femeĭ care nu maĭ este de căt remășițele uneĭ tinerețe saŭ uneĭ frumusețe, — care nu maĭ e de căt skeletul uneĭ femeĭ saŭ un biped mort și învătuit, — cum sunt dobitoacele împăete; — Rol, infam demn de un lakeŭ, saŭ de un suflet înjosit până la cel din urmă grad.

O femee se′ncăntă de un apropo, de o ironie, de o glumă, și adese orĭ kiar, de o impertinență; — sufletu′ĭ se atinge prin cuvinte sforăitoare, poetice, — declarațiunĭ romantice, conversațiunĭ amoroase, căntece armonioase ca o sonată a luĭ Beetboven saŭ ca o elegie a luĭ de La Martinnes. — Un om care s′ar duce să zică uneĭ femeĭ simplu, fără ton tragic, fără o declamație apelpisită fără a se pune în genuke ca un sclav lingușitor, fără vorbe late,— Doamnă te iubesc şi puiŭ viaţa mea la picioarele Domnieĭ tale, — omul acela ar fi respins cu ridicol, și cu dispreț, ca un insolent, ca un nătărăŭ.

Amorul către o femee se dovedește la noĭ, maĭ cu seamă prin sacrificiurele ce′ĭ facĭ în banĭ, prin birjă cu zioa, prin clădăriĭ de bukete.

Ca să dovedeștĭ uneĭ femeĭ că o iubeștĭ trebue săo urmezĭ ca un cățeluș numit ami saŭ fidèle, — să nu aĭbĭ nicĭ o dată cea maĭ mică pată de noroiŭ saŭ de praĭ, se porțĭ haĭne strimte, strănse; ticluite după cea din urmă modă; — să aĭbĭ picioarele strănse ′n cisme atăt în căt să′țĭ plesnească okiĭ în cap.

Sculptoriĭ antikitățeĭ eraŭ Benvenpto Celini, Pradier ș′alțiĭ. — La noĭ sunt Lentrain, Coulouvrain, Costandinescu, Clenc, ș′alțiĭ.

Să nuĭ pe piele cămășĭ atăt de fine în căt să se vază razele soareluĭ p′în ele, și atăt de cusute în căt să nu maĭ aĭbă colț de pănză neted, părul făcut sbărloiŭ în cap și cărarea făcută în mizloc, mustățile înțepenite ca două furcĭ răsucite; — adaogă la aceste rasu′n toate zilele, pudra de orez, puțin roz de suliman, carmin de buze, profumurĭ de toate speciele, mănușĭ de treĭ orĭ pe zi; și vei avea un amant amorezat.

Ce să′mplineștĭ aceste eczijențe să facem calculul de căt trebuește ca să ajungemŭ la resultatul sumeĭ ce trebue să posezĭ ca să fiĭ un amant amorezat.

Iată calculul: — pe lună.

Birja.........................65 galb.

Gietre şasse perekĭ pe lună...18 —

Jilieteĭ cel puţin 12.........24 —

Cravate cel puţin 24..........24 —

Fracurĭ patru.................32 —

Surtuce patru.................32 —

Jakete patru..................32 galb.

Paltoane patru................48 —

Cămăşi treĭ-zecĭ şi două......384 —

Pomandă, cosmetik, apă de colonie, oţet de toaletă, praf de dinţi, parfum gardenia.......................100 —

Roză de obtaz, carmin de buze, praf pentru poleitul ungiilor şăl. şăl. şăl. şăl. şăl......................100 —

Mănuşi 96 de perekĭ pe lună, teatru, baluri, grădini distacţii şăl..........................................60 —

Bacşişurĭ şi compărătorĭ în familie. 100 —

Keltuielĭ esstraordinare şi prevăzute....................................300 —

Total.....1319 galb.

Ceĭ cariĭ nu aŭ venitul acesta pe lună adică 19828 galb, pe an, nu poate fi nicĭ amorezat, nicĭ amant.

Ceĭ cariĭ aŭ o sută, două sute, treĭ sute de galbenĭ venit pe lună, și voesc să fie amorezațĭ, și amanțĭ, — împrumută restul pînă la suma voită prin acest calcul.

Amorulŭ uneĭ femeĭ este tot d′auna o nefericire în urmă, un regret trist și dureros.

Amorulŭ uneĭ femeĭ este de patru spețiĭ, — capriciŭ, distracțiune, resbunare saŭ iubire.

Capriciulŭ naște din o haînă bine purtată, din o vorbă de spirit care a circulat, — din o estravaganță care a ajuns la modă, ca coada căĭneluĭ luĭ Alcibiad, — din un surăs, — din o danţă, — din o generositate făcută la timp, — din un compliment făcut apropo, — din o impertinență bine trăntită; — termenul unuĭ capriciŭ e de căte-va zile, — de căte-va săptămănĭ, — de un trimestru cel mult.

Disposițiune: Cănd o femee este adată disposiţiunelorŭ negre, întunecoase, căscătoare, pe cariĭ Franceșiĭ le numescŭ l`ennui, Englesiĭ The Spleen — și Romăniĭ urâtul; — cănd o femee jună, așezată pe o moale și elegantă sofa, începe a′șĭ întinde membrele′ĭ frele și delicate; — cănd ea′ncepe a căsca; — ferice de omul elegant cu venitul lunar ce am arătat, — care va trece în momentul acela pragul aceluĭ buduar; — ea caută distracțiune, — și fie blondă saŭ brună, fie cu favorite saŭ cu barbă, — distracțiunea e bine priimită cănd se apropie de sofa cu surîsul pe buze.

Distracțiunea ține maĭ puțin de cît capriciul; — și o altă distracțiune, omoară distracțiunea cea d′întîiŭ.

Resbunare. Femeea ′șĭ resbună de bărbatul eĭ, de un amant, de un om pe care ′l uraște;— de bărbatul eĭ; — cănd acesta o neglijă pentru beția joculuĭ de cărți, saŭ a amoruluĭ uneĭ alte femeĭ; — de un amant cănd acesta′ĭ pare eĭ că a neglijat′o; — și resbunarea stă în o pereke de mustăți de care se agață inima eĭ.

De iubire. O femee iubește a rare orĭ; — dar cănd iubește în adevăr, atuncĭ femeea devine un ănger, o sănctă demnă de or ce venerațiune, de orĭ ce adorațiune, de orĭ ce respect; — pentru omul ce va iubi ea e′n stare se sacrifice considerațiunea și stima societățeĭ, onorul numeluĭ eĭ, fericire și viitorul eĭ; — viață, credință, religie, tinereță, tot stă în amorul eĭ. — Cănd va iubi în adevăr o femee nu va iubi nicĭ vogă, nicĭ tualetă, nicĭ influență, nici avere; — va iubi pe om pentru el și pentru ea; — îl va iubi obscur, necunoscut, sărac, și cu toată abnegațiunea sufletuluĭ eĭ; — și adesse cănd simte că nu a fost saŭ că nu maĭ e iubită, ea moare ca floarea căreĭ lipsește aerul, și se vestejaște după ce ′și-a ecsalat profumul eĭ, — care e amorul.

Dar acea femee e așa de rară în cît nu se găsește de căt ca mărgăritarul pe care afundătorul merge să′l caute în adăncul măreĭ.

În amorurile cele maĭ bine alesse și maĭ nemerite; — sunt contraste care le face peste putință de aține; -este peste putință de a întîlni două ființe de aceleașĭ ideĭ, de acelașĭ caracter, de aceleașĭ principiurĭ, de aceeașĭ simțire, de acelașĭ devuement;— în timpiĭ d′întăĭ, cănd omul curtează o femee, saŭ cănd sunt la capitulul întăĭ al amoruluĭ lor,amăndoĭ eroiĭ se′nșel kiar eĭ pe sine unul asupra celuĭ-lalt.

A iubi pentru noĭ, — însemnează a ′nșela;— şi cănd nu 'nşsală femeea, atuncĭ amorul e o fericire sănctă care e anevoe de găsit pe pămînt.

Poețiĭ cariĭ aŭ căntat amorul și ′laŭ înălțat așa de mult, rădeaŭ kiar eĭ de ecspresiunele ecsagerate ce le plesnea prin minte, și nu le puneaŭ pe hărtie de căt numaĭ pentru că ele conțineaŭ rimele ce cătaŭ ca se sfărșească versul, — suntem în credința că Liadia luĭ Oraţis era o simplă femee ca toate femeele, — și nu putem garanta de avea inimă.

Natura femeiĭ este de a fi inconstintă, — și destinul omuluĭ de a fi înșelat; — se ′ntămplă însă căte o dată contrariul; — de aceia Omer a descri, amorul orb.

Toate aceste ne vețĭ zice sunt opiniunĭ asupra femeelor; — și opiniunĭ fără inimă și fără simțire; —așa este, amabila noastră lectriță, — opiniunĭ bazate pe adevăr, — și la mustrarea D stră ce ne facețĭ, — vom răspunde ca Desgencis;— lumina independentă Doamnă, aruncă ce citeștĭ în foc de voeștĭ, — dar noĭ nu putem minți adevăruluĭ.

De aceia noĭ declarăm în toată sinceritatea,— ca dacă, Rafael, Dante, saŭ Bvron, ar trăi,— eĭ ne-ar spune că Fornarina, Beatrice, Marv Dpfĭ, aŭ avut și ele căte un capriciŭ pe lăngă amorurile lor, — și că tipurile cele maĭ adevărate ca femeĭ, — sunt încă, — Regina Cleopatra, — saŭ Regina luĭ Macbet.

Declarăm însă aci că vorbind în general de femeĭ admitem că în tot ce am zis, sunt și ecscențiĭ onorabile și respectabile.

XI.
Unde merge cine-va la Bâi pentru plâcerĭ si distracţiunĭ.

În toate țările din lume băile sunt inventate pentru femeĭ, — și doctoriĭ aŭ luat de sistem a le trimite se skimbe aerul; — cănd vara, uneĭ femeĭ începe a′ĭ fi urăt, cănd nicĭ distracțiunele brune saŭ blonde nu o maĭ distrează, — se ′nțelege că acea femee are migrenă, saŭ nevre, saŭ (cele maĭ interesante) sunt amenințate de pept, — atuncĭ e trebuință de un remediŭ, fără care este peste putință de a vindeca, — băile, skimbarea de aer, o cură (inutilă dar) indispensabilă, ecsercițiul șcl, șcl.

Ca se revenim la Paul: — carnavalul trecu; — trecură oragioasele scene de jaluziĭ, danțele frenetice și obositoare, sgomotele asurzitoare.

Veni primă-vara, — cu soarele′ĭ radios, cu grădina publică, cu grădina mitropolieĭ, cu plimbările p′în împrejmuirele Tărgovișteĭ.

Amorul adevărat, amorul profund, nu se mulțumesce a fi restrăns în barierele unuĭ oraș, înăbușit în zidurele caseĭ; — îĭ place aerul, libertatea, profumul dulce al cămpieĭ, iarba verde, arboriĭ umbroșĭ, florile ′n iarbă, razele luminoase ale luneĭ,srălucirile voioase ale stelelor, cănturele ce străbat spațiul, și se ′ngăn cu cănturele păsărelelor.

Lina simți aceasta,- ca or ce păsărică de a sbura, — ea astepta cu o impaciență nespusă vara, — adică Băile; — ea voia se alerge koketă și ușoară călcănd cu piciorușele′ĭ delicate stăncile ′nflorite ale Balaganuluĭ, — se repire aerul înbătător a zărăfoaeĭ.

Vara veni, — și Lina plecă.

Căsuța ce locuiea dănsa la Șerbăneștĭ Pucoasa, — era o zidire albă și gracioasă, ce se ascundea modestă, ′n dosul uneĭ dumbravă verde acoperită de arborĭ stufoșĭ și secularĭ; — situită de la biserica satuluĭ maĭ înainte cățĭ va pașĭ, pe un mic delușor; — în vale cura limpede și cristalină, Ialomița, ce se desface în treĭ rîilețe șerpuind line și armonioase; — din colo de gîrlă se arădică maestos și superb Balaganul, cu ruina′ĭ lungă și poetică, cu dealurile′ĭ verzĭ și variate răpele′ĭ stăncoase și romantice; — din coacĭ de gărlă drumul ce duce la hanul adunărilor, satuluĭ, o alee de arborĭ ce ′șĭ îngănă umbrele voioase cu ceĭ ce înprejmuescŭ căsuța eĭ; — o portiță la drum spre lalomiță, și o altă poartă la drum spre subt Prefectura loculuĭ.

Servițiul luĭ Paul îl ținea în oraș, — însă distanța fiind foarte mică, — el putea merge foarte des să o vază.

Intăia dată cănd merse, Ialomița era mare, apa intra ′n trăsură, caiĭ se luptaŭ anevoe cu valurile, și un minut crezu că era să se înece, pronunță numele eĭ, cai făcură o ultimă silire și eșiră la mal.

El se opri la Vezdedel, și-șĭ lăsă trăsura acolo; — Hangiul un Grecoteiŭ mic, urăt, pocit, și pretențios, îĭ servi de călăuză și′l duse pînă ′n băile de la Șerbăneștĭ.

— E! tora unde merzimu coconasule; — îl întrebă Grecoteiul.

— La casa P...... R....... stiĭ? — îĭ întrebă Paul.

— Ohi! — respunse hangiul, ego nu stiŭ, ma si gasimŭ, se ′ntrebamu.

Întrebară pe maĭ mulțĭ trecătorĭ cariĭ le arătară drumul, și se orientară după informările ce l-i se daŭ pînă ce ajunseră acolo.

Eĭ se optiră lăngă portiță, Paul flueră aria obicnuită; — Grecul sări și deveni palid.

— Ma tine ine asta? — zise grecul sărind și dănduse înapoĭ speriat.

— şşșt! — îĭ respunse Paul apucăndu′l de braț, și ascunzănduse cu el după portiță.

Grecul era galben ca turta de ceară, buzele′ĭ învinețise, tremura, figura ′ĭ se lungise, bolovănise okiĭ marĭ ăndoindusă de nu avea a face cu un procuror care ășĭ skimba rolul ca să devie un hoț criminalŭ.

S′a observat că amanțiĭ aŭ multe asemănărĭ cu hoțiĭ și cu Criminaliĭ.

La auzirea semnaluluĭ, Calița eși, să ăndreptă ăn partea unde auzise flueratul, și îĭ eși ănnainte voioasă și răzăndă.

— Aĭdĭ, aĭdĭ îĭ zise ea:— Hagiul n′a venit și eŭ voĭ păzi, da nu vine el azĭ.

— Haaa! tora catalamvano zisse grecul revenit din -ăndoirea și oare cum din temerea luĭ, esti vorba di hamoru, ti prostu ti imi, nu stiamŭ ego...

Paul nu ascultă sfărșitul fraseĭ Greco-Romăne se aruncă în urma Calițeĭ și priimi ăn brațele luĭ pe Lina care îĭ eșa în nainte surăzănd ca să′ĭ dea dulcele′ĭ și amoroasele′ĭ sărutărĭ.

Este inutil de a spune că zioa aceia o petrecu acolo, și că a fost una din cele maĭ fericite ale junețeĭ luĭ.

Puține zille după aceia Iorgu enstigat și asmuțit de un lașŭ inimic, ănțelese pasiunea ce avea Paul de nevasta luĭ, auzi vizitele ce′ĭ făcuse și merse la băĭ. — O ceartă să petrecu între eĭ, și din zioa aceea Hagiul ăncepu a o observa.

Însă amicĭ și colegĭ aĭ luĭ Paul mutăndusă la băĭ, el avea pretecstul de a merge să petreacă acolo și mergea adese orĭ, — căte odată mergea cu o trăsură ce luoa de la un amic, maĭ adese orĭ călare pe un cal ce îĭ înkiriea un dorobanț.

Să înțelege că întăia luĭ vizită era pentru Lina, pentru Lina pe care cu toată paza și observațiunea bărbatuluĭ săŭ, o plima pe munțiĭ Balaganuluĭ, zicînd și auzind cuvinte de acelea pe care nu le uĭtă inima nicĭ odată; și pe care le reaminte timpĭ trecuțĭ, dar trecuțĭ în fericire. O căte serĭ senine și frumoase, căte serĭ voioase ăn care cerul era țintuit de stelele auriĭ, florile ămbălsămeaŭ spațiul, Ialomița curgea lină, aerul era lin și dulce, văntul adiea puțin și răcoros, a petrecut el ferice; — ferice ca Rafael ăn brațele Formnarineĭ; — în sensațiunĭ delicioase, ăn voluptățĭ ămbătătoare. — De căte orĭ ăn grădina ce era la spatele caseĭ eĭ a șezut el rezematŭ cu fruntea pă sănuĭ ăncătăntoriŭ ce sălta agitat, cu măna în măna luĭ, cu cătările privind ăn okiĭ eĭ lănguroșĭ, fredonănd o romanță arm nioasă, zicănduĭ „te iubesc!” și sorbind sărutările ămbătătoare după rumenele′i buze.

O privind′o cine-va la razele luminoase ale luneĭ ce să refletaŭ auriĭ pe palida′ĭ și dulceaĭ figură, văzănd scănteele amoroase ce luceaŭ din okiĭ eĭ cariĭ să ′ntreceaŭ ăn seninul sereĭ cu strălucirile stelelor, admirănd acele buze pe care să ăngănaŭ două rumene foĭ de roze, un surăs delicos și umede de sărutări; — ășĭ arŭ fi zis că bruna Andaluză a luĭ Alfred de Muset, nu o ar putea ăntrece ăn grațiĭ și ăn frumuseță.

Privind′o cineva apăsată pe dănsul, cu brațu′ĭ ănconjurăndu′ĭ gătul, cu păru′ĭ blond gădilîndu′ĭ ligura, cu măna′ĭ pe peptul seŭ; — ar fi zis, „Iată un om pe care ′l iubeșce Dumnezeŭ căcĭ îĭ a dat un ănger să′l păzească.”

Într′o seară, mersese la băĭ să facă o ′catagrafie de averea unuĭ răposat; ” — ăn seara aceia sub Administratorul da un bal; — era o Duminecă.

Ca ăn toate sărbătorele lumea adunată dinnaintea hanuluĭ asculta lăutariĭ, și cavaleriĭ amabili serveaŭ damele; Paul ședea lăngă ea.... după sfărșitul horeĭ și al petrecerelor toată lumea ănainte de a merge la bal pleacă să se plimbe, Lina să oprește acasă, Paul dă pe din dos și se duce în grădină unde era locul ăntălnirelor fericite. Trecuse aproape o oră cănd Calița vine și le spune că a venit Iorgu și că păzește la portiță; Paul ese pe poartă, fără ca el să′l poată vedea, el intră ăn cassă, îl caută prin toate părțile, face o scenă nevesteĭ luĭ, o ceartă oragioasă și teribilă să petrece ăntre dănșiĭ după care ceartă el să convinge că e un guguman și că Paul nu era de loc acolo, nicĭ nu văzuse pe nevasta luĭ.

Altă dată, ăĭ a părut că Paul era la poartă și că nevasta luĭ a eșit să′l ăntălnească, atuncĭ că repede după dănsa, o apucă și ăncepe a bate pe Calița; — să face un scandal așa de mare ăn căt aud toțĭ veciniĭ cariĭ să reped și eĭ, aleargă și vinŭ de aduc pacea ăîn casă și între Hagiul, pe care fratele eĭ sta gata să-l scilogească.

De atunci Hagiul nu maĭ avu astămpăr, el rupse legăturele intimitățeĭ sale cu Plaul, și ăncepu a ′l privi nu numaĭ cu răceală dar și cu ură.

Puțin ănsă ăĭ păsa luĭ Paul, și de răceala și de ura luĭ, cu toată survegerea, cu toate observaţiunele lui Paul şi Lina găseaŭ mizlocul de a se ascunde de dănsul, de a se degiza, de a se întălni.

În fine văzănd că nu poate a avea nicĭ o dovadă, nicĭ kear o asecurare despre adulterul nevesteĭ luĭ, litățĭ și necertitudinĭ, să decide odată a cere luĭ Paul o ecsplicațiune; — îl acostă, și din ecsplicațiunea lor rămase convins că lumea ăl ănșelase, și intimitatea lor redeveni tot aceia.

XIV.
Unde încep firele a se încurca.

Vara trecu, cum treceaŭ tot ăn lume! tot și kiar amorul! Toamna Lina care să mutase ăn casele eĭ să dus la vie cu sorus′a el rămase ăn oraș.

Petrecerile și distracțiunile de toamnă le-am arătat, este dar inutil a zice că nu scăpa nici o ocaziune de a o vedea, de a o întălni, de a merge acolo să treacă o zi plăcută și ăncăntătoare pentru dănsul, o zi care trecea fericită și repede ăntr′un surăs al eĭ, ăntr′o străngere de mănă, ăntr′un sărutat.

Nicĭ un incident nu veni să turbure felicitatea lor, ea venea adesea orĭ ăn oraș și amorul lor să petrecea calm, fericit, fără ca nicĭ un aor să′l turbure, fără ca nicĭ un regret să le aducă un suspin trist și dureros.

Într′o zi, Paul întălni pe uliță pe dorobanțul ce′ĭ da calul de mergea la băĭ.

— Ce facĭ amice, calul tăŭ aci este?

— Aci Domnule, avețĭ trebuință de el.

— Așa, însă aș vroi să mă însoțeștĭ și tu.

— Bucuros Domnule, numaĭ vorbițĭ Dumneavoastră Vahmistruluĭ să nu-mĭ zică ceva.

— Bine, diseară cănd s′o′ntuneca bine, tu să viĭ călare și să mă aștepțĭ aci, lăngă prăvăliea lui Grigorie Gugeamuș la colț— și plata o știĭ.

— Am ănțeles Domnule să trezeștĭ.

Seara se duse cu un amic ce venise din Bucureștĭ, la I..... francez, acolo se apucă de o preferanță, și uĭtase calul și dorobanțul, cănd Hagiul intră ăn cameră. — Atuncĭ Paul ăși aduce aminte ăndată proiectul luĭ, se scoală ca un om care a uĭtat ceva foarte important și roagă pe Hagiul să′ĭ ție locul pănă ce se va re′ntoarce;— apoĭ ăntorcăndusă către amiciĭ seĭ.

— Ascultați le zise el ăn lima Franceză, pe care Hagiul nu o știea, prelungațĭ jocul, intrațĭ voĭ de o trebui, dar subt nicĭ un pretecst nu′l săvărșițĭ ănainte d′a mă ′ntoarce eŭ, și maĭ cu seamă nu′l lăsațĭ să plece.

— Am înțeles′îĭ răspunde amiciĭ pe cănd Hagiul se instala la locul săŭ și el pleca.

La răspăntiea ulițeĭ găsi dorobanțul călare și țiind ăn mănă frăul caluluĭ ce pregătise pentru Paul, Paul se aruncă peșa și plecă repede în galopul cel mare.

Era ăntunerec așa ăncăt nu se distinga obiectul la un pasŭ depărtare, el alerga, trecănd podul, dă într′o groapă cade el sub cal, calul lăngă dînsul, se scoală, se scutură, re′ncalecă și pleacă iar ăn galopul cel mare, se rătăcesc.

— Nu ′nnemerim noĭ astă seară Domnule, am ajuns la Viforăta îĭ zice dorobanțul.

— La Viforăta! ce cătăm la Viforăta? eŭ voesc să merg la....

— Știŭ eŭ unde voescĭ să mergĭ dar am rătăcit

— Rătăcit?

— Da vezĭ bine, ăn ăntunerecul ăsta de îșĭ poate scoate okiĭ cineva, bine că n′om rătăcĭ,am rătăcit.

— Eĭ apoĭ.

— Să ne ′ntoarcem ănnapoĭ.

— Înapeĭ fără s′o fi văzut, nu să poate, maĭ bine mort.

— Ce e dragostea asta, ia să luom pă icĭ la dreapta, e un drumuleț, pare′mi-să că o să ne scoață drept acolo. — Dar ăncet că sănt gropĭ, și d′om cădea ne sluțim.

Paul luă drumul la dreapta iar ăn galop.

— Aoleo! aude în urma luĭ.

— Ce este?

— Am dat ăntr′o groapă plină de ană.... haĭdĭ Domnule, haidĭ că am ajunsŭ.

În adevăr era ăn valea vieĭ eĭ; eĭ se opriră acolo, Paul dedu calul dorobanțuluĭ, și el intră ăn năuntru.

Flueră după obiceiŭ și Calița esse, Lina era cu sorus′a; o ce seară dulce de ancsietate și de fericire; văzăndul ea scoase un ținăt și s-aruncă la gătul luĭ; cănd plecă Lina care văzu întunerecul și știa căt era drumul de răŭ, să aruncă tremurănd ăn brațele luĭ și buzele luĭ șterseră două lacrimi din okiĭ eĭ. La întoarcerea sa, Hagiul calm și gugumanŭ juca cărțĭ, ăn locul săŭ și căștiga pentru dănsul.

— Unde aĭ fost domnule îl întrebă el?.

— La Vătaful de aprozĭ răspunse Paul.

— Aoleo! tocmaĭ acolo! aĭ avut dreptate de aĭ șezut atăt de mult.

Un suris trecu pe buzele tutulor celor lalțĭ, suris de milă și de ironie pe care hagiul preocupat de preferanță nicĭ nu′l băgă ăn seamă.

Toamna trecu, trecu eară și iarna sgomotoasă de balurĭ și petrecerĭ, trecu și amorul lor calm, fericit și neturburat. Paul era fericit.

Căt de absurdă să se pară omuluĭ fericirea aceia ce să petrece în un surîs, în o sărutare, în o cătare a femeieĭ iubită! o epocă ăn viața omuluĭ, un moment ăn juneța luĭ, ăn care acea fericire e sănctă pentru el, în care e toată viața, lumea luĭ.

Primăvara reveni, cu soarele eĭ, florele, păsărelele, și iarba verde, Lina nu maĭ ședea la tatăs′o, să mutase acasă la dănsa. — Casa eĭ să forma de un salon ăn care era un pat, o canapea patru fotoliurĭ, toate acoperite de damască de bumbac verde cu galben, ăntre ferestre ăn colț o masă neagră, ăntre alte două ferestre lăngă pat o mesoară cu postav verde.

Alături era o cămăruță, jos o cameră; o camera aceia așa de mică, așa de ăngustă căte fericirĭ a conținut ea pentru el, fericirĭ marĭ, voluptoase delicioase se umple viața unuĭ om de suvenire scumpe, perdelele acelea micĭ ănguste de căte orĭ s′a lăsat discrete și misterioase ca să ascunză amorul lor și ca să lase să străbată ăn camera lor o rază de soare ce venea voioasă și koketă să′ĭ salute, să salute inimile ce să iubesc şi să asculte melodiele cuvintele amoroase.

Nu se maĭ ăntălneaŭ nicĭ ăn cămăruță, nicĭ ăn cuhniea de la tatul săŭ; — ăn timpiĭ ′ntăiu după mutarea eĭ, se ăntălneaŭ la o cucoană vecină pusă subt o protecțiune streină, ceia ce făcea casa inviolabilă și amorul lor protejat și el. — El aștepta pănă ce eșa Hagiul ăn tărgŭ saŭ pleca undeva, — mergea acolo, ea sărea din curtea eĭ, ăn grădina Vecineĭ și prin grădină ajungea ăntr′o cameră mică și misterioasă ăn care intra pe fereastră.

Maĭ ăn urmă s′a ăntălnit la o altă vecină a eĭ, nevasta unuĭ amploiat.

Dar trecuse doĭ anĭ, doĭ anĭ e unŭ secol, și o simțea; cu timpul ce trecuse, cu florile ce să vestejise, cu păsările ce fugise, amerul eĭ fugise, dar cu primăvara, cu florile, cu păsărelele ellnu maĭ revenise.

Cănd el avu ideia această pentru prima oară, cănd pentru prima oară a crezut a vedea că es nu maĭ avea pentru dănsul de căt o afecțiune rece, a crezut a muri de durere căcĭ o iubea! — atuncĭ ănsă a voit să fie om, să iea una din acele rezoluțiunĭ serioase, profunde, care sfășie inima omuluĭ odată pentru tot d′auna... a voit să se desparță.

Poate obiceiŭ, poate o suvenire scumpă, poate o recunoștință d′amor, poate kiar o reminiscență de iubire, ea nu voi, atuncĭ a văzut ăn tr′ănsa o desperare ce a crezut adevărată... O amică a eĭ îĭ spunea că era tristă și distrată, ea sufferea și voia prin orĭ ce mijloc să să re′mpace, luĭ îĭ jura, că îl iubea, că nu iubea de căt pe el; — pe viața tatăluĭ eĭ, pe mormăntul copileĭ eĭ că îĭ era fidelă, el o iubea și nu a avut curagiul de a se despărți.

Hagiul nu numaĭ auzise, dar simțise tot, și păndea ecaziunea fără a da nimuruĭ să ănțeleagă nimic.

Eĭ confienți era la acea vecină a eĭ foarte departe de a se aștepta la venirea lui Hagiul, — era seară frumoasă, —— ea era aplecată cu capul pe nentul luĭ Paul, o lacrimă de amor și de regret lucea ăn genele eĭ la idea că ar fi putut fi despărțițĭ, și măna′ĭ grațioasă să plimba disrată pe peptul luĭ, cănd auziră afară vocea Hagiuluĭ

— Descide să intru la tine, am să′țĭ spuiŭ ceva.

— Darŭ....

— Eĭ deskhide frate.

— Însă...

— Descide omule, ce′țĭ e frică, de ce nu deskizĭ să petrece ceva aci.

Recunoscănd vocea bărbatuluĭ eĭ, ea se aruncă subt o masă de toaletă ce era colo.

Era ce va nobil și mare ăn femea aceia care priimea desonorul, ura bărbatuluĭ eĭ, desconsiderațiunea societățeĭ, disprețul tatăluĭ eĭ, perderea numeluĭ șia pozițiuneĭ eĭ pentru cel ce o iubea;— vea curagiul și abnegațiunea de a zice ăn fața lumeĭ „iubesc, și mormăntul numaĭ mă va despărți de ceĭ ce mă iubesce.”

Era ce va nobil și mare ăn femea aceiea care renunța la tot ce e în lume, dat uneĭ femeĭ, și făcea sacrifiiciul onoruluĭ eĭ omuluĭ iubit.

De atuncĭ căt va timp fu o survegere de tot momentul, din partea Hagiuluĭ; locurile lor de ăntălnire eraŭ cunoscute de dănsui și spionate cu cele maĭ strasnice invențiunĭ, și ea și el erau urmărițĭ spionațĭ ăn toate pasurele lor. — O dar amanțiĭ sănt ingenioșĭ și nu să lasă să se discurajeze, Calița privegea acasă cănd el eșa pe cănd aprodul pus ăntr′un colț al ulițeĭ vedea cănd venea el în tărg și venea ăndată de îl ănștiința; atuncĭ ocolea ulițele pe din dosul țigănieĭ eșa tocmaĭ afară din barieră lăngă fortificațiunĭ la capul grădineĭ eĭ; ea ascunzănduse p-între arborĭ mergea acolo unde o luoa la braț, și căutaŭ amăndoĭ locul misterios și ferice unde amorul lor ascuns okilorŭ indiscrețĭ putea scăpa de spionarea Hagiuluĭ.

Odată luănd′o la braț a eșit amăndoĭ pe un noroiu pănă la glesnă ascunzănduse și umblănd pe lăngă șanțurĭ ăn desuptul înălțimelor pănă la bariera Geăeștilor, unde aŭ intrat ăntr′o căsuță, mică cărcumă a căreĭ posesoare era o nepoată a aprodului. — Altă dată într′o cășcioară de țărancă afară din barieră pe drumul Lazurilor, a pusără o scară și s-a urcat amăndoĭ ăntr′un pod dărămat unde a așternutără o velință ca să poată ședea.

Căt era de nobilă, de bravă, de curăgioasă acea femee care să lupta cu survegerea bărbatuluĭ eĭ, cu disgrația tatăluĭ eĭ, cu primejdiile furiilor de jealuzie alŭ Hagiuruĭ pentru amorul luĭ Paul! căt era de nobilă și plină de abnegațiune acea creatură frelă, delicată, palidă, ce să inima ăncet cu ăncetul la focul amoruluĭ, și găssea ăn inima eĭ o eroică energie ca să afrunte tot şi să-ĭ dea luĭ o oră de fericire, o parte din ce avea maĭ sănct și maĭ frumos în sufletul eĭ; — orĭ ce suferință, orĭ ce neplăcere, orĭ ce umiliațiune o găsea resimnată și surăzăndă, și lacrima ce trecea aurie prin genele eĭ să amesteca ne buză′ĭ cu razele aceluĭ surăs de ănger divin ce păstra tot d′auna pentru Paul — o da! în momentul acela să credea iubit, iubit în adevăr cu sinceritate. Dar ce e maĭ bizar și maĭ capricios de căt o femee?

În fine ea să decise a sfășia această viață de ancsietățĭ, significă bărbatuluĭ eĭ ăn termenĭ precizĭ că nu numaĭ nu va renunța la Paul dar că nu maĭ vroește sunt nicĭ un pretecst a maĭ trăi cu dînsul și toată dorința eĭ era a să despărți definitiv de el — ăĭ declară că din momentul acela să credea cu totul liberă, că nu′l va maĭ asculta nicĭ odată, şi că nicĭ odată nu va maĭ fi pentru el, alt ceva decăt o cunoscută indiferintă și rece- după o scenă orăgioasă Hagiul ășĭ văndu tot și să mută la mumăs′a.

O din momentul acela eraŭ liberĭ!

Dar ea însă′șĭ obosită de Hagiul rupse odată cu dănsul, cu desăvîrșire și pentru tot d′auna.

El plecă d′acasă, se mută și ceru o despărțire.

De atuncĭ eraŭ liberĭ! liberĭ de a se iubi liberĭ fără a se maĭ ascunde de nimenĭ; — liberĭ de a sta ănpreună fără a maĭ calcula momentele, liberĭ de a ′șĭ surîde fără ca surăsul lor să maĭ fie spilor să maĭ poată fi auzite de cineva alt decăt de Dumnezeŭ.

Pe cănd acea femee îĭ da cele maĭ positive dovezĭ de o iubire sinceră;- o presimțire tristă îĭ ăngeța inima și îl făcea a se ăndoi de dănsa;— cu toată abnegațiunea nobilă ce demonstra, cu toate sarcrificele imense ce ea îĭ făcea, cu tot acel suris de resimnațiune și de amor ce să ′plănta pe buzele eĭ cănd mergea acolo cu toale jurămintele, ăncredințările, și promisiunele de amorŭ;- luĭ îĭ părea că era ce va straniŭ și bizar ăn acea femee îĭ părea că sufletul eĭ avea o giață ce îngeța p′al săŭ, că ea nu îl mai iubea.

Adese orĭ ășĭ zicea: — ade ce să mă crez ănielat cănd totul ămĭ dovedesce contrariul? cănd ea ′șĭ a lăsat consoartele, a priimit să repunțe la numele ce purta, la pozițiunea ce avea ăn societate, s′a ecspus la desaprobarea oamenilor, la perderea stimeĭ amicilor eĭ, numaĭ pentru ca să păstreze amorul meŭ de la care nu așteaptă nimic de care nu are nicĭ un interesŭ; — ce o resține de nu mă maĭ iubește să′mĭ o spuie, să rumpă cu mine cu care nu este unită prin nicĭ o altă legătură de cît voința și afecțiunea eĭ? De nu mă maĭ iubesce de ce acele protestațiunĭ ănfocate, acele jurăminte sacre pe viața tatăluĭ și pe meșoriea copileĭ eĭ, de ce acele lacrimĭ dureroase de regret, acele suspine de suferințe cănd ăĭ vorbesc de a ne despărți.”— și el combătea prin aceste reționamente toată ăndoirea pe care inima′ĭ o păstra cu acea ficsă presimțire adevăruluĭ în contra tuturor argumintelor de sus.

Paul era jaluz; de cine? nu sciea el însușĭ; îĭ părea că era cineva ascuns, a căruĭ viață turbura pe a lu, a căru′ĭ iubire desființa pe a luĭ; — simțea că rolele să skimba, că acel cineva devenea amantul fericit și că el juca rolul bărbatuluĭ ănșelat

Dar ea îl convingea, și el revenea tot dauna la dănsa, petrecea o mare parte din zi acolo, ăn cămăruța de care am vorbit, pe patul acel mic ce avea pentru dănsul atătea atracțiunĭ iubite, atătea voluptățĭ delicioase atăte fericirĭ ăncăntătoare; ș′apoĭ cănd ănconjura cu brațele′ĭ taliea′ĭ mlădioasă, cănd buzele eĭ arzănde îĭ da sărutărĭ ămbătătoare, cănd citea în cătările eĭ pure și llimpezĭ o pasiune profundă; cănd capu′ĭ blond să apasă pe peptul luĭ cu o sublimă ecspresiune d′amor, și gura′ĭ mumura „te iubesc!,,

O atuncĭ toate îndoirele dispăreaŭ ca nește vise negre, toate temerile treceaŭ, toate ancsietățile fugeaŭ din inima sa; și credea în ea;-— sufletul luĭ se reumplea de confiență și de fericire, de speranțe radioase și de credințe scumpe, găndirele fuĭ de iluziunĭ poetice.

Într′o zi el află tot adevărul realitatea să desfășură înainte′ĭ, șiel se convinse că nu numaĭ Lina nu ′l maĭ putea iubi dar că ea îl înșela.

În zioa aceia simți că ceva să rupse în inima luĭ armonia sufletuluĭ săŭ tăcu și o lacrimă tristă discretă și silențioasă ce cură pe obrazulŭ luĭ fu singura orațiune funebră pe care o pronunță la ′nmormănĭ tarea a tot ce′ĭ fusese maĭ scump în idealurile sale; în zioa aceia Paul luoă o otărîre fermă, o rezoluțiune nestrămutabilă, un partit dureres, dar pronunțat.

Nu îĭ zise nimic, nu îĭ făcu nicĭ o mustrare,nu o a lăsat nicĭ kiar să ănțeleagă că el era instruit de adevăr.

Dar în zioa aceia nu o văzu.

A doa zi plecă în Bucureștĭ.... totul era sfărșit și amorul lor el se forța să luĭte.

Aci vă văz critic lector saŭ amabila lectriță curioșĭ și intrigațĭ.

Vă așteptați la un denuement tragic ăntocmaĭ ca ′ntr′un romanțŭ al luĭ Valter Scolt, saŭ ca ′ntr′o dramă a luĭ Schacsreare; — la un denuement oribil, ămfiorător ăn care omulŭ înamorat iși inșelat cănd nu omoară pănă la cel din urmă inocint musicant din orkestră, saŭ nu sparge cel puțin vre o treĭ zecĭ de lampionĭ, să omoară el ănsu′șĭ în desperarea și răsbunarea amoruluĭ.

Eĭ bine nu; - nimic din toate astea eroul nosstru nicĭ nu moare ca Edgard de Ravensvod, nicĭ omoară pe nimenĭ ca un eroŭ de melodram; — ci pleacă ca un om calm și raționabil.

Se depărtează din locurele unde a iubit și a suferit atăt de mult, le zice un ultim adie și iea suvenirea lor dulce și sfășietoare ăn fundul inimeĭ luĭ unde căntă o tristă vemnică pomenire amoruluĭ ce ăngropă în ea.

Visul a perit, ilusiunea a trecut, armonia a tăcut, poezia a ăncetat.

Căte o dată suvenirea Lineĭ maĭ vine ăncă de′ĭ face inima să tresare; — atuncĭ îĭ pare că o strange ăn brațele luĭ, că e în acea cameră mititică, în grădina mitropolieĭ revede arboriĭ ănverzițĭ, floricele ce culegea ămpreună, coloarea rokieĭ ce purta; resimte sărutărele′ĭ iubite, presiunea măneĭ fină voluptățile săncte ale iubireĭ, reaude apa din cazan clocotind pe vatră, mijiietul văntuluĭ p′intre frunze, pași eĭ ușorĭ călcănd iarba; — dar toate acestea îĭ aparŭ, le revede, le reaude le resimte fără suspin, fără suferință, fără regret, ca o suvenire scumpă; ca o sensațiune dulce a inimeĭ, iar nu ca o dorință.

Acum îmĭ zice: — „fericirea nu răde nicĭ o dată deplin omuluĭ, îĭ surăde numaĭ, și dispare mie′mĭ a suris și inconstintă merge să suriză altora acum.

— Florea a ′nflorit, îmĭ adat parfumul eĭ cel mai suav cel d′întîiŭ și s a scuturat pentru el ca să reămfloreaecă pentru altul, ănsă maĭ palidă și maĭ puțiț voioasă.

„Cavatina amoruluĭ ′mĭ a trimesŭ armoniele cele maĭ ăncăntătoare cele maĭ sonore, maĭ dulcĭ și maĭ delicoase, ea să va repeta pentr′un altul însă maĭ piano și maĭ discordă.

Ăn carnavalul trecut odată la balul mascat, o amică îĭ spuse că Lina era în bal;— el tresări, dar inima luĭ îșĭ ănvinse ăndată emoțiunea și cănd o văzu era calm; — se apropie de dănsa îĭ ăntinsa măna și ea o strănse.

— Sciam că eștĭ ăn Bucureștĭ îĭ zise el,spune′mĭ de eștĭ fericită?

Ea îl privi cu o cătare lănguroasă și îĭ răspunse prin un oftat.

Acum o revede adese orĭ, o ′ntălnesce în calea luĭ.

Dar o revede fără a maĭ simți nicĭ o emoțiune, nicĭ o durere; căcĭ pentru dănsul Lina iubită, amanta adorată a murit d′odată cu amorul în inima luĭ; și nu maĭ privesce în ea de căt o femee; o amică.

O suvenire scumpă o fericire sănctă a junețeĭ..... o oră trecută ștearsă din vieața care nu va maĭ reveni.

XV.
Coclusiune.

Paul s′a făcut spectator indiferint, rezonător rece al viețeĭ.

Oaspete obosit, fără plăcere, fără ilusiune fără amor,— priveșce cu o cătare distrată nectarul ce luceșce în cupă ca rubinul, — șĭ vede trăcănd pe dănaintea luĭ acele umbre încăntătoare cu buze de mărgean, cu dințĭ de mărgăritar, ci okĭ de șoim cu talie sveltă și mlădioasă; albe și dulcĭ vise arle junețeĭ, ce se risinesc cu vîrsta, și perd prismurile lor radioase, cănd descepția a sfășiat tot ce este tănăr și credință în sufletuș unuĭ om.

Acum el nu maĭ cere de la femeĭ, de căt ceia ce ele pot da în adevăr - plăcerĭ și distracțiunĭ.

Căte odată inima luĭ pare a maĭ tresări, o scăntee de tinereță pare a se maĭ redeșcepta în sufletu′ĭ amorțit, un vis dulce și încăntător pare a maĭ legăna căte odată sensațiunele luĭ, — atuncĭ îĭ pare că florile aŭ încă profumurĭ suave, că văntul are încă șopte armonioase, că buzele aŭ încă sărutărĭ îmbătătoare, și surîsurĭ delicioase; — atuncĭ el încearcă încă a duce cupa ce nu este de tot deșartă, la gura′ĭ setoasă și arzăndă, — cănd soarbe încă nectarul îĭ vine amar, cătarea luĭ se stinge iară′șĭ, fruntea′ĭ se′norează, capu′ĭ se′nclină, și îĭ revine acel disgust giețos de tot ce este amor și fericire.

Aniĭ săĭ ceĭ tinerĭ, ca niste părințĭ risipitorĭ, a desmoștenit viitorul săŭ.

Florĭ uscate și risipite în calea tinerețeĭ luĭ, aplecate acum triste pe tija lor vestejită, și pe care căte o dată o lacrimă, rouă răcoroasă a inimeĭ, se ′nplăntă ca se ușureze amărăciunea regretelor lor.

Căte odată o suvenire delicioasă, — a timpilorŭ strălucițĭ de juneță, de iubire și de fericire vine și căntă sufletuluĭ săŭ o armonie răpitoare,— dar încet cu încet melodia dulce se depărtează, se perde în trecut, și încetează ca murmura lină a văntuluĭ între frunzele pălite de akilionul toamneĭ, ca adio a luĭ Schubert, ca accentele juneĭ captivă a lui André Chénier.

Este în viața omuluĭ un mare adevăr pe care nimenĭ pînă acum nu a′ncercat a′l analiza, — un simțimănt ce cresce ′n inimă ca iarba pe morminte, și care ′năbușasce sensațiunele, ca piatra rece sub care acoperim o ființă iubită și apusă din cerul lumeĭ noastre. — UĬTAREA!

După ce suferi căt va timp de o suferință de acele care omoară tot ce este sensațiune în om, și nu ′ĭ maĭ lasă decăt golul în sufletul săŭ, și unŭ corp ce se mișcă fără a maĭ simți alt-ceva decăt durerele ficice. — Paul cată să ′șĭ redescepte inteligența sa amorțită, și se desfășoare dănaintea imaginațiuneĭ sale alte tablourĭ, altă direcție, alte găndirĭ care se șteargă dureroasele impresiunĭ ce sfășiase inima luĭ.

El îșĭ bătu peptul ca se vază daca el simțea un resunet de abițiune în el; — neptulrămase liniștit și nemișcat.

Veni 24 Ianuariŭ, — acel act măreț și patriotic pentru care Istoria va avea paginĭ atăt de frumoase, și care ne puse pe calea unireĭ.

Paul antrenat de ăntusieasmul general văzu în actul alegereĭ Prințului Cuza o eră noă care se deșkide pentru țară, eră de unire de libertate, de progres, de tărie de legalitate, și de egaltate înaintea legelorŭ; — în fața unor principurĭ atăt de frumoase, de nobili; a uneĭ înfrățirĭ generală atăt de ăntusiasmătoare— el se decise a lua o parte activă în lucrăriĭe țăreĭ, a aduce contigentul micilor sale rerurse la rădicarea edificiuluĭ colosal al căruĭ Romăniĭ puseseră bazele cele mai importante.

Pentru acesta el începu a studia pozițiunea, oameniĭ și lucrurile precum eraŭ.

Căte va zile, kiar kete va lunĭ, acel studiŭ era peste putipță— totul se confundase în acel mare și nobil act- nu putea nimenĭ vedea de căt antusiasm și infrățire; — dar după căte-va lunĭ acel studiŭ deveni facil și fertil.

Paul începu a studia politica țăreĭ.

Patimele înăbușite căt-va timp, isbucniră cu maĭ mare tărie și maĭ mare violență, — ceĭ din toate partiturile cariĭ visase Domnirea, desilusionațĭ din această nălucire seacă, deveniră de o furie turbată, și începură a face o opoziune din cele maĭ înverșunate; —mulțămită banilor ce vărsase samsariĭ Bibesculuĭ în acestă intenție o criză spăimăntătoare se ivi în comerciŭ, falitele începură a se sukceda cu o rapiditate nespusă și în scurt timp cele maĭ marĭ case de comerciŭ căzură din cauza consecuințelor fatale a celeĭ înkiderĭ a banilorŭ în proecte vile și meskine. — Această nerorocire isbi țara d′odată ca un trăsnet- creditul s′ascunse;— comerkiul se paraliză, o sărăcie trribilă se ivi în toate părțile, și treburile împedicate făcură kiar Guvernuluĭ o pozițiune critică și dificilă,

Toțĭ pradătoriĭ, lingușitoriĭ, despoticiĭ, cocoiĭ—trecutuluĭ și aĭ regimelor de conrupțiune și de abjecțiune deveniră liberariĭ ceĭ maĭ înfocați (în vorbe și se făcură monopolizătoriĭ zileĭ, — ca și în trecut ascetiĭ visară a șonopoliza posturile publice, întreprinderele statuluĭ, foloasele țăreĭ, și a profita eĭde dănsele, — eĭ umplură anticamerele ministrilor și ale Domnitoruluĭ, începură a linguși și a spespecula asupra slăbiciunetor și patimelor celor de la putere și ca în trecut se serviră de influențĭ, de favoarĭ, de trecerea celor ce′ĭ împresoară.

Afară de acestiĭ, eși o furnicărie de liberalĭ la cariĭ nimenĭ nicĭ nu visase pănă atuncĭ, capacitățĭ negative, talente nule, visătorĭ secĭ, cariĭ nu aveaŭ alte merite de căt nu maĭ răcnetele lor, și un fel de putere brutală și primejdioasă cu care impun opiniunele lorŭ, și kiar voința lorŭ.

Partiturile se formară ′n lagăre și oluptă ′nverșunată începu între ele- atuncĭ începură numirile de albĭ, de roșiĭ, de verzĭ, de patrioțĭ, de vănzători, retrograzĭ, de moderațĭ de conservatorĭ șcl. — toate partiturĭ care se pot rezuma în aceste cuvinte, — interesul, patima, ura, desbinarea, resbunărĭ individuale— Ceĭ maĭ ecsagerațĭ, începură o politică svăpăiată și primejdioasă, capabilă de a compromite nu numaĭ viitorul țăreĭ, dar kiar ecsitința eĭ presentă, — arma acelor opelnustțĭ era calomnia, denunțarea, injuria defăimnrea și batjocora,— oameniĭ ceĭ maĭ rezonabiĭĭ, ceĭ maĭ probĭ, ceĭ maĭ onorabilĭ, ceĭ cu bune intențiunĭ, eraŭ persecutați de dănșiĭ în toate șișcările lor; — ambițioșĭ, vanĭ, nesocotițĭ, eĭ se băteaŭ pe ministere, aspiraŭ la portofoliurĭ și toată lupta lorŭ nu era decăt ca se ajungă la putere.

Desgustat de această bătălie a ureĭ a patimilor, a invidielor a ambițiunelor oarbe nesățioase a mediocritățeĭ și a nulitățeĭ în contra meritelor și a capacităeĭ.

Paul întoarse privirele salle spre Literatura țăreĭ— spre partea inteligentă a Romănieĭ.

Atuncĭ el văzu cu întristare o pozițiune goală și oribilă, — o țară fără sciințĭ, fără arte, și cu o mică Litetaratură abandonată lăsată la voiea întămplăreĭ și a nepăsăreĭ,— o țeară ce nu posedă nicĭ unul din uvrajiurele sciințifice care în cele lalte țărĭ a format bărbațĭ a căror luminĭ și cunoșcinți a civilizat națiele, le a luminat și le-a pus pe calea perfecțiuneĭ șĭ a progresuluĭ,

Cursul de Istorie al D luĭ Aron, și magazinul Istoric al D-lor Lauriani și Nicu Bălcescu, și Istoria luĭ Vaillant, iată tot ce posedăm afară din remarcabilul oper de culegerĭ isturice a documentelor vekĭ de D-nu Cogălniceanu.

Literatura țăreĭ se rezumă maĭ cu seamă în căntece vekĭ și populare, în legende și povestĭ.trăsurĭ mărețe și caracteristice trecute pe aripile tradițieĭ la posteritate din generațiune în generațiune, — ce denotă bărbăția unuĭ popol brav, capabil de acțiunĭ eroice, care plănge amar asupra uneĭ soarte aspră, și asupra stăreĭ de umiliare unde se afla,— șopte armonioase, suspinurĭ răpitoare cănturi dulcĭ de amor care leagănă delicios găndirea, mi adă sufletul la sensațiunĭ încăntătoare;— lacrimĭ și surîsurĭ a inimĭ tinere ce sorb dulceața viețeĭ în o sărutare și uĭtă suferințele lumeĭ în cuvinte de iubire, — căntece haĭducescĭ echourĭ de codru, tradițiunĭ voinicescĭ care afruntă potera, scănteĭ arzătoare de patriotim, șt de națienalitate ce potŭ deveni o flacără nobilă și vastă, o frumoasă aureolă de umbre și de libertate pentru țeara noastră.

Căntece ce seamăn cu poesia ca acele ale luĭ Omer, și Virgil, — fapte gigantice ca acele ale Eroilor secolilor trecuțĭ și mărețĭ.

Căntecele și legendele populare ale Romănilor aŭ o mare assemănare cu poesia Nordului,— și posed mult din caracterul sombru și melancolic al asipirațiunelor luĭ Ossian; — aŭ tot de odată o înlăturare de gândire, o mărire de cugetare, o energie de simțimănt și dulceață de ecspresiune care face sufletele răpite de cad în o ecstasă sublimă și o reflecsiune profundă, de unde ese cu durere prin compararea trecutuluĭ gigantic și măndru, cu presentul mic și umilit.

Afară din acele căntece populare, echourĭ dulcĭ și repitoare ale trecutuluĭ; poesia noastră este foarte săracă în operĭ, dar însă bogată în cugetărĭ și frumussețĭ.

Cărlova cel d′ăntăĭ d′intre poețiĭ contiporanĭ a păstrat încă acel sigiliu al melancolieĭ poesieĭ Norduluĭ, acel caracter sombru al luĭ Osian amestecănd în inspirațiunele luĭ ceva din puterea occidentală și din varietatea colorilorŭ a luĭ Dante;— inspirațiunele sale asupra Iasinelor turgozeșteĭ sunt o producțiune măreață și plină de frumuseță, pe care un geniŭ mare ca Roituure nu s-ar fi roșit de a le subscri, sunt în ele ideĭ vaste, simțiminte nobile ecsprimate cu eleganță și energie.

Spiritul uman și maĭ cu seamă emulațiunea patriotică, arfi cu totul descurăgiate; dac-ar fi un lucru dovedit că totul în lume nu este decăt invidiă, pasiune personală, interes meskin, sensațiunĭ individuale, — dac-ar fi un lucru dovedit că viața națiunelor atărnă e la voința celuĭ maĭ tare- dac-ar fi dovedit că ajunge un număr de giulele și de baionete de care un popol numeros poate se dispue maĭ mult în contra unuĭ stat mic.

Simțimăntul de indipendenţă, de naționatitate de mărire a inspirat pe toțĭ poețiĭ; — în sensațiunile lor ecsist oare care prejudiciurĭ fanatice care unesc simțimintele de apărare și amor al patrieĭ, — cu dorințĭ nemărginite de voluptățĭ și de fericirĭ.

Acestea sunt impresiunele ce nroduce micul poem (îl putem numi ast-fel) al luĭ Cărlova,— el ecsistă o vagă dorință de libertate ce o gicește omul fermentănd sub acea armonie gravă și dulce care ne vorbeșce de mărirea trecutuluĭ.

Văcărestiĭ poețĭ din tată în fiŭ, trecănd poețĭ din generațiune în generațiune, pănă la D. Ioan Văcărescu, care a dotat poesia Romănă cu producțiuni ce vor trece la posteritate, și vor deveni odată, operi clacicĭ.

Ioan Văcărescu, este fără ′ndoire una din imaginațiunele cele maĭ fertile și maĭ spitituale în literele Romăne, - el a renunțat la melancolia sombră a luĭ Ossian, la fantasticul generuluĭ poesieĭ. Norduluĭ, și a dat cel d′intăi semnal al imitațiuneĭ occidentuluĭ, — ca poet Ioan Văcărescu e unul din ceĭ maĭ marĭ pe care ′la avut Romăniĭ, — el are mult din viociunea a lui Beranger, și ceva din poetica cugetare a luĭ Lammartinnes; —în operiĭ săĭ aceste doă naturĭ se luptă una cu alta, și nu se scie care rămîne învingătoarre,— luĭ îĭ place mărirea, însă imaginațiunea sa veselă nu o trateasă cu acea seriositate profundă cu care o tratează uniĭ poețĭ, el îĭ suride și pare a se juca cu dînsa, „urekea e drumul inimeĭ” a zis un autor mare, și el a urmat această zicătoare a ′ncăntat urekea ca se ajungă a atinge inima.

Primă-vara amoruluĭ nu este de căt o imitație din Anacreon; dar imitație, aŭ și ele valoarea lorŭ de curățenie a limbagiuluĭ, de eleganță de stil, de bogăție de rime, de facilitate a versificăreĭ, de potrivire a ecspresiunelor, de poesie a imaginațiuneĭ.

D. Ioan Eliad inteligență vastă, fertilă- concepțiune mare, — merit necontestabil ca autor;— caracter original, — bizar, — imposibil; — cele maĭ frumoase producțiunĭ ale sale sunt traducțiunele odelor și a elegielor luĭ de Lamartinnes, — scrise în un știl curgător și facil, în o limbă pură și elegantă, cu regulĭ de artă ecsacte, — cu o poezie dulce și răpitoare care încăntă inima

— Pină aci D. Ioan Eliad s′a ținut la adevăratul apogeŭ al mărireĭ Literelor, — de aci vine acea scoală de depravație Literară fundată de dînsul — acea cacofonie a radicalisme acsagerate care face din lima Romănă, un adevărat Turn al Babelutuĭ,— acea pretențiune amfatică, îngămfată, care se depărtează de tot ce este poesie armonie dulce, și din care numaĭ rămăne de căt un versificător abil ce se luptă cu greutățile de știl și de scriere.

Boileau a zis.

„Que dans vos écrits la langue révérée.

Dans vos plus grands exceés vous soît tonjours sacrée

D. Eliad nu maĭ ținea nicĭ o socoteală de limă și de ecsijențele eĭ- umplea de neologisme ne′nțelese și puse cea d′întăĭ piatră la acest edificiŭ strămb, fără simetrie, necoplit, absurd, pe care o junime ecsagerată și ecsaltată prin tristele semințe ce a semănat acest poet în inima lorŭ ′l a rădicat ca monumentŭ poetic națiuneĭ Bomănă.

D. Ioan Eliad a voit să imiteze pe Victor Hugo și să fie fandatorul uneĭ scoale de Literatură modernă, maĭ ignorent însă și mult maĭ puțin dibaciŭ decăt acest atlet al scoaleĭ Romantică Franceze D. Ioan Eliad se rătăci în calea ce apucă, și dedu în prăpastia ce însu′șĭ deschidea sub pașiĭ luĭ, și în care tără pe toțĭ jușĭ Romănĭ cariĭ avură ușurința de a′l urma orbesce.

Grigorie Alecsandrescu Esopul Romăniei— Gregorie Alecsandrescu sub aparința luĭ bun-omică naivă, are tot spiritul strălucit, toată fineța mușcătoare, toată facilitatea fertilă a luĭ Lafontaîne numit de Francezĭ „le ben homme Lafontaîne”

Alecsandrescu nu s′a mărginit în misiunea de fabulist, instructiv, moral, spititual, — el a făcut fabule politice, a biciuit viciurele și slăbiciunele Guvernelor și ale populilor, le-a arătat calea bineluĭ și a mărireĭ, — le-a dat kiar ecsemplul virtuților cetățeneștĭ.

Născut sărac, — crescut sărac, — Alecsandrescu făcu încă din cea maĭ fragedă a sa copilărie studiul inimeĭ umană, — a sufferințelor popululuĭ, prob, nepărtinitor, integru, Alecsandrescu a isbit colo unde trebuia se isbească- și tot caracterul săŭ mîndru și independent, toate simțimintele luĭ vaste, patriotice, și generoase, sunt coprinse în aceste versurĭ.

„Nu e așa legea natureĭ, nu e așa a țăreĭ lege
„Ca tot ce nu e la locu′ĭ va cădea trufiia lor.
„Al sudorilor streine rod, eĭ nu′l vor maĭ culege
„Va fi mare tot Romănul! — țăreĭ luĭ folositor.
„Cugetărĭ adănc ascunse, ideĭ drepte și înalte
„Ce în inimile alese ura lor le apăssa.
„Vor vedea lumina zileĭ, și în formă de marĭ fapte
„Sub privirea provedințeĭ, lumeĭ se vor arăta.

Geniŭ filosofic și serios, — ca Lafontaîne el a ascuns filosofia luĭ adăncă și patriotică în forma glumeață și mușcătoare a fabuleĭ, — ca ale luĭ Lafontaine fabulele luĭ sunt satire biciuitoare ale secoluluĭ și ale oamenilor epoceĭ luĭ;— Tororul și Pădurea — Elefantulŭ — Oglindele, — Caĭnele gonit — Soarecele și Risiea- Cainele si Gatelul —Pisica Selbateca și Tigiul — Drertatea Leulnĭ,— Lupul moralist — Lebada si rniĭ Gorbulțĭ — Privigetoarea în colivie- Drsul și Larul — Boul și Vițelul — Vulrea Liberalŭ — Gneul, Caĭnele și Măgarul.— sunt dovezĭ necontestate și recunoscute ale geniuluĭ liberal, al amoruluĭ de țară, ale iubireĭ sale pentru adevăr, ale spirituluĭ sarcastic dar just cu care el isbesce omenirea în vițiurele și necuviințele eĭ, — în despotismul și îngămfarea despoților—, în slăbiciunele și orbirea popululuĭ.

Alecsandrescu este fără contestație una din gloriele noastre Literare, — e un fabulist însemnat e un poet mare, și ca Lafontaîne, ca Boileau va trece pe aripele nemurireĭ la posteritate, unde va găsi o judecată dreaptă ecsemptă de ividie și de pasiunĭ

Vasile Alecsandri, este fără contestare celŭ maĭ glorios din autoriĭ și poețiĭ Romănĭ; — inimă mare, și nobilă; simțimintele cele maĭ frumoase și maĭ patriotice vibiă în sufletul săŭ, și el le ecsală în versurĭ sublime și melodioase; — Vasilie Alecsandri este cel d′întăĭ și ca să zicem ast-fel singurul fondator al uneĭ școală teatrală în Romănia.

Naționalitatea, libertatea, patria, sunt instincte care născură în inima luĭ de odată cu el, crescură cu dănsul, și se desvoltară ′n el cu studiurĭ profunde, serioase, întinse, cu o instrucțiune solidă și vastă. — Alecsandri și Ioan Bălăceanu (cel tînăr) sunt oameniĭ cariĭ aŭ maĭ mult spirit în ambele principate Unite;- înzestrat de natură cu acel spirit fin, mușcător, de bună companie, ironic pănă la sfîșiere, nemărginit, — simțăndŭ în el focul sacru al iubireĭ de țară, — sigur de sciința și inteligența luĭ, Alecsandri luă literele și poesia ca un scop pentru a ajunge la libertate, ca un mijloc de a înălța și de a înnobila cugetările și simțimintele Romănilor.

Nu este producțiune a sa, nu este oper eșit din condeiul săŭ, care se nu fie marcat de acel sigiliŭ ce geniul singur poate da uneĭ scrierĭ, care să nu aĭbă cugetărĭ nobile și generoase.

Alecsandri este ′n operiĭ săĭ un tin antic; sever, grav, care s′a perfecționat prin fineța, eleganța, și afabilitatea modernă; — elŭ nu are acea greutate, acea apăsare a autorilor vekĭ dar are ′nălțarea lor de găndirĭ, și frumuseța lorŭ de simțimănte, — el atinge sublimul fără a cădea în pedantismul lorŭ.

El a adunat toate căntecele populare ale Romănilor, — toate echourile dulcĭ și mărețe ale trecutuluĭ,— toate acele mărgăritare și briliante prețioase care ′mpodobesc cununa literară și Națională a Moldo-Romănieĭ, și din toate acele tradițiunĭ încăntătoare, din toate acele căntece delicioase, dîn toate acele legende răpitoare, a făcut o sublimă și măndră salbă poetică pe care imaginațiunea luĭ bogată o semănă cu rime elegante, fertile, simțite, cu versurĭ în adevăr frumoase și patriotice.

Poesiele luĭ Alecsandri respir un profum suav de acele ce îmbată inima fără a o turbura și fără a o obosi— care leagănă dulce sufletul și îl adă la impresiunĭ delicioase, care ecsală cugetările, și care nobilează gustul.

El este între poețiĭ nostri acel care a unit pe lăngă satira caracteristică a luĭ Molièlemărirea serioasă a luĭ Victor Hago și spiritul grațios, și fin al luĭ Scribe, — filosofia luĭ e umană, generoasă, și Patriotică, fără amfază și fără pedantism, el scie a iubi țara fără fanfaronadă, și a diviniza libertatea fără a o pune pe un pedestal putred și slab al uneĭ popularitățĭ factice și ne socotită; — el nu lingușaște patimile și slăbiciunele popululuĭ, din contră isbesce ′n ele cu energie, și cată se sfărame zeitățile de carton create de spiritele ușoare și rătăcite, — face din libertate un lucru mare nebil, strălăcit, a căruĭ raze trebue să lumineze inimele fără a le arde, a căreĭ instincte nu pot avea micșorare și degradare, — și se feresce de aceia ce franceși numesc „des lieux comuns”: sciința viețeĭ, intrucția, cunoscința sunt la dănsul mijloace pentru a corecta oameniĭ, pentru a învăța populul, pentru a întări societatea; iar nu arme ca se ucigă talentele și capacitatea, ca se ecsploate populul și ca se derapene societatea;— înainte de a dărăma, el voesce maĭ întăĭ se creeze și se arădice un edificiŭ noŭ, cu credința ca cel vekiŭ va cădea de sine ca tot ce este putred și ruinat de cele maĭ puternice destructoare ce sunt în măna luĭ Dumnezeŭ, timpul și progresul, — cu convicția, că tot ce este viciŭ va peri de sine ca tot ce este van și neomenos.

Lumina gonesce tot d′auna întunerecul,— el face lumina fără a se preocupa de o luptă nepotrivită și sterilă care ′mpedecă civilizația și înaintarea popululuĭ.— lupta patimelor și a invidieĭ, el căntă Patria, fără a cănta pe patrioțiĭ noștri spoițĭ numaĭ cu roșu de patriotism,— diviniză libertatea fără a se preocua- de falșii Catonĭ ce se pauză ca liberalĭ, ca se eploate libertatea; sunt, credințe ferme, religie sacră ce cată a inspira popoluluĭ, fără ambițiune, fără patimă, fără resbunare.

Apoĭ poetul mare, grav, serios, care face sufletul de se încăntă, mișcă inima de emoțiunĭ delicioase, aduce lacrimile ′n okĭ, inspiră simțiminte de iubire de devuement, de o abnegațiune de adevărată nobilime, — devine poetul spirituos, badin satiric.

„Ridendo eastigat mores”

Critic sever al viciurilor și al ridicolelor, el le biciuesce cu o vervă ce aparține numaĭ luĭ și care nu rămîne în urma luĭ Molier, Cocons Iorgu de la Sada Guro, Cocoana Cirița în Iașĭ și în provincie, Piatra din casă, Cinet cinet, sunt adevărate scolĭ de moravurĭ, portrete trăinde ale societățeĭ noastre unde ridicolul joacă un rul însemnat scolĭ moralĭ și instructive.

Pe urmă el ia în mănă arma luĭ Alphonse Karr, și Alecsandru Dumas, crează căte va nuvele simțimentale, poetice, frumoase, bine simțite care ′nalță aspirațiunele și cugetările cititoruluĭ atras la acea cetire, prin un interes real de tot ce este adevărat, elegant, și nobil.

Istoria unuĭ galben, șicriticele sale Litereriĭ, sunt neapărat operi de merite necontestabile, de aprețierĭ juste, de adevărurĭ drepte pe care nu le poate nimenĭ tăgădui sub nicĭ un punct de privire.

Ca Beranger, el poate zice cu măndrie,

„Je n′ai flatté que l`infortune”

De și bogat, el a respectat tot d′auna sărăcia onestă, probă, pură, el a ajutat′o, și a iubit′o, — nicĭ nu a lingușit puterea și mărirea nicĭ nu s′a lăssat să′l amețească,- și a rămasŭ tot d′auna Alecsandri natural, patriot, Romăn, care pe lăngă cea maĭ strălucită valoare Literară între Romăni, a unit o modestie ce părea a se aplica se a scunză meritul săŭ și talentele sale.

Ca Beranger el va ajunge la adăncĭ bătrînețe cu fruntea arădicată, și senină, cu pașiĭ sigurĭ și ne′ncurcațĭ, cu conștiița ușoară și curată, — respectat de toțĭ, iubit de tot ce este Romăn adevărat, are simțiminte de Romăn, și simte în inima luĭ, simțimăntul a ce este nobil și frumos.

Ca Beranger el îșĭ a căștigat renumirea prin fapte nobile și mărețe,- și în o zi judecat fără invidie, patima, individualitatea ce inspiră or ce talent superior mediocrităților; Alecsandri va fi prețuit pentru Romănĭ ca Beranger pentru Franciezĭ.

O mărire Națională!

Dimitrie Bolintineanu, poet în toată puterea cuvăntuluĭ, — el are acea poesie înaltă, suavă, dulce a luĭ de Lamartines,— filosofia luĭ e o filosofie numaĭ de simțimănt și de imaginațiune, — realitatea, positivul, lumea așa precum este nu intră, cu nimic în inspirațiunele luĭ, — lumea luĭ e o lume ideală măreață dar pe care o putem numi imposibilă, lume iluzoriă, bogată de cugetărĭ rănitoare și nalte;— și bogată, de aspirațiunĭ sublime, de găndurĭ poetice, de vervă elegantă, de simțimente curate și nobile; — nimic maĭ frumos maĭ curgător, maĭ gingaș decăt stilul luĭ Bolintineanu, stil înflorit, limă corectă și melodioasă versurĭ bogate de rime dulcĭ și grațioase.

Poesiele luĭ Bolintineanu sunt elegiĭ încăntătoare ca ale luĭ Lamartines, sonate grave ca ale luĭ Beethoven, melodiĭ dulcĭ ca ale luĭ Sehubert, acente sublime ca ale luĭ VVeber; — poesiele luĭ nu sunt versurĭ, sunt căntece armonioase, răpesc inima și găndirea, și le adă la un vis melancolic la cugetărĭ nesfărșite ce se perd în dedalurile imaginațiuneĭ și ale sensațiunelor în care voluptatea are ceva divin ce nu aparține pămăntuluĭ.

Bolintineanu nu are putere materială, brutală, lumească în scrierele luĭ, — are acea energie înnaltă ce isvorasce din suflet, și care emană de la o natură a căreĭ construcție nu e comună tutulor muritorilor.

O tănără Fată pe patul de moartee o imitațiune sublimă din juna cantivă a luĭ André Chénier, accentele aceleĭ conile care se vede în momentul de a trece în o altă viață, suspinele eĭ, regretele eĭ la tot ce este ilusiune și are un prism încăntător, în viața tinerețeĭ, reflecțiunele ce ′ĭ inspiră pozițiunea eĭ, găndinduse la toți ceĭ carrĭ astept moartea tea ca o bine-facere pentru cariĭ în loc de ar fi o cruzime, ea ar fi o consolare și o ușurință saŭ o sublimă și delicioasă melancolie ce eguală pe Lammartines în aceste versurĭ fără comparare în lume:

„O temps! suspends ton vol, et vops hepres proriees
„Suspendez votre cours
„Laîssez-nons savourer les rapides délices
„Des plus beaux, de nos jours.
„Assez de malheureux, isi-bas, vous implorent,
„Coulez! coulez pour eux!
„Prenez avee leprs jours, les soins qui les devorent.
„Oubliez les hepreux!

E ceva nobil și înalt!- în acea cugetare a poetuluĭ care plănge tinereța ce ca o rază de soare care încălzesce sufletul apune în mormănt;— dar poețiĭ nu scriŭ ceia ce simtŭ, eĭ scriu maĭ tot d′auna ceia ce ′șĭ înkipuesc-imaginațiunea la dănșiĭ este maĭ tare de căt inima, maĭ fertilă de căt sensațiunele, — și maĭ agitată și furtunoasă, ea se sfășie de durere saŭ înoată ′n fericire cu aceia′șĭ putere de pasiune, — imaginațiunea e bogată, ea are culorĭ, primăverĭ, ilusiunĭ pe care le simte și le soarbe cu sete, mdreptează moravurile răzănd.

Bolintineanu a făcut un oper remarcabil, basme și legende Romăne; — fie care din acele inspirațiunĭ e un mic Poem epic în care bravura, mărirea, bărbățiea, gloria, libertatea, naționalitatea, amorul, și tot ce este maĭ scump maĭ sănct, maĭ nobil în cugetările oamenilor și în soarta populilor, joacă un rol sublim personificat în suvenirile și tradițiunile trecutuluĭ măreț și indipendent ale țăreĭ noastre.

El a compus, singurul romanț original ce avem în lima noastră, Manoil, — pasiunele umane sunt descrise acolo cu colorĭ viĭ și puternice, — găndirea se simte de poezia luĭ, — și insptrațiunile seamănă cu acele ale luĭ Raphael de Lamartines.

Bolitineanu, Alecsandri, Alecsandrescu sunt poețĭ favorițĭ aĭ luĭ Paul, adorațiunele și venerațiunile luĭ Literariĭ.

În o zi el scria lui Bolintineanu următoarea scrisoare.

Era erĭ o frumoasă seară, — iubite Take, mă dusesem în pădure, peiarba verde se văz spectacolul soareluĭ apuindŭ p′intre arborĭ; — pe cer se vedeaŭ siluete argintiĭ p′între raze roșiĭ, la acea oră în care colorile perŭ.

După colorĭ începură a dispărea și formele.

Și mă găndeam la tine. — mă găndeam că ′n zioa aceia te fecuseșĭ efor la spitalurĭ; — ce pozițiune pentru un poet! — Sărmană muză oblojită ′n cataplasme.

Iată-te dar în lucrările publice,- comisar al Dunăreĭ, și Efor al spitalurilor, — aĭ intrat în treburile Statuluĭ ca Filin al Macedonieĭ cănd a intrat în Babilon, — dar nu′țĭ ar părea oare straniŭ cănd aĭ citi în Ocint Cprtin, că Alecsandru nu cerŭ ca resplată a victoriilor sale decăt un post de efor din cetatea luĭ Dariŭ?

Nu teaĭ lăsat oare se′țĭ facă ție, cea ce Loriquete societate lesŭ, face luĭ Napoleon I, pe care numeșce în Istoria Franțeĭ Markizul Bonaprate general șeĭ ostirilor maestățeĭ sale regeluĭ Luis alXVIII?

Un poet încăntă,- și numele săŭ devine o individualitate sacră, — tu erai un întreg, — de ce aĭ priimit se deviĭ, o parte?.

Ai intrat în treburile statuluĭ— nu esa trebuință se fiĭ un poet așa de mare, ca să deviĭ unul din ceĭ 1700 de funcționarĭ aĭ Romănieĭ, sărmane Bolintinene, — iatăte dar acum egualul, Dluĭ Arsake care e la comisia Centrală, — a D-luĭ Melic, care e în nu sciŭ ce comisie, și alțiĭ mulțĭ numaĭ sciŭ cățĭ, cariĭ nu puteaŭ fi egualiĭ tăĭ decăt numaĭ priimind tu o funție publică, — ce zic una, doă.

„Toată lumea zice acum că voeșcĭ se deviĭ șideputat, adică unul din ceĭ 70.

Estĭ dar ambițios? — Dar ce cunună putea fi maĭ frumoasă, maĭ glorioasă pe fruntea ta de cît cununa poetuluĭ mare-și ce strălucire putea fi maĭ măndră pentru tine decît aceia de glorie națională.

Eraĭ Bolintineanu poetul,— acum eștĭ comisarul Bolintineanu, acum eștĭ Bolintineanu Eforul— acum eștĭ pitarul Bolintineanu.”

Afară din aceștĭ poețĭ adevărate gloriĭ literare ale Romănieĭ, nu mai avem de căt căte va cununĭ de florĭ pe icĭ pe colea, florĭ risipite și gingașe ale ungrŭ imaginațiunĭ tinere, — cănturĭ dulcĭ ecsalate în gîndirĭ frumoase; — D. George Baronzi care a avut căte va inspirațiunĭ în adevăr poetice d′între care cea maĭ de merit este Danubiulŭ, poesie măreață și care desteaptă în suflet suvenirglorioase și patriotice.

Proza noastră este încă și maĭ săracă de că poesia, — ca la toțĭ populiĭ primitivi — (erte-ne Romăniĭ acestŭ adevăr) — căntecele a fost întăia lor impulsiune spre Litere, — poesia a fost întăiul lor pas în progresele Literariĭ, — facă cerul ca aceste progrese se devie marĭ, frumoase, serioase, și să scoață Romănia din îndărătnicirea din care se afla și din care Alecsandri, Bolintineanu și Alesandrescu, a scos′o cu fală și cu mărire.

Vasile Alecsandri în proză ca și ′n poesie este necontestat acel care are palma Liter ră, și care merită supremația asupra tutulorŭ:— Bolintineanu e unul din prozatoriĭ nostri ceĭ maĭ eleganțĭ.

Filemon a dat o noă impulsiune prozeĭ Romănă;— dacă în țara noastră am avea gustul Literilor, Filemon ar funda o școală romantică-el are mult din cugetarea filosofică și înaltă a luĭ Montaigne ceva din caracterul aspru și veridic al luĭ Labruyère și ceia se îl strică, generul luĭ Ste Beuve; critic sever și just el să aruncă căte odată cu succes în arena glumeĭ, maniază această armă primejdioasă cu o foarte mare abilitate- ironia sa e mușcătoare şi fină, şi ceia ce dă o foarte mare putere spirituluĭ săŭ epigramatic, este o ljudecată dreaptă, independentă, loială, cruțată de veninul patimeĭ și al invidiei.— Musicant perfect, Filemon iubesce arta pentru artă, o judecă ca artă, și scie a susține criticele sale prin argumente de adevărat cunoscător și de sciință profundă— Împresiile sale de călătoriĭ sunt în opinia tutulor celor ce se cunoscŭ în litere un oper de merit real, un oper serios și instructiv, — afară de amănuntele și de descrierile erudite ce face pe lector a cunoasce moravurile și instituțiunele celor lalte state, el are vederĭ filosofice profunde și kiar politice de o justeță gravă și netăgăduită; — anecdote cu totul petrecătoare ce dă o ′ncăntare voioase operuluĭ săŭ;— ca floricelele suave ce strălucesc voioase pe o cămpie ca se dea o idee și maĭ măreață de mărirea și de frumuseța putereĭ și a creațieĭ luĭ Dumnezeŭ

Dacă generația noastră ar fi nepărtinitoare, lucrările luĭ Filemon vorŭ fi privite ca lucrărĭ filosofice, ca onerĭ instructivĭ, ce pot fără contestare se fie privițĭ ca classicĭ, și care vor trece la posteritate și vor fi studiuri utile pentru tinerimea noastră.

Spiritul găsesce în operiĭ săĭ un nutriment îndevăr instructiv serios, cruțat de ecsagerațiunea de ecspresiunĭ svăpăiate; de cugetărĭ ecsaltate, de vorbe late și absurde care sună sec a Patriotism, de ecsagerărĭ politicĭ.

Singurul defect ce mustrăm luĭ Filemon este o siluire de rezonament și de argumentație, o imitație a modului de a scri al luĭ St. Beuve. În kiar erorile acestuĭ critic, care nu a o prit pe acel mare Literator de a dobăndi în țara luĭ o celebritate merĭtată și vastă.

În Literatura Politică afară de remarcabilele scrierĭ ale luĭ Ccinog, scrisorile assupra Principatelor-Unite cutre Vegezi Răscola,— și o mică broșură a D-luĭ Boerescu nu mai avem nimic. Făcând critica luĭ Chainoy faceam tot de odată critica ca scrisorilor cutre Vegezzi Ruscala; — scrise în acele ′șĭ opiniĭ, în acele′șĭ prevederĭ, în acela′șĭ spirit, cu aceleașĭ simțirĭ politicĭ, și cu aceiașĭ idee de independență pentru țara lor, — aceste doă operĭ sunt surori gemene a doă spirite marĭ și ′nalte ale Romănieĭ, care vin unul în ajutorul și susținerea celuĭ lalt.

Chainoy şi scrisorile către Vegezzi Ruscula scrise de oamenĭ în adevăr politicĭ, de bărbațĭ de stat, de Romănĭ iubitorĭ de patrie, sunt remarcabile prin dreapta judecată a faptelor și prevederile de ceia ce era să se petreacă și se petrece la — Chainoy e maĭ serios, maĭ grav, și putem zice maĭ profund— scrisorile către Vegezzi Ruscala sunt maĭ tarĭ și maĭ mușcătoare.

După ce atacă maĭ întăĭ ceea ce aŭ făcut în adevăr nenorocirea țăreĭ; sistenul Regulamentar care kema numaĭ o classă, — clasă fără consistență serioasă— Ia cărma treburilor publice și la drepturile politice, Chainoy şi scrisorile către Vegezzi Ruscula arată rezultatele deplorabile ce a isvorăt din Boerism privilegiŭ bastard care nu se reasămă nicĭ pe nobleța de nascere nicĭ pe nobleța merituluĭ și a talentelor, și care nu a fost de căt un isvor de trafic și de abuzurĭ pentru Domnitoriĭ trecutuluĭ, și o cale deșkisă zeneticilorŭ ce prin favoarĭ, interese, și corupțiune ajungeaŭ la putere și striveaŭ clasele asuprite, înăbușaŭ progresul, și dărămaŭ or ce idee de independepță.

Chainoy are descripțiĭ cu totul adevărate și aprețiărĭ cu totul politicĭ și serioa se asupra influențeĭ streină, și a raporturilor țăreĭ noastre cu Rusia și Turcia; — a raporturilorŭ Turcieĭ cu Russia, și a posițieĭ principatelor între aceste doă Puterĭ.

Chainoy scris după Revoluția de la 1848 şi înainte de Conferînțe, judecă poziția țăreĭ de tatuncĭ, intră în amănunte cu totul importante, și ratează kestiunea sub adevăratul eĭ punct de vedere. El intră în desbaterĭ juste, profunde, învățate, serioase și maĭ cu seamă foarte adevărate asupra stăreĭ de atuncĭ, el descrie cu colorĭ viĭ și realĭ, toată starea noastră politică, morală, și materială de atuncĭ; — ne arată pe compatrioțiĭ nostriĭ emigrați demnĭ discipolĭ aĭ luĭ Mazzini și Ledru Rolin,în tocmaĭ așa precum eraŭ și sunt și astăzĭ,judecă Literatura și poezia noastră cu justițiă și nepărtinire.

Scrisorile către Vegezzi Ruskala de și scrise de alt autor sunt urmare a luĭ Chainov;— ele tratează kestiunea după conferințe cu aceiașĭ! maturitate de om de stat, cu acea′șĭ seriositate reală și erudită, ca și Chainov.

Autoriĭ luĭ Chainoy zi al scrisorilor către Vegezzi Enscala și Vasile Alecsandri sunt necontestat oameniĭ ceĭ maĭ de spirit din Romănia, ceĭ maĭ învățațĭ ceĭ maĭ capabili, și ceĭ maĭ adevărațĭ bărbațĭ oamenĭ de stat aĭ Romănieĭ.

Singurele defecte ale luĭ Chainov și al scrisorilor către Vegezzi Cuscala, — este că nu sunt scrise și ′n Romănesce, — acestă lacună se ′nțelege prin scopul cu care au fost scrise; — note diplomatice date pe la Ambasade— deslușirĭ politicĭ, create ca se lumineze Europa asupra situațieĭ, noastră politică.

(De mult n′eam propus se ′plinim această lacună cerînd voia autorilor și traducănd acele scrierĭ remarcabile în Româneşte, pînă acum timpul nu n-ea ertat)

În autoriĭ nostri am uitat pe spiritualul şi celebrul Millo; Moliere al Romănieĭ; — Tuzu Calicul și Prăpăstiile Bucurestuluĭ sunt comediĭ de caracter, studiurĭ profunde și filosofiice, scolĭ morale și biciŭ fulgerător al vițiurilorŭ, și al defectelor societățeĭ noastre; — Tuzs e un tin moral și perfect,— Lică Cobuz Apazio sunt portreturĭ contimporane ale societățeĭ noastre.

„Vezĭ cel ce strigă în gura mare
„Că′ĭ om de cinste, că′ĭ patriot.”

Nicĭ odotă, Tartufismul politic mascat sub spoiala falșuluĭ patriot nu a fost maĭ bine isbit, nicĭ odată viciul joculuĭ de cărți, șarlatanismul, infamia, abjecția, corupția nu a fost maĭ bine descrise și maĭ bine bicinute, Millo este după Alecsandri o mare și frumoasă glorie Literară și artistică a țăreĭ.

Broșura D-luĭ Voerescu este o aruncăturăĭ de okĭ, politică care nu lipsesce de merit, dar a căreĭ aprețiări sunt tinere și neecsperimentate, remarcabilă prin stilul și scrierea eĭ, ea nu lipsece nicĭ de justiție nicĭ de adevăr, e un oper de talent născănd care se va desvolta.

Paul îșĭ întoarse privirile spre jurnalistică. El găsi:

Ură! patimă! veninu! injustiție! orbire! invidie! mediocritate! turbare în contra merituluĭ a capacităței și a talentuluĭ!

El se depărtă cu oror și desgust de publicitate.

Epilog.

Bine Domnule?

Bine Doamnă?

Unde e denuementul?

Care denuement?

Denuementul Romanțuluĭ;— în concluziune n′eaĭ vorbit de necontestatele gloriĭ Literare ale țăreĭ;— de Alecsandri, de Alecsandrescŭ, de Filemon, de Milo, de Chainoy, de scrisorile către Vegezzi Ruscala, de Boerescu;—

— Dar Paul ce s′a făcut?

— Paul?

— Da, Paul eroul Romanțuluĭ; s′a spănzurat? a murit de durere? a plecat în pustiĭ?— ce s′a făcut?— spune′mĭ Domnule ce s′a făcut.?

— Asceptațĭ Doamnă căt va timp, cățĭ va anĭ și vă vom arăta pe Paul saŭ plecănd la California se cate o avere; — saŭ vă vom face se asistațĭ la ′n mormăntarea luĭ cu trombe, musică, alaiu și toate cele lalte Amen.

— Ce fel amen?

— Adică așceptăm cu nerăbdare un denuement, orĭ care o fi, dar se fie un denuement.— Nu am văzut încă romanț fără denuement.

Fine.

Appendix A

Note: Cu ecspresiunea de mătușă studențiĭ în Francia cualifică muntele de Riéte unde′șĭ punŭ lucrurile amanet.
Note: Discurs.
Note: Aşa se numeşte acolo asemenea aresturĭ
Note: Rue d-Enfer; Uliţa Iadului
Note: Néglige — kostum alb cusut cu broderiĭ pentru dimineaţă.

Citation Suggestion for this Object
TextGrid Repository (2023). Romanian ELTeC Novel Corpus (ELTeC-rom). Un boem român: ediție ELTeC. Un boem român: ediție ELTeC. European Literary Text Collection (ELTeC). ELTeC conversion. https://hdl.handle.net/21.T11991/0000-001D-3ADF-6